Omul de castane, Soren Sveistrup

 1-7
Marți, 31 octombrie 1989
1.

          Frunzele aurii şi arămii plutesc lin, scăldate în soare, aterizând pe asfaltul umed care străbate pădurea ca un râu întunecat şi scânteietor. Când maşina oficială trece în viteză, frunzele se rotesc în aer preţ de o clipă, apoi se aşază peste mormanele lipicioase de la marginea drumului.

   Marius Larsen eliberează pedala de acceleraţie şi încetineşte în intersecţie, amintindu-şi că trebuie să facă o sesizare către Administraţia Străzilor, ca să trimită aici maşina de măturat stradal. Dacă frunzele rămân prea mult timp pe jos, aderenţa drumului scade, iar astfel de lucruri pot costa vieţi omeneşti. Marius a spus-o de nenumărate ori. A fost poliţist timp de 41 de ani, iar în ultimii 17 a fost şeful secţiei de poliţie şi totuşi, în fiecare toamnă, este nevoit să le amintească asta.
   Dar nu se va întâmpla şi astăzi, fiindcă trebuie să se concentreze asupra discuţiei.
   Marius Larsen butonează iritat, schimbând posturile radioului din maşină, dar nu găseşte ceea ce caută. Doar ştiri despre Gorbaciov şi Reagan şi speculaţii despre Căderea Zidului Berlinului. Se apropie, spun ei. E posibil să intrăm într-o epocă nouă.
   Ştia de mult timp că acea conversaţie va trebui să aibă loc şi totuşi nu şi-a putut pune ordine în gânduri. Acum mai are doar o săptămână până când va ieşi la pensie, cel puţin asta crede soţia lui, dar este momentul să-i spună adevărul. Să-i spună că nu-şi poate părăsi locul de muncă. Să-i spună că s-a ocupat deja de aspectele practice ale problemei şi că a amânat decizia.
   Că, în orice caz, nu este pregătit să se întoarcă acasă, să se aşeze pe colţar şi să se uite la Roata Norocului, să adune frunzele din grădină sau să joace cărţi cu nepoţii.
   I se pare uşor când repetă conversaţia în minte, dar Marius ştie foarte bine că ea se va supăra. Va fi dezamăgită, se va ridica de la masă, va ieşi din cameră, va începe să cureţe resturile de pe aragazul din bucătărie şi, stând cu spatele la el, îi va spune că-l înţelege. Dar nu-l va înţelege. Prin urmare, când a auzit mesajul dat prin staţia radio a poliţiei, cu 10 minute în urmă, a transmis colegilor că se va ocupa el de acea misiune, numai pentru a mai amâna puţin discuţia.
   În mod normal, s-ar enerva dacă ar trebui să străbată tot drumul acela, conducând dincolo de dealuri şi prin pădure până la ferma lui Orum, pentru a le spune celor de acolo că trebuie să aibă mai multă grijă de animalele lor. În trecut, s-a întâmplat de mai multe ori ca porcii sau vacile să scape din ţarc şi să rătăcească pe câmpurile vecinilor, până când Marius însuşi sau unul dintre oamenii lui l-au obligat pe Orum să se ocupe de situaţie.
   Dar astăzi nu se enervase. Bineînţeles, i-a rugat pe cei de la secţie să telefoneze mai întâi, atât la Orum acasă, cât şi muncitorilor lui de pe feribot, însă din moment ce nu au primit răspuns din nicio parte, a virat sus, în dreptul şoselei principale, şi a pornit la drum.
   Marius nimereşte un post de radio cu muzică daneză veche.
   Melodia Den Knaldrode Gummibad umple cabina vechiului Ford Escort, iar Marius dă volumul mai tare. Se bucură de toamnă, dar şi de drum. Pădurea cu frunzele ei aurii, arămii şi maronii, amestecându-se cu verdele permanent al coniferelor.
   Perspectiva unui sezon de vânătoare tocmai se iveşte la orizont. Coboară geamul, iar soarele îşi revarsă razele deasupra drumului, pătrunzând printre vârfurile copacilor.
   Pentru o clipă, Marius uită complet ce vârstă are.
   Este linişte când ajunge la fermă. Coboară din maşină, trânteşte portiera şi imediat îşi dă seama că n-a mai fost de mult pe aici. Ferma aceasta întinsă este destul de dărăpănată.
   Ferestrele hambarului au crăpături, tencuiala de pe casă e scorojită, iar leagănul pustiu din curte, înconjurat de iarba necosită, este aproape înghiţit de castanii înalţi care înconjoară proprietatea. Curtea e doldora de frunze şi castane căzute pe pietriş, care se sfărâmă sub paşii lui, în timp ce se îndreaptă spre intrarea principală şi bate la uşă.
   După ce bate de trei ori şi-l strigă pe Orum, Marius îşi dă seama că nu-i va deschide nimeni. Nu zăreşte niciun semn de viaţă, aşa că scoate un caieţel, scrie un bilet şi-l pune în cutia poştală, în timp ce două ciori trec în zbor deasupra fermei şi dispar în spatele tractorului Ferguson, parcat în faţa hambarului. Marius a străbătut tot drumul până aici, dar a rămas cu mâna goală, iar acum este nevoit să conducă până la chei pentru a-l găsi pe Orum. Dar asta nu-l mai scoate din pepeni.
   Pe când se întorcea la maşină, i-a venit o idee. Lui Marius nu prea îi vin idei, aşa, din senin, astfel că e o coincidentă fericită că a ajuns aici, în loc să meargă direct acasă pentru a purta discuţia. Ca un premiu de consolare, îi va oferi soţiei o excursie la Berlin. Ar putea să stea o săptămână, da, sau cel puţin un weekend, de îndată ce va putea să-şi ia liber. Vor merge cu maşina lor, vor simţi bătaia de aripi a istoriei, noua epocă, vor mânca găluşte cu varză murată, cum au făcut odată, cu mult timp în urmă, când au fost cu cortul în Munţii Harz, împreună cu copiii. Abia când ajunge înapoi la maşină îşi dă seama de ce stau ciorile în spatele tractorului. Se învârt în jurul unei chestii albe, livide şi diforme, şi abia când se apropie îşi dă seama că este un porc. Ochii nu mai au pic de viaţă în ei, dar corpul tresare şi se smuceşte, de parcă încearcă să sperie ciorile care stau în jurul lui şi mănâncă din gaura de glonţ scobită în ceafă.
   Marius deschide uşa de la intrare. Holul este întunecat, iar el simte un miros de umezeală, mucegai şi ceva în plus, dar nu poate descifra ce anume.
   - Orum, sunt de la poliţie.
   Nu primeşte niciun răspuns, dar aude apa curgând pe undeva prin casă, aşa că se duce în bucătărie. Fata e la vârsta adolescenţei. Poate 16-17 ani. Corpul ei ţeapăn este aşezat pe scaun, la masa din bucătărie, iar ce a mai rămas din faţa ei răvăşită se odihneşte în castronul cu fulgi de ovăz. Pe podeaua acoperită cu linoleum, de cealaltă parte a mesei, zace un alt corp lipsit de viaţă. Şi el este adolescent, puţin mai în vârstă, şi are pieptul străpuns de o rană adâncă, prin împuşcare. Ceafa i se sprijină într-un mod straniu de aragaz.
   Marius Larsen înlemneşte. Desigur, a mai văzut persoane decedate, dar niciodată o privelişte ca aceasta, aşa că pentru o secundă paralizează, apoi îşi scoate pistolul din teaca de la şold.
   - Orum?
   Marius merge mai departe, strigând, de data aceasta îndreptând pistolul înainte. Nici acum nu primeşte vreun răspuns. Marius găseşte următoarea victimă zăcând în baie, iar acum trebuie să-şi acopere gura ca să nu vomite. Apa curge de la robinetul din cadă, care a fost de mult umplută până la refuz.
   Se revarsă mai departe pe podeaua de mozaic, spre gaura de scurgere, amestecându-se cu sângele. Femeia dezbrăcată, care trebuie să fie mama, zace pe podea, într-o poziţie nefirească.
   Un braţ şi un picior sunt desprinse de trunchi. Mai târziu, în raportul de autopsie va scrie că a fost ciopârţită cu un topor, cu care a fost lovită în repetate rânduri. Mai întâi, în timp ce se afla în cadă, pe urmă, când se târa pe podea, în încercarea de a scăpa. Raportul va mai constata şi faptul că, la început, a încercat să se apere cu mâinile şi cu picioarele, care din această cauză au fost despicate. Figura ei este de nerecunoscut pentru că toporul a fost folosit pentru a-i strivi craniul.
   Marius Larsen s-ar fi blocat în faţa acestei privelişti dacă, din senin, n-ar fi observat cu coada ochiului o mişcare. Pe jumătate ascuns sub perdeaua duşului, care este trântită în colţ, se întrezăreşte un alt corp. Marius ridică grijuliu perdeaua de duş. Este un băiat. Cu părul ciufulit, în jur de 10-11 ani. Zace fără suflare într-o baltă de sânge, dar un colţ al perdelei îi acoperă gura, care tresare uşor şi convulsiv. Marius se apleacă repede deasupra băiatului, trage complet perdeaua, îi prinde mâna inertă, căutându-i pulsul. Băiatul are tăieturi şi zgârieturi pe braţe şi pe picioare, tricoul şi chiloţii îi sunt pline de sânge, iar lângă capul său stă azvârlit un topor. Marius găseşte pulsul băiatului şi se ridică în grabă.
   Caută cu disperare telefonul în bucătărie şi-l găseşte lângă scrumiera plină, care se rostogoleşte pe covor; când i se răspunde de la secţia de poliţie, are mintea suficient de limpede pentru a transmite mesajul corect.
   Ambulanţă. Echipaj. Este urgent.
   Nici urmă de Orum. Să pună oamenii în mişcare. Acum! Când închide telefonul, primul lui gând este
să se întoarcă repede la băiat, dar apoi îşi aminteşte subit că mai trebuie să fie un copil, fiindcă băiatul avea o soră geamănă.
   Marius se uită în jur şi se îndreaptă către intrare şi către scările ce duc la etaj. Când trece de bucătărie şi de uşa deschisă a pivniţei, se opreşte brusc, privind în jos. Auzise un sunet. Un pas sau un foşnet, dar acum este linişte. Marius scoate iar pistolul de serviciu. Deschide larg uşa şi coboară cu grijă scările înguste, până când picioarele ating prudent podeaua de beton.
   La început, ochii săi trebuie să se obişnuiască cu întunericul şi abia apoi Marius desluşeşte uşa deschisă a pivniţei, la capătul holului. Corpul său ezită, parcă atrăgându-i atenţia că ar trebui să se oprească aici. Să aştepte sosirea ambulanţei şi a colegilor; dar Marius e cu gândul la fetiţă. Când se apropie de uşă, observă că a fost spartă cu violenţă. Broasca şi balamalele zac aruncate pe podea, iar Marius intră într-o încăpere foarte puţin luminată de ferestrele murdare aflate în partea de sus a subsolului. Chiar şi aşa, simte imediat făptura aceea măruntă care se ascunde în colţ, sub o masă. Marius se grăbeşte într-acolo, coboară pistolul, se apleacă şi-şi îndreaptă privirea sub masă.
   - Este în regulă. De-acum nu se va mai întâmpla nimic rău.
   Nu vede chipul fetei, o vede doar tremurând şi lipindu-se şi mai mult de colţ, fără să-l privească.
   - Mă numesc Marius. Sunt de la poliţie şi mă aflu aici ca să te ajut.
   Fata rămâne temătoare pe loc, de parcă nici nu l-ar auzi, iar  Marius devine brusc atent la restul camerei. Se uită în jurul său şi-i ia ceva timp să înţeleagă la ce a fost folosită. Marius se simte dezgustat. Apoi, prin deschizătura către camera alăturată, observă rafturile strâmbe din lemn.
   Priveliştea îl face să uite de fetiţă, în timp ce trece peste pragul uşii şi păşeşte înăuntru. Marius nu poate să vadă câte sunt, dar e limpede că sunt mai multe decât poate număra. Figurine de castane, bărbaţi şi femei. Şi animale. Mari şi mici, infantile şi sinistre, multe dintre ele neterminate şi diforme. Marius se holbează la ele, la numărul şi varietatea lor, iar figurinele mărunte de pe rafturi îl umplu de nesiguranţă.
   În acest timp, băiatul intră pe uşa din spatele lui.
   Într-o fracţiune de secundă, Marius conştientizează că tehnicienii criminalişti trebuie neapărat să verifice dacă uşa pivniţei a fost spartă din exterior sau din interior. Într-o fracţiune de secundă, conştientizează că e posibil ca o fiinţă îngrozitoare să se afle încă în libertate, la fel ca animalele scăpate din cuşcă, dar când se întoarce către băiat, gândurile îi zboară departe, ca norii care se confundă cu cerul.
   Apoi toporul îl loveşte în maxilar şi totul se întunecă.

       Luni, 5 octombrie, prezent

2.

 
  Vocea răsună în întunericul dens. Şopteşte încetişor şi o batjocoreşte - o ridică atunci când cade şi o răsuceşte în bătaia vântului.
   Laura Kjær nu mai vede nimic. Nu mai aude foşnetul frunzelor din copaci şi nici nu mai simte iarba rece sub picioarele sale. Singurul lucru rămas este vocea, care continuă să-i şoptească printre loviturile bastonului cu vârf rotunjit. Se gândeşte că, dacă încetează să mai opună rezistenţă, poate vocea va tăcea; dar nu tace. Continuă, la fel şi loviturile şi, în cele din urmă, femeia nu se mai poate mişca. Prea târziu simte zimţii ascuţiţi ai unei maşinării pe încheietura sa şi, înainte să-şi piardă cunoştinţa, aude sunetul electric al fierăstrăului, care începe să-i taie osul.
   După aceea nu mai ştie cât timp a fost trează. Întunericul o înconjoară clipă de clipă. La fel şi vocea - parcă ar fi aşteptat ca ea să-şi vină în fire.
   - Eşti bine, Laura?
   Tonul este blând şi afectuos şi prea aproape de urechea ei.
   Dar vocea nu aşteaptă să primească vreun răspuns. Îi îndepărtează legătura de la gură câteva secunde, iar Laura Kjær se trezeşte implorând îndurare. Nu înţelege nimic. Ar face orice. De ce ea - ce anume a făcut?
   Vocea îi spune că ştie foarte bine ce a făcut. Se apleacă deasupra ei, foarte aproape, şi îi şopteşte la ureche, iar Laura simte că vocea a aşteptat cu nerăbdare acea clipă. Trebuie să se concentreze pentru a auzi cuvintele, înţelege ce-i spune vocea, dar nu-i vine să creadă. Durerea este mai mare decât toate torturile la un loc. Nu poate fi asta. Nu trebuie să fie asta.
   Respinge cuvintele, de parcă ar fi doar o altă parte din nebunia care o înconjoară acum. Vrea să se ridice şi să lupte în continuare, dar corpul său cedează, iar ea începe să plângă isteric. A ştiut-o de o bună bucată de vreme, dar nu i-a venit să creadă că poate fi adevărat şi abia acum, când vocea i-a şoptit-o, abia acum înţelege că e real. Vrea să strige tot ce-i poate ieşi pe gură, dar stomacul se întoarce pe dos şi îi vine să vomite, iar când simte că bastonul îi mângâie obrazul, îşi pierde şi bruma de putere rămasă şi se prăbuşeşte în întuneric.

