Omul de castane, Soren Sveistrup

 ...............................................................

6-7

               Thulin simțea furia şi frustrarea din spatele acestora.

   Au mai găsit oracole de când Benedikte mergea la şcoală, unul având o fotografie cu ea şi Asger Neergaard stând pe iarbă, în faţa unor parapete urâte; dar au mai găsit şi atestate şi documente de la cursurile ei de asistenţă medicală, pe lângă diplome de la diverse alte cursuri despre sarcină şi naştere.
   Cu cât vedea mai multe, cu atât îi venea mai greu să accepte ideea că tinerii ar putea fi autorii crimelor pe care ea însăşi le-a anchetat împreună cu Hess. Era cel puţin la fel de dificil să-şi imagineze că aceştia ar fi reuşit să ţină în şah ancheta masivă a crimelor mai multe săptămâni la rând, motiv pentru care a ajuns la concluzia că scepticismul lui Hess faţă de judecata lui Nylander era îndreptăţit.
   Azi-dimineaţă, când i-a văzut pereţii apartamentului din Norrebro, începuse să creadă că a luat-o razna. Cu certitudine, nu putea să accepte faptul că fetiţa familiei Hartung era moartă de mult, iar întreaga situaţie nu s-a îmbunătăţit deloc mai târziu, când a propus cele două vizite neortodoxe: la Genz şi la Secţia de Maximă Securitate. Şi-a repetat în gând faptul că de fapt nu ştia mai nimic despre Hess şi trecutul lui, dar vizita la Maximă Securitate i-a trezit nişte urme de îndoială. Iar acum nu i se mai pare deloc exagerat dacă ea şi Hess s-ar întoarce să discute cu Linus Bekker, în încercarea de a afla ce anume ştie despre crime şi despre Kristine Hartung.
   Dar momentan cel mai important era Gustav Hartung.
   Când Thulin termină de analizat ultimele dulăpioare şi sertare din încăperile de la etaj, se duce spre uşă, intenţionând să se urce în maşină şi să meargă până la Genz, ca să-l ajute cu laptopul Lenovo cu care întâmpina nişte dificultăţi. Tocmai coteşte, coboară scările şi traversează holul, când un zgomot slab o face să se oprească. O alarmă s-a declanşat pe undeva în afara casei. Are un ritm mai lent decât o alarmă de maşină, dar e la fel de insistentă. Thulin se întoarce şi traversează bucătăria, ajungând la coridorul ce duce spre abatorul propriu-zis.
   Deschide uşa şi zgomotul se aude tot mai clar. În sala spaţioasă şi foarte lungă e întuneric, iar ea se opreşte, neştiind unde se află întrerupătoarele.
   Brusc, îşi dă seama că, dacă cei doi tineri nu sunt autorii crimelor, e posibil ca adevăratul criminal să fie la faţa locului, ascuns undeva în întuneric. Încearcă să alunge gândul acesta, doar nu are niciun motiv să creadă că persoana respectivă ar veni aici tocmai acum. Totuşi îşi scoate pistolul şi îl deblochează.
   Ajutându-se de lumina lanternei de la telefon, Thulin îşi croieşte drum prin vechiul abator. Se deplasează în direcţia sunetului, trecând dintr-o cameră frigorifică în alta, inclusiv prin cea destinată lui Gustav Hartung. Câteva sunt aproape goale, având doar câteva cârlige de carne prinse de tavan, dar majoritatea sunt pline cu cutii şi tot felul de vechituri.
   Se opreşte în faţa ultimei încăperi frigorifice. De aici vine sunetul şi, după ce înaintează câţiva paşi, îşi dă seama că probabil aici se antrena Asger Neergaard. Luminând cu telefonul mobil, vede nişte gantere ponosite, o halteră, o bicicletă de curse uzată şi un sac de box, care abia încap pe podeaua îngustă pe lângă cizmele de armată pline de noroi şi o uniformă de camuflaj murdară. Dar cel mai izbitor e mirosul.
   Chiar dacă se află într-un abator abandonat, în celelalte încăperi nu mirosea nicăieri a carne râncedă, aşa cum miroase aici. Dar nu apucă să-şi ducă la capăt gândul când simte o mişcare în colţ, îndreaptă lumina într-acolo şi, chiar dacă animalele sunt luminate din plin, ele nu reacţionează. Patru sau cinci şobolani rod ca turbaţii partea de jos a unui minifrigider ponosit, aşezat în colţ, alături de nişte unelte de grădinărit şi de o masă de călcat nedesfăcută.
   Ecranul de pe uşa frigiderului pâlpâie şi emite acel sunet intermitent din cauză că şobolanii au ros stratul de cauciuc ce sigila uşa, deschizând-o puţin.
   Thulin se duce spre frigider şi şobolanii fug de acolo abia după ce le aplică nişte lovituri de picior. Se opresc puţin mai încolo, neputându-se hotărî dacă să plece sau să rămână, dar chiţăie isteric. Când Thulin deschide cu grijă uşa şi se uită înăuntru, e nevoită să pună mâna la gură ca să nu vomite.

94.

        - Dar eşti absolut sigur de asta? Benedikte Skans a fost în tura de noapte de vineri, 16 octombrie, spre sâmbătă, 17 octombrie?
   - Da, foarte sigur. Tocmai mi-a confirmat asistenta-şefă, care şi ea era de gardă.
   Hess îi mulţumeşte criminalistului şi încheie apelul, chiar când ajunge la etajul la care se află biroul Rosei Hartung. E aproape ora 23 şi la recepţie e o aglomerare de nervozitate controlată şi telefoane mobile ce sună încontinuu. Câţiva criminalişti discută cu o parte din personal, două angajate au ochii injectaţi şi discută încet, printre lacrimi, şi pe mese sunt aşezate pungi de plastic albe, cu sushi la pachet, pe care nimeni nu a avut timp să le deschidă până acum.
   - Doamna ministru e în birou?
   Secretara cu trăsături asiatice, copleşită de situaţie, dă din cap aprobator, iar el se îndreaptă spre uşile din mahon, memorând parola tabletei iPad pe care o împrumutase puţin mai devreme din sala de relaxare a şoferilor din Christiansborg.
   Thulin a avut dreptate când a spus că băiatul familiei Hartung trebuie să fie prioritatea numărul unu în momentul de faţă. Din acest motiv, Hess a plecat de la Secţia de Poliţie spre minister, intenţionând să ajute la adunarea de informaţii despre tiparul comportamental al cuplului şi posibilele ascunzători audiind persoanele care se întâlneau zi de zi cu Asger Neergaard. Dar şi-a dat seama destul de repede că nimeni nu ştia nimic. Criminaliştii şi-au făcut treaba, iar Hess nu avea să obţină rezultate diferite dacă discuta personal cu oamenii.
   Asger Neergaard nu s-a împrietenit cu nimeni şi în niciun caz nu vorbea despre viaţa sa privată, despre ce făcea în timpul liber sau despre orice altceva de interes. În schimb, a auzit diverse descrieri de caracter. Unii considerau că şoferul fusese într-o dungă încă de la început - era ciudat, tăcut, poate şi puţin periculos- dar pentru Hess genul acesta de descrieri clarificau oarecum lucrurile pe care le bănuia deja.
   Posturile de televiziune îi bombardau de câteva ore bune pe locuitori cu ştirea despre căutarea lui Gustav Hartung, oferind descrieri ale presupuşilor criminali, unul dintre ei dovedindu-se în mod senzaţional a fi tocmai şoferul Rosei Hartung. Dacă se îndoia cineva de potenţialul de vânzare al poveştii, trebuia doar să arunce o privire la armata de jurnalişti şi dubiţe TV trimise pe teren, adunate în piaţa strâmtă din faţa ministerului. Partea proastă era că afirmaţiile despre personalitatea lui Neergaard fuseseră deja interpretate de mass-media. Însă Hess avea încredere în mărturiile ce susţineau că Asger Neergaard era o fire introvertită şi destul de simplă, rămânând destul de solitar şi folosindu-şi pauzele pentru fumat şi dat telefoane prin intermediul canalului, spre deosebire de colegii săi, care preferau atmosfera prietenoasă a sălii de relaxare din Christiansborg.
   Hess s-a dus şi el acolo. Un şofer mai în vârstă, coleg de-al lui Asger, a povestit cum de multe ori a trebuit să-l ajute cu sistemul de închidere a garajului în care maşina diplomatică trebuia parcată peste noapte. Doar în baza acestui fapt nu părea deloc probabil ca tânărul împreună cu iubita lui să fie în stare să planifice uciderile meticulos gândite ale Laurei Kjær, Anne Sejer-Lassen şi Jessie Kvium.
   Ideea a părut şi mai puţin probabilă după ce Hess a văzut calendarul digital al şoferilor, pe care i l-a prezentat un alt coleg de-al lui Asger Neergaard - şoferul ministrului de la Energie, dacă îşi amintea corect. În calendar erau înregistrate foarte precis activităţile şoferilor şi fiecare în parte avea obligaţia să noteze în jurnalul electronic al maşinilor momentul şi locul în care se afla, dar şi scopul călătoriei.
   Trec câteva secunde bune până când atenţia lui Hess e captată de o anumită dată din calendarul lui Asger Neergaard. Pe urmă se întoarce la minister. Pe drum a vorbit la telefon cu unul dintre criminaliştii trimişi la locul de muncă al Benediktei Skans şi tocmai acest subiect vrea să-l discute acum cu Rosa Hartung.
   Când Hess intră în biroul ministerial, observă că Rosa e teribil de îngrijorată pentru fiul ei. Mâinile îi tremură, ochii îi sunt agitaţi şi înroşiţi, iar rimelul i s-a întins pe faţă, chiar dacă încercase să şi-l cureţe. Şi soţul ei se află acolo, tocmai vorbeşte la telefon. Când îl vede pe Hess vrea să închidă, dar acesta scutură din cap, lăsând de înţeles că nu are vreo noutate.
   Rosa Hartung şi soţul ei aleseseră să rămână în minister, atât pentru că urmau să fie audiaţi în legătură cu Asger Neergaard, cât şi pentru că ministerul şi personalul de acolo le putea fi de ajutor, ţinându-i la curent cu toate veştile. Hess presupune că evitau să rămână singuri. Acasă ar fi copleşiţi de griji, dar aici măcar se pot simţi implicaţi, discutând cu criminaliştii despre rezultatele fiecărei audieri.
   Steen Hartung îşi continuă conversaţia, iar Hess se uită la Rosa Hartung, arătând cu degetul spre sala de şedinţe.
   - Ne putem aşeza puţin? Am câteva întrebări la care sper că puteţi răspunde. Ar fi de mare ajutor.
   - Ce aţi mai aflat? Care e situaţia actuală?
   - Din păcate, nu avem noutăţi. Dar au fost mobilizate toate forţele, toate maşinile sunt pe teren şi toate graniţele sunt supravegheate.
   I se poate citi teama din ochi şi îşi dă seama că viaţa fiului ei e în pericol, dar Hess e nevoit să devieze discuţia către descoperirea sa. Aşa că, după ce ea acceptă faptul că nu-i poate furniza nicio noutate, el aşază tableta iPad pe masa aflată între ei.
   - Vineri, 16 octombrie, la ora 23:57, şoferul dumneavoastră, Asger Neergaard, a scris în jurnalul său digital că a ajuns cu maşina diplomatică la Biblioteca Regală, să vă ia după un eveniment. Scrie în jurnal că a aşteptat în foaier până la 00:43, după care a înregistrat textul: „Am terminat. Pornesc spre reşedinţă”. Puteţi confirma că v-a aşteptat în foaier şi că nu v-a dus acasă mai devreme?
   - Nu înţeleg de ce contează asta. Ce legătură are cu Gustav?
   Hess nu vrea s-o tulbure şi mai mult amintindu-i că e vorba despre noaptea în care s-au petrecut crimele numărul trei şi patru. Dacă informaţia din jurnal este corectă, atunci e imposibil ca Asger Neergaard să se fi dus până la colonia de vacanţă pentru a-i ucide pe Jessie Kvium şi Martin Ricks, după care să fi amputat cele două mâini şi piciorul femeii, totul înainte ca Hess şi Thulin să sosească la faţa locului. Şi din moment ce Hess tocmai a aflat că Benedikte Skans a fost de gardă la Pediatrie în aceeaşi noapte, vorbim de un amănunt esenţial.
   - Contează, dar nu vă pot spune acum motivul. Ar fi de mare ajutor dacă v-aţi aminti ce s-a întâmplat. Puteţi confirma că v-a aşteptat şi că abia la ora respectivă v-a dus acasă?
   - Nu ştiu de ce scrie asta în jurnalul lui. Am anulat prezenţa la eveniment, prin urmare nici n-am fost acolo.
   - Nu aţi fost acolo?
   Hess încearcă să-şi ascundă dezamăgirea.
   - Nu. Frederik - Frederik Vogel, consilierul meu - şi-a cerut scuze pentru absenţă.
   - Sunteţi sigură că nu aţi fost acolo? Asger Neergaard a scris că...
   - Sunt sigură. Iniţial discutasem să merg acolo împreună cu Frederik, din moment ce se afla în apropierea ministerului. Dar m-am răzgândit cu câteva ore înaintea evenimentului. Era seara în care soţul meu urma să apară la televizor, iar Frederik nu considera că va fi vreo problemă dacă îmi anulez participarea, iar eu m-am bucurat, preferam să stau acasă cu Gustav...
   - Dar, dacă Vogel a anunţat că nu mai mergeţi, de ce scrie în jurnal că şoferul...
   - Nu ştiu asta. Trebuie să-l întrebaţi pe Frederik.
   - Unde este Frederik?
   - Are ceva de rezolvat, dar sigur se întoarce în scurt timp. Însă aş vrea să ştiu ce se întreprinde în momentul de faţă pentru găsirea lui Gustav.
   Biroul încăpător al lui Frederik Vogel e pustiu şi întunecat.
   Hess pătrunde înăuntru şi închide uşa după el. E o încăpere stranie. Seamănă mai degrabă cu o cameră de relaxare, foarte primitoare, în comparaţie cu birourile reci şi impersonale ale ministerului. Se trezeşte gândindu-se că ăsta e genul de birou pe care femeile îl consideră sexy, pentru că are un aer relaxant.
   Lămpi marca Verner Panton, covoare scandinave cu fir lung şi canapele italiene joase, cu o mulţime de perne moi. Mai lipseşte muzica relaxantă a lui Marvin Gaye şi, pentru o clipă, Hess se întreabă dacă nu cumva e invidios fiindcă el însuşi n-ar avea niciodată energia să amenajeze o asemenea încăpere.
   Nu e prima dată în seara respectivă când Hess se întreabă pe unde umblă consilierul doamnei ministru. Ştie că în jurul orei 19 criminaliştii îl audiaseră pe consilierul de 37 de ani despre Asger Neergaard, fără ca Vogel să aducă vreo contribuţie notabilă - cu excepţia faptului că fusese uimit să afle că Asger Neergaard era cine era. Dar, câteva ore mai târziu, când Hess a ajuns la minister, consilierul plecase - secretara doamnei ministru susţinea că avea ceva de rezolvat în oraş. Lucru care l-a pus pe gânduri pe Hess, doar şefa lui Vogel se afla într-o criză profundă şi era asaltată de presă.
   Hess nu are prea multe informaţii despre Vogel. Rosa Hartung îi spusese prea puţine: că mereu a fost un mare sprijin pentru ea. Au studiat împreună câţiva ani la Facultatea de Ştiinţe Politice din Copenhaga, după care au luat-o pe drumuri separate, Vogel reuşind să intre la Jurnalism. Au păstrat legătura şi, cu timpul, Vogel a devenit un prieten de-al familiei. Ceva mai târziu, când a fost numită ministru, se subînţelegea că el urma să-i devină consilier. A fost un sprijin enorm pentru ea şi pentru familie în anul dificil de după dispariţia Kristinei şi prezenţa lui o ajutase enorm să-şi adune curajul şi să revină în viaţa politică.
   - Ce a spus despre faptul că dumneavoastră şi soţul dumneavoastră speraţi ca fiica să mai fie în viaţă? a întrebat Hess.
   - Frederik e foarte protector din fire. În consecinţă, iniţial a fost destul de îngrijorat. Pentru situaţia mea, ca ministru. Dar acum ne susţine necondiţionat.
   Hess se uită în jur pentru a-şi putea face o impresie despre consilier, al cărui birou e plin-ochi de hârtii din vechiul caz al Benediktei Skans, dar şi de notiţe scrise de mână, cu strategii de presă. În rest nu vede nimic de interes. Cel puţin nu înainte să mişte mouse-ul laptopului MacBook aflat pe birou.
   Pe ecran apare un colaj cu fotografii ale lui Vogel, în diverse ipostaze din carieră: Vogel în faţa sediului UE din Bruxelles, Vogel strângând mâna cancelarului Germaniei, în holul din Christiansborg, Vogel în New York, în faţa Memorialului de la World Trade Center, Vogel şi Rosa vizitând o tabără de salvare a copiilor sub egida Naţiunilor Unite. Dar printre fotografiile formale apar şi câteva poze private, cu Vogel şi familia Hartung: la zilele de naştere ale copiilor, meciuri de handbal şi excursii în parcul de distracţii. Clasicele fotografii de familie, în care apare şi Vogel.
   Iniţial, Hess încearcă să-şi spună că, din fericire, nu-i sunt confirmate preconcepţiile despre Vogel: un şarpe machiavelic, fără inimă. Dar apoi îşi dă seama ce era straniu la acele fotografii. Steen Hartung lipseşte. Nu apare în nicio fotografie.
   În schimb, sunt selfie-urile lui Vogel, împreună cu Rosa şi copiii sau doar cu Rosa, de parcă ar fi un cuplu.
   - Secretara doamnei ministru a spus că vrei să vorbeşti cu mine.
  Se deschide uşa şi privirea lui Vogel aterizează asupra lui Hess, devenind mai vigilentă când trece de la Hess la ecranul ce încă îi luminează faţa. Haina lui e udă leoarcă şi părul negru îi e răvăşit, până când îşi trece mâna prin el, aranjându-l.
   - Cum staţi? L-aţi găsit pe şofer?
   - Nu încă. Nici pe tine nu am reuşit să te găsim.
   - Am avut nişte întâlniri în oraş. Am încercat să limitez vânătoarea de informaţii şi exploatarea situaţiei lui Gustav din partea nemernicilor de jurnalişti. Dar iubita şoferului? Sigur aţi făcut ceva în tot acest timp!
   - Lucrăm la asta. În momentul de faţă, am nevoie de ajutorul tău la altceva.
   - Nu am timp pentru altceva. Grăbeşte-te.
   Hess observă că Vogel închide laptopul cu o naturaleţe discretă când îşi aşază haina pe scaun şi-şi scoate telefonul.
   - Vineri, 16 octombrie, ai transmis în numele doamnei ministru mesajul că nu va mai participa la un eveniment organizat la Biblioteca Regală. Aţi discutat cu câteva ore înainte şi ţi-a spus că soţul ei va apărea la televizor, iar tu i-ai zis că e în regulă dacă nu merge.
   - Probabil că da. Însă doamna ministru nu are nevoie de aprobarea mea pentru a anula un eveniment - hotărăşte singură ce face.
   - Dar cu siguranţă procedează după cum o sfătuieşti, nu-i aşa?
   - Nu ştiu ce ar trebui să răspund. De ce întrebi?
   - Nu contează. Dar tu ţi-ai cerut scuze în numele ei pentru anulare, nu-i aşa?
   - Eu am telefonat organizatorilor şi i-am informat, în numele doamnei ministru, că nu va mai participa.
   - L-ai informat şi pe Asger Neergaard despre anulare, să ştie că nu mai trebuie s-o conducă acasă după eveniment?
   - Da, l-am informat.
   - În jurnalul lui digital scrie că era la muncă în seara respectivă. Că, de fapt, s-a aflat în foaierul Bibliotecii Regale, cam de pe la miezul nopţii până aproape la unu fără un sfert, aşteptând încheierea evenimentului, pentru ca doamna ministru să poată fi condusă acasă.
   - Cui îi pasă ce a scris el? Poate voia să-şi asigure un alibi pentru cu totul altceva. Sunt foarte sigur că l-am informat. Dar nu cumva e o pierdere de timp întreg tărăboiul ăsta când Gustav Hartung e încă dispărut?
   - Nu neapărat. L-ai informat sau nu pe Asger Neergaard în seara respectivă?
   - După cum am spus, sunt sigur că l-am informat sau că am pus pe cineva s-o facă.
   - Pe cine ai pus s-o facă?
   - De ce mama dracului mai contează?
   - Deci e posibil să nu-l fi anunţat, iar el chiar să fi aşteptat în foaier?
   - Dacă asta voiai să discutăm, să ştii că nu am timp pentru asemenea tâmpenii.
   - Tu ce-ai făcut în seara respectivă?
   Vogel se îndrepta spre uşă, dar se opreşte şi se uită la Hess.
   - Iniţial, trebuia s-o însoţeşti pe doamna ministru la Biblioteca Regală, dar după ce ai anulat participarea, ţi-a rămas timp şi pentru alte activităţi, nu-i aşa?
   Pe figura lui Vogel se profilează un zâmbet batjocoritor.
   - Doar nu spui ce cred eu că spui.
   - Ce crezi că spun?
   - Încerci să afli ce-am făcut la momentul comiterii infracţiunii, în loc să te concentrezi asupra răpirii fiului doamnei ministru, dar sper că mă înşel.
   Hess se mulţumeşte să se uite lung la el.
   - Dacă într-adevăr vrei să ştii, m-am întors acasă, urmând să privesc intervenţia lui Steen Hartung la televizor şi să mă pregătesc pentru evoluţia situaţiei de după apariţia lui. Am fost singur, fără martori, având suficient timp la dispoziţie să comit câteva crime şi să-mi fac de cap toată noaptea cu nişte omuleţi de castane. Asta voiai să auzi?
   - Dar în noaptea de 6 octombrie? Sau pe 12 octombrie, pe la ora 18?
   - Îţi voi spune într-o audiere oficială, în prezenţa avocatului meu. Dar până atunci lasă-mă să-mi fac treaba. Mi se pare că şi tu ar trebui să ţi-o faci pe-a ta.
   Vogel îşi ia rămas-bun. Hess nu vrea să-l scape din mâini, dar tocmai atunci îi sună telefonul mobil, iar Vogel se strecoară pe uşă afară. Se uită pe ecran şi vede că e Nylander, aşa că se hotărăşte să-i spună despre descoperirea sa şi despre suspiciunea faţă de Vogel, dar Nylander i-o ia înainte.
   - Spune-le oamenilor să sisteze cercetările din minister şi de la Christiansborg.
   - De ce?
   - Pentru că Genz i-a localizat pe Skans şi Neergaard. Chiar acum mă deplasez într-acolo, împreună cu echipajele de căutare.
   - Acolo unde?
   - La vest de Holbæk, undeva într-o pădure. Genz a reuşit să deschidă laptopul Lenovo şi în căsuţa de e-mail a găsit o factură pentru o maşină a companiei Hertz, aşa că a sunat la firma emitentă. Cei doi au închiriat maşina azi-dimineaţă, de la staţia Vesterport, iar Genz a reuşit să o localizeze fiindcă firma are dispozitive de localizare în toate maşinile, în caz de furt.
   Anunţă-i pe detectivi şi întoarce-te la secţie să-ţi scrii raportul.
   - Dar cum rămâne cu...
   Însă Nylander închisese deja. Frustrat, Hess ia telefonul de la ureche şi aleargă spre uşă. Transmite ordinele lui Nylander unui detectiv, apoi începe iar să alerge pe hol şi pe drum spre ieşirea din minister vede prin uşa deschisă a biroului doamnei ministru că Vogel o îmbrăţişează pe Rosa Hartung, voind parcă s-o consoleze.

