Omul de castane, Soren Sveistrup

 ....................................................................

5-7

           Hess și Thulin s-au ridicat şi i-au mulţumit Rosei Hartung pentru întrevedere, dar doamna ministru i-a luat prin surprindere cu o întrebare:

   - Înainte să plecaţi, aş vrea să ştiu dacă există vreo şansă ca fiica mea să fie în viaţă.
   Niciunul nu ştia ce să răspundă. Era cea mai previzibilă întrebare, totuşi au fost luaţi pe nepregătite. În cele din urmă, Hess s-a trezit răspunzându-i:
   - Cazul fiicei dumneavoastră a fost rezolvat. Un bărbat a recunoscut crima şi a fost condamnat.
   - Dar amprentele... De trei ori?
   - Dacă ucigaşul are motivele sale pentru a vă purta pică, ar fi o dovadă de maximă cruzime să vă facă să credeţi asta.
   - Dar nu ştii asta. Nu ai cum să ştii.
   - După cum am spus...
   - Fac orice vreţi. Dar trebuie s-o găsiţi.
   - Nu putem face asta. După cum am spus...
   Rosa Hartung n-a mai zis nimic. Doar i-a privit cu ochi rugători, până când şi-a revenit, şi Vogel a venit s-o ia. După acel moment, lui Hess şi Thulin li s-a pus la dispoziţie o sală de şedinţe, iar Nylander a ordonat ca zece criminalişti să li se alăture imediat şi să-i ajute la verificarea dosarelor.
   Thulin mai aduce o cutie, pe care o aşază pe masă.
   - Mai era una. Eu voi citi dosarele de pe laptop, în sala de alături. La treabă!
   Optimismul resimţit de Hess când li s-a permis să discute cu doamna ministru a dispărut brusc. Iar au dosare de parcurs.
   Teancuri întregi de hârtii despre copilării distruse, sentimente rănite, intervenţiile consiliilor locale şi eşecurile acestora.
   Probabil, criminalul voia să le arunce pe toate în faţa poliţiei şi a autorităţilor. Hess îşi dă seama că a dormit prea puţin. Îi e greu să-şi pună ordine în gânduri şi nu reuşeşte să se concentreze. Oare ucigaşul se află printre persoane lezate, într-unul dintre dosarele aflate pe masă? E o ipoteză logică, dar oare ucigaşul gândeşte logic? Cu siguranţă, persoana respectivă a anticipat că vor parcurge tocmai aceste dosare. De ce ar risca să-şi dezvăluie identitatea? Şi de ce ar face oameni de castane? De ce ar tăia mâini şi picioare? De ce urăşte mamele - şi nu taţii? Şi unde e Kristine Hartung?
   Hess se asigură că portofelul de plastic e încă la locul lui, în buzunarul interior, după care se duce spre uşă.
   - Thulin, plecăm. Spune-le oamenilor tăi să ne sune dacă găsesc ceva.
   - De ce? Unde mergem?
   - La început.
   Hess iese pe uşă, fără să verifice dacă Thulin îl urmează. Pe drum spre ieşire, îl vede pe Frederik Vogel, care îşi ia rămas-bun şi închide uşa biroului ministerial.

82.

      - Dar de ce vorbim despre cazul Hartung dacă Nylander spune că e irelevant?
   - Habar n-am. Dacă am venit aici ca să vorbim despre macete şi dezmembrarea porcului, eu mă retrag. Dar întreabă-l pe el.
   Thulin stă lângă Genz, în laboratorul acestuia, şi se uită enervată spre Hess, care închide uşa, aşa încât nimeni să nu poată auzi ce discută ei acolo. De la Ministerul Afacerilor Sociale au plecat direct spre Genz. Au traversat oraşul, ajungând apoi la clădirea cubică, cu numeroasele ei birouri din sticlă şi cu halatele albe din laboratoare.
   Pe drum, cât el vorbea la telefon, Hess a rugat-o pe Thulin să se asigure că Genz e la muncă. Genz a părut să se bucure de apelul lui Thulin, mai ales că era total neanunţat, dar s-a dezumflat când a aflat că vizita se datorează unor lucruri pe care Hess vrea să le discute cu el. Thulin sperase că Genz va fi prea ocupat să-i poată primi, dar anularea unei şedinţe a picat la ţanc, aşa că avea timp, şi Thulin deja regretă că s-a implicat în toată povestea asta.
   Stau în dreptul mesei la care au observat prima oară amprentele Kristinei Hartung, dar momentul pare petrecut cu foarte mult timp în urmă. Văzând un aparat de sudură şi diverse alte unelte aşezate pe un radiator, ceva mai în spate, Thulin deduce că Genz tocmai încălzea plasticul pentru a-i testa flexibilitatea, însă acum privirea lui prietenoasă, dar alertă, e aţintită asupra lui Hess, care se apropie de masă.
   - Eu cred că ancheta din cazul Hartung e relevantă. Dar nici eu, nici Thulin nu am fost aici în timpul cercetărilor, aşa că am nevoie de ajutor şi tu eşti singurul în care am încredere. Dacă te îngrijorează eventualele consecinţe, ne poţi refuza şi plecăm imediat.
   Genz îi priveşte. Apoi zâmbeşte.
   - Sunt curios. Accept, câtă vreme nu-mi ceri să mai dezmembrez încă un porc. Despre ce e vorba?
   - Dovezile împotriva lui Linus Bekker.
   - Ştiam eu.
   Thulin se ridică de pe scaunul pe care tocmai se aşezase, dar Hess o prinde de mână.
   - Ascultă-mă. Până acum am făcut cam tot ce se aştepta şi criminalul să facem. Trebuie să găsim o scurtătură. Acum vom stabili definitiv dacă ne pierdem vremea băgându-ne nasul într-un caz închis. Dacă într-adevăr e o pierdere de vreme, n-o să mai zic nimic. N-o să mă mai auzi spunând ceva despre Kristine Hartung.
   Hess îi dă drumul la mână. Thulin rămâne pe loc o clipă, după care se aşază din nou. Îşi dă seama că Genz a observat cum Hess a luat-o de mână şi, dintr-un motiv sau altul, îi e ruşine că nu s-a retras. Hess deschide un dosar gros.
   - Kristine Hartung a dispărut anul trecut, în dimineaţa zilei de 18 octombrie, când se întorcea de la antrenamentul de handbal. Dispariţia ei a fost anunţată rapid la poliţie şi, câteva ore mai târziu, s-a pornit o anchetă serioasă, când bicicleta şi ghiozdanul ei au fost găsite aruncate într-o pădure. Timp de 3 săptămâni au căutat-o degeaba: parcă o înghiţise pământul. Apoi poliţia a primit un pont anonim în care li se sugera să percheziţioneze casa unui bărbat pe nume Linus Bekker, în vârstă de 23 de ani, care locuia la parterul unui bloc din Bispebjerg. Ce zici, pare corect până aici?
   - Da. Am participat la percheziţie şi informaţia primită s-a dovedit a fi solidă.
   Hess nu-i răspunde imediat lui Genz, ci continuă să răsfoiască foile din dosar.
   - Poliţia s-a dus la Linus Bekker acasă, l-a interogat despre Kristine Hartung şi a făcut o percheziţie. Bărbatul părea dubios. Nu avea job, nu avea studii, nu avea o reţea socială. Locuia singur, petrecându-şi timpul în faţa calculatorului, de obicei jucând pocher pe internet. Dar şi mai semnificativ este faptul că a făcut 3 ani de închisoare pentru că a violat o femeie şi pe fiica ei adolescentă, într-o casă din Vanlose, în care a intrat prin efracţie, pe când avea 18 ani. În plus, Bekker mai avea la dosar câteva condamnări minore pentru comportament indecent şi era sub tratament la clinica locală de psihiatrie. Cu toate acestea, iniţial a negat orice infracţiune comisă la adresa Kristinei Hartung.
   - A susţinut chiar că şi-a revenit complet. Dar apoi i-am percheziţionat laptopul - sau, mai bine zis, IT-iştii noştri i-au percheziţionat laptopul.
   - Exact. Din ce înţeleg, Linus Bekker s-a dovedit a fi un hacker de primă clasă. Autodidact, dar perseverent. În mod ironic, interesul lui pentru calculatoare s-a născut în timpul unui curs IT din închisoare şi atunci au descoperit că reuşise, în ultimele 6 luni, să spargă arhiva digitală a poliţiei şi să acceseze fotografii cu cadavre de la locul crimelor.
   Thulin se gândea că ar fi mai bine să tacă dacă nu vrea să irosească timpul, dar aici chiar trebuie să-l corecteze pe Hess.
   - Tehnic vorbind, nu a spart arhiva digitală. A interceptat datele de autentificare ale unui calculator care era conectat la sistem şi, fiindcă sistemul era vechi şi nu prea sigur, a reuşit să-l păcălească reaccesând informaţiile de autentificare. E scandalos că sistemul nu a fost schimbat atât de multă vreme.
   - Foarte bine. Oricum, Bekker a accesat sute de fotografii de la locurile crimelor - unele făcute cu mult timp în urmă - şi descoperirea sigur a produs un şoc.
   - N-a fost un simplu şoc. A fost o bombă nucleară, adaugă Genz. Bărbatul reuşise să acceseze nişte informaţii la care nimeni, în afară de noi, nu trebuia să aibă acces. În plus, din istoricul lui de navigare a reieşit că şi-a băgat nasul în câteva dintre cele mai urâte crime comise vreodată.
   - Asta am înţeles şi eu. L-au interesat în mod special cazurile de femei ucise, cu motivaţie sexuală. Aparent, printre preferatele lui erau femeile dezbrăcate şi mutilate, dar s-a aventurat şi la crimele comise împotriva copiilor, în special a fetelor minore. Bekker a recunoscut că avea dorinţe sadice şi că simpla vedere a fotografiilor îl excita. Dar continua să nege că s-ar fi atins de Kristine Hartung şi, la momentul respectiv, nicio probă nu sugera contrariul.
   - Nu. Până când i-am analizat o pereche de pantofi.
   - Spune-mi despre pantofi.
   - E destul de simplu. Am verificat toate lucrurile din apartament, inclusiv vechea lui pereche de tenişi, pe care am găsit-o într-un dulap, aşezată pe un ziar. Din analiza solului găsit pe talpa tenişilor a rezultat o potrivire de 100% cu tipul de sol din pădurea în care au fost găsite bicicleta şi ghiozdanul Kristinei Hartung. Nu era nicio urmă de îndoială. Apoi a început să mintă.
   - A minţit în legătură cu motivul pentru care s-a dus în pădurea respectivă?
   - Păi, nu? Din ce am înţeles, a spus că locurile crimelor îl atrăgeau - la fel ca fotografiile din arhive - şi când a văzut la ştiri reportajele despre dispariţia Kristinei Hartung, s-a dus în pădurea respectivă. Trebuie să-l întrebi pe Tim Jansen - sau pe ceilalţi poliţişti implicaţi - dar am impresia că a recunoscut faptul că a fost acolo, că a stat alături de ceilalţi curioşi, în spatele cordonului de poliţişti care înconjurau locul crimei, şi că simplul fapt că se afla acolo îl excita.
   - Voi reveni la aspectul ăsta. Dar adevărul e că bărbatul a continuat să susţină că nu a ucis-o pe Kristine Hartung. Nu a reuşit să-şi motiveze comportamentul şi a recunoscut că avea amnezii - lucru confirmat de diagnosticul său de schizofrenie paranoidă - dar a continuat să nege crima, chiar şi după ce aţi găsit arma crimei, cu sângele Kristinei Hartung pe ea: maceta era aşezată pe un raft din garajul lui, lângă maşină.
   Hess găseşte ceva în dosar.
   - A recunoscut abia după ce a fost interogat de Jansen şi Ricks şi după ce a fost confruntat cu fotografiile armei găsite. În linii mari, ţi se pare corect?
   - Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în timpul interogatoriilor, dar restul pare corect.
   - Bine. Acum putem pleca?
   Thulin se uită tăios la Hess.
   - Nu văd de ce pierdem vremea cu aşa ceva. Ce naiba mai contează? În mod evident, tipul era bolnav la cap, aşa că nu are sens să mai pierdem vremea cu el cât timp alt criminal scapă basma curată.
   - Nu cred că Linus Bekker e prea sănătos la cap. Singura problemă ar fi că, până în ziua în care a recunoscut crima, am impresia că a spus adevărul.
   - Hai, mai lasă-mă.
   - Ce vrei să spui?
   Genz devine curios, iar Hess găseşte răspunsul în dosar.
   - Cu un an înainte de cazul Hartung, Linus Bekker a fost reţinut de două ori pentru comportament indecent. Prima dată s-a întâmplat în curtea din spate a unui cămin studenţesc din Odense, unde cu câţiva ani în urmă o tânără fusese violată şi ucisă de iubitul ei. A doua oară s-a întâmplat în rezervaţia Amager, unde cu 10 ani în urmă o femeie a fost ucisă de un taximetrist şi apoi aruncată în tufişuri. În ambele cazuri, Bekker a fost văzut masturbându-se la fostele locuri ale crimelor, fiind apoi arestat şi primind o pedeapsă minoră.
   - Şi asta spune totul?
   - Nu. Ne spune că e posibil ca Linus Bekker să fi vizitat locul din care a dispărut Kristine Hartung imediat ce a aflat detaliile de la ştirile TV. Astfel de lucruri pot părea absurde pentru oamenii de rând, dar ar avea sens pentru un bărbat cu înclinaţiile lui.
   - Da, dar e ciudat că nu a spus de la început. O persoană nevinovată aşa ar fi procedat. El a venit cu explicaţia asta abia când i-am analizat pământul de pe tălpile tenişilor.
   - Poate nu e aşa de ciudat. Poate iniţial a sperat că nu veţi găsi urmele de pământ. Doar trecuseră trei săptămâni. Fără să-l cunosc personal pe Linus Bekker, îmi imaginez că spera să nu fie necesar să dea detalii despre nevoia sa de a vizita locurile crimelor. Dar a trebuit să spună adevărul când i s-au pus în faţă rezultatele analizelor.
   Thulin se ridică.
   - Ne învârtim în cerc. Nu văd de ce ar trebui să luăm drept adevărată explicaţia unui psihopat condamnat, aşa că mă întorc la minister.
   - Fiindcă Linus Bekker a fost acolo în pădure. Întocmai când şi cum a declarat.
   Hess bagă mâna în buzunarul interior după un portofel de plastic, din care ia un teanc de hârtii mototolite. Înainte să i le întindă lui Thulin, ea observă că e acelaşi portofel pe care-l văzuse dimineaţă la el acasă, când se întorsese de la alergat.
   - Biblioteca Regală păstrează în arhiva sa digitală diverse articole şi imagini, iar printre fotografiile făcute în seara respectivă la locul crimei am găsit-o pe asta. Din prima pagină reiese că fotografia a fost publicată într-un reportaj din presa scrisă, la o zi după dispariţia Kristinei Hartung. Celelalte imagini imprimate sunt doar prim-planuri ale aceleiaşi poze.
   Thulin se uită la micul grupaj de imagini imprimate. Pe prima a mai văzut-o. E aproape emblematică, fiind o reproducere 1:1 a uneia dintre primele fotografii pe care şi le aminteşte din reportajele despre cazul Kristinei Hartung. E o imagine din pădurea luminată de faruri şi proiectoare, prin care mişună ofiţeri de poliţie şi patrule canine, coordonând probabil întreaga operaţiune. Privirile lor sunt grave, transmiţând spectatorului o stare de urgenţă.
   Undeva în fundal, jurnalişti, fotografi şi diverşi curioşi sunt adunaţi în spatele cordonului de poliţie, iar Thulin dă să protesteze din nou, spunând că e o pierdere de vreme. Dar în următoarea fotografie apare el.
   Imaginea e brută şi pixelată. În ea, se vede un prim-plan al figurilor, iar Thulin îşi dă seama imediat că trebuie să fie o fotografie făcută curioşilor din spatele cordonului de poliţişti.
   Identifică figura lui Linus Bekker: în spate de tot, undeva în al treilea sau al patrulea rând, aproape ascuns după umerii celorlalţi. Din cauza zoom-ului, ochii săi arată ca nişte găuri întunecate şi neclare, dar trăsăturile lui faciale şi părul rărit nu lasă loc de îndoială.
   - Sigur, întrebarea este cum putea să se afle acolo, dacă mai târziu a susţinut că exact în acelaşi timp conducea spre nord, transportând cadavrul Kristinei Hartung şi căutând un loc unde să-l îngroape.
   - Ce dracu’...
   Genz ia teancul de foi de la Thulin, care încă nu ştie cum să reacţioneze.
   - De ce n-ai spus nimic până acum? De ce nu i-ai zis nimic lui Nylander?
   - A trebuit să iau legătura cu fotograful respectiv, să-mi confirme ora la care a fost făcută poza. Să mă asigur că poza a fost categoric făcută în seara aceea. Am primit confirmarea abia pe drum încoace. Cât despre Nylander, m-am gândit că e mai bine să discutăm mai întâi noi doi.
   - Dar asta nu-l absolvă pe Bekker. În teorie, ar fi putut s-o ucidă pe Kristine Hartung, să-i ascundă cadavrul în maşină, apoi să se întoarcă în pădure ca să urmărească activităţile poliţiei, după care să pornească spre nord.
   - Da. Am mai văzut genul ăsta de comportament. Dar, după cum am spus, dacă într-adevăr a dezmembrat cadavrul, e ciudat că maceta nu mai avea nicio urmă de pulbere de oase. Aşa că misterul începe să...
   - Dar de ce Linus Bekker ar recunoaşte un lucru pe care nu l-a făcut? Nu are sens.
   - Există mai multe motive. Dar cred că ar trebui să-l întrebăm pe el. Sincer, cred că ucigaşul din cazul Kristinei Hartung e cel pe care-l căutăm acum. Şi, cu puţin noroc, Linus Bekker ne poate fi de ajutor.

