Omul de castane, Soren Sveistrup

 ......................................................

3-7

                  În casă începuse începuse să se lase întunericul.

   Aprinde lumina înainte să oprească alarma de pe ecranul telefonului. Îşi descalţă în grabă încălţămintea de alergat şi urcă cu hotărâre scările, cu câinele pe urmele ei. Ştie foarte clar ce va lua cu ea, s-a gândit de nenumărate ori ce lucruri va împacheta. Din camera copiilor, aflată la primul etaj, pune mâna pe cele două grămezi de haine din fundul dulapului, pregătite în avans, iar din baie îşi aminteşte să ia periuţele de dinţi şi borsetele de voiaj.
   Când îi sună telefonul mobil, pe ecran apare numele soţului, dar nu-i răspunde. Dacă se grăbeşte acum, poate să-l sune mai târziu şi să-i spună că nu i-a răspuns fiindcă era la volan. Iar el probabil se va prinde abia a doua zi, când va descoperi că nu sunt la mama ei. Se grăbeşte, îndeasă hainele fetiţelor în geanta neagră de voiaj care deja e pregătită în dormitor, plină cu hainele ei şi cele trei paşapoarte roşii.
   Închide geanta şi coboară repede pe scări, ajunge în sufrageria cu fereastră panoramică şi cu privelişte spre pădure şi abia apoi îşi dă seama ce a uitat. Trânteşte geanta pe podeaua din sufragerie, pune telefonul peste geantă şi urcă în fugă scările, până la etajul întâi. În camera copiilor se lăsase întunericul.
   Cotrobăie febril pe sub plăpumi şi pe sub paturi, dar abia când se uită spre pervaz reuşeşte să zărească indispensabilii ursuleţi panda, doi la număr. Se bucură că i-a găsit atât de repede şi aleargă pe scări în jos, gândindu-se să nu-şi uite portofelul şi cheile de la maşină. Ambele sunt în bucătărie, pe masa rustică din lemn chinezesc. După ce le ia, se întoarce spre sufragerie şi înlemneşte.
   Locul în care tocmai şi-a lăsat geanta de voiaj, în mijlocul camerei, este gol. Nici urmă de geantă sau de telefonul mobil. Doar lumina albăstruie a felinarului din grădină, care pătrunde înăuntru prin uşile terasei, prinse de scândurile lăcuite, unde acum se află o mică figurină de castane. Pentru o clipă, nu pricepe absolut nimic.
   Poate e o figurină făcută de fete împreună cu bona şi poate că Anne şi-a lăsat geanta de voiaj în altă parte. Dar apoi îşi dă seama că nu aşa stau lucrurile.
   - Alo...? Erik, tu eşti?
   În casă e linişte. Nu primeşte niciun răspuns şi când se uită la câinele care începuse să mârâie, acesta se întoarce spre ceva aflat în bezna din spatele ei.

40.

       Când se deschide uşa, profesorul tocmai vorbeşte despre istoria internetului, de la Tim Berners-Lee la Bill Gates şi Steve Jobs.
   Din banca sa de lângă fereastră, Mathilde îşi îndreaptă privirea spre uşă şi, spre mirarea sa, îl vede pe tatăl Kristinei. Cu o privire confuză, acesta îşi cere scuze pentru deranj şi parcă abia acum conştientizează că a uitat să bată la uşă.
   - Aş vrea să vorbesc puţin cu Mathilde. Doar două secunde.
   Mathilde se ridică înainte ca profesorul să poată reacţiona.
   Simte că acesta nu e prea încântat de situaţie şi ştie foarte bine de ce.
   După ce ajunge în spaţiul comun şi închide uşa în urma ei, Mathilde îşi dă seama că nu este în regulă ceva. Încă îşi aminteşte foarte limpede acea zi de acum un an, când el a trecut pe la familia ei ca să vadă dacă ştia unde era Kristine.
   Fetiţa a încercat să fie de ajutor, dar şi-a dat seama că răspunsul ei i-a provocat tatălui şi mai multă nelinişte, deşi el susţinea că în mod sigur Kristine s-a întors acasă cu vreo altă prietenă.
   Lui Mathilde încă îi venea greu să înţeleagă faptul că prietena ei, Kristine, nu mai trăia. Uneori, când se gândea la ea, avea impresia că totul fusese un vis. Avea impresia că pur şi simplu Kristine s-a mutat şi continua să trăiască altundeva - şi, evident, Mathilde va putea să râdă iar alături de ea, într-o bună zi. Dar când trecea întâmplător pe lângă Gustav, la şcoală, sau în rarele ocazii când îi zărea pe Rosa sau pe Steen, îşi dădea seama că n-a fost un vis. Îi cunoştea atât de bine! Îi făcuse mare plăcere să meargă pe la ei şi o întrista nespus să vadă cum i-a devastat durerea. Ar face orice să-i ajute, dar acum, când stă pe hol cu Steen, îi este puţin teamă, fiindcă simte că acesta nu este în apele lui. Pare confuz şi abătut şi-i duhneşte respiraţia când îşi cere scuze, spunându-i că trebuie să afle ce s-a întâmplat toamna trecută, când cele două au făcut împreună figurine de castane la ei acasă.
   - Figurine de castane?
   Mathilde nu ştia la ce fel de întrebare să se aştepte din partea lui, dar tocmai acea întrebare o sperie şi mai mult, fiindcă la început nu înţelege la ce se referă.
   - Vreţi să ştiţi cum le-am făcut?
   - Nu. Care dintre voi a făcut figurinele - ea sau tu?
   Mathilde are un lapsus, iar el o priveşte agitat.
   - Trebuie neapărat să aflu.
   - Cred că amândouă.
   - Doar crezi?
   - Nu, chiar aşa a fost. De ce?
   - Adică şi ea a făcut figurine? Eşti sigură?
   - Da. Le-am făcut împreună.
   Din privirea lui, îşi dă seama că spera să primească un alt răspuns şi, dintr-un motiv sau altul, se simte vinovată.
   - De fiecare dată veneam la voi acasă şi le făceam acolo şi...
   - Da, ştiu asta. Şi apoi ce făceaţi cu ele?
   - Apoi ieşeam afară, la marginea drumului, şi le vindeam. Cu fursecuri şi...
   - Cui le vindeaţi?
   - Nu ştiu. Oricui voia să cumpere. De ce este...
   - Bine, bine, dar le vindeaţi celor cunoscuţi sau au fost şi alţii?
   - Nu ştiu...
   - Ar trebui să-ţi aminteşti dacă au mai fost şi alţii.
   - Dar nu-i cunoşteam...
   - Era cineva străin sau cineva pe care-l cunoştea? Cui vindeaţi?
   - Nu ştiu...
   - Mathilde, poate fi important!
   - Steen, ce se întâmplă aici?
   Profesorul iese din clasă, dar tatăl Kristinei îi aruncă doar o privire scurtă.
   - Nimic. Durează numai o...
   - Steen, vino puţin.
   Profesorul vine până în faţa Matildei şi încearcă să-l ia pe tatăl Kristinei cu el, dar acesta se împotriveşte.
   - Dacă ai ceva important să-i spui lui Mathilde, trebuie s-o faci aşa cum se cuvine. A fost o perioadă dificilă pentru toată lumea, în special pentru voi, dar şi pentru colegii de clasă.
   - Sunt doar câteva întrebări. Durează o secundă.
   - Aş vrea să ştiu despre ce e vorba, altfel va trebui să te rog să pleci.
   Când profesorul îl priveşte întrebător pe tatăl Kristinei, acesta pare să se tempereze. Steen se uită confuz la Mathilde, iar el abia acum vede că restul elevilor îi privesc prin uşa deschisă.
   - Îmi pare rău. Nu voiam să...
   Steen se opreşte şi face stânga-împrejur. Mathilde observă că tot atunci el îl vede pe Gustav stând în celălalt capăt al încăperii, de unde îl priveşte lung. Gustav nu spune nimic, doar îşi fixează tatăl cu privirea, iar apoi se răsuceşte şi dispare iar. Steen se duce după el şi chiar când ajunge la colţ Mathilde reacţionează.
   - Staţi puţin!
   Steen se întoarce lent, iar fetiţa se duce până la el.
   - Îmi pare rău că nu îmi pot aminti tot ce s-a întâmplat.
   - Nu contează. Scuze.
   - Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, îmi aduc aminte că anul trecut nu am făcut figurine de castane.
   El stă cu privirea în pământ. Întregul corp pare aplecat, purtând parcă o povară invizibilă. Însă când aude răspunsul fetei, îşi ridică ochii, întâlnindu-i pe ai copilei.

41.

      Al şaptelea interviu tocmai s-a încheiat, iar Rosa străbate grăbită holul ministerului împreună cu Engells, când îi sună telefonul mobil.
   În timp ce se îmbracă vede pe ecran numele soţului, dar nu are timp să răspundă dacă vrea ca şeful de departament s-o pună la curent cu cifrele ultimului raport ministerial.
   Toate interviurile au mers bine. A vorbit despre nevoia de a lua toate măsurile necesare şi a subliniat că are foarte multe aşteptări faţă de colaborarea cu partidul de sprijin. În concluzie, o serie de declaraţii menite să-l facă pe Bukke să bată în retragere. A răspuns întrebărilor mai personale, chiar dacă efortul a stors-o de energie. „Cum vă simţiţi acum, că v-aţi întors?”, „Cum vi s-a schimbat viaţa?” şi „Cum puteţi trece peste o situaţie atât de dificilă?” Ciudat a fost faptul că tânărul reporter care i-a adresat ultima întrebare a presupus că Rosa ar fi trecut peste moartea fiicei sale pentru simplul fapt că se întorsese la postul de ministru.
   - Grăbiţi-vă. Dacă vrem ca doamna ministru să ajungă la timp, trebuie să discutăm pe drum.
   Liu aşteaptă nerăbdătoare lângă lift şi preia raportul de la Engells, care printr-o bătaie pe umăr îi urează succes Rosei.
   - Unde e Vogel? întreabă Rosa.
   - Ne întâlnim cu el afară. Spunea că trebuie să treacă pe la TV2 mai întâi.
   Acceptaseră două interviuri transmise în direct la ştiri.
   Primul la DR Byen, următorul la TV2, iar orarul este foarte strict. Intră în liftul care-i duce la ieşirea din spate a ministerului, de unde şoferul îi poate lua mai uşor decât de la intrarea principală, de obicei foarte aglomerată. Liu apasă butonul pentru parter.
   - Cabinetul prim-ministrului este la curent cu mersul lucrurilor, dar Vogel a spus că nu-şi doresc să intri în conflict cu Bukke.
   - Nu intrăm în conflict cu Bukke, însă noi trebuie să ţinem frâiele, nu el.
   - Transmit doar ce a spus Vogel. Contează foarte mult cum veţi reacţiona acum. Presa scrisă e una...
   - Ştiu ce am de făcut, Liu.
   - Înţeleg foarte bine asta, însă e o transmisiune în direct şi vor pune şi alte întrebări, nu doar despre politică. Vogel m-a rugat să vă amintesc de faptul că presa se aşteaptă să vorbiţi despre revenirea în funcţie. Cu alte cuvinte, vor pune întrebări personale, iar Vogel n-a putut obţine nicio garanţie în acest sens.
   - Trebuie să-mi asum asta. Dacă dau înapoi, ne-am străduit degeaba. Unde e maşina?
   Rosa iese din lift şi trece de agenţii de securitate care păzesc uşa din spate, cu Liu în urma sa. Acum, cele două stau afară, în vântul care bate pe Admiralgade, dar maşina oficială nu le aşteaptă acolo, aşa cum ar trebui. Rosa observă că Liu e surprinsă, dar, ca întotdeauna, încearcă să lase impresia că situaţia e sub control.
   - Aşteaptă aici, îl găsesc imediat. Deseori parchează în curtea din spate când are o pauză.
   Liu păşeşte alert pe aleea pavată, se uită în toate direcţiile şi scoate din geantă telefonul mobil. Mobilul Rosei sună din nou şi ea răspunde în timp ce-şi urmează secretara. Vântul este rece şi, plimbându-se pe Boldhusgade, are vedere directă înspre Christiansborg, aflat de cealaltă parte a canalului.
   - Alo, dragule. N-am prea mult timp. Sunt pe drum spre DR şi va trebui să mă pregătesc în maşină.
   Semnalul este prost, iar ea nu aude mai nimic. El pare supărat şi confuz şi, iniţial, Rosa înţelege doar cuvintele „important” şi „Mathilde”. Ea repetă ce a spus mai devreme şi încearcă să-i spună că nu-l aude aproape deloc, dar el insistă să-i relateze ceva. La poarta curţii din spate o vede pe Liu cum vorbeşte foarte hotărâtă cu noul şofer, care dintr-un motiv sau altul nu le-a aşteptat cu maşina pregătită.
   - Steen, nu e un moment prea bun. Trebuie să închid.
   - Ascultă-mă!
   Ca din senin, semnalul revine, iar vocea lui Steen se aude foarte clar.
   - Le-ai spus poliţiştilor că fetele au făcut figurine de castane. E posibil să te fi înşelat?
   - Steen, nu pot vorbi acum.
   - Tocmai am vorbit cu Mathilde. Ea spune că nu au făcut omuleţi de castane toamna trecută. Au făcut doar animăluţe şi păianjeni şi orice altceva, dar nu omuleţi de castane. Cum e posibil ca amprenta Kristinei să fie pe o astfel de figurină? Înţelegi ce vreau să spun?
   Rosa se opreşte, fiindcă vocea lui Steen se întrerupe iar.
   - Alo? Steen?
   Simte un nod în stomac, dar legătura este slabă şi în scurt timp se aude acel bip care anunţă întreruperea convorbirii. Se îndreaptă şovăitor spre Liu, care tace şi se uită fix spre curtea din spate. Liu îşi ridică privirea când şoferul o bate uşor pe braţ, arătându-i-o pe Rosa.
   - Haideţi, luăm un taxi.
   - Trebuie să-l sun pe Steen. De ce nu putem lua maşina?
   - Vă spun pe drum. Haideţi.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Haideţi, trebuie să ne grăbim!
   Dar este prea târziu. Rosa vede maşina oficială. Parbrizul e spart. Litere mari, deformate, sunt scrise cu roşu pe capotă.
   Arată de parcă ar fi scrise cu sânge, iar ea înlemneşte când îşi dă seama ce cuvânt formează ele: UCIGAŞ.
   Liu o înşfacă şi o ia de acolo.
   - I-am spus să anunţe agenţii de securitate. Trebuie să plecăm.

42.