95.

       Chiar dacă plouă, călătoria până în Iutlanda de Nord durează doar 40 de minute dacă merge cu girofarul pornit - totuşi i se pare o eternitate.
   Când Hess ajunge la drumul întunecat de ţară ce străbate pădurea, îşi dă seama încotro trebuie să meargă. La marginea drumului, în dreptul unei alei pietruite, sunt parcate maşinile goale ale trupelor de intervenţie, cu câteva autovehicule de patrulă oprite în dreptul lor. Hess scoate insigna pe geam şi le-o arată unor ofiţeri uzi leoarcă, iar aceştia îi permit să meargă mai departe. Faptul că i se permite să avanseze înseamnă, cel mai probabil, că operaţiunea s-a încheiat. Dar nu poate deduce rezultatele şi nici nu vrea să irosească timpul întrebând nişte ofiţeri care nu au cum să fie sută la sută siguri de evoluţia lucrurilor, din moment ce stau de pază la drumul principal.
   Hess condusese cu viteză şi cu greu se convinge să apese pedala de frână în timp ce coboară pe drumul pietruit. A ignorat ordinele lui Nylander de a se întoarce la secţie şi pe drum încoace s-a decis să-l verifice pe Frederik Vogel.
   Probabil ar fi trebuit s-o facă mai devreme.
   Ceva îi spune că Asger Neergaard va confirma că a fost la muncă în seara de 16 octombrie. În orice caz, Hess tocmai a vorbit cu secretara Rosei Hartung, care i-a relatat că Neergaard a trezit-o din somn la puţin timp după 12:30 noaptea, întrebând-o unde era doamna ministru, fiindcă el o aştepta în foaierul Bibliotecii Regale. Secretara şi-a cerut scuze fiindcă nu a fost informat despre anularea evenimentului. În plus, dacă într-adevăr s-a aflat în foaier, cu siguranţă acest lucru poate fi confirmat şi de alţi martori. Dacă Benedikte Skans a fost în acelaşi timp de gardă la Spitalul Universitar, cei doi nu aveau cum să-i fi ucis pe Jessie Kvium şi pe Martin Ricks. Prin urmare, Vogel prezintă şi mai mult interes.
   Vogel nu pare să aibă vreun alibi pentru ora crimelor din colonia de vacanţă, iar Hess abia aşteaptă să-l întrebe pe Asger Neergaard ce ştie despre activităţile lui Vogel la momentul comiterii crimelor.
   Poate ştie ceva şi despre relaţia dintre Vogel şi Rosa Hartung.
   Poate există vreun motiv din cauza căruia Hess şi Thulin nu i-au acordat atenţie, aşa că Hess simte nevoia s-o sune iar pe Thulin, cu care încercase deja să ia legătura, de două ori chiar, pe drum dinspre Copenhaga.
   Pe drumul pietruit se apropie câteva maşini cu farurile aprinse, venind din direcţia opusă, iar el trebuie să facă loc unei ambulanţe. Nu are sirena pornită, însă Hess nu ştie dacă e un semn bun sau rău. După ambulanţă vine o maşină de poliţie sub acoperire şi, cu coada ochiului, îl vede pe Nylander pe bancheta din spate, stând în întuneric şi părând foarte absorbit de o discuţie telefonică.
   Merge mai departe, trecând acum prin dreptul unor mici trupe de intervenţie ce se întorc spre drumul principal, iar pe feţele lor grave poate să detecteze prezenţa morţii. Când ajunge la zona închisă, înţelege că lucrurile nu au decurs deloc aşa cum se aşteptase.
   Ceva mai în faţă sunt mai mulţi ofiţeri de poliţie şi o zonă de circa zece metri pătraţi este luminată de proiectoare puternice. În centrul zonei se află dubiţa cu logoul Hertz montat pe haion. Una dintre uşile din faţă e deschisă, la fel şi uşa glisantă, iar lângă roata din faţă, pe partea stângă, vede un corp acoperit cu un cearşaf alb. La vreo 10 metri mai încolo e încă unul.
   Hess coboară din maşină, fără să se ferească de ploaie sau vânt. Singura figură pe care o recunoaşte e cea a lui Jansen, pe care-l abordează, deşi nu-l simpatizează deloc.
   - Unde e băiatul?
   - Ce faci aici?
   - Unde e?
   - Băiatul e bine. Nu pare să fie rănit, dar a fost dus să i se facă nişte verificări.
   Hess se simte uşurat, însă tot acum îşi dă seama cine zace la pământ, sub cele două cearşafuri albe.
   - Forţele de intervenţie l-au găsit şi l-au scos din dubiţă. Totul a mers bine. Nu e nevoie de tine aici, Hess.
   - Dar ce s-a întâmplat?
   - Absolut nimic. Aşa i-am găsit.
   Jansen ridică cearşaful alb, descoperind figura persoanei care zace lângă botul dubiţei. Bărbatul tânăr - pe care Hess îl recunoaşte ca fiind Asger Neergaard - are ochii deschişi şi încremeniţi, iar abdomenul său e străpuns de mai multe lovituri de cuţit.
   - Premisa de la care pornim este că femeia a luat-o razna. Ne aflăm la circa cinci kilometri de unul dintre blocajele rutiere amplasate de poliţie. Probabil au condus încoace pentru a-şi pierde urma, dar ea o fi înţeles că excursia a luat sfârşit. Întâi şi-a înjunghiat iubitul cu cuţitul militar, apoi şi-a tăiat gâtul. Corpurile erau calde când am ajuns, aşa că totul s-a întâmplat în ultimele două ore. Şi, nu, vestea asta nu mă face să jubilez. Aş fi preferat să-i văd putrezind vreo 30 de ani în închisoare pentru ce i-au făcut lui Ricks.
   Hess simte cum ploaia i se prelinge pe faţă în jos. Jansen dă drumul cearşafului şi doar mâna inertă a lui Asger Neergaard rămâne la vedere. Pentru o clipă, lui Hess i se pare că mâna se întinde după corpul acoperit al Benediktei Skans, care zace în noroi, puţin mai încolo.

96.

     - Dar ce anume au spus? Sigur au aflat ceva până acum!
   Rosa ştie că Frederik Vogel nu cunoaşte răspunsurile, dar întrebările îi scapă oricum printre dinţi.
   - Fac verificări şi cercetări, dar şeful de la Omoruri ne va contacta imediat ce...
   - Nu e suficient. Mai întreabă-i odată, Frederik.
   - Rosa...
   - Avem dreptul să ştim ce se întâmplă!
   Vogel decide să-i facă pe plac, deşi pe faţa lui se citeşte că i se pare inutil să mai sune o dată la Poliţie. În sinea ei îi e foarte recunoscătoare pentru tot ajutorul lui, doar ştie că face toate eforturile posibile, în ciuda faptului că nu e de acord cu metodele ei. Mereu a fost aşa, iar Rosa pur şi simplu nu mai poate aştepta.
   E 1:37 dimineaţa şi, abia acum un sfert de oră, ea, Steen şi Vogel îl aduseseră pe Gustav acasă de la Spitalul Universitar. Deja le făcuse capul calendar celor doi ofiţeri puşi de pază în faţa casei ei pentru a ţine la distanţă presiunea presei, dar aceştia nu deţin nicio informaţie. Doar şeful de la Direcţia Omoruri poate răspunde la întrebările ei despre Kristine, întrebări pe care arde de nerăbdare să le adreseze.
   Rosa a izbucnit în plâns de îndată ce a ajuns cu Steen la secţia de Urgenţe a Spitalului Universitar, unde Gustav, cam ciufulit, a fost dus pentru examinare. Se pregătise pentru cel mai rău scenariu, dar băiatul era nevătămat, iar ei i s-a permis să-l îmbrăţişeze. Părea să fie în regulă, iar acum, când stă în bucătărie, la locul lui obişnuit din colţ, mâncând chiflele cu pateu pe care Steen tocmai i le pregătise, Rosei aproape nu-i vine să creadă că băiatul se aflase în pericol de moarte. Se duce până la el şi îi mângâie părul.
   - Mai vrei ceva de mâncare? Îţi pot face paste sau...
   - Nu, mulţumesc. Mai degrabă aş vrea să mă joc FIFA.
   Rosa zâmbeşte - răspunsul sugera că băiatul e bine-mersi. Dar sunt atât de multe necunoscute în ecuaţie.
   - Gustav, ce s-a întâmplat, mai exact? Au mai spus ceva?
   - V-am povestit deja.
   - Mai povesteşte-ne o dată.
   - M-au luat şi m-au încuiat în maşină. Apoi au condus ore în şir, apoi au oprit maşina şi apoi au început să se certe, dar ploua foarte tare şi nu puteam auzi ce vorbeau. Apoi s-a făcut linişte şi am stat mult aşa, apoi au venit poliţiştii şi au deschis uşa. Nu ştiu mai mult.
   - Dar de ce s-au certat? Au spus ceva despre sora ta? Încotro voiau să meargă mai departe?
   - Mamă...
   - Gustav, e important!
   - Draga mea, vino puţin cu mine.
   Steen o trage pe Rosa în sufragerie, la adăpost de urechile lui Gustav, dar Rosa nu vrea să se calmeze.
   - De ce poliţia nu i-a găsit deja urma la domiciliul făptaşilor? De ce nu i-au constrâns să mărturisească unde e şi ea? De ce mama dracului nu ni se spune nimic?
   - Pot fi nenumărate motive. Cel mai important e că i-au prins pe făptaşi. Sigur o vor găsi şi pe ea. Nu am nicio îndoială.
   Rosa îşi doreşte nespus de mult ca Steen să aibă dreptate. Îl îmbrăţişează, până când simte privirea cuiva asupra lor. Se întoarce şi-l vede pe Vogel stând în uşă şi, înainte să poată spune ceva, acesta o informează că nu are rost să mai sune la poliţie. Tocmai sosise şeful de la Omoruri.