83.

      Sunt cam 100 de kilometri până în Slagelse, iar GPS-ul estimează durata călătoriei undeva la o oră şi jumătate.
   După numai o oră, Thulin opreşte în dreptul corturilor de circ de pe strada Gronningen, unde se află acum Spitalul de Psihiatrie şi secţia securizată.
   E plăcut să evadeze puţin din perimetrul oraşului şi să admire câmpurile şi pădurile, ale căror culori tomnatice radiază în nuanţe de arămiu, galben şi maro. Explozia de culori va dispărea curând, toamna urmând să-şi îmbrace haina monotonă şi cenuşie. Thulin încearcă să se bucure de privelişte, cu toate că mintea ei e în altă parte, la Departamentul de Criminalistică.
   Hess şi-a dezvoltat teoria în cursul discuţiei cu Genz. Dacă Linus Bekker era nevinovat în cazul Kristinei Hartung înseamnă că altcineva a plantat intenţionat suspiciunea asupra lui. Din multe puncte de vedere, Linus Bekker era ţapul ispăşitor perfect, având cazier judiciar şi tulburări psihice care ar atrage imediat atenţia poliţiei dacă ar intra în vizorul detectivilor.
   Dar criminalul - şi Hess nu se referea la Linus Bekker - probabil a planificat totul cu mult în avans, poate tocmai dorind să lase impresia că Kristine Hartung era deja moartă şi îngropată. Pontul anonim despre Linus Bekker care a condus la soluţionarea cazului Hartung pare acum suspect.
   Tocmai din acest motiv, Hess l-a întrebat pe Genz despre analiza apelului telefonic care i-a condus pe poliţişti la Linus Bekker. Genz s-a dus imediat la calculator să verifice detaliile menţionate în raportul criminalistic.
   Pontul anonim fusese transmis într-o luni dimineaţă, de la un telefon mobil, însă, din păcate, nu prin intermediul numărului 112, care înregistrează automat toate convorbirile. În mod ciudat, apelul a fost primit direct la secretariatul lui Nylander, şeful Serviciului Omoruri.
   Gestul în sine nu era neapărat dubios, pentru că Nylander apărea constant în materialele din presă din perioada respectivă. Prin urmare, nu e foarte bizar dacă o persoană care urmăreşte cazul încearcă să-i transmită informaţia în mod direct. Se pare că apelul se făcuse de pe un telefon mobil cu cartelă neînregistrată, fără informaţii despre posesor, aşadar depistarea informatorului a fost practic imposibilă. Pista s-a împotmolit. Din raportul poliţiei reiese că secretara care preluase apelul nu a putut să ofere o descriere mai detaliată, spunând doar că „un bărbat vorbitor de daneză” le-a transmis că ar trebui să-l verifice pe Linus Bekker şi să-i percheziţioneze locuinţa în legătură cu cazul Hartung.
   Apelantul a repetat numele lui Linus Bekker, după care convorbirea s-a întrerupt.
   Apoi Hess l-a rugat pe Genz să parcurgă încă o dată dovezile criminalistice din cazul Hartung, cât mai repede cu putinţă. Când investigaţia s-a concentrat în jurul lui Bekker, e posibil ca alte piste în aparenţă irelevante să fi fost abandonate. Ei bine, tocmai acele piste îl interesau pe Hess. Îi va lua ceva timp, dar Genz era dispus să încerce. L-a mai întrebat ce ar trebui să facă dacă observă cineva că-şi bagă nasul în rapoartele cazului Hartung.
   - Spune că eu te-am rugat să faci asta. Aşa nu intri tu în bucluc.
   Thulin n-a ştiut cum să reacţioneze, rămânând blocată câteva momente. Era convinsă că evoluţia anchetei o luase pe făgaşul interzis de Nylander şi, dacă vor fi descoperiţi, nesupunerea îi va putea afecta şansele de a intra în NC3. Dar pur şi simplu nu a lăsat-o inima să-l sune pe Nylander. În schimb, l-a sunat pe unul dintre criminaliştii care stăteau în sala de şedinţe a ministerului şi parcurgeau dosarele puse la dispoziţie, în căutarea potenţialilor inamici ai Rosei Hartung.
   Nimic nou, în afară de faptul că majoritatea dosarelor descriau emoţii şi antipatii puternice la adresa autorităţilor. În cele din urmă, când Hess a sugerat să aranjeze o conversaţie cu Linus Bekker, ea a fost de acord. Hess a dat un telefon la Secţia de Maximă Securitate, unde era închis Bekker. Psihiatrul responsabil se afla într-o şedinţă, dar Hess i-a explicat adjunctului imaginea de ansamblu, spunându-i că deja sunt pe drum încolo şi probabil vor ajunge într-o oră.
   - Eşti sigură că vrei să vii cu noi? Nu e nevoie să mergi şi tu, dacă simţi că astfel îţi compromiţi situaţia.
   - E în regulă.
   Thulin încă nu era prea convinsă că vizita va duce undeva.
   Era destul de evident că Linus Bekker a spus adevărul când şi-a recunoscut faptele. Ar fi putut oricum să se ducă în pădure, în spatele cordonului de poliţişti. Ştia că Tim Jansen şi Martin Ricks nu se temeau să facă pe durii - sau mai rău de-atât - dacă un suspect trebuia convins să recunoască fapta, dar, oricâtă presiune ar fi pus asupra lui Linus Bekker, ulterior bărbatul a avut suficiente ocazii să-şi retragă mărturia. Atunci de ce-ar fi falsă confesiunea lui?
   În ciuda pretinselor pierderi de cunoştinţă, Bekker şi-a amintit suficiente detalii încât întreaga desfăşurare a evenimentelor să fie pusă cap la cap. El a fost de acord cu reconstituirea faptelor, acţiunile lui fiind trasate din după-amiaza când umbla aiurea cu maşina şi, din întâmplare, a zărit-o pe fetiţa cu geanta de sport pe umăr, pentru ca în aceeaşi noapte să se trezească într-o pădure din nord, lângă cadavru. A descris violul şi strangularea, povestind cum a plecat cu maşina, apoi s-a plimbat aiurea cu cadavrul după el, neştiind ce să facă. În declaraţia făcută în sala de judecată le-a cerut iertare părinţilor fetei.
   Trebuia să fie adevărat. Orice altă variantă era nerealistă şi ăsta este ultimul gând al lui Thulin când ajung la destinaţie şi parchează în faţa Secţiei de Maximă Securitate.

84.

      Unitatea de maximă securitate recent construită în apropierea Spitalului de Psihiatrie este împrejmuită din toate părţile de două rânduri de ziduri înalte de şase metri, cu un şanţ la mijloc.
   Singurul punct de acces se află în partea superioară, unde sistemul de împrejmuire se intersectează cu spaţiul destinat parcării, iar Hess şi Thulin se opresc în faţa camerei de supraveghere dotate cu sistem audio şi amplasate lângă masiva poartă de acces.
   Spre deosebire de Hess, Thulin nu a mai fost niciodată într-o secţie de maximă securitate, dar a auzit vorbindu-se despre acest loc. Secţia de Maximă Securitate, poreclită „la Secu’”, este cea mai mare instituţie de psihiatrie medico-legală din ţară, adăpostind majoritatea infractorilor periculoşi. Cei aproximativ 30 de deţinuţi au fost condamnaţi în baza aşa-numitului decret special - o măsură pe care judecătorii o pot folosi în rarele cazuri când există suficiente motive pentru a suspecta că individul prezintă un pericol real pentru cei din jur.
   Când se consideră că pericolul e cauzat de o boală psihică, persoana este transferată la Secţia de Maximă Securitate - care funcţionează ca o unitate-hibrid între o secţie de psihiatrie şi o închisoare de maximă securitate - urmărindu-se întotdeauna să fie închişi acolo pe durată nedeterminată. Deţinuţii sunt consideraţi pacienţi. Printre ei se găsesc ucigaşi, pedofili, violatori în serie şi piromani, iar unii nu vor deveni niciodată eligibili pentru reintegrarea în societate, din cauză că problemele lor psihice rămân neschimbate.
   Poarta electrică se ridică şi Thulin îl urmează pe Hess într-un fel de garaj pustiu, unde un agent de pază îi întâmpină din spatele unui perete de sticlă antiglonţ. În spatele lui se vede un alt gardian, stând în faţa monitoarelor şi camerelor de supraveghere. Foarte multe la număr. Conform instrucţiunilor primite, Thulin predă telefonul mobil, cureaua, şireturile şi orice ar putea fi folosit pe post de armă sau ar putea înlesni sinuciderea. Thulin şi Hess trebuie să-şi predea şi pistoalele, dar Thulin suferă cel mai mult după telefonul mobil, fiind astfel forţată să întrerupă legătura cu colegii din minister, lucru pe care nu-l anticipase.
   Scanarea corporală o scuteşte de alte verificări, aşa că ea şi Hess se află acum în garaj, aşteptând să se deschidă următoarea poartă. Pătrund mai adânc în sistemul de porţi securizate, fiecare dintre ele deschizându-se abia după ce precedenta se închide complet. La celălalt capăt al încăperii se deschide o uşă grea de metal, acţionată electronic de un asistent pe al cărui ecuson scrie „Hansen”.
   - Bine aţi venit. Vă rog să mă urmaţi.
   Cu holurile sale luminoase şi cu vederea spre frumoasele curţi interioare, la o primă vedere, secţia seamănă cu un centru educaţional modern. Dar impresia se risipeşte imediat ce observi că majoritatea mobilei este bine fixată de podea sau de pereţi, ca pe un vapor. Sunetul cheilor care zdrăngănesc se aude neîncetat şi sistemul de porţi securizate continuă pe măsură ce detectivii avansează în interiorul secţiei. Această zonă arată ca o închisoare obişnuită. Câţiva pacienţi stau pe canapele sau în jurul meselor de tenis de masă. Sunt bărboşi, unii dintre ei în mod vizibil supuşi unui tratament medicamentos. Majoritatea poartă papuci de casă şi-şi petrec timpul stând de vorbă.
   Pacienţii la care se uită Thulin au o expresie tristă. Seamănă mai degrabă cu persoanele internate în aziluri, dar Thulin îi recunoaşte pe câţiva din diverse fotografii apărute în presă. Chiar dacă arată îmbătrâniţi şi decrepiţi, ea ştie că au vieţi omeneşti pe conştiinţă.
   - E foarte neplăcut. Nu înţeleg de ce nu am fost informat până acum.
   Psihiatrul Weiland nu e încântat să-i vadă. Chiar dacă Hess i-a explicat adjunctului motivul vizitei, acum trebuie s-o ia de la capăt.
   - Îmi pare rău, dar trebuie să discutăm cu el.
   - Linus Bekker face progrese. Nu poate gestiona discuţii despre moarte şi violenţă. Tocmai genul acesta de lucruri îi poate provoca o regresie. Linus Bekker e unul dintre pacienţii cărora le e interzisă orice interacţiune cu media, cu excepţia unei ore pe zi în care poate viziona emisiuni despre natură.
   - Ne vom rezuma la chestiuni care au mai fost discutate cu el anterior. E absolut necesar să vorbim cu el. Va trebui să obţin mandat judecătoresc dacă nu ne permiteţi accesul, însă o asemenea întârziere poate costa vieţi omeneşti.
   Thulin observă că psihiatrul nu se aştepta la un astfel de răspuns. Ezită, evident deranjat că trebuie să dea înapoi.
   - Aşteptaţi aici. Dacă el îşi dă acordul, e în regulă. Dar nu va fi constrâns să facă ceva împotriva voinţei lui.
   După doar câteva momente, psihiatrul se întoarce şi-i confirmă lui Hansen că Linus Bekker a fost de acord, apoi se întoarce şi pleacă. Hansen aruncă o privire scurtă în urma acestuia, după care le descrie măsurile de siguranţă.
   - Contactul fizic e strict interzis. Dacă apare orice fel de reacţie emoţională din partea lui Bekker, trebuie să trageţi şnurul de alarmă din sala de vizită. Noi vom fi afară, în dreptul uşii, în caz că va fi nevoie, dar nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Aţi înţeles?

85.