       Conturul pădurii se înalţă în întunericul din faţa lor, iar Thulin reuşeşte să încetinească puţin când Hess îi arată numărul casei. Ea coteşte şi intră pe aleea din faţa casei ce seamănă mai degrabă cu un conac.
   Are o viteză atât de mare, încât maşina dă năvală pe pietriş. Conduce chiar până în faţa intrării, dar Hess deschide portiera şi coboară înainte ca maşina să se oprească definitiv. Ea vede uşurată că patrula locală pe care o chemase se află deja în faţa casei şi, când urcă în fugă pe treptele de piatră şi intră apoi în hol, un ofiţer de poliţie tocmai coboară pe scări, venind de la etajul întâi.
   - Am verificat toată casa. S-a întâmplat ceva în sufragerie.
   - Thulin!
   Thulin intră în sufragerie şi primul lucru pe care-i pică ochii este pata de sânge de pe perete, apoi câinele care zace inert pe podea, cu craniul zdrobit. Mobila este răsturnată, una dintre ferestrele panoramice este spartă, iar pragul uşii şi podeaua sunt pline de sânge. Pe jos zac aruncaţi doi ursuleţi de pluş. O geantă neagră de voiaj este ascunsă după o uşă şi chiar lângă, pe podea, este un telefon mobil.
   - Trimite echipajul şi câinii în pădure, acum!
   Hess stă în dreptul uşii de la terasă, se agită şi dă ordine poliţistului care dă din cap, năuc, apoi îşi scoate telefonul mobil. Un scaun de grădină e amplasat în faţa uşii, ca s-o blocheze, dar Hess dă un picior uşii, care se deschide, iar Thulin aleargă după el, spre pădure.

43.

            Anne Sejer-Lassen aleargă cât poate de repede prin întuneric şi crengile copacilor o lovesc peste faţă. Simte cum acele de pin şi rădăcinile îi împung tălpile desculţe, dar continuă să alerge, se forţează până când face febră musculară la picioare şi începe să aibă crampe.
   Speră neîncetat că va reuşi să desluşească vreun contur prin pădurea pe care o cunoaşte atât de bine, dar în jur e o beznă totală şi doar respiraţia ei se aude, împreună cu crengile care-i trosnesc sub picioare, dând-o de gol.
   Se opreşte lângă un copac masiv. Se lipeşte de scoarţa rece şi umedă şi încearcă să-şi ţină respiraţia şi să asculte foşnetele din pădure. Inima stă să-i sară din piept şi e pe cale să izbucnească în plâns. I se pare că aude voci în depărtare, dar nu se poate orienta şi, dacă strigă, urmăritorul ar putea s-o audă.
   Ştie că a parcurs o distanţă nu tocmai neînsemnată şi încearcă să-şi dea seama dacă urmăritorul a reuşit să se deplaseze cu acelaşi ritm şi în aceeaşi direcţie. Alergase nebuneşte, iar acum, când se uită în urma sa, nu vede nicio urmă de lanternă, nu aude niciun sunet şi nicio mişcare în bezna dimprejur. Or, asta trebuie să însemne că a scăpat.
   Undeva mult mai în faţă, printre copaci, zăreşte o lumină.
   Mişcarea lentă a razei formează un arc de cerc şi, la scurt timp, i se pare că aude un sunet îndepărtat de motor. Apoi înţelege instantaneu unde se află. Lumina probabil provine de la farurile unei maşini ce merge pe drumul îngust, care începe de sus, de la ruta ocolitoare, şi continuă până jos, la malul apei.
   Îşi încordează muşchii, îşi face curaj şi începe să alerge. Are cam 150 de metri până la drum, dar ştie exact unde e deschizătura, încât să poată ieşi în faţa maşinii. Încă 50 de metri, după care va putea să strige. Acum mai are doar 30 de metri şi, chiar dacă maşina se află în mers, şoferul ar trebui să-i poată auzi vocea, iar urmăritorul va fi nevoit să renunţe.
   Simte însă cum băţul o pocneşte din faţă. Ceva îi răneşte obrazul, ceva lipicios, şi înţelege imediat că urmăritorul cel mai probabil stătuse în faţa ei, aşteptându-i reacţia. Simte cum se loveşte de pământ şi gustul de metal i se răspândeşte în gură.
   Disperată, se ridică în genunchi, dar imediat bara de metal cu vârf rotunjit o loveşte iar peste faţă, iar ea cade în patru labe şi începe să plângă cu sughiţuri.
   - Te simţi bine, Anne?
   Vocea îi şopteşte la ureche, dar, înainte să poată răspunde, o ploaie de lovituri se abate asupra ei.
   În secundele dintre lovituri, se trezeşte scâncind şi întrebând de ce. De ce ea? Ce a făcut? Când vocea îi spune despre ce e vorba, simte cum o părăsesc toate puterile. O cizmă îi lipeşte braţul la pământ şi simte o lamă ascuţită pe încheietura mâinii. Cedează şi cere să- i fie cruţată viaţa. Nu atât pentru ea, cât pentru copii.
   Silueta pare să se gândească puţin, iar Anne simte o mângâiere pe obraz.

44.

           În timp ce Thulin o strigă pe femeie prin bezna totală din pădure, raza lanternei ei dansează printre copacii uzi şi saltă peste buturugi şi crengi.
   În faţa ei, mult mai la stânga, Thulin îl aude pe Hess făcând acelaşi lucru şi îi vede raza lanternei, care avansează constant. Deja au alergat mai mulţi kilometri şi Thulin vrea să strige din nou când simte o durere în picior, care o trânteşte la pământ. Se afundă în întuneric şi bâjbâie cu disperare după lanternă, care a căzut pe undeva. Se ridică în genunchi, îşi afundă mâinile în frunzişul umed şi începe să pipăie în jurul său. Apoi simte dintr-odată prezenţa cuiva şi se opreşte.
   Silueta stă complet nemişcată şi o analizează din celălalt capăt al sursei de lumină. Se află la doar 20 de metri mai încolo şi este aproape una cu întunericul.
   - Hess!
   Strigătul ei răsună în pădure şi încearcă să-şi scoată pistolul din teaca de pe umăr, în timp ce Hess aleargă spre ea cu lanterna aprinsă. Când ajunge acolo, ea stă cu pistolul îndreptat spre siluetă, iar Hess, gâfâind, luminează spre aceasta.
   Anne Sejer-Lassen atârnă de un gard. Două crengi îi sunt petrecute pe sub braţe şi îi ţin corpul în aer. Picioarele desculţe sunt spânzurate deasupra pământului, iar capul este căzut peste piept, aşa încât părul ei răvăşit îi acoperă faţa. Când Thulin se apropie, descoperă ce detaliu a indus-o în eroare. Braţele lui Anne Sejer-Lassen sunt prea scurte. Ambele mâini au dispărut.
   Apoi observă ceva: figurina de castane care este înfiptă până în carne, în umărul stâng al lui Anne Sejer-Lassen. Lui Thulin i se pare că figurina zâmbeşte.

     Marţi, 13 octombrie, prezent

45.

          Afară continuă să plouă. Şiruri lungi de poliţişti îmbrăcaţi în negru cercetează pădurea cu lanternele îndreptate spre pământ, iar un elicopter survolează neîncetat zona, luminând de sus coroanele copacilor. Hess şi colegii lui sunt în acţiune de aproape 7 ore şi e trecut de miezul nopţii.
   Trei şefi de echipaj au cartografiat regiunea şi au împărţit pădurea în cinci zone distincte, fiecare dintre ele fiind cercetată amănunţit de poliţişti echipaţi cu lanterne Maglite şi însoţiţi de câini.
   S-a încercat blocarea tuturor intrărilor şi ieşirilor imediat după găsirea corpului neînsufleţit al lui Anne Sejer-Lassen şi s-au amplasat blocaje rutiere în dreptul mai multor rute de ieşire. Maşinile au fost oprite şi călătorii au trebuit să răspundă unui set de întrebări, dar Hess se teme că totul va fi în zadar.
   Au ajuns prea târziu şi încă sunt cu mult în urmă. Ploaia a început la scurt timp după sosirea lor în pădure şi eventualele urme - lăsate de paşi, de cauciucuri sau de orice altceva - sunt deja şterse şi are impresia că au de-a face cu o fantomă ce are vremea la degetul ei mic. Se gândeşte la trupul neînsufleţit al lui Anne Sejer-Lassen, se gândeşte la figurina de pe umărul ei şi se simte ca un spectator adus cu forţa la teatru, căutând ieşirea, în timp ce în faţa sa se desfăşoară un spectacol bizar.
   Hainele îi sunt ude leoarcă şi tocmai se întoarce din extremitatea nordică a pădurii, pe una dintre principalele cărări marcate pe hartă de şefii de echipaj. Un poliţist mai tânăr a ieşit din formaţie şi urinează în spatele unui copac, iar Hess îl ia la rost fiindcă nu s-a dus măcar în afara perimetrului de investigaţie. Ofiţerul se întoarce grăbit, iar Hess îşi regretă ieşirea. Se simte ruginit. Corpul său nu mai e în formă, gândurile îi ţâşnesc pline de confuzie. A trecut mult prea multă vreme de când nu a mai avut un astfel de caz, sau, mai degrabă, n-a avut niciodată unul.
   În momentul acesta ar trebui să stea confortabil şi să se uite la fotbal, în faţa televizorului din micul său apartament din Haga, sau să fie pe drum, într-o altă misiune banală pe undeva prin Europa. Dar acum se-nvârte printr-o pădure la nord de Copenhaga, unde plouă torenţial, iar potopul îi lipeşte pe toţi de pământ.
   Hess se întoarce la locul faptei, unde câteva reflectoare mari luminează paravanul şi proiectează umbre lungi dinspre criminaliştii îmbrăcaţi în alb care forfotesc printre copaci. Cu câteva ore în urmă, cadavrul lui Anne Sejer-Lassen fusese dat jos şi transportat la Departamentul de Medicină Legală pentru a fi analizat, dar el o caută pe Thulin.
   O vede întorcându-se din partea de vest a pădurii, cu părul ud şi răvăşit, ştergându-şi urmele de noroi de pe faţă, în timp ce încheie o conversaţie telefonică. Ea îl observă pe Hess, privirile li se intersectează şi femeia scutură din cap, în semn că n-au găsit nimic în partea de vest.
   - Dar tocmai am vorbit cu Genz.
   Când tehnicianul criminalist a sosit în pădure, după găsirea lui Anne Sejer-Lassen, Hess l-a luat la o parte şi l-a rugat să sigileze figurina de castane şi s-o ducă imediat în laborator, ca să poată obţine un rezultat rapid.
   Hess o priveşte pe Thulin printre picăturile de ploaie şi, înainte ca ea să spună ceva, îşi dă seama ce rezultat a reieşit în urma analizelor făcute de Genz.

46.