97.

        Nylander priveşte în jur prin coridor şi nu-şi mai aminteşte încăperea, deşi ştie că mai fusese aici acum nouă luni, când a transmis familiei Hartung faptul că ancheta din cazul fiicei lor a luat sfârşit, iar dosarul a fost închis. Are o puternică impresie de deja vu, că situaţia se repetă pur şi simplu şi, pentru o clipă, se gândeşte că probabil aşa arată Iadul. Să fii nevoit să retrăieşti aceleaşi scene, la nesfârşit.
   Dar Nylander ştie că venirea lui e necesară şi că se va simţi mult mai bine după ce va pleca de aici. În minte i se derulează deja conferinţa de presă pe care va trebui s-o susţină după ce se va întoarce la secţie şi după ce va informa conducerea. În comparaţie cu celelalte şedinţe din ultimele două săptămâni, cea de astăzi va fi încununată de un sentiment de triumf.
   Un asemenea final părea improbabil acum câteva ore, când ajunsese în pădure împreună cu trupele de intervenţie şi-i găsise pe Benedikte Skans şi Asger Neergaard zăcând fără suflare. Evident, s-a simţit uşurat când fiul doamnei ministru a fost găsit nevătămat în dubiţă, dar ştia că, odată ce făptaşii fuseseră reduşi la tăcere, nu va mai obţine lămuririle şi mărturisirile necesare pentru a putea închide definitiv cazul.
   Însă când se afla pe bancheta din spate a unei maşini, urmărind ambulanţa ce-l transporta pe fiul doamnei ministru şi gândindu-se cum naiba le va închide gura scepticilor, l-a sunat Thulin. În mod paradoxal, tocmai ea l-a informat despre descoperirea frigiderului din fostul abator, deşi de mult timp se lăsase influenţată de Hess, devenind mult mai enervantă decât de obicei. Vestea era apogeul perfect pentru o astfel de zi. A rugat-o să-l sune pe Genz şi să se asigure că probele sunt securizate fără întârziere, iar când a închis telefonul deja nu se mai temea de scepticii de la conferinţa de presă sau de la secţie.
   - Gustav e bine?
   Nylander constată că Steen şi Rosa Hartung tocmai ajunseseră în hol, iar Steen Hartung dă din cap aprobator.
   - Da. Pare să fie bine. Acum mănâncă.
  - Mă bucur să aud asta. Nu vă reţin prea mult. Am venit doar să vă informez că în momentul de faţă considerăm cazurile de omor soluţionate şi că...
   - Ce aţi aflat despre Kristine?
   Rosa Hartung e persoana care-i tulbură discursul lui Nylander, dar a venit pregătit, aşa că sare direct la partea în care le explică pe un ton calm şi grav că, din păcate, nu au nicio noutate despre fiica lor.
   - Circumstanţele decesului fiicei dumneavoastră au fost clarificate anul trecut, iar cazul de faţă nu influenţează acest lucru. După cum am încercat să vă spun până acum, vorbim de două serii de evenimente complet diferite şi, în mod cert, veţi primi o desfăşurare amănunţită a cazului curent de îndată ce investigaţiile poliţiei vor fi finalizate.
   Nylander vede cum frustrarea îi copleşeşte pe ambii părinţi, care încep să vorbească unul peste celălalt, cerând mai multe detalii.
   - Dar cum rămâne cu amprentele?
   - Sigur au vreo semnificaţie, nu-i aşa?
   - Ce spun răpitorii?! Nu i-aţi interogat?
   - Vă înţeleg frustrarea, dar trebuie să aveţi încredere în ancheta noastră. Oamenii mei au cercetat vehiculul în care a fost găsit Gustav, precum şi domiciliul şi locurile de muncă ale răpitorilor, însă nu au găsit niciun detaliu care să indice că fiica dumneavoastră ar fi în viaţă. De fapt, nu au găsit niciun detaliu care să indice că răpitorii ar fi avut vreo legătură cu ea. Din păcate, răpitorii s-au sinucis înainte să ajungem la ei. Probabil pentru a nu fi arestaţi şi condamnaţi. Vă daţi seama că nu mai pot fi interogaţi. Dar, aşa cum am spus, nimic nu indică faptul că un eventual interogatoriu ar fi adus vreo noutate în cazul fiicei dumneavoastră.
   Nylander observă că niciunul dintre ei nu e dispus să dea drumul firului de care se agaţă, iar următoarea izbucnire a Rosei Hartung e dură şi agresivă.
   - Poate vă înşelaţi! Nimic nu e cert! Au apărut omuleţii de castane cu amprentele ei şi dacă nu aţi găsit nimic despre Kristine poate că nu ei sunt adevăraţii criminali!
   - De fapt, ştim sigur că ei sunt. Cu o certitudine de sută la sută.
   Nylander descrie dovada irefutabilă pe care o găsiseră în seara aceea în fostul abator industrial. Se gândise la dovezi cu o sinistră senzaţie de fericire în stomac, dar odată ce îşi termină pledoaria, în privirea Rosei Hartung se vede că i-a pierit şi ultima speranţă. Femeia se uită la el fără să-l vadă şi, în momentul de faţă, el nu-şi poate imagina cum şi-ar mai putea reveni vreodată. Gândul acesta îl face să se simtă nesigur şi stânjenit. Din senin, îi vine s-o ia de mâni şi să-i spună că totul va fi bine. Mai au un băiat. Se au unul pe celălalt. Au pentru ce trăi.
   Însă Nylander se aude mormăind nişte scuze, spunând că din păcate nu poate să explice foarte clar cum omuleţii de castane cu amprenta Kristinei au ajuns în posesia făptaşilor, dar lucrul acesta nu schimbă cu nimic rezultatul anchetei.
   Doamna ministru nu aude nimic. Nylander îşi ia rămas-bun şi merge cu spatele prin hol, până când simte că-şi poate permite să se întoarcă. Când iese pe uşa casei şi o închide în urma sa, mai are încă 20 de minute până la şedinţa cu conducerea Poliţiei. Inspiră adânc şi porneşte în grabă spre maşină.

98.

       Hess aleargă pe gresia umedă din curte.
   Din transmisiunea în direct a ştirilor de seară, pe care o vede pe ecranul plat al paznicului de la intrarea în Secţia de Poliţie, răzbat reportaje realizate la reşedinţa Rosei Hartung din Ydre Osterbro. Dar le ignoră. Când ajunge în vârful scărilor şi traversează culoarul ce duce spre departament, privirea îi cade pe nişte doze de bere, deschise în cinstea închiderii cazului. O zi lungă e pe cale să se încheie - dar nu şi pentru Hess.
   - Unde e Nylander?
   - Nylander e în şedinţă.
   - Trebuie să vorbesc cu el. E important. Acum!
   Secretarei i se face milă de el şi dispare în sala de şedinţe, în vreme ce Hess aşteaptă afară. Încălţările îi sunt murdare, hainele sunt ude leoarcă. Mâinile îi tremură şi nu ştie dacă e din cauza agitaţiei sau din cauza frigului din pădure, unde şi-a petrecut ultimele ore, sfidând cu încăpăţânare dorinţa medicului legist de a lucra în linişte şi pace. Dar nu a fost în zadar.
   - Nu am timp acum. Conferinţa de presă începe imediat.
   Nylander tocmai iese din sala de şedinţe, luându-şi rămas-bun de la câţiva oameni importanţi din conducere. Hess ştie din experienţă că asta e clipa pe care orice şef de poliţie o aşteaptă: să poată declara public închiderea cazului, forţând presa să dispară. Dar trebuie să discute cu Nylander înainte de conferinţa de presă, aşa că se ţine după el, explicându-i de ce cazul Hartung nu poate fi considerat închis.
   - Hess, nu mă surprinde că vii cu idei din astea.
   - În primul rând, nimic nu indică faptul că Benedikte Skans şi Asger Neergaard le-ar fi cunoscut pe femeile ucise. Niciun indiciu din locuinţa lor nu arată că ar fi avut vreo legătură cu asta.
   - Nu sunt complet de acord cu asta.
   - În al doilea rând, cuplul nu avea niciun motiv să le ucidă. Nici să le amputeze mâinile şi picioarele. Furia lor era îndreptată spre Rosa Hartung, nu spre alte femei sau mame, în general. În teorie, din moment ce era angajată a spitalului, Benedikte Skans ar fi putut avea acces la rapoartele medicale ale copiilor victimelor, dar, dacă într-adevăr ea şi Asger Neergaard s-ar fi aflat în spatele plângerilor trimise autorităţilor locale, de ce nu am găsit vreo dovadă?
   - Pentru că nu am finalizat cercetările, Hess.
   - În al treilea rând, Benedikte Skans şi, aparent, şi Asger Neergaard au alibi pentru noaptea dintre 16 şi 17 octombrie, când au fost ucişi Jessie Kvium şi Martin Rick. Dacă se dovedeşte că Neergaard a fost în foaierul Bibliotecii Regale, atunci niciunul dintre ei n-ar fi putut să comită crimele din noaptea respectivă, prin urmare, e puţin probabil să fi comis şi celelalte crime.
   - Habar nu am ce prostii îndrugi acolo, dar te ascult dacă ai vreo dovadă.
   Nylander se duce în camera de operaţiuni să-şi ia hârtiile pregătite pentru conferinţa de presă, dar Hess i se aşază în drum.
   - În plus, tocmai am vorbit cu medicul legist. Aparent, Benedikte Skans şi-ar fi tăiat singură carotida, dar, în urma reconstrucţiei, reiese că mişcarea e nefirească şi se poate presupune că o altă persoană a încercat să simuleze un suicid.
   - Am vorbit şi eu cu el. Şi a subliniat faptul că există aceleaşi şanse ca femeia să-şi fi tăiat singură gâtul.
   - Rănile de cuţit de pe abdomenul lui Asger Neergaard se află prea sus pentru înălţimea Benediktei Skans, iar dacă intenţia ei era să moară împreună, de ce mama dracului au fost găsiţi la 10 metri unul de celălalt, de parcă ea ar fi încercat să fugă?
   Nylander vrea să spună ceva, dar Hess nu-i dă ocazia.
   - Dacă ar fi fost în stare să comită celelalte crime, sigur i-ar fi dus mintea să nu-l răpească pe băiat cu o dubiţă închiriată, uşor de localizat!
   - Dacă ar fi după tine, ce crezi că ar trebui făcut?
   Întrebarea lui Nylander îl ia prin surprindere şi se simte luat de val când începe să vorbească. Îşi aude vocea bâlbâind ceva despre Linus Bekker şi arhiva de fotografii de la locurile crimelor, care trebuie verificată imediat. Tocmai îi amintise unui specialist IT de materialul pe care i-l ceruse lui Genz ceva mai devreme, în cursul zilei.
   - Şi Frederik Vogel, consilierul lui Hartung. Trebuie să-l verificăm şi pe el, în primul rând, dacă are alibi pentru momentele comiterii crimelor!
   - Hess, nu ai ascultat mesajul pe care ţi l-am lăsat în mesageria vocală...
   Hess aude vocea lui Thulin, se întoarce şi vede că a intrat în încăpere, ţinând un teanc de fotografii într-o mână. Se opreşte şi-l fixează cu privirea..
   - Ce mesaj?
   - Thulin, pune-l la curent. Eu nu am timp.
   Nylander porneşte iar spre uşă, dar Hess îl apucă de umăr.
   - Şi cum rămâne cu amprentele de pe omuleţii de castane? Nu poţi declara că am rezolvat cazul până când nu clarificăm partea respectivă! Dacă te înşeli, celor trei femei ucise li se poate alătura încă una!
   - Nu mă înşel! Numai tu nu poţi pricepe asta.
   Nylander se eliberează din strânsoarea detectivului şi-i face un semn lui Thulin, apoi îşi aranjează hainele. Hess o priveşte nedumerit, iar ea, ezitând, îi întinde teancul de fotografii. Hess rămâne cu privirea fixată pe prima poză. E o fotografie în care se pot vedea patru mâni umane, amputate şi îndesate pe raftul unui frigider.
   - Le-am găsit la locuinţa Benediktei Skans şi a lui Asger Neergaard. Într-un minifrigider pus într-una din încăperile frigorifice ale fostului abator...
   Hess răsfoieşte cu neîncredere diversele fotografii cu mâni amputate. Privirea i se opreşte asupra uneia dintre ele. De data aceasta vede un picior de femeie, plin de sânge, amputat în zona gleznei, pus în sertarul de legume de parcă ar fi o instalaţie a lui Damien Hirst.
   Hess nu mai înţelege nimic. Nu-şi găseşte cuvintele.
   - Dar... De ce criminaliştii nu au găsit-o mai devreme, când au cercetat locul? Locuinţa a fost încuiată? Putea cineva să le pună acolo?
   - Hess, ce mama dracului, du-te acasă.
   Când îşi ridică ochii, îşi intersectează privirea cu cea a lui Nylander.
   - Dar amprentele? Fetiţa familiei Hartung... Dacă oprim cercetările, iar fata nu e moartă...
   Nylander iese pe uşă. Hess rămâne pe loc, stupefiat. O secundă mai târziu, când o priveşte pe Thulin pentru a-i obţine aprobarea, îşi dă seama că femeia îl priveşte cu milă. Privirea îi devenise serioasă şi plină de compasiune, dar nu din cauza Kristinei Hartung. Nu din cauza vreunei fetiţe dispărute fără urmă, nu din cauza amprentelor enigmatice de pe misterioşii omuleţi de castane, ci din cauza lui. I se citeşte în privire: femeia consideră că Hess nu mai gândeşte raţional şi că probabil şi-a pierdut puterea de judecată, iar asta îl înfioară, cu atât mai mult cu cât nici el nu ştie sigur dacă ea are sau nu dreptate.
   Hess se întoarce şi se duce spre uşă clătinându-se şi, cu mişcarea aceasta şovăitoare, se îndreaptă spre capătul holului.
   În tot acest timp, o aude strigându-l pe nume. Ajuns afară, în ploaie, traversează curtea şi, chiar dacă nu se întoarce, îi simte privirea urmărindu-l de la geam, înainte de ieşire, începe să alerge.

         Vineri, 30 octombrie, prezent

99.