      Sala de vizite are în jur de 15 metri pătraţi. Panoul gros şi blindat face ca grilajul să fie complet inutil. Privitorul are o vedere liberă spre curtea înverzită şi spre zidul înalt de şase metri, aflat ceva mai în spate. Patru scaune de plastic dur sunt dispuse foarte precis în jurul unei măsuţe pătrate, iar rigoarea se datorează faptului că întregul ansamblu de mobilier e bine fixat de podea.
   Linus Bekker e aşezat pe un scaun şi-i aşteaptă deja atunci când Hess şi Thulin sunt aduşi înăuntru.
   E surprinzător de scund. Posibil să aibă doar 1,65 metri. E un bărbat tânăr, aproape chel. Cu o figură copilărească, dar cu o constituţie puternică. Îmbrăcat în pantaloni de trening şi tricou alb, arată ca un gimnast.
   - Pot să stau la geam? Îmi face mare plăcere să stau la geam.
   Linus Bekker s-a ridicat în picioare şi-i priveşte, agitat ca un elev timid.
   - Sigur. E alegerea ta.
   Hess face prezentările şi Thulin observă că se chinuie să pară prietenos şi de încredere, apoi încheie prezentarea mulţumindu-i bărbatului pentru timpul acordat.
   - Aici am timp din belşug.
   Linus Bekker spune asta fără nicio urmă de ironie şi fără să zâmbească. E doar o constatare, spusă în vreme ce clipeşte nesigur. Când Thulin se aşază pe unul dintre scaunele fixate de podea, vizavi de bărbat, Hess începe să-i explice că se află aici fiindcă au nevoie de ajutorul lui.
   - Dar nu ştiu unde e cadavrul. Îmi pare foarte rău, dar nu-mi amintesc nimic în afară de ce v-am spus deja.
   - Stai liniştit. Nu despre asta vrem să vorbim.
   - Aţi lucrat la caz? Nu-mi amintesc de voi doi.
   Linus Bekker pare uşor speriat. Are o expresie total inocentă. Stă pe scaun cu spatele drept, dar ciupindu-şi agitat cuticulele, care deja sunt roase şi înroşite.
   - Nu, nu am lucrat la caz.
   Hess începe să depene minciuna pe care o conveniseră. Îi arată insigna de la Europol, spunându-i că e criminolog şi că lucrează la Haga, unde alcătuieşte profilurile suspecţilor. Cartografierea personalităţii şi a comportamentului unor infractori ca Linus Bekker ar putea să contribuie la soluţionarea unor infracţiuni similare. Acum Hess se află în Danemarca pentru a-şi ajuta colegii de aici - inclusiv pe Thulin - să înfiinţeze un departament similar. Au discuţii cu anumiţi deţinuţi pentru a le studia tiparul comportamental de dinaintea săvârşirii faptelor, iar acum speră că Linus Bekker doreşte să colaboreze.
   - Dar nu am fost informat că veţi veni.
   - Într-adevăr, a fost o greşeală. Trebuia să fii informat mult mai devreme, să te poţi pregăti - dar, din păcate, a avut loc o neînţelegere. În momentul de faţă, tu hotărăşti dacă vrei să ne ajuţi. Dacă nu vrei, plecăm.
   Linus Bekker se uită pe geam afară şi îşi ciupeşte iar pieliţele. Pentru o clipă, Thulin e sigură că va refuza.
    - Bine, accept. Contează faptul că vreau să-i ajut pe alţii, nu-i aşa?
   - Întocmai. Îţi mulţumesc, e frumos din partea ta.
   În minutele următoare, Hess verifică diverse detalii despre Linus Bekker. Vârsta. Domiciliul. Relaţiile familiale. Studiile. Dacă e dreptaci. Condamnările anterioare. Toate sunt întrebări inofensive şi inutile - ale căror răspunsuri le cunosc deja - menite de fapt să câştige încrederea lui Linus Bekker şi să-i dea o senzaţie de siguranţă.
   Thulin trebuie să admită că Hess se descurcă de minune, iar scepticismul ei iniţial faţă de povestea de acoperire se dovedeşte nejustificat. Dar această interpretare durează destul de mult şi i se pare că stă pe loc în faţa unui uragan, pierzându-şi vremea cu nimicuri în timp ce furtuna se apropie ameninţător. Într-un final, Hess ajunge la ziua crimei.
   - Ai spus că-ţi aminteşti foarte vag ziua respectivă. Doar fragmente din ea.
   - Da. Mi-am pierdut cunoştinţa de câteva ori. Eram amețit din cauza bolii şi nu dormisem de câteva zile. Am petrecut prea mult timp uitându-mă la fotografiile din arhivă.
   - Spune-mi cum a început toată activitatea ta legată de arhivă.
   - Era un fel de vis din copilărie, dacă-i pot spune aşa. Simţeam pornirile acelea, care...
   Bekker se opreşte, iar Thulin presupune că tratamentul lui psihoterapeutic îl învaţă să-şi înfrâneze pornirile sadice şi necrofile.
   - ...şi din documentarele despre acele infracţiuni am aflat că s-au făcut fotografii la scenele crimelor. Doar că nu ştiam unde sunt stocate. Nu înainte să pătrund în serverul Departamentului de Criminalistică. După ce am reuşit să fac asta, restul a fost floare la ureche.
   Thulin poate confirma. Absenţa totală a măsurilor de securitate poate fi justificată doar prin prisma faptului că nimeni nu-şi imagina că vreo persoană ar vrea să acceseze ilegal arhiva digitală a victimelor şi fotografiile de la scenele crimelor. Până când Linus Bekker a depăşit limita şi a comis inimaginabilul.
   - Ai povestit cuiva despre informaţiile pe care le-ai accesat?
   - Nu. Ştiam că n-ar trebui să fac aşa ceva. Dar... cum am spus...
   - Ce efect aveau fotografiile asupra ta?
   - Credeam că fotografiile... îmi făceau bine. Pentru că aşa puteam să-mi controlez... pornirile. Dar astăzi îmi dau seama că nu era aşa. Mă excitau. Mă făceau să mă gândesc la un singur lucru. Îmi aduc aminte că am simţit nevoia să ies afară, la aer. Aşa că am dat o tură cu maşina. Dar nu reuşesc să-mi amintesc ce s-a întâmplat după aceea.
   Expresia apologetică a lui Bekker se intersectează cu a lui Thulin şi, chiar dacă el pare inofensiv şi sincer, ea se cutremură.
   - Ştia cineva din jurul tău că ai perioade de pierdere a cunoştinţei?
   - Nu. Nu m-am întâlnit cu nimeni în perioada aceea. Stăteam mai mult pe acasă. Şi când plecam undeva, mergeam să văd scenele.
   - Ce scene?
   - Scenele crimelor. Unele noi, altele vechi. În Odense, de exemplu, la complexul Amager, unde am fost arestat. Dar şi în alte locuri.
   - Ţi-ai pierdut cunoştinţa lângă apartamentele de acolo?
   - Poate. Nu-mi aduc aminte. Cam asta se-ntâmplă când îţi pierzi cunoştinţa.
   - Ce altceva îţi mai aminteşti din ziua crimei?
   - Nu prea multe. E greu de spus, fiindcă încurc borcanele cu lucrurile pe care le-am aflat mai târziu.
   - De exemplu, îţi aminteşti că ai urmărit-o pe Kristine Hartung în pădure?
   - Nu. Asta nu. Dar îmi amintesc pădurea.
   - Dar dacă nu ţi-o aminteşti pe ea, de unde ştii că tu ai atacat-o şi ucis-o?
   Linus pare uşor mirat şi luat pe nepregătite, doar şi-a recunoscut vinovăţia cu mult timp în urmă.
   - Pentru că aşa mi-au spus. Şi m-au ajutat să-mi amintesc şi alte lucruri.
   - Cine?
   - Poliţiştii care m-au interogat. Au găsit şi dovezi. Pământ pe talpa încălţămintei. Sângele de pe maceta pe care am folosit-o să...
   - Dar atunci continuai să susţii că nu tu erai făptaşul. Ţi-ai amintit singur de macetă?
   - La început nu. Dar apoi diversele amănunte au început să întărească tot mai mult acea concluzie.
   - De fapt, chiar la început, când a fost găsită maceta, ai spus că n-o mai văzuseşi până atunci. Că probabil cineva o adusese în garaj, lăsând-o pe raftul de lângă maşină. Abia la un interogatoriu ulterior ai recunoscut că era a ta.
   - Da, corect. Dar medicii mi-au explicat că aşa se manifestă boala mea. La schizofrenicii paranoizi, mintea distorsionează faptele întâmplate în realitate.
   - Dar dacă maceta a fost pusă de altcineva acolo, ai idee cine ar fi putut face asta?
   - Dar nu a fost pusă... Eu am pus-o. Nu mă descurc prea bine la întrebările astea...
   Linus Bekker se uită nesigur spre uşă. De parcă ar vrea să plece. Dar Hess se apleacă în faţă, spre el, încercând să-i capteze atenţia.
   - Linus, te descurci foarte bine. Dar trebuie să ştiu dacă ai avut vreo persoană apropiată în perioada respectivă. Cineva care să ştie cum te simţi. Cineva căruia i te-ai confesat. O persoană pe care poate ai întâlnit-o din întâmplare sau cu care ai vorbit pe internet sau...
   - Nu, absolut nimeni. Nu înţeleg ce doriţi. Cred că vreau să mă întorc în camera mea.
   - Linus, nu te agita. Dacă vrei să mă ajuţi puţin, cred că putem afla ce s-a întâmplat în ziua aceea. Şi mai ales ce s-a întâmplat cu Kristine Hartung.
   Linus Bekker, care tocmai voia să se ridice, se uită nesigur spre Hess.
  - Crezi?
   - Da, cred. Sunt sigur. Doar să-mi povesteşti cu cine ai păstrat legătura în perioada respectivă.
   Hess se uită în ochii lui Linus Bekker cu o expresie serioasă şi de încredere. Preţ de o clipă, figura tinerească a lui Linus Bekker lasă de înţeles că s-a lăsat convins de Hess. Apoi începe să râdă.
   Linus Bekker râde zgomotos. Thulin şi Hess se uită neîncrezători la bărbatul scund care încearcă fără succes să-şi potolească râsul. Când, într-un final, se opreşte şi începe să vorbească, se comportă de parcă şi-ar fi dat masca jos. Nu mai arată nicio urmă de nesiguranţă sau agitaţie.
   - De ce nu mă întrebi direct ce vrei să afli?
   - Ce vrei să spui?
   - Ce vrei să spui?
   Bekker imită vocea lui Hess, dându-şi ochii peste cap, cu un zâmbet sarcastic.
   - Mori de curiozitate să ştii de ce aş fi recunoscut o infracţiune, dacă nu eu am comis-o.
   Thulin îl priveşte pe Linus Bekker. Transformarea e şocantă. Bărbatul e nebun. Nebun de legat. Pentru o secundă, Thulin ar vrea să-l cheme pe psihiatru, să vadă şi singur cât de mult a progresat Bekker, de fapt. Hess încearcă să-şi păstreze calmul.
   - OK. De ce ai recunoscut?
   - Mai taci. Eşti plătit să afli asta. Chiar te-au adus din Europol să afli prostiile astea de la mine sau insigna pe care mi-ai arătat-o mai devreme e falsă?
   - Linus, nu înţeleg ce vrei să spui. Dar dacă nu ai avut nimic de-a face cu Kristine Hartung, nu e prea târziu să recunoşti. Te-am putea ajuta la redeschiderea cazului.
   - Dar n-am nevoie de ajutor. Dacă încă trăim într-o societate a statului de drept, ar trebui să mă întorc acasă cel târziu de Crăciun. Sau imediat ce Omul de castane şi-a terminat de strâns recolta.
   La auzul acestor cuvinte, Thulin simte că a primit o lovitură de ciocan. La fel şi Hess, care a încremenit. Bekker ştie.
   Zâmbeşte. Şi în timp ce Thulin încearcă să se comporte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în încăpere parcă s-a lăsat întunericul.
   - Omul de castane...?
   - Da, Omul de castane. Motivul vizitei voastre. Dragul de Hansen, cel mai grăsuţ, uită că încă avem teletext la televizoarele din sufragerie. Sunt doar 38 de caractere pe un rând, dar afli câte puţin din toate. De ce veniţi abia acum? Nu cumva şeful vostru v-a interzis să vă băgaţi nasul în cazul lui rezolvat impecabil?
   - Ce ştii despre Omul de castane?
   „Omuleţule de castane, haide, vino înăuntru. Omuleţule de castane...”
   Linus Bekker continuă să fredoneze melodia, pe un ton batjocoritor. Hess îşi cam pierde răbdarea.
   - Te-am întrebat ce ştii!
   - E prea târziu. E cu mult înaintea voastră. De asta aţi veni aici la cerşit informaţii. Pentru că v-a cam tras-o. Pentru că nu ştiţi ce să mai faceţi.
   - Ştii cine e?
   - Ştiu ce e. E maestrul. Şi eu am devenit un pion în planul lui. Altfel n-aş fi recunoscut.
   - Linus, spune-ne cine e.
   - Linus, spune-ne cine e.
   Linus Bekker îl imită iar pe Hess.
   - Şi fata?
   - Şi fata?
   - Ce ştii? Unde e? Ce s-a întâmplat cu ea?
   - Mai contează? Sigur s-a distrat pe cinste...
   Linus Bekker se uită la ei cu o privire nevinovată, dar pe faţă îi apare un rânjet obscen. Thulin nu apucă să reacţioneze când Hess se ridică şi-l înşfacă. Dar Bekker e pregătit şi trage imediat de sfoară. Se declanşează alarma, care face un zgomot infernal. În secunda următoare, când se deschide uşa de metal şi bărbaţii vânjoşi dau buzna înăuntru, Linus Bekker îşi reia rolul de şcolar agitat, cu figură temătoare.

86.

          Poarta se ridică lent, dar Hess nu are răbdare să aştepte.
   În timp ce Thulin recuperează obiectele amândurora de la paznicul aflat în spatele geamului antiglonţ, îl vede cum se strecoară înainte ca uşa să se deschidă complet, apoi se duce grăbit spre parcare. Când iese şi ea, vântul rece şi umed are un efect eliberator. Inspiră adânc, încercând să scape de senzaţia odioasă provocată de Linus Bekker.
   Au fost daţi afară din secţie. Psihiatrul Weiland a fost convocat, iar el a cerut o explicaţie pentru cele întâmplate în sala de vizite. Linus Bekker a fost convingător. S-a îndepărtat temător şi agitat de Hess şi Thulin, de parcă aceştia i-ar fi provocat nişte traume fizice sau psihice. Psihiatrului i s-a plâns că Hess „a pus mâna pe el” şi că i-a adresat „întrebări ciudate despre moarte şi crimă”, iar psihiatrul l-a susţinut. Nici Hess, nici Thulin nu s-au gândit că ar trebui să înregistreze conversaţia cu Linus Bekker. Şi chiar dacă s-ar fi gândit, telefoanele lor mobile rămăseseră în custodia paznicului, aşa că nu avea niciun sens să contrazică afirmaţiile lui Bekker.
   Călătoria până aici s-a transformat într-un real dezastru şi când Thulin îşi ascultă mesajele vocale, în drum spre parcare, starea ei nu se îmbunătăţeşte absolut deloc. Cât timp au stat la Secţia de Maximă Securitate, telefonul i-a sunat de şapte ori. După ce ascultă primul mesaj, începe să alerge spre maşină, prin ploaie.
   - Ne întoarcem la minister. Au găsit cazuri pe care trebuie să le verificăm.
   Thulin ajunge la maşină şi o deblochează, dar Hess rămâne în ploaie.
   - Nu contează ce-au găsit la minister. Criminalul nu e implicat în vreun caz spre care el însuşi să ne fi condus. Nu ai auzit ce-a zis Bekker?
   - Am auzit un psihopat care aberează şi te-am văzut pe tine cum ai luat-o razna. Nimic altceva.
   Thulin deschide portiera, intră în maşină şi trânteşte pistolul şi celelalte obiecte ale lui Hess pe scaunul din dreapta. Verifică ora de pe bord, estimând că nu vor ajunge în oraş înainte de lăsarea întunericului şi ştie că va trebui să-l roage pe bunicul să stea iar cu Le. Hess abia a apucat să pună un picior în maşină când ea porneşte motorul şi apoi o ia din loc.
   - Bekker ştia că vom veni. Se aştepta la asta încă de când a fost condamnat. Ştie pe cine căutăm, spune Hess trântind portiera maşinii.
   - Ştie pe dracu’. Linus Bekker e un agresor sexual pervers, care a citit nişte informaţii pe teletext. A vrut să ne provoace şi să-şi bată joc de noi, iar tu ai muşcat momeala. Ce mama dracului a fost în capul tău!?
   - Ştie cine a răpit-o.
   - Ştie pe naiba. Linus Bekker a răpit-o. Toată lumea ştie că fetiţa e moartă şi îngropată. Tu eşti singurul care nu s-a prins încă. De ce ar recunoaşte o crimă pe care n-a comis-o?
   - Pentru că şi-a dat seama cine a comis-o. Cineva pentru care ar ispăşi cu bucurie pedeapsa, fiindcă în mintea lui bolnavă i s-a întipărit ideea că face parte dintr-un plan măreţ. O persoană pe care o admiră. Pe cine ar putea admira Linus Bekker?
   - Pe nimeni. Bărbatul e nebun de legat. Îl interesează doar moartea şi distrugerea.
   - Exact. Un maestru în practicile care-l interesează pe Bekker. Linus Bekker trebuie să fi văzut ceva în arhiva cu fotografii ale cadavrelor, pe care a reuşit s-o acceseze.
   Încet, cuvintele încep să capete sens. Thulin calcă pedala de frână, reuşind cu greu să evite camionul ce se deplasează greoi prin ploaie, pe drumul principal. În spatele camionului se întinde un şir lung de maşini, iar Thulin simte că Hess se uită la ea.
  - Îmi pare rău că am depăşit limita. Am greşit. Dar dacă Linus Bekker minte, absolut nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Kristine Hartung. Nici măcar dacă e moartă sau nu.
   Thulin nu răspunde. Porneşte maşina, accelerează şi, în acelaşi timp, formează un număr pe telefonul mobil. Hess nu-şi bate gura degeaba. De parcă nu era oricum destul de enervant. Are puţin de aşteptat, apoi Genz răspunde la telefon.
   Legătura e destul de proastă. După zgomotele din fundal, şi Genz se află într-o maşină.
   - Salut. De ce nu reuşeşte nimeni să dea de voi? Cum a fost cu Bekker?
   - De asta te sun. Ai acces la toate fotografiile din arhiva criminalistică pe care le-a accesat? Fotografiile pe care le-a accesat ilegal?
   Genz pare surprins.
   - Presupun că da, dar trebuie să verific. De ce?
   - Îţi explic mai târziu. Ideea e că trebuie să aflăm care fotografii l-au interesat cel mai mult pe Bekker. Cu siguranţă e posibil să-i identifici preferatele. În acelaşi timp, fă o listă cu fotografiile accesate cel mai des. Eventual şi cele pe care le-a descărcat, dacă a făcut asta. Credem că ar putea reprezenta o pistă importantă, prin urmare avem nevoie de ele cât mai repede. Dar fără să afle Nylander. OK?
   - Da, OK. O să iau legătura cu IT-ştii imediat ce mă întorc. Dar nu ar trebui să aştept până când aflăm dacă Jansen a avut dreptate?
   - Jansen?
   - Nu te-a sunat?
   Thulin se agită subit. Uitase complet de Jansen după scurta întrevedere de dimineaţă, când ei tocmai ieşeau din biroul lui Nylander. Arăta ca un cadavru. Închis în sine şi tăcut. Ea s-a simţit mai uşurată când Nylander l-a chemat înăuntru să stea de vorbă, sperând că şeful intenţiona să-l trimită acasă.
   Instinctul îi spune acum că lucrurile au urmat un alt curs.
   - De ce trebuia să mă sune Jansen?
   - Să-ţi spună despre adresa din Sydhavnen. Ceva mai devreme l-am auzit cerând întăriri prin staţia radio. Bănuieşte că suspecţii ar putea fi acolo.
   - Suspecţii? Ce suspecţi? Jansen nici măcar nu mai lucrează la caz.
   - Aha. Se pare că el vede lucrurile altfel. Urmează să facă o razie la o adresă, unde crede că se ascund criminalii.

