Fetița cu ochi albaștri, Michel Bussi

.............................................................

                          6.

              Așezată alături de el, Malvina își vărsă furia:

   - Știam eu, ticălosul căuta să ne-o tragă de la bun început!

   Marc nu răspunse nimic. Resimțea o neputință groaznică.
   Credule Grand-Duc. Viu. De negăsit... Ultimul fir al investigației tocmai i se strecurase printre degete... Malvina insista:
   - Dac-ai ghicit că Grand-Duc și-a înscenat moartea și a lichidat un tip în locul lui, ce naiba am mai căutat aici?
   - Gura...
   Malvina aplaudă cu ambele mâini.
   - Ești un geniu, Vitral. Zece ore de drum. Șase sute de borne kilometrice. Ca să ajungem aici, ca niște tâmpiți... N-am fi putut să dăm un telefon?
   - Gura.
   - Ai putea măcar să-mi plătești o cameră la Monique. Pare stilat.
   - Gura, îți spun.
   - Măcar ceva de halit. O beție cu vin licoros, n-aș zice nu...
   - Cât de tâmpită ești, ar trebui să te împușc pe loc, să te azvârl în Doubs și s-o șterg în Elveția...
   Malvina îl privi pe Marc cu o atenție uimită:
   - Faptul că Grand-Duc e o scursură nu-i chiar o noutate. Atunci, care-i problema ta? De ce, dintr-odată, te-apucă nervii?Ai vreo urgență? Trebuia să te însori mâine cu surioara mea?Comandaseși deja tortul cu etaje?
   - Las-o moartă, nu poți pricepe. Nu ești calificată.
   Marc răsuci nervos cheia în contactul Citroenului.
   - Unde mergem? continuă Malvina. Plecăm din nou? Nu vizităm?
   - Gura! Ți-am promis un afurisit de pelerinaj. Așa că mergem pe drumul crucii până la capăt.

55

                3 Octombrie 1998, ora 12.01
      Credule Grand-Duc urmărea cu binoclul traseul factorului poștal. Camioneta era imposibil de ratat. Vopseaua galbenă a vehiculului se distingea la fiecare viraj de verdele pădurii de brazi. Mașina urca încetișor, pe îndelete. Se oprea la fiecare cutie de scrisori de la cabanele care se înșirau pe drumeag, toate orientate către miazăzi, pe partea însorită a muntelui. Nu va ajunge la el mai devreme de zece minute.
   Xantia aștepta parcată câțiva kilometri mai sus de camionetă, după vreo treizeci de curbe, puțin înainte de intrarea în Saint-Hippolyte. Detectivul scrută încă vreo câteva minute manevrele funcționarului.
   Zece minute...
   Măcar va fi cel bun, de data asta? Era al optulea factor poștal căruia îi luase urma, fără succes. Dar se întoarce până la urmă roata norocului. De altfel, nu era o chestiune de șansă, doar de metodă și de tenacitate, ca întotdeauna. De trei zile se afla pe urmele acestei Melanie Belvoir. Nu păstrase nicio legătură cu familia.
   Numele ei nu apărea în niciun anuar, electronic sau nu. Nu găsise nicio urmă administrativă a existenței ei. Poate se căsătorise, dar nu exista nicio Melanie Belvoir în registrele cu căsătorii din preajma locului, verificase în cele patruzeci și cinci de comune din regiunea Montbeliard. Așa îi venise ideea cu factorii poștali.
   Dacă Melanie Belvoir era pe lista roșie, a confidențialilor, dacă își schimbase numele, poate că totuși primea în continuare corespondența și pe vechiul nume.
   Scrisori de la o prietenă din copilărie, abonamente vechi... Un poștaș putea ști aceste lucruri, mai ales un poștaș dintr-o zonă rurală, de munte, care cunoștea probabil fiecare adresă...
   Atât că primii șapte poștași pe care-i întrebase nu știau nici ei de vreo Melanie Belvoir.
   Cu-atât mai rău. Trebuia să se agațe de orice șansă, să continue.Văzuse atâtea de la începutul investigației... Și era motivat...Niciodată nu se apropiase atât demult de soare.
   De ce ține viața? Cam pe vremea asta, cu patru zile mai devreme, se pregătea să-și tragă un glonț în cap.
   Grand-Duc se uită din nou prin binoclu. Camioneta trecuse de încă vreo zece curbe.
   Detectivul își strânse în buzunar mânerul revolverului Mateba, model 6 Unica. Semiautomat. Arma lui aproape devenise piesă de colecție de când compania americană care îl producea dăduse faliment. Chiar era nevoit să-și importe gloanțele din Canada, cu bani grei, patruzeci de dolari canadieni cutia de șase.
   Puțin îi păsa. Avea cu ce, mai mult ca niciodată. Ieri-dimineață la pensiunea ținută de Monique Genevez ajunsese în posesia celor o sută cincizeci de mii de franci suplimentari trimiși de Mathilde de Carville.
   Doar un acont.
   Ce putea cere mai mult?
   O conștiință, poate o conștiință liniștită?
   Se gândi din nou la caietul lui; Lylie și Marc probabil îl terminaseră deja de citit. Erau puține șanse să se fi dus apoi la el acasă și să fi descoperit cadavrul. Dar, chiar și în acest caz, fusese prevăzător. În ochii lor, detectivul rămânea o victimă, nu un asasin.Cât despre restul... Fusese oare destul de abil? Bănuiau oare adevărul? Sabotajul mortal al ridicolei conducte de gaz, în seara aceea de noiembrie 1982?
   De-a lungul anilor, Grand-Duc izbutise să se convingă că nu fusese decât instrumentul familiei de Carville, o simplă unealtă în mâinile lor; că nu avusese niciun chef să-i asasineze pe soții Vitral. Dacă ar fi refuzat contractul propus de Leonce de Carville, un alt zbir l-ar fi dus la îndeplinire, poate într-un mod mai atroce, unul care n-ar fi cruțat-o pe Nicole Vitral. Se răscumpărase, între timp. Se atașase de familia Vitral, de Nicole, de nepoții ei. Învățase să-i cunoască. Ba chiar să-i iubească. Da, să-i iubească. Mai ales pe Nicole. Niciodată nu-i mai trădase, de atunci. Încercase să-și urmeze investigația cu cea mai categorică imparțialitate. Să scrie totul în caiet, pentru ei, cu cea mai mare fidelitate posibilă.
   Cu excepția nopții din Treport, bineînțeles.
   Nu era un sfânt, niciodată nu pretinsese așa ceva. Dar fusese riguros, meticulos, chiar cu testele ADN, afurisitele de teste ADN care-l înnebuniseră până acum patru zile, care-l împinseseră până aproape de sinucidere.
   Totul se terminase. Detectivul privat ratat, singuraticul ros de remușcări.
   Descâlcise ițele problemei. Nu-i mai lipsea decât să pună mâna pe ultimul martor.
   Melanie Belvoir.
   Camioneta galbenă țâșni din curbă. Parcă exact lângă Xantia.Factorul ieși. Un tânăr cu părul lung împletit în dreadlocks, strânse cu o bandană roșie. Atletic, sportiv. Genul capabil s-o ardă cu bicicleta de teren tăind-o pe cărări de drumeție...
   Credule Grand-Duc se proțăpi în fața lui.
    - Mă scuzați. Aș dori să vă întreb ceva. Mi-ați putea indica unde locuiește Melanie Belvoir?
   Poștașul îl privi cu un aer neîncrezător.

   - Îmi pare rău, avem ca regulă să nu dăm acest gen de informații...
   Răspuns tipic. Dar, fără să arate nimic, Credule Grand-Duc jubila. Factorul poștal reacționase la numele de „Melanie Belvoir”.O cunoștea! Nimerise pe cine trebuie, în sfârșit. Mai rămânea să-l facă să ciripească! Poștașul strecurase trei scrisori în cutia din fața lui și se întorcea deja la camionetă.
   - Un minut, băiete. Nu glumesc. Poliția!
   Credule Grand-Duc își întinse legitimația de detectiv privat acreditat, imprimată cu drapelul Republicii Franceze, care, în nouă cazuri din zece, își făcea treaba.
   - Și ce? spuse celălalt fără ca măcar să-l privească. Lucrez. Sunt în timpul serviciului. Faceți o cerere oficială la șeful meu.Hârțogăria pentru el e...
   Nimerise un enervant. Să nu-l bruscheze, nu încă. Să-l ia la sentiment.
   Grand-Duc afișă o figură de comisar preocupat:
   - Este urgent. O problemă de viață și de moarte. Imposibil să spun mai mult, dar fiecare minut contează...
   Factorul îl cântări din ochi pe la Grand-Duc, cu insistență.
   - Eu, unul, nu pot să zic nimic. Îmi pare rău, e confidențial. Un telefon la sediul central și aflați...
   - Nu. Melanie Belvoir nu e în registre. Nu sub acest nume, în orice caz...
   - Atunci, poate că nu vrea să fie deranjată...
   Chiar nimerise un tâmpit. Bafta lui.
   - Tinere, e datoria ta. Să ajuți poliția.
   Celălalt fluieră a pagubă, agitându-și codițele dreadlocks.
   - Sorry, prietene. Nu-i genul meu să-i torn la polițai pe oamenii cinstiți. Au trecut vremurile alea, vezi... Haide, bye.
   Se întoarse.
   - OK, spuse Grand-Duc. Cât?
   Factorul oftă.

   - Cât, ce?   

   - Pentru adresă, cât vrei? Cinci mii de franci? Zece mii de franci?
   - Și astea-s tot metode de polițai?
   Izbucni în râs.

   - Nu prea cred...
   OK, gata cu joaca, se gândi Grand-Duc.
   Nu va scoate nimic de la tâmpițel în felul ăsta. Factorul urcase deja în vehicul când țeava lungă a Matebei i se opri la tâmplă.
   - Uite aici metode de polițai! spuse Grand-Duc.
   Celălalt tremură, ca și când toată impertinența față de autoritate i se topise pe dată. Instinctiv, își așeză mâinile pe volan, deschise.
   - Ușurel. Ușurel.

   - Deci, Melanie Belvoir?
   - Necunoscută. Nu cunosc.
   Grand-Duc apăsă mai tare. Degetul i se crispă pe trăgaci. Sudoarea de pe tâmpla factorului se revărsa pe țeava revolverului.

   - Ți-am zis. E o problemă de viață și de moarte. Acum, și pentru tine. Să-ți spun un secret: nu sunt din poliție. Sunt ucigaș în serie. The Postmen Killer. Te-ai prins? Am boală pe culoarea galben. Le fac felul la toți care-și bat joc de mine... Deci, Melanie Belvoir?
   - Vă jur că...

   - De acord, o să încep prin ați trage un glonț în genunchi.S-a zis cu drumețiile pe munți cu vaci... Adio schi de fond, mountain bike, viaferrata, gagici...
   Grand-Duc coborî țeava, țintindu-i cu ostentație piciorul.

   - OK, OK! urlă factorul. Terminați cu prostiile. Și-a luat numele soțului, sau al tipului cu care trăiește. Luisans. Melanie Luisans. Locuiește pe o vale din apropiere, pe D34 la ieșirea din Montbeliard, către Dannemarie, prima cabană, singura, izolată, după sat, cu obloane albastre, dacă-mi amintesc bine...
   - De unde știi?
   - Încă primește corespondență pe numele de Melanie Belvoir, de trei-patru ori pe an.
   - Ei bine, vezi, nu era greu...
   De data asta, Grand-Duc jubila pe față. Dăduse de urma ultimului martor! Cel dintâi, singurul care izbutise. Chiar dacă altcineva ar fi ghicit, deschizând numărul vechi din ziarul L’Est republicain, și ar fi înțeles, cum să ajungă până la Melanie Belvoir? Cum s-o poată găsi la fel de repede? Nu, era liniștit. Avea un avans confortabil.
   - Ce... ce vreți de la Melanie Belvoir?
   - Nu-ți face sânge rău, băiete, ești prea sensibil. Vreau doar să-i povestesc despre frumoasele vremuri trecute.