         Este în plină după-amiază.
   De la fereastra camerei de intervenţie, aflată la al doilea etaj al Secţiei de Poliţie, Nylander poate să-i vadă pe vulturii libertăţii de exprimare pândind în faţa curţii cu coloane, cu toate telefoanele mobile, aparatele de fotografiat şi microfoanele lor. În ciuda numeroaselor avertizări emise către toţi angajaţii, el constată regulat că sistemul are scurgeri importante şi nici ziua de azi nu face excepţie. La numai 12 ore de la găsirea cadavrului din pădure, primele întrebări ale presei au început să speculeze o legătură cu uciderea Laurei Kjær, în Husum, chipurile pentru că „surse din poliţie” au vorbit sub protecţia anonimatului despre o asemenea posibilitate. Şi, de parcă asediul presei n-ar fi suficient, Nylander are şi un apel de la directorul adjunct al Poliţiei, însă momentan poate să o ia din loc, transmiţându-i concis că va reveni în scurt timp cu un telefon.
   Acum, ancheta e importantă, iar el se întoarce nerăbdător spre Thulin, care tocmai îi dă raportul despre echipajul de detectivi.
   Majoritatea au fost la faţa locului noaptea trecută şi abia au prins câteva ore de somn, dar, luând în considerare gravitatea situaţiei, toţi rămân treji fără comentarii pentru raportul lui Thulin.
   Şi Nylander avusese o noapte lungă. Primise apelul despre găsirea lui Anne Sejer-Lassen ieri-seară, în timpul unei cine la Societatea Daneză de Management, la un restaurant de pe Bredgade. Întâlnirea avusese câteva mize distincte şi reprezentase un bun prilej de socializare, dar a primit apelul şi a părăsit petrecerea tocmai când se servea tiramisu. De fapt, el nu era nevoit să meargă pe teren şi să inspecteze locul faptei.
   Avea oameni pentru asta, dar făcea acest lucru din principiu, în primul rând pentru a da un exemplu bun şi, în plus, pentru a fi mereu asigurat. La cel mai mic cusur, se creează deja o breşă care poate deschide calea unui viitor atac, iar Nylander este prea inteligent ca să rişte aşa ceva. A văzut nenumăraţi şefi şi oficiali neglijenţi în carieră, ulterior prinşi cu pantalonii în vine, şi asta doar fiindcă puterea li se urcase la cap.
   În cazul Laurei Kjær din Husum, a lipsit în mod excepţional de la locul faptei din cauza şedinţelor pentru stabilirea bugetului şi când, mai târziu, Thulin i-a telefonat, informându-l că s-a găsit amprenta Kristinei Hartung, s-a gândit că e mâna justiţiei divine. Prin urmare, seara trecută, Nylander a plecat de la restaurant cât ai zice peşte, fără să se enerveze. Până la urmă, desertul anunţa momentul în care fiecare începea să petreacă după bunul plac.
   Nylander ştie că-i va depăşi pe toţi, dar asta presupune să fie mereu gata de acţiune şi să ştie mereu care e pulsul lucrurilor, în caz că lucrurile încep s-o ia razna. Or, el s-a asigurat deja. După un raid efectuat la locul faptei, în pădure, a derulat în minte diversele scenarii, dar încă n-a reuşit să pună la cale o strategie, din simplul motiv că toată povestea era absolut incredibilă. În dimineaţa aceasta a trecut personal pe la Genz, la Departamentul de Criminalistică, în speranţa că prezenţa amprentelor va fi clarificată drept o eroare de interpretare, dar nu s-a întâmplat aşa.
   Genz i-a explicat că în ambele cazuri existau suficiente puncte comune pentru ca potrivirea cu Kristine Hartung să fie plauzibilă, aşa că singurul lucru pe care Nylander îl ştie cu certitudine este că trebuie să navigheze corect dacă vrea să evite orice coliziune.
   - Ambele victime aveau spre 40 de ani, amândouă au fost luate prin surprindere în propriile case. Conform analizelor medico-legale din momentul de faţă, cele două femei au fost bătute şi ucise cu un baston, a cărui lovitură le-a străpuns ochiul şi a ajuns până la creier. În cazul primei victime, mâna dreaptă a fost tăiată cu fierăstrăul, în cazul celei de-a doua victime au fost tăiate atât mâna dreaptă, cât şi stânga şi se presupune că ambele femei erau încă în viaţă la momentul amputaţiei.
   Grupul de detectivi analizează fotografiile cadavrului, pe care Thulin tocmai le-a răspândit de-a lungul meselor, şi câţiva nou-veniţi se încruntă şi întorc privirea în altă parte. Nylander a văzut şi el fotografiile, dar nu a avut aceeaşi reacţie. Pe vremea când a început să lucreze în poliţie, îl mira faptul că lucrurile de soiul ăsta nu-l afectau ca pe mulţi dintre colegii săi. Acum îl considera un avantaj.
   - Ce informaţii avem despre arma crimei? întrerupe el cu nerăbdare prezentarea lui Thulin.
   - Nimic concludent. Un obiect contondent neidentificat, un fel de baston prevăzut cu o bilă de metal, cu nişte ţepi mici. Nu este un ciomag, dar principiul e acelaşi. În ceea ce priveşte amputaţiile, cel mai probabil e vorba despre un fel de fierăstrău electric, pe bază de baterie, cu lamă de diamant sau ceva similar. Cercetările preliminare indică faptul că acelaşi instrument a fost folosit în ambele...
   - Şi SMS-ul trimis pe telefonul mobil al Laurei Kjær? Cine e expeditorul?
   - Mesajul a fost trimis de pe un telefon mobil Nokia, model vechi, cu o cartelă SIM neînregistrată, care se poate cumpăra de oriunde. Nu am progresat în ceea ce priveşte telefonul Nokia, care a fost legat de mâna dreaptă a Laurei Kjær, fiindcă nu există alte informaţii despre acel SMS, iar numărul de fabricaţie a fost ars cu un ciocan de lipit, spune Genz.
   - Dar curierul care a ieşit cu pachetul şi pe care l-aţi urmărit prin semnalul telefonului mobil sigur trebuie să aibă informaţii despre expeditor, nu?
   - Da, aşa este. Singura problemă este că expeditorul pare să fie Laura Kjær.
   - Ce?
   - Departamentul lor de relaţii cu clienţii susţine că o persoană a sunat ieri-dimineaţă, cam pe la ora micului dejun. Persoana a cerut un curier pentru un colet de la Laura Kjær, la intrarea principală de pe Cedervænget numărul 7, în Husum. Care este adresa Laurei Kjær. Pachetul era pregătit pentru livrare, împreună cu plata numerar pentru transport, când a sosit curierul, în jurul orei 13. Curierul a dus coletul cu maşina până la centrul comercial şi l-a livrat la parterul sediului 7-Eleven, cu care firma lui Erik Sejer-Lassen are contract de preluare a coletelor. Curierul nu are mai multe detalii şi pe plic nu am găsit decât amprenta curierului, a angajatului 7-Eleven şi a lui Sejer-Lassen.
   - Dar persoana care a chemat curierul?
   - Agentul de relaţii cu clienţii nu-şi mai aminteşte dacă a sunat un bărbat sau o femeie.
   Thulin scutură din cap.
   - Prima noastră suspiciune s-a îndreptat către Hans Henrik Hauge, concubinul Laurei Kjær, dar el are un alibi. Departamentul de medicină legală susţine că uciderea Annei Sejer-Lassen a avut loc în jurul orei 18 şi, conform avocatei sale, la momentul respectiv Hauge se afla în parcarea din faţa cabinetului de avocatură, stând de vorbă cu ea şi plângându-se de faptul că încă nu am eliberat casa.
   - Şi nu avem nimic? Martori, apeluri, orice?
   - Încă nu. Şi nici nu pare să existe vreo legătură între victime. Locuiesc în zone foarte diferite, au anturaje foarte diferite şi, cel mai probabil, nu există niciun numitor comun, în afara celor două figurine de castane şi a amprentelor, aşa că va trebui să începem cu...
   - Ce fel de amprente?
   Nylander îi aruncă o privire scurtă lui Jansen, cel care a pus întrebarea şi cel care se aşază mereu lângă credinciosul său partener, Martin Ricks. Nylander simte privirea lui Thulin aţintită asupra sa, fiindcă el sublimase că vrea să vorbească despre acel aspect.
   - În ambele cazuri, o figurină de castane a fost amplasată asupra victimei sau în imediata ei apropiere. În ambele cazuri, figurina de castane purta o amprentă şi, conform cercetărilor dactiloscopice, aceasta poate coincide cu cea a Kristinei Hartung.
   Tonul lui Nylander este intenţionat unul tăios şi lipsit de dramatism şi, pentru o clipă, nimeni nu spune nimic. Apoi Tim Jansen şi alţi câţiva încep să şuşotească uimiţi. Mirarea acestora se răspândeşte, transformându-se într-o confuzie dublată de îndoială, iar Nylander intervine.
   - Ascultaţi aici. Departamentul de Criminalistică tocmai efectuează cercetări suplimentare, aşa că nu vreau să tragem vreo concluzie pripită, cât timp nu ştim mai multe. Acum nu ştim, de fapt, nimic. Poate că amprentele respective n-au nicio relevanţă, aşa că, dacă îndrăzneşte careva să sufle o vorbă despre descoperire, dincolo de aceşti patru pereţi, mă voi asigura că respectivul nu-şi va mai putea face meseria. M-am făcut înţeles?
   Nylander s-a tot gândit cum să abordeze situaţia. Este arhisuficient că au două crime neelucidate. Poate chiar săvârşite de aceeaşi persoană - chiar dacă lui Nylander îi este greu să accepte această variantă. Şi, câtă vreme există până şi cea mai mică urmă de îndoială asupra identităţii amprentei, n-ar trebui să încurce lucrurile. Cazul Kristinei Hartung este una dintre cele mai reuşite „afaceri” ale lui Nylander. La un moment dat, credea că acest caz îl va costa întreaga carieră, dar apoi a apărut scăparea oferită de arestarea lui Linus Bekker. Nu au găsit corpul neînsufleţit al fetei, dar, din motive logice, nu puteau prelungi ancheta. Făptaşul nu a fost în stare să indice locurile în care ar fi îngropat cadavrul, dar a recunoscut crima şi au avut suficiente probe pentru a-l condamna.
   - Dar veţi fi nevoiţi să redeschideţi cazul Hartung.
   Nylander şi toţi ceilalţi întorc capetele să vadă cine a vorbit şi privirile se îndreaptă spre tipul de la Europol. Până acum a fost tăcut şi invizibil, preocupat de fotografiile care au circulat prin toată sala. Poartă aceleaşi haine de cu o zi înainte, părul îi e vraişte, dar vorbeşte rapid şi concis, chiar dacă arată ca o persoană care a stat vreo săptămână în pădure.
   - O amprentă poate reprezenta o coincidenţă. Două amprente, în niciun caz. Dacă este într-adevăr amprenta Kristinei Hartung, concluzia anchetei despre dispariţia ei poate fi greşită.
   - Ce dracu’ spui acolo?
   Tim Jansen s-a întors atent către Hess, de parcă tocmai i s-ar fi cerut să dea înapoi salariul pentru o lună de muncă.
   - Jansen, mă ocup eu de asta.
   Nylander prevede cum va evolua atmosfera generală şi tocmai asta vrea să evite. Dar Hess ia cuvântul înainte ca Nylander să-şi continue fraza.
   - Nu ştiu mai multe decât voi. Dar cadavrul Kristinei Hartung nu a fost găsit, iar cercetările de atunci ar putea să nu fie suficiente pentru a-i constata moartea. Acum a apărut o amprentă şi spun doar că asta ridică anumite semne de întrebare.
   - Nu, Hess, nu asta spui. Spui că poate noi nu ne-am făcut treaba suficient de bine.
   - Nu e nimic personal. Dar două femei au fost ucise şi, dacă vreţi să preveniţi şi alte crime, trebuie să...
   - Nu pentru mine e ceva personal. Cu siguranţă, nici pentru ceilalţi 300 de poliţişti implicaţi în soluţionarea cazului. Dar este destul de amuzant că primim critici de la cineva care tocmai a intrat pe uşă trimis acasă de la Haga.
   Răspunsul lui Jansen îi face pe câţiva colegi să zâmbească.
   Dar Nylander se uită la Hess fără să clipească. Auzise ce a zis Hess, dar nu a mai auzit nimic din ce s-a spus după aceea.
   - Ce dracu’ vrei să spui - cum adică dacă vrem să prevenim şi alte crime?

47.

        Tipa care avea funcţia de ofiţer de comunicare în Secţia de Poliţie încearcă să-l consilieze, dar el anticipează deja scenariul şi-i spune că se descurcă singur. În mod normal, i-ar fi acordat mai multă atenţie, fiindcă o plăcuse de când îşi făcuse apariţia în departamentul lui, dând tuturor sfaturi utile.
   Acum coboară scările clădirii şi vrea să folosească timpul rămas din tură pentru a-şi limpezi gândurile, înaintea întâlnirii cu presa. În cazul ăsta, cei trei ani ai ei la Facultatea de Studii Media a Universităţii din Njalsgade, petrecuţi cu cafe latte şi sex fără obligaţii, nu-l ajută cu nimic. Cu atât mai puţin după şedinţa îngrijorătoare cu Hess şi Thulin, la el în birou.
   Înainte să meargă spre curtea cu coloane, Nylander este informat că doamna ministru Rosa Hartung a găsit o oră liberă şi acum se îndreaptă spre Secţia de Poliţie, iar el dă instrucţiuni foarte stricte pentru ca doamna ministru şi soţul ei să fie conduşi înăuntru pe uşa din spate şi să fie primiţi numai de el în persoană.
   Hess a propus ca el, Nylander şi Thulin să meargă în birou după şedinţa de briefing, pentru ca discuţia să continue în privat. Aici, Hess a pus pe tablă fotografiile cu Laura Kjær şi Anne Sejer-Lassen de la locurile crimelor.
   - Primei victime îi lipseşte o mână. Următoarei victime îi lipsesc ambele mâini. Poate criminalul intenţiona s-o mutileze şi mai mult pe Anne Sejer-Lassen, dacă nu l-am fi deranjat noi. Dar dacă scopul a fost tocmai să găsim victimele aşa cum le-am găsit?
   - Nu înţeleg. Nu am timp, spune pe scurt, îi zice Nylander.
   Thulin, care în mod evident fusese chemată de Hess în şedinţă, îi arătase cele două fotografii în prim-plan ale figurinelor de castane, la care Nylander se uitase deja inconştient.
   - O figurină de castane e compusă dintr-un cap şi un corp. Corpul are ochi, făcuţi cu o sulă sau alt obiect ascuţit, iar corpul are patru scobitori, care reprezintă mâinile şi picioarele figurinei. Dar una dintre figurine nu are nicio mână. Şi nici picioare nu are.
   Nylander a rămas tăcut, holbându-se la figurinele de castane şi la mâinile trunchiate din fotografii. Pentru o clipă, i s-a părut ca o poveste pentru copii mici şi nu ştia dacă ar trebui să râdă sau să plângă.
   - Doar nu spuneţi ce cred eu că spuneţi.
   Era un gând bolnav. Ar trebui să fii aproape bolnav mintal ca să înţelegi apropoul, dar Nylander a înţeles dintr-odată ce a vrut Hess să spună în şedinţă, când a menţionat că ar fi cazul să prevină mai multe incidente. Nu i-a răspuns nimeni, dar gândul că un criminal ar putea să-şi facă propria figurină din carne şi oase l-a tulburat profund.
   Hess a avut iar curajul să spună că ar trebui să redeschidă cazul Hartung. În tot acest timp a folosit persoana a doua plural când s-a referit la anchetă - „sunteţi nevoiţi să” şi „trebuie să luaţi în calcul posibilitatea” - până când Nylander i-a dat de înţeles două lucruri.
   În primul rând, Hess făcea parte din departament în exact aceleaşi condiţii ca restul detectivilor şi, conform surselor lui Nylander, nimeni nu se lupta pentru revenirea sa la Haga. Din contra. În al doilea rând, încă nu se punea problema redeschiderii cazului Hartung. Indiferent ce relevanţă vor avea amprentele găsite, cazul Hartung fusese soluţionat. Cineva a recunoscut fapta şi s-a dictat o condamnare, aşa că sub nicio formă nu vor deschide o nouă anchetă în acea direcţie. Exact din acest motiv, Nylander a hotărât că va purta personal discuţia cu familia Hartung, informându-i despre găsirea noilor amprente. Nu era nevoie să exagereze cu descoperirea, cu atât mai mult cu cât Serviciul de Informaţii al Politiei îl înştiinţase că doamna ministru a avut destule bătăi de cap, din moment ce mai multe persoane necunoscute o şicanau şi cu puţin timp în urmă i-a fost spart parbrizul maşinii oficiale, care a fost apoi mânjită cu sânge de animal.
   Nylander nu a considerat necesar să-i implice pe Hess şi pe Thulin. Ba chiar l-a trimis pe Hess afară ca să poată vorbi cu Thulin în privat. Pur şi simplu, a întrebat-o direct dacă Hess era suficient de inteligent ca să fie implicat în caz, iar întrebarea nu era neîntemeiată. Dintr-un dosar vechi, aflase despre motivul tragic pentru care Hess, la vremea lui, a părăsit departamentul şi, chiar dacă bărbatul acumulase multă experienţă în Europol, problemele lui cu autoritatea indicau că vremurile sale bune au apus.
   Deşi nu dădea doi bani pe el, Thulin a răspuns afirmativ.
   Apoi Nylander a informat-o că ea şi Hess vor continua lucrul la caz cu condiţia ca, dacă Hess crea cea mai mică problemă, ea să-l informeze imediat. Nylander a adăugat că momentan recomandarea pentru NC3 va avea de aşteptat cel puţin până se linişteau lucrurile, ştiind că Thulin va pricepe că era condiţionată de loialitatea ei. Iar el tocmai asta voia să sublinieze.
   Nylander iese pe uşa Secţiei de Poliţie şi se îndreaptă spre vulturii care stau acolo, aşteptând şi sperând să le cadă ceva de la geam. El a propus să dea declaraţii aici şi nu la o conferinţă de presă, fiindcă din faţa clădirii este mai uşor să faci stânga-împrejur şi să te întorci la loc sigur. Dar când bliţurile îl asaltează, se simte în largul său şi-şi dă seama că i-a lipsit toată această atenţie. Da, poate că-şi pune fundul la bătaie, dar sunt şi potenţiale câştiguri.
   Toată lumea va vrea să discute cu el în zilele următoare, iar notorietatea cazului ar putea fi acea şansă mult aşteptată de Nylander. Dacă ceva merge prost ar putea fi şi mai convenabil să-l aibă la mână pe Mark Hess.

48.