87.

       Aşezat pe scaunul din faţă al maşinii sale de serviciu, Tim Jansen verifică din nou cartuşul, apoi îl pune la loc în pistolul său Heckler & Koch. Întăririle vor ajunge în cel puţin 10 minute, dar asta nu e o problemă. Oricum nu plănuise să le aştepte.
   Ucigaşul lui Ricks ar putea fi în interiorul clădirii şi Jansen preferă ca prima confruntare şi primul interogatoriu să le efectueze pe cont propriu. Cel puţin oamenii ştiu unde se află, în caz că apar probleme, şi dacă va trebui să explice de ce a intrat de unul singur, poate oricând să spună că nu a avut de ales, că situaţia s-a complicat înainte de sosirea întăririlor.
   Când iese din maşină, Jansen simte cum vântul rece îi biciuie faţa. Vechiul cartier industrial din Sydhavnen e alcătuit dintr-o serie de magazii înalte, spaţii noi de depozitare, şantiere de fier vechi şi diverse locuinţe înghesuite printre toate clădirile industriale. Din cauza vântului, prin aer zboară particule de praf şi deşeuri. Îndreptându-se spre adresă, nu vede nicio maşină pe drum.
   Clădirea orientată spre stradă are două etaje şi e uşor de confundat cu o proprietate rezidenţială oarecare. Dar, când se apropie, pe un zid dărăpănat vede rămăşiţele unui semn ce sugerează că, mai demult, acolo a fost un abator industrial.
   Vitrina de lângă intrarea principală e acoperită pe interior cu un material negru, împiedicându-te să vezi ceva din stradă, aşa că Jansen traversează trotuarul şi intră în curte. Construcţia mare şi foarte lungă amplasată în spatele ei trebuie să fie vechiul abator. De-a lungul clădirii, sub porţile masive, se întind platforme pentru încărcare şi descărcare. Ceva mai departe, abatorul se învecinează cu o grădină cu gardul prăbuşit şi cu trei-patru pomi fructiferi sfrijiţi, care arată de parcă vântul stă să-i doboare în curând.
   Jansen se întoarce spre clădirea din faţă şi observă o intrare prin spate, fără niciun  semn deasupra, dar cu un preş la uşă şi un ghiveci în care e plantat un molid veştejit. Ridică mâna şi bate, iar cu cealaltă mână deblochează pistolul din buzunarul hainei.
   Pentru Jansen, zilele de după moartea lui Martin Ricks au fost ireale. Această senzaţie de coşmar s-a declanşat când a văzut silueta neînsufleţită a partenerului său, înconjurată de luminile ambulanţelor şi de câinii din patrulele poliţiei care lătrau când adulmecau prin toate colţurile întunecate ale grădinii.
   Nu ştiuse nimic despre soarta prietenului său când a plecat din Urbanplanen, apoi s-a izbit de inimaginabilul rezultat. Iniţial s-a gândit că fiinţa aceea cu o paloare morbidă nu avea cum să fie colegul său. S-a gândit că moartea nu avea cum să-l reducă pe Ricks la grămada aceea inertă ce zăcea la picioarele sale. Dar aceasta era realitatea. Câteva ore bune, Jansen aproape s-a aşteptat ca Ricks să-şi facă apariţia şi să ţipe la careva pentru că a fost lăsat atât timp să zacă pe pietrişul rece. Dar asta nu s-a întâmplat.
   Ajunseseră parteneri aproape din întâmplare, însă din câte îşi amintea Jansen au fost pe aceeaşi lungime de undă din prima zi. Ricks avea exact acele trăsături pe care Jansen le căuta la un partener. Nu era deosebit de isteţ sau iute de gură, de fapt nu spunea el prea multe, dar era incredibil de perseverent şi loial, odată ce-l câştigai de partea ta. Mai mult, Ricks arăta o doză sănătoasă de neîncredere în oricine şi orice, în mare parte pentru că de-a lungul copilăriei mai toată lumea s-a legat de el, iar Jansen a înţeles imediat cum ar putea scoate la iveală potenţialul acestui om. Dacă el era capul, Ricks era corpul şi destul de curând au început să dezvolte o aversiune comună faţă de şefi, avocaţi şi membri ai sindicatului, o adunătură de oameni care nu ştiau nimic despre munca de poliţist.
   Împreună au băgat în închisoare atât de mulţi rockeri, coloraţi, tipi care-şi băteau soţiile, violatori şi criminali, încât până la pensie ar fi trebuit să se scalde în măriri de salariu şi medalii de merit. Dar societatea nu era construită astfel.
   Recompensele lumii erau distribuite în mod inegal. Vorbeau deseori despre asta, sărbătorind în baruri şi cluburi până cădeau pe jos de beţi sau se duceau la vreun bordel de la ieşirea din Osterbro.
   Dar totul s-a terminat. Singurul gest de mulţumire pe care-l va primi Ricks va fi numele său gravat pe zidul memorial al secţiei de Poliţie, alături de toate celelalte nume ale ofiţerilor căzuţi la datorie. Jansen nu era sentimental defel, dar ieri-dimineaţă, când a venit la muncă, a fost destul de afectat când a parcurs curtea cu coloane, gândindu-se la toate acestea. A stat acasă două zile. În noaptea crimei a fost prea zguduit pentru a mai putea contribui cu ceva, a reuşit doar să-i transmită logodnicei lui Ricks ce s-a întâmplat. Ceva mai târziu, în mijlocul nopţii, soţia sa s-a trezit şi l-a găsit stând apatic în întuneric, pe terasa lor din Vanlose. A doua zi, familia lui s-a dus la o petrecere aniversară, iar el a rămas acasă, încercând să monteze raftul de la Ikea ce aştepta împachetat într-o cutie din camera băieţilor. Dar instrucţiunile erau imposibil de înţeles şi, pe la 10 şi jumătate, a început să bea vin alb.
   După-amiaza, când soţia şi copiii au ajuns acasă, el s-a dus împleticindu-se în şopronul din curtea din spatele casei, unde a continuat cu votcă şi Red Bull. Mai târziu, când s-a trezit zăcând pe podea, şi-a dat seama că trebuie să se întoarcă imediat la muncă.
  Luni a fost prima zi înapoi la serviciu. Secţia de Poliţie fusese, pentru el, un loc viu şi plin de sens, iar acum oamenii îl priveau cu compasiune. Evident, Nylander a refuzat să-l lase să lucreze la caz, aşa că s-a dus în vestiar, unde şi-a convocat câţiva colegi, spunându-le că vrea să fie anunţat imediat ce apare vreun detaliu relevant în urmărirea criminalului. Câţiva nu erau de acord, dar alţii împărtăşeau aceeaşi convingere: că moartea lui Ricks este rezultatul faptului că Hess şi Thulin n-au reuşit să-şi facă treaba. În plus, sigur unul dintre ei, probabil Hess, a dat informaţii presei, iar îndoielile constante faţă de cazul Kristinei Hartung au luat proporţii şi mai mari după uciderea lui Ricks.
   Din păcate, lucrurile încă băteau pasul pe loc în după-amiaza în care colegii au fost chemaţi la minister. Sarcinile primite de Jansen erau o pierdere de vreme, aşa că s-a dus în suburbia Greve, a cumpărat un bax de şase beri de la un chioşc de pe drum şi a băut câteva doze înainte să ajungă la apartamentul de la parter, aflat în apropierea staţiei de metrou, unde locuise Ricks.
   Iubita acestuia era scăldată în lacrimi. A fost invitat înăuntru şi tocmai acceptase să bea o cană cu ceai când i-a sunat unul dintre criminaliştii de la Ministerul Afacerilor Sociale. În dosarele parcurse au reperat câteva persoane cu motive foarte bune să urască statul, sistemul, pe doamna ministru şi cam pe toată lumea. Jansen a ascultat lista de potenţiali suspecţi şi unul dintre cazuri părea să conţină o motivaţie mult mai puternică decât celelalte. S-a asigurat că Tess şi Thulin nu vor fi informaţi imediat, a închis telefonul şi i-a cerut scuze iubitei lui Ricks, pornind apoi spre adresa din Sydhavnen, unde locuiau posibilii suspecţi.
   - Cine e? se aude din spatele uşii.
   - Politia! Deschide uşa!
   Jansen bate în uşă, foarte agitat, prinzând ca lumea în mână pistolul din buzunar. Uşa se deschide şi o figură plină de riduri se uită afară speriată. Jansen îşi stăpâneşte uimirea. E o doamnă în vârstă, iar Jansen simte mirosul de ţigări şi mâncare proastă ce vine din spatele ei.
   - Trebuie să discut cu Benedikte Skans şi Asger Neergaard.
   Jansen aflase numele de la colegii de la sediul ministerului, dar bătrâna scutură din cap.
   - Nu mai locuiesc aici. S-au mutat acum jumătate de an.
   - S-au mutat? Unde?
   - Nu ştiu. Nu mi-au spus. Ce-i toată zarva asta?
   - Locuieşti singură?
   - Da, dar nu cred că ţi-am permis să mă tutuieşti.
   Jansen ezită o clipă. Nu se aştepta la asta. Bătrâna tuşeşte şi-şi înfăşoară mai bine capotul în jurul corpului, protejându-se de frig.
   - Vă pot ajuta cu ceva?
   - Nu contează. Îmi cer scuze de deranj. La revedere.
   - La revedere.
   Jansen se îndepărtează de uşă, iar bătrâna încuie în urma lui. Pentru o clipă, nu ştie ce să facă de aici încolo. Răspunsul femeii l-a luat prin surprindere. Tocmai se pregăteşte să se întoarcă înapoi în maşină, la căldură, să-şi sune colegii din minister, dar apoi privirea lui alunecă printr-o fereastră de la etajul clădirii. Acolo zăreşte o jucărie ce atârnă dintr-un pod.
   Un cerc de care sunt prinse nişte păsărele, ca acelea agăţate deasupra unui pat de bebeluş. Iar Jansen îşi dă seama instantaneu că jucăria respectivă n-ar fi avut ce să caute acolo dacă bătrâna ar fi spus adevărul, adică dacă Benedikte Skans şi Asger Neergaard s-ar fi mutat de mult.
   Jansen bate încă o dată la uşă, de data asta cu mai multă forţă. Când bătrâna deschide uşa, el intră pe lângă ea şi-şi scoate pistolul. Femeia începe să urle. El merge ţintă prin holul îngust, prin bucătărie, apoi mai departe în sufragerie, care la vremea ei fusese folosită pe post de magazin. Când constată că sufrageria e pustie, se întoarce spre scările ce duc la etaj, unde hoaşca se pusese în drum.
   - Dă-te la o parte!
   - Nu-i nimic acolo! Nu aveţi dreptul să...
   - Taci din gură şi dă-te la o parte!
   O dă la o parte şi ţâşneşte pe scări în sus, cu femeia înjurând în spatele lui. Cu pistolul pregătit şi degetul lipit de trăgaci, loveşte cu piciorul în uşa de la etaj. Primele două încăperi sunt dormitoare, dar ultima, căreia îi dă un şut, e camera unui copil.
   Cercul cu păsărele atârnă liniştit deasupra pătuţului, dar camera este pustie şi, pentru o clipă, Jansen se gândeşte că poate s-a înşelat. Dar apoi descoperă peretele din spatele uşii şi conştientizează de îndată că a rezolvat cazul care l-a costat viaţa pe Martin Ricks.

88.