     Marţi, 6 octombrie, prezent

3.

       Începe să se lumineze afară, dar când Naia Thulin întinde mâna acolo jos şi-l împinge înăuntrul ei, el abia se dezmeticeşte din somn. Femeia îl simte înăuntrul ei şi începe să se mişte înainte şi înapoi. Îl prinde de umeri, iar mâinile lui încep să se trezească la viaţă, lent şi bâjbâind.
   - Hei, stai puţin...
   Încă este somnoros, dar Naia nu are răbdare. Asta avea chef să facă atunci când s-a trezit, aşa că mişcările ei devin mai insistente, se împinge cu şi mai multă putere, sprijinindu-se cu o mână de perete. Nu-i pasă că el stă incomod, nici că i se loveşte capul de tăblia patului, nu-i pasă de zgomotul făcut de tăblia patului când se izbeşte de perete. Rămâne total indiferentă. Continuă şi simte că el îi cedează, iar când ajunge la orgasm, îşi înfige unghiile în pieptul lui şi-i simte durerea şi plăcerea, apoi amândoi se liniştesc.
  Zace o clipă fără răsuflare şi ascultă maşina de gunoi mişcându-se în curtea din spate. Apoi se îndepărtează şi se dă jos din pat, înainte ca mâinile lui să-i fi terminat de mângâiat spatele.
   - E mai bine să pleci înainte să se trezească.
   - De ce? Doar aude că sunt aici.
   - Haide. Ridică-te.
   - Numai dacă te muţi cu mine.
   Îi azvârle cămaşa în faţă şi dispare în baie, iar el alunecă înapoi pe pernă, cu zâmbetul pe buze.

4.

          Este prima zi de marţi din octombrie. Toamna s-a lăsat târziu, dar astăzi cerul atârnă deasupra oraşului ca un plafon foarte coborât de nori cenuşii.
   Începe să plouă torenţial când Naia Thulin o ia la fugă dinspre maşină şi se strecoară prin trafic, traversând strada. Chiar dacă aude soneria telefonului mobil, nu-şi duce mâna către buzunarul hainei, după el. Mâna ei se află pe spatele fiicei, cât s-o poată împinge printre micile fisuri din traficul de dimineaţă. E foarte aglomerat. Marea preocupare a lui Le este să povestească despre jocul online League of Legends, joc pentru care este mult prea mică, dar despre care ştie totul şi pentru aceste cunoştinţe îl consideră pe un tânăr coreean pe nume Park Su marele ei idol.
   - Ai şi cizmele de cauciuc cu tine, dacă mergeţi în parc. Şi ţine minte că bunicul vine să te ia, dar trebuie să traversezi singură strada. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta...
   - Apoi mă uit iar în stânga şi o să ţin minte să-mi iau haina reflectorizantă pe mine ca să mă vadă oamenii.
   - Stai cuminte, să-ţi pot lega şireturile.
   Au ajuns până în faţa şcolii, sub acoperişul adăpostului de biciclete, iar Thulin se apleacă, în timp ce Le încearcă să stea locului, cu cizmele în băltoace.
   - Când ne vom muta cu Sebastian?
   - N-am spus că ne vom muta cu Sebastian.
   - Dar de ce nu mai e acasă dimineaţa dacă rămâne seara la noi?
   - Dimineaţa adulţii sunt ocupaţi, iar Sebastian trebuie să ajungă la muncă.
   - Ramazan are un frăţior şi acum are 15 poze în arborele genealogic, iar eu am doar 3.
   Thulin aruncă o privire scurtă către fiica ei şi blestemă planşele acelea drăguţe cu arborii genealogici pe care profesorul de la clasă îi împodobeşte cu frunze de toamnă şi-i agaţă pe pereţii sălii de clasă, aşa încât copiii şi părinţii pot veni să-i studieze. Pe de altă parte, este mereu recunoscătoare când Le îl consideră pe bunicul matern membru al familiei, chiar dacă, tehnic vorbind, nu este bunicul ei.
   - Nu doar asta contează. Şi tu ai cinci poze în arborele genealogic, dacă numeri şi peruşul, şi hamsterul.
   - Arborii celorlalţi nu conţin animale.
   - Nu, ceilalţi copii nu sunt atât de norocoşi ca tine.
   Le nu răspunde, iar Thulin se ridică.
   - Poate că nu suntem mulţi, dar ne merge bine şi acesta e cel mai important lucru. Bine?
   - Atunci îmi pot lua încă un peruş?
   Thulin o priveşte şi se gândeşte de unde a început conversaţia şi în ce punct se află acum, întrebându-se dacă nu cumva fiica ei este mai isteaţă decât şi-a închipuit.
   - Vorbim altă dată despre asta. Aşteaptă puţin.
   Telefonul mobil a început iar să sune şi ştie că acum trebuie să răspundă.
   - Voi fi acolo într-un sfert de oră.
   - Nu vă grăbiţi, spune vocea de la capătul firului, care aparţine uneia dintre secretarele lui Nylander. Nylander nu poate ajunge la întâlnirea cu tine din dimineaţa asta, aşa că rămâne pe marţea viitoare. Dar trebuie să-ţi transmit că ar vrea să-l iei cu tine pe tipul cel nou, să mai înveţe una-alta cât timp va sta pe aici.
   - Mamă, mă duc cu Ramazan la programul de dimineaţă.
   Thulin priveşte cum fiica ei fuge spre copilul pe nume Ramazan. Le îi urmează foarte firesc pe ceilalţi membri ai familiei siriene, o femeie şi un bărbat, bărbatul purtând un nou-născut în braţe, şi încă doi copii, iar pentru Thulin oamenii aceştia seamănă cu nişte manechine parcă ieşite din paginile unui articol despre o familie-model, publicat într-o revistă de femei.
   - Dar este a doua oară când Nylander anulează întâlnirea, care oricum durează doar cinci minute. Unde este acum?
   - Din păcate, merge la o şedinţă privind bugetul departamentului. În plus, ar dori să ştie ce anume aţi vrea să discutaţi cu el.
   Pentru o clipă, Thulin se gândeşte să spună că primele ei 9 luni la Serviciul de Investigaţii Criminale, aşa-numitul Serviciu Omoruri, au fost la fel de interesante ca o vizită la Muzeul Poliţiei. Că sarcinile de lucru sunt o porcărie, că nivelul tehnologic al departamentului este la fel de impresionant ca un Commodore 64, că abia aşteaptă să meargă mai departe.
   - Sunt nişte mărunţişuri. Mulţumesc.
   Încheie convorbirea telefonică şi-i face cu mâna fiicei sale, care intră alergând în incinta şcolii. Simte ploaia care a început să-i pătrundă prin haină, iar când se îndreaptă din nou spre drum îşi dă seama că acea întâlnire nu poate aştepta până marţi. Aleargă prin trafic, dar când ajunge la maşină şi deschide portiera, are brusc senzaţia că o priveşte cineva. De cealaltă parte a intersecţiei, peste şirul nesfârşit de maşini şi camioane, zăreşte o siluetă. Dar, după ce coloana de maşini trece, silueta dispare.
   Thulin alungă acea senzaţie şi intră în maşină.

5.

         Culoarul larg al Secţiei de Poliţie răsună sub paşii celor doi bărbaţi, în timp ce aceştia trec pe lângă un grup de asistenţi criminalişti care se îndreaptă în direcţia opusă.
   Şeful Serviciului Omoruri, Nylander, urăşte genul ăsta de conversaţii, dar ştie că probabil este singura şansă pe care o va avea astăzi, aşa că înghite în sec şi ţine pasul cu adjunctul secţiei de poliţie, în timp ce frazele plicticoase se ţin lanţ.
   - Nylander, suntem nevoiţi să strângem cureaua. Acelaşi lucru e valabil pentru toate departamentele noastre.
   - Mi s-au promis mai mulţi oameni.
   - E o chestiune de sincronizare. Momentan, Ministerul Justiţiei acordă prioritate altor departamente, nu departamentului tău. NC3 trebuie să devină cel mai bun departament de informatică din Europa, iar din acest motiv sunt blocate resursele în alte părţi.
   - N-ar trebui să afecteze şi departamentul meu. Am avut nevoie de personal dublu în ultimele...
   - Nici eu nu am renunţat, dar tu tocmai ai primit întăriri.
   - Nu am primit întăriri. E un singur detectiv, care va sta aici câteva zile şi asta doar fiindcă a fost trimis acasă de la Europol, cu un şut în fund; nu-l putem pune la socoteală.
   - Probabil va rămâne ceva mai mult. Depinde de situaţie. Dar, pe de altă parte, ministerul ar fi putut să-ţi taie din personal, aşa că momentan trebuie să vedem latura pozitivă a resurselor disponibile. În regulă?
   Adjunctul s-a oprit şi s-a întors către Nylander pentru a se asigura că mesajul este bine înţeles, iar Nylander tocmai urma să răspundă că, la dracu’, nu este deloc în regulă. Are nevoie de personal şi i s-a promis că problema se va rezolva, în schimb tocmai a fost ignorat din cauza nenorocitului de program NC3, care este prescurtarea pretenţioasă a aşa-numitului Centru Naţional de Criminalistică Cibernetică. Ideea de a se mulţumi cu un detectiv care a dat-o în bară şi care a căzut în dizgraţie la Haga este o batjocură birocratică monumentală.
   - Ai o clipă liberă?
   Thulin răsare în fundal, iar adjunctul secţiei de poliţie se foloseşte de întrerupere pentru a se strecura dincolo de uşa sălii de şedinţe, închizând-o în urma lui. Nylander aruncă o privire scurtă în urma acestuia, după care se întoarce pe unde a venit.
   - Nu acum. Şi nici tu nu ai o clipă liberă. Verifică informaţiile pe care le are ofiţerul de gardă despre sesizarea din cartierul Husum. Îl iei cu tine şi pe tipul din Europol, să-l pui la treabă.
   - Dar în legătură cu...
   - Nu am timp pentru discuţia aia acum. Nu sunt orb în faţa calităţilor tale, dar eşti cea mai tânără persoană care a pus vreodată piciorul în departament, aşa că să nu-ţi închipui că vei deveni şef de echipaj sau ce voiai tu să ceri la acea întâlnire.
   - Nu vreau să fiu şef de echipaj. Am nevoie de o recomandare pentru NC3.
   Nylander se opreşte în pragul rotondei şi se uită la ea.
   - NC3. Departamentul de Criminalistică Cibernetică...
   - Ştiu foarte bine ce este. De ce?
   - Fiindcă mi se pare că atribuţiile din NC3 sunt interesante.
   - În comparaţie cu ce?
   - Nu compar cu nimic. Aş prefera doar să...
   - Practic, eşti abia la început. NC3 nu angajează personal care candidează la întâmplare, aşa că nu are niciun sens să soliciţi vreun post.
   - Chiar ei m-au încurajat să solicit.
   Nylander încearcă să-şi ascundă surprinderea, dar îşi dă seama imediat că ea spune adevărul. Se uită mirat la femeia scundă din faţa lui. Ce vârstă are? 29, 30, cam pe acolo? O vrăbiuţă venită de departe, care la prima vedere nu valorează prea mult. Îşi aminteşte foarte clar cum el însuşi a subestimat-o, înainte să-şi înveţe lecţia. A stabilit de curând, în evaluarea personalului, care detectivi ai departamentului vor fi repartizaţi în echipajele A şi B, iar Thulin, în ciuda vârstei ei, a fost unul dintre primele nume repartizate echipajului A, în jurul căruia se va consolida departamentul, alături de detectivi veterani ca Jansen sau Ricks. Şi, de fapt, Nylander chiar o luase în considerare la numirea şefilor de echipaj.
   Nu era el vreun mare susţinător al femeilor detectiv, iar stilul ei inabordabil era o contrarecomandare, dar era mai inteligentă decât majoritatea şi îşi rezolvase cazurile într-un ritm care-i făcea pe detectivii experimentaţi să pară că bat pasul pe loc. Thulin probabil considera că nivelul tehnologic al departamentului este încă blocat în epoca de piatră. El era de aceeaşi părere şi ştia câtă nevoie are de astfel de pasionaţi de informatică, aşa ca ea, pentru ca departamentul să ţină pasul cu dezvoltarea modernă.
   De aceea s-a folosit cu mai multe ocazii de conversaţiile lor pentru a-i aminti că nu are suficientă experienţă, asigurându-se astfel că nu o va lua din loc.
   - Cine te-a încurajat?
   - Şeful - cum îl cheamă? Isak Wenger.
   Nylander se întunecă la faţă.
   - Mă bucur că am lucrat aici, dar aş vrea să mă înscriu cel târziu la sfârşitul săptămânii.
   - O să mă gândesc.
   - Atunci rămâne pe vineri?
   Nylander îşi vede de drum. Preţ de o clipă, simte cum îl fixează cu privirea şi ştie că-l va căuta vineri pentru a primi acea recomandare. Aşadar, aici s-a ajuns. Departamentul lui a devenit un fel de incubator pentru elită, pentru noii favoriţi ai ministerului - NC3. Şi, în scurt timp, când va merge la şedinţa privind bugetul departamentului său, priorităţile îi vor fi din nou confirmate, sub forma cifrelor şi a limitărilor acestora.
   În iulie se împlinesc 3 ani de când Nylander a acceptat funcţia de şef al departamentului, dar toată situaţia este acum în aer, iar dacă în viitorul apropiat nu se va întâmpla vreun lucru bun, nici vorbă de acel salt profesional pe care şi-l imaginase.