      Plânsetul celor două fetiţe aflate la primul etaj pune stăpânire pe toate încăperile apartamentului mare şi proaspăt renovat. Se aude chiar şi în bucătărie, unde Erik Sejer-Lassen stă la impunătoarea masă din lemn chinezesc, purtând aceleaşi haine ca ieri, când mâna Laurei Kjær a fost găsită în pachetul din biroul său.
   Lângă el, Hess îşi dă seama că bărbatul nu a dormit deloc de atunci. Are ochii roşii şi umflaţi, cămaşa murdară şi mototolită, casa e plină de jucării aruncate pe jos, iar pe aragazul din spatele său zace un teanc de vase murdare.
   Hess vede că din celălalt capăt al mesei Thulin încearcă să stabilească un contact vizual cu bărbatul, dar e în zadar.
   - Mai uită-te o dată la fotografie. Eşti sigur că soţia ta nu o cunoaşte pe această femeie?
   Erik Sejer-Lassen se uită la fotografia Laurei Kjær, dar mintea îi e în altă parte.
   - Dar pe cea de aici? Doamna ministru Rosa Hartung. Nu cumva ţi-a vorbit soţia ta despre ea, poate a întâlnit-o pe vreuna dintre ele sau chiar pe amândouă...?
   Thulin îi pune în faţă fotografia Rosei Hartung, dar Sejer-Lassen scutură apatic din cap. Hess o vede cum încearcă să-şi ascundă iritarea şi o înţelege foarte bine. Este deja a doua oară săptămâna asta când stă faţă în faţă cu un văduv care pare complet absent în timpul interogatoriului.
   - Sejer-Lassen, avem nevoie de ajutor. Sigur o să-ţi vină vreo idee. Avea vreun duşman, se temea de cineva sau...
   - Chiar nu ştiu mai multe. Nu avea niciun duşman. Se ocupa doar de casă şi de copii...
   Thulin respiră adânc şi continuă cu întrebările, dar Hess are impresia că Erik Sejer-Lassen chiar spune adevărul. Încearcă să facă abstracţie de plânsetul copiilor şi deja regretă că, mai devreme, la Secţia de Poliţie nu i-a spus lui Nylander să-l excludă din caz. Pe de altă parte, nici nu mai era cale de întoarcere.
   Dimineaţa s-a trezit buimac în apartamentul său din parcul Odin, după doar 3 ore de somn, în mintea sa derulându-se obsesiv un film despre figurine de castane şi bucăţi de cadavre umane. La scurt timp după aceea a apărut şi adjunctul administratorului ca să-l certe pentru că lăsase uneltele de zugrăvit şi aparatul de lustruit parchetul exact în mijlocul coridorului comun. Hess chiar n-a mai avut timp să se gândească şi la chestiile astea. Pe drum spre Secţia de Poliţie, a sunat la sediul din Haga şi a încercat să se scuze pentru lipsa de implicare în conferinţa telefonică avută cu Freimann.
   Răceala secretarei nu lăsa loc niciunui dubiu. Nu s-a mai deranjat să clarifice motivul neglijenţei sale. În schimb, s-a grăbit să străbată aglomeraţia matinală din Staţia Centrală pentru a ajunge la secţie, voind să vadă detaliile din fotografiile cu cadavrul lui Anne Sejer-Lassen. Se hotărâse de la început că nu au niciun motiv de îngrijorare dacă se poate constata că există urme de tăieturi şi în alte locuri, nu doar pe mână.
   Dacă existau mai multe urme concrete ale uneltei folosite la amputarea mâinilor, poate nu va fi cazul să-şi bată capul cu gândul bolnav cu care s-a trezit în minte în acea dimineaţă. Dar niciun semn nu sugera că ucigaşul ar fi încercat să amputeze şi alte părţi ale corpului. Ca să se asigure, Hess a telefonat Departamentului de Medicină Legală. Ofiţerul medico-legist e de părere că instrumentul folosit la amputarea mâinilor a fost utilizat la ambele crime, iar asta îi confirmă temerile lui Hess.
   Nu ştie dacă se va adeveri profeţia sa privind următoarele crime, dar senzaţia rău-prevestitoare s-a tot amplificat. Înainte să-şi dea seama ce piste noi ar trebui urmărite, şi-ar dori să poată opri timpul în loc şi să aprofundeze cazul Kristinei Hartung. Dar Nylander a pus piciorul în prag, aşa că el şi Thulin au fost trimişi la reşedinţa familiei Sejer-Lassen, unde încă nu făcuseră niciun progres.
   Le-a luat două ore să cerceteze conacul şi terenul pe care se afla acesta. Mai întâi au constatat că dispozitivele de supraveghere video din partea de nord a casei, orientate spre pădure, fuseseră scoase din funcţiune. Din momentul în care Anne Sejer-Lassen s-a întors acasă de la alergat şi a dezactivat alarma, oricine ar fi putut să se caţăre pe gard şi să intre în casă.
   Vecinii nu au observat nimic, lucru foarte plauzibil, de altfel, din moment ce micile palate erau aşezate la o distanţă atât de mare unul de altul, încât, fără nicio urmă de exagerare, agenţii imobiliari puteau spune că e o zonă izolată.
   În timp ce Genz şi tehnicienii criminalişti erau ocupaţi cu cercetarea amănunţită a grădinii, a sufrageriei şi a holului pentru a găsi posibile urme, Thulin şi Hess au urcat la etajul întâi pentru a verifica încăperile, sertarele şi dulapurile care puteau să spună ceva despre viaţa lui Anne Sejer-Lassen.
   Etajul întâi avea nouă încăperi, dacă puneai la socoteală spa-ul şi dressingul. Hess nu era specialist în materie de obiecte de lux, dar numai televizorul marca B&O din dormitor părea să coste cam cât vreo două apartamente din parcul Odin. Ca dovadă a gustului rafinat, ferestrele impresionant de mari nu aveau nicio perdea sau draperie. Tocmai de aceea Hess s-a întrebat dacă nu cumva ucigaşul a profitat de accesul vizual excelent către Anne Sejer-Lassen, ale cărei tabieturi le-ar fi putut studia din întunericul grădinii, unde acum ploua de rupea.
   Şi în celelalte camere de la etajul întâi au cercetat cu atenţie interiorul şi obiectele: dressingul lui Anne Sejer-Lassen părea să fie într-o ordine desăvârşită, cu şiruri întregi de pantofi cu toc, rochii, pantaloni proaspăt călcaţi, toate aşezate pe rafturi de lemn dispuse uniform, iar dresurile şi lenjeria fuseseră împărţite în sertare, într-o ordine la fel de desăvârşită. Baia alăturată arăta ca într-un complex hotelier de cinci stele, cu două lavoare, o cadă îmbrăcată în faianţă italiană şi o zonă separată, cu spa şi saună. Pe pereţii din camera copiilor erau pictate animale din junglă, inspirate din cărţile scriitorului Hans Scherfig. Picturile murale încadrau cele două pătuţuri, care, de altfel, aveau vedere către un cer înstelat, căci pe tavan erau pictate planete şi rachete spaţiale rătăcind prin cosmos.
   În ciuda tuturor cercetărilor, nu au reuşit să explice de ce Anne Sejer-Lassen a fost luată prin surprindere în propria casă, făptaşul ducând-o apoi într-o pădure şi tăindu-i ambele mâini.
   Aşa că s-au concentrat asupra interogării lui Erik Sejer-Lassen, care le-a povestit cum a cunoscut-o pe Anne, la liceul din Ordrup. După ce amândoi şi-au finalizat studiile la Şcoala de Business din Copenhaga, s-au căsătorit şi au pornit într-o călătorie în jurul lumii, după care s-au stabilit mai întâi în Noua Zeelandă, apoi în Singapore. Erik s-a ocupat de investiţiile sale în diverse companii de biotehnologie, dar Anne îşi dorea o familie şi copii. Au făcut două fete şi, când fiica cea mare urma să înceapă şcoala, s-au mutat înapoi în Danemarca, mai întâi cu chirie, într-una dintre construcţiile noi din zona Islands Brygge, unde au locuit până când au reuşit să achiziţioneze casa din Klampenborg, aflată nu departe de cartierul în care a copilărit Erik.
   Hess presupune că stilul de viaţă al familiei era plătit integral de Erik şi, deşi Anne a studiat designul interior, poliţistul avea impresia că ea se mândrea cu statutul de mamă, cu întreţinerea căminului şi cu organizarea de mici reuniuni pentru cercul lor de amici, care în principal erau prietenii lui Erik. În plus, un asistent criminalist a fost trimis în Helsingor, unde locuia mama lui Anne Sejer-Lassen, şi din rezumatul discuţiei Hess a înţeles că Anne a crescut cu mijloace foarte modeste, şi-a pierdut tatăl destul de devreme şi încă din copilărie şi-a dorit să-şi întemeieze propria familie.
   Cu lacrimi în ochi, mama lui Anne a povestit că nu-şi vedea fiica şi nepoatele cât de des şi-ar fi dorit şi era de părere că Erik Sejer-Lassen nu dădea doi bani pe ea. De regulă îşi vedea fiica şi nepoatele când Erik era la muncă sau, rareori, când fiica ei venea cu fetiţele în vizită. Avea impresia că relaţia de putere dintre Anne şi Erik era cam disproporţionată, dar Anne şi-a apărat întotdeauna soţul şi a refuzat să-l părăsească, iar mama a înţeles că ar face bine să se abţină dacă vrea să-şi mai vadă fiica. Lucru care, după incidentele de ieri-seară, nu se va mai întâmpla niciodată.
   Ceasul digital de pe unul dintre cele două cuptoare mari din bucătărie, marca Smeg, îşi schimbă ora încă o dată, iar Hess se forţează să asculte interogatoriul lui Thulin, încercând să ignore plânsetele de la etaj.
   - Soţia ta a pregătit o valiză. Tocmai ieşea pe uşă şi-i spusese deja bonei că le va lua ea pe fete de la şcoală. Unde se ducea?
   - Am spus deja. Se ducea la mama ei, unde plănuia să rămână peste noapte.
   - Nu pare să fie aşa. În valiză a pus paşapoartele şi haine pentru cel puţin o săptămână, aşa că spune-ne unde se ducea, de fapt? De ce voia să fugă?
   - Nu voia să fugă.
   - Ba da, aşa cred, şi nimeni nu pleacă fără un motiv. Aşa că ori îmi spui de ce voia să fugă, ori obţin un mandat ca să-ţi analizăm în detaliu telefonul mobil şi traficul de date, poate aşa găsim motivul.
   Erik Sejer-Lassen arată primele semne de agitaţie.
   - Mă înţelegeam bine cu soţia mea. Dar noi - sau eu, mai bine zis - am avut nişte probleme.
   - Ce probleme?
   - Am avut nişte aventuri. Nimic semnificativ. Dar... poate că a aflat.
   - Spui că ai avut nişte aventuri. Cu cine?
   - Mai multe.
   - Cine, cum? Femei, bărbaţi?
   - Femei. La întâmplare. Câteva pe care le-am întâlnit sau cărora le-am scris printr-un portal online. Nimic semnificativ.
   - De ce ai făcut asta?
   Erik Sejer-Lassen ezită.
   - Nu ştiu. Uneori, viaţa nu este aşa cum ai sperat.
   - Ce vrei să spui?
   Sejer-Lassen priveşte în gol. Hess se regăseşte în ultima lui frază, dar nu poate să nu se întrebe ce alte speranţe o fi având de la viaţă un tip ca Sejer-Lassen, dacă nu o soţie-trofeu, o familie tradiţională şi colivia asta poleită de cel puţin 35 de milioane de coroane.
   - Când şi cum ar fi putut soţia ta să afle despre aventuri? continuă Thulin iritată.
   - Nu ştiu, dar m-aţi întrebat despre...
   - Erik, am analizat telefonul mobil al soţiei tale, e-mailurile şi conturile de pe reţelele de socializare. Dacă ar fi aflat despre cele povestite, în mod logic, ar fi vorbit cu cineva despre infidelitatea ta. Poate chiar cu tine, cu mama ei sau cu o prietenă, dar nu există nicio referire la aşa ceva.
   - Păi...
   - Prin urmare, nu din cauza asta voia să fugă. Aşa că te mai întreb o dată: de ce voia soţia ta să te părăsească? De ce a pregătit o valiză şi...
   - Nu ştiu! M-ai întrebat ce motiv ar fi putut să aibă şi, la naiba, ăsta e singurul care-mi trece prin minte!
   Accesul de furie al lui Erik Sejer-Lassen pare pentru un moment o reacţie exagerată. Pe de altă parte, probabil că bărbatul nu se mai poate controla. A fost o zi lungă. Hess nu vede ce sens ar mai avea să continue interogatoriul, aşa că intervine.
   - Mulţumim, ne oprim aici. Dacă îţi mai aminteşti ceva, să ne contactezi imediat. Bine?
   Erik Sejer-Lassen aprobă recunoscător şi, chiar dacă Hess se întoarce cu spatele ca să-şi ia haina, observă că intervenţia sa nu-i convine lui Thulin. Din fericire, o voce îi sare în ajutor.
   - Pot să ies cu fetele să cumpărăm îngheţată?
   Bona a coborât cu cele două fetiţe, ambele îmbrăcate de oraş. Hess şi Thulin au audiat-o deja. O văzuse pe Anne doar ieri-dimineaţă, după care şi-a petrecut prima parte a zilei la Biserica Filipineză. Anne a sunat-o după-amiaza, spunându-i că va merge singură după fete. Era evident că era extrem de respectuoasă faţă de familia Sejer-Lassen, dar şi faţă de poliţie, iar Hess presupune că permisul ei de şedere nu e tocmai în regulă. Pe cea mică o ţine în braţe, pe cea mare, de mână.
   Fetele sunt leşinate de atâta plâns şi au ochii roşii, iar Erik Sejer-Lassen se ridică în picioare şi se îndreaptă spre ele.
   - Da, bună idee, Judith. Mulţumesc.
   Când toţi 4 se duc spre ieşire, Erik Sejer-Lassen îşi mângâie una dintre fiice pe păr şi îi zâmbeşte forţat celeilalte.
   - Eu decid când se termină interogatoriul.
   Thulin vine lângă Hess şi se postează astfel încât el să nu-i poată evita privirea sfredelitoare a ochilor căprui.
   - Până la urmă, eram cu el ieri, când a fost atacată soţia lui. Evident că nu el a făcut-o.
   - Căutăm un numitor comun pentru cele două crime. Una dintre victime şi-a schimbat yala, cealaltă probabil voia să fugă...
   - Eu nu caut un numitor comun. Caut un ucigaş.
   Hess dă să se ducă în sufragerie, ca să vadă la ce concluzie au ajuns criminaliştii, dar Thulin i se pune în cale.
   - Hai să spunem lucrurilor pe nume: ai o problemă cu asta? Să lucrăm împreună, noi doi, să ne coordonăm?
   - Nu, n-am nicio problemă. Decât să ne certăm ca doi proşti, hai mai bine să ne împărţim sarcinile.
   - Deranjez?
   Uşa glisantă albă dinspre hol se deschide şi Genz răsare de după ea, în salopetă albă şi cu o valiză în mână.
   - Strângem acum. Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, dar avem la fel de puţine piste ca în cazul Laurei Kjær. Cele mai evidente urme sunt nişte stropi de sânge, în nişte crăpături din podeaua de pe coridor. Dar urmele nu sunt noi şi nu se potrivesc cu grupa de sânge a lui Anne Sejer-Lassen. Aş presupune că n-au nicio relevanţă.
   În hol, în parchetul din spatele lui Genz, se poate vedea cum urma verzuie este evidenţiată de lanternele fluorescente, iar criminaliştii fac fotografii.
   - De ce sunt urme de sânge pe parchetul din coridor?
   Thulin îi adresează întrebarea lui Sejer-Lassen, care se întorsese din bucătărie şi, apatic, începuse să dea la o parte jucăriile.
   - Dacă sunt lângă scările ce duc la etaj, ar putea fi ale Sofiei, fiica noastră cea mare. A căzut, şi-a spart nasul şi şi-a rupt clavicula. A fost internată acum câteva luni.
   - E credibil. Hess, apropo, îţi transmit salutările comitetului de petreceri al departamentului. Şi mulţumesc pentru carnea de porc.
   Genz dispare în spatele celorlalţi cosmonauţi îmbrăcaţi în alb şi închide uşa glisantă în urma sa. Lui Hess îi vine o idee şi-l priveşte pe Erik Sejer-Lassen cu un nou val de interes, dar Thulin i-o ia înainte.
   - La ce spital a fost internată Sofia?
   - La Spitalul Universitar. A stat acolo vreo două zile.
   - La ce secţie a spitalului?
   Hess a pus întrebarea. În mod clar, faptul că ambii detectivi devin brusc interesaţi de acest subiect îl derutează pe Sejer-Lassen, care a rămas în mijlocul încăperii, cu o tricicletă în mână.
   - Pediatrie. Cred. Anne s-a ocupat de chestia asta şi a dus-o pe fetiţă la control. De ce?
   Niciunul dintre ei nu-i răspunde. Thulin porneşte spre intrarea principală şi Hess ştie că nici de data asta nu are voie să conducă maşina.