56

            3 octombrie 1998, ora 15.23
       Marc conducea din instinct. Dubița nu era nărăvașă. Nici nu era momentul!
   Vehiculul dădea tot ce putea pentru a se aburca bătrânește pe serpentine, până la poalele Muntelui Terrible. Marc străbătu Indevillers, apoi se angajă pe un drumeag de pietriș alb, mărginit de trunchiuri de copaci stivuite pe mai multe sute de metri.
   N-avea cum să greșească, trebuia doar să urmeze direcția indicată de micile săgeți din lemn de pe marginea drumului: CASA PARCULUI NATURAL DIN DEPARTAMENTUL HAUT-JURA.
   Parcă în fața Casei Parcului, o cabană-muzeu înconjurată de o peluză întinsă.
   Fațada casei era decorată cu un panou de dimensiuni mari cu Munții Jura franco-elvețieni, indicând diferitele cărări pentru drumeție. Lângă parcarea în care staționase, o mică suprafață adăpostea câteva jocuri din lemn, bare, tobogane și coarde fără noduri, destinate fără îndoială alpiniștilor-învățăcei pe care drumețiile pe munte cu părinții nu-i storseseră de puteri.
   - E patru după-amiaza, spuse Marc. Putem ajunge lejer în vârf înainte de lăsarea serii.
   Malvina îl privi cu vădită ironie.

   - Și ce anume crezi că vei găsi acolo?
   - Nimic. Nu ești obligată să mă urmezi, să știi.
   - Chiar ești tâmpit. De ce crezi că am venit aici?
   Marc intră în Casa Parcului. Cumpără o hartă a regiunii, editată de Institutul Geografic Național la scara de 1:25.000, și un ghid pentru drumeții. Casieră era o brunetă înaltă, cu cozi de indiancă.Un tip îi masa mâna ca pentru a-i arăta pe ce taste să apese. Cu cealaltă mână, o mângâia senzual pe stagiara-squaw direct pe fese.
   Gregory, se gândi Marc.
   Inginerul cu ochi de husky de la Casa Parcului. Bărbat al pădurilor și colecționar de micuțe stagiare, proaspăt ieșite din universitate.
   Marc i se alătură Malvinei afară. Întinse harta pe o masă în fața Casei Parcului și depistă rapid drumeagul de urmat pentru a ajunge până în vârful Muntelui Terrible. Împături harta, apoi deschise ușa din spate a dubiței. Scoase un rucsac și îndesă în el un sac de dormit, o lanternă, o sticlă de apă, un cârnat și câteva pachete de biscuiți.
   - A fost cu premeditare? Zici că-i peștera lui Ali Baba fundul dubiței tale!

   - Știi, la bunica nu-i prea mult spațiu. Nu pivniță, nu garaj. Așa că depozităm în dubiță...
   - Mă pot servi?
   - Îhî. Nu lua prea multe, să nu fie rucsacul mai greu ca tine.
   - Nu mai visa, tu ești ăla care-o să se văicărească înainte de a ajunge sus!
   Marc se forță să râdă. Nu-i mai venea să procedeze rațional, să caute o anumită strategie. Simțea că drumul pe care avea să-l facă n-avea niciun sens: să se cațăre pe Mont Terrible, să se întoarcă la locul tragediei, să caute apoi coliba lui Grand-Duc și mormântul... Detectivul putea fi oriunde, dar cu siguranță nu acolo sus. Se înfunda într-o spirală obsesivă. Brățărica de aur, pulberea de oase de sugar, urmele unui boschetar martor al prăbușirii... Tot atâtea pietricele semănate de Grand-Duc ca un TomDegețel sadic. Ce spera să găsească, odată ajuns în vârf?
   Miracolul, iluminarea...
   Se strâmbă.
   Da, de fapt, exact așa ceva spera.
   Porniră la drum. Cum prevăzuseră, urcușul dură două ceasuri bune. Marc înainta rapid. Malvina îl urma fără să arate cel mai mic semn de oboseală. Urcușul nu era prea dificil, cinci sute de metri diferență de nivel pe un teren bine jalonat prin pădure. Pe măsură ce mergeau, li se dezvăluia priveliștea asupra cotului râului Doubs, a Elveției, a satului fortificat Saint-Ursanne. Se opriră să bea apă la jumătatea pantei. Era o căldură cam apăsătoare. Marc asudase, cămașa era leoarcă pe sub rucsac. Malvina, în schimb, își păstrase puloverul și totuși niciun strop de transpirație nu-i perla pielea, în vârf se ajungea printr-o pădure deasă de pini, pe o pantă domoală.
   Marc grăbi și mai tare pasul. Malvina îi urma ritmul, ba chiar se potrivea cu suflul lui. Efortul fizic îi făcea complici, gândi cu surprindere Marc. Ridicol, se corectă el în clipa imediat următoare.
   Scena dramei li se impuse, pe neașteptate.
   Nu mai era pădure dinaintea lor.
   De parcă o hoardă de țărani puși pe defrișat venise pe munte să despădurească o fâșie improbabilă. Cu minuțiozitate de cadastrist:rezultase o parcelă rasă, lungă și îngustă ca o curea. O panglică lată de patruzeci de metri, lungă de un kilometru.

   Pini tineri fuseseră replantați. Încă nu depășeau un metru, pitici misionari trimiși să repopuleze o planetă de uriași. Pitici veseli într-o curte de joacă multicoloră: parcela dreptunghiulară era acoperită de gențiane galbene și albastre, de papucul-doamnei, de arnici în nuanțe portocalii.
   Malvina și Marc stăteau nemișcați, unul lângă celălalt.
   Nu exista nicio urmă a catastrofei. Niciun monument, nicio placă de marmură, nici măcar o tăbliță indicatoare. Era mai bine așa, se gândi Marc. Mii de flori sălbatice. În douăzeci de ani, pinii cei tineri aveau să se înalțe aproape cât celelalte conifere din pădure, crengile lor aveau să li se alăture, ca niște mâini care se ating și, treptat, în umbră, florile sălbatice aveau să nu mai înflorească, sufocate, îndoliate la rândul lor, cedând locul ferigilor, mușchiului, în cel mai bun caz câtorva narcise.
   Și totul va fi dat uitării.
   Rămaseră acolo, tăcuți. Marc stătea în picioare, țintuit între pădure și luminișul dreptunghiular, ca și când nu îndrăznea să profaneze locul. Malvina se îndepărtă puțin și merse prin iarbă.Tulpinile cele mai înalte îi ajungeau până la coapse. Marc, fără să vrea, simțea cum bătăile inimii i se întețesc. I se pusese un nod în gât.
   Cunoștea prea bine primele simptome ale crizei de agorafobie, chiar dacă aici se manifestau cu mai multă încetineală, poate din cauza altitudinii. Teama asta afurisită de frică...
   Nu spuse nimic, nu se clinti, mulțumindu-se să respire mai adânc. Malvina îl auzi, probabil, sau nu auzi nimic, mirându-se de asta, sau chiar înțelese, de ce nu. 

   Se întoarse. Soarele care o forța să-și mijească ochii putea chiar lăsa impresia că ea-i zâmbea.Un fel de surâs trist, de răgaz melancolic, de deznădejde liniștită.Marc tuși. Niciodată nu i-ar fi mărturisit Malvinei, dar respira mai bine.
   Da, chiar dacă sub tortură ar fi continuat să jure contrariul, în sinea lui recunoștea că prezența nebunei îl liniștea, cu atât mai mult în sanctuarul al cărui secret îl împărtășeau.
   Rămaseră acolo probabil mai bine de o oră. Lumina delicată a soarelui, strecurată pe sub nori, aproape că ajunsese la vârfurile copacilor.
   - Mergem la colibă? spuse Marc cu glas blând.
   Malvina nu răspunse. Se mulțumi să-l urmeze.
   Marc fu nevoit să se uite pe hartă de mai multe ori. Petrecură aproape o oră rătăcind prin pădure, întorcându-se în luminișuri care semănau toate între ele. Să-ți vină să crezi că Grand-Duc născocise totul. Malvina nu făcu nicio observație. Ba chiar încercă pe cât se pricepu să-l ajute pe Marc să descifreze ghidul pentru drumeții. Noaptea începea să se lase când izbutiră să găsească faimoasa colibă.
   Grand-Duc nu mințise! Era exact cum o descrisese în caiet: o colibă de cioban; pietre puse una peste alta; un acoperiș în ruină. O clipă, Marc speră că detectivul îi aștepta acolo, înăuntru, își strecură mâna, din reflex, în buzunar, după Mauser.
   Zadarnic.
   Coliba era goală. Mai curată decât povestise Grand-Duc, dar tot el precizase că strânsese în saci de plastic aproape toate deșeurile când căuta urme ale straniului Georges Pelletier.
   Fugarul cu pricina exista, cel puțin?
   Marc ieși din colibă, îi dădu ocol. Niciunul dintre detaliile descrise de Grand-Duc nu lipsea. Țărâna scormonită, pietrele risipite pe câțiva metri, două bucăți de lemn care ar fi putut fi îmbinate pentru a alcătui o cruce, rupte, în apropiere. Grand-Duc nu mințise nici asupra acestui punct. Chiar exista alături de colibă un mormânt pe care detectivul îl profanase de două ori, pentru a găsi în sită o za de aur și oase de bebeluș.
   Ce schimba asta, acum?
   Marc se uită la ceas.
   19.36.
   Nu primise niciun mesaj nou de la Lylie. Se așeză pe o buturugă, la câțiva metri de colibă. Soarele apunea deasupra acestui acoperiș al lumii. Acoperișul lumii lui, cel puțin. Departe de tot. Însoțit doar de o nebună. Nu chiar atât de nebună, de altfel, nu atât de periculoasă, nu atât de rea.
   Pierduse. Avea să-și lase amintirile dureroase să-l năpădească, să-l copleșească. Avea să se complacă în acea nostalgie morbidă pentru a evita să-i zboare gândul la faptul că în clipa aceea Lylie dormea în camera unei clinici, că avea să avorteze peste câteva ore fiindcă floarea iubirii lor trebuia condamnată ca un rod otrăvit, în virtutea unui insuportabil principiu al precauției. Și pentru a evita, de asemenea, să se gândească la faptul că singurul care-l putea ajuta, ucigașul bunicului lui, se plimba pe undeva, în libertate, și că nu avea nicio șansă să-l găsească aici.
   Malvina veni lângă el.
   - E gata masa!
   Așezase pe un colț de pânză sticla de apă, pachetele de biscuiți și cârnatul. De-a valma.
   - Un ospăț pe cinste, nu?
   Mâncară în liniște. Doar luna lumina acum coliba, care căpăta alura unei coșmelii bântuite în mijlocul unei păduri de căpcăuni. Amândoi erau conștienți că era prea târziu să mai coboare, că erau nevoiți să doarmă acolo, împreună. Fără să schimbe un cuvânt, consimțiră, pentru asta veniseră.
   O noapte pe Mont Terrible.
   Doi orfani rătăciți într-un cimitir fără morminte.
   După ce au strâns masa, Marc scoase din rucsac caietul verde al lui Credule Grand-Duc. I-l întinse Malvinei.
   - Poftim. Îl cauți de ceva vreme, nu? Poate vei fi mai pricepută decât mine.
   - Sunt memoriile celuilalt ticălos?
   - Cum spui tu...
   - Mersi, totuși.
   Malvina luă caietul, sacul de dormit, o lanternă și intră în colibă. Marc, dimpotrivă, se îndepărtă, merse luminându-și pașii cu fâșia de lumină a lanternei.
   Rătăci prin pădure câteva minute bune, descriind un cerc larg în jurul colibei.
   Când se întoarse, lanterna Malvinei lumina timid interiorul, ca flacăra unei lumânări într-un felinar.
   Marc intră. Malvina dormea. Ghemuită în sacul de dormit.Cu caietul lui Grand-Duc deschis, chiar la cap.
   Marc zâmbi fără să vrea. Tânăra, mai mare decât el cu patru ani, torturată de toată ura acumulată, îl înduioșa ca o altă surioară pe care ar fi trebuit s-o protejeze. 