        Afară cade cea mai timpurie ninsoare pe care şi-o aminteşte Hess.
   E doar penultima zi din octombrie, dar s-au depus deja doi-trei centimetri de zăpadă şi încă ninge dincolo de ferestrele înalte ale terminalului internaţional al aeroportului. Hess tocmai fumase o ţigară Camel, sperând că asta îl va ajuta să facă faţă călătoriei spre Bucureşti fără să dea înapoi.
   Observase zăpada cu numai trei sferturi de oră mai devreme, când trântise pentru ultima oară uşa apartamentului său, ieşind în aerul proaspăt şi îngheţat şi coborând scările spre taxiul ce-l aştepta. Lumina zilei îl orbise şi s-a simţit uşurat când mâinile sale au nimerit ochelarii de soare din buzunarul interior. Nu fusese sigur că-i va găsi acolo. Avea dubii în legătură cu multe alte lucruri, având în vedere că se trezise cu o mahmureală groaznică, însă faptul că ochelarii de soare se aflau la locul lor îi dă senzaţia că ar putea fi totuşi o zi bună.
   Pe parcursul călătoriei cu taxiul s-a bucurat să admire dispariţia lentă a toamnei care pierdea tot mai mult teren în faţa iernii, iar acea senzaţie plăcută îl însoţeşte acum, când trece de controlul de securitate şi pătrunde mai adânc în atmosfera aeroportului. Hess e înconjurat de turişti şi o mulţime de alţi străini, fiecare vorbind în limba lui, iar el simte că a reuşit să lase Copenhaga în urmă. Îşi verifică zborul pe panoul de plecări şi constată cu satisfacţie că deja se face îmbarcarea. Zăpada încă nu afectează zborurile - un alt semn că norocul e de partea lui. Îşi ridică valiza cu puţinele lucruri pe care le-a luat cu el şi se îndreaptă spre poartă.
   Când îşi zăreşte reflexia în vitrina unui magazin cu haine, îşi dă seama că îmbrăcămintea lui ar putea fi chiar mai inadecvată pentru clima din Bucureşti decât fusese în Copenhaga. Oare era cald în Bucureşti sau ningea şi era frig? Mai bine şi-ar cumpăra o jachetă matlasată şi o pereche de bocanci Timberland din terminal, însă mahmureala şi dorinţa de a pleca din ţară îl biruiesc. Prin urmare se mulţumeşte cu un croissant şi o cafea Starbucks la pachet.
   Primise undă verde de la Haga aseară, sub forma unui apel de la secretara lui Freimann şi a unui bilet doar dus spre România. Paradoxal, Hess e mult mai dărâmat acum decât în urmă cu doar 3 săptămâni, când ieşise din graţiile superiorilor şi fusese trimis în Copenhaga. În ultimele 10 zile a băut fără oprire în barurile şi bodegile ce împânzesc capitala daneză şi abia mai era în stare să lege câteva cuvinte când a primit apelul.
   După un moment, a fost transferat telefonic către Freimann însuşi, iar superiorul i-a transmis concis că evaluarea se încheiase în favoarea sa.
   - Totuşi să-ţi intre bine în cap că, dacă apare până şi cea mai mică urmă de neglijenţă, de nesupunere sau vreun indiciu că ţi-ai lua tălpăşiţa în timpul vreunul caz, vei avea de suportat imediat consecinţele. Superiorii tăi din Copenhaga ţi-au făcut un raport pozitiv şi ne-au asigurat de motivaţia ta. În condiţiile de faţă, n-ar trebui să-ţi fie prea greu să te conformezi.
   Hess a evitat să folosească propoziţii lungi, mulţumindu-se să răspundă afirmativ. Nu avea niciun motiv să menţioneze că Nylander i-a întocmit un raport pozitiv doar pentru a se descotorosi de el. După ce i-a fost transmis mesajul, l-a sunat pe François, mulţumindu-i pentru ajutor. A simţit o uşurare colosală gândindu-se la posibilitatea de a se întoarce la culcuşul lui confortabil din Europol. Bineînţeles, după un ocol prin Bucureşti, dormind prin încă un şir de camere impersonale de hotel şi lucrând la încă un caz Euro; dar oriunde era mai bine decât aici.
   De altfel, a avut noroc şi cu apartamentul. Încă nu semnase contractul, dar, în mod surprinzător, agentul reuşise să găsească un cumpărător. Cel mai probabil fiindcă Hess, într-una dintre zilele sale de beţii crunte, acceptase să scadă preţul cu 200.000 de coroane daneze. Noaptea trecută lăsase cheile în grija adjunctului, care părea la fel de uşurat să se descotorosească de el ca Nylander şi restul oamenilor de la secţie.
   Pakistanezul se dăduse în spectacol la începutul săptămânii, lăudându-se că va avea grijă să-i lustruiască podelele şi să-i finiseze puţin apartamentul, dacă asta îl ajută pe Hess să-l vândă. Hess îi mulţumise, însă nu se sinchisea câtuşi de puţin de podele şi de scăderea preţului. Voia numai să scape de mizeria asta şi nu mai avea să se întoarcă acolo vreodată.
   Singura problemă nerezolvată era situaţia cu Naia Thulin, o situaţie care, până la urmă, avea atât de puţină importanţă, încât nici nu putea fi numită problemă.
   Când s-au văzut ultima oară, ea sugerase că teoriile lui despre cazul fetiţei Hartung erau produsul unei minţi dezechilibrate. Că-l considera incapabil să evalueze corect lucrurile, din simplul motiv că avea, la rândul lui, probleme personale. Probabil cineva îi povestise despre trecutul lui, argumentând de ce ar fi plauzibilă o asemenea teorie. Şi poate avea dreptate. În orice caz, după noaptea respectivă nu şi-a mai pierdut vremea cu speculaţii despre castane şi amprente. Cazul fusese soluţionat, în principal datorită găsirii în vechiul abator industrial a membrelor amputate, iar acum, când stă la coadă în faţa porţii, cu biletul de îmbarcare pregătit pe telefonul mobil, i se pare straniu să-şi amintească toate contraargumentele împotriva soluţionării oficiale.
   Din toată şederea sa în Copenhaga, singurele lucruri supărătoare vor rămâne privirea necruţătoare a lui Thulin şi faptul că nu o sunase să-şi ia rămas-bun. Dar are timp să rezolve şi asta - cel puţin cu gândul ăsta în minte urcă la bordul aeronavei şi se aşază pe locul 12B.
   Din privirea nemulţumită a bărbatului de afaceri de lângă el, Hess înţelege că duhneşte a alcool, dar se cufundă în scaun pentru un somn de vreo două ore. Când tocmai se gândeşte că o băutură tonică ar merge pentru a-şi asigura somnul de frumuseţe, primeşte un SMS în engleză de la Francois.
    „Te iau de la aeroport. Mergem direct la sediul central. Să parcurgi cazul înainte de sosire!”
   Hess uitase complet de ultima parte, dar răul mai poate fi reparat, încă are timp să parcurgă dosarul dacă-şi amână somnul de frumuseţe şi se apucă de treabă. Cu părere de rău, deschide e-mailul de pe telefon - de cel puţin o săptămână nu-l mai verificase - apoi observă că nu primise materialul. Un alt schimb de SMS-uri cu Francois îl lămureşte că probabil e greşeala lui.
   „Mai verifică o dată. Ţi-am trimis cazul ieri-seară, la ora 22:37, danez nemernic şi leneş.”
   Hess descoperă de ce nu primise e-maiul lui Francois. Un fişier ataşat într-un alt e-mail îi ocupase tot spaţiul de stocare, blocând primirea oricărui alt mesaj. Acest e-mail fusese trimis de un specialist IT din Departamentul de Criminalistică, iar fişierul s-a dovedit a fi materialul pe care Thulin i-l ceruse lui Genz după vizita la Linus Bekker, pe care Hess însuşi insistase să-l primească în aceeaşi noapte. Mai exact, lista de accesări a fotografiilor din arhiva criminalistică, aceasta indicând care imagini i-au atras cel mai mult atenţia lui Bekker înainte de arestare şi mărturisire.
   Având în vedere că e-mailul devenise de mult irelevant, Hess se pregăteşte să-l şteargă. Dar curiozitatea îi depăşeşte voinţa. Linus Bekker nu fusese deloc o companie plăcută, însă din punct de vedere profesional, profilul lui psihologic era interesant, iar Hess are suficient timp la dispoziţie: diverşi pasageri încă se deplasează de-a lungul culoarului, încercând să-şi găsească locurile. Deschide fişierul.
   În câteva clipe reuşeşte să deschidă fotografiile pe care mintea bolnavă a lui Linus Bekker le accesase pentru propria-i desfătare. Ce-i drept, le poate vedea doar pe ecranul îngust al telefonului mobil, însă e suficient.
   La o primă privire, lista lui Linus Bekker pare alcătuită în exclusivitate din fotografii făcute femeilor ucise. În principal, femei între 25 şi 45 de ani, multe dintre ele mame, cel puţin judecând după obiectele răsfirate în jurul lor sau presărate în plan secund: tractoare de plastic, stilouri de jucărie, trotinete şi aşa mai departe. Unele imagini sunt alb-negru, dar majoritatea sunt color şi ilustrează în mare crime la adresa femeilor, comise de-a lungul unei mari perioade, încă din anii ’50 şi până în momentul arestării lui Linus Bekker. Femei dezbrăcate, femei îmbrăcate, cu păr închis la culoare, cu păr deschis la culoare, minione sau mai solide. Împuşcate, înjunghiate, strangulate, înecate sau omorâte în bătaie. Unele, ucise după ce au fost violate. Un amestec grotesc şi sadic, iar Hess e tulburat de ideea că Linus Bekker se excita sexual privindu-le.
   Simte cum urmează să dea afară croissantul de la Starbucks. Însă când mută cursorul în sus, voind să închidă cât mai repede fişierul - un vechi obicei de-al său - cantitatea de date se dovedeşte a fi prea mare pentru telefonul său, al cărui ecran se blochează chiar în timpul afişării unei imagini pe care n-o observase până atunci.
   E o fotografie veche de aproape 30 de ani, făcută într-o baie, în josul căreia sunt notate locul şi data: Insula Mon, 31 octombrie 1989.
   Un trup de femeie zace răsucit şi desfigurat pe o podea de marmură, scăldat într-o baltă de sânge, deja înnegrit şi întărit. Femeia avea aproximativ 40 de ani, dar vârsta exactă e dificil de ghicit, fiindcă e complet desfigurată.
   Amputaţiile îi atrag atenţia lui Hess. Un braţ şi un picior au fost amputate şi zac pe jos, desprinse de restul corpului. Pare să fi fost un proces anevoios, cu multe încercări - de parcă membrele ar fi fost secţionate cu un topor greoi şi dificil de manevrat, dar care în cele din urmă a învăţat să-şi asculte stăpânul. Sălbăticia crimei sugera setea de sânge a criminalului şi, chiar dacă scena nu seamănă cu nimic din ceea ce văzuse până atunci, Hess simte că fotografia îi spune ceva.
   - Rugăm toţi pasagerii să-şi ocupe locurile.
   Personalul aeronavei tocmai aranjează ultimul bagaj, iar însoţitorul de zbor pune telefonul în furcă, pe peretele cabinei de pilotaj.
   Se dovedeşte că fotografia femeii goale din baie este prima dintr-o mică serie de crime, aparent comise în aceeaşi casă şi cu aceeaşi inscripţie: Insula Mon, 31 octombrie 1989.
   Un băiat şi o fată, amândoi adolescenţi, sunt ucişi în bucătărie, băiatul trântit peste aragaz, fata întinsă peste masă, cu capul într-un castron cu fulgi de ovăz, amândoi cu plăgi mari împuşcate.
   Hess merge mai departe şi descoperă cu surprindere că următoarea victimă din seria respectivă era un poliţist mai în vârstă care zăcea inert pe podeaua unei pivniţe. Judecând după figura poliţistului, Hess presupune că şi acesta fusese ucis cu toporul. Fotografia poliţistului omorât este ultima din serie, iar Hess urmează să revină la fotografia femeii ucise în baie, când observă din senin numărul din paranteză menţionat lângă fotografia poliţistului: (37). Hess deduce nota criminaliştilor: de câte ori a deschis Linus Bekker imaginea respectivă.
   - Vă rugăm să opriţi toate dispozitivele electronice.
   Hess lasă de înţeles că ascultă rugămintea însoţitorului de zbor, care avansează spre spatele aeronavei, transmiţând mesajul şi celorlalţi pasageri. Faptul că Bekker ar fi vizualizat de 37 de ori imaginea unui poliţist ucis nu are niciun fel de logică. Pentru că interesul lui viza în special femeile. Hess aruncă o privire rapidă peste celelalte fotografii, de data asta fiind atent la numărul din paranteze, menţionat de criminalişti în dreptul fiecărei imagini. Dar niciuna nu are un număr la fel de mare de vizualizări ca imaginea poliţistului ucis. Nici măcar fotografia femeii din baie, al cărei număr este (16).
   Hess îşi simte stomacul întorcându-i-se pe dos. Fotografia poliţistului zăcând pe podeaua din pivniţă trebuie să fie relevantă în vreun fel şi, pentru o clipă, încearcă să alunge gândul că poate criminaliştii au făcut o greşeală. Cu colţul ochiului îl zăreşte pe însoţitorul de zbor ce se întoarce pe culoar, apoi blestemă ecranul îngust şi faptul că e nevoit să-şi folosească degetele tremurânde din cauza mahmurelii pentru a mări fotografia şi pentru a căuta detalii ce-i scăpaseră iniţial. O misiune imposibilă.
   În scurt timp privirea îi înoată într-o mulţime de căsuţe pixelate care nu-i oferă nicio informaţie despre motivaţia lui Linus Bekker de a petrece atât de mult timp uitându-se tocmai la această fotografie.
   - Vă rugăm să-l opriţi acum, domnule!
   De data aceasta, însoţitorul de bord rămâne lângă el. Hess e pe cale să renunţe tocmai când degetele îi ating ecranul, mişcând imaginea aşa încât în centrul atenţiei apar nişte rafturi de deasupra poliţistului. Hess înlemneşte. Iniţial, creierul lui nu conştientizează ce se află în faţa ochilor săi, apoi micşorează înapoi fotografia şi timpul se opreşte în loc.
   Pe pereţii pivniţei, deasupra cadavrului poliţistului, sunt prinse trei rafturi de lemn de lungime inegală. Toate trei pline cu figurine mici, copilăreşti: bărbaţi şi femei de castane, animale de castane. Mari şi mici, unele dintre ele neterminate, cu membre lipsă, altele murdare şi acoperite de praf. Toate stau înghesuite, cu privirile goale, ca nişte soldăţei - o armată impresionantă de proscrişi.
   Şocat, Hess se blochează. Fără să poată explica de ce, ştie totuşi că din acest motiv Linus Bekker a vizualizat fotografia de 37 de ori. Simte că avionul se pune în mişcare şi, înainte ca însoţitorul de zbor să poată reacţiona, ţâşneşte spre cabina de pilotaj.

100.