6.

          Ştergătoarele de parbriz împing şiroaiele de apă în lături.
   Când lumina semaforului se face verde, maşina de serviciu iese din coloană şi se îndepărtează de reclamele de pe autobuze - plătite de spitalele private, cu oferte pentru operaţii la sâni, botox şi liposucţie - îndreptându-se spre suburbii.
   Radioul este pornit. Pălăvrăgeala moderatorilor şi ultimele melodii pop despre sex şi funduri lascive sunt pentru o clipă înlocuite de buletinul de ştiri, unde prezentatorul anunţă că, fiind prima marţi din octombrie, este şi ziua de deschidere a sesiunii parlamentare.
   Deloc surprinzător, ştirea principală este despre ministrul afacerilor sociale, Rosa Hartung, care revine în scaun după nefericita întâmplare cu fiica sa, întâmplare pe care toată ţara a urmărit-o cu respiraţia tăiată, timp de aproape un an. Însă, înainte ca prezentatorul de ştiri să treacă mai departe, străinul aşezat lângă Thulin reduce volumul.
   - N-ai o foarfecă sau ceva de genul ăsta?
   - Nu, n-am nicio foarfecă.
   Pentru o clipă, privirea lui Thulin alunecă dinspre trafic spre bărbatul care stă lângă ea şi încearcă din răsputeri să deschidă ambalajul unui telefon mobil nou-nouţ. Fuma o ţigară, nu departe de maşină, când ea a coborât către garajul Secţiei de Poliţie.
   Înalt, cu postură dreaptă, dar şi puţin neglijent. Părul ud, dezordonat, încălţăminte marca Nike uzată şi udă leoarcă, pantaloni subţiri şi cu turul lăsat, o jachet scurtă, care şi ea părea să fi făcut o plimbare prin ploaie.
  Bărbatul nu era îmbrăcat adecvat climei de acolo, iar Thulin s-a gândit că trebuie să fi venit direct din Haga cu hainele pe care le purta şi acum. Geanta de voiaj mică şi jerpelită de lângă el întărea acea impresie. Thulin ştia că aterizase la Secţia de Poliţie abia ieri, fiindcă tocmai auzise vreo doi colegi discutând despre el când şi-a băut cafeaua de dimineaţă la cantină. Un aşa-numit ofiţer de legătură, plasat la sediul central Europol din Haga, care din senin a fost eliberat din funcţie şi căruia i s-a ordonat să meargă în Copenhaga pentru a da explicaţii, fiindcă într-un fel sau altul a dat-o în bară.
   Lucru care i-a adus vorbe dispreţuitoare din partea colegilor, deoarece, cu câţiva ani în urmă, relaţia dintre poliţia daneză şi Europol fusese serios zdruncinată de răspunsul negativ al Danemarcei la referendumul privind eliminarea unor prevederi legale ale Uniunii Europene.
   Când Thulin l-a întâlnit la garaj, era pierdut în propriile gânduri, iar când s-a prezentat, el doar a întins mâna şi s-a prezentat scurt: „Hess”. Nu era prea vorbăreţ. De obicei, nici ea nu era prea vorbăreaţă, dar discuţia cu Nylander a decurs aşa cum trebuia. Era sigură că prezenţa ei în departament va fi curând de domeniul trecutului, aşa că n-o costa nimic să fie amabilă cu un coleg căruia nu-i mergea prea bine.
   După ce au intrat în maşină, i-a spus pe scurt ce ştia despre cazul primit, însă individul doar a dat din cap aprobator, afişând un minimum de interes. Ar spune că are undeva între 37 şi 41 de ani şi, cu aspectul său de băiat de cartier pe jumătate trecut, îi aminteşte de un actor, însă nu-şi poate da seama de care anume. Are un inel pe deget, posibil să fie o verighetă, dar instinctul îi spune că bărbatul este divorţat de mult timp sau pe cale să divorţeze. A discuta cu el e ca şi cum ar încerca să bată mingea la perete, dar dincolo de perete nu este nimic care să-i poată strica buna dispoziţie, în plus, chiar este interesată să colaboreze cu departamentele de poliţie transnaţionale, din care face parte şi bărbatul.
   - Câtă vreme o să stai acasă?
   - Doar vreo două zile. Îşi vor da seama de asta în scurt timp.
   - Îţi place să lucrezi în Europol?
   - Da, e grozav. Vremea e mai bună.
   - E adevărat că departamentul vostru de Criminalistică Cibernetică recrutează hackeri pe care tot voi i-aţi depistat?
   - Habar n-am, nu lucrez în departamentul respectiv. E în regulă dacă mă sustrag puţin, după ce terminăm cu locul crimei?
   - Să te sustragi puţin?
   - Doar vreo oră. Trebuie să-mi recuperez cheile de la apartament.
   - Sigur că da.
   - Mulţumesc.
   - Dar, de obicei, eşti detaşat în Haga?
   - Da, sau oriunde este nevoie de mine.
   - Unde, mai exact?
   - Depinde. Marsilia, Genova, Amsterdam, Lisabona...
   Bărbatul se concentrează asupra ambalajului de telefon, ce plictisitor, dar Thulin bănuieşte că pălăvrăgeala ar putea să continue multă vreme. Tipul are un aer cosmopolit. Un fel de călător fără bagaj, într-o metropolă din care gloria a dispărut de mult. Asta dacă a existat vreodată.
   - Cât timp ai fost plecat?
   - Aproape 5 ani. O să împrumut asta.
   Hess scoate un stilou din paharul aşezat între scaune, intenţionând să desfacă ambalajul cu el.
   - Cinci ani?
   Thulin este surprinsă. Majoritatea agenţilor de legătură despre care a auzit au un contract de 2 ani. Unii îşi prelungesc contractul cu încă 2 ani, cumulând în total patru ani. Dar nu a auzit niciodată de vreun agent de legătură care să fie plecat 5 ani.
   - Timpul trece repede.
   - Spune-mi, a fost din cauza reformei din poliţie?
   - Ce anume?
   - Faptul că ai plecat. Am auzit că mulţi au părăsit departamentul pentru că erau nemulţumiţi de...
   - Nu, nu a fost din cauza asta.
   - Şi atunci din ce cauză?
   - Aşa, pur şi simplu.
   Se uită la el. Scurt, îi întoarce şi el privirea, iar ea îi observă pentru prima dată ochii. Ochiul stâng este verde, cel drept este albastru. Nu este neprietenos când îi răspunde, dar lasă de înţeles că nu va spune mai multe. Thulin opreşte în dreptul unui ansamblu rezidenţial. Dacă vrea să joace rolul unui agent macho cu trecut misterios nu are decât. Mai sunt destui indivizi din ăştia la secţie, ar putea să formeze o întreagă echipă de fotbal.
   Casa este albă şi bine întreţinută, construită în stil funcţionalist, cu garaj ataşat. Se află în mijlocul unui cartier de familii din Husum, cu garduri vii şi şiruri ordonate de cutii poştale în dreptul străzii. Aici se mută clasa mijlocie când îşi întemeiază o familie şi dacă le permite buzunarul.
   Pe drum sunt multe baraje şi dispozitive de limitare a vitezei, aşa că se circulă cu cel mult 30 de kilometri pe oră. În grădini sunt amplasate trambuline, iar pe strada umedă se întind urme de cretă colorată. Câţiva şcolari purtând cască şi haine reflectorizante trec cu bicicleta prin ploaie când Thulin opreşte şi parchează lângă maşinile patrulei de poliţie şi ale tehnicienilor criminalişti.
   Câţiva locatari stau sub umbrele şi discută, câţiva paşi mai încolo, în spatele unei bariere.
   - O să răspund rapid.
   Cu mai puţin de două minute în urmă, Hess a introdus o cartelă SIM în telefon şi a trimis un SMS, iar acum deja îl sună cineva.
   - E în regulă, nu te grăbi.
   Thulin iese afară în ploaie, iar Hess rămâne înăuntru şi poartă o convorbire în franceză.
   În timp ce aleargă pe poteca pietruită cu tradiţionalele dale de beton, îşi dă seama că probabil mai are un motiv în plus să se bucure că va pleca.

7.

        Vocile celor doi crainici de dimineaţă răsună în vila mare şi mondenă din cartierul Ydre Osterbro, în timp ce prezintă un nou subiect, aşezaţi la o ceaşcă de cafea, pe colţarul comod din studio.
   - Aşadar, astăzi se deschide sesiunea parlamentară şi se dă startul unui nou an în politică. Întotdeauna este o zi foarte specială, dar de data aceasta este deosebit de interesantă pentru un politician aparte, şi anume ministrul afacerilor sociale, Rosa Hartung, care pe 18 octombrie şi-a pierdut fiica în vârstă de 12 ani. Rosa Hartung a avut o perioadă de concediu după ce fiica ei a fost...
   Steen Hartung vine încoace şi opreşte televizorul plat fixat în perete, lângă frigider. Îşi adună schiţele arhitecturale şi instrumentele de scris de pe podeaua de lemn din bucătăria rustică de inspiraţie franceză, unde le împrăştiase.
   - Haide, pregăteşte-te de plecare. Pornim şi noi după ce pleacă mama.
   Fiul rămâne la masa enormă din bucătărie, mâzgălind în manualul său de matematică, înconjurat de resturi de la micul dejun. În fiecare marţi, Gustav face asta la ora nouă şi câteva minute şi, în fiecare marţi, Steen trebuie să-i spună că nu e momentul potrivit să-şi facă temele.
   - Dar de ce nu pot să merg singur, cu bicicleta?
   - Este marţi. După ore mergi la tenis, apoi vin să te iau. Ţi-ai pregătit echipamentul?
   - I have it.
   Tânăra bonă filipineză intră şi-i aduce o geantă de sport, gata pregătită, iar Steen o priveşte cu recunoştinţă în timp ce ea începe să facă curat.
   - Îţi mulţumesc, Alice. Haide, Gustav.
   - Toţi ceilalţi copii merg cu bicicleta.
   Uitându-se pe geam, Steen observă maşina mare şi neagră care intră pe alee şi parchează în bălţile de afară.
   - Tată, doar astăzi?
   - Nu, facem ca de obicei. Acum soseşte maşina. Unde e mama?

8.

       Steen urcă treptele care duc la etajul întâi în timp ce îşi strigă soţia.
   Vila aristocrată, veche de un secol, are aproape 400 de metri pătraţi, iar el cunoaşte fiecare colţişor, doar a renovat-o cu mâna lui. Pe vremea când au cumpărat-o şi s-au mutat în ea conta să ai foarte mult spaţiu, dar acum casa era deja prea mare. Mult prea mare. O caută în dormitor şi în baie, înainte să observe că uşa de vizavi este întredeschisă. Ezită o clipă, apoi împinge uşa şi aruncă o privire în încăperea care a aparţinut odinioară fiicei lor.
   Soţia lui, îmbrăcată de oraş, stă pe salteaua goală a patului de la perete. Îşi lasă privirea să alunece prin încăpere. De-a lungul pereţilor goi şi a cutiilor împachetate care sunt aşezate în colţ. Apoi se uită iar la ea.
   - A sosit maşina.
   - Mulţumesc...
   Dă scurt din cap, aprobator, şi rămâne pe loc. Steen mai face câţiva paşi înăuntru şi simte frigul din încăpere. Abia acum observă că ea strânge în mâini un tricou galben.
   - Te simţi bine?
   Este o întrebare nepotrivită, fiindcă nu pare deloc să se simtă bine.
   - Am deschis geamul ieri, apoi am uitat să-l închid şi am descoperit asta adineauri.
   Dă din cap înţelegător, chiar dacă replica ei nu-i răspunde la întrebare. De jos, din hol, îşi aud fiul strigând că a sosit Vogel, dar niciunul dintre ei nu reacţionează.
   - Nu-mi mai pot aminti mirosul ei.
   Mâinile ei mângâie materialul galben al tricoului, pe care-l priveşte de parcă ar căuta ceva ascuns între firele ţesăturii.
   - Ar trebui să mă străduiesc mai mult. Dar nu este aici. Şi nicăieri altundeva.
   Se aşază lângă ea.
   - Poate e bine. Poate e cel mai bine aşa.
   - De ce să fie cel mai bine...? Nu e deloc bine.
   El nu-i răspunde şi-i observă regretul când vocea i se domoleşte.
   - Nu ştiu dacă pot să fac asta... Mi se pare greşit.
   - Nu e greşit. E singurul lucru corect. Până şi tu mi-ai spus asta.
   Fiul îi strigă iar.
   - Ea ţi-ar fi spus să mergi mai departe. Ţi-ar fi spus că e în regulă. Ţi-ar fi spus că eşti teribil de bine.
   Rosa nu răspunde. Pentru un moment, rămâne strângând tricoul. Apoi îi ia mâna, o strânge şi încearcă să zâmbească.
   - OK, grozav, ne vedem.
   Consilierul personal al Rosei Hartung întrerupe conversaţia telefonică, în timp ce ea coboară pe scări, îndreptându-se apoi spre hol.
   - Am ajuns prea devreme? Să rog Casa Regală să amâne pe mâine ceremonia de deschidere?
   Rosa zâmbeşte datorită energiei lui Frederik Vogel, gândindu-se că prezenţa lui aduce un contrast ciudat în casă. Când Vogel se află în apropiere, nu mai e loc de sentimentalisme.
   - Nu, acum sunt gata.
   - Bine. Vom parcurge programul. Am primit câteva întrebări - unele dintre ele sunt bune, altele, previzibile şi tipice presei...
   - Discutăm în maşină. Gustav, ţine minte că este marţi, aşa că vine tata după tine. Şi sună-mă dacă e ceva. Bine, dragule?
   - Ştiu.
   Băiatul dă din cap obosit, iar Rosa reuşeşte să-l mângâie puţin pe păr înainte ca Vogel să-i deschidă uşa.
   - Îl vei cunoaşte pe noul şofer şi apoi vom avea o discuţie despre ordinea şedinţelor de negociere...
   Steen priveşte în urma lor din spatele geamului de la bucătărie şi încearcă să-i zâmbească încurajator soţiei, când aceasta îl salută pe noul şofer al ministerului şi se strecoară prin uşa din spate a maşinii. Când maşina o ia din loc, Steen simte un fel de uşurare.
   - Nu plecăm odată?
   Fiul său este cel care întreabă, iar Steen vede că deja şi-a îmbrăcat haina şi şi-a încălţat cizmele, acolo în hol.
   - Da, vin acum.
   Steen deschide frigiderul, scoate sticluţele de bitter, desface una şi o dă pe gât. Simte cum băutura îşi croieşte drum pe esofag în jos, până în stomac. Pune celelalte sticluţe în geantă, trânteşte uşa frigiderului şi-şi aminteşte de cheile maşinii, care se află pe masa din bucătărie.