   Se apropie în liniște, luă caietul verde și ieși din colibă. Se așeză din nou pe buturugă, întoarse paginile, mecanic, până la ultima. Ultimele rânduri.
   Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
   Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini. Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate? Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o? Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
   De ce nu?
   Pentru mine s-a terminat.
   Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
   „Am făcut tot ce mi-a stat în putință.”
   Nicio nouă idee nu-i venea. Încercă să-i telefoneze lui Lylie, dar nu avea semnal în acel colț pierdut de pe munte. Marc se enervă pe stupiditatea lui. Să vină să se rătăcească pe-aici era cea mai proastă idee pe care o avusese vreodată. Trebuia să se mulțumească să citească mesajele din memoria telefonului. Îl reciti pe ultimul, primit în dubiță, în cursul după-amiezii:
   Marc, intru în sala de operații mâine dimineață la ora zece.Totul este OK.
   Nu-ți face griji. Te sun imediat după. Totul va fi bine. Te îmbrățișez.
   Mâine, la ora zece.
   Se simțea atât de inutil.
   Cântecul unei cucuvele completa ambianța sinistră a nopții.O cucuvea, sau o bufniță. Sau o buhă-mare, numită și grand duc, zâmbi Marc ca pentru sine. Habar n-avea despre păsările de pradă, și oricum cea care se auzea era ascunsă printre crengi, nevăzută.
   Marc își îndreptă lanterna în direcția sunetului. Nu lumină decât frunze.
   - Unde te ascunzi? strigă.
   Vocea i se pierdu în munte.
   - De negăsit, așa-i? Pitită în umbră? De cât timp ești aici, pe munte, în fiecare noapte privind și iscodind? Când pasărea mare de fier s-a strivit în regatul tău, în urmă cu ani buni, erai deja aici, așa-i? Pe Georges Pelletier care dormea în colibă, mormântul pe care l-a săpat, brățărica, și pe-astea le-ai văzut? Și pe Grand-Duc, ani mai târziu, jucându-se de-a groparii... Ia spune-mi, ce-ai văzut?
   Îi răspunse un cântec aproape vesel.
   - Îți bați joc de mine, așa-i? Chiar crezi că nu mai am nicio șansă? Nu greșești, ca să vezi... închipuie-ți, totuși. Închipuie-ți. Micuța mea, la doisprezece ani.
   Suntem singuri amândoi, în natură, sub un cort. Noaptea. Îi spun povești din stele.
   Îi zic ceva de genul: „Vezi, scumpa mea, în seara aceea eram la ananghie. Mă aflam acolo sus, pe munte, cu totul în ceață. Trebuia totuși s-o scot la capăt până a doua zi, la ora zece. Maică-ta dormea la celălalt capăt al lumii. Puțin a lipsit, scumpa mea, să nu vezi niciodată stelele, să nu-ți aud niciodată râsul, să nu-ți strâng niciodată degețelele. Tatăl tău te-a salvat în ultima clipă, să știi. I-a mers mintea în seara aceea”...
   Lanterna mătură din nou crengile. O umbră neagră își luă zborul. O buhă-mare sau o altă pasăre de noapte.
   - Ai dreptate, vorbesc prostii...
   Marc se întoarse la colibă. Îi era frig. Se băgă în sacul de dormit, se întinse lângă Malvina. Culcat pe spate, privirile îi evadau spre cer, prin crăpăturile acoperișului. Tot atâtea lucarne către infinit. Trebuia să mai reflecteze, să-și fie torționar, să se interogheze până ce inconștientul lui, memoria, judecata îi vor mărturisi ceva, orice. O cheie. Trebuia să folosească fiecare minut din orele care-i rămâneau.
   Lângă el, Malvina avea un somn agitat. Își schimba des poziția, fără să se trezească, scoțând din când în când țipete slabe. Treptat, se apropia de Marc, atrasă instinctiv de căldura corpului. Oare mai dormise cu un bărbat? Alături de un bărbat?
   Probabil că miezul nopții trecuse de multă vreme. Marc nu lipise geană de geană noaptea trecută. Se cufundă în somn, fără ca măcar să-și dea seama.
   Epuizat.
   Dormi trei ore.
   Se trezi tresărind, la țipătul Malvinei. Un țipăt de dementă. Malvina stătea în picioare în colibă, tremurând toată. Părul lung, nepieptănat, o făcea să arate ca o vrăjitoare înfricoșată. Două picioare slabe ieșeau din puloverul pe care îl păstrase pe ea pentru dormit. Piciorușele îi țopăiau ca pe jăratic.
   - Ești... bine? spuse Marc, cu o voce surdă.
   - Îhî, îhî. Nu-ți face griji pentru mine. Sunt obișnuită.
   Fata se culcă la loc. Marc o privea neliniștit.
   - Sunt bine, dacă-ți zic!
   - Ești sigură?
   - Da, culcă-te la loc! N-am nevoie de ursuleț de pluș. Nu mă enerva. Dormi, când îți spun!

   - Nu sunt sigur că mai pot...

   - Suge-ți degetul, atunci... Și tu ai învățat să trăiești cu coșmarurile tale... Descurcă-te!
   Malvina îi întoarse spatele lui Marc. Sacul ei de dormit se atingea de al lui. Stranie intimitate. Marc rămase cu ochii deschiși.
   Era patru dimineața. Acum ori niciodată. Trebuia să încerce ceva, de îndată. După aceea, va fi prea târziu.
   Malvina adormise deja la loc.
   Ce să încerce? Ochii lui Marc continuau să scruteze întunericul.Stelele apăreau și dispăreau, ascunse probabil de nori invizibili, mânați de vântul din Munții Jura. Ca niște false stele căzătoare, chemând dorințe ce nu se împlinesc. Ca lumina intermitentă a unui avion de noapte care se confundă cu constelațiile. Mai apropiată. Efemeră.
   Ce să încerce?
   Reflecțiile lui Marc îl duceau tot la ultimele rânduri din caietul verde, la sinuciderea ratată.
  Grand-Duc mersese oare la cacealma?
   Oare chiar descoperise altceva în seara aceea, după ce-și redactase memoriile, după ce-și lăsase stiloul să se odihnească? La miezul nopții fără cinci minute? Un nou fapt pe care nu-l scrisese în caiet? Marc încercă să-și amintească. Care fuseseră exact cuvinteleMalvinei, ieri, în tren? Se concentră. Din fața ochilor săi, singurele două constelații pe care era în stare să le recunoască, Carul Mare și Vega, tocmai dispăruseră. Cuvintele Malvinei se înscriseră în obscuritatea memoriei lui:
   „Credule Grand-Duc i-a telefonat bunicii. Alaltăieri. Era cât se poate de viu atunci. I-a spus că găsise ceva. Soluția întregului caz, se pare. Pur și simplu, la miezul nopții fără cinci minute, în ultima zi! Chiar în clipa în care avea să-și tragă un glonț în cap deasupra ziarului L’Est republicain din 23 decembrie 1980! Avea nevoie de încă o zi sau două pentru a aduna dovezi, dar afirma că e sigur de descoperirea lui, rezolvase misterul. În plus, mai avea nevoie și de o sută cincizeci de mii de franci...”
   Marc își repeta, iar și iar, aceste cuvinte. Dacă nu mersese la cacealma, Grand-Duc descoperise soluția exact înainte să-și tragă un glonț în cap, în biroul lui din rue de la Butte-aux-Cailles, cu fața la șemineul în care ardeau arhivele. În urmă cu două zile, de dimineață, Marc scotocise prin birou în amănunt: nu găsise nimic. Nici Malvina... cu excepția unui cadavru. Ce uitase? Marc încercă să-și imagineze scena sinuciderii lui Credule Grand-Duc. Țeava la tâmplă, cerneala ziarului peste care s-ar fi întins sângele. De ce Grand-Duc își curmase gestul? Ce auzise? Ce văzuse?
   Ce citise?
   Ideea îi veni firesc, nu mai stupidă ca o alta: ziarul L’Est republicain din 23 decembrie 1980! Ziarul era fără îndoială ultimul obiect pe care ochii lui Grand-Duc îl priviseră țintă.
   Și dacă soluția era tipărită într-un ziar vechi de optsprezece ani? De ce nu, la urma urmei? Ce mai avea de pierdut? Dacă nu era o pistă, cel puțin era un scop.

   Marc se ridică fără să facă zgomot, pentru a n-o trezi pe Malvina, care continua să scâncească încet în somnul ei agitat. Își îngrămădi claie peste grămadă lucrurile în rucsac, scoase din buzunar una din paginile rupte din jurnalul lui Grand-Duc, o întoarse și scrise pe spatele ei:
   Am plecat să cumpăr cornuri.
   Marc

   Puse hârtiuța pe jos, chiar alături de capul Malvinei. Lăsă ghidul pentru drumeții în apropiere. El avea să păstreze harta.Marc privi pentru o ultimă oară forma trupușorului de fetiță pierdut în sacul de dormit bleu-gri prea mare pentru ea. Malvina va reuși să se descurce singură.
   Soarele nu răsărise încă, dar o licărire subțire lăsa să se întrevadă, departe, linia crestelor. Stelele se stingeau una câte una.Zorii ultimei zile. Marc se gândi la Lylie, într-o cameră albă.
   Porni la drum.

57

          4 Octombrie 1998, ora 06.05
   Șase dimineața. Grand-Duc se întinse în Xantia. Parcase pe un drumeag de pământ pe care smocuri de iarbă încercau să supraviețuiască între șleauri, chiar la ieșirea către Dannemarie, la câteva zeci de metri de cabana lui Melanie Belvoir.
   Melanie Luisans, mai degrabă. Noua ei identitate.
   Poziția pentru filaj era ideală. Putea distinge ușor vehiculele care urcau dinspre Dannemarie, cu mult înainte să-i treacă prin față. Să vezi fără să fii văzut. Abc-ul meseriei. Lui Grand-Duc îi trecu prin minte că de ani întregi nu mai avusese parte de o noapte de filaj. Îi amintea de tinerețe, de perioada dinainte de contractul cu familia de Carville, de nopțile de veghe în fața cazinourilor de pe coasta de lângă Nisa sau de lângă cea bască. Xantia lui Nazim era aproape la fel de neconfortabilă ca epavele pe care le conducea pe vremurile acelea.
   Credule Grand-Duc scoase din torpedoul încăpător un termos cu cafea. Își turnă din el într-o ceașcă de plastic. Se strâmbă la contactul cu lichidul încă fierbinte.
   Avea timp. Melanie Belvoir nu urma să se întoarcă decât la nouă dimineața.
   Lucra ca infirmieră în centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard. Fusese în tura de noapte. Credule Grand-Duc vorbise mult timp cu ea la telefon, înainte ca femeia să intre de gardă, înregistrase discuția, bineînțeles. Gest reflex minimal, având în vedere timpul pe care îl consacrase prinderii ei în plasă. Petrecuse apoi o bună parte a serii la mama Genevez, transcriind convorbirea lor pe laptopul personal, apoi imprimase un exemplar.
   Grand-Duc aruncă o privire spre scaunul din dreapta. Exemplarul se afla acolo, alături, într-un plic. Melanie Belvoir-Luisans nu va mai avea decât să-l semneze.
   Detectivul mai sorbi puțin. Cafeaua avea un gust aiurea, de plastic.
   Oare cât ar fi pregătiți alde Carville să plătească pentru plicul cu pricina? O avere, fără îndoială. O adevărată avere. Cel puțin cât un salariu cumulat pe optsprezece ani...
   Grand-Duc nu avea niciun scrupul, alde Carville puteau plăti, aveau mijloacele, mijloace nelimitate. La cât își putea estima prețul conștiinței... La un butoi de bancnote, butoiul Danaidelor?
   Își mușcă buzele. Fierbințeala cafelei. Și durerea. Ca o înțepătură în inimă.
   Averea ar fi putut-o da pe din două... Dacă Nazim l-ar fi urmat. Poate nu chiar două părți egale, dar destul cât Nazim cu Ayla să-și poată oferi o vilă în Turcia. Dar Nazim nu voise să-l urmeze. Nazim se dezumflase, astă dată. Se „cumințise”, spunea el. Alde Carville plătiseră destul, după mintea lui. Cazul era clasat.Finalizat. Credule Grand-Duc era conștient că n-ar fi trebuit să ridice tonul. 