       Zona business a aeroportului din Copenhaga este pustie şi miroase a parfum, cafea proaspăt măcinată şi pâine de-abia scoasă din cuptor. E nevoit să poarte o discuţie de cel puţin 5 minute cu stewardesa postată la intrare înainte de a i se permite să treacă mai departe.
   Chipul ei tânăr e machiat cu măiestrie şi, deşi îi zâmbeşte şi se comportă prietenos, tânăra nu se lasă convinsă că înfăţişarea lui Hess se potriveşte cu insigna lui de poliţie europeană, cu care Hess încearcă în repetate rânduri să-i demonstreze importanţa misiunii lui.
   Femeia se îndură abia după ce un tânăr gardian somalez e chemat şi confirmă veridicitatea insignei. Astfel, Hess primeşte permisiunea de a pătrunde în zona sacră a compartimentului business.
   Merge ţintă spre cele 3 calculatoare puse la dispoziţia oaspeţilor, în partea din spate a salonului. Puţinii oaspeţi prezenţi sunt absorbiţi de ecranele telefoanelor lor şi de gustările aşezate pe mesele rotunde. E greu de crezut că scaunele înalte din faţa calculatoarelor au fost folosite vreodată - poate doar ocazional, de copiii pe care pasagerii îi iau cu ei în călătoriile de afaceri. Hess se aşază în faţa unei tastaturi, înjurând de mama focului în timp ce navighează prin sistemul securizat al Europolului, reuşind în cele din urmă să-şi acceseze e-mail-ul. Ştie că în ziua respectivă sunt mai multe zboruri spre Bucureşti, chiar dacă unele includ o escală prin vreun oraş plictisitor din Germania, dar cu siguranţă întârzierea va provoca un fiasco dacă ajunge la urechile lui Freimann. Însă Hess simte că nu are de ales şi imaginea şefului său i se şterge complet din minte de îndată ce deschide iar fişierul cu vizualizările lui Bekker şi priveşte cu atenţie omuleţii de castane.
   Pe ecranul mai mare al calculatorului, figurinele tăcute din fotografiile vechi de aproape 30 de ani par şi mai sinistre, dar Hess încă are dubii despre semnificaţia descoperirii sale. Linus Bekker analizase îndelung fotografia, acordându-i o valoare neobişnuită. Atât poate conchide luând în considerare cele 37 de vizualizări, plus faptul că victima din fotografie nu corespunde tiparului preferat al lui Linus Bekker. Dar de ce îi acordase o asemenea importanţă?
   Acum vreun an şi jumătate, când Linus Bekker a spart baza de date a arhivei şi a accesat prima dată fotografia, nu exista nicio menţiune în presă sau oriunde altundeva despre vreun criminal misterios care ucidea femei şi lăsa omuleţi de castane la scena crimei. Acel criminal trebuie să fie unul recent, care nici nu exista când Bekker văzuse prima dată fotografia. Din această perspectivă, nu are sens ca Linus Bekker să fi manifestat un interes puternic faţă de armata de figurine de castane făcute manual. Totuşi Hess nu se îndoieşte că aşa au decurs lucrurile.
   Hess se întreabă dacă nu cumva interesul lui Bekker fusese trezit de vreun detaliu citit în dosarele crimelor din 1989, de pe Insula Mon. Poate vreun raport al poliţiei întocmit în baza acelui caz ar putea să explice interesul lui Linus Bekker. De exemplu, dacă Bekker ar fi descoperit că recunoaşte victimele sau locul crimei ori poate s-ar fi lovit de un detaliu care să-l convingă să verifice atent fotografia poliţistului ucis, cu omuleţii de castane aşezaţi în fundal. Dar printre fişierele accesate ilegal de Bekker nu se numărau dosare sau alte documente. Nimic legat de cazul de pe Insula Mon sau oricare al caz. Arhiva respectivă e pur şi simplu o colecţie cu fotografii de la locurile crimelor, nimic mai mult. Rapoartele poliţiei nu erau stocate în aceeaşi arhivă digitală şi, din câte îşi amintea Hess după ce citise dosarul lui Linus Bekker, nu se găsise nicio dovadă că ar fi pătruns şi altundeva, în afară de arhiva ce-i satisfăcea perversele înclinaţii sexuale.
   Însă descoperirea făcută nu-l duce nicăieri. Începe să resimtă iar mahmureala şi deja regretă că bătuse violent în uşa cabinei, forţându-l pe pilotul german să-l lase să coboare din avionul ce l-ar fi dus la Bucureşti. Ar fi ajuns la timp. Privirea îi fuge spre ecranul cu următoarele zboruri, dar în faţa ochilor îi apare figura lui Linus Bekker, care râde în hohote. Hess hotărăşte să mai parcurgă o dată imaginile.
   Începe de sus, apoi derulează încă o dată şirul de crime oribile. E o succesiune de fotografii, fiecare mai atroce decât precedenta, însă fără a putea explica în vreun fel de ce i-ar fi oferit o asemenea satisfacţie lui Bekker. Hess presupune că e vorba de ceva bolnăvicios, pe care doar un om pervers ca Linus Bekker l-ar putea observa. Brusc, îşi dă seama ce ar putea fi. Înţelege chiar înainte de a vedea - înţelege fiindcă e cel mai înfiorător lucru pe care şi-l poate imagina.
   Şi în acelaşi timp e într-atât de inimaginabil, încât l-ar putea excita pe Linus Bekker.
   Revine la începutul fişierului, sărind peste imaginile deja familiare, însă de data aceasta urmăreşte un singur lucru. Nu mai acordă atenţie subiectului fotografiilor, ci celorlalte detalii - din prim-plan, din fundal, diversele obiecte, practic orice pare nesemnificativ. În cea de-a noua fotografie găseşte ce căuta. E tot o fotografie de la locul crimei, etichetată „Risskov, 22 sept. 2001”.
   La o primă privire, nu diferă cu nimic de celelalte imagini. O femeie blondă, în vârstă de vreo 35 de ani, zace pe podeaua unei camere, probabil sufrageria unei case sau a unui apartament. E îmbrăcată într-o fustă maroniu-închis, într-un combinezon alb sfâşiat şi în picioare poartă pantofi cu toc înalt, unul dintre tocuri fiind rupt. În fundal distinge nişte jucării şi un ţarc de joacă pentru copii, iar în stânga acestora se găseşte o masă aşezată pentru două persoane - dar mâncarea e neatinsă. Crima fusese violentă, necontrolată, probabil comisă în partea dreaptă a imaginii, unde toate obiectele sunt răsturnate şi împroşcate cu sânge. Dar ţarcul de joacă îi atrage atenţia lui Hess. Datorită omuleţului de castane, mic, aproape invizibil, atârnat de o grindă, în dreptul unei jucării zornăitoare.
   Sângele îi pulsează în urechi. Hess continuă să analizeze imaginile, iar privirea lui se opreşte numai asupra obiectului căutat. Orice altceva e irelevant. Pentru el nu mai există nimic în afara figurinei respective. Se opreşte iar la fotografia cu numărul 23.
   „Nyborg, 2 oct. 2015.” De data aceasta e o tânără într-o maşină mică, de culoare neagră. Prin parbriz se poate vedea că femeia fusese aşezată pe scaunul şoferului, cu partea superioară a corpului zăcând deasupra unui scăunel de copii amplasat pe scaunul din dreapta. Îmbrăcată elegant, de parcă mergea la un eveniment sau o întâlnire. Unul dintre ochi era zdrobit, dar în fotografie nu se vede niciun pic de sânge, crima părând mai controlată decât cea din Risskov. De oglinda retrovizoare atârnă un omuleţ de castane. Abia se vede, însă e acolo.
   Mai sunt aproape 40 de fotografii până la final, dar Hess se deconectează din sistem şi se ridică. Coborând scările rulante ce duc spre parterul aeroportului, îi trece prin cap că acele crime, răsfirate pe o perioadă de aproape 30 de ani, nu pot avea acelaşi autor. E imposibil. Sigur ar fi observat cineva. Sigur ar fi luat măsuri.
   Nu e deloc neobişnuit să vezi omuleţi de castane, cel puţin nu toamna. Poate că Hess vede numai ce vrea el să vadă.
   Totuşi, când completează formularele la ghişeul firmei de închirieri auto, aşteptând apoi să i se înmâneze cheile, nu reuşeşte să-şi scoată din minte figura lui Linus Bekker.
   Aceasta e legătura găsită de Linus Bekker. Figurina de castane e semnătura unui ucigaş care a comis nenumărate crime. Când, într-un sfârşit, primeşte cheile de la maşină şi porneşte în fugă spre parcare, zăpada cade mai vârtos decât până atunci.

101.

      Thulin evită contactul vizual cu cei doi detectivi ce-şi ridică privirile din telefoane când îşi goleşte dulapul şi trânteşte puţin prea tare uşa de metal.
   Evitase în mod intenţionat să atragă atenţia asupra faptului că e ultima ei zi în departament şi nu vrea să schimbe nimic în ultima clipă. Nu că ar conta. Nu va duce lipsa nimănui şi probabil nimeni nu-i va duce lipsa. A preferat să păstreze lucrurile astfel încă din prima zi, prin urmare vrea să treacă neobservată până la final, când va părăsi clădirea. Acum câteva minute se întâlnise întâmplător cu Nylander, care a trecut pe lângă ea pe hol, urmat de un cârd de detectivi, îndreptându-se împreună spre ultima dintre numeroasele conferinţe de presă. Astăzi, sub pretextul că rezultatele finale ale medicului legist şi ale analizelor ADN sunt disponibile. Thulin se întreabă dacă nu cumva adevăratul motiv e simplul fapt că Nylander se simte bine în lumina reflectoarelor. Aşa pare, cel puţin, când pozează lângă ministrul justiţiei, într-un costum uşor prea elegant, sau când, dorind să-şi demonstreze generozitatea, subliniază că intensele căutări ale detectivilor săi în Sydhavnen au reprezentat un important punct de cotitură în soluţionarea cazului.
   Nylander se oprise să-i ureze succes.
   - Ne mai vedem, Thulin. Salută-l pe Wenger.
   Salutul său era adresat lui Isak Wenger, noul superior al lui Thulin din NC3. Din acel comentariu se subînţelegea că în ochii lui Nylander echilibrul de puteri dintre cele două departamente se schimbase, iar Thulin ar fi trebuit să regrete alegerea făcută. Ea aproape că uitase de schimbarea de carieră pe care ea însăşi o iniţiase, înainte să fie sunată personal de şeful din NC3, lunea trecută, primind felicitări pentru rezolvarea cazului de omor.
   - Dar nu de asta te-am sunat. Încă te interesează să lucrezi la noi, sper.
   Wenger i-a propus postul, deşi în cele din urmă ea nici nu s-a înscris, nici nu a primit vreo recomandare de la Nylander.
   Dacă acceptă postul, se va ocupa Wenger de toate formalităţile cu Nylander, iar ea va putea să lucreze în NC3 după o mult-aşteptată vacanţă de toamnă. Asta o aşteaptă pe Thulin: o săptămână întreagă petrecută cu fiica ei. Totuşi, chiar dacă în mare lucrurile au evoluat conform planului, e stupid că în ultimele zile Thulin a tot stat pe gânduri, încercând să se asigure că soluţionarea cazului a fost cea corectă.
   Faptul că mâinile tăiate ale lui Anne Sejer-Lassen şi Jessie Kvium, dar şi piciorul lui Jessie au fost descoperite în minifrigiderul din fostul abator fusese o dovadă atât de clară, încât Thulin nu mai avea nicio altă opţiune logică, în afară de a accepta interpretarea lui Nylander. Într-adevăr, Hess a ridicat nişte semne de întrebare rămase fără răspuns, însă era mai probabil să fi fost fixat asupra lor din cauza problemelor lui personale.
   În orice caz, aceasta era opinia lipsită de sentimentalisme a lui Nylander, el mărturisindu-i lui Thulin că Hess ar fi plecat din departament şi din Copenhaga, chipurile, din cauza unei tragedii personale. Nu avea prea multe detalii fiindcă, la momentul respectiv, Nylander încă nu sosise în departament, dar într-o noapte de mai, cu vreo 5 ani în urmă, soţia lui Hess, în vârstă de 29 de ani, ar fi murit într-un incendiu izbucnit în apartamentul lor din Valby.
   Informaţia primită şi-a lăsat amprenta asupra lui Thulin. În raportul pe care l-a căutat mai târziu în baza de date a poliţiei scria că incendiul se declanşase noaptea, în jurul orei trei, răspândindu-se cu o viteză ameţitoare. Locuitorii imobilului fuseseră evacuaţi, însă flăcările extrem de violente le tăiaseră pompierilor orice posibilitate de a ajunge până la apartamentul de la mansardă. Odată ce focul a fost stins, corpul carbonizat al femeii a fost găsit în dormitor, iar soţul ei - „detectiv în Departamentul de crime deosebit de grave, Mark M. Hess” - a fost informat telefonic, el aflându-se în Stockholm pentru investigarea unui caz. Nu s-a putut determina cauza incendiului.
   Au fost cercetate posibilele avarii ale instalaţiilor electrice, eventuale lămpi cu petrol rămase aprinse, inclusiv ipoteza unei incendieri premeditate, dar nu s-a ajuns la nicio concluzie definitivă. Femeia era însărcinată în luna a şaptea şi cei doi se căsătoriseră cu numai o lună în urmă.
   La vederea raportului, lui Thulin i s-a făcut rău. Multe aspecte ale caracterului lui Hess căpătau acum sens, dar tot îi venea greu să creadă aşa ceva. Oricum, nu mai avea niciun rost să se gândească la semnele de întrebare ridicate de el.
   Poate tocmai din acest motiv s-a simţit uşurată în dimineaţa respectivă, când îl auzise pe subcomisarul de poliţie spunându-i lui Nylander că Hess fusese repus în funcţia sa de la Haga, urmând să fie trimis într-o misiune la Bucureşti. Hess tocmai părăsea ţara, fiind probabil cea mai bună soluţie pentru toată lumea. Thulin îl sunase de mai multe ori pe parcursul săptămânii, însă în zadar, fiindcă el nu-i răspunsese.
   La scurt timp i s-a întâmplat ceva ciudat, care a pus-o în încurcătură: Le o întrebase când o să le mai viziteze „bărbatul cu ochi pricepuţi”, doar îi promisese că va veni să vadă cum a progresat în jocul online. Acelaşi lucru i se întâmplase ceva mai devreme, când se interesase de situaţia lui Magnus Kjær.
   Băiatul fusese transferat într-o instituţie de îngrijire a copilului, câtă vreme autorităţile încercau să-i găsească o familie adoptivă potrivită. Şeful de departament îi spusese că băiatul făcea progrese, dar şi că întrebase în repetate rânduri despre acel „poliţist”. Thulin n-a ştiut cum să reacţioneze. A decis că Hess nu mai are ce căuta în gândurile ei de zi cu zi.
   De obicei, dacă îşi propunea asta, reuşea să-i excludă pe alţii din viaţa sa. În ultima perioadă procedase în mod similar şi cu Sebastian şi, chiar dacă acesta continua să-i lase mesaje vocale, ea nu avea niciun motiv să-l mai contacteze.
   - Naia Thulin?
   Un curier pe bicicletă o aşteaptă întrebător exact când ea vrea să se întoarcă spre biroul ei gol. Împotriva voinţei sale, Hess e prima persoană la care se gândeşte când zăreşte buchetul de flori din mâinile curierului. Flori tomnatice, roşii, galbene şi portocalii, ale căror nume nu le cunoaşte. Niciodată nu au entuziasmat-o florile.
   Semnează confirmarea de primire cu pixul electronic înmânat de curier, care apoi face stânga-împrejur în încălţămintea sa de ciclist. Thulin deschide felicitarea, considerându-se norocoasă că majoritatea colegilor deja se adunaseră grămadă în faţa televizorului din cantină, căci conferinţa de presă a lui Nylander era transmisă în direct.
   „Mersi că ai venit la alergat. Mult noroc în NC3. Şi pleacă odată din biroul acela :)”
   Pe chipul lui Thulin se profilează un zâmbet, dar apoi aruncă la gunoi felicitarea primită de la Genz. Se strecoară pe scări în jos, spre libertate şi spre petrecerea de Halloween a lui Le. Înainte să iasă, lasă buchetul de flori la secretariat, unde ştie că va fi apreciat.
   Afară tot ninge, iar Thulin se enervează că nu-i trecuse prin minte să ceară o maşină de serviciu înainte să înceapă munca în departamentul NC3. Încălţămintea ei sport se face rapid fleaşcă, iar ea grăbeşte pasul pe Bernstorffsgade în sus, îndreptându-se spre staţia centrală, de unde va lua metroul până la Dybbolsbro.
   Încă nu începuse să ningă dimineaţă, când se întâlnise cu Genz. Se hotărâse să-şi petreacă ultima sa zi în departament acceptând, într-un final, invitaţia lui de a ieşi la alergat. Acum, că nu mai erau colegi, părea o modalitate drăguţă de a încheia relaţia. În plus, avea planurile ei. Căzuseră de acord să alerge pe Strandvejen, aşa că la ora 6:30 s-a întâlnit cu Genz, care o aştepta în faţa blocului său, aflat într-una dintre cele mai atrăgătoare complexuri rezidenţiale din Nordhavn. S-a mirat să vadă că Genz îşi permitea să locuiască într-o asemenea zonă, dar având în vedere firea sa extrem de meticuloasă, era logic să fie chibzuit şi cu banii.
   Prima parte a turei de alergat fusese o experienţă plăcută.
   Soarele răsărise deasupra zonei Oresund, iar cei doi au reluat discuţiile despre caz. Despre cum dorinţa de răzbunare a Benediktei Skans şi Asger Neergaard se transformase într-o tragedie pentru ei, cum asistenta adunase probabil informaţii despre copiii abuzaţi şi despre mamele pe care le-au ales drept victime, cum cuplul se folosise probabil de un internet café cu acces la un server ucrainean pentru a trimite plângerile anonime - evitând utilizarea propriilor calculatoare - şi cum conţinutul minifrigiderului trebuie să fi scăpat cercetărilor preliminare ale criminaliştilor. Fierăstrăul şi ciomagul folosite la uciderea victimelor şi la amputaţii încă nu fuseseră găsite, însă, datorită funcţiei de asistentă medicală, Benedikte Skans avusese acces la diverse instrumente din sălile de operaţie, instrumente care acum erau analizate şi testate.
   Genz nu considera că există motive să se îndoiască de concluzia anchetei, deşi Thulin bănuia că pe el îl interesa mai mult alergatul propriu-zis decât discuţia lor. Începuse să regrete că-i povestise despre pasiunea sa pentru maratoane, fiindcă destul de curând se vedea cu ochiul liber că el încerca să se înfrâneze ca să n-o lase în urmă. După 8 kilometri s-au întors, iar ea a rămas în urmă, ca un alergător amator în spatele unui atlet kenyan. El şi-a încetinit ritmul abia când şi-a dat seama că o depăşise cu câţiva metri, iar astfel discuţia a putut să continue. Dacă îşi închipuise că invitaţia lui Genz fusese doar o scuză să se apropie de ea, se înşelase amarnic: bărbatul era la fel de pasionat de alergat ca de munca sa din laborator.
   Thulin a tot încercat să deschidă subiectul pe restul traseului, iar când au fost nevoiţi să se oprească la semaforul de la Charlottenlund Fort a spus că o frustrează faptul că nu au nicio concluzie pentru prezenţa la locul crimelor a omuleţilor de castane cu amprenta Kristinei Hartung. La locuinţa cuplului nu găsiseră nicio urmă de omuleţi de castane cu amprente şi era, într-adevăr, o enigmă cum Asger Neergaard şi Benedikte Skans ar fi putut intra în posesia lor.
   - Poate Nylander are dreptate când susţine că, dintr-un motiv sau altul, cuplul ar fi cumpărat omuleţii de la standul amplasat de Kristine Hartung împreună cu prietena sa, înaintea dispariţiei, a sugerat Genz.
   - Dar ce şanse sunt să se fi întâmplat astfel? Steen Hartung nici nu-şi aminteşte ca fetiţele să fi făcut omuleţi de castane în anul respectiv.
   - Poate nu-şi aminteşte bine. Benedikte Skans era internată la Roskilde în perioada respectivă, dar în orice caz Asger Neergaard ar fi putut să facă o plimbare prin cartier şi să pregătească de pe atunci terenul.
   - Şi crezi că apoi s-a întâlnit total întâmplător cu Linus Bekker? Din coincidenţă, exact în aceeaşi perioadă?
   Genz a ridicat din umeri şi i-a zâmbit.
   - Nu eu am venit cu teoria asta. Eu sunt doar un criminalist.
   Cel mai probabil nu vor obţine niciodată un răspuns concludent, însă omuleţii de castane continuau să-i dea bătăi de cap lui Thulin. Avea impresia că uitaseră să verifice ceva sau să ţină cont de vreun detaliu. Dar în scurt timp au ajuns la staţia Svanemollen, unde a început să ningă şi unde Thulin s-a adăpostit pe peron, în vreme ce Genz şi-a continuat traseul, cu un mic ocol rapid prin Fælledparken.
   - Caut clasa 3A.
   - Încercaţi în sala de clasă. Luaţi-vă după gălăgie.
   Thulin se scutură de zăpadă şi trece de cei doi profesori din sala de activităţi, împodobită pentru Halloween. Ajunsese la timp la şcoala aflată pe o stradă lăturalnică, nu departe de staţia Dybbølsbro, şi-şi promite că, de acum încolo, va ajunge mereu la timp. De mult prea multe ori ajunsese prea târziu sau chiar deloc la diversele serbări şcolare şi, când intră în clasă, observă privirile mirate ale unor părinţi. Aceştia sunt adunaţi de-a lungul şirului de dovleci crestaţi ce mărginesc pereţii, în vreme ce copiii zburdă prin sală, făcând glume şi pozne în costumele lor haioase. Abia mâine e Halloweenul, însă cade într-o zi de weekend, aşa că şcoala a decis să ţină serbarea astăzi. Fetiţele sunt costumate în vrăjitoare, iar băieţeii, în monştri, majoritatea purtând măşti macabre. Una mai sângeroasă decât cealaltă, motiv pentru care părinţii ţipă din când în când „Vaaai de mine!” şi se prefac îngroziţi când copiii aleargă prin preajma lor.
   Învăţătoarea, o doamnă de vârsta lui Thulin, e şi ea îmbrăcată în vrăjitoare, poartă o rochie neagră cu decolteu adânc, ciorapi de plasă negri şi pantofi negri, ţinuta fiind desăvârşită de un fond de ten alb, un ruj roşu şi o pălărie ascuţită neagră. Seamănă cu un personaj din filmele lui Tim Burton şi nu-i de mirare că mai ales taţii sunt mult mai bine dispuşi decât de obicei în această după-amiază de vineri.
   Iniţial, Thulin nu reuşeşte să-i descopere pe Le sau pe bunic printre adulţi şi micuţii monştri însetaţi de sânge, dar apoi zăreşte masca de zombi din cauciuc, cu craniul crăpat şi creierii galbeni scurgându-se pe frunte în jos. Masca din cauciuc e dintr-un joc numit „Plante versus Zombi” şi fusese singurul costum pe care fetiţa îl acceptase ieri, când o târâse pe Thulin în magazinul cu benzi desenate de pe Skindergade.
   Acum stă cu bunicul ei, care îi aranjează craniul, nu cumva să-i alunece creierii pe gât în jos.
   - Salut, mamă. Mă recunoşti?
   - Nu. Unde eşti?
   Se uită în jur, iar când se întoarce, Le îşi scosese deja masca pentru a-şi arăta figura transpirată şi triumfătoare.
   - Voi fi prima care va defila cu dovleacul în faţa celorlalţi.
   - Grozav. Abia aştept să te văd.
   - Stai să te uiţi?
   - Sigur că da.
   - Vrei să ţin puţin creierul, să nu mori de cald? întreabă Aksel, ştergând fruntea fetiţei.
   - N-are nimic, bunicule.
   Cu masca de zombi atârnându-i de gât, Le aleargă în cealaltă parte a sălii spre Ramazan, care e costumată în schelet.
   - Totul e-n regulă?
   Aksel îşi îndreaptă privirea spre Thulin, iar ea ştie că o întreabă despre ultima zi de la Secţia de Poliţie.
   - Da, totul e OK. Am încheiat socotelile.
   Aksel ar vrea să spună ceva, dar învăţătoarea bate din palme, dând adunarea generală.
   - Gata, începem! Copii, veniţi la mine, spune ea pe un ton dulce şi se întoarce spre părinţi. Înainte să mergem la petrecerea din spaţiul comun, mai trebuie doar să finalizăm proiectul de toamnă. Copiii au pregătit trei prezentări, pe care abia aşteaptă să vi le arate!
   Thulin descoperă că sala de clasă e încă decorată de toamnă, cu planşele cu arbori genealogici. Participase o singură dată la o serbare: copiii au pus în scenă un mic spectacol de circ, în care unul dintre numere presupunea ca micuţii să ţopăie prin nişte cercuri, îmbrăcaţi în costume de leu. Aplauzele isterice ale părinţilor îi dăduseră fiori lui Thulin.
   Nici acum nu e prea diferit. Primul grup de copii prezintă afişe cu crenguţe şi frunze galben-arămii, adunate din pădure, în vreme ce părinţii zâmbesc şi vizionează întreaga scenetă prin ecranele telefoanelor mobile. Thulin îşi dă seama că-i va lua multă vreme să nu mai asocieze frunzele roşii şi galbene cu priveliştea sinistră a corpurilor Laurei Kjær, Anne Sejer-Lassen şi Jessie Kvium; dar nici următoarea prezentare nu-i ameliorează deloc starea de spirit, deoarece clasa colecţionase omuleţi de castane.
   Într-un final vine şi rândul lui Le. Ea, Ramazan şi încă nişte copii se adunaseră în faţa catedrei, anunţând că şi castanele pot fi mâncate.
   - Dar trebuie să le crestezi întâi! Altfel vor exploda în cuptor. Trebuie coapte la exact 225 de grade, după care pot fi mâncate cu unt şi sare!
   Le vorbeşte tare şi clar, iar Thulin e mută de uimire, pentru că micuţa ei războinică nu arătase niciodată interes pentru vreo activitate gastronomică. Câteva castroane cu castane coapte sunt date mai departe părinţilor, iar învăţătoarea se întoarce spre Ramazan, care în mod evident îşi uitase replica.
   - Ramazan, ce-ar trebui să ţii minte dacă mănânci castane coapte?
   - Trebuie să le alegi pe cele bune. Pe cele comestibile.
   - Aşa e. Există multe tipuri de castane, dar numai câteva sunt comestibile.
   Ramazan dă din cap aprobator, ia o castană şi o mestecă zgomotos, iar părinţii mândri zâmbesc, primind gesturi de apreciere din partea celorlalţi părinţi. Învăţătoarea continuă cu o poveste despre modul în care copiii au preparat castanele care sunt mâncate acum de părinţi, dar Thulin nu o ascultă.
   - Cum adică există multe tipuri de castane?
   Întrebarea vine mult prea târziu şi total pe lângă subiect.
   Învăţătoarea se întoarce surprinsă spre Thulin, la fel şi câţiva părinţi, care se opriseră din râs.
   - Credeam că sunt doar două tipuri de castane. Cele comestibile şi apoi cele din care faceţi omuleţi de castane, nu?
   - Nu, de fapt, sunt mai multe tipuri. Dar acum Ramazan urmează să...
   - Sunteţi sigură?
   - Foarte sigură. Dar acum urmează să...
   - Câte tipuri?
   - Câte tipuri de ce?
   - Câte tipuri de castane există?
   În încăpere s-a făcut linişte. Părinţii se uită ba la învăţătoare, ba la Thulin. Până şi copiii au făcut linişte. Ultima întrebare a lui Thulin fusese tăioasă, ca la un interogatoriu, uitând de politeţea ce însoţise primele întrebări. Învăţătoarea ezită şi zâmbeşte nesigur, neavând nicio idee de ce primeşte brusc o întrebare ca la un test.
   - Nu le cunosc pe toate. Dar există diverse castane comestibile, spre exemplu castanele europene şi cele japoneze, apoi mai există diverse castane sălbatice, cum ar fi...
   - Din care se fac animăluţe de castane?
   - Din toate. Dar la noi cele mai răspândite sunt castanele sălbatice.
   Nimeni nu spune nimic. Părinţii o privesc pe Thulin, care se uită pierdută spre învăţătoare. Cu colţul ochiului zăreşte figura fiicei sale, înţelegând că probabil e cel mai jenant moment din viaţa ei. Dar peste numai câteva momente Thulin face stânga-împrejur şi pleacă. Petrecerea începuse deja când ea traversează încăperea comună şi aleargă spre ieşire.