49.

           Cine vizitează Secţia de Pediatrie a Spitalului Universitar de pe Blegdamsvej se opreşte şi se minunează de peretele cu nenumăratele desene făcute de copii, unele mari, altele mici, dar toate foarte colorate.
   Hess nu face excepţie. Locul acela inspiră o imensă poftă de viaţă şi la fel de multă durere, iar Hess rămâne neclintit în faţa peretelui cât timp Thulin se duce la recepţie să-şi anunţe sosirea.
   Când au auzit replica lui Erik Sejer-Lassen referitoare la internarea fiicei sale la pediatrie, amândoi şi-au amintit de bileţelul lipit pe avizier, în bucătăria Laurei Kjær. Pe drum spre oraş, Hess a telefonat la spital, de unde i s-a confirmat că atât băiatul Laurei Kjær, cât şi fiica cea mare a lui Anne Sejer-Lassen au fost internaţi acolo. Dar asistenta cu care a stat de vorbă nu a putut să le ofere informaţii utile, nici să le spună dacă cei doi copii au fost internaţi în aceeaşi perioadă. Aşa că au venit aici.
   Spitalul Universitar era singurul element comun găsit şi oricum era în drum spre secţie. Până acum, ziua nu le adusese niciun rezultat concludent. Nici mesajul primit de la Nylander nu-i ajutase prea mult: spune că Rosa Hartung şi soţul ei n-au oferit nicio informaţie nouă despre Anne Sejer-Lassen.
   Hess vede că Thulin se întoarce de la recepţie, dar îi evită privirea întrebătoare şi se uită fix la termosul cu cafea, lăsat acolo pentru vizitatori.
   - Încearcă să ia legătura cu directorul clinicii, care, conform registrului, a avut grijă de ambii copii.
   - Discutăm acum cu persoana respectivă?
   - Nu ştiu. Dacă ai altceva de făcut, nu mă deranjează.
   Hess nu răspunde. Priveşte în jur, neliniştit. Holul şi spaţiul comun sunt amândouă pline de copii cu probleme. Copii cu julituri pe faţă, cu mâinile bandajate sau cu picioarele în ghips. Copii fără păr pe cap, copii în scaune cu rotile şi copii care se deplasează cu suporturi de perfuzii prinse de braţ. Chiar în mijlocul acestora se află camera de joacă, cu ferestre mari şi o uşă albastră, decorată cu baloane şi crenguţe uscate de toamnă.
   Hess aude voci de copii cântând, aşa că se apropie de uşa întredeschisă. În încăpere se află câţiva copii mai mari care stau şi desenează într-un capăt, în timp ce un grup de copii mai mici stau în semicerc, pe taburetele colorate de plastic din celălalt capăt al sălii. Copiii aflaţi în semicerc cântă, cu feţele întoarse către o doamnă pedagog, care stă în genunchi în timp ce ţine sus o planşă pe care e desenat, foarte drăgălaş, un măr roşu.
   - Omuleţule de mere, haide, vino înăuntru. Omuleţule de mere, haide, vino înăuntru. Mi-ai adus tu azi în traistă - mi-ai adus tu nişte mere? Eu îţi foarte mulţumesc...
   Doamna pedagog se uită aprobator la copii şi, după ce aceştia au pronunţat lung şi tare ultimul cuvânt al cântecelului de toamnă, ea înlocuieşte planşa cu alta, pe care e desenată o castană.
   - Şi acum continuăm!
   - Omuleţule de castane, haide, vino înăuntru. Omuleţule de castane, haide, vino înăuntru. Mi-ai adus tu azi în traistă - mi-ai adus nişte castane? Eu îţi foarte mulţumesc...
   Hess se înfioară la auzul cântecului. Când se îndepărtează de uşă, îşi dă seama că Thulin îl analizează.
   - Dumneavoastră sunteţi părinţii lui Oscar, băiatul care e la radiografie?
   O asistentă venise să-i întâmpine. Thulin, care soarbe cafea dintr-un pahar de plastic, se îneacă şi începe să tuşească.
   - Nu, nu suntem, răspunde Hess. Suntem de la Poliţie. Aşteptăm să vină directorul clinicii.
   - Din păcate, directorul încă este de gardă.
   Asistenta e frumoasă. Are ochi negri şi strălucitori şi un păr lung şi negru, prins într-o coadă de cal. Are în jur de 30 de ani, dar expresia ei e cumva gravă, făcând-o să pară mai în vârstă.
   - În acest caz, directorul trebuie să-şi întrerupă puţin treburile. Vă rugăm să-i transmiteţi că ne grăbim.

50.

        Directorul clinicii, domnul Hussein Majid, îi roagă să ia loc în sala personalului medical, printre ceşti albe de cafea, iPad-uri lipicioase, cutii cu îndulcitor, ziare pătate şi haine aruncate peste spătarele scaunelor.
   E la fel de înalt ca Hess, arată cam de 40 de ani, e bine îmbrăcat. Peste haine poartă un halat alb, descheiat, are un stetoscop la gât şi poartă ochelari negri, pătraţi. O verighetă de aur sugerează că, probabil, e căsătorit, dar nu lasă aceeaşi impresie când îi strânge mâna lui Thulin.
   Graba cu care directorul i-a strâns mâna lui Hess se transformă rapid într-un zâmbet şi într-o privire insistentă când bărbatul ajunge în faţa ei. Trec câteva secunde bune până când lui Hess îi trece prin cap că medicului i se pare atrăgătoare. El nu o privise astfel. Până acum i s-a părut cam enervantă, dar involuntar conştientizează că nu degeaba privirea discretă a medicului îi urmăreşte talia şi fundul când ea se întoarce să ia loc pe un scaun.
   Hess se întreabă dacă Hussein Majid s-a uitat la fel şi la Laura Kjær şi la Anne Sejer-Lassen când au venit la spital cu copiii lor bolnavi.
   - Din păcate, sunt de gardă, dar vreau să vă ajut, dacă nu durează mult.
   - Frumos din partea dumneavoastră. Mulţumim mult, răspunde Thulin.
   Majid pune pe masă două registre şi telefonul mobil, oferindu-se totodată să-i toarne cafea lui Thulin, care acceptă, flirtând discret. Hess pare să fi uitat complet de ce se află acolo, însă îşi stăpâneşte iritarea şi se aşază pe scaun.
   - După cum am spus, avem nişte întrebări despre Magnus Kjær şi Sofia Sejer-Lassen şi am vrea să ne spuneţi tot ce ştiţi.
   Hussein Majid îi aruncă o privire şi-i răspunde foarte firesc, pe un ton autoritar şi prietenos, cel mai probabil destinat lui Thulin.
   - Sigur. Într-adevăr, ambii copii au fost internaţi aici - dar pentru probleme diferite. Pot mai întâi să vă întreb care e motivul acestei discuţii?
   - Nu.
   - În regulă. Păi...
   Medicul îi zâmbeşte complice lui Thulin, iar ea ridică din umeri, parcă scuzându-se pentru comportamentul lui Hess, care oricum continuă.
   - Ce fel de tratamente au primit?
   Majid întinde mâna spre fişele copiilor, fără a se mai deranja să le despăturească.
   - Magnus Kjær a venit aici pentru un tratament de lungă durată, care a început acum vreun an. Echipele de pediatri au un rol de intermediar, transferând pacienţii spre secţiile corespunzătoare, aşa că specialiştii noştri de la Neurologie l-au pus pe Magnus sub observaţie şi apoi sub investigaţie pentru diagnosticul de autism. Pe de altă parte, Sofia Sejer-Lassen a fost internată pentru o fractură banală, după un accident petrecut acasă, acum câteva luni. Apoi a fost externată. Procedeul a fost relativ simplu, deşi a fost precedat de o perioadă de reabilitare, la secţia de Fiziologie.
   - Dar ambii copii au ajuns la Secţia de Pediatrie, insistă Hess. Ştiţi dacă cei doi copii se cunoşteau? Sau dacă părinţii lor se cunoşteau?
   - Din motive obiective, nu ştiu acest lucru, dar nu au avut nicio interacţiune facilitată de diagnosticul copiilor.
   - Cine a venit cu copiii la control?
   - Din câte îmi amintesc, în ambele cazuri au venit mamele, dar, dacă vreţi să ştiţi cu certitudine, va trebui să le întrebaţi pe ele.
   - Dar acum vă întrebăm pe dumneavoastră.
   - Da, şi eu tocmai v-am răspuns.
   Majid zâmbeşte prietenos. Hess estimează că directorul are o inteligenţă peste medie şi se întreabă dacă acesta ştie că nimeni nu le mai poate întreba nimic pe mame.
   - Dar dumneavoastră aţi interacţionat cu mamele când au venit la Secţie?
   Thulin este cea care pune această întrebare nevinovată, iar directorul pare bucuros să se poată întoarce spre ea.
   - Am fost în legătură cu mulţi părinţi, printre care şi cu ele. O parte importantă a slujbei noastre constă în a-i face pe părinţi să simtă că odraslele lor sunt pe mâini bune. Construirea unei relaţii bazate pe apropiere şi încredere poate fi crucială pe toată durata tratamentului. E benefică pentru toate părţile implicate. Mai ales pentru pacient.
   Medicul îi zâmbeşte lui Thulin şi-i face cu ochiul, de parcă tocmai vrea să-i vândă o excursie romantică pentru două persoane în Maldive. Thulin îi întoarce zâmbetul.
   - Aşadar nu este greşit să afirmăm că le cunoşteaţi pe mame destul de bine?
   - Destul de bine?
   Majid pare derutat, dar continuă să-i zâmbească lui Thulin.
   Mişcarea îl ia prin surprindere şi pe Hess, dar Thulin abia a început.
   - Le-ai văzut în privat, te-ai îndrăgostit de ele sau doar te-ai culcat cu ele?
   Majid încă zâmbeşte, dar ezită.
   - Pardon, ce-aţi spus?
   - Ai auzit foarte bine. Răspunde la întrebare.
   - De ce mă întrebi aşa ceva? Despre ce e vorba?
   - Momentan sunt doar nişte întrebări şi e important să ne spui adevărul.
   - Vă pot răspunde foarte repede. În secţie, sunt internaţi cam cu 10% mai mulţi copii faţă de locurile disponibile. Când sunt de gardă, am doar câteva minute la dispoziţie pentru fiecare copil. Aşa că prefer să dedic acele minute nu mamelor, nu taţilor, nu poliţiştilor, ci copiilor.
   - Dar mai devreme ai spus că relaţia apropiată cu mama e importantă.
   - Nu, nu asta am spus şi nu-mi place ce insinuezi.
   - Nu este nicio insinuare. O insinuare e ce ai făcut tu mai devreme, când mi-ai făcut cu ochiul şi mi-ai vorbit despre apropiere, dar eu te-am întrebat, fără să insinuez nimic, dacă te-ai culcat cu ele.
   Majid zâmbeşte neîncrezător şi scutură din cap.
   - Atunci povesteşte-ne ce impresie ţi-au lăsat mamele.
   - Erau nişte mame îngrijorate pentru copiii lor, aşa cum sunt toţi părinţii când ajung la spital. Dar, dacă veniţi cu astfel de întrebări, am lucruri mai importante de făcut.
   Hussein Majid dă să se ridice, dar Hess îi aruncă în faţă medicului un ziar pătat cu cafea.
   - Nu pleci nicăieri. Am venit aici cu un motiv, pe care probabil îl cunoşti. Momentan, eşti elementul comun în cazurile pe care le cercetăm.
   Directorul se uită la fotografiile din pădure şi la titlurile care leagă cele două cazuri şi pare că se zguduie puţin.
   - Dar nu mai am nimic de spus. Cel mai bine mi-o amintesc pe mama lui Magnus Kjær, fiindcă a stat aici o perioadă mai lungă. La neurologie au încercat să-i pună mai multe diagnostice, iar mama era foarte supărată că nimic nu era de ajutor, dar din senin a încetat să mai vină cu băiatul şi nu ştiu mai multe amănunte.
   - A încetat să mai vină fiindcă i-ai făcut avansuri sau...
   - Nu i-am făcut niciun avans! A sunat să ne spună că a primit o plângere de la autorităţile locale şi că voia să se ocupe de problema respectivă. Am crezut că se va întoarce, dar nu a făcut-o.
   - Dar Laura Kjær îşi investea tot timpul în tratamentul fiului său. Trebuie să fi avut un motiv bun dacă nu a mai dorit să te vadă. Nu-i aşa?
   - Nu pe mine. Eu nu am avut niciun amestec! După cum am spus, a fost vorba de o plângere.
   - Ce plângere?
   Hess este cel care insistă cu ultima întrebare, dar chiar acum asistenta cea tânără îşi strecoară capul pe uşă şi se uită la director.
   - Mă scuzaţi că vă deranjez. Avem nevoie urgentă de un răspuns la salonul nouă. Pacientul aşteaptă în faţa sălii de operaţie.
   - Vin acum. Am terminat aici.
   - Ce fel de plângere, am întrebat.
   Hussein Majid se ridică şi-şi adună în grabă lucrurile de pe masă.
   - Nu ştiu nimic. Mama băiatului mi-a spus că o persoană a contactat autorităţile locale şi a acuzat-o că nu se ocupă aşa cum trebuie de fiul ei.
   - Cum adică? De ce anume a acuzat-o, mai exact?
   - Habar nu am. Părea şocată şi ceva mai târziu a sunat un consilier local, voia informaţii despre băiat, informaţii pe care i le-am oferit. Despre tratament şi despre cum am încercat să rezolvăm problema. Mulţumesc şi la revedere.
   - Eşti sigur că nu ai trecut pe la ea s-o consolezi puţin?
   Thulin forţează puţin nota şi se ridică de pe scaun şi încearcă să se pună în drumul lui.
   - Da, sunt sigur! Daţi-mi voie să plec, vă rog.
   Şi Hess se ridică.
   - Laura Kjær a spus cine a depus plângerea?
   - Nu. Din câte îmi amintesc, era anonimă.
   Directorul Hussein Majid o ocoleşte pe Thulin, cu fişele sub braţ. Când dispare după colţ, Hess aude iar vocile copiilor care cântă.

51.