   Nazim era un tip adorabil, dar agitat.

   „Mă duc la polițai, Credoule”, amenințase el. „Dacă nu mă lași în pace, sunt în stare. De când mă mustră conștiința...” „Cum așa, de când te mustră conștiința? Ce vrei să zici?”
   Credule Grand-Duc se speriase. Nazim vorbea rareori fără să zică nimic.
   Grand-Duc ceruse explicații, garanții, apoi totul o luase razna. Nazim, cel dintâi, își scosese arma. Credule Grand-Duc trăsese mai rapid, atât. Uciderea lui Nazim era ultimul lucru pe care l-ar fi premeditat; nici restul nu fusese plănuit. Nazim care cade cu capul direct în vatra șemineului. Ideile care țâșnesc, una antrenând-o pe alta. Să împingă puțin mai mult capul lui Nazim în vatră, pentru a-l face de nerecunoscut; să-l scoată, chiar la timp pentru a-i bărbieri ce-i mai rămăsese din mustață, să-l îmbrace cu hainele lui, să-l încalțe cu pantofii lui, să-i pună ceasul lui, ca să câștige timp în cazul în care Lylie, sau Marc, s-ar juca de-a curioșii. Nu prevăzuse nici s-o ucidă pe Ayla, dar din acel moment nu mai avea de ales.
   Grand-Duc o cunoștea, femeia s-ar fi dus drept la poliție. Nazim nu se implicase, dar era la curent cu asasinatul pus la cale împotriva bunicilor Vitral, bineînțeles, iar cretinul sigur îi povestise totul nevestei, în așternut. Era vina lui că pe Nazim nu-l dusese tărtăcuța să n-o amestece pe Ayla în treburile lor? Turcoaica îi telefonase, cu o zi înainte. Îi lăsase mesaje panicate. Fusese constrâns să se întoarcă la Paris. Cinci ore de autostradă.S-o fileze discret, de la fast-foodul ei de pe bulevardul Raspail.Până pe rue de la Butte-aux-Cailles, apoi în pădurea din Coupvray.Să termine cu ea acolo, ocazia era nesperată. Apoi să revină înMunții Jura, cu o sută optzeci la oră pe autostrada A39. Pentru a-l înghesui pe poștaș. Pentru a finaliza cazul.
   Grand-Duc se forță să înghită cafeaua aceea. Se strâmbă din nou.
   Nazim Ozan. Ayla Ozan.
   Singurii lui prieteni, în toți acești ani. Doborâți de mâna lui.
   Ce batjocură!
   Da, alde Carville puteau să plătească!
   Nu voise nimic, nu hotărâse nimic. Totul se jucase în ciuda lui. Un angrenaj
   lung și, din fericire, o rație de consolare bună de tot, de-acum înainte.
   Melanie Belvoir.
   Invitata surpriză.
   Credule Grand-Duc privi ceasul din Xantia, cu cifrele de un verde retro, iluminate.
   6.15.
   Mai avea timp. Avea un ditamai avansul.
   În fața tuturor.

58

        4 Octombrie 1998, ora 06.29
   Marc trase dubița Citroen într-o parcare din centrul orașului Montbeliard, la mai puțin de cincizeci de metri de birourile ziarului L’Est republicain. Îi luase aproape o oră să coboare de peMont Terrible, dubița îl aștepta cuminte în fața Casei Parcului Natural, apoi încă trei sferturi de oră de șofat până la Montbeliard.
   Chelnerul din prima cafenea deschisă îi indicase adresa ziarului L’Est republicain, Piața Jules-Viette nr. 12.
   Birourile ziarului erau închise! Logic. La ora asta, ce putea spera?
   Înaintă. Se agăța de himera lui: să descopere un adevăr definitiv înainte ca Lylie să intre în sala de operații, peste mai puțin de patru ore.
   În fața lui, un oblon de fier nu lăsa să se întrevadă niciun detaliu din interiorul birourilor. Marc se întoarse, observă parcarea în care staționase. Trei camionete vopsite cu logoul ziarului L’Est républicain așteptau. În mod evident, la ora aceea matinală livrarea ziarelor nu se terminase încă. Nu era totul pierdut!
   Marc o luă rapid pe bulevardul Cuvier, apoi se întoarse în fundătura Maurice-Deloraine. Acolo se lucra. O camionetă staționa de-a curmezișul străzii, iar trei muncitori încărcau în spate teancuri de ziare ambalate în celofan. Un post local de radio zbiera, un animator hilar citea horoscopul.
   - Bună ziua, spuse Marc. Sunt închise birourile?
   Își mușcă buzele. Greu să pui o întrebare mai tâmpită. Muncitorul se holbă la el și-i răspunse, fără ca măcar să-și scoată țigara din gură:
   - Ești băftos, deschid secretariatul în cinci minute.
   Marc fu cuprins de o scurtă licărire de speranță, până ce muncitorul continuă:
   - Doar să trag o fustă pe mine și sunt a ta.
   Ceilalți doi manipulanți pufniră. Marc se arătă afectat.

   - Revino peste trei ore, puștiulică. După cum vezi, aici avem treabă...
   Marc se proțăpi în fața muncitorului. Puștiulică îl domina totuși cu un cap și jumătate. O dădu la pace, modest:
   - Nu pot aștepta, domnule. Vă cer un serviciu. Chiar nu e nimeni care să-mi poată deschide birourile? Vreau doar o informație...
   - O poate întreba oricând pe adjutantă, interveni un alt manipulant, din fundul depozitului.
   Cei trei angajați izbucniră din nou în râs. Nu și Marc.
   - La urma urmei, dacă ții neapărat, băiete...
   Muncitorul apăsă butonul unui mic interfon.
   - Doamna Montaigu? Vă caută cineva, la intrarea în depozit.

   După câteva minute, numita doamnă Montaigu își făcu apariția.

   „Adjutanta” era o femeiușcă elegantă, cu taior mulat pe o talie de viespe, cu fustă oprindu-se fix la genunchi, cu picioare bronzate înfipte în pantofi roșii cu toc; totul stricat de un chip prea sever, care exprima limpede anii de privațiuni necesari ascensiunii pe fiecare treaptă din ierarhia întreprinderii. Niște ochelari mici îi stăteau pe vârful nasului, într-o mână avea un teanc de listări lungi, iar în cealaltă un stilou.
   Adjutanta...
   - În ce problemă? spuse ea, cu fața încremenită.
   Marc încercă să improvizeze un plan. Ce să spună? Ce pretext să inventeze pentru ca adjutanta Montaigu să accepte să-i deschidă arhivele la ora șapte dimineața? Să scoată Mauserul L110 și s-o amenințe... Ridicol...
   - Deci? insistă Montaigu, aruncând o privire la ceas pe deasupra ochelarilor.
   Marc intră în panică:
   - Păi... Știți... Am... nevoie să consult un număr vechi din ziarul L’Est republicain. Foarte vechi, chiar. Știu exact care. Am nevoie să consult numărul din 23 decembrie 1980...
   Adjutanta afișă un mic zâmbet.
   - Având în vedere starea în care vă aflați, presupun că e urgent...
   - Mai rău de-atât...
   - Bine... Oricât de urgent ar fi, cred că poate aștepta deschiderea recepției, la ora nouă.
   Cei trei manipulanți, care continuau să încarce teancuri de ziare, nu ratau nimic din conversație. Montaigu se întorcea deja pe tocurile înalte și fine.
   - Nu! strigă Marc.
   Femeia se roti și îl privi, reușind să mimeze o atitudine și mai excedată. Marc îi dădu drumul, fără să-și facă niciun calcul:
   - Ascultați-mă... Soția mea așteaptă un copil. Copilul nostru.E programată să avorteze peste două ore fiindcă are îndoieli în ce privește identitatea părinților ei. Am motive bune să cred că dovada identității lor se află în ziarul cu pricina...

   Adjutanta Montaigu făcu niște ochi rotunzi, stupefiați. Cei trei muncitori se opriseră, brusc. Montaigu îi fulgeră cu privirea, iar ei își reluară pe dată munca.
  Femeia își aținti apoi spre Marc privirea exasperată.
   - Vreți să vă împiedicați soția să avorteze, asta e? Chiar credeți că...
   - La naiba! urlă Marc. Doar n-o să-mi serviți o tiradă feministă tâmpită! Vreau doar să văd acel ziar. Vă cer doar o șansă, una mică...
   Cel puțin izbutise s-o tempereze pe adjutantă. Marc continuă:
   - Vă amintiți de catastrofa aeriană de pe Mont Terrible, cel puțin?
   Montaigu clătină din cap în semn că nu. Logic, gândi Marc, pe vremea aceea pesemne nu avea cu mult peste zece ani. Cu-atât mai rău, trebuia să continue...
   - L’Est republicain a fost singurul ziar care a scris pe larg despre prăbușire la vremea respectivă, despre Libelula, fetița scăpată ca prin minune din zăpezi! Despre ea e vorba. Numărul acela vreau să-l consult!
   Vizibil, adjutanta nu pricepea nimic. Era pe dinafară, și nu-i plăcea. Învățase la școala de management că nu trebuia niciodată să ia o decizie înainte de a avea suficiente elemente la îndemână pentru a-și face o idee precisă despre situație.
   - Marcel, spuse ea, dumneata care ești de-al casei de patruzeci de ani, îți amintești de povestea asta cu prăbușirea unui avion pe Mont Terrible?
   Marcel atâta aștepta. Își scuipase discret țigara pe stradă.
   - Cum să nu, doamnă. Cea mai mare dramă din regiune.Crăciunul din 1980. Aproape două sute de morți, acolo sus, pe munte...
   - Ziarul s-a implicat?
   - Și cum! A fost singurul care a scris pe larg despre caz, chiar în dimineața cu pricina. Mai ales despre singura supraviețuitoare, un bebeluș, o fetiță. Toate televiziunile au reluat apoi știrea. Ziarul a avut o cronică timp de mai multe luni... Nu vă mai dau detaliile, dar...
   - Mai știți cum o chema pe fetița scăpată? i-o reteză adjutanta.

   - Cu siguranță. Cum să uit? Emilie Vitral, o mică normandă.
   Montaigu se întoarse către Marc.
   - Iar dumneavoastră cine sunteți?
   - Marc Vitral...
   - Soțul ei?
   Marc ezită o clipă.

   - Da... în fine, nu... E... ceva mai complicat...
   Femeia nu avu nicio reacție.