        S-a lăsat întunericul şi, de obicei, la ora asta a după-amiezii ultimele maşini pleacă din cartierul industrial Sydhavnen, iar drumurile rămân pustii. Însă nu şi azi.
   În faţa clădirilor dărăpănate ce odinioară adăposteau unul dintre cele mai mari abatoare din Copenhaga acum roiesc poliţişti şi criminalişti, care intră şi ies cu valizele lor tehnice. Maşinile au format deja o coadă şi reflectoarele puternice ale criminaliştilor luminează fiecare fereastră a casei. Din camera de la etaj, Hess o poate auzi pe bătrână plângând din când în când în timpul interogatoriului, iar sunetul vocii ei se pierde printre ordinele date rapid, sunetul paşilor, bâzâitul mesajelor transmise prin staţia radio şi, nu în ultimul rând, discuţia purtată de Thulin şi Jansen în faţa uşii.
   - Cine ţi-a spus să vii încoace?
   - Cine zice că mi-a spus cineva? Poate eram şi eu pe-afară, la o plimbare.
   - De ce dracului nu ne-ai sunat?
   - Pe tine şi pe Hess? La ce dracu’ ar fi ajutat?
   Fotografia trebuie să fi fost făcută cu vreo doi ani în urmă.
   Sticla e prăfuită, dar e înrămată frumos, cu colţuri negre. E aşezată pe perna din pătuţul alb, lângă o suzetă şi o şuviţă subţire de păr alb. Tânăra mamă din fotografie stă lângă un incubator şi ţine copilul înfăşurat într-o pătură, zâmbind spre aparat. E un zâmbet chinuit, trădând o stare de oboseală şi sforţare, şi, pentru că tânăra încă e îmbrăcată într-un halat mototolit, Hess presupune că fotografia a fost făcută la spital, la scurt timp după naştere.
   Ochii femeii nu zâmbesc. Privirea ei trădează fragilitate şi distanţă, de parcă tocmai i-a pus cineva copilul în braţe şi încearcă să joace un rol pentru care nu e pregătită.
   Nu există nicio urmă de îndoială că acea Benedikte Skans din fotografie este aceeaşi asistentă frumoasă, cu o expresie gravă, pe care el şi Thulin o întâlniseră la Secţia de Pediatrie a Spitalului Universitar, când l-au intervievat pe Hussein Majid despre Magnus Kjær şi Sofia Sejer-Lassen. De când fusese făcută fotografia, părul îi crescuse, mai îmbătrânise, iar zâmbetul îi dispăruse. Dar ea este.
   Hess se străduieşte să găsească legătura care le scapă.
   Discuţia cu Linus Bekker i se întipărise în cap ca o tumoare malignă după ce plecase cu Thulin de la Secţia de Maximă Securitate. Toată energia şi atenţia lui fuseseră direcţionate către posibilitatea de a găsi o urmă a criminalului printre pozele din arhiva accesată ilegal de Bekker. Dar veştile au început să capete sens în mintea lui. Întâi cele de la Genz, apoi de la unul dintre criminaliştii lăsaţi în minister, care pornise imediat spre Sydhavnen după ce Jansen ceruse întăriri. Nu aveai nevoie de o imaginaţie prea bogată să-ţi dai seama că Jansen primise pontul de la unul dintre colegii care parcurgeau dosarele din minister, dar acel detaliu părea acum nesemnificativ, raportat la descoperirea legată de Benedikte Skans şi iubitul ei.
   - Până unde aţi ajuns?
   Şi-a făcut apariţia Nylander, iar Jansen pare uşurat că acesta întrerupe discuţia cu Thulin.
   - Chiria e pe numele lui Benedikte Skans. Are 28 de ani, asistentă la Spitalul Universitar. Acum un an şi jumătate, copilul ei şi al iubitului ei a fost luat cu forţa de autorităţile locale. Copilul a fost trimis la o familie adoptivă, iar Benedikte Skans i-a dat în judecată şi a făcut scandal în presă, atacând-o pe ministra Afacerilor Sociale pentru decizia de a susţine separarea cu forţa a copiilor de părinţi.
   - Pe Rosa Hartung?
   - Da. Presa a făcut mare vâlvă. Dar când s-a constatat că autorităţile locale luaseră copilul din motive întemeiate, întregul caz a fost dat uitării. Dar nu şi de Benedikte Skans şi iubitul ei, fiindcă la scurt timp copilul lor a murit. Skans a fost internată la psihiatrie, de unde a ieşit abia în primăvara asta. Şi-a recuperat fostul loc de muncă şi s-a mutat înapoi aici, cu iubitul ei, dar, din câte vezi pe perete, asta nu înseamnă că au uitat ce s-a întâmplat.
   Hess nu-i ascultă, fiind ocupat să analizeze peretele.
   Cunoştea majoritatea informaţiilor din copia dosarului de la Primăria Capitalei, pe care un criminalist o adusese de la minister. Benedikte Skans îşi irosise tinereţea pe droguri, viaţă de noapte şi un stagiu de practică nefinalizat la un magazin cu haine, până când la vârsta de 21 de ani a fost acceptată la şcoala de asistente din Copenhaga. A terminat cu note maxime şi cam în aceeaşi perioadă şi-a cunoscut iubitul, pe Asger Neergaard, coleg cu câţiva ani mai mare la liceul din Tingbjerg. Între timp, Neergaard a devenit soldat şi s-a înrolat în regimentul din Slagelse, apoi a fost trimis în Afganistan.
   Împreună au transformat abatorul dărăpănat într-un cămin.
   Benedikte Skans s-a angajat ca asistentă la Secţia de Pediatrie a Spitalului Universitar şi, între timp, ea şi iubitul ei au încercat să-şi întemeieze o familie. Din notiţele responsabilului de caz reiese că, odată ce Benedikte a reuşit să rămână însărcinată, a început să dezvolte un comportament anxios şi o stimă de sine scăzută. Avea 26 de ani când şi-a adus pe lume copilul, cu două luni înainte de termen. În urma naşterii, i s-a declanşat o psihoză post-partum. Tatăl copilului nu părea să fi fost de prea mult ajutor.
   Responsabilul de caz îl descrisese pe soldatul de 28 de ani ca imatur şi introvertit, în unele situaţii chiar agresiv, dacă Benedikte Skans îl provoca. Autorităţile locale au încercat să le ofere diverse forme de ajutor şi sprijin, dar, după o jumătate de an, problemele psihice ale Benediktei Skans s-au agravat, urmând să fie diagnosticată cu tulburare bipolară. Câteva săptămâni mai târziu, după mai multe tentative nereuşite de a contacta familia, autorităţile locale au apelat la poliţie, care a făcut o razie în casă. S-a dovedit a fi cea mai corectă acţiune.
   Băieţelul de 7 luni zăcea inconştient în pătuţ, înconjurat de fecale şi vomă, prezentând şi semne serioase de malnutriţie. La spital s-a dovedit că băieţelul suferea de astm cronic şi alergii alimentare, iar viaţa îi fusese pusă în pericol deoarece fusese hrănit cu bucăţele de ciocolată cu alune.
   Deşi intervenţia salvase probabil viaţa copilului, a înfuriat-o cumplit pe Benedikte Skans. Cu ajutorul unui avocat din oficiu, ea a intentat un proces autorităţilor, folosindu-se şi de presă. Benedikte Skans a fost intervievată de mai multe ori şi şi-a exprimat furia faţă de modul în care ea şi familia ei au fost tratate: „Dacă eu sunt o mamă rea, să ştiţi că nu sunt singura, mai sunt multe ca mine”, spunea titlul unui articol redat în dosarul cazului. Fiindcă autorităţile locale nu făcuseră publice informaţiile despre neglijarea copilului, Benedikte Skans părea să aibă un caz solid.
  Abia când a intervenit Rosa Hartung, ministrul Afacerilor Sociale, amintind presei şi autorităţilor locale din întreaga ţară că interpretarea cât mai strictă a paragrafului 42 din legislaţia în vigoare privind separarea cu forţa e o acţiune în interesul copiilor, presa a înţeles, în cele din urmă, că autorităţile locale luaseră copilul în baza unor motive extrem de grave, iar criticile au încetat. Dar a avut loc o mare tragedie: băiatul fusese dat unei familii adoptive din Iutlanda de Nord, părea să aibă o evoluţie favorabilă, însă, la numai două luni după ce a fost separat de părinţi, a murit din cauza unei boli pulmonare acute.
   Benedikte Skans a avut o reacţie violentă faţă de consilierul care-i adusese vestea, motiv pentru care vizitele periodice la terapeut s-au transformat într-o şedere prelungită la Spitalul de Psihiatrie Sankt Hans din Roskilde, de unde fusese externată condiţionat în primăvara asta şi fusese acceptată înapoi la vechea slujbă de la Secţia de Pediatrie a Spitalului Universitar.
   Hess se cutremură. Zidul din spatele uşii dovedeşte că tânăra nu e deloc întreagă la cap.
   - După părerea mea, ea şi iubitul au fost complici în treaba asta, îi spune Jansen lui Nylander. Sigur au impresia că li s-a făcut o mare nedreptate şi, pentru a o hărţui şi ridiculiza pe doamna ministru, minţile lor bolnave au conceput acest plan de a demasca sistemul şi de a pedepsi femeile nedescoperite că şi-ar neglija copiii. După cum vezi, se subînţelege cine va fi vinovata.
   Jansen are dreptate cu ultima parte. În timp ce o parte a încăperii devenise un fel de mausoleu în memoria copilului, cealaltă parte trăda expresia unei preocupări bolnăvicioase faţă de Rosa Hartung. De la stânga la dreapta se întind o serie de fotografii decupate din ziare şi de titluri despre dispariţia fiicei ei, inclusiv fotografii ale doamnei îndurerate, surprinse de paparazzi. Expresii ca „Dezmembrată şi îngropată” şi „Violată, apoi tăiată în bucăţi” sunt decupate şi lipite în semn de batjocură lângă fotografia Rosei Hartung, care e îmbrăcată în negru pentru slujba de comemorare, părând absolut devastată.
   Sunt mai multe tăieturi de genul acesta - „Rosa Hartung zdrobită” şi „Bolnavă de durere” - dar apoi ele fac un salt în timp, aşa încât în partea dreaptă a peretelui sunt imagini mai noi, probabil de vreo 3 sau 4 luni, aşezate sub titlul „Hartung se întoarce”. Într-un articol prins de perete, vestea întoarcerii doamnei ministru în Parlament, în prima zi de marţi din octombrie, este încercuită de mână, iar alături e prinsă o coală A4 cu diverse selfie-uri ale fiicei ei, plus cuvintele:
   „Bine ai revenit. Vei muri, curvo”.
   Dar mult mai tulburător este faptul că tăieturile din ziare sunt urmate de o nouă serie de imagini. Nu sunt fotografii din publicaţii, ci fotografii developate, probabil de la sfârşit de septembrie, fiindcă începutul de toamnă e vizibil în imagini: sunt fotografii făcute casei doamnei ministru din diverse unghiuri, fotografii ale soţului ei, ale fiului, apoi o sală de sport, maşina diplomatică, biroul său, Christiansborg, alături de o mulţime de decupaje din Google Maps, indicând diverse rute care duc spre centrul oraşului.
   Colecţia de pe perete e copleşitoare. Deconstruieşte logica ce tocmai se înfiripa în capul lui Hess după plecarea de la Secţia de Maximă Securitate. Oare toată plimbarea până la Linus Bekker fusese în van? În ciuda eforturilor făcute, nu reuşeşte să-şi reia şirul gândurilor, dar ăsta nu e singurul lucru care-l deranjează. E limpede că mai există o ameninţare. Ceva imediat, ceva care le solicită atenţia chiar acum, tocmai când credeau că au cazul sub control. Aşa că Hess continuă să analizeze peretele în timp ce Nylander îi pune întrebări lui Jansen.
   - Şi unde e cuplul acum?
   - Colegii de la Spitalul Universitar nu au mai văzut-o pe femeie de câteva zile, de când a anunţat că e bolnavă - şi nici unde locuieşte iubitul ei nu ştim. Despre el avem cele mai puţine informaţii - ei fiind necăsătoriţi - aşadar întregul caz social apare pe numele Benediktei Skans, însă urmează să primim actele lui de la Armată. Serviciul de Informaţii a fost înştiinţat de descoperirile noastre?
   - Da. Doamna ministru e în siguranţă. Cine e femeia de la parter?
   - Mama lui Asger Neergaard. Se pare că şi dânsa a locuit aici. Pretinde că nu ştie unde sunt cei doi, dar încă nu am terminat interogatoriul.
   - Considerăm că tinerii sunt autorii crimelor?
   Hess o aude pe Thulin intervenind înainte să mai spună Jansen ceva, când brusc observă nişte piuneze bătute în perete.
   Câteva bucăţele de hârtie rămăseseră prinse sub una sau două piuneze, de parcă o fotografie a fost smulsă în grabă.
   - Încă nu ştim asta. Înainte să ne pripim cu concluziile, trebuie să...
   - Ce mai trebuie să ştim? Dumnezeule, vedem cu toţii ce-i aici, exclamă Jansen.
   - Exact. Sunt o mulţime de materiale despre Rosa Hartung, dar nimic despre femeile ucise. Dacă acest cuplu e responsabil de crimele respective, ar trebui să găsim pe aici vreun indiciu care să arate asta. Dar nu avem niciun indiciu!
   - Femeia era asistentă într-un centru în care s-ar fi putut intersecta cu cel puţin două dintre victime şi cu copiii lor. Asta nu mai contează?
   - Ba da, contează. Evident că trebuie să-i arestăm şi să-i interogăm, dar n-o să fie prea uşor acum, că ai dat buzna aici şi practic toată lumea a aflat că-i căutăm!
   Hess încă nu reuşeşte să depisteze fotografia care putea să fie prinsă între piuneze, iar în spate aude cum intervine vocea rece a lui Nylander.
   - Thulin, din cum văd eu lucrurile, Jansen a procedat corect. Conform psihiatrului de la secţia în care e internat Bekker - care a avut amabilitatea să mă sune acum câteva minute - tu şi Hess v-aţi ocupat cu hărţuirea lui Linus Bekker la secţia de psihiatrie. Deşi tocmai asta v-am spus să nu faceţi. Îmi puteţi da vreo explicaţie?
   Hess ştie că acum ar fi momentul să-i ia apărarea lui Thulin, în schimb se întoarce spre Jansen.
   - Jansen, oare bătrâna ar fi avut cum să ia ceva de aici, până ai urcat tu la etaj?
   - Ce mama dracului aţi căutat la Linus Bekker?
   Discuţia continuă în spatele lui, în vreme ce el încearcă să-şi dea seama unde ar fi ascuns ceva dacă Poliţia i-ar fi bătut la uşă. Când mută un dulăpior de lângă perete, o fotografie mototolită cade pe podea, iar el se grăbeşte s-o ridice şi s-o netezească.
   Tânărul din fotografie, despre care Hess presupune că e Asger Neergaard, este înalt şi stă cu spatele drept lângă o maşină, ţinând un set de chei în mână. E îmbrăcat într-un costum negru, iar maşina neagră sclipeşte în lumina palidă a soarelui, de parcă tocmai a fost spălată şi ceruită. Atât costumul, cât şi maşina scumpă nemţească contrastează puternic cu abatorul dărăpănat din spatele lor.
   Iniţial, Hess nu înţelege de ce mama lui Asger Neergaard ar fi dorit să ascundă tocmai acea fotografie. Dar se uită încă o dată la maşină şi, când mai aruncă o privire pe perete şi compară fotografia cu cea a maşinii diplomatice a Rosei Hartung, nu mai are niciun dubiu: maşina diplomatică e tocmai maşina din fotografia lui Asger Neergaard, cea în care ţine cheile în mână.
   Dar, înainte să poată spune ceva, Genz apare pe uşă, îmbrăcat în obişnuita salopetă albă.
   - Scuze de deranj. Tocmai am început cercetările în vechiul abator şi trebuie să vedeţi ceva. Se pare că una dintre încăperi a fost amenajată pentru a ţine pe cineva închis acolo pentru o bună bucată de timp.

89.