        Când îi sună telefonul mobil, consilierul Henning Loeb tocmai îşi termină micul dejun în cantina aproape pustie din subsolul Primăriei din Copenhaga.
   Dimineaţa aceea fusese un calvar. Fusese surprins de ploaie în timp ce mergea pe bicicletă şi, când într-un sfârşit ajunsese la parcarea de biciclete de lângă intrarea din spate a primăriei, hainele şi încălţămintea îi erau deja ude leoarcă. Cu toate acestea, şeful Direcţiei de Protecţie a Copilului şi Tinerilor l-a rugat să ia parte la o şedinţă anunţată din scurt, cu o familie afgană şi cu avocatul acesteia, care voiau să conteste decizia municipalităţii de a-i evacua forţat.
   Henning Loeb cunoştea în detaliu cazul, el fiind cel care propusese evacuarea forţată, dar a fost nevoit să stea încă o oră şi jumătate să le asculte plângerile. Majoritatea cazurilor de evacuare forţată ale municipalităţii privesc familiile de imigranţi, iar în cazul de faţă a fost nevoie de un interpret pentru şedinţă. Lucru care, bineînţeles, prelungeşte totul mai mult decât ar fi fost nevoie. Cazul era deja soluţionat, aşa că şedinţa era o pierdere de vreme: un tată imigrant a prezentat în repetate rânduri un comportament violent faţă de fiica sa de 13 ani, fiindcă iubitul ei era danez. Dar societatea democratică daneză se asigură că astfel de persoane violente au şi drepturi, prin urmare părerea lor trebuie ascultată.
   Aşa că, în timp ce la masă se lansau argumente din ambele părţi, Henning a fost nevoit să stea acolo dârdâind şi privind viaţa care se desfăşura dincolo de ferestrele primăriei.
   După şedinţă, deşi Henning era încă ud, a fost nevoit să se ocupe de cazurile sale cu un ceas ticăindu-i în cap, fiindcă rămăsese în urmă cu munca pe ziua respectivă. Se afla la numai un interviu distanţă de o poziţie în mult mai structuratul şi bine mirositorul secretariat al Direcţiei de Dezvoltare Tehnologică şi Mediu, sus, la etajul al doilea, iar discuţia cu pricina trebuia să aibă loc chiar în după-amiaza respectivă.
   Dacă va reuşi să recupereze timpul pierdut, va avea vreme să se pregătească. Şi, dacă discuţia va merge bine, curând va părăsi această corabie care se scufundă din cauza pasagerilor violenţi, incestuoşi sau psihotici veniţi de la talpa societăţii. I se părea corect să se ocupe de propunerile de dezvoltare urbană şi de înfrumuseţare a parcurilor, dar şi să se bucure de compania stagiarei roşcate de la arhitectură, care, indiferent de anotimp, umbla în fuste scurte şi zâmbea obraznic. Merita un bărbat pe cinste. Poate că nu Henning va avea onoarea să fie alesul ei, dar nimeni nu-i putea răpi şansa de a-i sta aproape - şi nici fanteziile aferente.
   După câteva secunde, Henning regretă că a răspuns la telefonul mobil, pentru că nu mai poate scăpa de tipul de la criminalistică. Are exact tonul pe care Henning îl detestă din suflet. Autoritar şi imperativ. După doar câteva clipe îi spune foarte clar lui Henning că are nevoie de informaţii chiar acum.
   Nu în curând şi în niciun caz mai târziu, în cursul după-amiezii. Prin urmare, Henning este nevoit să lase baltă ce făcea şi să se întoarcă repede la calculatorul din birou.
   - Spune-mi tot ce ştii despre un băiat pe nume Magnus Kjær.
   Criminalistul are CNP-ul băiatului, iar Henning îşi porneşte calculatorul în timp ce explică faptul că este responsabil de sute de cazuri, prin urmare nu şi le poate aminti pe toate pe de rost, dacă detectivul ar avea vreo urmă de îndoială.
   - Spune-mi ce scrie acolo.
   Henning deschide dosarul electronic, ţinându-l puţin pe criminalist în aşteptare. Se pare că e chiar unul dintre cazurile sale şi, din fericire, e un dosar ce poate fi rezumat scurt şi la obiect.
   - Aşa este, am avut un caz. S-a primit o plângere sau mai degrabă un e-mail anonim despre mama băiatului, Laura Kjær, care, conform reclamaţiei, nu era aptă pentru a avea grijă de băiatul său. Dar am cercetat cazul fără să găsim vreo dovadă pentru acea afirmaţie, aşa că nu pot spune mai multe...
   - As vrea să aud toate detaliile cazului. Acum.
   Henning îşi înăbuşă un oftat. Poate să dureze mult, aşa că, în timp ce parcurge rezumatul cazului, se grăbeşte să-i spună criminalistului cea mai scurtă versiune posibilă.
   - Plângerea a fost înaintată pe e-mail, acum vreo trei luni, către Departamentul de Sesizări al Direcţiei. Un departament înfiinţat în toate municipalităţile la ordinul ministrului afacerilor sociale, ce permite cetăţenilor să facă sesizări anonime dacă descoperă vreun copil agresat. Nu se cunoaşte expeditorul. Pe scurt, se solicita ca băiatul să fie luat de lângă mama lui, fiindcă femeia era - şi citez - „o curvă egoistă”, închei citatul. Mai scria şi că singurele ei griji erau aventurile amoroase, ignorând astfel problemele băiatului, chiar dacă - şi citez din nou - „ar fi trebuit să se ocupe mai bine de el”, închei citatul. Conform e-mailului, dovezile necesare puteau fi găsite la domiciliu.
   - Ce aţi găsit în casă?
   - Nu am găsit nimic. Am respectat regulamentul şi am cercetat destul de amănunţit acuzaţia de neglijenţă. Am discutat atât cu băiatul introvertit, cât şi cu părinţii şocaţi - mama şi, probabil, tatăl vitreg. Dar acuzaţiile nu erau întemeiate şi, din păcate, astfel de glume proaste se întâmplă mai des decât am tinde să credem.
   - Aş vrea să văd e-mailul. Îmi puteţi trimite o copie?
   Henning se aştepta la această cerere.
   - Da, sigur, imediat ce-mi prezentaţi un ordin judecătoresc. Şi dacă nu mai aveţi nimic de...
   - Dar nu era nicio informaţie despre expeditor?
   - Nu. Asta înseamnă termenul „anonim”. După cum am spus...
   - De ce să fie o glumă proastă?
   - Nu am găsit nimic. Oamenii folosesc serviciul de sesizări în primul rând pentru a face glume proaste. Întrebaţi-i numai pe cei de la Taxe şi Impozite. Politicienii i-au încurajat pe oameni să intervină, chiar şi când nu se poate face nimic. Cine se mai gândeşte că există persoane care investesc timp şi resurse ca să cerceteze prostiile primite? În fine, după cum am spus, dacă nu mai aveţi nimic de...
   - Ba da, am. Acum, dacă tot am reuşit să vă prind la telefon, vă rog să verificaţi dacă aţi primit vreo sesizare pentru alţi 2 copii.
   Criminalistul îi mai dă bietului Henning încă două CNP-uri, de data aceasta pentru două fetiţe, Lina şi Sofia Sejer-Lassen.
   Deşi familia stă acum în Klampenborg, ştie că până nu demult a locuit în zona Islands Brygge din Copenhaga; informaţiile cerute sunt din acea perioadă.
   În timp ce se uită la ceas, Henning tastează iritat datele în calculator. Încă are timp să se pregătească, asta dacă se grăbeşte puţin. Computerul îi arată într-un final rezultatele găsite pentru cele două CNP-uri, iar Henning parcurge cazul şi documentele din el, în timp ce criminalistul repetă codurile numerice personale. Henning e pe cale să spună că-şi aminteşte foarte bine cazul, fiindcă a fost tot al lui, dar apoi descoperă ceva ce până acum i-a scăpat.
   Răsfoieşte documentele, revine grăbit la cazul lui Magnus Kjær pentru a-şi verifica bănuiala şi textul din e-mailul anonim. Henning Loeb nu înţelege exact cum stau lucrurile, iar asta îl face să devină precaut.
   - Nu, din păcate. Nu avem nimic. În orice caz, nu găsesc.
   - Eşti sigur?
   - Sistemul nu recunoaşte aceste CNP-uri. Mai era ceva? Fiindcă sunt foarte ocupat.
   După aceea, Henning Loeb are o presimţire sumbră. Ca să se asigure, trimite imediat un e-mail departamentului de IT, spunând că sistemul a cedat, aşa că nu a putut să-i ajute pe poliţişti cu informaţiile cerute. Nu că ar fi relevant, dar nu ştii niciodată. Iar Henning se află la un singur interviu distanţă de o promovare, aşa că se ridică şi se îndepărtează de prostia asta.
   În mare grabă. Va ajunge la etajul al doilea, la secretariatul Direcţiei de Dezvoltare Tehnologică şi Mediu şi poate chiar la roşcata cu pricina.

52.

          Lumina zilei a dispărut din cartierul rezidenţial din Husum.
   Felinarele stradale sunt acum aprinse pe străduţele special amenajate pentru siguranţa copiilor, cu limitatoare de viteză, iar potecile din grădini sunt luminate superb de becurile din bucătăriile aglomerate, în care oamenii stau de vorbă şi unde, probabil, pregătesc cina şi discută despre ziua aglomerată pe care au avut-o. Când Thulin coboară din maşina de serviciu pe strada Cedervænget, simte un miros de chiftele prăjite ieşind pe instalaţia de aerisire a unor vecini ai familiei Kjær. Doar casa albă în stil funcţionalist, cu garaj de tablă şi cu cifra şapte pe căsuţa poştală e scufundată în întuneric şi pare complet părăsită.
   Thulin primeşte la telefon ultimele veşti proaste de la Nylander şi aleargă prin ploaie după Hess, până în faţa intrării principale.
   - Ai cheia?
   Hess întinde mâna. Înaintează până în dreptul uşii blocate cu obişnuitele benzi galben-negre care sigilează intrarea principală, iar Thulin scoate cheia din buzunarul hainei.
   - Spui că autorităţile locale au cercetat cazul după ce au primit plângerea anonimă împotriva Laurei Kjær, dar nu au găsit niciun motiv solid pentru acele acuzaţii?
   - Da, exact. Dă-te puţin la o parte. Îmi stai în lumină.
   Hess îi ia cheia din mână şi încearcă să descuie uşa în lumina slabă a unui felinar stradal.
   - Ce facem noi aici?
   - Ţi-am spus. Vreau doar să văd casa.
   - Am văzut deja casa. De mai multe ori!
   Acum câteva clipe, când Thulin a stat de vorbă cu Nylander, şeful era deranjat de rezultatele zilei respective sau mai degrabă de lipsa lor şi nu înţelegea ce rost ar avea să meargă încă o dată la casa din Cedervænget. Thulin era de aceeaşi părere. Era clar că Hans Henrik Hauge, după spusele avocatei sale, avea un alibi pentru momentul uciderii lui Anne Sejer-Lassen. Cu toate acestea, Thulin a acceptat propunerea şi acum se afla iar în faţa casei întunecate în care cu o săptămână în urmă începuse întreaga tragedie.
   Hess îi povestise despre discuţia cu responsabilul de caz de la Primăria Capitalei, pe care-l sunase când mergea spre parcare, după interogarea medicului. Era în maşină, în faţa Spitalului Universitar, cu ploaia izbindu-se de parbriz, când a auzit despre e-mailul anonim ce o acuza pe Laura Kjær că e o mamă atât de groaznică, încât băiatul trebuie luat cu forţa din casă.
   Autorităţile locale au cercetat cazul, iar plângerea s-a dovedit a fi nefondată. A fost considerată o glumă proastă, iar interesul lui Thulin s-a oprit acolo. Era surprinsă că Laura Kjær i-a povestit medicului de la Spitalul Universitar despre plângere, dar pe de altă parte era de înţeles: Laura Kjær avea un băiat care, conform concluziilor trase de medici, suferea de autism, iar comportamentul băiatului, descris, spre exemplu, de oamenii de la şcoală, ar fi putut lăsa de înţeles că mama nu s-ar ocupa aşa cum trebuie de el. În urma acestui raţionament, oricine ar fi putut să anunţe autorităţile locale. În principiu, Laura Kjær nu avea de unde să ştie dacă plângerea anonimă a venit din anturajul său, de la şcoală sau de la colegii de muncă, aşa că nu era de mirare că a păstrat tăcerea.
   În mod evident, făcuse tot ce ar face orice mamă pentru copilul său şi, chiar dacă lui Thulin nu-i plăcea de Hans Henrik Hauge, era clar că tatăl vitreg a fost de mare ajutor. Deci cu ce-i ajuta că ştiau despre plângere? Responsabilul de caz a spus că nu se înregistrase o plângere similară pentru Anne Sejer-Lassen, prin urmare nu exista niciun element comun care să susţină urmărirea acelei piste.
   Totuşi voia să vadă casa Laurei Kjær, iar pe drum Thulin a regretat că nu l-a exclus din anchetă încă de dimineaţă, la întâlnirea cu Nylander. Nu l-a ignorat pe Hess când a spus că ucigaşul abia a început. Şi ea a simţit ameninţarea când se aflau în pădure, lângă cadavrul lui Anne Sejer-Lassen. Dar abordau ancheta foarte diferit, iar ea nu era prea încântată să facă pe informatorul şi să-i dea de veste lui Nylander dacă Hess ar lua-o în direcţia greşită, începând să sape în cazul Hartung. Nici măcar când lucrul ăsta îi condiţiona transferul la NC3.
   - Căutăm un dublu ucigaş. Dacă tu spui că sunt şanse să urmeze şi alte crime, de ce pierdem timpul cercetând o casă care a fost deja analizată de la A la Z?
   - Nu e nevoie să vii şi tu. De fapt, mai bine i-ai întreba pe vecini dacă ştiu cine ar fi putut face reclamaţia. În felul ăsta ne mişcăm mai repede, nu?
  - De ce să-i întrebăm tocmai pe ei?
   Când Hess deschide uşa, banda izolatoare se rupe şi alunecă în ploaie. Bărbatul închide uşa în urma sa, în timp ce ploaia cade torenţial, forţând-o pe Thulin să pornească în fugă spre prima casă.

53.