   - La ce oră e programată să avorteze soția dvs.?
   - La zece...
   - Aici?
   - Nu, la Paris.
   - E o nebunie. Sunteți dus cu pluta...
   - E urgent. Vreau doar să consult acel ziar. Vă promit, dacă va fi salvat copilul, îi veți fi nașă!
   Adjutanta pur și simplu izbucni în râs.
   - Ha! În niciun caz, nu-i suport pe-ăștia mici.
   Își învinse apoi o ultimă ezitare.
   - Bine, haide, urmați-mă.
   Montaigu îl instală la subsol, într-o sală mare unde erau ținute arhivele. Zidurile nu erau văruite, iar în absența ferestrelor, doar niște neoane lungi scăldau încăperea într-o lumină albă. Arhivarea nu era deloc complicată. În dulapuri mari din lemn, numerele ziarului L’Est republicain erau ordonate pe orizontală, clasate pe ani, apoi pe trimestre.
   Marc deschise sertarul marcat 1980, septembrie-decembrie. Căută direct către fundul teancului și găsi fără dificultate numărul din 23 decembrie. Îl puse pe masa de lucru din centrul încăperii.
   O imensă fotografie în culori ocupa aproape toată pagina întâi:o carcasă de avion distrusă, în mijlocul unor copaci în flăcări. O viziune de groază. Zăpada, focul și fierul păreau să se fi unit pentru nimicirea oricărei vieți omenești. Speranța era înfățișată într-o altă fotografie, mai mică, ce arăta un nou-născut ținut în brațe de un pompier în fața spitalului Belfort-Montbeliard. Lylie.Câteva rânduri comentau fotografia:
   Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat
ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia foc carlinga.
   Nimic mai mult.
   Marc petrecu minute îndelungate observând fotografiile, chipurile din plan secund, carlinga, flăcările, fiecare copac, urmele întunecate din zăpadă. Citind și recitind rândurile.
   Nimic. Nimic nou.
   O pistă falsă. O fundătură. Iarăși. Definitivă, de data asta.
   Marc se luă cu mâinile de cap, se ridică puțin, observă zidurile albe ale încăperii.
   Atunci, abia atunci, ochii îi cuprinseră celelalte informații de pe pagina întâi a ziarului. Mai nimic. Victoria cu 3-1 a FE Sochaux în fața echipei din Angers; o manifestație a muncitorilor de la fabrica de ochelari, aproape de Morez, în departamentul Haut-Jura; detaliile turneului lui Moș Crăciun în comunele din regiune...
   Și chiar în josul paginii, o știre foarte scurtă. Doar nouă cuvinte.Un anunț de persoane dispărute.
   Melanie Belvoir. 18 ani. Dispărută de acum trei săptămâni.
   Anunțul era însoțit de o fotografie mică de identitate, color. Trei centimetri pe doi.
   Marc aproape că leșină. Era cu neputință. Nu putea fi vorba decât de un fals. Un trucaj.
   Chipul fetei de optsprezece ani, Melanie Belvoir, era cel al lui Lylie.
   Nu fotografia unei fete care i-ar semăna. Nu. Ea era. Aceeași privire de un albastru-azuriu, aceeași formă a pomeților, același surâs, aceeași gropiță la jumătatea bărbiei. Doar coafura diferea puțin, părul lui Lylie era ceva mai scurt. 

   Fotografia publicată în vechiul ziar era facsimilul exact al unei fotografii din prezent a lui Lylie, al celei capsate pe legitimația ei de studentă, al celei lipite pe abonamentul oranj de transport în comun în Paris, al celei pe care Marc o păstra cu sfințenie în portofel.
   Nebunie curată!
   Pe aceeași pagină a ziarului cu drama, datat 23 decembrie1980, o fotografie o reprezenta pe Lylie în vârstă de trei luni, ținută în brațe de un pompier în fața centrului spitalicesc, și pe Lylie în vârstă de optsprezece ani, frumoasă, surâzătoare, așa cum o lăsase acum două zile, în 2 octombrie 1998...
   O lua razna?
   Trăia într-un vis din care avea să se trezească asudat, alături de Lylie?
   Sau mai rău de-atât?
   Alături de Malvina, în coliba de pe Mont Terrible?

59

        4 Octombrie 1998, ora 07.12
   Razele soarelui se strecurau prin găurile acoperișului colibei, întocmai ca razele laser din seiful unei bănci, într-un film polițist.Una dintre ele sfârși prin a-i atinge Malvinei chipul. Fata savură mai întâi căldura plăcută de pe obraz, înainte de a se răsuci în sacul de dormit de mai multe ori și de a deschide apoi ochii.
   Mașinal, mâna căută spre sacul de dormit vecin, al lui Marc.
   Dădu peste pământul gol.
   Nimeni.
   Nu tu sac de dormit. Nu tu corp cald. Nimic.
   Doar câteva cuvinte pe o foaie de hârtie:
   Am plecat să cumpăr cornuri.
   Marc

   Tâmpitul! Se mai credea și amuzant, pe deasupra.
   Alături, ghidul pentru drumeții. Mesajul era clar. „Descurcă-te!”
   Malvina mârâi, supărată pe ea însăși, și se ridică dintr-un salt.Ce îngrămădită se dovedise! Ar fi trebui să-și dea seama, să nu aibă încredere într-un Vitral. Ce deșteaptă părea acum, singură în vârful Muntelui Terrible, cu un telefon care nu detecta nicio rețea. Se lăsase prinsă în capcană ca o fetiță, acum nu mai avea decât o soluție. Să coboare.
   Malvina lăsă totul baltă în colibă, sacul de dormit, lanterna, resturile mesei frugale din ziua precedentă, și porni la drum. Nici măcar odată în timpul coborârii nu aruncă o privire spre razele piezișe ale soarelui matinal, care le dădeau munților elvețieni un aer de Himalaya.
   O oră mai târziu, zărea Casa Parcului Natural. Câțiva copii se distrau deja în jurul părculețului de joacă din lemn, în vreme ce părinții lor, la câțiva metri mai în spate, petreceau un timp interminabil să-și înnoade șireturile bocancilor de drumeție. Nici urmă de dubița Citroen în parcare. Bineînțeles! Ticălosul de Vitral o lăsase baltă cu adevărat.
   Mașinal, își consultă telefonul mobil. În sfârșit, avea semnal! Va reuși să iasă din acea văgăună. Un pliculeț galben afișat pe ecran îi atrase atenția: un mesaj în mesageria vocală. Cineva încercase să dea de ea, între ieri-seară și azi-dimineață.
   Cu siguranță bunică-sa, Mathilde. Cine altcineva? Malvina butonă telefonul și-și reprimă o mișcare de surpriză. Mesajul provenea de la un număr necunoscut.

   Marc Vitral? Credule Grand-Duc?
   Malvina duse mobilul la ureche.
   „Malvina, sunt Rachel. Rachel de Carville, sora bunicii tale...”
   Rachel? Strămătușa ei, moștenitoarea parfumeriilor Elytis din La Baule. Ce voia de la ea? Nu-și mai vorbiseră de vreo zece ani.
   „Malvina, biata mea nepoțică. Să mă suni cât poți de repede.S-a întâmplat ceva groaznic în Coupvray, la Roseraie. Dumnezeule, scumpa mea. Bunica ta și bunicul tău nu s-au mai trezit. Au fost amândoi găsiți, fiecare în patul lui, nu mai respirau. Au urcat la cer împreună, bietul meu înger.”
   Malvina închise telefonul. Brațul îi căzu ca și când aparatul cântărea dintr-odată o tonă. Se uită țintă la pădurea întunecoasă, se lăsă năpădită de liniștea munților pe care nu-i cunoștea. Îndelung. Apoi mâna îi alunecă spre poșetă. Nu trebuia să se mai gândească, să plângă, să se roage. Trebuia să acționeze. Să înțeleagă. Să se răzbune. Trebuia să se concentreze pe un singur obiect, cât se poate de real, de viu.
   În poșetă, degetele ei strânseră patul Mauserului L110. Vitral se credea cel mai șmecher, dar n-ar fi trebuit să adoarmă în noaptea aceea: când voia, Malvina știa foarte bine să facă pe nebuna și să simuleze un coșmar. Doar își recuperase arma. Oricum, prefăcutul ăla de Marc Vitral ar fi fost incapabil să se folosească de un revolver.
   Nu și ea.

60

            4 Octombrie 1998, ora 07.19
   - Alo, Jennifer?
   Marc nu părăsise sala arhivelor ziarului L’Est republicain.Colega lui de la informații France Telecom era de serviciu tot weekendul. Era unicul lui atu, nu trebuia să-l irosească.

   - Jennifer, sunt tot eu, Marc. Am nevoie de un serviciu, un serviciu imens...

   - Tot ce vrei. Doar știi.
   - Am nevoie de un telefon și de o adresă. Melanie Belvoir.B-E-L-V-O-I-R...
   - Unde?
   - Caută mai întâi în departamentele Jura și Doubs. Apoi peste tot în Franche-Comte. Apoi în Franța...
   - I-am dat drumul...
   Marc auzea sunetul vătuit al degetelor lui Jennifer care lucrau la tastatură. Nu-și putea dezlipi privirea de la fotografia de pe pagina ziarului L’Est republicain din 1980. Acea asemănare suprarealistă. Cine putea fi acea Melanie Belvoir? Exista, fără doar și poate, o explicație rațională...
   - Îmi pare rău, Marc, spuse vocea lui Jennifer. Nada pe toată linia. Nicio Melanie Belvoir, nici în Jura, nici altundeva în Franța.
   - Poate e pe lista roșie?
   - Am verificat și asta! Nada.

   - La naiba. Ai și alte Belvoir, în Franța?

   - Așteaptă...
   Nou zgomot de degete păcănind în receptor.
   - Îhî, trei sute patruzeci și opt...
   - Și în Jura?
   - Îți spun... A, scade numărul. Doar douăzeci și trei, dar nicio Melanie.
   - La naiba! Poate și-a schimbat numele...
   - Cine e Melanie asta?
   - Ar dura super mult să-ți explic. O poveste nebunească, dar nu mai am decât câteva minute ca să-i inventez sfârșitul. Jennifer, poți să verifici printre cererile de reziliere, tot pe numele de Melanie Belvoir?
   - Cum se face asta?
   - Mergi în arhive. Ai acces la ele dacă intri de pe contul de administrator. Poți să cauți în cererile de reziliere post telefonic de când suntem informatizați, de cel puțin cincisprezece ani...
   - Marc, e interzis să intri pe contul de administrator. Pentru așa ceva poți fi dat afară...

   - Ce spui! Am făcut-o deja de zece ori! Te rog, Jennifer, e urgent...

   - Te previn, băiete, te va costa o întâlnire în doi la un restaurant. Cu steluță în Michelin și tot dichisul.
   - OK, OK, tot ce vrei, dă-i bătaie.
   Marc auzi din nou țăcănitul tastelor calculatorului.
   - Jennifer, știi, sunt logodit... în loc de restaurant, n-ai... prefera să fii nașa unui bebeluș la a cărui salvare vei fi contribuit...
   Răspunsul îl biciui:
   - Și mai ce? Nu mai pot eu de bebeul tău! Minimum două stele, restaurantul. Merit din plin. Ți-am găsit-o pe fata asta a ta. Și-a reziliat abonamentul acum cinci ani, în 23 ianuarie 1993. Pe vremea aceea, locuia pe rue du Comte-de-la-Suze la numărul 65, în Belfort. Iar de atunci, fâsss, și-a pierdut urma în natură.
   - Jennifer, verifică cererile de transfer de apel!
   - Ce?
   - Transferurile de apel! De obicei, când clienții reziliază un abonament e din cauză că se mută sau vor locui la altcineva, și-atunci cer să fi se transfere apelurile pe fostul număr la cel nou, pentru câteva luni. Și asta se arhivează și poate fi accesat din contul de administrator...
   - Ți-ai pierdut mințile! Trei stele, restaurantul. Și șampanie la discreție.

   - OK, OK, cu violoniști maghiari și chiar cu Chippendales, dacă vrei!

   - Un pic, da, vreau!
   Marc rămase în așteptare. Secundele i se părură interminabile.

   - Ai dreptate, spuse în sfârșit vocea lui Jennifer. Melanie Belvoir a solicitat un transfer de apeluri la Laurent Luisans.Presupun că vrei adresa... Dannemarie, în Doubs. Strada Villars, numărul 456. Nu-ți mai spun că e strict confidențial. Ce treabă ai tu cu Melanie asta? E vreo fostă de-a ta? Are vreo legătură cu lista de spitale pe care ți-am dat-o alaltăieri?
   Marc își notă febril adresa, pe prima hârtie care-i căzu sub mână, prima pagină a ziarului L’Est republicain.
   - Ești cea mai bună, Jeje. Bifat, restaurantul. Și poate și desertul. Mai pot să-ți cer un ultim serviciu? Ești pe Internet?
   Jennifer oftă:

   - Îhî.
   - Te conectezi pe Mappy și-mi indici drumul cel mai scurt ca să ajung pe strada Villars, la numărul 456.
   - La naiba... Cred că m-am tâmpit de tot... Știi unde poți să-ți bagi desertul ăla?
   Dubița Citroen roșu cu oranj escalada încet șoseaua departamentală 34. După Montbéliard, drumul urca direct către frontiera elvețiană, aflată la zece kilometri mai încolo. Talpa lui Marc rămânea lipită de podea, dar asta nu părea să-i motiveze vehiculul.