102.

       - Dacă vrei să mă provoci la încă o tură de alergat, va trebui s-o lăsăm pe săptămâna viitoare.
   Genz îi zâmbeşte. Când Thulin intră în laboratorul spaţios, el stă în picioare, lângă o valiză şi o geantă de voiaj ceva mai mică, tocmai îmbrăcând un trenci. Ea aflase deja de la recepţionera care o întâmpinase că bărbatul de-abia se întorsese de la o scenă a crimei, dar acum se pregăteşte să plece la o conferinţă de specialitate, susţinută în weekend la Centrul Expoziţional Herning. Însă obţinuse o scurtă întrevedere cu el. Încercase deja să-l prindă la telefon cât se afla în taxi, pe drum încoace, dar fără niciun rezultat. Iar acum se bucură să-l găsească la secţie, chiar dacă sosise într-un moment inoportun.
   - Nu e vorba de asta. Am nevoie de ajutorul tău.
   - Putem discuta în drum spre maşină?
   - Omuleţii de castane lăsaţi lângă corpurile victimelor, cu amprenta Kristinei Hartung - de care erau?
   - De care erau?
   Genz începuse să stingă lămpile cu halogen, dar se opreşte şi o priveşte lung.
   - Ce vrei să spui?
   Thulin alergase pe scări până în birou şi îşi dă seama că încă gâfâie.
   - Nu vorbim de o simplă castană. Există mai multe tipuri. Ce fel de castane erau alea?
   - Chiar acum nu-mi amintesc...
   - Erau castane sălbatice?
   - De ce întrebi? Ce s-a întâmplat?
   - S-ar putea să nu fie mare lucru. Dar dacă nu-ţi aminteşti, cu siguranţă e menţionat undeva în rapoartele voastre de laborator.
   - Cu siguranţă, însă eu tocmai...
   - Genz, nu te-aş întreba aşa ceva dacă n-ar fi important. Poţi verifica acum?
   Genz o priveşte lung şi nedumerit. Oftează, apoi se aşază pe scaunul din faţa calculatorului. În câteva secunde deschide sistemul, iar Thulin îi urmăreşte activitatea pe ecranul montat pe peretele din faţa lui. Genz deschide un folder şi parcurge cu multă siguranţă mai multe rapoarte, fiecare numerotate, apoi se opreşte asupra unuia dintre ele, deschizându-l. Fişierul conţine o cantitate enormă de statistici şi analize, dar Genz răsfoieşte raportul în mare viteză şi se opreşte abia la un paragraf anume, intitulat „Specii şi origine”.
   - În primul caz, al Laurei Kjær, amprenta a fost impregnată pe o castană comestibilă. Cu denumirea ştiinţifică de Castanea sativa x crenata. Eşti mulţumită?
   - Şi celelalte?
   Genz îi aruncă o privire serioasă, sugerându-i că nu i se pare deloc amuzant.
   - Te rog, e important!
   Bărbatul cercetează dosarele electronice de pe calculator, deschide un alt raport şi reia procedura şi în cazul celui de-al treilea raport. După ce le-a parcurs pe toate, Thulin deduce răspunsul, înainte ca el să-l spună cu voce tare.
   - Avem acelaşi rezultat în toate celelalte cazuri. Castanea sativa x crenata. Bine?
   - Şi eşti absolut sigur? Fără nicio urmă de îndoială?
   - Thulin, asistenţii mei au efectuat această parte a analizei, în timp ce eu m-am concentrat asupra amprentei propriu-zise, prin urmare nu îţi pot garanta că...
   - Dar nu se poate ca asistenţii tăi să se fi înşelat de trei ori la rând?
   - Nu, nu se poate. Din moment ce niciunul dintre ei nu e expert în castane, procedura uzuală presupune găsirea unui expert care să identifice speciile de plante. Îmi închipui că aşa au procedat. Totuşi îmi spui şi mie ce înseamnă asta?
   Thulin rămâne tăcută. Dăduse două telefoane din taxi. Mai întâi îl sunase pe Genz, apoi pe Steen Hartung. Steen Hartung răspunsese cu o voce lipsită de entuziasm. Jenată, şi-a cerut scuze că-l deranjează, explicându-i că era pe cale să-şi finalizeze raportul şi nu-şi mai amintea ce fel de castane avea familia lor acasă, în curte, cele pe care Kristine şi prietena ei le transformaseră în omuleţi de castane. Steen Hartung nici nu s-a simţit în stare să se mire de acea întrebare, iar când ea a menţionat că era doar o formalitate, el i-a răspuns direct, fără alte comentarii. Castanul înalt din grădină era unul sălbatic.
   - Înseamnă că avem o problemă. Trebuie să luăm imediat legătura cu expertul respectiv.

103.