        S-a făcut târziu, iar traficul e intens pe autostrada E20, în sud-vestul capitalei.
   Asger claxonează pentru a elibera banda rapidă din lateral, dar şirul de idioţi din faţa lui insistă să conducă foarte prudent din cauza ploii, iar el îi depăşeşte, enervat, prin interior. Maşina diplomatică e un Audi A8 3.0 şi e prima dată când îi ambalează motorul aşa cum ar fi cazul.
   Nu-i pasă dacă atrage atenţia - acum scopul lui e să evadeze.
   Toată treaba s-a dus dracului şi Asger ştie că e doar o chestiune de timp până când poliţia îşi va da seama că el şi Benedikte sunt cei pe care-i caută - dacă nu cumva au aflat deja.
   Totul se desfăşurase conform planului până acum 35 de minute. Îşi asigurase alibiul urmându-l pe puştiul răzgâiat până pe terenul de tenis şi salutându-l în grabă pe managerul sălii de sport, care mereu fugea de colo-colo înainte de antrenamente, verificând fileul. Apoi îşi luase rămas-bun şi se dusese cu maşina până în spatele sălii de sport, parcând între pini.
   Imediat după aceea s-a dus iar înăuntru pe o uşă laterală pe care o lăsase întredeschisă când intrase cu băiatul în sală. Sala de sport era, de obicei, goală la ora respectivă, aşa că-i fusese uşor să se strecoare nevăzut până în vestiar. Băiatul tocmai se schimba şi nu a auzit nimic, dar tocmai pe când Asger stătea acolo ca un clovn cu cagulă, purtând mănuşi şi pregătindu-şi cloroformul, a auzit nişte paşi apropiindu-se. Managerul sălii de sport a intrat în vestiar şi, chiar dacă Asger a reuşit să-şi scoată la timp cagula, s-a creat un moment ciudat când Gustav a dat cu ochii de Asger în cameră. Însă managerul sălii părea, din contră, uşurat.
   - Deci aici erai. M-au sunat Serviciile de Informaţii şi m-au rugat să-l găsesc pe Gustav, fiindcă nu puteau să dea de tine. Dar acum poţi să vorbeşti chiar tu cu ei.
   Managerul de sală i-a întins telefonul lui Asger. Unul dintre gardienii aroganţi ai doamnei ministru i-a ordonat să-l ducă pe Gustav la minister, unde apăruse o urgenţă: poliţia găsise adresa la care locuiau suspecţii, un abator abandonat din Sydhavnen. Asger a simţit că-i stă inima în loc. Dar apoi şi-a dat seama că poliţia încă nu ştie că el e cel căutat.
   A primit o mustrare pentru că nu răspunsese la telefonul mobil, apoi a părăsit sala de sport, împreună cu băiatul. Managerul sălii a stat cu ochii pe ei, Asger fiind nevoit să-l ia pe Gustav cu maşina. Dar nu mai conta. Ministerul era ultimul loc unde s-ar fi dus.
   - De ce o luăm pe acolo? Ăla nu e drumul spre...
   - Taci dracului din gură şi dă-mi telefonul tău.
   Băiatul de pe bancheta din spate e prea surprins ca să poată reacţiona.
   - Dă-mi telefonul! Doar nu eşti surd?
   Gustav se supune şi, imediat ce pune mâna pe telefon, Asger îl şi aruncă pe geamul deschis, auzind cum se izbeşte de asfaltul ud din urma lor. Asger îşi dă seama că băiatul e speriat de evoluţia situaţiei, dar nu-i pasă. Singura lui grijă de acum e unde ar putea să plece cu Benedikte, având în vedere că până în acest moment nu se gândiseră la vreo rută de evadare. Asger îşi închipuise că vor fi de mult plecaţi pe când poliţia ar fi ajuns să suspecteze ceva, dar planul lor s-a dus pe apa sâmbetei. Capul îi vâjâie, plin de gânduri alarmante, dar ştie că Benedikte îl va ierta, înţelegând că nu din cauza lui s-a dus naibii tot planul. Va pricepe situaţia şi totul va fi bine cât timp vor fi împreună.
   Asger nutrea acest sentiment de când se uitase prima dată în ochii ei întunecaţi.
   Se cunoscuseră la liceul dărăpănat din Tingbjerg, el fiind cu câţiva ani mai mare şi îndrăgostit de ea încă de pe atunci. Chiuleau, beau, fumau împreună, pur şi simplu îi durea în cot de restul lumii când stăteau întinşi în iarba de lângă barieră. Benedikte a fost prima fată cu care s-a culcat. Însă, la un moment dat, a fost exmatriculat din cauza bătăilor şi când a ajuns într-o şcoală de corecţie din Iutlanda de Sud relaţia s-a cam destrămat. Aproape 10 ani mai târziu s-au văzut întâmplător în cartierul hipiot Christiania, unde ea se întâlnise cu nişte colege de la spital. Deja a doua zi după regăsire au început să facă planuri de mutat împreună.
   Asger adora momentele duioase când ea se cuibărea la pieptul lui, simţindu-se protejată, deşi în sinea lui ştia că e mult mai puternică decât el. Îi prinsese bine timpul petrecut în armată, dar îşi dăduse demisia după două misiuni în Afganistan - unde condusese vehicule de patrulă şi camioane de aprovizionare - fiindcă începuse să aibă atacuri de panică şi deseori se trezea în mijlocul nopţii, leoarcă de transpiraţie, simţindu-se din cale-afară de fragil. Dar se liniştea când Benedikte îl lua de mână, ţinându-l strâns. Cel puţin până data următoare.
   Când venea acasă din turele de la spital, îi povestea mereu despre copiii cu care interacţiona la secţia de pediatrie şi, într-o zi, i-a spus că şi ea şi-ar dori o familie. Văzându-i expresia, Asger şi-a dat seama cât de mult îşi dorea lucrul acesta. La scurt timp, şi-au găsit un loc ieftin şi spaţios în vechiul abator, unde mai nimeni nu voia să stea, iar când Benedikte a rămas însărcinată, Asger şi-a înregistrat domiciliul la un fost prieten din armată, aşa încât Benedikte să poată beneficia de ajutorul financiar acordat de municipalitate părinţilor singuri - un ajutor de care aveau nevoie.
   Asger nu a înţeles ce se întâmplase cu ea după naştere şi a început să presupună că poate era vina bebeluşului. Evident, luarea copilului cu forţa fusese un şoc, însă el nu reuşise defel să se ataşeze de băieţel.
   După ce ea a născut, el a muncit din greu în construcţii să poată aduce bani acasă, iar Benedikte i se părea o mamă bună - în orice caz, mult mai bună decât propria lui mamă, care deseori dădea buzna la ei acasă pentru a-i cere bani de băutură. Benedikte contactase diverşi avocaţi, ziare şi canale de televiziune, exprimându-şi ura faţă de curva aia de Rosa Hartung, dar rămăseseră cu mâinile goale, iar ea i-a explicat cu ochii în lacrimi că jurnaliştii nu mai voiau s-o ajute. La scurt timp, băiatul - dat în grijă unei familii adoptive - a murit din cauza unei afecţiuni pulmonare. Asta a schimbat totul.
   Din cauza unei ciocniri violente cu o proastă de la Biroul de Afaceri Sociale, Benedikte a fost obligată să se interneze şi Asger mergea s-o viziteze la Secţia de Psihiatrie a Spitalului Roskilde după fiecare zi de muncă petrecută pe schelele de pe şantier. La început, fusese mult prea sedată ca să poată avea chiar şi mici reacţii sau expresii faciale, darămite să vorbească.
   El a primit un şir lung de explicaţii neinteligibile de la o doamnă doctor, pe care-i venea s-o trântească de toţi pereţii.
   Deşi ritmul de lectură al lui Asger era incredibil de greoi, începuse să-i citească lui Benedikte din ziare şi reviste, dar când se întorcea acasă se simţea singur şi neputincios. Seara se încuia în apartamentul lor din abator. Deseori trebuia să se îmbete în faţa televizorului ca să poată adormi, dar toamna trecută începuseră să facă progrese, după dispariţia fiicei doamnei ministru.
   Fusese o mare alinare pentru Benedikte să vadă că şi doamna ministru a pierdut un copil şi, într-o după-amiază, când o vizitase după muncă, ea însăşi i-a pus ziarul pe scaun, să i-l poată citi cu voce tare. În ziua respectivă s-au oprit investigaţiile şi cazul a fost închis. Articolele s-au oprit treptat, iar Benedikte reîncepuse să zâmbească. Cei doi au început să iasă la plimbări mai lungi după ce a căzut zăpada şi gheaţa se întinsese deasupra lacului din spatele spitalului.
   Primăvara, tocmai când Asger îşi imagina că lăsaseră totul în urmă, ziarele au început să susţină că Rosa Hartung urma să revină în postul ei din minister după vacanţa de vară. Scriau că era nerăbdătoare să revină. Benedikte l-a luat pe Asger de mână, strângându-l îndelung, iar Asger şi-a dat seama că va face orice-i va cere, numai să-l ţină de mână în continuare.
   Planurile au început imediat după externarea Benediktei.
   Mai întâi s-au gândit s-o ameninţe pe Rosa Hartung prin intermediul e-mailurilor şi SMS-urilor anonime, să-i intre în casă şi să-i spargă bunurile personale, poate chiar s-o calce cu maşina şi s-o lase în şanţ, pe marginea drumului. Dar când Benedikte a accesat pagina de internet a doamnei ministru în căutarea unei adrese de e-mail, pe ecran i-a apărut un anunţ care spunea că ministrul căuta un nou şofer. Astfel, planul a început să prindă formă.
   Benedikte i-a scris scrisoarea de intenţie. Avea suficient timp la dispoziţie. După internare şi lunga perioadă de concediu medical, tocmai fusese acceptată la vechea slujbă, cu o perioadă de probă. La scurt timp, Asger a fost chemat la interviu cu un director adjunct din minister şi era evident că idioţii habar nu aveau de legătura lui cu Benedikte şi cu scandalul mediatic pe care ea îl îndreptase împotriva doamnei ministru, probabil pentru că încă figura cu domiciliul la o cu totul altă adresă.
   La interviu s-a pus accentul pe faptul că Asger avea o experienţă relevantă în armată, accepta un program flexibil de muncă, nu avea obligaţii familiale. După stabilirea acestor detalii, a avut o conversaţie degajată cu un agent de informaţii care trebuia să verifice toţi candidaţii.
   Când a fost anunţat că primise postul, el şi Benedikte au sărbătorit vestea cea bună compunând un e-mail cu fotografii luate de pe contul de Facebook al fiicei lui Hartung, totul pentru a-i ura bun venit doamnei ministru în prima ei zi de muncă.
   Asger a început să lucreze în ziua respectivă şi atunci a întâlnit-o pentru prima dată pe Rosa Hartung. Au luat-o din faţa vilei luxoase din Osterbro şi au fost dirijaţi de Vogel, consilierul ei - genul acela de cretin arogant pe care Asger l-ar fi cotonogit cu toată plăcerea. La puţin timp după aceea, au mânjit maşina ministerială cu sângele unor şobolani de la vechiul abator şi au pus la cale şi alte răutăţi, dar apoi au început să apară crimele acelea ciudate şi figurinele de castane cu amprente misterioase pe ele, iar Rosa Hartung a fost târâtă în această situaţie total neaşteptată. Toate astea fuseseră pe placul Benediktei, dar apoi a căzut bomba: era posibil ca fiica Rosei Hartung, pe care toată lumea o credea dispărută şi decedată de mult, să nu fi murit, de fapt.
   Diversele speculaţii i-au motivat să-şi reia planurile de răzbunare, dar Rosa Hartung era acum păzită de Serviciile de Informaţii ale Poliţiei. Chiar şi lui Asger îi era imposibil să ajungă la ea, aşa că Benedikte l-a rugat să se reorienteze spre băiatul cel răzgâiat. Fiind de acord că era mai simplu să pună mâna pe băiat, a decis să-şi schimbe ţinta.
   Asger a anticipat ce va presupune poliţia - că ucigaşul l-a răpit pe Gustav - iar când semnalizează şi iese de pe autostradă îşi dă seama de ironia creată: el şi Benedikte fug şi au devenit suspecţii unor crime de care erau străini.
   Ploaia se loveşte de parbriz şi ultima rază de lumină dispare când Asger ajunge la locul de popas. În capăt vede dubiţa pe care o închiriaseră în dimineaţa respectivă de la Hertz, dar parchează intenţionat cu 20 de metri înainte şi opreşte motorul.
   Asger îşi ia lucrurile din torpedou şi se întoarce scurt spre băiat.
   - Rămâi aici, până te găseşte cineva. Rămâi aici. Ai înţeles!?
   Speriat, băiatul dă din cap aprobator. Asger iese din maşină, trânteşte portiera şi fuge spre Benedikte, care ieşise din dubiţă şi-l aştepta în ploaie, chiar dacă purta doar un hanorac şi o vestă subţire.
   Nu pare prea veselă. Îşi dă seama din privirea lui că lucrurile nu au decurs aşa cum plănuiseră. Cu sufletul la gură, Asger îi explică ce s-a întâmplat.
   - Iubito, avem doar două opţiuni. Ori plecăm dracului de aici, ori ne ducem direct la poliţie şi explicăm ce-i cu toată porcăria asta, înainte ca lucrurile să se agraveze. Ce spui?
   Dar Benedikte nu-i răspunde. Nici când deschide portiera dubiţei şi întinde mâna după chei. Ea rămâne în ploaie, uitându-se fix undeva în spatele lui, cu privirea tăcută şi serioasă care-i răpise surâsul de prea multă vreme. Când Asger se uită peste umăr, îşi dă seama că femeia îl fixează cu privirea pe puştiul mic şi speriat, a cărui faţă e lipită de fereastra maşinii ministeriale.
   Brusc, Asger îşi dă seama că ea nu se va răzgândi. Dimpotrivă.

90.