   Urbanizarea localităților descreștea pe măsură ce te apropiai de vârf. Șoseaua departamentală șerpui o clipă la poalele unui torent, suind și mai mult. Satele erau din ce în ce mai rare, doar câteva cabane risipite atestau încă prezența omului la poalele piscurilor.
   Târgușorul Dannemarie se dezvălui după o curbă. Cabana lui Melanie Belvoir-Luisans, după indicațiile lui Jennifer, era chiar la ieșire, și mai sus, către Elveția, pe linia crestelor. Citroënul pătrunse în satul pustiu. Abia se făcuse opt dimineața. Nu deschisese nici măcar o brutărie sau o cafenea.
   O ultimă curbă, și deja ieșea din sat.
   Marc frână. Băgă în marșarier și, cu o manevră complicată, parcă de-a lungul trotuarului.
   N-avea să se arunce, încă odată, în gura lupului! Și Credule Grand-Duc o căuta, fără îndoială, pe Mélanie Belvoir. După toți anii de vizite la Dieppe, detectivul știa bine dubița roșu cu oranj.Greu de ratat! Să conducă Citroënul până acasă la Mélanie ar fi echivalat cu o debarcare în sunet de trompetă.
   Era răcoare. Marc mergea repede, cu grijă să înainteze pe panta de-a lungul drumului, rămânând în afara șoselei. Zări Xantia după a treia curbă. Mașina fusese pitită pe un drumeag lăturalnic.Chiar deasupra, reperă o cabană izolată; a lui Mélanie Belvoir, fără îndoială. Marc își continuă urcușul prin iarba udă de rouă. N-ar fi putut fi zărit nici măcar în oglinda retrovizoare a Xantiei.
   Credule Grand-Duc aștepta, calm, cu o ceașcă albă în mână, nebănuind nimic.
   Marc continuă să câștige teren, ascunzându-se. Știa că la nevoie s-ar fi putut servi de Mauserul împrumutat de la Malvina, dar planul lui, dacă se putea vorbi de un plan, era cu totul altul. Mai direct! Credule Grand-Duc se apropia de șaizeci și cinci de ani, Marc avea douăzeci și dispunea de o condiție fizică de jucător de rugby. Aveau să rezolve treaba ca între bărbați.
   Credule Grand-Duc nu avu timp să reacționeze. Portiera Xantiei se deschise brusc. O umbră țâșnită de nicăieri îl înșfăcă de braț, apoi de umăr. Se trezi proiectat pe drumeagul de pământ, cu fața în țărână. Încă nu-și distinsese agresorul când o lovitură violentă îi rupse coastele. Se chirci de durere. O a doua lovitură de picior îi atinse coccisul.
   Detectivul urlă.
   - La naib...
   Strigătul lui neterminat se pierdu în imensitatea tăcerii muntelui. O a treia lovitură de picior, în partea de jos a spinării, îl obligă să se întoarcă. Umbra îl domina, în picioare, în fața corpului lui ghemuit.
   Marc Vitral.
   Cum reușise să priceapă? Și să-l găsească? Așa de repede?

   - Marc? Articulă Grand-Duc. Cu... cum ai...
   Detectivul scuipă sânge și dădu să se ridice. Piciorul lui Marc i se puse pe piept.

   - Nu te mișca... Nu te mișca sau te strivesc ca pe-un gândac...

  - Marc, ce...
   - Gura! Termină cu vrăjeala. De două zile mă spetesc cu formulările tale tâmpite. Viața ta, investigația ta și stările tale sufletești de prefăcut...
   Marc apăsă și mai tare cu piciorul pe pieptul lui Grand-Duc. Detectivul se strâmbă, chinuindu-se să respire. Marc vorbi, domol:
   - N-o să ne jucăm de-a șoarecele și pisica amândoi. Vom merge drept la țintă. Șut și gol, îți amintești, ca-n meciurile de fotbal la care mă uitam pe genunchii tăi, la Dieppe. Pe genunchii asasinului bunicului meu. Și al bunicii, dacă ai fi putut.

   - Marc, doar nu crezi că...
   Talpa lui Marc se așeză pe fața lui Grand-Duc, strivindu-i în același timp bărbia, gura și nasul. Detectivul se răsuci de durere, sufocându-se. Când Marc își ridică piciorul, cel doborât scuipă un amestec de sânge și noroi.
   - Nu mai am timp să-ți ascult minciunile, Credulă-Basculă. Credulă-Rapandulă, ar trebui să spun...
   Detectivul scuipă iar. Părea să respire greu.
   - Cu... cum ai știut? Ți-au... spus alde Carville? Mathilde?Malvina?
   - Am ghicit de unul singur, închipuie-ți... Singur-singurel, ca un om mare.
   - Eu... nu voiam, crede-mă. Doar... m-am supus... Mi-a părut rău. Eram sincer, apoi... iubeam...
   Piciorul lovi de data aceasta clavicula lui Grand-Duc. Detectivul se rostogoli odată, apoi rămase din nou pe spate. Mâna lui însângerată îi atingea umărul.
   - Oprește-te, Marc. Oprește-te... Te rog.
   - Gura, atunci! Scutește-mă de poezia despre remușcări și călăul îndrăgostit... Nu pentru asta am venit! Vreau identitatea lui Lylie. Adevărul!
   Pentru prima oară, un fel de zâmbet brăzdă chipul desfigurat al lui Grand-Duc.
   - Așadar n-ai înțeles? Cel puțin, nu totul... Mai ai nevoie, măcar un pic, de serviciile detectivului...
   Piciorul lui Marc se ridică din nou, amenințător.
   - Nu sunt sigur. Depinde de tine să-mi dovedești contrariul.
   - Cum m-ai găsit... așa de repede?
   - Sunt mai puțin lent decât tine, atât... Nu căuta să tragi de timp, n-am vreme de pierdut. Care-i povestea cu ADN-ul? Dar cu fotografia lui Lylie în ziar?
   Credule Grand-Duc încercă iar să zâmbească.
   - Legat de bunicul tău... M-a vândut careva sau chiar ai ghicit singur?
   - Singur! Ți-am zis deja. Te-am prevenit, nu încerca să tragi de timp.

   O nouă lovitură îl nimeri pe detectiv în coaste. Acesta urlă, rostogolindu-se într-o parte. Lui Marc îi venea să-l joace-n picioare, înaintă. Grand-Duc se răsucea de durere, brațul căuta pe furiș ceva de-a lungul piciorului. Marc pricepu imediat: voia să pună mâna pe o armă!
   Din fericire, Marc anticipase. Își băgă mâna în rucsac ca să apuce Mauserul și să-l ia în vizor...
   Rucsacul era gol!
   Mauserul dispăruse.
   Marc revăzu imaginile, una după alta. Malvina noaptea trecută, în picioare, trezită, în timp ce el dormea, simulând apoi un coșmar.Prea târziu pentru regrete...
   Credule Grand-Duc își îndrepta Mateba către el.
   - Te-ai arătat foarte rapid, Marc. Sunt cu adevărat impresionat. Dar te-ai lăsat dus de sentimente. Tipic. Aveai totuși toate cărțile în mână. Un bătrân la picioarele tale. Soluția care te aștepta, pe scaunul din dreapta al Xantiei. Urmarea, finalul faimosului meu caiet. Un plic care explică totul, care sper să-mi aducă o avere.N-aveai decât să te apleci ca să-l iei...
   Credule Grand-Duc se ridică, împleticindu-se. Buza spartă îi sângera din abundență. Vesta lui lungă, bej, era mânjită de pământ și de sânge. Detectivul se chinuia să se țină pe piciorul drept. Niciun cuvânt nu izbutea să iasă din gâtlejul lui Marc. Să dea greș atât de aproape de destinație... Stupid.
   - M-ai frăgezit bine, ticălosule. N-ai dat deloc buleală. Ține cont, recunosc că am meritat-o. Aș fi făcut la fel, în locul tău. Ba chiar mai rău.
   Detectivul șchiopătă câțiva pași, atingându-și cu mâna validă umărul care îl durea și ținându-l mereu în bătaia revolverului pe Marc, cu cealaltă.
   - Nu-mi dai de ales, Marc. Îți dai seama? Ești singurul care cunoaște adevărul despre uciderea bunicului tău; singurul în viață, acum, cu excepția comanditarului, bineînțeles, dar bătrânul Carville nici că mă mai poate da în gât. Să te ucid e ultimul lucru de care-mi arde, Marc. Dar cum să fac altfel?
   Câteva cuvinte ieșiră, în sfârșit. Marc vorbi cu blândețe, întorcându-și ochii către Xantia:
   - Nici cu Nazim Ozan nu puteai face altfel? Asta este?
   Detectivul se sprijini cu dificultate pe piciorul vătămat.

   - Vezi tu, Marc, viața ne rezervă multe surprize. E greu să înoți împotriva curentului. Mai rău, să urci pe firul cascadelor. Acum șase zile, urma să-mi trag un glonț în cap, să crăp la mine acasă. De unul singur. Game over. Au lipsit câteva minute. Astăzi, partida e câștigată, și totuși, împotriva voinței mele, a trebuit să le ucid cu sânge rece pe cele două persoane care contau cel mai mult pentru mine, Nazim Ozan și Ayla. Cu tine, trei.
   Marc tremura. Simțea cum îi îngheață tot corpul. Trei metri îl despărțeau de detectiv și de revolverul Mateba. Degeaba ar fi încercat să se repeadă înainte, să încerce să-l dezarmeze peGrand-Duc. L-ar fi doborât la cel mai mic gest, Marc era convins.Drumeagul de munte rămânea disperant de pustiu și, oricum, ascunși în marginea aceea, era aproape imposibil să fie zăriți.
   - Marc, dă-mi voie să-ți explic. Mi s-a plătit o avere ca să lichidez o pereche și ca să fac să pară totul un accident. Uciseserăm deja, în cele patru colțuri ale lumii, de multe ori, pentru o soldă mizerabilă de mercenar, o nimica toată față de averea oferită de Leonce de Carville. O astfel de propunere nu se refuză... Puteam eu să prevăd atunci, Marc, c-o să mă atașez de femeia care avea să supraviețuiască?
   Să tacă! Grand-Duc nu era nici măcar nebun. Nici măcar n-avea această scuză.
   Cuvintele îi ieșiră din gură lui Marc, fără să vrea. Încă spera să-l emoționeze pe acest om?
   - Lylie e însărcinată. Cu mine. Va avorta peste o oră.
   Revolverul nu tremură.
   - Trebuia să se întâmple, Marc. Era în logica lucrurilor... Ai greșit că ai venit să-ți bagi nasul. O mare greșeală. Ai fi putut trăi fericit cu Lylie. Făceați o pereche drăguță, o pereche foarte drăguță. Lylie va fi de neconsolat. Dar nu-mi dai de ales... Să n-o mai lungim, ce zici?
   Grand-Duc îndreptă Mateba în direcția inimii lui Marc, paralizat, incapabil de orice gest. Totul avea să se termine aici. În mod straniu, îi reveneau imagini pline de bucurie din rue Pocholle: Cupa Mondială din ’86, penalty-ul lui Fernandez, tricoul lui Didier Six, partiturile pentru pian ale lui Lylie...
   - Toate astea n-ar fi trebuit niciodată să se întâmple, Marc, toată osteneala, toată durerea. Nu e vina nimănui. Poate a lui Melanie Belvoir. Dar și ea credea că procedează cum e mai bine.
   Trebuie să mă mișc, se gândi Marc. Să plonjez către picioarele lui...
   De parcă i-ar fi ghicit intenția, Grand-Duc se dădu înapoi, strângându-și revolverul.
   - Ne agățăm de viață, Marc, tocmai asta-i problema. Toată problema aici e, chiar când nu mai există speranță. Tot războiul între familiile de Carville și Vitral a fost degeaba. Ca toate războaiele. O neînțelegere. Acum ai priceput adevărul, presupun. Au murit amândouă, Marc, în seara aceea, pe Mont Terrible. Emilie și Lyse-Rose. Au murit amândouă în accident. Crede-mă, îmi pare rău, Marc.
   Degetul lui Grand-Duc apăsă pe trăgaci.
   Detunătura, în liniștea dimineții albe, se propagă de la un pisc la altul. Ecoul i se auzi pesemne până în Elveția.