9.

        Lângă casă, Thulin simte ceva, dar nu-şi bate capul. Acea senzaţie începe să-şi facă simţită prezenţa când, purtând mănuşi şi şoşoni de plastic peste pantofi, se deplasează prin holul întunecat, în care încălţămintea familiei este înşiruită meticulos sub cuierul cu haine.
   Imagini cu motive florale, foarte frumoase, sunt înrămate şi agăţate pe pereţii antreului, iar când pătrunde în dormitor, camera îi transmite imediat un aer foarte feminin şi inocent, colorată în nuanţe de alb şi crem, cu excepţia jaluzelelor trandafirii, care au rămas coborâte.
   - Victima se numeşte Laura Kjær, 37 de ani, asistent stomatolog într-o clinică dentară din centrul oraşului Copenhaga. Se pare că mersese la culcare şi a fost luată prin surprindere. Băiatul ei în vârstă de 9 ani dormea în camera de la capătul holului, dar aparent nu a văzut şi nu a auzit nimic.
   Thulin priveşte patul dublu în care s-a dormit pe o singură parte, în timp ce un ofiţer mai în vârstă, în uniformă, o pune la curent cu cele întâmplate. Veioza este dărâmată de pe noptieră şi zace pe covorul alb cu fire lungi.
   - Când s-a trezit băiatul, casa era goală şi nu a găsit pe nimeni. Şi-a pregătit singur micul dejun, s-a îmbrăcat şi şi-a aşteptat mama, dar, când a văzut că nu mai apare, s-a dus la vecinul de alături. Vecinul a intrat în casă, a găsit-o complet goală, iar apoi a auzit un câine lătrând afară, pe terenul de joacă, unde ulterior a descoperit victima şi de unde ne-a sunat.
   - Tatăl a fost contactat?
   Thulin trece de ofiţer, aruncă o privire scurtă în camera copilului şi se întoarce în antreu, cu ofiţerul în urma sa.
   - Conform soţiei vecinului, tatăl a murit de cancer cu vreo 2 ani în urmă. Victima a cunoscut un alt bărbat 6 luni mai târziu şi s-au mutat împreună aici, în casa ei. Tipul se află la un târg, undeva pe insula Sjælland. L-am sunat când am ajuns, ar trebui să sosească în curând.
   Prin crăpătura uşii de la baie, Thulin vede cele 3 periuţe de dinţi electrice aşezate una lângă cealaltă, un set de papuci de casă ce stau pe gresie şi două halate de baie identice agăţate pe umeraşe. Iese din antreu şi intră în bucătărie, care dă într-o sufragerie, unde tehnicienii criminalişti îmbrăcaţi în salopete albe verifică deja urmele şi amprentele cu ajutorul aparaturii din trusele lor. Inventarul este la fel de comun ca întreg cartierul rezidenţial. Design scandinav, în mare parte de la Ikea şi Ilva, trei şervete goale pe masă, un bucheţel de toamnă cu ramuri decorative, într-o vază, perne pe canapea, iar pe masa din bucătărie, lângă chiuvetă, o singură farfurie adâncă având resturi de cereale cu lapte, cel mai probabil a băiatului.
   În sufragerie se găseşte o ramă foto digitală, care derulează într-un ritm constant imagini ale micii familii, lângă fotoliul gol de alături. Mama, copilul şi probabil partenerul. Zâmbesc şi par veseli. Laura Kjær este o femeie frumoasă şi slabă, cu părul lung şi roşcat, dar există o vulnerabilitate în privirea ei caldă şi plăcută.
   Este o casă frumoasă şi totuşi ceva îi displace lui Thulin.
   - Sunt semne de spargere?
   - Nu. Am verificat ferestrele şi uşile. Se pare că s-a uitat la televizor şi a băut un ceai înainte să meargă la culcare.
   Thulin inspectează peretele bucătăriei, dar acolo sunt lipite orarul şcolar, calendarul, programul de funcţionare a bazinului de înot, o ofertă de tăiere a copacilor, o invitaţie la petrecerea de Halloween a proprietarului casei şi un memento pentru o consultaţie la secţia de pediatrie al Spitalului Universitar. În mod normal, tocmai la asta se pricepe Thulin: să observe detaliile care pot fi relevante. Fiindcă ea însăşi a fost obişnuită cu acest lucru. Să vină acasă, să descuie uşa de la intrare şi să observe semnele care hotărăsc dacă este o zi bună sau una proastă. Dar în cazul de faţă nu este nimic de observat. Doar o familie obişnuită şi poezia vieţii de zi cu zi.
   Niciodată nu s-ar mulţumi cu astfel de lucruri şi, pentru o clipă, încearcă să se convingă că poate doar chestia asta îi displace la casă.
   - Şi ce îmi puteţi spune despre computere, tablete, telefoane mobile?
   - Din câte vedem, nu s-a furat nimic, iar oamenii lui Genz au colectat deja componentele hardware şi le-au trimis spre analiză.
   Thulin dă din cap aprobator. Majoritatea cazurilor de violenţă domestică şi omucidere se rezolvă pe această cale. De regulă, există SMS-uri, un registru al apelurilor, e-mailuri sau corespondenţă pe Facebook, sugerând de ce situaţia s-a încheiat astfel, iar ea abia aşteaptă să pună mâna pe probe.
   - Ce e mirosul ăsta de aici? Vomă?
   Thulin remarcă brusc izul rânced şi acru care o urmărise în timp ce se plimba prin toată casa. Ofiţerul mai vârstnic are un aer vinovat, iar Thulin observă abia acum că este palid.
   - Îmi cer scuze. Voi ieşi afară. Am crezut că sunt obişnuit cu... Dar îţi arăt acum drumul.
   - Mă descurc singură. Doar dă-mi de veste când ajunge concubinul victimei.
   Deschide uşa terasei, care duce spre grădina din spate, în timp ce ofiţerul dă din cap recunoscător.

10.

      Trambulina a avut şi zile mai bune, la fel şi mica seră năpădită de buruieni, aflată în stânga uşii de la terasă.
   La dreapta, vegetaţia umedă îmbracă peretele unui garaj de tablă extrem de practic, dar care nu se potriveşte în niciun fel cu stilul casei. Thulin se îndreaptă către fundul curţii. De cealaltă parte a gardurilor vii se întrezăresc reflectoare, ofiţeri în uniformă şi tehnicieni criminalişti îmbrăcaţi în alb, iar ea se furişează printre copaci şi tufişurile cu frunze aurii şi roşii ca focul, ajungând la un spaţiu de joacă natural. Un bliţ străfulgeră de mai multe ori în ploaie, lângă o căsuţă de joacă dărăpănată, iar în depărtare vede figura energică a lui Genz care cu aparatul său de fotografiat imortalizează detaliile de la locul faptei, dirijându-şi concomitent oamenii îmbrăcaţi în salopete albe.
   - Până unde aţi ajuns?
   Simon Genz îşi ridică privirea din vizorul aparatului de fotografiat. Are un aer serios, dar pe faţă îi apare un zâmbet când o zăreşte. Genz are probabil vreo 30 şi ceva de ani, este un tip agil despre care se zvoneşte că doar anul acesta a alergat la 5 maratoane. Pe deasupra, este cel mai tânăr şef pe care l-a avut vreodată departamentul de Criminalistică al Poliţiei, iar Thulin a descoperit că este unul dintre puţinii oameni de care poate să asculte. Isteţ, cu un aer uşor de tocilar şi cu o judecată sănătoasă, în care ea chiar are încredere. Uneori îl ţine la distanţă, însă doar fiindcă a întrebat-o dacă n-ar vrea să vină cu el la alergat, or, asta nu se va întâmpla.
   În cele 9 luni petrecute de Thulin în Departamentul de Criminalistică, Genz este singurul cu care a dezvoltat o oarecare relaţie, dar cel mai neatrăgător lucru pe care şi-l poate închipui este o relaţie amoroasă cu un coleg.
  - Bună, Thulin. Nu prea departe. Plouă torenţial şi au trecut câteva ore de când s-a întâmplat.
   - Nu au spus la ce oră putem aştepta un rezultat?
   - Nu încă. Echipa de medicină legală este chiar după colţ. Dar ploaia a început cu puţin înainte de miezul nopţii, iar instinctul îmi spune că pe atunci s-a întâmplat totul. Dacă au fost lăsate urme pe pământ, sigur au fost spălate bine de tot, dar nu renunţăm. Vrei s-o vezi?
   - Da, te rog.
   Corpul neînsufleţit zace în iarbă, acoperit cu o pătură albă a Departamentului de Criminalistică. Este sprijinit de unul dintre cei doi stâlpi care susţin acoperişul căsuţei de joacă, iar locul mai că pare calm şi liniştit, datorită nuanţelor roşietice şi aurii ale plantelor căţărătoare ce domină desişul din fundal. Genz îndepărtează cu grijă pătura albă şi descoperă femeia.
   Aceasta stă prăbuşită ca o păpuşă de cârpe şi este dezbrăcată, cu excepţia chiloţilor şi a unui combinezon odată bej, dar care acum este îmbibat de ploaie şi pătat cu sânge închegat. Thulin se apropie şi se lasă pe vine, să poată vedea mai bine. Laura Kjær are bandă adezivă neagră înfăşurată în jurul capului.
   Banda este găurită în dreptul gurii înţepenite, încă deschisă, şi este înfăşurată de mai multe ori în jurul cefei şi a părului ud şi roşcat. Un ochi este scos, astfel că se poate privi până adânc în orbită, în timp ce celălalt ochi a rămas cu privirea înlemnită, îndreptată înainte. Pielea dezgolită, vânătă este străbătută de nenumărate zgârieturi, răni şi semne în urma loviturilor, iar picioarele desculţe sunt bătute până la sânge. Mâinile îi sunt îngropate într-o grămăjoară de frunze adunate în poală, strâns legate cu nişte benzi late de plastic, chiar deasupra încheieturilor.
   E nevoie de o singură privire pentru ca Thulin să înţeleagă de ce a cedat nervos ofiţerul senior. În mod normal, ea nu întâmpina nicio problemă la vederea cadavrelor.
   Munca în criminalistică necesită o raportare nesentimentală faţă de cel decedat, iar dacă nu-ţi poţi păstra sângele-rece, atunci trebuie să stai deoparte. Dar Thulin nu a mai văzut niciodată pe cineva atât de maltratat ca femeia sprijinită de stâlpul căsuţei de joacă.
   - Cu siguranţă vei afla de la medicina legală, dar, după părerea mea, o parte din răni indică faptul că la un moment dat a încercat să scape de atacator, fugind printre copaci. Fie dinspre casă, fie spre casă. Dar era beznă şi trebuie să fi fost teribil de slăbită după amputaţie, care în mod cert a fost efectuată înainte să fie adusă în cele din urmă lângă căsuţa de joacă.
   - Amputaţie?
   - Stai aşa.
   Cu mintea în altă parte, Genz îi întinde aparatul de fotografiat cu blitz ataşat. Se duce până lângă cadavru, se aşază pe vine şi foloseşte delicat lanterna pe post de levier pentru a ridica uşor încheietura legată a femeii. Rigiditatea caracteristică decesului este deja instalată, dar braţele înţepenite urmează în mod mecanic mişcarea de ridicare a lui Genz. Iar Thulin vede acum că mâna dreaptă a Laurel Kjær nu este îngropată în frunze, aşa cum a crezut. Mâna se termină grotesc chiar sub încheietură, unde o tăietură strâmbă, neuniformă, dezvăluie oase şi tendoane.
   - Momentan, presupunem că trebuie să se fi întâmplat aici, afară, fiindcă nu am găsit urme de sânge nici în garaj, nici în casă. Evident, mi-am rugat echipajul să verifice meticulos garajul, în special în căutarea unor benzi de plastic, benzi adezive, instrumente de grădinărit şi de bricolaj, însă până acum nu avem niciun rezultat clar. La fel cum ne mirăm că încă nu am găsit mâna, dar continuăm căutările.
   - Poate a fugit un câine cu ea.
   E Hess, care tocmai traversează grădina şi trece de gardul viu. Se uită împrejur, chircindu-se în bătaia ploii, iar Genz îl priveşte cu surprindere. Dintr-un motiv sau altul, Thulin nu se enervează la auzul acelei remarci, chiar dacă ştie că ar avea tot dreptul.
   - Genz, ţi-l prezint pe Hess. Va sta cu noi câteva zile.
   - Bună dimineaţa. Bine ai venit.
   Genz vrea să dea mâna cu Hess, însă Hess doar dă din cap aprobator, privind către casa de alături.
  - A auzit cineva ceva? Vecinii?
   O furtună zgomotoasă e pe cale să înceapă, iar trenul, parcă venit de nicăieri, traversează şinele ude ce străbat câmpul aflat dincolo de locul de joacă, aşa că Genz e nevoit să răcnească.
   - Nu, din câte ştiu, nimeni nu a auzit nimic! Trenurile urbane nu circulă atât de frecvent pe timpul nopţii, dar câteva trenuri de marfă trec pe aici.
   Zgomotul făcut de tren se estompează, iar Genz o priveşte din nou pe Thulin.
   - Mi-aş dori să am mai multe urme pentru tine, dar în momentul de faţă nu mai este niciuna, din câte văd. Doar acest cadavru, maltratat aşa cum nu am mai văzut vreodată.
   - Ce e asta?
   - Ce?
   - Uite aici.
   Thulin încă stă pe vine lângă cadavru şi arată cu degetul, iar Genz trebuie să se întoarcă ca să vadă despre ce e vorba.
   În spatele femeii decedate, prins de o grindă, deasupra căsuţei de joacă, se poate distinge un obiect care se leagănă în vânt, înfăşurat în propriul şnur. Genz întinde mâna sub grindă şi descâlceşte şnurul, care începe să se legene liber înainte şi înapoi. Cele două castane maro-închis sunt aşezate una peste cealaltă. Cea din partea de sus este mică, cea de jos este mai mare. În castana de deasupra, două găuri sunt scobite în loc de ochi. Cea de dedesubt are chibrituri înfipte în loc de mâini şi picioare. Este o figurină simplă, alcătuită din două bile şi patru beţişoare, nimic ieşit din comun; însă, pentru o fracţiune de secundă, lui Thulin îi stă inima în loc, fără să poată explica de ce.
   - O figurină de castane. O putem interoga?
   Hess îi aruncă o privire nevinovată. Aparent, umorul poliţist de tip clasic este la modă şi la Europol. Thulin nu răspunde. Ea şi Genz au un schimb de priviri, înainte ca Genz să fie deranjat de unul dintre oamenii săi cu o întrebare. Hess bagă mâna în haină după telefonul mobil, care iar începe să sune şi în aceeaşi clipă din casă se aude un fluierat. Este ofiţerul căruia i se făcuse greaţă. Îi face semn lui Thulin. Ea se ridică. Aruncă o privire spre locul de joacă înconjurat de copacii cu frunze de aramă, dar nu mai e nimic de remarcat.
   Doar leagăne umede, turnuri pentru căţărat şi un teren pentru parkour, care pare trist şi părăsit, în ciuda nenumăraţilor ofiţeri şi tehnicieni criminalişti care se foiesc prin ploaie, cercetând zona. Thulin se întoarce spre casa în stil funcţionalist. Când trece pe lângă Hess, acesta vorbeşte din nou în franceză, în timp ce un alt tren urban trece zgomotos pe lângă ei.