        Pământul dintre poarta roşie şi restaurantul Peter Lieps Hus din Parcul cu Căprioare e acoperit de un strat proaspăt de zăpadă.
   Rosa Hartung preferă să alerge pe aleea pietruită, nu pe drumul asfaltat, care e alunecos ca o oglindă. Când ajunge la capătul drumului, aruncă o privire spre parcul de distracţii, închis în această parte a anului, cu caruselele-i abandonate şi emanând un aer fantomatic. Apoi coteşte la dreapta, coboară pe una dintre aleile apărate de vârfurile arborilor, ale căror crengi au păstrat aleile aproape neatinse de zăpadă. Picioarele nu mai vor să înainteze, dar afară e ger, iar ea se forţează să meargă mai departe, în speranţa că mişcarea o va ajuta să mai scape de senzaţia de descurajare.
   În ultimele 10 zile abia ieşise din casa de la periferia zonei Osterbro. Toată forţa cu care se înarmase pentru a reveni în minister s-a risipit ca praful în vânt când şi-a dat seama că speranţa de a o revedea pe Kristine nu avusese vreo bază reală.
   Totul i se părea trist şi indiferent, la fel cum se întâmplase şi anul trecut, în iarnă şi primăvară. Deşi Vogel, Liu şi Engells îi arătaseră tot sprijinul şi susţinerea pentru a reveni în minister, totul fusese în van. Rămăsese acasă şi, indiferent ce i s-ar fi pus, Rosa ştia deja că zilele ei ca ministru sunt numărate. Atât premierul, cât şi ministrul justiţiei apăreau în public cu discursuri pline de compasiune, însă în culise era evident că Rosa o terminase cu partidul. După câtva timp cel mai probabil va fi retrogradată, ori din cauză că nu urmase ordinele premierului, ori pentru că era considerată prea instabilă - iar Rosei nu-i păsa câtuşi de puţin.
   Nu putea să-şi ignore suferinţa şi în dimineaţa aceasta mersese la psihiatrul său, care o sfătuise să reia tratamentul cu antidepresive. După ce a ajuns acasă, s-a forţat să-şi îmbrace echipamentul de sport – cum obişnuia să facă în fiecare zi după micul dejun, când lucra la domiciliu. Dar astăzi o făcuse mai ales în speranţa că endorfinele eliberate în timpul alergatului îi vor îmbunătăţi măcar puţin starea de spirit, dându-i puterea de a evita un nou tratament medicamentos.
   Bineînţeles, un alt motiv pentru dorinţa Rosei de a face mişcare este faptul că firma de transport urmează să ia lucrurile Kristinei. După consult, Rosa a urmat într-un final sfatul psihiatrului, anume să scape permanent de ele, pentru a reuşi să lase trecutul în urmă. Un gest simbolic, i-a spus psihiatrul, care ar putea-o ajuta să meargă mai departe. Aşa că Rosa a chemat o companie de transport şi i-a arătat bonei lucrurile care trebuiau luate din dormitorul Kristinei: 4 cutii mari cu haine şi încălţăminte, biroul şi patul fetiţei, unde Rosa se mai aşeza din când în când. Bona a primit numărul de telefon al unui magazin caritabil de pe Nordre Frihavnsgad, unde trebuia să sune şi să anunţe că în curând vor trimite o dubiţă cu cutii şi mobilă. După ce i-a dat instrucţiunile, Rosa a plecat spre parc.
   Pe drum s-a tot gândit dacă ar trebui să-l sune pe Steen şi să-i spună despre decizia pe care tocmai o luase, dar nu s-a simţit în stare. Abia îşi mai vorbeau. Mesajul şefului de la Direcţia Omoruri fusese clar şi fără loc de interpretări, însă Steen nu renunţase complet să spere. Dar Rosa se simţea deja depăşită. El refuzase să semneze documentele care certificau decesul Kristinei, în ciuda faptului că el însuşi îi ceruse avocatului să le trimită. În plus, chiar dacă el nu suflase o vorbă, ea ştia că Steen începuse să bată la uşile oamenilor din fiecare cartier prin care ar fi putut să treacă Kristine în ziua dispariţiei. Bjarke, partenerului lui de afaceri, o sunase pe Rosa să-i spună ce se întâmplă.
   I-a povestit cu îngrijorare despre biroul lui Steen, care era vraişte, împânzit cu planurile sistemelor de canalizare, cartierelor rezidenţiale şi reţelelor de drumuri, dar şi cum în fiecare dimineaţă pleca fără să spună încotro se duce. Bjarke s-a decis să-l urmărească ieri după-amiază şi l-a găsit rătăcind aiurea printr-un cartier rezidenţial din apropierea sălii de sport. E posibil ca Bjarke să fi regretat că a sunat-o, fiindcă Rosa a răspuns cu resemnare. Căutările lui Steen erau inutile, dar la fel erau şi toate celelalte lucruri.
   Ar fi trebuit să stea uniţi şi să se gândească la Gustav, dar în momentul de faţă nu se simţeau în stare.
   Când Rosa ajunge într-un final la poarta roşie, e deja extenuată. Transpiraţia îi dă o senzaţie de frig şi disconfort.
   Respiraţia ei caldă e ca un nor ce-i iese din gură şi, pentru un moment, trebuie să se sprijine de poarta de lemn, înainte să se adune şi să se întoarcă la maşină. Pe drum spre casă, trecând pe lângă statuia lui Knud Rasmussen şi pe lângă benzinăria lui  Arne Jacobsen, observă o fisură îngustă în pătura de nori de pe cer. S-a înseninat puţin, razele soarelui ţâşnesc printre nori, zăpada se luminează ca un covor de cristale strălucitoare, iar ea trebuie să se încrunte puţin ca să vadă înainte.
   Când parchează pe aleea din faţa casei, simte o schimbare în ritmul respiraţiei. E ceva mai calmă - inspiră şi aerul parcă îi coboară până în diafragmă, nu ca înainte, când se bloca undeva între gât şi piept, ca o gură de apă înghiţită prost. Coboară din maşină. Pe zăpadă vede urmele late ale cauciucurilor şi se simte uşurată că a făcut-o şi pe asta. Din obişnuinţă, se plimbă de-a lungul casei, până la uşa din spate. Mereu intra pe aici când venea de la alergat, gândindu-se să nu aducă mizeria şi noroiul în sufragerie. Nu are de gând să facă exerciţiile de detensionare. Nu-şi doreşte decât să intre în casă şi să se prăbuşească pe canapea, înainte s-o copleşească gândul că lucrurile Kristinei nu mai sunt acolo.
   Zăpada proaspătă, neatinsă, îi scârţâie sub încălţăminte, dar când ajunge la colţul verandei, se opreşte brusc.
   Pe covoraşul din faţa uşii a fost lăsat ceva, dar la început nu îşi dă seama despre ce e vorba. Mai face un pas şi vede că e un fel de coroniţă delicată, care imediat o duce cu gândul la Crăciun sau la zilele de sărbătoare dinaintea Crăciunului, poate din cauza zăpezii albe care s-a aşternut pe pământ. Abia când se apleacă s-o ridice îşi dă seama că decoraţiunea e alcătuită din omuleţi de castane. Mai multe figurine, ţinându-se de mână şi formând astfel un cerc.
   Rosa se cutremură şi aruncă o privire precaută în jur. Dar nu vede pe nimeni. Peste întreaga grădină, inclusiv peste castanii bătrâni, s-a aşternut un strat de zăpadă proaspătă, neatinsă, şi doar urmele ei se pot vedea. Se uită încă o dată la decoraţiune, o ridică cu grijă şi intră în casă.
   A fost întrebată de nenumărate ori despre omuleţii de castane şi posibilele lor semnificaţii, atât de mult, încât a pierdut şirul, încât nu le mai poate asocia cu altceva în afară de cele făcute în fiecare an de Kristine şi Mathilde. Dar când aleargă pe scări, până la etaj, încălţată în pantofii de alergat uzi leoarcă, strigând-o pe bonă, respiraţia i se dereglează iar şi are un sentiment foarte neplăcut, pe care nu reuşeşte să-l desluşească.
   Rosa o găseşte pe bonă în camera goală a Kristinei, aspirând covorul pe care stătuseră cutiile şi mobila. Tânăra îşi ridică privirea şi pare înfricoşată când Rosa opreşte aspiratorul şi îi arată coroniţa.
   - Alice, cine a lăsat asta afară? Cum a ajuns aici?
   Dar bona nu ştie nimic. Nu văzuse coroniţa până atunci şi nu are idee când ar fi putut fi lăsată pe preşul din faţa uşii din spate şi nici cine ar fi putut s-o lase acolo.
   - Alice, e foarte important!
   Rosa repetă întrebarea şi insistă pe ideea că tânăra trebuie să fi văzut ceva, însă aceasta nu observase pe nimeni după plecarea Rosei, cu excepţia bărbatului care a venit să ia lucrurile Kristinei. Numai când bona izbucneşte în lacrimi, Rosa îşi dă seama că începuse să ţipe, cerându-i cu disperare nişte răspunsuri pe care tânăra nu le avea.
   - Alice, iartă-mă, îmi pare rău...
   - Pot să sun la Poliţie. Vrei să anunţ Politia?
   Rosa se uită la coroniţa pe care o lăsase pe jos pentru a o îmbrăţişa pe bona înlăcrimată. Decoraţiunea e alcătuită din 5 omuleţi de castane, legaţi unul de celălalt cu o sârmă de oţel. Seamănă cu figurinele arătate de poliţie, dar Rosa observă acum că două figurine sunt mai mari decât celelalte trei. De parcă cei doi omuleţi mai mari ar fi părinţii. Părinţi din castane, ţinându-se de mână cu trei copii mici de castane, formând împreună o familie ce dansează în cerc.
   Rosa se trezeşte la realitate. Recunoaşte decoraţiunea şi pricepe imediat de ce fusese lăsată în faţa uşii sale, special s-o găsească ea. Îşi aminteşte când o văzuse prima dată, de la cine o primise, dar şi de ce. Lucrurile sunt clare acum, dar raţiunea încă încearcă să-i spună că nu poate fi adevărat. Nu poate fi acesta motivul. S-a întâmplat cu prea mult timp în urmă.
   - Sun acum la Poliţie, Rosa. E mai bine să anunţ Poliţia.
   - Nu! Nu suna la Poliţie. Sunt bine.
   Rosa o lasă pe Alice să plece. Când coboară în fugă spre maşină şi apoi pleacă de acasă, se simte urmărită. Simte că a fost urmărită de foarte mult timp.

104.

      Traseul spre centru i se pare mult prea lung şi împânzit cu obstacole. Se mută de pe o bandă pe alta atunci când are ocazia şi trece pe roşu în zona Trianglen, dar şi ceva mai târziu, în dreptul Grădinii Regelui.
   Amintirile încep să iasă la suprafaţă. Pe unele le retrăieşte cu toată certitudinea, altele sunt mai vagi şi disipate, de parcă propriul ei creier le-a pus cap la cap ulterior, astfel încât toate lucrurile să capete sens.
   Când ajunge la minister, se întreabă unde ar trebui să parcheze pentru a nu atrage atenţia asupra sa. După ce reuşeşte să găsească un loc potrivit, începe să alerge spre intrarea din spate. Atunci îşi dă seama că şi-a uitat cardul de acces, dar gardianul o recunoaşte şi-i permite să intre în clădire.
   - Liu, am nevoie de ajutorul tău.
   Odată ajunsă sus în biroul său, o găseşte pe secretară în mijlocul unei şedinţe cu două tinere din sindicat, pe ambele recunoscându-le ca fiind angajate recent. Liu este în mod evident surprinsă s-o vadă pe Rosa acolo, aşa că discuţia celor trei femei se opreşte brusc.
   - Da, bineînţeles. Reluăm mai târziu conversaţia asta.
   Liu le roagă pe cele două femei să plece, iar ele, dând să iasă din birou, îi aruncă priviri curioase Rosei. Abia atunci îşi dă seama că e încă îmbrăcată în echipamentul de alergat, e udă leoarcă şi încălţămintea are urme de noroi.
   - Ce s-a întâmplat? Te simţi bine?
   Grija secretarei e un gest frumos, dar Rosa nu are timp să se gândească la asta.
   - Unde sunt Vogel şi Engells?
   - Vogel nu a venit deloc astăzi, iar Engells cu siguranţă are vreo şedinţă pe undeva prin clădire. Să încerc să-i contactez?
   - Nu, nu contează. Cred că ne descurcăm şi singure. Ministerul are acces la registrul Consiliului Local, care conţine informaţii despre copiii luaţi cu forţa şi familiile adoptive, nu-i aşa?
   - Da... De ce?
   - Am nevoie de informaţii despre o familie adoptivă. Cazul despre care vorbesc a fost gestionat de autorităţile locale din Odsherred. Probabil în 1986, dar nu sunt sigură.
   - 1986? Dacă aşa stau lucrurile, nu sunt sigură că dosarul a fost arhivat digital...
   - Te rog să încerci! Bine?
   Liu o priveşte mirată, iar Rosa îşi regretă exprimarea.
   - Liu, nu întreba de ce. Doar ajută-mă.
   - Bine...
   Liu se aşază la laptopul său, aflat pe birou. Rosa o priveşte cu recunoştinţă. Îşi introduce numele de utilizator şi parola pentru a accesa registrul din Odsherred şi reuşeşte să-l deschidă. Rosa îşi trage un scaun şi se aşază foarte aproape de ea, să poată urmări informaţiile de pe ecranul laptopului.
   - Familia adoptivă se numeşte Petersen. Locuiau în Odsherred, pe strada Kirkevej numărul 35. Numele tatălui era Poul şi era profesor, numele mamei era Kirsten şi era specialist în ceramică, îi spune lui Liu.
   Degetele secretarei tastează cu rapiditate informaţiile dictate de Rosa.
   - Nu apare nimic. Nu aveţi CNP-urile lor?
   - Nu, nu mi le mai amintesc, dar ştiu că aveau deja o fiică adoptivă, pe care o chema Rosa Pedersen.
   Liu tastează CNP-ul dictat de Rosa, dar apoi se opreşte şi se uită la ea.
   - Dar e vorba de tine... nu?
   - Da. Caută mai departe. Nu-ţi pot spune despre ce e vorba. Trebuie să ai încredere în mine.
   Liu acceptă cu o oarecare nesiguranţă, continuând căutările, iar la scurt timp găseşte informaţia dorită.
   - Rosa, copil de sex feminin. Născută cu numele de familie Juul Andersen. Adoptată de Poul şi Kirsten Petersen.
   - Atunci ia-le CNP-urile de aici şi caută-le în combinaţie cu un caz din 1986.
   Liu face cum îi spune Rosa şi caută încă o dată, dar, după câteva minute de butonat, scutură din cap.
   - Nu apare nimic din 1986. După cum am spus, poate nu s-a finalizat digitalizarea întregii arhive, aşa că poate...
   - Încearcă ’87 sau ’85. În perioada aceea, familia noastră a primit un băiat, împreună cu sora lui.
   - Ai cumva numele băiatului?
   - Nu, nu am nicio informaţie. Au stat puţină vreme la noi.
   Privirea îi era absorbită de ecranul din faţa ei.
   - Cred că am găsit ceva. 1987. Toke Bering... Şi sora lui geamănă, Astrid.
   Rosa observă că Liu a ajuns la o pagină cu număr de înregistrare şi cu un bloc de explicaţii. Literele sunt de modă veche, sugerând că dosarul a fost iniţial bătut la maşina de scris. Numele nu-i spun nimic. Nici faptul că erau gemeni, dar ştia că ei trebuiau să fie.
   - Scrie că au stat la voi timp de trei luni, după care au fost daţi mai departe.
   - Unde au fost daţi mai departe? Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat cu ei.
   Liu o lasă pe Rosa mai aproape, să vadă cu ochii ei paginile scanate din vechiul dosar. Şi Rosa începe să citească. După ce termină de citit cele 3 pagini bătute la maşină de responsabilul de caz, întreg corpul începe să-i tremure. Pe obraz i se scurg lacrimile şi simte că îi vine să vomite.
   - Rosa, ce s-a întâmplat? Nu-mi place ce se întâmplă. Să-l sun pe Steen sau...?
   Rosa scutură din cap. Încearcă să-şi regleze respiraţia, forţându-se să citească încă o dată textul. De data aceasta, fiind convinsă că există un mesaj pentru ea. Ceva de la persoana care-i lăsase coroniţa din omuleţi de castane. Sau era deja prea târziu? Oare mesajul acela oribil spunea pur şi simplu că ăsta e motivul pentru toate cele întâmplate? Oare pedeapsa era că va trebui să trăiască pentru tot restul vieţii ştiind această informaţie?
   De data aceasta, Rosa ia la rând toate detaliile, căutând frenetic indicii care să-i arate cum trebuie să procedeze mai departe. Brusc, se luminează. Când vede numele locului în care au fost duşi fraţii gemeni, totul devine evident şi ştie că într-acolo trebuie să meargă. Acolo trebuie să fie.
   Rosa se ridică şi memorează adresa din registru.
   - Rosa, nu ai putea să-mi spui despre ce e vorba?
   Nu-i răspunde lui Liu. Din senin, observă că primise un SMS de la un „număr ascuns”. Notificarea apăruse pe ecranul telefonului lăsat pe birou. Mesajul conţine un emoticon - o faţă cu degetul la buze - aşa că Rosa îşi dă seama că trebuie să păstreze tăcerea dacă vrea să mai poată spera că va afla vreodată ce s-a întâmplat cu Kristine.

105.