     Primul lucru pe care-l observă Hess după ce închide uşa este liniştea din casă. Ochii încearcă să se obişnuiască cu întunericul.
   După ce se chinuie fără succes să aprindă 3 întrerupătoare diferite din hol, se gândeşte că probabil compania de electricitate a tăiat curentul. Casa e pe numele Laurei Kjær. Moartea ei a fost înregistrată şi au fost demarate nişte investigaţii judiciare.
   Hess îşi scoate lanterna de buzunar şi-şi luminează calea prin hol şi mai departe, prin restul casei. Discuţia telefonică avută cu responsabilul de caz de la autorităţile locale încă îi răsună în minte. Adevărul e că nu ştie ce rost are toată această expediţie. Sau dacă are vreun rost. Ştie doar că trebuie să vadă casa. De altfel, interogarea medicului de la Spitalul Universitar a decurs bine. Iniţial a crezut că au ajuns în locul potrivit şi la persoana potrivită. Ambele victime au interacţionat cu directorul, iar intuiţia lui Hess - conform căreia elementul comun al cazurilor ar fi copiii - părea corectă. Dar apoi directorul a pomenit de reclamaţie.
   Evident, expediţia nu avea sorţi clari de izbândă. În primul rând, proprietatea a fost cercetată de mai multe echipe de detectivi şi criminalişti. În al doilea rând, plângerea fusese depusă cu 3 luni în urmă. Dacă era vreun lucru care trebuia găsit, cel mai probabil dispăruse deja. Dar cineva a făcut o plângere împotriva Laurei Kjær - cineva s-a interesat de situaţia ei şi a cerut imperativ ca băiatul să fie luat cu forţa de autorităţi, iar Hess speră că totuşi casa îi poate oferi nişte răspunsuri.
   Încă se văd urmele tehnicienilor criminalişti, pe care le observă când se plimbă pe coridor. Pe clanţe şi pe tocurile uşii sunt rămăşiţe ale pulberii albe de prelevat amprente şi diverse indicii încă au cartonaşe numerotate în dreptul lor. Hess trece din cameră în cameră şi ajunge într-o mică sală de oaspeţi, folosită probabil pe post de birou, dar care acum este straniu de pustie.
   De pe birou lipseşte calculatorul care încă se află în custodia poliţiei. Deschide diverse sertare şi dulapuri, citeşte bileţele şi hârtii total irelevante, apoi merge mai departe, în baie şi bucătărie, unde repetă procedura. Dar nu găseşte nimic de interes. Ploaia ropoteşte pe acoperiş, iar Hess se întoarce, traversează holul şi ajunge în dormitor, unde patul a rămas nefăcut şi veioza - căzută pe covor.
   Ajunge la sertarul cu chiloţi al Laurei Kjær, tocmai când uşa se deschide şi apare Thulin.
   - Niciun vecin nu ştie nimic. Nici nu au auzit despre reclamaţie. Însă toţi susţin că ambii părinţi au fost extrem de grijulii şi atenţi cu băiatul.
   Hess deschide un alt dulap şi continuă să caute.
   - Mă întorc. Trebuie să-l verificăm pe director, dar şi afirmaţia lui Sejer-Lassen despre aventuri. Ia cheia cu tine când termini.
   - Bine. Ne vedem.

54.

       Thulin trânteşte uşa casei de pe Cedervænget numărul 7 intenţionat şi ceva mai tare decât e cazul.
   Fuge prin ploaie şi se fereşte din calea unui ciclist, după care ajunge la maşină şi se aşază la volan. Hainele îi sunt ude leoarcă după plimbarea din uşă în uşă, dar cel puţin va veni şi Hess la secţie când se va întoarce în oraş. N-au obţinut nimic de-a lungul zilei, nici măcar o singură pistă şi parcă ploaia şterge orice urmă în timp ce ei se învârt în cerc şi nu găsesc nimic.
   Thulin pune cheia în contact, bagă maşina în viteză şi porneşte în grabă la drum. Va aduna toate mesajele, toate rezultatele de astăzi, dar cel mai mult îşi doreşte să ajungă înapoi la Secţie, să recitească dosarele. S-o ia de la capăt, să parcurgă totul din nou, să găsească un context. Poate să-i contacteze pe Hans Henrik Hauge şi pe Erik Sejer-Lassen, să-i întrebe ce ştiu despre directorul Hussein Majid, care le-a cunoscut pe ambele victime.
   Thulin se îndepărtează de Cedervænget şi urcă spre drumul principal, când o mişcare în oglinda retrovizoare îi distrage atenţia şi o face să frâneze.
   În oglinda retrovizoare abia vede maşina parcată la 50 de metri în spatele ei. E ascunsă la poalele pinilor înalţi, la capătul drumului care iese în Cedervænget. Aproape se confundă cu copacii şi cu gardul viu ce dă spre locul de joacă.
   Thulin merge cu spatele, ajungând paralel cu maşina. Este o furgonetă neagră. Niciun semn distinctiv, nici măcar în interiorul maşinii. Dar ploaia se scurge pe capotă şi aburul slab care se ridică îi spune că motorul e cald şi că maşina a fost parcată acolo cu puţin timp în urmă. Thulin se uită în jur. În mod normal, dacă ai treabă la o casă parchezi în faţa ei, dar maşina asta zace într-un tufiş, la capăt de drum. O clipă se gândeşte să verifice plăcuţele de înmatriculare. Dar apoi îi sună telefonul mobil. Pe ecran vede că e Le.
   Îşi dă seama că a uitat complet s-o ia de la bunicul, aşa că răspunde la telefon şi-şi vede de drum.

55.

        În comparaţie cu camera somptuoasă a fetiţei familiei Sejer-Lassen, camera lui Magnus Kjær este decorată foarte simplu.
   Dar chiar şi în lumina slabă a lanternei de buzunar, Hess observă că are un aspect plăcut. Covor pufos, perdele verzi. De tavan e prinsă o veioză din hârtie de orez. Pe pereţi sunt afişe cu Donald Duck şi Mickey Mouse şi pe rafturile albe sunt înşirate o mulţime de figurine de plastic din universuri magice, universuri în care, cel mai probabil, forţele binelui se luptă cu forţele răului. Pe birou se găseşte o cană cu creioane şi carioci colorate. Privind etajera din dreptul biroului, Hess conchide că pe Magnus Kjær îl interesează şi şahul. Detectivul ia câteva cărţi de pe raft şi se uită la ele, fără să ştie de ce.
   Camera îl face să se simtă în siguranţă, e poate cea mai reuşită din întreaga casă.
   Hess observă patul şi, dând curs unui obicei mai vechi, se pune în genunchi şi luminează sub pat, deşi ştie că şi acolo au cercetat colegii săi. Un obiect e prins între perete şi marginea patului, dar, după câteva încercări, reuşeşte să-l scoată şi observă că e un simplu manual pentru jocul online League of Legends, lucru care-l face pe Hess să se simtă vinovat că nu l-a vizitat pe băiat la spital, aşa cum i-a promis.
   Hess lasă manualul şi deja regretă că nu s-a întors în oraş cu Thulin. Informaţia despre reclamaţia anonimă promitea la un moment dat să fie acel detaliu care va arunca o lumină nouă asupra cazului, dar acum se simte ca ultimul prost, mai ales că în scurt timp va trebui să iasă afară în ploaie, până în staţie, unde va trebui să aştepte primul tren. Oboseala îşi spune cuvântul şi, preţ de-o clipă, se întreabă dacă să tragă un pui de somn în patul băiatului, unde e cald şi bine, sau dacă să meargă direct la Secţia de Poliţie şi să-l mintă pe Nylander că va trebui să plece la Haga diseară. Evident, ar putea pur şi simplu să spună adevărul.
   Că nu face faţă sarcinii primite. Că toată povestea cu Kristine Hartung, amprenta şi tot restul rahaturilor n-au nimic de-a face cu el - că poate din cauza oboselii şi a lipsei de somn a venit cu teoriile dubioase despre bucăţi de cadavru şi figurine de castane. Cu un pic de noroc, Hess poate să prindă ultimul zbor de la ora 20:45 şi cel târziu mâine-dimineaţă va putea să cadă în genunchi în faţa lui Freimann.
   În momentul de faţă, gândul îi pare de-a dreptul tentant.
   Hess aruncă o ultimă privire afară, spre grădină şi parc, unde a fost găsită Laura Kjær. Nu poate să vadă locul respectiv în altă lumină. În dreptul perdelei verzi, pe jumătate ascuns în întuneric, un teanc cu desene de copii, pe pagini A4, e prins de perete cu o piuneză. Pe prima foaie e desenată o casă - desen pe care Magnus Kjær trebuie să-l fi făcut cu vreo doi ani în urmă. Hess se duce până la el şi-l luminează cu lanterna.
   Contururile sunt rudimentare. Nouă-zece linii formează o casă cu uşă. Deasupra ei străluceşte soarele. Într-un moment de inspiraţie, Hess se uită şi la pagina următoare, dar se dovedeşte a fi tot un desen al unei case, de data aceasta vopsită în alb, mai bine conturată şi cu mai multe detalii. Hess îşi dă seama că desenele ilustrează casa funcţionalistă de pe Cedervænget, cea în care se află acum. Cel de-al treilea desen are acelaşi motiv: casa albă, soarele, dar acum apare şi un garaj. La fel se întâmplă şi cu desenele patru şi cinci, când Magnus a mai crescut şi e mai priceput la desen. Dintr-un motiv sau altul, Hess e impresionat de băiat şi începe să zâmbească. Până când ajunge la ultimul desen. Motivul e acelaşi. Casă, soare, garaj.
   Dar garajul are ceva ciudat. Dintr-odată, a devenit disproporţionat de mare şi ocupă mai mult spaţiu decât casa.
   Garajul e mai înalt decât toată casa. Pereţii sunt groşi şi negri şi întreaga simetrie e răsturnată.

56.

       Hess trânteşte uşa terasei în urma sa.
   Aerul e rece şi, în ploaia de afară, respiraţia i se transformă în aburi când îşi luminează calea pe gresia din grădină, în spatele casei. Când trece de colţul casei, ajunge la uşa garajului. Mirosul de chiftele persistă în aer şi dispare abia când deschide uşa.
   E pe cale să intre când observă că uşa fusese sigilată de către poliţie, dar sunetul obişnuit al bandei care se rupe nu se aude când o deschide. Hess hotărăşte că nu e relevant şi închide uşa în urma sa.
   Garajul este spaţios şi are tavan înalt. Aproape 6 metri în lungime şi patru metri în lăţime. Construit din materiale noi, cu schelet de oţel şi pereţi subţiri. Hess îşi aminteşte că a văzut acest tip în cataloagele magazinelor de bricolaj. E suficient de încăpător pentru a adăposti o maşină şi multe alte lucruri. O grămadă de containere de plastic transparente sunt depozitate acolo şi ocupă aproape toată podeaua de beton. Unele dintre acestea au roţi, altele sunt aşezate unele peste altele, în teancuri înalte, iar el îşi aminteşte de lucrurile sale personale care încă sunt aruncate laolaltă în cutii de carton şi pungi de plastic, într-un depozit din Amager, de acum 15 ani.
   În timp ce ploaia ropoteşte pe acoperiş, Hess se strecoară printre mormanele de pungi de plastic şi pătrunde mai adânc în interiorul garajului. Dar, din ce poate vedea la lumina lanternei de buzunar, containerele nu conţin nimic neobişnuit. Doar haine, covoare, jucării vechi, obiecte casnice, farfurii şi castroane, totul într-o ordine desăvârşită. De-a lungul unui perete lateral sunt atârnate, într-un şir impresionant, unelte de grădinărit, prinse de cârlige mari de aluminiu, întrerupte doar de un raft de oţel, cu şiruri de găleţi cu vopsea, haine de lucru şi diverse unelte pentru grădinărit. Dar nimic relevant. Un simplu garaj.
   Desenul lui Magnus era spectaculos, dar, odată ajuns la faţa locului, pare să fie doar un alt fapt care dovedeşte că Magnus Kjær e un băiat disfuncţional şi, conform expertizei medicale, cu multe probleme.
   Iritat, Hess face stânga împrejur pentru a se întoarce la uşă când simte că a păşit pe o suprafaţă denivelată, uşor ridicată faţă de podeaua de beton. Nu mult, poate doar câţiva milimetri. Hess luminează podeaua. Observă că stă cu pantofii pe un covoraş negru din cauciuc, aşezat peste podea.
   Covoraşul are cam jumătate de metru. E aşezat pe la mijlocul raftului de oţel, pare o suprafaţă de lucru confortabilă, doar nimeni nu s-ar sinchisi prea mult de un covoraş, darămite cineva ca Hess, care caută acul în carul cu fân. Se îndepărtează de covoraş şi intuiţia îi spune să se lase pe vine ca să-l tragă de acolo. Dar covoraşul nu poate fi clintit.
   Reuşeşte să-şi bage vârful degetelor sub el doar vreo 2-3 centimetri şi, pipăindu-l de-a lungul marginilor, simte o fisură subţire în betonul de pe jos, paralelă cu marginile covoraşului. Pe raft găseşte o şurubelniţă. Ia lanterna în gură şi o prinde bine între dinţi, înfige şurubelniţa sub marginea covorului, chiar în fisură, şi loveşte tare. Podeaua acoperită cu covoraşul lipicios se ridică puţin, iar Hess îşi strecoară degetele dedesubt şi găseşte o trapă.
   Hess se uită neîncrezător la cârlig şi la pătratul negru din podeaua de beton. Pe partea interioară a trapei există un mâner, astfel încât să poată fi închisă de jos, iar Hess scoate lanterna din gură şi luminează gaura. Lumina pătrunde câţiva metri în adâncime, dar el poate să vadă doar contururile unei suprafeţe aflate la capătul scării, care e montată lângă peretele deschizăturii. Hess se aşază pe podeaua de beton, ia din nou lanterna în gură, pune un picior pe prima treaptă a scării şi începe să coboare. Nu are nici cea mai vagă idee ce va găsi, dar senzaţia de nelinişte îi sporeşte cu fiecare pas. Brusc, simte un miros aparte.
   Nasul său este inundat de un amestec ciudat, miroase a materiale de construcţii şi a ceva parfumat. Abia când simte teren solid sub picioare îşi dă drumul şi păşeşte pe acea suprafaţă, luminând în jur.
   Camera nu e mare, dar este mai spaţioasă decât se aşteptase Hess. Are cam 12 metri pătraţi. Hess poate sta în picioare fără să dea cu capul de sus. De-a lungul panourilor sunt prize electrice, pereţi de beton văruiţi în alb, dar şi un parchet laminat, colorat ca o tablă de şah. Frumos şi curat. La o primă privire, camera nu are nimic înfricoşător, în afară de simplul fapt că există. Cineva a făcut măsurători şi a săpat în pământ.
   A cumpărat materiale, a montat şi instalat totul, acoperind apoi pivniţa cu o trapă grea care izolează fonic. Deşi Hess a lăsat trapa deschisă, sunetul ploii şi realitatea de deasupra sunt deja foarte departe. Îşi dă seama că în sinea lui s-a temut că va găsi aici părţi din cadavrul Kristinei Hartung, dar, spre uşurarea lui, camera e aproape goală.
   O canapea frumos vopsită în alb e amplasată pe podea, lângă o lampă ciudată cu trei picioare. Un şifonier alb înalt se întinde de-a lungul unui perete, cu un prosop agăţat de mânerul uşii. O pătură roşie atârnă la capătul peretelui, deasupra unui pat cu saltea şi un cearşaf alb.
   Se duce spre pat şi abia acum observă lămpile îndreptate spre el. Dar cutia de carton îi atrage atenţia. Dintr-un motiv sau altul, pe podea se găseşte o cutie de carton. Hess îngenunchează şi o luminează.
   Lucrurile din cutie sunt trântite grămadă, de parcă au fost puse înăuntru în grabă. Creme hidratante şi lumânări parfumate. Un termos, o cană murdară şi un lacăt. Cabluri şi echipament wireless. Foarte mult echipament wireless. Şi un laptop MacBook Air, care încă e conectat la un cablu ce traversează podeaua laminată şi duce până la veioza de pe noptieră. Abia acum îşi dă seama că nu e o veioză. E o cameră de filmat fixată pe un trepied şi, la fel ca veiozele, e îndreptată spre pat.
  Hess simte că i se face rău şi ar dori să se ridice. Vrea să iasă de acolo, să ajungă sus, în ploaie. Dar privirea lui rămâne blocată. Brusc vede nişte dâre vagi de apă pe podeaua laminată, de cealaltă parte a noptierei. Le-ar fi putut lăsa chiar el, dar nu crede că sunt ale lui. Înainte să-şi poată duce gândul la capăt, ceva iese din şifonier, în spatele lui.
   Se trezeşte cu o izbitură în ceafă, apoi urmează mai multe lovituri. Lanterna de buzunar îi cade din mână, vede raze de lumină străfulgerând tavanul, ca un caleidoscop. Primeşte câteva lovituri în faţă, iar gura i se umple de sânge.