11.

       În drum spre centru, în maşina ministerului, Vogel trasează liniile principale din programul zilei.
   Guvernul se întâlneşte la Palatul Christiansborg, unde miniştrii vor strânge rândurile şi de unde vor merge împreună până după colţ, la Capela Palatului, pentru a participa la slujba tradiţională. După aceasta, Rosa va merge să salute personalul ministerului său, cu sediul pe strada Holmens Kanal, chiar peste drum de Piaţa Palatului Christiansborg, după care se va întoarce la Palat pentru ceremonia de deschidere a sesiunii parlamentare.
   Şi restul zilei este planificată în detaliu, dar Rosa face nişte corecţii, direct pe calendarul de pe iPhone-ul său. Nu este obligată să facă asta, din moment ce secretara se ocupă de toate aceste aspecte în locul ei, însă aşa preferă. Parcurgerea detaliilor o ajută să rămână ancorată în realitate şi să aibă impresia că păstrează lucrurile sub control. Mai ales astăzi. Da, când maşina coteşte spre Rigsdagsgarden, nu-l mai ascultă pe Vogel. Drapelele daneze flutură în vârful clădirii, iar întreaga piaţă este împânzită de maşinile presei, parcate acolo.
   Ea aruncă o privire persoanelor care se află în piaţă, pregătindu-se sau transmiţând deja în direct, adăpostite sub umbrele şi luminate de bliţurile fotografilor.
   - Asger, înaintăm până la intrarea din spate.
   Noul şofer aprobă propunerea lui Vogel, dar Rosa nu este de acord.
   - Nu. Lasă-mă aici.
   Vogel se întoarce spre ea mirat, iar şoferul o priveşte în oglinda retrovizoare. Abia acum observă că, deşi este tânăr, cutele din jurul gurii îi conferă un aer foarte serios.
   - Dacă nu fac asta acum, mă vor urmări toată ziua. Opreşte în faţa intrării şi lasă-mă acolo.
   - Rosa, eşti sigură?
   - Sunt sigură.
   Maşina se apropie de bordură, iar şoferul ţâşneşte afară şi-i deschide portiera. Când coboară şi porneşte spre treptele principale ale Parlamentului, în jurul ei totul se desfăşoară cu încetinitorul: cameramanii care se întorc, jurnaliştii care se îndreaptă spre ea, chipurile cu guri deschise şi cuvinte distorsionate.
   - Rosa Hartung, o clipă!
   Realitatea o loveşte în plin. Mulţimea dinaintea ei explodează, camerele năvălesc în faţa ei, iar întrebările jurnaliştilor o asaltează. Rosa reuşeşte să urce două trepte şi priveşte mulţimea, absorbind totul. Vocile, lumina şi microfoanele, o căciulă albastră trasă peste o frunte ridată, un braţ fluturând, doi ochi negri din ultimul rând, care încearcă s-o urmărească.
   - Doamnă Hartung, aveţi ceva de declarat?
   - Cum vă simţiţi acum, că aţi revenit?
   - Ne acordaţi câteva minute?
   - Rosa Hartung, uitaţi-vă încoace!
   Rosa ştie că multe luni a fost un subiect de discuţie în diverse şedinţe de redacţie şi cu atât mai mult în ultimele zile, dar nimeni nu a luat în calcul posibilitatea ca ea să intre pe uşa principală, aşa că sunt nepregătiţi. Tocmai din acest motiv Rosa a decis să facă acest gest.
   - Înapoi! Doamna ministru va face o declaraţie.
   Vogel s-a vârât în faţa ei, asigurându-se că oamenii sunt ţinuţi la distanţă. Mare parte dintre ei se conformează, iar Rosa le priveşte figurile, multe familiare.
   - După cum ştim cu toţii, a fost o perioadă dificilă. Atât familia mea, cât şi eu suntem recunoscători pentru sprijinul primit până în prezent. Acum începe un nou an parlamentar şi e momentul să privim înainte, îi mulţumesc prim-ministrului pentru încrederea sa şi aştept cu nerăbdare să mă dedic sarcinilor politice care se află în faţa noastră. Sper că vom respecta cu toţii acest lucru. Mulţumesc.
   Rosa Hartung o ia înainte şi urcă scările după Vogel, care încearcă să-i croiască drum.
   - Dar, doamnă Hartung, sunteţi pregătită pentru această revenire?
   - Cum vă simţiţi?
   - Cum vă simţiţi când criminalul nu a dezvăluit locurile în care fiica dumneavoastră...
   Vogel reuşeşte să pătrundă cu ea dincolo de uşile masive, iar când secretara o aşteaptă pe prag întinzându-i mâna este ca şi cum ar fi trasă la ţărm din valurile unei mări învolburate.

12.

        - După cum vezi, am schimbat puţin decorul, fiindcă am primit canapele noi, dar dacă preferi să revenim la vechiul decor...
   - Nu, e în regulă. Îmi place că este nou.
   Rosa tocmai a intrat pe uşa biroului său, în sala a patra a Ministerului Afacerilor Sociale. Sosirea la Christiansborg şi ceremonia religioasă ce a urmat au constituit prilejul multor reuniuni şi i s-a părut straniu să se îndepărteze de acea atenţie copleşitoare. Colegii din sală au îmbrăţişat-o, alţii au întâmpinat-o cu prietenie şi compasiune, iar ea s-a străduit să fie constant în mişcare, mai puţin în timpul ceremoniei religioase, când a încercat să se concentreze la predica episcopului.
   După aceea, Vogel a fost nevoit să discute cu diverşi reprezentanţi, aşa că Rosa, însoţită de secretară şi de câţiva asistenţi care au aşteptat-o, a traversat Piaţa Palatului, până la clădirea mare, gri-maronie a ministerului. Absenţa lui Vogel este bine-venită, fiindcă acum se poate dedica în voie întâlnirilor cu personalul şi discuţiilor cu secretara.
   - Rosa, nu ştiu cum să mă exprim, aşa că sunt nevoită să te întreb direct: cum te simţi?
   Abia acum este timpul şi locul potrivit pentru a discuta despre astfel de lucruri, iar Rosa îşi cunoaşte secretara suficient de mult ca să ştie că-i vrea tot binele.
   Liu are origini chineze, e căsătorită cu un danez, mamă a doi copii şi, în plus, unul dintre cei mai inimoşi oameni pe care-i cunoaşte, însă este nevoită să evite răspunsul la această întrebare indiscretă, la fel cum a procedat şi la Christiansborg, şi în biserică.
   - Mă întrebi dacă sunt bine. În condiţiile de faţă, sunt bine, iar acum aştept să-mi reiau activitatea. Dar tu?
   - Totul e bine. Cel mic are nişte colici. Iar cel mare... Dar totul e bine.
   - Nu e cam gol peretele de acolo?
   Rosa arată către perete, simţind cum Liu devine defensivă.
   - Da, acolo erau fotografiile. Până la urmă, decizia îţi aparţine. Câteva erau cu voi toţi - împreună - şi n-am ştiut dacă vrei să rămână pe perete.
   Rosa se uită în cutia de pe jos, aşezată lângă zid, şi recunoaşte suportul unei fotografii cu Kristine.
   - Mă uit la ele mai târziu. Spune-mi câte ore de şedinţe voi avea astăzi.
   - Nu multe. În curând vei întâmpina personalul, apoi urmează ceremonia oficială de deschidere, cu discursul prim-ministrului, iar după aceea...
   - În regulă, dar prefer să încep de astăzi şedinţele. Să nu fie prea mare bătaie de cap, doar nişte întâlniri în timpul pauzelor, complet neoficiale. Pe drum încoace am încercat să trimit e-mailuri câtorva dintre persoanele în cauză, dar e-mailul nu funcţiona.
   - Din păcate, încă nu funcţionează.
   - Atunci trimite-l pe Engells la mine, îi voi spune cu cine vreau să vorbesc.
   - Din păcate, Engells e plecat cu nişte treabă.
   - Acum?
   Rosa o priveşte şi conştientizează subit că sigur există un alt motiv pentru nesiguranţa şi nervozitatea secretarei. În mod normal, şeful de departament din Ministerul Afacerilor Sociale ar aştepta-o negreşit într-o zi ca aceasta, iar faptul că nu se află aici pare de rău augur.
   - Da. A fost nevoit să plece, fiindcă... Îţi poate spune chiar el după ce se întoarce.
   - De unde să se întoarcă? Ce se întâmplă?
   - Nu ştiu exact. Şi oricum se va rezolva, dar, cum am spus...
   - Liu, ce se întâmplă?
   Secretara ministerială ezită şi pare foarte amărâtă.
   - Îmi pare foarte rău. Am primit atât de multe e-mailuri încurajatoare, de la oameni care te susţin şi îţi doresc tot binele, aşa că nu înţeleg cum ar putea cineva să trimită aşa ceva.
   - Ce să trimită?
   - Nu am văzut cu ochii mei. Dar cred că e o ameninţare. Din câte am înţeles de la Engells, era ceva despre fiica ta.

13.