61

           4 Octombrie 1998, ora 08.14
   Credule Grand-Duc se prăbuși, cu fața la pământ. O baltă de sânge îi curgea din spinare, ca un izvor de apă stacojie.
   Malvina apăru, strângând Mauserul L110 în ambele mâini întinse înaintea ei.
   Vocea ei subțirică sparse tăcerea:

   - Să nu crezi c-am tras ca să-ți salvez ție viața, Vitral! Dar nu suport să se spună că Lyse-Rose a murit...
   Fata lăsă Mauserul să cadă pe pământ, la picioarele ei.
   Tot corpul îi tremura. De data asta nu mai mersese la cacealma...Trăsese.
   Ucisese. 

   - Tu... Cum...?
   Malvina vorbi, sacadat:

   - Nu... sunt... mai proastă ca tine. M-am gândit și eu la ziar. Tipul din Parc, Gregory Morez, m-a dus cu mașina lui 4 x 4 până la sediul ziarului L’Est republicain. Mi-ai ușurat munca. Ziarul din 23 decembrie 1980 nu fusese încă pus la locul lui, ba chiar ai scris adresa lui Melanie Belvoir pe prima pagină... Am sărit într-un taxi cu adresa. I-am cerut să mă lase chiar puțin mai la vale, la ieșirea dinspre Dannemarie.
   Marc șovăi. Ce atitudine să adopte? Să-i mulțumească Malvinei, s-o îmbrățișeze? Să nu facă nimic, s-o lase așa? Se apropie de ea.

   Malvina se zburli:
   - Nu mă atinge!
   Fata se prăbuși la pământ, ca o marionetă dezarticulată. Plângea cu sughițuri.
   Marc nu înțelegea decât frânturi de cuvinte ireale.

   - Bunica, bunicul... Au plecat, ieri. S-au dus. S-au dus...
   Tânărul se întoarse și deschise portiera Xantiei. Grand-Duc nu mințise. Un plic alb era pus pe scaun. Marc îl desfăcu. Înăuntru erau patru pagini dactilografiate.
   Marc merse până la Malvina, care continua să plângă, prostrată, chircită în poziție fetală. Se așeză alături de ea. Îi citi încet, cu voce tare:
   - Vă voi spune totul, domnule Grand-Duc. La urma urmei, n-am făcut niciodată nimic rău, nu am să-mi reproșez nimic. Asosit vremea să vorbesc, odată ce m-ați găsit. Trebuia s-o fac, într-o bună zi. Să admitem că acum e momentul. Eram o adolescentă dificilă, cum se spune. Încă de la șaptesprezece ani nu prea mai eram în legătură cu părinții mei. Abandonaserăm școala de multă vreme. Trăiam de pe o zi pe alta, ca atâtea altele. Părinții mei au reușit să mă târască la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă. Am rătăcit din stagiu în stagiu, până la acea slujbă de inserție profesională, de câteva săptămâni, în serviciul„Mediu” din Parcul Natural din departamentul Haut-Jura. În privința inserției profesionale, treaba consta mai ales în adunarea gunoaielor din pădure.
   Tipic. Eram, împreună cu o mică trupă de alte stagiare, la ordinele lui Gregory Morez, inginerul Parcului pentru Mont Terrible. Era incredibil de frumos. Foarte tandru cu tinerele care îi plăceau. Avea un fel de dar de a le atinge, în treacăt, fără a părea insistent. Era cu peste zece ani mai în vârstă decât mine. Ca atâtea altele, m-am îndrăgostit de el. Prima oară am făcut dragoste în natură, sub crengile copacilor, aproape de un mic torent, în mijlocul pădurii pe care o cunoștea atât de bine.

   Apoi de mii de ori, în toate zilele cât a durat stagiul, și mai multe săptămâni după aceea. Peste tot, în locurile cele mai incredibile.Eram conștientă că avea și alte aventuri, dar credeam că e diferit cu mine, îndrăgostit cu adevărat. Voiam să cred în promisiunile lui. Tipic, nu-i așa, domnule Grand-Duc? Tinerica prostuță și îmbârligătorul arătos...
   - Și apoi?

   - Am rămas însărcinată. Mi-am dat seama târziu. După șase săptămâni. Îmi începuserăm deja coborârea în iad. Fără loc de muncă. Cu o familie pe care o evitam din ce în ce mai mult. Cu prieteni din ce în ce mai puțin frecventabili. O obsesie suicidară, acest Gregory Morez. Trupul lui. Plăcerea pe care mi-o dăruia.
   - Gregory era tatăl?
   - Da. Era singurul și unicul meu amant. I-am dat vestea într-o seară, în camera unui hotel prăpădit de la periferia orașului Belfort, după ce am făcut dragoste.
   - Cum a reacționat?

   - Tipic, domnule Grand-Duc. Tipic și-atât. M-a dat afară pe ușă, mi-a spus că nu-s decât o târfuliță care căuta să-l prindă în capcană, că nu exista nicio dovadă că el ar fi tatăl și că n-aveam decât să avortez.
   - Totuși, nu ați făcut-o?
   - Nu... Dar nici nu am decis cu adevărat să păstrez copilul. Pur și simplu am lăsat să treacă săptămânile, fără să reacționez. A șaptea, a opta. Totul s-a întâmplat foarte repede. Grégory încă mă obseda. Parcă-mi pierduserăm mințile. Eram convinsă că pot să-l fac să-și schimbe părerea, să-l recuperez. Și mă scufundam de tot. Deja nu mai aveam un domiciliu, dormeam pe unde apucam, dădeam pe la părinții mei mai rar de odată pe săptămână. Când sarcina a devenit prea vizibilă, nu m-am mai întors deloc acasă.Mă mulțumeam să le telefonez.
   - Ați născut la spital?

   - Da. La Montbeliard, la serviciul patologic. Abia dacă eram majoră. Nu arătam prea grozav. Nici bebelușa nu era prea mare.Un pic peste două kile. Am născut la 27 august 1980. O fetiță.M-am externat din spital după o săptămână, cu niște hârtii de stare civilă pe care nu le completaserăm și pe care le-am aruncat într-un coș de gunoi.
   - Atât de simplu?
   - Știți, domnule Grand-Duc, într-o săptămână de internare am dat peste mai multe zeci de infirmiere și peste aproape tot atâția medici. Pesemne că mai există în spital, într-un dosar, urme ale nașterii copilului meu, dovada că există. Dar cine ar fi verificat dacă acel copil era încă alături de mine, că îl cresc? Niciun membru al familiei mele n-a știut niciodată nimic despre copil.
   - Ce nume i-ați dat fetiței?
   - N-a avut niciodată un nume al ei. Straniu, nu? La spital am declarat că nu aleseserăm încă prenumele și că îl așteptam pe tată. M-am externat cu copilul.Căderea mea a fost vertiginoasă, în câteva săptămâni. Am tăiat toate legăturile pe care le mai aveam cu prietenii din copilărie, cu familia. Era vară.
   Dormeam pe stradă, cu copilul atârnat la sân cât era ziua de lungă. Eram epuizată.Frecventam o faună care nu mă judeca. Bețivani, drogați. Nu mai reușeam să iau nicio decizie. Să mă întorc acasă, să plâng, să cad în brațele părinților. Ei lucrau amândoi la Alsthom, pe linia de asamblare a trenurilor de mare viteză, la Belfort. Să mă întorc la Gregory cu copilul și să-l conving. Fetița mea avea deja niște ochi albaștri incredibili, un pic ca ai mei, dar mai ales ochii tatălui ei, ochi magnifici, deschiși la culoare, de câine-lup. Să mă las să mor, acolo, pe trotuar...
   - Cum ați luat decizia de a pleca?

   - Nu aveam de ales, o copilă de străzile din Montbeliard, cu un bebeluș după ea, nu poate trece neobservată la nesfârșit. După câteva săptămâni, am ajuns în atenția serviciilor sociale. Degeaba eram majoră, înțelegeam cum se va termina. Serviciile mi-ar fi dat copilul în plasament și m-ar fi dus acasă, la Belfort. Fără să-mi ceară părerea. Trebuie să vă mărturisesc, domnule Grand-Duc, că nu făceam pe-atunci doar lucruri legale. Am făcut trafic de droguri. Am furat. Mi-am vândut trupul, de asemenea, de mai multe ori. Înțelegeți, cred, că pentru a supraviețui trebuia să plec din Montbeliard.
   - Acolo l-ați întâlnit pe Georges Pelletier?

   - Da. Un amărăștean. Un om al străzii, ca mine, care avea nevoie să se pună la adăpost. De polițai, servicii sociale, de familie, de toată lumea care îl căuta, ca mine. Îi plăcea de mine, mă găsea drăguță, în pofida tuturor celor întâmplate. Cred că se vedea deja peștele meu, nenorocitul. Nu l-am lăsat niciodată să mă atingă.Dar, iată, aveam interese comune. S-o ștergem împreună. Munții Jura, Mont Terrible mi-au părut alegerea evidentă. Foarte aproape de Montbeliard și nimeni nu ne-ar fi căutat acolo. Era prima săptămână din decembrie, vremea nu se stricase încă, eram obișnuiți să dormim afară. Și, mai ales, aveam să-l pot regăsi pe Gregory.Să-l reîntâlnesc. M-ar fi recunoscut, ar fi recunoscut copilul. Ochii lui.
Nu putea nega că era tatăl. Știu că pare o nebunie, domnule Grand-Duc, dar îmi pierduserăm mințile. Gregory Morez era singurul meu colac de salvare. Tot mai credeam asta.
   - Ați dat până la urmă de el?

   - Ne oploșiserăm într-o colibă pe care o găsiserăm, aproape de vârful Mont Terrible. Nu era cald, dar aprindeam focul, aveam un acoperiș, eram ceva mai bine decât în stradă, la urma urmei.Vă răspund, domnule Grand-Duc, ajung și acolo. Da, am dat peste Gregory Morez. Aproape zilnic. Mont Terrible nu e prea înalt, iar pădurea nu e prea mare. Am dat peste el, îmi duceam copilul în brațe. Nici nu m-a recunoscut, domnule Grand-Duc! Nici măcar nu s-a uitat la mine. În câteva luni, trecuserăm de la stadiul de tânără mai degrabă excitantă la cel de rebut. Mă îngrășaserăm. Sânii mei nu mai erau decât niște hălci de carne fleșcăită care atârnau. Ochii mei își pierduseră strălucirea. Ajunseserăm de nerecunoscut.
   - Și nici nu i-ați vorbit?

   - Nu înțelegeți, domnule Grand-Duc. Eram umilită. Atât de umilită. Nici măcar nu mă recunoscuse. Așa de urâtă ajunseserăm? Cunoscuse alte femei, între timp? Am înțeles, domnule Grand-Duc, că niciodată nu m-ar mai atinge. Că niciodată nu m-ar mai dori.Cum să-mi închipui atunci că mi-ar fi vrut copilul?... Ultima mea nădejde se stinsese pe coastele Muntelui Terrible. Nu mai aveam nimic. Copilul meu era ca o ghiulea de ocnaș, o excrescență a mea, și ne scufundam împreună. Să nu credeți că nu-mi iubeam fetița, domnule Grand-Duc, că îmi pierise orice instinct matern.O, nicidecum! Dimpotrivă. Dar nu mai aveam ce să-i ofer. Nu tu tată. Nici măcar lapte. Nici măcar un nume. Vă dați seama?Atunci a început brusc să ningă pe munte. Era în dimineața zilei de 22 decembrie. M-am încălzit cum am putut în jurul focului, în colibă, toată ziua. Trebuia să mă ocup de tot. Pelletier era pe cocaină trei sferturi din timp, ar fi degerat pe loc dacă n-aș fi fost acolo. Eram nevoită să-l trimit afară după vreascuri. 

   - Și a venit noaptea...

   - Da. Viscolul se întețise. Pelletier era terminat. Cred că nici măcar n-a auzit șocul. Coliba a vibrat ca de la un cutremur, ca și când venise sfârșitul lumii. Din colibă se vedeau arborii arzând, la un kilometru. Arzând sub zăpadă. Eram fascinată. Mi-am înfășat copilul într-o cuvertură și am ieșit. Nu era frig, dimpotrivă, din cauza rugului imens era o căldură care îți înțepa pielea...
   - Nu va fost frică?