       Ninge destul de puternic şi acea bucată de privelişte pe care Hess o poate vedea prin geamul îngust este albă şi lipsită de contur.
   Pe autostradă fusese suportabil, fiindcă maşinile de curăţat zăpada au lucrat de zor. Dar acum, că a ieşit de pe drumul european E47 şi a intrat pe o şosea locală, spre Vordingborg, e nevoit constant să meargă cu 20 de kilometri la oră, ca să nu se izbească de maşinile din faţă.
   Pe distanţa dintre Copenhaga spre Sjælland a telefonat poliţiei locale din Risskov şi Nyborg, dar, după cum se şi temea, aceste echipaje nu i-au fost de mare ajutor. Cele mai puţine informaţii existau despre omorul din 2001, din Risskov.
   Din moment ce crima avusese loc cu 17 ani în urmă, solicitările lui au fost refuzate rapid de Poliţia din Aarhus. Apelul lui a fost transferat de trei ori, până când unei poliţiste i s-a făcut milă de el şi a căutat cazul, reuşind să-i spună că fusese de mult declarat nerezolvat, apoi a fost clasat. Poliţista nu cunoştea personal cazul, dar a fost dispusă să-i citească la telefon câteva fragmente din raportul de poliţie. Nicio informaţie nu s-a dovedit utilă.
   Victima fusese asistentă de laborator şi mamă singură, iar în noaptea crimei tocmai găsise pe cineva care să aibă grijă de fiica ei de 1 an, fiindcă invitase un prieten la cină. Când prietenul a ajuns la ea acasă, a găsit-o moartă, înjunghiată şi prăbuşită în sufragerie, aşa că a sunat la poliţie. Doi ani mai târziu, ancheta nu a mai avut prioritate, iar cazul a fost clasat. Poliţiştii epuizaseră lista de suspecţi şi nu mai aveau nicio pistă utilă.
   Însă situaţia s-a dovedit a fi diferită în cazul din Nyborg din 2015. Victima fusese mama unui băiat în vârstă de 3 ani, iar investigaţia era încă activă. Tatăl băiatului, fostul iubit al victimei, era suspectul principal şi fusese dat în urmărire, dar se presupunea că se ascunde în oraşul Pattaya din Thailanda.
   Motivul crimei putea fi un amestec de gelozie şi interes financiar. Fostul iubit al femeii avea „legături cu găştile de motociclişti Hells Angels”, iar supoziţia poliţiei locale era că bărbatul urmărise maşina victimei şi o văzuse pe femeie întâlnindu-se cu un jucător profesionist de fotbal, căsătorit, cu care avea o aventură. Pe drum spre casă, a fost forţată să tragă maşina pe banda de urgenţă, unde apoi a fost lovită sau înjunghiată cu o armă neidentificată, care i-a intrat prin ochiul stâng, până în creier. Considerând că e puţin probabil ca fostul iubit al victimei, acum presupus că se ascunde în Pattaya, ar putea fi responsabil de crimele recente pe care Hess însuşi le cercetase în capitală, l-a întrebat pe inspectorul de poliţie dacă în cazul respectiv mai fuseseră şi alţi suspecţi. Persoane care să fi avut vreo legătură cu femeia, fără neapărat să fie prieteni apropiaţi, iubiţi sau rude. Dar inspectorul nu credea că ar fi fost şi alţi suspecţi, iar Hess a simţit imediat că bărbatul interpretase întrebarea ca pe o critică indirectă la adresa cercetărilor sale. Aşa că Hess a hotărât să nu insiste. În schimb, a ridicat problema omuleţului de castane ce fusese agăţat de oglinda retrovizoare din maşina femeii.
   - În timpul audierilor, când diverselor persoane li s-au arătat fotografiile de la locul crimei, a observat cineva vreun obiect care să le dea de gândit sau care nu avea ce să caute acolo?
   S-a simţit imediat că inspectorul a fost luat prin surprindere de acea întrebare.
   - De unde Dumnezeu ştii? De ce întrebi?
   - Mi-aţi putea spune despre ce e vorba?
   - Mama victimei s-a mirat când a observat un om de castane ce atârna de oglinda retrovizoare din interiorul maşinii. Mama a declarat că victima fusese alergică la nuci încă din copilărie şi că era ciudat să vadă aşa ceva în maşină.
   Inspectorul, căruia nu-i plăcea să lase piste nerezolvate, s-a străduit să elucideze misterul. În urma unor întrebări adresate grădiniţei la care mergea copilul, s-a obţinut informaţia conform căreia copiii uneia dintre clase făcuseră omuleţi de castane cu câteva săptămâni în urmă, aşa că nu i s-a părut deplasat ca mama, în ciuda alergiei sale, să fi agăţat în maşină una dintre operele artistice ale propriului copil.
   Aflând informaţia, Hess s-a înfiorat. Chiar dacă spusele inspectorului păreau plauzibile în teorie, el nu considera că sunt valide. Dar cine şi-ar mai bate capul întrebându-se ce căuta acolo un omuleţ de castane, tocmai toamna, în septembrie sau octombrie? Probabil că nimeni. Pentru o clipă, Hess a simţit că întrebarea i-a declanşat inspectorului o nouă umbră de îndoială şi autoanaliză, aşa că s-a grăbit să încheie subiectul. Nu avea niciun motiv să declanşeze noi alarme, când singurele sale piste erau la stadiul de simple teorii.
   Neputând să mai facă progrese în cele două cazuri, Hess a luat-o spre sud, sperând să găsească pe cineva cu care să discute cazul din Mon, din 31 octombrie 1989. Din fericire, Mon era sub jurisdicţia Directoratului de Poliţie din Vordingborg, aşa că nu era nevoit să conducă cu viteza melcului tocmai până în cea mai sudică provincie a ţării. Dar începuse să-şi regrete mutarea. Din acelaşi motiv pentru care nu-i contactase pe Thulin şi pe Nylander, acum se îndoia de propria decizie în timp ce urca scările Secţiei de Poliţie din Vordingborg.
   După clipa de luciditate din aeroport, îşi dăduse seama ce sarcină dificilă îşi asumase. Chiar dacă s-ar fi dovedit că una şi aceeaşi persoană a terorizat şi ucis femei mai multe decenii, dovedirea acestui lucru ar fi putut să dureze la fel de mult timp cât i-a luat ucigaşului să comită acele crime.
   Presupunând că teoria era adevărată.
   La recepţia aglomerată a Secţiei de Poliţie din Vordingborg, Hess minte fără cea mai mică tragere de inimă, susţinând că vine din partea Departamentului de Investigaţii Criminale din Copenhaga şi că ar dori să discute cu şeful local. Angajaţii secţiei sunt ocupaţi. Aparent, afară e un dezastru total, şoferii provoacă accidente pe şosea, dar o persoană mai omenoasă se opreşte puţin să-i explice lui Hess pe ce coridor trebuie s-o ia şi să întrebe de Brink.
   Hess intră într-un birou jerpelit, în care un bărbat roşcat, ciupit de vărsat, de vreo 60 de ani şi 100 de kilograme tocmai îşi îmbracă haina în timp ce vorbeşte la telefonul mobil.
   - Lasă mizeria aia acolo, dacă nu vrea să mai pornească. Vin imediat!
   Bărbatul încheie apelul şi se îndreaptă spre uşa de la intrare, fără să se sinchisească de prezenţa lui Hess.
   - Mi s-a spus să discut cu Brink?
   - Tocmai plecam. Va trebui să aştepţi până luni.
   Hess se grăbeşte să-şi arate insigna de poliţie, dar bărbatul trece mai departe şi se îndreaptă spre ieşire în timp ce-şi încheie haina.
   - E important. Am câteva întrebări despre un caz şi...
   - Sunt sigur că ai, dar eu am plecat în weekend. Întreabă la recepţie. Sunt sigur că te vor ajuta. O zi bună!
   - Nu pot să întreb la recepţie. E vorba despre un caz de omor, din Mon, vechi din 1989.
   Silueta corpolentă a lui Brink se opreşte în mijlocul holului.
   Rămâne puţin întors cu spatele, iar când se întoarce să se uite la Hess, arată de parcă ar fi văzut o fantomă.

106.

     Inspectorul de poliţie Brink nu va uita niciodată ziua de 31 octombrie 1989. Tot ce-a văzut în experienţa lui de poliţist păleşte în comparaţie cu amintirea acelei zile.
   Chiar şi acum, mulţi ani mai târziu, stând în faţa lui Hess în biroul prost luminat, cu zăpada troienind afară, bărbatul masiv este vizibil marcat.
   Detectivul Brink ajunsese la ferma Orum într-o după-amiază, cu o zi înainte să împlinească 29 de ani, fiindcă dăduse curs unei solicitări de asistenţă venite din partea inspectorului de poliţie de la vremea respectivă, Marius Larsen.
   Acest Marius Larsen, pe atunci poreclit „şeriful”, îi făcuse o vizită lui Orum fiindcă unul sau mai mulţi vecini se plânseseră că animalele acestuia mişunau pe câmpurile lor. Nu era prima oară. Orum, un tată pe la vreo 40 şi ceva de ani, avea o fermă micuţă, dar mai şi lucra cu jumătate de normă la portul de feriboturi. Nu studiase zootehnia, nici nu avea experienţă sau pasiune pentru acest domeniu, iar oamenii spuneau despre el că pur şi simplu încerca să facă un ban în plus crescând animale. Cumpărase ferma la o licitaţie de vânzare a bunurilor executate silit, plătise un preţ derizoriu şi, din moment ce animalele, grajdurile şi pajiştile veniseră la pachet cu toată oferta de vânzare, el încercase să le valorifice. Din păcate, nu i-a mers prea bine.
   Când venea vorba de Orum, cuvântul „bani” - sau mai degrabă expresia „lipsa banilor” - descria deseori situaţia. Unii considerau că tot din lipsa banilor s-a înscris pe lista de familii adoptive a municipalităţilor. De fiecare dată când un copil sau un tânăr era trimis în plasament la ferma familiei Orum, odată cu acesta venea şi un cec. De-a lungul anilor se adunaseră câteva cecuri bune.
   În restrânsa comunitate din Mon, oamenii şi-au închipuit că familia nu provenea dintr-un mediu foarte educat şi nici foarte sensibil, dar, pe de altă parte, se crease impresia că tinerii şi copiii luaţi sub aripă de familia Orum aveau totuşi ceva de câştigat din mediul respectiv. Aveau parte de mult aer proaspăt, în jur erau pajişti şi animale, iar copiii puteau să contribuie la munca de la fermă, învăţând să-şi câştige traiul. Copiii familiei Orum, atât cei luaţi în plasament, cât şi cei biologici, erau de regulă uşor de recunoscut în comunitatea locală. Asta pentru că aveau haine mai sărăcăcioase decât colegii lor şi deseori purtau îmbrăcăminte nepotrivită cu anotimpul. Ce-i drept, e posibil ca toată familia să fi avut o tendinţă de izolare, însă, în special în cazul copiilor luaţi în plasament, timiditatea era considerată o consecinţă a vieţii nefericite pe care o avuseră până atunci. Şi chiar dacă familia Orum nu era neapărat bine văzută, se bucura de un anumit statut, deoarece - cu sau fără bani - făcea un lucru bun pentru copiii aceia care nu mai aveau nimic pe lume.
   Iar faptul că Orum bea zdravăn când mergea să lucreze la feriboturi sau când stătea de unul singur în port, în Opelul său jerpelit, ei bine, ăsta era dreptul lui.
   În urmă cu 30 de ani şi cunoscând doar acest context destul de limitat, Brink şi un coleg de-al său tocmai ajunseseră la fermă, împreună cu o ambulanţă solicitată de şerif. Porcul mort din spatele tractorului fusese doar un semn prevestitor pentru baia de sânge ce-i aştepta în casă. Cei 2 copii biologici ai lui Orum, deja adolescenţi, zăceau împuşcaţi în bucătărie, la masa la care luaseră micul dejun, mama fusese tăiată în bucăţi în baie, iar în beci au găsit corpul cald al lui Marius Larsen, care fusese ucis cu câteva lovituri în faţă, aplicate cu acelaşi topor cu care fusese ciopârţită şi mama.
   Orum nu era acolo. Maşina lui cea jerpelită era în hambar, dar bărbatul era de negăsit. Din moment ce Marius Larsen fusese ucis cu cel mult o oră în urmă, şi-au dat seama că Orum nu avea cum să fi ajuns prea departe, dar cercetările lor extinse au rămas fără rezultat. Cadavrul lui Orum a fost găsit din întâmplare abia 3 ani mai târziu, de noul proprietar; corpul zăcuse în groapa de lut din spatele casei, unde se presupunea că-şi luase singur viaţa, împuşcându-se cu o puşcă de vânătoare. Probabil făcuse asta chiar înainte ca Brink şi colegul său să ajungă la fermă.
   Conform criminaliştilor, era aceeaşi puşcă cu care fuseseră împuşcaţi cei doi adolescenţi din sufragerie şi porcul din curte. Cu această constatare, poliţiştii au considerat că lucrurile se legau, iar cazul a fost elucidat.
   - Ce s-a întâmplat? De ce-a făcut Orum aşa ceva?
   Hess a scris câteva notiţe pe un carneţel, iar acum îl priveşte pe poliţistul masiv aflat de cealaltă parte a mesei.
   - N-am ştiut cu certitudine. Poate din vinovăţie. Am presupus că e din cauza celor făcute copiilor adoptivi.
   - Care copii adoptivi?
   - Gemenii. Cei găsiţi în beci.
   Iniţial, Brink s-a grăbit să constate că gemenii, fata şi băiatul găsiţi în beci, erau încă în viaţă. Personalul ambulanţei i-a preluat imediat, în timp ce Brink şi colegul său s-au concentrat să declanşeze căutarea lui Orum, după ce la faţa locului au ajuns mai mulţi ofiţeri de poliţie. Dar când Brink s-a întors în beci, şi-a dat seama că locul era ieşit din comun.
   - Arăta ca o temniţă. Închisă cu lacăte, bare la geamuri, nişte haine, câteva manuale şcolare şi o saltea, care nu vrei să ştii la ce a fost folosită. Într-un dulap mai vechi erau depozitate o grămadă de casete video, care au arătat foarte clar ce s-a întâmplat acolo.
   - Ce s-a întâmplat?
   - De ce mai contează?
   - Pur şi simplu.
   Brink îl priveşte şi apoi inspiră adânc.
   - Fetiţa a fost abuzată şi violată. Totul a început în ziua în care au ajuns la fermă şi a continuat câtă vreme au fost acolo. Diverse forme de sex. Cu Orum sau cu copiii lui adolescenţi, pe care Orum şi soţia i-au obligat să participe. O înregistrare arăta cum o târâseră pe fetiţă până în cocina porcilor.
   Brink amuţeşte. Bărbatul cel masiv se freacă la urechi şi clipeşte, iar Hess observă că privirea îi e absentă.
   - Sunt un om în toată firea. Rezist la multe. Dar uneori încă îl mai pot auzi pe băiat, strigând la mamă, încercând s-o convingă să intervină...
   - Dar mama ce-a făcut?
   - Nimic. Ea filma.
   Brink înghite în sec.
   - În altă filmare puteai să vezi cum îl încuia pe băiat în beci şi îi spunea să facă omuleţi de castane până când terminau. Şi asta a şi făcut. De fiecare dată, din câte se vede. Toată pivniţa era împânzită de omuleţii aceia...
   Hess îşi imaginează scena. Băiatul fusese încuiat de mama lui adoptivă într-o încăpere din beci, în vreme ce sora lui era abuzată dincolo de perete. Hess încearcă să-şi închipuie ce efecte ar putea să aibă asta asupra unei minţi atât de tinere.
   - Aş vrea să văd dosarul cazului.
   - De ce?
   - Nu îţi pot da detalii, dar trebuie să aflu unde sunt acum băiatul şi fetiţa de atunci. E urgent.
   Hess s-a ridicat în picioare, sugerând cât de urgent era, dar Brink rămâne pe loc.
   - Fiindcă vrei să faci profilul vreunui pacient închis la Secţia de Securitate?
   Brink se uită la el cu sprânceana ridicată, de parcă ar vrea să întrebe dacă Hess îl ia de prost. Hess îi dăduse această explicaţie când a sosit la secţie. Se gândise că i-ar fi fost mai uşor să dezvolte o minciună existentă decât să inventeze una nouă. Prin urmare, a spus că ajuta poliţia daneză să facă profilul unui deţinut dintr-o secţie de maximă securitate, şi anume Linus Bekker, a cărui gândire era în mod straniu preocupată de o fotografie anume din cazul din Mon, din 1989.
   Cu cât spunea mai puţin despre scopul lui real, cu atât mai bine.
   - Cred că e cazul să ne oprim aici. Dă-mi numele superiorului tău de la Direcţia Omoruri.
   - Brink, e important.
   - Şi de ce mama dracului ar trebui să te ajut? Deja am pierdut cu tine o jumătate de oră, pe care aş fi putut-o folosi să îmi scot sora din zăpadă.
   - Fiindcă nu sunt sigur că Orum ţi-a ucis colegul, pe Marius Larsen. Nici pe toţi ceilalţi, de altfel.
   Poliţistul masiv îl ţintuieşte cu privirea. Pentru un moment, Hess are impresia că acesta va începe să râdă zeflemitor. Dar când Brink îi răspunde, o face foarte natural şi parcă încercând să se convingă pe sine însuşi.
   - Nu poate fi băiatul. Am discutat despre asta atunci, dar era imposibil. Avea doar 10-11 ani.
   Hess nu răspunde.

107.

       Dosarul despre baia de sânge din Møn din 1989 este cuprinzător.
  Procesul de digitalizare din arhiva Staţiei de Poliţie din Vordingborg este suficient de avansat pentru ca Hess să poată citi documentele pe un ecran, în loc să răsfoiască rapoarte prăfuite precum cele din jurul lui, deşi ar fi preferat să poată face asta.
................................................................