     - Dar am vorbit cu ea seara trecută... Terminasem de mâncat şi apoi am telefonat acasă şi totul era ca de obicei.
   Hans Henrik Hauge, partenerul Laurei Kjær, în vârstă de 43 de ani, stă pe un scaun din bucătărie, cu haina încă pe el şi strângând în pumn cheile de la maşină. Are ochii roşii de la plâns şi pare foarte confuz, privind pe fereastră, spre persoanele îmbrăcate în alb din grădină şi din spatele gardului, înainte de a-şi întoarce ochii spre Thulin.
   - Cum s-a întâmplat?
   - Încă nu ştim. Despre ce aţi vorbit la telefon?
   Din bucătărie se aude un zdrăngănit, iar Thulin aruncă o privire tipului de la Europol, care se foieşte pe acolo, deschide dulapuri şi sertare. Femeia constată că individul se pricepe de minune s-o irite, chiar şi când nu spune nimic.
   - Nimic special. Ce a spus Magnus? Aş vrea să-l văd.
   - Îl vei vedea în curând. A spus ceva care să te pună pe gânduri, era îngrijorată sau...
   - Nu. Am vorbit numai despre Magnus, iar apoi a spus că voia să meargă la culcare, fiindcă era obosită.
   Vocea lui Hans Henrik Hauge este pe punctul de a se transforma în plâns. Este înalt, are o constituţie robustă, bine îmbrăcat, dar totodată pare un bărbat moale. Thulin se gândeşte că mai târziu ar putea fi complicat să efectueze interogatoriul, aşa că ar fi bine să se grăbească.
   - Te rog să ne spui de câtă vreme vă cunoaşteţi.
   - Un an şi jumătate.
   - Eraţi căsătoriţi?
   Thulin s-a uitat la mâinile lui Hauge şi a zărit un inel cu care începuse să se joace.
   - Logodiţi. I-am dăruit un inel. Urma să călătorim în Thailanda, la iarnă, să ne căsătorim.
   - De ce voiaţi să vă căsătoriţi în Thailanda?
   - Amândoi am mai fost căsătoriţi. Aşa că ne-am dorit să fie ceva diferit.
   - Pe ce mână purta inelul?
   - Ce?
   - Inelul. Pe ce mână îl purta?
   - Pe dreapta, cred. De ce?
   - Sunt doar nişte întrebări de rutină, dar e important să răspunzi. Ne poţi spune unde ai fost ieri?
   - În Roskilde. Sunt programator. Ieri-dimineaţă am mers cu maşina până acolo şi urma să particip la târg până în după- amiaza aceasta.
   - În concluzie, seara trecută ai fost însoţit de cineva?
   - Da, am stat cu directorul adjunct al companiei noastre. M-am întors cu maşina la hotel, în jurul orei nouă. De acolo am sunat-o.
   - De ce nu te-ai întors direct acasă?
   - Conducerea companiei ne-a rugat să rămânem peste noapte. Urma să avem nişte şedinţe a doua zi, dimineaţa.
   - Cum vă înţelegeaţi tu şi Laura? Aveaţi probleme?
   - Nu. Ne mergea bine împreună. Ce fac oamenii ăia în garaj?
   Ochii înlăcrimaţi ai lui Hauge rătăceau din nou pe geam afară, de data aceasta spre spatele garajului, unde doi criminalişti tocmai închideau o uşă în urma lor.
   - Ne ajută să găsim potenţiale urme. Ai idee cine i-ar putea vrea răul?
   Hauge face contact vizual, dar pare absent.
   - Ţi-a ascuns ceva? Se întâlnea cu altcineva?
   - Nu, în niciun caz. Acum aş vrea să-l văd pe Magnus. Trebuie să-şi ia medicamentul.
   - Ce problemă are?
   - Nu ştim. Sau... A fost la un consult, la Spitalul Universitar, iar medicii cred că e o formă de autism, aşa că i-au dat nişte anxiolitice. Magnus e un băiat bun, dar e foarte introvertit şi are doar 9 ani...
   Lui Hans Henrik Hauge i se frânge iar vocea. Thulin se pregăteşte să continue cu întrebările, dar Hess i-o ia înainte.
   - Dar spui că vă înţelegeaţi bine. Nu aveaţi nicio problemă?
   - Asta am spus. Unde e Magnus? Vreau să-l văd acum.
   - De ce aţi schimbat încuietoarea?
   Cuvintele se aud din senin, iar Thulin îi aruncă o privire lui Hess. Întrebarea lui este nevinovată şi este lansată întâmplător, în timp ce scoate ceva dintr-un sertar al bufetului. O bucată de hârtie cu două chei simple lipite pe ea.
   Hauge priveşte nedumerit spre Hess şi bucata de hârtie.
   - Este o factură de la un lăcătuş. Scrie aici că încuietoarea a fost schimbată pe 5 octombrie, la ora 15:30. Aşadar, ieri după-amiază. Adică după ce ai pornit spre târg.
   - Nu ştiu. Magnus şi-a aruncat cheile de vreo două ori şi am discutat despre asta. Dar nu ştiam că Laura a făcut...
  Thulin se ridică să se uite la factură, luând-o din mâna lui Hess. Ar fi găsit-o şi ea în scurt timp, când urma să cerceteze interiorul, dar decide să profite de acel moment, chiar dacă e enervată.
   - Nu ştiai că Laura a schimbat încuietoarea?
   - Nu.
   - Nu ţi-a spus nimic despre asta când aţi vorbit la telefon?
   - Nu... sau, nu, nu cred.
   - Există un motiv să-ţi fi ascuns asta?
   - Sigur urma să-mi spună mai târziu. Ce importanţă are?
   Thulin îl priveşte fără să răspundă. Hans Henrik Hauge o priveşte la rândul lui, cu ochii mari şi nedumeriţi. Apoi se ridică brusc, iar scaunul cade pe spate.
   - Nu mă puteţi reţine aici. Am dreptul să-l văd pe Magnus. Vreau să-l văd în momentul acesta!
   Thulin ezită. Îi face semn unui poliţist care aşteaptă ceva mai în spate, lângă uşă.
   - În curând ţi se va lua o probă de ADN şi de amprente. Pentru noi este important, fiindcă ne ajută să distingem urmele celor din casă de cele străine. Înţelegi?
   Hauge dă din cap aprobator, cu un aer absent, şi se duce cu poliţistul. Hess îşi dă jos mănuşile chirurgicale, îşi descheie haina şi înşfacă mica geantă de călătorie pe care o aşezase pe o bucată de plastic din hol.
   - Ne vedem la Medicină Legală. Ar fi o idee bună să verificăm alibiul tipului.
   - Mulţumesc, voi încerca să ţin minte asta.
   Hess dă din cap indiferent şi iese din bucătărie, în timp ce un alt poliţist intră în încăpere.
   - Vrei să vorbeşti cu băiatul? E în vecini, îl poţi vedea de la geam.
   Thulin se duce la geamul dinspre casa vecinilor şi aruncă o privire peste gardul viu ofilit, cu vedere directă către o sufragerie cu geamuri mari de sticlă. Băiatul stă pe un scaun, în dreptul unei mese înalte, şi pare să butoneze o consolă de jocuri. Îl poate vedea numai din lateral, dar este suficient cât să sesizeze că figura şi mişcările lui au un aer mecanic şi distant.
   - Nu spune prea multe, pare puţin înapoiat, vorbeşte destul de monosilabic.
   Thulin analizează băiatul în timp ce-l ascultă pe poliţist şi, preţ de o clipă, rezonează cu situaţia aceea şi cu acel abis al singurătăţii în care ştie că băiatul înoată acum şi în care va înota în numeroşii ani ce vor urma, însă băiatul dispare în spatele unei doamne mai în vârstă, probabil soţia vecinului, care îşi face apariţia în verandă, urmată de Hans Henrik Hauge. Hauge izbucneşte în plâns când îl vede pe Magnus, se aşază în genunchi şi-l ia în braţe, în timp ce băiatul rămâne în aceeaşi poziţie, butonând consola.
   - Să-l aduc încoace?
   Poliţistul o priveşte nerăbdător pe Thulin.
   - Am întrebat dacă...
   - Nu, să-i lăsăm câteva clipe. Dar fii cu ochii pe concubin şi pune pe cineva să-i verifice alibiul.
   Thulin se îndepărtează de geam, sperând că acest caz este atât de simplu pe cât pare. Cu ochii minţii vede dintr-odată imaginea figurinei de castane de lângă căsuţa de joacă. Din senin, transferul la NC3 nu mai constituie o motivaţie suficient de puternică.

14.

             De la ferestrele panoramice ale firmei de arhitectură ai o privelişte de ansamblu asupra oraşului. Mesele de lucru sunt aşezate ca nişte insuliţe în încăperea spaţioasă, cu luminatoare deasupra, lăsând impresia că încăperea se răstoarnă, pentru că majoritatea angajaţilor stau cu ochii în ecranul plat care atârnă din plafon, într-o parte.
    Steen Hartung urcă scările cu planşele după el, în timp ce, pe ecran, canalul de ştiri încheie reportajul cu imaginea soţiei sale care soseşte la Christiansborg.
   Majoritatea colegilor de muncă îi sesizează prezenţa şi pleacă în grabă, prefăcându-se că muncesc, în timp ce el se-ndreaptă spre biroul său. Doar Bjarke, partenerul său, afişează un zâmbet sfios.
   - Salut. Ai o clipă?
   Intră în birou, iar Bjarke închide uşa.
   - Sunt de părere că se descurcă foarte bine.
   - Mulţumesc. Ai vorbit cu clienţii?
   - Da, le place.
   - Şi atunci de ce nu am semnat contractul?
   - Fiindcă firma activează în domeniul centurilor şi curelelor. Vor mai multe schiţe, dar le-am spus că ai nevoie de mai mult timp.
   - Mai multe schiţe?
   - Cum merg lucrurile acasă?
   - Le pot livra rapid. Nu e nicio problemă.
   Steen face ordine pe tablă pentru a găsi loc planşelor, din ce în ce mai iritat din cauză că partenerul său rămâne pe loc şi îl fixează cu privirea.
   - Steen, pui prea multă presiune asupra ta. Oricine ar înţelege dacă ai lua-o mai uşor şi ţi-ai acorda mai mult timp. Delegă din sarcini celorlalţi. Exact pentru asta i-am angajat.
   - Spune-i clientului că revin peste vreo două zile. Avem nevoie de acel contract.
   - Dar nu asta contează cel mai mult. Steen, îmi fac griji pentru tine. Tot am impresia că...
   - Steen Hartung la telefon.
   Steen înşfacă telefonul de îndată ce aude soneria. Persoana de la capătul firului se prezintă drept secretara avocatului său, iar Steen îi întoarce spatele partenerului său pentru a-l face să părăsească biroul.
   - Da, pot vorbi acum. Despre ce e vorba?
   În reflexia ferestrei panoramice, Steen îşi vede partenerul ieşind greoi din birou, în timp ce vocea din receptor continuă:
   - Vă sun în urma notei informative pe care aţi primit-o deja şi nu trebuie să daţi un răspuns chiar acum. Pot fi multe motive pertinente pentru a amâna decizia, însă acum, că ne apropiem de comemorarea tragediei, trebuie să vă amintim că aveţi dreptul de a invoca prezumţia de deces.
   Dintr-un motiv sau altul, Steen se aştepta să audă cu totul altceva. Simte cum i se face rău şi, pentru o clipă, nu se poate mişca, rămânând cu privirea fixată pe propria reflexie de pe geamul ud.
   - După cum ştiţi, se poate acţiona când persoana dispărută nu este găsită. Însă doar atunci când nu există nicio îndoială asupra deznodământului. Evident, dumneavoastră decideţi dacă vreţi să puneţi punct acum. Noi doar vă prezentăm alternativele, astfel încât dumneavoastră să puteţi spune că...
   - Da, aş prefera să procedăm aşa.
   Vocea din receptor amuţeşte preţ de o clipă.
   - După cum am spus, nu trebuie să...
   - Dacă reuşiţi să-mi trimiteţi documentele, le voi semna şi voi discuta cu soţia despre asta. Mulţumesc.
   Duce telefonul de la ureche şi închide. Doi porumbei cu penele ude se împiedică unul de celălalt pe cornişa din exteriorul ferestrei înalte. Priveşte spre ei fără să-i vadă, iar când se mişcă, porumbeii se sperie şi-şi iau zborul.
   Steen scoate din valiză o sticluţă de bitter şi varsă conţinutul în cana de cafea, apoi se concentrează asupra planşelor. Îi tremură mâinile şi trebuie să prindă creionul cu ambele mâini. Ştie că acesta este deznodământul adevărat şi şi-ar dori să pună punct chiar acum. E un lucru mărunt, dar important. Morţii nu trebuie să-i pună în umbră pe cei vii. Asta au spus psihologii şi terapeuţii, şi fiecare celulă din corpul său îi spune că au dreptate.

15.

     - A sosit în dimineaţa asta, foarte devreme, pe adresa ta de e-mail oficială, de la parlament. Serviciul de Informaţii al Poliţiei încearcă să identifice expeditorul şi cu siguranţă va reuşi, însă probabil va dura ceva timp. Îmi pare sincer rău, spune Engells.
   În timp ce Engells o aştepta în birou, Rosa tocmai îşi terminase vizitele prin minister, fiind întâmpinată de personalul său. Acum e aşezată la biroul de lângă geam, în timp ce şeful de departament o priveşte cu compasiune, lucru care i se pare de nesuportat.
   - Am mai primit scrisori pline de ură. De regulă, de la nişte amărâţi. Nu avem ce să facem în privinţa asta.
   - Aceasta este diferită. Mult mai crudă. Conţine imagini luate de pe pagina de Facebook a fiicei dumneavoastră, care de altfel a fost închisă când... când a dispărut. Asta înseamnă că mesajul vine de la o persoană care s-a interesat multă vreme de tine.
   Informaţiile primite o zguduie pe Rosa, dar este foarte hotărâtă să ignore reacţia de şoc.
   - Aş vrea să văd acest e-mail.
   - A fost trimis mai departe, către Serviciul de Informaţii al Poliţiei şi către forţele de securitate, iar ei tocmai...
   - Engells, tu nu dai niciun lucru mai departe înainte să-l copiezi în şapte exemplare. Aş vrea să-l văd.
   Engells o priveşte şi ezită, dar îşi deschide mapa şi scoate o foaie, pe care o aşază pe masă. Ea ridică foaia. Iniţial, privirea Rosei rătăceşte puţin deasupra fragmentelor de culoare care încadrează inestetic pagina. Dar apoi pricepe. Recunoaşte selfie-urile frumoase ale Kristinei. Pe jos, în sala de sport, surâzătoare şi plină de transpiraţie. Pe drum spre plajă, conducând noua ei bicicletă montană. Bulgărindu-se cu Gustav, în grădina casei. Îmbrăcându-se în faţa oglinzii din baie. Sunt mai multe poze, pline de zâmbete şi bucurie, iar Rosa simte cum dorul şi durerea o copleşesc, până când privirea ei ajunge deasupra cuvintelor care-i sunt adresate.
   „Bine ai revenit. Vei muri, curvo.”
   Propoziţiile sunt scrise cu roşu şi formează un cerc deasupra fotografiilor, iar mesajul pare deosebit de răuvoitor, deşi pare scris de o mână nesigură de copil.
    Rosa se forţează să vorbească din nou pe un ton normal.
   - Am mai primit prostii din astea şi înainte. De regulă, nu înseamnă nimic.
   - Nu, dar cea de faţă...
   - Nu mă voi lăsa speriată. Eu îmi fac treaba mea, iar Serviciile de Informaţii ale Poliţiei trebuie să şi-o facă pe-a lor.
   - Vei avea o gardă de corp. Agenţii te vor proteja, în caz că...
   - Nu, nu vreau niciun agent.
   - De ce?
   - Fiindcă nu cred că e nevoie. E-mailul este un scop în sine. E scris de un nemernic care se ascunde în spatele ecranului şi, pe deasupra, acum nu avem nevoie de aşa ceva acasă.
   Engells o priveşte uşor surprins, cum face de fiecare dată în rarele ocazii când ea aduce vorba, în discuţiile lor, despre viaţa ei privată.
   - Ca să putem merge mai departe, lucrurile trebuie să se desfăşoare într-un ritm normal...
   - Engells, apreciez grija ta, dar, dacă nu mai ai altceva de spus, aş prefera să merg în sală, pentru discursul de deschidere al premierului.
   - În regulă. Voi transmite mai departe mesajul tău.
  Rosa se îndreaptă spre uşă, unde Liu o aşteaptă deja.
   Engells se uită în urma sa, iar Rosa îşi dă seama că el va rămâne acolo mult timp după plecarea ei.

16.