      În timp ce Rosa coboară scările guvernului în urma agentului de informaţii, încearcă fără succes să-l prindă pe Steen la telefonul mobil.
   Vrea să împărtăşească sentimentul care-i încolţise acum în inimă şi o apasă că nu poate vorbi de îndată cu el. Agentul primise aprobarea să întrerupă şedinţa guvernului acum câteva clipe, pentru a-i spune că poliţia efectuase o percheziţie şi, aparent, găsise locul în care se ascunseseră ucigaşii celor trei femei şi a agentului de poliţie.
   Rosa a încercat să-şi stăpânească emoţiile atâta amar de vreme, dar după ce Steen a făcut-o să înţeleagă că amprentele Kristinei pe castane trebuie să aibă vreo semnificaţie, a început să-şi asculte instinctul. Descoperirea poliţiei putea fi acel punct critic pe care-l aşteptau. Totuşi are un sentiment de anxietate şi nesiguranţă.
   Când ajunge la uşa dinspre Prins Jorgens Gard, care de obicei era folosită doar de Biroul Prim-Ministrului, mai mulţi agenţi de poliţie o aşteaptă acolo. Fac scut în jurul ei în timp ce o conduc spre o maşină neagră şi, după ce vehiculul a parcurs cei 100 de metri până la Ministerul Afacerilor Sociale, aceştia repetă procedura, până când ea coboară din maşină şi se îndreaptă spre intrarea principală.
   Rosa ignoră întrebările jurnaliştilor care se aliniaseră deja în dreptul uşilor şi, când ajunge înăuntru şi trece de paznici, o vede pe Liu lângă lift, aşteptând s-o însoţească până sus. După ce presa a prins din zbor speculaţiile senzaţionale despre Kristine, Rosa a primit nenumărate întrebări pe care nu a dorit să le comenteze. Iniţial s-a supărat şi înfuriat pe Steen când acesta a început să bată câmpii despre standul la care vindea Kristine, despre Mathilde, despre omuleţi şi animăluţe de castane.
   Ştia că el bea şi ştia că în fiecare zi se străduia să arate că era puternic, dar în realitate probabil era chiar mai zdruncinat decât ea însăşi. S-au certat despre semnificaţia amprentelor de pe castanele găsite la primele două crime: dacă avea vreo importanţă, dacă Mathilde şi Kristine într-adevăr au făcut figurine în anul precedent, dar ea a intuit că, indiferent ce i-ar spune, Steen nu poate fi înduplecat. Probabil că nimeni altcineva nu-i va lua partea, nici măcar poliţia, dar pe ea a convins-o. Nu pentru că ar crede în argumentele lui, ci în el, şi pentru că îşi dorea să creadă. Steen nu mai era acea umbră a propriei persoane, cum multă vreme a fost.
   Când l-a întrebat cu voce rugătoare dacă, într-adevăr, crede că fiica lor ar putea fi în viaţă, el i-a spus că da, a luat-o de mâini, iar ea a izbucnit în lacrimi. Au făcut dragoste după o pauză de cel puţin o jumătate de an. Steen i-a povestit planul său, iar ea l-a încurajat, fără să ştie dacă poate face faţă. Vineri seara el s-a dus la un post de televiziune, unde şi-a declarat convingerea că fiica lor încă trăieşte. Ca anul trecut, i-a implorat pe oameni să transmită orice informaţie relevantă şi l-a implorat pe făptaş s-o elibereze pe Kristine. Rosa ar fi vrut să se uite la emisiune împreună cu Gustav, încercând să pregătească terenul cât mai bine.
   Dar Gustav s-a enervat, nu putea să înţeleagă, iar Rosa i-a înţeles confuzia şi împotrivirea. Aproape că regreta decizia luată. Ceva mai târziu în aceeaşi noapte, Rosa şi Steen au fost informaţi că încă o figurină de castane a fost găsită la o nouă scenă a crimei - cea de-a treia - purtând şi aceasta amprenta fetiţei, iar vestea i-a făcut să spere, chiar dacă şeful Serviciului Omoruri şi cei doi detectivi care o intervievaseră astăzi au insistat că nu e cazul să-şi facă iluzii.
   Mulţimea de mesaje bine intenţionate primite de la oamenii care-l văzuseră pe Steen la televizor s-a dovedit a fi inutilă, iar cercetările făcute de el pe cont propriu în încercarea de a descoperi unde se afla Kristine în ziua dispariţiei nu au dat vreun rezultat. Nu încă. În weekend a început să reconstruiască diversele rute pe care Kristine le parcurgea dinspre sala de sport, în speranţa că va găsi noi posibilităţi sau noi martori care ar putea contribui la elucidarea cazului.
   Fiind arhitect, avea acces la schiţele sistemelor de canalizare, tunelurilor şi cabinelor de alimentare electrică ce ar fi putut fi folosite de făptaş pentru a dispărea rapid cu Kristine. Era ca şi cum căuta acul în carul cu fân, dar Rosa a fost mişcată văzându-l cât de mult se dedică acestei misiuni. Aşa că ardea de nerăbdare să-i dea vestea care a întrerupt şedinţa neplăcută care tocmai începuse după ce premierul o primise în cabinetul său.
   - Haideţi înăuntru. Cum mai sunteţi?
   A îmbrăţişat-o.
   - Nu prea bine, dar mulţumesc de întrebare. L-am invitat pe Gert Bukke la o nouă întâlnire, în repetate rânduri, fără să primesc vreun răspuns. Cred, aşadar, că ar trebui să începem imediat negocierile cu ceilalţi.
   - Nu la Bukke mă refeream, e limpede de ce nu vrea să negocieze cu noi. Mă refeream la dumneavoastră şi la Steen.
   Rosa crezuse că trebuie să dea un raport despre blocarea negocierilor bugetului, dar ministrul justiţiei era de faţă şi ordinea de zi era cu totul alta.
   - Nu mi-o lua în nume de rău. Îţi înţelegem poziţia, dar, după cum ştii, guvernul a încasat câteva lovituri anul acesta şi situaţia de faţă nu ne ajută deloc. Apariţiile lui Steen în mass-media reprezintă o critică implicită a muncii depuse de Ministerul Justiţiei. Ministrul a explicat de mai multe ori că tragicul caz al Kristinei a fost cercetat în cel mai mic detaliu - că s-a făcut totul pentru a vă ajuta, lucru pentru care tu însăţi ţi-ai exprimat recunoştinţa - dar acum există îndoieli serioase la adresa credibilităţii lui.
   - La adresa întregului guvern, aş spune, a intervenit ministrul justiţiei. Cabinetul meu a fost luat cu asalt zi şi noapte. Jurnaliştii solicită acces liber la orice informaţie, opoziţia vrea redeschiderea cazului şi chiar am fost chemat la câteva şedinţe oficiale. În regulă, am acceptat situaţia, dar în dimineaţa asta premierul însuşi a fost rugat să comenteze cazul.
   - Nu intenţionez să fac aşa ceva, dar presiunea e incredibilă.
   - Ce anume vreţi să fac?
   - Te rog să susţii afirmaţiile oficiale ale ministrului justiţiei. Asta înseamnă să te distanţezi de tot ceea ce spune Steen. Înţeleg că e foarte dificil, dar trebuie să-mi demonstrezi că meriţi încrederea pe care ţi-am oferit-o când te-am repus în funcţie.
   Rosa s-a enervat. A insistat că existau neclarităţi în soluţionarea cazului. Premierul a încercat să ajungă la un compromis, ministrul justiţiei s-a enervat şi mai tare, apoi au fost întrerupţi. Rosei nu-i păsa. Din punctul ei de vedere, puteau să de ducă dracului amândoi. Aşa că-i lasă un scurt mesaj vocal lui Steen, tocmai când ea şi Liu intră în birou.
   - Cum a fost întâlnirea cu premierul? întreabă Vogel.
   - Nu contează. Ce ai aflat?
   Vogel, 2 agenţi de informaţii, Engells şi câţiva colegi s-au adunat în jurul mesei, iar ea se aşază în timp ce ei îi fac un rezumat al situaţiei. Acum 10 minute, Serviciile de Informaţii ale Poliţiei s-au adresat direct ministerului, comunicând numele persoanei care închiria apartamentul din Sydhavnen, iar Engells a găsit imediat dosarul lui Benedikte Skans. Îi povestesc despre evoluţia cazului, chiar dacă Rosa şi-l aminteşte bine, iar Engells şi Vogel se întrec în speculaţii despre cum s-ar fi putut desfăşura lucrurile.
   Sună telefonul unuia dintre agenţii de informaţii, iar acesta iese din sală ca să răspundă. Rosa îl aude pe celălalt agent întrebând-o dacă a avut vreun contact recent cu Benedikte Skans sau cu iubitul ei. Încă nu au reuşit să obţină o fotografie a lui, dar Benedikte Skans apare în multe poze publicate la vremea respectivă în presă.
   - E cea de aici.
   Rosa o recunoaşte pe tânăra cu ochi negri şi furioşi. E aceeaşi femeie care s-a izbit de ea pe coridor, în urmă cu vreo săptămână. Purta un hanorac roşu şi o vestă şi ciocnirea a avut loc în ziua în care cineva i-a mâzgălit cu sânge maşina diplomatică.
   - Pot confirma. Şi eu am văzut-o.
   Agentul de informaţii notează ce spune Vogel, iar Engells parcurge încă o dată dosarul, din care reiese că lui Benedikte Skans i s-a luat cu forţa copilul, care apoi a murit în mod tragic în grija familiei adoptive. Rosa înţelege de îndată ce anume îi cauza senzaţia de nesiguranţă.
   - Gustav de ce nu a ajuns?
   Vogel o ia de mână.
   - Şoferul e pe drum, îl aduce. Totul e în regulă, Rosa.
   - Ce vă mai amintiţi despre Benedikte Skans? Mai era cu cineva în ziua respectivă, la Christiansborg? continuă agentul de informaţii.
   Dar neliniştea o cuprinde complet. Dintr-un motiv sau altul, Rosa se gândeşte că şoferul a întrebat încă de ieri dacă el sau Steen îl vor duce astăzi pe Gustav la orele de tenis. Dar vocea lui Engells o face să îngheţe.
   - Nu avem prea multe informaţii despre iubitul ei, respectiv tatăl copilului, doar că a fost pe front, în Afganistan, unde a lucrat ca şofer, şi îl cheamă Asger Neergaard...
   Şi Vogel îngheaţă, iar cei doi fac un schimb de priviri.
   - Asger Neergaard?
   - Da...
   Rosa îşi verifică instant aplicaţia de pe telefon, în timp ce Vogel se ridică atât de violent de pe scaun, încât acesta se răstoarnă în urma lui. E o aplicaţie de siguranţă, „Găseşte-mi copilul”, pe care ea şi Steen au instalat-o în ultimul an pentru a putea vedea unde se află telefonul mobil al lui Gustav. Dar harta GPS nu arată nimic. Telefonul lui Gustav nu transmite niciun semnal.
   Înainte ca Rosa să deschidă gura, celălalt agent de informaţii intră pe uşă, lăsând telefonul de la ureche. Când Rosa îi vede privirea, simte cum podeaua îi fuge de sub picioare, la fel ca la dispariţia Kristinei.

91.

      Hess îşi dă seama că nu mai ascultă discuţia de câteva minute bune.
   Stă în stânga lui Thulin, la masa lungă din camera de operaţiuni, iar privirea îi e pierdută apatic pe fereastră, afară, unde se vede curtea cu coloane de mult cufundate în întuneric. În jurul lui se aud voci agitate şi stresate, care amintesc de gravitatea situaţiei. A mai trecut prin asta. Indiferent în care parte a lumii te afli, lucrurile decurg după acelaşi scenariu când are loc o răpire. Exceptând faptul că intensitatea e mult sporită când victima e copilul unui politician de rang înalt.
   Maşina oficială a lui Hartung a fost găsită abandonată cu aproape cinci ore în urmă, la un popas din sud-vestul capitalei.
   Nici urmă de băiat, de Benedikte Skans sau de Asger Neergaard. Nici vreo revendicare din partea răpitorilor.
   Găsirea maşinii goale a declanşat una dintre cele mai ample căutări din istoria Danemarcei. Vămile, aeroporturile, staţiile de tren, podurile, porturile pentru feribot şi ţărmurile sunt păzite sau verificate de patrule, iar Hess are impresia că întreg arsenalul de forţe poliţieneşti a fost trimis pe străzi ca să stea de gardă. Controlul operaţiunii este împărţit între Serviciile de Informaţii ale Poliţiei şi Poliţia Capitalei şi până şi echipajele în civil au fost smulse de la cină şi trimise în întunericul tomnatic.
   Colegii din Norvegia, Suedia şi Germania au fost şi ei avertizaţi, la fel şi Interpol şi Europol, dar Hess speră că aceştia nu vor lua parte la căutări. Dacă autorităţile internaţionale îi contactează e un semn că răpitorii au trecut mai multe graniţe, caz în care şansele de a-l găsi pe Gustav Hartung scad dramatic. Mai ales dacă vor să-l găsească în viaţă. Regula de bază în cazurile de răpiri spune că şansele cele mai mari sunt în primele 24 de ore, când urmele sunt încă proaspete. Dar probabilitatea scade cu fiecare zi ce trece, iar Hess ştie din statisticile de la Haga că acea medie e calculată pe baza cazurilor reale de copii dispăruţi. Încearcă să nu se gândească la cazul de răpire la care lucrase cu câţiva ani în urmă, care a necesitat colaborarea serviciilor de poliţie din Germania şi Franţa.
   Dispăruse un băiat în vârstă de2 ani din oraşul Karlsruhe, iar răpitorul vorbitor de franceză îi ceruse tatălui o răscumpărare de două milioane de euro, tatăl fiind un director de bancă din Germania. Hess fusese prezent în locul în care trebuia să aibă loc schimbul, dar banii nu au fost niciodată luaţi de acolo şi, o lună mai târziu, au găsit trupul băiatului într-o canalizare, la doar 500 de metri de locuinţa directorului de bancă. În urma cercetărilor, a reieşit că băiatul avea craniul crăpat. Probabil răpitorul îl scăpase pe asfalt în timp ce fugea, în apropierea gurii de canalizare, chiar în ziua răpirii. Nu l-au găsit niciodată pe făptaş.
   Din fericire, circumstanţele dispariţiei lui Gustav Hartung sunt diferite şi rămâne loc de optimism.
   Criminaliştii îi intervievează pe colegii lui Asger Neergaard de la minister şi din Christiansborg, întocmai cum procedează şi cu cei ai Benediktei Skans de la Secţia de Pediatrie a Spitalului Universitar. Până în momentul de faţă, nimeni nu ştie încotro ar fi putut cuplul să plece cu băiatul, dar e prea devreme să elimine vreo posibilitate. Pe posturile de televiziune curge un adevărat torent de fotografii cu Gustav Hartung, fapt care-i împiedică pe răpitori să circule cu el în spaţiul public. Acest lucru aduce avantaje, dar şi dezavantaje.
   Partea bună e că în scurt timp majoritatea locuitorilor îl vor putea recunoaşte pe Gustav Hartung şi vor putea anunţa autorităţile dacă îl văd pe undeva. Partea proastă e că aceste circumstanţe vor pune multă presiune pe răpitori, lucru care, într-un moment tensionat, îi poate determina să ia decizii fatale. Problema a fost discutată intens de conducerea Serviciilor de Informaţii a Poliţiei, dar fără niciun folos, fiindcă familia însăşi a insistat ca băiatul să fie dat în urmărire generală, punând astfel capăt oricăror speculaţii.
   Hess înţelegea decizia luată. Familia trecuse printr-un adevărat coşmar anul trecut, din care s-au trezit cu mare greutate, iar acum s-au pomenit cu altul. Nu puteau exclude nicio variantă, însă Hess nu avea cum să ştie dacă pistele erau bune sau inutile. Lângă el, aude cum vocea neliniştită a lui Thulin i se adresează lui Genz, care tocmai pregăteşte un raport provizoriu de la Departamentul de Criminalistică. Vocea lui Genz se aude prin difuzorul telefonului mobil al lui Nylander, aşezat în mijlocul mesei.
   - Nu aveţi nicio veste despre depistarea telefoanelor lor?
   - Nu. Nici Benedikte Skans, nici Asger Neergaard nu au mai avut telefoanele mobile pornite începând cu ora 16:17, detaliu care probabil indică momentul răpirii. E posibil să-şi fi decuplat telefoanele, dar nu pot să...
   - Dar tabletele şi laptopurile din locuinţa lor? În orice caz, acolo am găsit o tabletă şi un laptop Lenovo, iar pe ele pot fi stocate chitanţe electronice de la bilete de avion, feribot sau trenuri. Şi cum arată extrasul cardurilor lor bancare?
   - După cum am spus, încă nu am găsit nimic util. Mai durează ceva până recuperăm fişierele şterse de pe laptop, fiindcă a fost avariat şi...
   - Deci n-aţi verificat nimic. Genz, n-avem timp de aşa ceva! Dacă există fişiere şterse pe laptop, faceţi rost de ele cu un program de recuperare, ce naiba, trebuie să...
   - Thulin, Genz ştie ce are de făcut. Genz, anunţă-mă imediat ce găsiţi ceva.
   - Bineînţeles. Ne auzim.
   Nylander închide telefonul şi-l pune înapoi în buzunar.
   Thulin stă ca un boxer care tocmai a aflat că nu va mai intra în ring.
   - Altceva? Mergem mai departe, continuă Nylander.
   Jansen îşi pune caietul pe masă.
   - Am vorbit cu Secţia de Psihiatrie a Spitalului Roskilde. Nu am obţinut vreo informaţie de utilitate imediată, dar e limpede că Benedikte Skans s-a scrântit puţin după moartea copilului. Unul dintre medici susţine că femeia îşi revenise în timpul internării, dar nu e exclus să manifeste comportamente violente. Da, mersi, e bine de ştiut, mai ales dacă te gândeşti că Benedikte Skans lucrează într-o secţie de pediatrie.
   - Nu ştim unde e. Dar Asger Neergaard?
   - Fost soldat, are 30 de ani, a fost trimis de două ori în Afganistan, ca şofer, în Batalioanele 7 şi 11. Are un dosar curat, dar, dacă stai puţin de vorbă cu nişte foşti colegi din batalion, unii consideră că a plecat din armată din alte motive, nu doar pentru că s-a săturat.
   - Spune mai repede.
   - Unii au spus că îi tremurau mâinile şi evita contactul cu alţi oameni. Se enerva, devenea agresiv şi avea şi alte tendinţe de genul ăsta, care pot indica o tulburare de stres posttraumatic, deşi nu a fost niciodată tratat pentru asta. Cum l-au acceptat Serviciile de Informaţii ale Poliţiei ca şofer al ministrului, sincer, mă depăşeşte şi cred că vor cădea nişte capete.
   - Dar dintre persoanele cu care ai vorbit nu ştie niciuna unde ar putea să fie?
   - Nu. Nici mama lui. Cel puţin aşa susţine.
   - Atunci încheiem şedinţa şi ne întoarcem la treabă. Nu avem nicio pistă, iar aşa ceva nu-i deloc bine. Nu există nicio îndoială asupra motivului din cazul Hartung, aşa că ne vom concentra asupra găsirii băiatului. În ceea ce priveşte cercetarea cuplului pentru cele patru omoruri, vom reveni asupra subiectului după ce băiatul va fi în siguranţă.
   - Asta dacă ei au comis crimele.
   E prima dată când Hess a spus ceva în toată şedinţa, iar Nylander se uită la el ca la un străin care aşteaptă la uşă şi ar vrea să fie primit înăuntru. Hess continuă, înainte să i se trântească uşa în faţă.
   - Până acum în locuinţă nu există nicio probă concretă care să indice că ei ar fi comis crimele. Au hărţuit-o pe Rosa Hartung trimiţându-i ameninţări cu moartea şi au pus la cale şi înfăptuit răpirea băiatului ei. Dar nu avem niciun indiciu despre cele trei femei ucise şi Asger Neergaard are un alibi pentru cel puţin una dintre crime: conform Serviciilor de Informaţii, când Anne Sejer-Lassen a fost ucisă, el se afla cu Rosa Hartung şi secretara ei în curtea ministerului, lângă maşina oficială.
   - Dar Benedikte Skans nu are alibi.
   - Nu, dar asta nu înseamnă că a omorât-o pe Anne Sejer-Lassen. Oricum, ce motiv ar fi avut cei doi?
   - Să nu vii cu tot felul de idei în apărarea vizitei la Linus Bekker. Benedikte Skans şi Asger Neergaard sunt suspecţii principali, iar despre vizita voastră la Maximă Securitate vom discuta mai târziu.
   - Dar nu încerc să vin în apărarea...
   - Hess, dacă tu şi Thulin v-aţi fi ocupat cum trebuia de dosarele de la minister, poate că le-aţi fi dat de urmă lui Benedikte Skans şi Asger Neergaard ceva mai devreme, aşa încât Gustav Hartung să nu mai fie răpit! înţelegi ce-ţi spun?
   Hess amuţeşte. S-a gândit şi el la ipoteza asta şi pentru o clipă se simte vinovat, chiar dacă ştie că acuzaţia e nefondată.
   Nylander pleacă din sală, iar Jansen şi restul turmei îl urmează.
   Thulin îşi ia haina de pe scaun.
   - Acum cel mai important e să-l găsim pe băiat. Vedem mai târziu dacă ei au comis sau nu crimele.
   Thulin nu aşteaptă un răspuns. Hess o vede dispărând pe hol, iar el se uită prin geamurile de sticlă la criminaliştii care cercetează cu mare atenţie, cu acea energie şi concentrare ce se instalează când un caz se apropie de final. Dar Hess nu simte acelaşi lucru. Simte că sforile păpuşarului încă atârnă din tavan.
   Se ridică şi iese afară, la aer.