57.

       Hess se răstoarnă peste noptieră, reuşind să se întoarcă pe jumătate.
   Încă e ameţit când loveşte cu piciorul în întuneric şi-şi nimereşte atacatorul, după care se prăbuşeşte pe pat şi se izbeşte cu capul de marginea acestuia. Durerea i se răsfrânge în maxilar. O ureche începe să-i ţiuie când se răsuceşte pe saltea ca să-şi redobândească echilibrul. Aude pe cineva lovindu-se de cutia de carton şi fugind spre scări, lucru care-i spune că trebuie să se ridice imediat. Reuşeşte s-o facă, dar nu vede nimic. Ameţit, se împiedică prin întuneric, pipăind cu mâinile aerul din faţa sa şi încercând să-şi amintească unde e scara. Se izbeşte de peretele dur de beton, i se julesc degetele, apoi simte cum ceva îl prinde de mâna stângă.
   Îşi simte atacatorul datorită mişcărilor rapide din faţa sa şi, brusc, picioarele şi mâinile sale îşi amintesc traseul care duce pe scări în sus. Când e aproape sus, întinde mâinile în întuneric şi apucă o gleznă, iar atacatorul se răstoarnă peste un teanc de containere de plastic şi începe să dea cu piciorul ca să-l lovească. Dar Hess nu-i dă drumul. Se târăşte mai sus şi, în întuneric, zăreşte dintr-odată MacBookul pe podeaua de beton.
   Apoi un toc de pantof îl loveşte de două ori în plină figură.
   Simte greutatea atacatorului care, cu o viteză surprinzătoare, îi pune un genunchi la gât şi-i împinge faţa spre podea. Reuşeşte să se târască afară din groapă cu jumătate de corp şi caută un sprijin la nimereală. Picioarele i se bălăngăne de parcă tocmai ar fi fost spânzurat şi simte că atacatorul se întinde după şurubelniţa pe care Hess, de prost ce e, a lăsat-o pe jos. Hess simte că urmează să-şi piardă cunoştinţa. I se întunecă privirea, dar aude o voce care-l strigă. Vocea lui Thulin.
   Ea îi strigă numele, poate din drum sau din casă, dar el, chiar dacă încearcă din răsputeri, nu-i poate răspunde. Zace pe podeaua rece a unui garaj, undeva la naiba-n praznic prin Husum, cu un individ de 100 de kilograme care-i blochează respiraţia şi care nu se clinteşte deloc. Mâinile sale se zbat cu disperare şi, dintr-odată, simte ceva în palma dreaptă. Un obiect rece, din oţel, pe care nu-l poate smulge ca să se apere, aşa că-l prinde şi începe să tragă cu toată forţa. Oţelul cedează.
   O gălăgie infernală îl copleşeşte când raftul cu găleţi de vopsea se desprinde din perete şi se prăbuşeşte.

58.

     Thulin stă în uşa terasei şi, printre stropii de ploaie, priveşte grădina liniştită. L-a strigat deja de mai multe ori pe Hess.
   Întâi în casă, acum afară şi, cu fiecare încercare rămasă fără răspuns, se simte ca ultima fraieră. Nu contează că s-a întors din drum de îndată ce şi-a dat seama a cui putea fi furgoneta.
   Acum se enervează fiindcă Hess nu şi-a amintit să încuie uşa de la intrare când a plecat.
   Thulin e pe cale să trântească la loc uşa terasei când aude hărmălaia din garaj. Păşeşte în curte şi mai strigă o dată.
   Pentru o clipă, crede că Hess bâjbâie aiurea pe acolo, dar apoi vede silueta întunecată alergând din capătul cel mai îndepărtat al garajului şi dispărând, prin ploaie, spre grădina din spate.
   După doar trei paşi, îşi scoate pistolul. Silueta se aruncă prin tufişuri şi fuge spre locul de joacă şi, deşi ea aleargă cât de repede poate, o pierde din vedere când ajunge în părculeţ. Se uită în jur, deja udă leoarcă şi abia trăgându-şi sufletul, iar zgomotul făcut de un tren de marfă ce se apropie o face să se întoarcă spre şine. Silueta a luat-o pe pantă în jos şi acum aleargă de-a lungul căii ferate, iar Thulin aleargă după ea, însă trenul de marfă se apropie din spate.
   Trenul o depăşeşte şi claxonează, iar ea cade în iarbă.
   Silueta care aleargă în faţa ei aruncă o privire rapidă peste umăr şi, chiar înainte să fie lovită de tren, virează la stânga şi traversează şinele. Thulin se întoarce. Aleargă în direcţia opusă, spre capătul trenului, ca să poată traversa şinele şi să reia urmărirea. Dar şirul de vagoane cu marfă e lung şi, în cele din urmă, ea e nevoită să se oprească.
   Printre vagoane, vede figura sălbatică a lui Hans Henrik Hauge răsucindu-se înapoi, înainte să dispară printre copaci.

59.

     Maşinile de poliţie cu girofaruri pe plafon au blocat aleea îngustă la ambele capete şi cei mai ambiţioşi reporteri criminalişti şi-au făcut apariţia.
   Câţiva fotografi şi nişte dube TV, urmând să realizeze transmisiuni în direct de pe teren pentru următorul buletin de ştiri, chiar dacă nu vor primi alte informaţii de la poliţie, în afară de ce pot vedea cu ochii lor, dincolo de barieră. S-a înfiinţat şi un grup de locatari care, pentru a doua oară în numai o săptămână, se uită şocaţi spre casa funcţionalistă de la numărul 7.
   În mod normal, nu se întâmplă mare lucru în astfel de cartiere, în afară de petrecerile în aer liber şi sortarea deşeurilor, iar Thulin se gândeşte că incidentele din acea săptămână vor rămâne mulţi ani în amintirea locuitorilor.
   Thulin a ieşit în strada din faţa casei ca s-o sune pe Le şi să-i ureze noapte bună, iar fetiţa a acceptat bucuroasă să petreacă încă o noapte la bunicul matern. Dar lui Thulin îi e greu să se concentreze asupra discuţiei şi, în timp ce Le îi povesteşte despre o nouă aplicaţie mobilă şi despre planurile de joacă împreună cu Ramazan, ea trece în revistă întâmplările din seara respectivă.
   Pe drum spre inelul metropolitan numărul 2 i-a trecut prin cap că furgoneta neagră putea să fie acea Mazda 6 a lui Hans Henrik Hauge şi e posibil ca bărbatul să se fi întors.
   Dar Hauge a reuşit să scape şi, după urmărire, l-a găsit pe Hess pe podeaua garajului, lovit şi răvăşit. Totuşi el şi-a venit în fire rapid şi a pus mâna pe MacBook. În mod evident, Hauge a uitat să-l ia. Ea a chemat criminaliştii, l-a informat pe Nylander şi l-a dat în urmărire pe Hans Henrik Hauge, momentan fără niciun rezultat.
   Perimetrul este din nou împânzit de criminalişti îmbrăcaţi în salopete albe, de data aceasta roind în garaj şi prin faţa lui.
   Şi-au adus surse proprii de alimentare la curent şi în zonă au fost amplasate proiectoare cu lumină puternică. Un cort alb a fost ridicat pe alee şi majoritatea containerelor de plastic din garaj au fost scoase afară, ca să uşureze accesul la încăperea de dedesubt.
   Thulin încheie discuţia cu fiica sa şi intră în garaj chiar când Genz iese din groapă, cu aparatul de fotografiat în mână. Când îşi scoate masca şi dă raportul, pare epuizat.
   - Materialele folosite indică faptul că această pivniţă a fost construită concomitent cu ridicarea noului garaj. Săpătura nu e prea mare, aşa că Hauge a închiriat un excavator pentru îngroparea stâlpilor. L-ar fi putut folosi şi la săparea pivniţei. Probabil nu i-a luat mai mult de două zile, dacă a lucrat netulburat. Încăperea era izolată fonic când trapa era închisă - sigur Hauge a preferat să fie aşa.
   Thulin ascultă tăcută, iar Genz continuă.
   - Câteva dintre jucăriile lui Magnus Kjær au fost găsite în subsol, împreună cu creme, sticle cu suc, lumânări parfumate şi alte produse similare. Subsolul avea curent electric şi acoperire wi-fi. Până acum, cercetările nu au dezvăluit nicio altă amprentă, în afară de cele ale băiatului şi ale lui Hans Henrik Hauge, iar lui Thulin toată povestea asta i se pare de neimaginat.
   Până acum, doar în ziare a mai citit despre astfel de cazuri sau a văzut reportaje la ştiri. Josef Fritzl, Marc Dutroux sau ce alţi psihopați or mai fi acum. Îşi dă seama că până azi i s-a părut ceva total ireal.
   - De ce avea wi-fi?
   - Încă nu ştim. Hauge s-a întors să ia nişte lucruri, dar nu ştim ce anume. În schimb, am găsit nişte coduri într-un caiet aflat într-una dintre cutii. Lucru care indică faptul că ar fi folosit un sistem anonim de tipul peer-to-peer. Poate pentru transmisiuni în direct.
   - Ce fel de transmisiuni?
   - Hess şi echipa de criminalişti IT încearcă să acceseze laptopul cu care Hauge a încercat să fugă, dar nu au parola, aşa că va trebui să-l ducem la secţie ca să-l decodăm.
   Thulin scoate mănuşile de unică folosinţă de pe mâinile lui Genz şi vrea să treacă de el ca să intre în garaj, dar Genz îi pune o mână pe umăr.
   - Poate ar trebui să-i laşi pe IT-işti să rezolve asta. Ne anunţă imediat ce găsesc ceva.
   În ochii lui negri, Thulin poate citi că sfatul a fost unul prietenos. Vrea s-o menajeze, dar ea refuză şi coboară în subsol.

60.

       Thulin se strecoară pe scări. Păşeşte pe podeaua laminată şi se întoarce cu faţa spre camera subterană care acum este luminată din toate colţurile de lanterne puternice.
   Doi criminalişti îmbrăcaţi în alb vorbesc în şoaptă cu Hess, stând în jurul laptopului MacBook şi a echipamentului wi-fi de pe comodă.
   - Aţi încercat să-l porniţi în recovery mode?
   Hess se întoarce. Are un ochi vânăt, degetele sunt înfăşurate în tifon şi cu o mână ţine la ceafă o cârpă plină de sânge.
   - Da, dar ni s-a spus că Hauge a pornit programul FileVault, aşa că nu-l pot deschide aici.
   - Dă-te la o parte. O fac eu.
   - Au spus că e mai bine să se ocupe ei...
   - Dacă faceţi ceva greşit, aţi putea şterge din fişiere.
   Hess se uită la ea, se îndepărtează de laptop şi le face semn criminaliştilor să facă acelaşi lucru. Thulin cunoaşte toate sistemele de operare şi, după ce butonează cu mănuşile de cauciuc, îi ia mai puţin de două minute să reseteze parola lui Hauge. Computerul se deschide şi pe ecran apare o imagine mare cu diverse figurine Disney. Goofy, Donald Duck şi Mickey Mouse. În partea stângă a ecranului sunt 12-13 foldere, purtând numele lunilor anilor.
   - Deschide-l pe ultimul.
   Thulin deja a dat dublu click pe ultimul folder, numit „Septembrie”. Se deschide o fereastră nouă care conţine cinci fişiere, fiecare cu simbolul „play”. Thulin deschide unul la întâmplare şi se uită la imaginile care apar. După 30 de secunde, înţelege că ar fi trebuit să-l asculte pe Genz.

61.

       Până acum, ştirile de la radio oferă doar nişte speculaţii şi câteva relatări, dar, bineînţeles, şi informaţii despre căutarea lui Hans Henrik Hauge.
   La un moment dat, melodia pop de la radio se transformă tot mai mult într-un omagiu adus sexului anal, aşa că Thulin decide să oprească aparatul. Nu are chef de vorbă şi îi convine că Hess e ocupat cu telefonul mobil.
   De la Husum a pornit spre Spitalul Glostrup, unde Magnus Kjær încă era internat. Au ajuns în sala destinată personalului medical, unde au vorbit cu o doamnă doctor, informând-o despre întreaga situaţie, iar Thulin a găsit consolare în faptul că aceasta părea sincer şocată şi foarte grijulie faţă de băiat.
   După aceea Thulin i-a dat instrucţiuni despre cum să procedeze dacă Hans Henrik Hauge îşi va face apariţia pe acolo. Sub nicio formă nu avea voie să se apropie de Magnus Kjær. Lucru oricum foarte puţin probabil, din moment ce era pus sub urmărire. Din fericire, medicul a spus că băiatul era bine, date fiind circumstanţele, însă Thulin şi Hess s-au oprit oricum pe la salonul lui, în drum spre ieşire. Băiatul era în pat, dormea, iar ei l-au privit câteva clipe prin fereastra pătrată din uşă.
   Copilul întâmpina diverse probleme de un an şi câteva luni şi diverşi medici i-au diagnosticat dificultăţile de comunicare drept autism. Din informaţiile pe care le are, Thulin deduce că, înainte să-i moară tatăl, iar mama să se cupleze cu Hauge, copilul a fost la fel de sănătos ca orice altul de vârsta lui.
   Hauge a ales-o tocmai pe ea pe portalul de întâlniri, posibil fiindcă menţionase că avea un băieţel. Detaliul care ar fi pus-o pe locul doi în ochii altor bărbaţi e motivul pentru care Hauge a ales-o tocmai pe ea. Din istoricul online al lui Hauge, Thulin ştia că acesta a contactat în special femei singure, cu copii, dar până acum nu acordase o importanţă prea mare acestui fapt.
   Pur şi simplu, Hauge părea să-şi caute o parteneră de vârstă apropiată.
   Din clipul văzut pe laptopul lui Hauge reieşea foarte clar cum l-a constrâns pe băiat să nu spună nimic. Stând pe saltea, în camera aceea de sub pământ, cu pătura roşie aproape suprarealistă atârnând în fundal, bărbatul îi amintea lui Magnus pe un ton pedagogic că sigur îşi dorea ca mama lui să fie fericită, nu tristă, ca după moartea tatălui. Apoi a adăugat pe un ton lejer şi foarte sigur că Magnus sigur nu-şi doreşte ca Hauge să-i facă vreun rău mamei sale.
   Magnus nu s-a opus violului ce a urmat, pe care Thulin nu a vrut să-l vadă. Cu toate acestea, violul a avut loc şi ea ştia din istoricul online al lui Hauge că scena trebuie să fi fost distribuită sau transmisă pe internet. Desigur, fără discuţia de la început şi fără imaginile în care i se putea vedea faţa. Şi nu a fost singura dată. Nici vorbă.

......................................................