      Clădirea rectangulară cu capelă se află pe aglomeratul drum de legătură dintre Nørrebro şi Osterbro. De regulă, nu departe de intrare, viaţa forfoteşte. Maşini şi trecători grăbiţi şi, la numai o aruncătură de băţ, se aud voci vesele dinspre locurile de joacă şi rampele de skateboarding din Fælledparken. Dar în clădirea alungită, cu cele patru săli sterile de autopsie şi cu camerele frigorifice din subsol, este imposibil să nu ţi se amintească de moarte şi de volatilitatea lucrurilor. Locul pare ireal.
   Thulin a fost de mai multe ori la Institutul de Medicină Legală, dar de fiecare dată abia aşteaptă să treacă de uşa din capătul holului mult prea lung, pe care-l parcurge chiar în clipa de faţă. Tocmai a încheiat autopsia Laurei Kjær şi acum încearcă să dea de Genz. Mesageria vocală a tehnicianului criminalist o invită încă o dată să lase un mesaj, iar Thulin închide şi, pierzându-şi răbdarea, sună din nou. În mod normal, el are precizia unui ceas elveţian, iar Thulin nu l-a mai văzut vreodată întârziind cu ce avea de livrat. Mai mult, nu l-a văzut umblând fără telefon când ştia că trebuie să poată fi contactat.
   Genz a promis că-i face rost de stenogramele preliminarii ale corespondenţelor de pe e-mailul Laurei Kjær, precum şi de raportul SMS-urilor şi a apelurilor, totul până la ora 15:00. Acum este deja 15:30 şi nu are nicio veste.
   Autopsia n-a adus nicio noutate. Evident, oaspetele din Europol - sau oricare i-o fi organizaţia-mamă - nu a sosit aşa cum au stabilit, iar Thulin nu a aşteptat nicio clipă, ci a solicitat departamentului de medicină legală să demareze procedurile. Rămăşiţele pământeşti ale Laurei Kjær se aflau pe masa de autopsie, în timp ce medicul legist parcurgea notele pe un ecran, făcând conversaţie despre neobişnuita aglomeraţie de astăzi, cauzată de diversele accidente rutiere, provocate probabil de ploaia torenţială.
   Altfel, ca punct de pornire, conţinutul stomacului spunea că victima mâncase o cină alcătuită dintr-o supă de dovleac, salată de broccoli cu pui, posibil însoţite de o ceaşcă de ceai, însă aceasta ar fi putut fi ingerată ceva mai devreme. Ajunsă la capătul răbdării, Thulin l-a rugat pe legist să treacă la partea care-i putea fi de folos.
   Medicii legişti reacţionau întotdeauna tăios la astfel de cereri.
   Thulin, e ca şi cum i-ai cere pictorului Per Kirkeby să-şi explice lucrările de artă, dar ea a insistat. Încă nu primise răspunsurile pe care sperase să le obţină şi, în timp ce medicul legist îşi parcurgea observaţiile, sunetul stropilor de ploaie ce loveau acoperişul o făcea să se simtă ca într-un cavou.
   - Se constată un număr mare de semne şi răni. Victima a suferit 50-60 de lovituri, aplicate cu un obiect contondent din oţel sau aluminiu. Nu pot spune ce fel de obiect contondent este, dar, după urme, pot conchide că în vârf are o bilă de mărimea unui pumn, iar bila este prevăzută cu ţepi mici şi apropiaţi, cu o lungime de aproximativ 2-3 milimetri.
   - Ca un ciomag?
   - Da, în principiu, dar nu este un ciomag. Am făcut diverse speculaţii, cum că ar putea fi o unealtă pentru grădinărit, dar nu am ajuns prea departe cu supoziţia asta. În plus, cătuşele de la mâini au împiedicat-o să se apere. Pe deasupra, a căzut de repetate ori la pământ, lucru care i-a provocat şi mai multe leziuni.
   Thulin avea cele mai multe informaţii din conversaţia matinală cu Genz, motiv pentru care dorise să ştie dacă există vreun indiciu care să-l arunce sub suspiciune pe concubinul Hans Henrik Hauge.
   - Da şi da, acestea au fost răspunsurile frustrante. Ancheta preliminară indică faptul că urmele ADN-ului lui sunt prezente pe chiloţi, combinezon şi pe corp, dar nimic mai mult decât s-ar fi aşteptat, presupunând că ea într-adevăr a dormit în patul comun.
   - Viol?
   Însă medicul legist a respins această posibilitate şi, în consecinţă, a negat o motivaţie de natură sexuală.
   - Asta dacă nu iei în calcul că există o pornire de natură sexuală în acest act vindicativ foarte sadic.
   Thulin l-a rugat să dezvolte această afirmaţie, iar medicul legist a menţionat că Laura Kjær fusese torturată.
   - Făptaşul nu s-a ferit să-i savureze durerea în timp ce i-o provoca. Dacă făptaşul ar fi voit doar s-o ucidă, ar fi putut s-o facă mult mai repede. În tot acest timp, ea şi-a pierdut probabil cunoştinţa de câteva ori, iar părerea mea este că femeia a fost chinuită în jur de 20 de minute, înainte să i se scoată ochiul, lucru care i-a provocat moartea.
   Nici rana cauzată de secţionarea mâinii drepte, care încă nu fusese găsită, nu a furnizat niciun indiciu crucial. Medicul legist a conchis că amputaţiile sunt cel mai frecvent văzute la persoane provenind din cercurile de rockeri. Totuşi, în aceste anturaje, adesea era vorba de anumite degete tăiate pentru plata vreunei datorii, iar amputaţia era de obicei făcută cu ajutorul unor foarfeci pentru tăiat carne, săbii de samurai sau alte instrumente asemănătoare. Nu şi în cazul acesta.
   - Foarfecă pentru tunderea pomilor, foarfecă pentru gardurile vii? a întrebat Thulin, gândindu-se la uneltele găsite în garajul din Husum.
  - Nu, sigur s-a folosit un soi de fierăstrău. Posibil un fierăstrău pentru decupat sau un fierăstrău circular. Cel mai probabil, funcţiona pe bază de baterii, având în vedere faptul că ucigaşul se afla afară, într-un spaţiu de joacă, şi a putut să acţioneze fără niciun impediment, iar prima mea presupunere este că lama era din diamant sau ceva similar.
   - Lamă din diamant?
   - Există diverse lame de fierăstrău, în funcţie de obiectul pe care vrei să-l tai. Lamele din diamant sunt cele mai rezistente şi de regulă se folosesc la tăierea gresiei, betonului, cărămizilor, fiind disponibile în majoritatea magazinelor de bricolaj. Tăietura de aici a fost adâncă. Probabil, cealaltă parte a lamei avea zimţi mai solizi, motiv pentru care rana are un aspect mai brut şi mai uniform, spre deosebire de cum ar fi arătat dacă s-ar fi folosit o lamă cu zimţi mai mici. În orice caz, amputaţia i-a deteriorat considerabil starea.
   Constatarea medicului legal, conform căreia Laura Kjær era în viaţă în timpul amputaţiei, a fost atât de tulburătoare, încât Thulin n-a mai auzit următoarele propoziţii, aşa că legistul a trebuit să le repete. Judecând după celelalte răni, Laura Kjær a mai încercat să scape, ameţită şi tot mai slăbită din cauza hemoragiei, până când a devenit atât de moale, încât a putut fi dusă cu uşurinţă până la locul de execuţie din faţa căsuţei de joacă.
   Pentru o clipă, Thulin şi-a imaginat femeia rătăcind prin beznă, cu cineva pe urmele ei, amintindu-şi cum odată, în copilărie, într-o vară când a fost în vizită la ferma unei prietene, a văzut o găină alergând încoace şi încolo după ce i se tăiase capul. Thulin a alungat acest gând şi a întrebat despre unghiile, gura şi juliturile victimei, însă, dincolo de cele deja menţionate, cadavrul nu avea nicio urmă de contact direct cu făptaşul. Totuşi medicul legist a subliniat că şi ploaia putea fi un factor care a condus la ştergerea acestor urme.
   Thulin ajunge în dreptul uşii rotative şi este întâmpinată pentru a treia oară de mesageria vocală a lui Genz. De data aceasta îi lasă un mesaj concis care transmite foarte clar că trebuie s-o sune înapoi cât mai repede cu putinţă. Afară încă plouă torenţial, iar Thulin îşi îmbracă haina în timp ce-şi dă seama că este mai eficient să se întoarcă la Secţia de Poliţie.
   Între timp s-a confirmat faptul că Hans Henrik Hauge, concubinul victimei, a fost luat cu maşina de la târgul de IT, ieri seara, în jurul orei 21:30, după ce băuse un pahar de vin alb împreună cu directorul adjunct şi doi colegi din Jylland, în cadrul unei întâlniri pe tema unui nou firewall. Însă după aceea alibiul lui Hauge devenea nesigur. A fost cu certitudine cazat la motel, dar, cu toate acestea, nimeni nu putea să confirme dacă maşina lui neagră, o Mazda 6 break, rămăsese în parcare pe tot parcursul nopţii. Cel puţin în teorie, Hauge ar fi putut face un drum dus-întors până la casa din Husum.
   Cu toate acestea, o suspiciune întemeiată nu era suficientă pentru a putea face o investigaţie mai amănunţită asupra lui şi a maşinii sale, motiv pentru care Thulin şi Genz au nevoie cât mai rapid de rezultatele analizelor de laborator.
   - Îmi cer scuze. A durat ceva.
   Hess tocmai intrase pe uşa rotativă. Paşii lui au lăsat în urmă mici bălţi de apă, iar el îşi scutura haina udă leoarcă.
   - Nu am reuşit să iau legătura cu agentul meu imobiliar. E totul în regulă?
   - Da, totul e bine.
   Thulin iese pe uşa rotativă fără să se mai uite înapoi. Când ajunge afară în ploaie, aleargă până la maşină, încercând să se ude cât mai puţin şi aude vocea lui Hess în urma ei.
   - Nu ştiu cât de departe ai ajuns, dar pot să iau declaraţii de la locul de muncă al victimei sau...
   - Nu, s-a făcut deja, nu-ţi bate capul cu asta.
   Thulin îşi deblochează maşina şi se aşază înăuntru, însă chiar înainte să trântească portiera, Hess o ajunge din urmă şi se postează în mijlocul drumului. Stă zgribulit în ploaie şi o priveşte.
   - Nu cred că ai înţeles ce am spus. Îmi cer scuze de întârziere, dar...
   - Am înţeles foarte bine. Te-ai făcut de râs la Haga. Ţi s-a spus că trebuie să-ţi faci de lucru pe la Secţia de Poliţie până când primeşti undă verde să te întorci înapoi, dar nu te interesează absolut deloc, aşa că tragi de timp şi munceşti cât mai puţin cu putinţă.
   Hess nu se dă la o parte. Stă pur şi simplu şi se uită la ea cu acea privire cu care ea încă nu s-a obişnuit.
   - Astăzi nu ai avut o sarcină prea grea.
   - Vreau să-ţi uşurez misiunea. Încearcă să-ţi baţi capul cu întoarcerea la Haga şi cu apartamentul tău, iar eu n-o să-i spun nimic lui Nylander. Bine?
   - Thulin!
   Thulin îşi întoarce privirea către uşa de la intrare, unde medicul legist stă sub o umbrelă.
   - Genz spune că nu poate da de tine, dar că trebuie să mergi imediat la Departamentul de Criminalistică.
   - De ce? Să mă sune!
   - Trebuie să vezi ceva. Spune că trebuie neapărat să vezi, altfel vei crede că minte de îngheaţă apele.

17.

      Noul sediu al Departamentului de Criminalistică, construit în formă de cub, se află în partea de nord-vest a oraşului.
   Începe să se întunece în parcarea de lângă mesteceni, însă în laboratoarele de la etaj, de deasupra garajului spaţios, se lucrează intens.
   - Dar aţi verificat SMS-urile, e-mailurile, apelurile?
   - Personalul din departamentul IT încă nu a găsit nimic relevant, însă contează mai puţin decât ceea ce urmează să-ţi arăt.
   Thulin îl urmează instant pe Genz, care i-a întâmpinat la recepţie, confirmând că ea şi Hess sunt vizitatorii săi. Hess insistase să participe, deşi era evident că făcea asta numai fiindcă nu avea voie să neglijeze ancheta. În maşină, pe drum încoace, bărbatul a frunzărit fără cea mai mică urmă de interes raportul medicului legist adus de Thulin, iar ea a considerat că nu era necesar să discute cu el despre asta. Drumul o iritase, la fel şi răspunsul criptic al lui Genz, dar nu era nicio şansă să afle mai multe înainte de a ajunge în laboratorul lui.
   Pe tot drumul spre laborator se întind nişte ferestre mari de sticlă. Tehnicienii criminalişti roiesc în jurul meselor de lucru ca nişte albinuţe în halate albe. O sumedenie de aparate de aer condiţionat şi de termostate se asigură că temperatura şi umiditatea aerului sunt menţinute la cotele corespunzătoare pentru cercetările care au loc în acele laboratoare de sticlă.
   Aici, la Departamentul de Criminalistică, ajung probele de la locul faptei pentru a fi cercetate şi evaluate, urmând ca anchetatorii să tragă concluzii din informaţiile obţinute.
    Deseori, indiciile de natură tehnică determină direcţia unui caz, iar Thulin, deşi lucrează de puţin timp la Serviciul Omoruri, s-a obişnuit ca Departamentul de Criminalistică să facă o analiză minuţioasă a diverselor probe, cum ar fi articole de îmbrăcăminte, lenjerie de pat, covoare, alimente, vehicule, vegetaţie şi sol. Dar, în principiu, lista este infinită. Aşa cum analizarea cadavrului şi consolidarea informaţiilor despre acesta cad în responsabilitatea medicului legist, tehnicienii criminalişti sunt responsabili de investigarea şi descoperirea urmelor de la locul faptei, dar şi de identificarea potenţialilor suspecţi. Medicina legală şi criminalistica sunt cele două discipline ştiinţifice care stau la baza unei anchete şi amândouă descoperă probele pe care procurorul le va folosi ulterior pentru a obţine condamnarea criminalului.
   Începând cu anii ’90, Departamentul de Criminalistică a devenit responsabil şi de cercetarea amprentelor digitale, activitatea fiind atribuită unei echipe care analizează dispozitivele electronice ale victimei şi ale suspectului. Însă, odată cu interesul crescut pentru criminalitatea informatică globală, activitatea hackerilor şi a terorismului internaţional, această echipă a migrat încă din 2014, treptat, către NC3, pentru care Thulin abia aşteaptă să lucreze. Totuşi, din raţiuni practice, departamentul se ocupă încă şi de sarcinile mai mărunte, locale, cum ar fi cercetarea computerelor şi a telefoanelor mobile din casa Laurei Kjær.
   - Dar celelalte urme? Dormitorul, garajul?
   Agitată, Thulin şi-a impus poziţia în laboratorul enorm în care i-a condus Genz.
   - Nu. Dar, înainte să spun mai multe, aş vrea să ştiu dacă ne putem baza pe colegul tău.
   Genz a închis uşa şi se uită la Hess. Deşi se bucură că, din senin, Genz îşi exprimă atât de direct reticenţa faţă de străin, este totuşi luată prin surprindere.
   - Ce vrei să zici?
   - Urmează să vă spun ceva cu totul senzaţional şi nu-mi asum riscul ca informaţia să scape de sub control. Nu e ceva personal. Sper că înţelegi asta.
   Ultima parte a afirmaţiei este adresată lui Hess, care nu schiţează vreun gest.
   - Nylander l-a mobilizat în calitate de detectiv. Iar acum, fiind în sfârşit la faţa locului, vreau să cred că ne putem baza pe el.
   - Thulin, vorbesc serios.
   - Îmi asum răspunderea. Acum spune-mi ce ai aflat.
   Genz ezită puţin, apoi se întoarce la tastatura sa. Una dintre mâini introduce cu repeziciune codul de acces, iar cealaltă mână se întinde după ochelarii de citit de pe birou. Thulin nu l-a mai văzut pe Genz în starea asta. Este serios şi exaltat în acelaşi timp, iar ea se aşteptase ca zâmbetul lui special să aibă altă cauză, nu doar amprenta care apare acum pe ecranul HD montat pe perete, deasupra impresionantei mese de lucru.
   - Am găsit-o întâmplător. Am decis să analizăm orice urmă de amprente de pe căsuţa de joacă, lângă care a fost transportat cadavrul, în caz că făptaşul s-a sprijinit de stâlpi, şi-a rupt unghiile sau ceva de genul ăsta. Evident, a fost o misiune imposibilă. Era plină-ochi cu amprente, probabil de la toţi copiii care s-au jucat în căsuţă. Însă, din acelaşi motiv, am efectuat şi o analiză de rutină a figurinei, a omuleţului de castane, din moment ce se afla foarte aproape de cadavru.
   - Genz, ce anume e atât de relevant cum spuneai?
   - Amprenta a fost găsită pe castana din partea de jos. Pe aşa-zisul corp al figurinei. A fost singura amprentă lăsată. Nu ştiu dacă sunteţi conştienţi De asta, dar când e vorba de identificarea amprentelor, în mod normal încercăm să stabilim zece puncte ale amprentei propriu-zise ca să putem constata o potrivire. Din păcate, la această amprentă am reuşit să stabilim doar 5 puncte, fiindcă este pătată. Dar, în principiu, 5 puncte ar trebui să fie de ajuns. În orice caz, au fost de ajuns în diverse procese, în care...
   - De ajuns pentru ce anume, Genz?
   Genz tocmai le indica cele 5 puncte ale amprentei cu ajutorul pixului electronic şi al tablei digitale de pe masa de lucru, dar acum lasă deoparte pixul şi o priveşte pe Thulin.
   - Scuze. De ajuns pentru a stabili faptul că amprenta de pe figurină - cele 5 puncte de care spuneam - coincide perfect cu amprenta Kristinei Hartung.
   Informaţia o ia prin surprindere pe Thulin, care pentru câteva clipe uită să mai respire. Nu ştie ce se aştepta să audă de la Genz, dar în niciun caz nu credea că va fi vorba despre o informaţie dintr-o realitate total paralelă.
   - Potrivirea a fost găsită de computer după ce a terminat de identificat cele 5 puncte. E un proces automat, deoarece materialul este comparat cu baza de date ce conţine mii de amprente din cazuri anterioare. În mod normal, sigur că am prefera să avem mai multe puncte. Adesea e vorba de 10 puncte, dar, cum spuneam, 5 puncte sunt suficiente pentru...
   - În cazul Kristinei Hartung s-a presupus că e moartă.
   Enervată, Thulin continuă cu o voce iritată:
   - Ancheta a conchis că a fost ucisă cu mai mult de un an în urmă. Cazul a fost închis, iar făptaşul a fost condamnat.
   - Ştiu prea bine asta.
   Genz îşi dă jos ochelarii de citit şi o priveşte.
   - Tot ce spun este că amprenta...
   - Sigur este o greşeală.
   - Nu e o greşeală. Am analizat-o de nenumărate ori în ultimele 3 ore pentru că nu voiam să spun nimic înainte de a fi sigur. Dar acum sunt sigur. Fiindcă aceste 5 puncte indică o potrivire.
   - În ce program lucrezi?
   Ceva mai în spate, Hess se ridică de pe scaunul pe care stătuse şi butonase telefonul mobil. Thulin observă că expresia i-a devenit alertă. Îl aude pe Genz explicând pe un ton discret în ce sistem dactiloscopic lucrează şi apoi îl aude pe Hess constatând că e vorba de acelaşi sistem folosit şi în Europol la identificarea exactă a amprentelor.
   Genz se luminează, surprins şi bucuros că oaspetele cunoaşte sistemul, dar Hess nu-i împărtăşeşte entuziasmul.
   - Cine este Kristine Hartung? întreabă el direct.
   Thulin îşi mută privirea de la amprenta ilustrată pe ecran la cei doi ochi, unul albastru, celălalt verde.