92.

        În mod normal, întunericul nu-l deranjează pe Asger. Ochii săi se adaptează repede şi, de obicei, se simte în siguranţă, crede că are lucrurile sub control, chiar şi când conduce cu viteză prin ploaia torenţială, ca acum.
   În Afganistan a învăţat cu adevărat să iubească şofatul în întuneric. Atunci când aveau de transportat trupe sau materiale dintr-o tabără în alta, uneori se nimerea să fie după apusul soarelui şi, deşi colegii şoferi ai lui Asger asociau asta cu un mare pericol, el vedea lucrurile altfel. Lui oricum îi plăcea să fie la volan.
   Când conducea, gândurile lui îşi găseau liniştea, iar câmpul vizual se transforma odată cu noile privelişti ce se iveau în faţa ochilor săi. Dar abia în Afganistan a învăţat să prefere şofatul pe timp de noapte. Chiar dacă erau mai puţine privelişti de văzut. Simţea că întunericul e un soi de protector, o oază de linişte şi echilibru, care de altfel îi lipsea. Nu şi aici.
   Drumul întunecat e împrejmuit din ambele părţi de păduri dese şi, deşi abia vede pe unde conduce, i se pare că pericolul ar putea în orice moment să ţâşnească din bezna deasă şi să-l înghită de viu. Simte cum îl ustură pielea şi presiunea din urechi îi creşte, iar când apasă pedala de acceleraţie o face de parcă ar încerca să scape de propria-i umbră.
   Peste tot au dat de blocaje rutiere ale poliţiei şi au fost constant nevoiţi să schimbe direcţia. Mai întâi au condus spre portul din Gedser, apoi au luat feribotul spre Helsingor, Suedia, dar ambele zone erau împânzite de maşini de poliţie cu sirenele pornite, prin urmare destinaţia lor nu a fost prea greu de ghicit. În consecinţă, Asger a pornit spre Sjællands Odde.
   Podul de pe centură era deja o rută prea evidentă şi clar iese din discuţie, dar Asger speră că feribotul spre Iutlanda ar putea fi nepăzit, deşi nici el nu crede prea mult într-o asemenea posibilitate. Capul îi vâjâie din cauza îngrămădirii de gânduri.
   Încearcă să-şi dea seama ce anume ar trebui să facă dacă şi acel drum va fi blocat, însă nu a reuşit să găsească o altă variantă, deocamdată. Benedikte stă pe scaunul din dreapta, tăcută şi închisă în sine.
   Asger fusese de acord să-l ia pe puşti cu ei, dar n-a avut niciun cuvânt de spus: o înţelegea prea bine pe Benedikte.
   Dacă renunţau pur şi simplu, toată treaba ar fi devenit o farsă, iar curva aia de ministru n-ar fi înţeles niciodată ce le-a făcut.
   Dreptatea cerea ca ea însăşi să treacă prin acelaşi calvar, iar Asger nu avea nicio dilemă morală în a-l răpi pe băiat, care numai din cauza mamei sale e acum ostatic în spatele unei dubiţe.
   Asger frânează. Pentru o fracţiune de secundă, simte cum dubiţa îi scapă de sub control pe asfaltul ud, apoi ridică piciorul de pe pedală şi reuşeşte să redreseze maşina. Ceva mai în faţă vede girofarurile poliţiei printre copacii încărcaţi de greutatea stropilor de ploaie şi, chiar dacă încă nu zăreşte maşinile, presupune că stau în aşteptare, cu un alt baraj amplasat după următoarea curbă. Trage pe dreapta, încetinind, până când maşina se opreşte de tot.
   - Ce dracu’ facem?
   Benedikte nu răspunde. Asger face o manevră de întoarcere şi revine cu maşina pe unde au venit, gândind cu voce tare despre opţiunile rămase.
   Când într-un final spune şi ea ceva, îl ia total prin surprindere.
   - Intră în pădure. La prima curbă.
   - De ce? De ce ne-am duce acolo?
   - Ţi-am spus să intri în pădure.
   Când ajung la prima ieşire, Asger intră în pădure şi, în scurt timp, se trezesc pe un drum îngust, pietruit, cam denivelat.
   Abia atunci înţelege ce voia ea de fapt. Desigur, Benedikte a înţeles că sunt înconjuraţi. Drept urmare, fac singurul lucru logic: se retrag cât mai adânc în pădure, aşteptând să treacă furtuna. Asger a fost soldat, el ar fi trebuit să vină cu ideea asta, dar, ca de obicei, Benedikte e cea cu soluţiile. După 3-4 ore de condus, înainte ca pădurea să devină suficient de deasă pentru gustul lui Asger, îl roagă brusc să oprească maşina.
   - Nu, nu încă. Trebuie să mai înaintăm puţin. O să ne vadă dacă...
   - Opreşte maşina! Opreşte-o acum!
   Asger apasă pedala de frână, iar maşina se opreşte imediat.
   Opreşte motorul, dar lasă farurile aprinse. Benedikte rămâne nemişcată pentru câteva momente. El nu-i poate vedea faţa, dar îi aude respiraţia şi ploaia ce ropoteşte pe acoperiş. Ea deschide torpedoul şi ia ceva de acolo, apoi deschide portiera.
   - Ce faci? N-avem timp să oprim aici.
   Portiera Benediktei se trânteşte, iar Asger rămâne pentru un moment în cabină, învăluit în ecoul propriei voci. În lumina farurilor o vede ocolind cabina dubiţei şi, când ea trece prin dreptul uşii lui, deschide instinctiv portiera şi coboară.
   - Ce faci?
   Benedikte se strecoară pe lângă el, întinzându-se cu hotărâre spre uşa glisantă a dubiţei. Asger zăreşte din mers obiectul ascuţit din mâna ei dreaptă, amintindu-şi că dimineaţa, când a luat dubiţa de la Hertz, îşi lăsase cuţitul militar în torpedou. Îşi dă seama imediat ce intenţionează să facă şi, surprins că totuşi îi pasă de răzgâiatul ăla mic, o înşfacă pe Benedikte. Îi simte forţa, simte cât îşi doreşte asta.
   - Dă-mi drumul! Dă-mi drumul, ţi-am spus!
   Cei doi se încaieră în întuneric, iar Asger simte cuţitul străpungându-i vintrele, în încercarea ei de a se elibera.
   - E doar un puşti! Nu ne-a făcut niciun rău!
   Treptat, reuşeşte s-o tragă lângă el. Braţele ei se moleşesc şi începe să plângă în hohote. Lacrimile o copleşesc, iar Asger nu ştie cât vor sta acolo în întunericul din pădure, dar acele momente i se par o eternitate. De mult nu mai avuseră un astfel de moment. Ştie că Benedikte a ajuns la aceeaşi concluzie ca el. Forţele mobilizate sunt copleşitoare, însă încă se au unul pe celălalt. Nu-i vede faţa, dar torentul de lacrimi continuă să curgă, aşa că-i ia cuţitul din mână şi îl trânteşte pe jos.
   - Îi dăm drumul. E mai simplu dacă rămânem doar noi doi. Poliţia o va lăsa mai moale imediat ce-l va găsi. Bine?
   Acum, când îi simte corpul atât de aproape, Asger e convins că vor reuşi. Îi mângâie faţa şi-i şterge lacrimile, văzând-o cum dă din cap aprobator în timp ce-şi şterge nasul.
   De o mână îl ţine ea, iar pe cealaltă o întinde spre mânerul uşii glisante, voind s-o deschidă. Dacă îi vor explica băiatului în ce direcţie să pornească, va ajunge în câteva ore la blocajul format din patrulele poliţiei, iar ei vor câştiga timpul de care au nevoie.
   Un sunet îl face pe Asger să se oprească şi să se uite vigilent în întuneric. E zgomotul îndepărtat al unui motor ce se apropie. Se uită în spate, pe unde au venit, fără s-o piardă din ochi pe Benedikte. La o distanţă de vreo 50 de metri, farurile unei maşini se reflectă în bălţile de pe drumul pietruit şi, în scurt timp, el şi Benedikte sunt scăldaţi în lumină. Ochii lor abia mai reuşesc să vadă ceva. Maşina se opreşte. După ce şoferul îi observă câteva clipe, opreşte motorul, apoi şi farurile.
   Drumul pietruit e învăluit în beznă. În mintea lui Asger, mii de gânduri se ciocnesc unul de celălalt. Întâi are impresia că vede o maşină de poliţie sub acoperire, dar poliţia nu s-ar comporta atât de paşnic într-o asemenea situaţie, aşa că se întreabă dacă nu cumva o fi vreun fermier sau vreun inginer silvic. Apoi îşi dă seama: cine să vină pe acolo tocmai atunci, dacă nu îi căuta chiar pe ei? Însă nimeni n-ar fi putut să-i vadă intrând în pădure şi oricum se asigurase din timp că telefoanele lor mobile nu pot fi localizate.
   Asger simte strânsoarea mâinii lui Benedikte şi, când aude portiera maşinii deschizându-se, lansează în întuneric o întrebare ce rămâne fără răspuns.
   - Cine e? repetă Asger.
   Din sunetul de paşi ce se apropie deduce că va afla curând, aşa că se apleacă imediat după cuţitul din iarbă.

93.

       Thulin goleşte gunoiul pe două ziare întinse pe podeaua din bucătărie, apoi scoate o furculiţă din sertar şi începe să scormonească printre resturi.
   Poartă mănuşi de cauciuc şi mirosul de mâncare râncezită, mucuri de ţigară şi conserve desfăcute îi invadează nările, în timp ce despătureşte chitanţele înmuiate, în speranţa că vor dezvălui încotro a fugit cuplul.
   Genz şi criminaliştii verificaseră deja locul ceva mai devreme, dar Thulin preferă să-şi ia propriile mostre de probe. Însă nu găseşte nimic. Doar lucruri de uz zilnic, luate de la supermarket, chitanţe de la curăţătoria de haine, probabil pentru hainele purtate de Asger Neergaard când conducea maşina Rosei Hartung. Thulin lasă gunoiul pe ziare. Se află în partea locuibilă a fostului abator şi, în afară de ea şi câteva patrule ce stau de veghe în faţa clădirii, locul e pustiu. Până acum, trebuie să admită că Genz şi oamenii lui şi-au făcut treaba impecabil. Nimic nu sugerează că tânărul cuplu ar fi avut alt adăpost şi nu există nici vreun semn că ar fi pus la cale nişte rute de evadare sau ascunzători alternative.
   Ceva mai devreme s-a constatat că într-una dintre camerele frigorifice din vechiul abator au fost aduse o saltea, o cuvertură, o toaletă portabilă şi câteva reviste cu Donald Duck, toate acestea indicând faptul că aici urma să fie ţinut Gustav Hartung.
   Thulin se înfioară. Totuşi lucrurile pe care le-a observat în casă nu indicau câtuşi de puţin că erau pe urmele unor criminali cu sânge-rece. În orice caz, nu după cum şi-i imaginează ea. E evident că Asger Neergaard locuieşte acolo şi nu la adresa declarată oficialităţilor, care aparţine de fapt unui fost coleg de armată. Tot Asger pare să aibă o preferinţă aparte pentru benzile desenate manga, cu femei goale. Dar acesta e cel mai radical lucru găsit printre obiectele lui.
   Aşadar, în ciuda faptului că are 30 de ani împliniţi, printre trăsăturile dominante se numără preferinţa lui pentru seriale din anii ’70 şi vechile comedii daneze cu Dirch Passer şi Ove Sprogøe, a căror acţiune se petrece într-un cadru cu mult soare, câmpuri înverzite şi steaguri daneze fluturând în fundal. Se pare că folosea un DVD player vechi şi prăfuit şi viziona filmele pe un televizor plat, model mai vechi, stând aşezat pe o canapea jerpelită de piele.
   Dar Thulin nu interpretează neapărat lucrurile astea ca pe un semn de nebunie sau de tulburare psihică.
   Descoperirile despre personalitatea Benediktei erau mult mai radicale: cărţi de specialitate despre capacitatea autorităţilor locale de a lua cu forţa copiii, extrase din paragrafele legislaţiei de asistenţă socială, interpretate şi parcurse în amănunt, dar şi periodice juridice care dezbăteau bunăstarea copilului şi alte subiecte similare. Printre lucrurile ei aflate în nişte sertare din sufragerie au găsit mape şi dosare burduşite cu materiale despre cazul băieţelului lor, dar şi corespondenţa dintre ea, autorităţi şi avocatul din oficiu. Pe aproape fiecare pagină adăugase note scrise de mână, unele neinteligibile, dar toate urmate de semne de întrebare şi exclamare.

.....................................................................