18.

      Ploaia se opreşte, iar terenurile de fotbal din jurul sălii de sport sunt pustii.
   Vede cum silueta singuratică iese dintre copaci şi traversează terenurile, în vreme ce gazonul artificial licăreşte sub reflectoare. Îşi dă seama că într-adevăr ea este abia când se apropie de zidul de beton din parcarea pustie. E îmbrăcată la fel ca în ziua dispariţiei şi are acelaşi mers pe care el îl ştie atât de bine şi prin care ar recunoaşte-o oricând între mii de alţi copii.
   Fata o ia la fugă când observă maşina, iar el îi vede zâmbetul larg când gluga îi alunecă de pe cap şi lumina se izbeşte de faţa ei. Obrajii ei sunt îmbujoraţi din cauza frigului, iar el îi simte mirosul încă de pe acum şi ştie întocmai ce va simţi când o va strânge la piept. Ea râde şi strigă la el, aşa cum a făcut-o de atâtea ori până acum, şi întreg corpul lui stă să explodeze când deschide portiera, o îmbrăţişează şi începe s-o învârtă la nesfârşit.
   - Ce faci? Porneşte odată!
   Portiera din spate se trânteşte cu putere. Steen Hartung tresare, buimăcit. Adormise în dreptul geamului de lângă volan. Fiul lui stă pe bancheta din spate, îmbrăcat în hainele de sport, cu geanta şi cu rachetele alături. Afară, alţi copii trec cu bicicletele pe lângă ei, râzând şi aruncându-i priviri lui Steen, care stă în maşină.
   - Ai terminat...
   - Porneşte odată.
   - Doar să găsesc cheia.
   Steen caută cheia, deschide portiera în bezna de afară, aprinde lumina dinăuntru şi într-un final găseşte cheia, care se află pe covoraşul de sub volan. Fiul se cufundă în scaun în timp ce ultimii copii trec pe lângă ei.
   - Aşa... Aici era.
   Steen trânteşte portiera.
   - Cum a mers cu...
   - Să nu mă mai duci cu maşina.
   - Ce vrei să spui...
   - Miroase în toată maşina.
   - Gustav, nu ştiu ce...
   - Şi mie mi-e dor de ea, dar eu nu beau!
   Steen încremeneşte. Îşi plimbă privirea spre copacii de afară şi simte greutatea miilor de frunze moarte şi umede care-l îngroapă. În oglinda retrovizoare îşi poate vedea fiul, care se uită pe geam cu o privire fixă şi aspră. Are doar 11 ani, iar afirmaţia lui ar fi trebuit să fie comică, dar nu este. Steen ar vrea să spună ceva. Să spună că nu-i aşa, că băiatul se înşală, să râdă din toată inima şi să-i dea un răspuns amuzant, să-l facă şi pe el să râdă, fiindcă băiatul n-a mai râs de multă vreme.
   - Îmi pare rău... Ai dreptate.
   Privirea lui Gustav nu se îmbunează. Ochii îi sunt aţintiţi spre parcarea goală.
   - Am greşit. O să-mi revin...
   Nici acum nu primeşte vreun răspuns.
   - Pot să înţeleg dacă nu mă crezi, dar vorbesc serios. Nu se va mai întâmpla. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să te întristez. Bine?
   - Acum am voie să mă joc cu Kalle înainte de masă?
   Kalle este cel mai bun prieten al lui Gustav şi casa acestuia este în drumul lor. Steen mai aruncă o ultimă privire în oglinda retrovizoare, apoi răsuceşte cheia şi porneşte motorul.
   - Da. Bineînţeles.

19.

        - Şi ce s-a mai întâmplat?
   - După aceea, opoziţia a continuat. A făcut mare zarvă - ţi-o aminteşti pe ochelarista aia frumoasă de la Alianţa Roşu-Verde?
 Steen stă lângă soba cu gaz şi gustă mâncarea, dând din cap aprobator, cu un zâmbet pe buze. Radioul merge în fundal, iar Rosa se pregăteşte să-şi toarne un pahar cu vin roşu. Dă să-i toarne şi lui unul, dar el îi face semn că nu vrea.
   - Te referi la cea care a băut prea mult la petrecerea de Crăciun şi a fost trimisă acasă?
   - Da, la ea. Din senin, s-a ridicat în mijlocul sălii şi a început să-l porcăiască pe premier, în timp ce preşedintele Parlamentului a încercat în zadar s-o convingă să se aşeze la loc. Dar apoi a început să-l porcăiască şi pe preşedinte. Şi, înainte de asta, refuzase să se ridice când a intrat Maiestatea Sa, aşa că jumătate din sală a început s-o huiduie. În cele din urmă, s-a înfuriat atât de tare încât şi-a azvârlit hârtiile, care s-au împrăştiat prin toată sala, împreună cu stiloul ei şi cu tocul de ochelari.
   Rosa începe să râdă şi Steen îi răspunde cu un zâmbet. Nu-şi mai aminteşte de când n-au mai stat împreună în bucătărie, discutând ca acum, dar trebuie să fi trecut multă vreme. Îşi alungă din minte celălalt gând. Acela la care nu-i poate zbura mintea; acela care o va întrista. Ochii li se întâlnesc şi, pentru o secundă, niciunul dintre ei nu spune nimic.
   - Mă bucur că ai avut o zi bună.
   Ea dă din cap aprobator şi termină paharul cu vin, puţin prea repede, după părerea lui, dar încă e zâmbitoare.
   - Şi încă nu ai auzit despre noul purtător de cuvânt al Partidului Popular.
   Telefonul ei mobil aşezat pe masă începe să sune.
   - Dar îţi povestesc mai târziu. Merg să mă schimb cât discut puţin cu Liu despre o chestiune de pe agenda de mâine.
   Îşi ia mobilul cu ea, iar el o aude vorbind în timp ce urcă scările care duc la etaj. Steen varsă boabele de orez în apa care fierbe şi, când se aude soneria din hol, nu e deloc surprins, doar ştie că e Gustav, care se întoarce de la Kalle şi nu îşi găseşte cheia de la intrare.

20.

       Când uşa vilei se deschide şi Thulin dă de figura lui Steen Hartung, regretă instant că se află acolo. Bărbatul poartă un şorţ legat de şold şi ţine o cană de măsurat lichide într-o mână.
   Privirea lui lasă de înţeles că aştepta pe altcineva când a deschis uşa.
   - Steen Hartung?
   - Da.
   - Îmi cer scuze de deranj. Sunt de la poliţie.
   Bărbatul se schimbă la faţă. În interiorul lui parcă se prăbuşeşte ceva sau parcă revine într-o realitate de care a uitat preţ de o clipă.
   - Putem intra?
   - Despre ce e vorba?
   - Durează puţin. E mai bine să discutăm înăuntru.
   Thulin şi Hess privesc sfioşi prin sufrageria spaţioasă, aşteptând în tăcere. Dincolo de uşile mari de sticlă ale terasei, peste grădină, s-a lăsat întunericul. Sub lumina lămpii marca Arne Jacobsen, masa este pusă pentru trei persoane, iar mirosul condimentelor gătite la foc mic se simte în aerul ce vine dinspre bucătărie. Dintr-odată, lui Thulin îi vine s-o ia la fugă pe uşă afară, înainte ca Steen Hartung să se întoarcă.
   Mijeşte ochii spre însoţitorul ei, care stă cu spatele la ea şi se uită împrejur, iar ea ştie că nu se poate aştepta la nici cel mai mic ajutor.
   După discuţia cu Genz la Departamentul de Criminalistică, îl sunase pe Nylander, care părea iritat fiindcă fusese deranjat dintr-o şedinţă. N-a ajutat nici când i-a explicat de ce-l sunase.
   Iniţial, Nylander a fost sceptic, insistând că trebuie să fie o greşeală, dar când şi-a dat seama că Genz verificase chestiunea de 117 ori, a rămas fără cuvinte. În ciuda părerii sale negative despre departament, Thulin ştia foarte bine că Nylander nu era prost şi era limpede că a luat în serios informaţia primită. A spus că trebuie să existe o explicaţie logică, o legătură firească despre care ei nu ştiau nimic şi, tocmai din acest motiv, i-a trimis la familia Hartung.
   Hess n-a spus prea multe. Pe drum într-acolo, în maşină, ea i-a povestit despre cazul Kristinei Hartung. Era un caz vechi, anterior venirii sale în departament, dar care, în mod evident, a constituit un subiect de discuţie atât la Secţie, cât şi în presă, încă multă vreme după ce a fost închis. Şi probabil încă era discutat. Kristine Hartung era fiica Rosei Hartung, o doamnă politician şi ministru care tocmai revenise pe scena politică.
   Fata de 12 ani dispăruse abia de vreun an, în timp ce se întorcea de la sport. Geanta şi bicicleta ei au fost găsite într-o pădure şi, câteva săptămâni mai târziu, un tânăr pasionat de IT, Linus Bekker, a fost arestat. Avea mai multe condamnări pentru abuz sexual, iar şirul de indicii şi dovezi era copleşitor.
   În timpul unui interogatoriu la secţia de poliţie, delincventul a recunoscut că a abuzat-o sexual pe Kristine Hartung, după care a strangulat-o şi, în aceeaşi noapte, a dezmembrat cadavrul cu maceta găsită în garajul său şi mânjită cu sângele Kristinei Hartung. Conform spuselor sale, îngropase părţile corpului în mai multe locuri din nordul insulei Sjælland, dar Linus Bekker, care fusese diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, n-a reuşit să indice poliţiei care sunt acele locuri şi, după încă două  luni de căutări intensive, s-a renunţat din cauza gheţii care a făcut orice muncă de cercetare imposibilă.
   În primăvară, datorită atenţiei masive din partea presei, Linus Bekker a fost condamnat, primind cea mai strictă pedeapsă posibilă, detenţie într-o instituţie psihiatrică pe perioadă nedeterminată, ceea ce însemna că probabil bărbatul va rămâne închis 15-20 de ani sau chiar mai mult.
   Thulin aude cum radioul este oprit, iar Steen Hartung revine din bucătărie.
   - Soţia mea este la etaj. În caz că, poate, dacă aţi...
   Steen Hartung se blochează şi îşi caută cuvintele.
   - Dacă aţi găsit ceva... Aş vrea să ştiu înainte să afle soţia mea.
   - Nu am găsit. Nu are nimic de-a face cu chestiunea asta.
   Bărbatul o priveşte. Pe de o parte, pare uşurat, pe de altă parte, pare tot mai suspicios şi întrebător.
   - Astăzi, în timp ce investigam scena unei alte crime, am găsit un obiect care pare să poarte amprenta fiicei dumneavoastră. Amprenta se regăseşte foarte clar pe o figurină de castane. Am adus o fotografie la care aş vrea să vă uitaţi puţin.

..................................