   - Nu. Nicio clipă. Era o scenă stranie, ireală. Zăpada și focul.Și-apoi avionul picat în inima muntelui, răsucit, din oțel care se topea în flăcări, în fața mea, ca un cauciuc oarecare. Știam că sunt primul martor al catastrofei, dar nu mă gândeam că va dura atât demult până când vor sosi ajutoarele.
   - Atunci l-ați văzut?

   - Bebelușul, vreți să spuneți, domnule Grand-Duc? Da, atunci.

   - Era... era...

   - Da. Murise deja. Tumefiat. Mort la impact. De minute bune deja. Niciun bebeluș n-ar fi putut supraviețui singur, acolo sus, în iad. Nu știu cum toată lumea a putut crede în povestea asta...Bebelușul murise, domnule Grand-Duc. Și m-am gândit de îndată că era nedrept.
   - Cum așa?

   - Crud, dacă preferați. O întreagă familie avea să jelească bebelușul acela mort. Era o fetiță, purta rochiță. O întreagă familie avea să țină doliu. O viață distrusă. Iar eu eram incapabilă să-i ofer un viitor propriei fiice. Ea trăia, urma să trăiască, fără familie, neavând pe nimeni, doar pe mine, iar eu contam atât de puțin, înțelegeți ce vreau să spun prin „crud”? Prin „injust”?
   - Înțeleg...

   - Da. N-a fost prea greu. Sugarul mort în zăpadă avea cam aceeași vârstă cu fata mea. Am acționat fără să mă gândesc. Cum să vă explic? Pentru prima oară aveam impresia că sunt cu adevărat bună la ceva. Că fac un fel de act de bravură. Că salvez o viață, iată ce mă gândeam. Salvez o viață, salvez o familie, îmi salvez și fetița, în același timp. Cam ce simt, probabil, medicii, pompierii.Tocmai sentimentul care m-a surprins atât demult în noaptea de atunci m-a făcut să-mi doresc să devin infirmieră, sau ceva de genul, după aceea, după toate astea. Să salvez vieți.
   - Ați dezbrăcat cadavrul bebelușei moarte în zăpadă?

   - Pentru a o salva, domnule Grand-Duc. Pentru a o salva! V-am spus, n-ați înțeles? Îmi dăruiam copilul fără niciun viitor unei familii iubitoare, probabil bogată, care niciodată n-avea să-mi cunoască sacrificiul, care avea să plângă de bucurie în fața minunii, nebănuind niciodată nimic. Era ceva aproape sacru...
   - Dar nu așa ceva s-a întâmplat. Absolut deloc...

   - Cum aș fi putut ghici, domnule Grand-Duc? Cum aș fi putut ghici că erau doi nou-născuți în avion? Ambii morți, ca toți ceilalți pasageri. Cum mi-aș fi putut închipui consecințele? Am crezut că acționez ca o sfântă în seara aceea, domnule Grand-Duc.Da, ca o sfântă. Am urmărit apoi, în ziare, toată desfășurarea cazului. Cele două familii care se sfâșiau. Judecata. Ce puteam spune? Ce puteam face? Decât să tac? Totul ar fi trebuit să fie mult mai simplu... Am așteptat aproape o oră să vină ajutoarele, ținându-mi bebelușul în brațe, îmbrăcat în noile haine. Când i-am auzit în depărtare pe primii pompieri apropiindu-se, lanternele, strigătele, mi-am lăsat copila în zăpadă, destul de departe de avion ca să fie încălzită de flăcări, fără să ardă. Am sărutat-o pentru ultima oară. În câteva ore, avea să i se dea o nouă familie. Am fugit în noaptea caldă cu trupușorul bebelușei moarte la prăbușire, înfășat în cuvertura mea.
   - Dumneata l-ai îngropat alături de colibă?

   - Ce altceva puteam să fac? Aveți vreo altă idee? Pelletier încă dormea, sub efectul cocainei. Am scurmat pământul ca o nebună, cu mâinile, în zăpadă. Eram leoarcă. Aveam mâinile însângerate. Am scobit. Îndelung. Pelletier a sosit în spatele meu când aproape terminaserăm. Cadavrul bebelușei odihnea deja în mormânt. Inventam rugăciuni înainte de a-l acoperi cu pământ, nu știam niciuna,
   Pelletier parcă-și pierduse mințile, credea că era fiică-mea, că o omorâserăm...

   - A înțeles când a văzut brățărica la încheietura copilei?

   - Da. În zorul meu nebun, n-am fost nicio clipă atentă la mica bijuterie. O brățărică gravată. Lyse-Rose. Pelletier a bunghit-o din prima. Și că era din aur, de asemenea. Târgul a fost simplu.Eu îi lăsam bijuteria, iar el își ținea gura. A smuls brățărica de la încheietura copilei. Și dus a fost. Nici că l-am mai văzut de-atunci. Eu am mai rămas puțin. Am împins pământul muiat de zăpadă în mormânt. Pe dibuite, apucam pietre, pietricele, le îngrămădeam. Degetele mele înghețate aproape că nu se mai puteau îndoi. Mi-a luat o veșnicie să construiesc o cruce din două bucăți de lemn.Am dormit restul nopții în cocioabă, aproape de cenușă. În sfârșit, nu, nu cred c-am pus geană pe geană în noaptea aia. Și nici în nopțile următoare.
   - V-ați întors la mormânt, în anii următori?

   - Da... Asta ați înțeles. Încetul cu încetul, viața și-a reluat cursul. Părinții mă căutau, publicând în ziare acele faimoase anunțuri de persoane dispărute. M-am întors în cele din urmă la Belfort.Mi-am reluat studiile. Am devenit infirmieră, cum v-am spus.L-am întâlnit pe Laurent acum șase ani. Laurent Luisans. Este brancardier la spital. Părinții mei erau în vârstă, tata a murit acum cinci ani, iar mama anul trecut. Cu Laurent nu m-am căsătorit, dar am ținut totuși să-i folosesc numele. Laurent nu știe nimic despre trecutul meu. Nimeni nu știe, de altfel. Laurent și-ar dori un copil. Nu e prea târziu pentru mine. N-am decât treizeci și șase de ani. Nu știu. E complicat pentru mine, înțelegeți.
   - Înțeleg, Melanie. Nu mi-ai răspuns, în privința mormântului.
   - Ajung și acolo, domnule Grand-Duc. Da, m-am întors acolo în fiecare an. În fiecare 27 august, aniversarea nașterii copilului meu. Ca și când mi-aș fi îngropat propriul copil pe Mont Terrible, domnule Grand-Duc. Înțelegeți? Copilul meu, nu unul străin. Nu pe acea Lyse-Rose. Mă întorceam să întrețin mormântul, să pun flori la cruce. Într-un an, acum o veșnicie, era prin 1987, mi-am dat seama că printre pietre scormonise cineva, că le deplasase.Cine? Știam că nu se încheiase cazul Vitral-Carville, că nu se va încheia niciodată, de altfel, că n-avea cum să se încheie.
   - Decât dacă cineva ar fi exhumat cadavrul sugarului îngropat într-o cuvertură, alături de colibă. Un detectiv tenace, de exemplu.
   - De exemplu. Am început să mă tem. Că prin dezgroparea cadavrului mi s-ar fi dezgropat trecutul. Am golit mormântul. Am curățat și ultima dovadă.
   - Ați săpat un alt mormânt, în altă parte? Mai discret?
   - Asta nu vă privește, domnule Grand-Duc. Mă privește doar pe mine. Ce veți face, acum?
   - Nu știu. Ne putem întâlni?
   - Cred că nu prea am de ales. Sunt la mâna dumneavoastră, cum se spune. Cu cât mai devreme, cu-atât mai bine. Laurent își începe tura mâine dimineață, la ora cinci. Eu sunt în tura de noapte. Nu e simplă, vedeți, viața cadrelor medicale. Termin la ora opt la Montbeliard. Atunci plec spre casă. Să spunem la ora nouă la mine, mâine dimineață? Ați știut să-mi dați de urmă, după toți acești ani, presupun că veți ști să găsiți drumul... Sper că veți fi discret, domnule Grand-Duc. Mi-am schimbat viața.Am reușit, nu mi-a fost ușor să uit. N-am vrut să fac rău, în seara aceea, pe Mont Terrible. Dimpotrivă. Nu puteam să prevăd...
   - Ce anume? 

   - ...

   - Ce anume, Melanie?
   - ...să prevăd că fiica mea îmi va semăna atât demult, când va avea optsprezece ani...
   Era ora nouă și ceva. Negura ușoară ce plutea peste coastele Munților Jura începea să se risipească în fuioare, către piscuri. Marc reperă primul mașinuța albă, cu câteva curbe mai jos, cu mult înainte de Dannemarie. Un Fiat Panda. Se apropie încet, trecu prin fața lor, apoi parcă vreo câțiva metri mai sus, chiar în fața cabanei cu obloane azurii. Lui Marc îi atrase atenția caduceul de infirmieră lipit pe lunetă.
   Șoferița, căreia nu-i distingea decât părul blond, rămase clipe bune neclintită la volan. În sfârșit, farurile mașinii se stinseră.
   Portiera se deschise, dezvăluind surâsul obosit al unui straniu chip familiar.

62

         20 mai 1999,
    maternitatea des Aubepines, Dieppe
   Tom dormea cu pumnișorii strânși în pătuțul lui din plastic transparent.
   Trupușorul i se ridica ușor. Nu i se distingea decât fățuca, obrajii bucălați și părul blond, uimitor de lung pentru un bebeluș de patru zile.
   Marc o ținea pe Lylie de mână. Era obosită. Ochii i se închideau fără să vrea. Se bucura de liniște. Singură, în sfârșit, cu Marc și cu Tom. Sorbea liniștea ca pe un aer proaspăt, rarefiat, înainte ca o nouă infirmieră să intre valvârtej.
   Nicole tocmai părăsise încăperea. Lylie îi dăduse cu delicatețe de înțeles că avea nevoie de odihnă. Nicole ar fi rămas zi și noapte să-l vegheze pe micuțul Tom. Întâi îl vizitase pe Pierre, la cimitirul Janval, dar apoi își regăsise vigoarea de la douăzeci de ani pentru a trece din magazin în magazin, să vestească nașterea.
   Un strănepot! Mai că nu distribuia pliante... Marc aștepta cu neliniște momentul în care tot orașul Dieppe, de la primar la președintele portului de comerț, avea să debarce, cu flori în mână.
   Capul lui Lylie se sprijinea pe umărul lui Marc, așezat pe marginea patului.
   Tatăl nu mai îndrăznea să se miște. Cu vârful degetelor, prinse cartonașul trimis de Melanie Belvoir, sosit odată cu un buchet enorm de trandafiri. De trei ori mai mare decât cel pe care îl cumpărase Marc.
   Noroc micului Tom. Lylie, n-am știut să-ți fiu mamă. Încă îmi cer iertare. Poate mă vei accepta ca bunică? Voi încerca să recuperez cum voi putea mai bine timpul pierdut, tot ce am irosit prin tăcerea mea. Nu e prea târziu, cred, dacă ai vrea.

   Măcar pentru Tom. Cine n-a visat să aibă o bunică de treizeci și șase de ani?
   Ai grijă de Marc.

   Melanie
   Lylie, până în prezent, refuzase să-și întâlnească mama. Melanie nu insistase.
   Lylie nu avusese curajul. Avea nevoie de mai mult timp. Tom era acum acolo, el va fi legătura dintre generații. Lylie nu apucase să se odihnească trei minute când o infirmieră pătrunse în încăpere.
   Niciodată liniștiți, se gândi Marc.
   Era pentru o cauză bună! Infirmiera aducea cu sine cu chiu, cu vai un imens cadou.
   - Tocmai ce l-a livrat un curier, preciză infirmiera. Din fericire, nu ne vin la fel de mari în fiecare zi. Scrisoarea pentru tătic, pachetul pentru mămică.

   Infirmiera ieși. Lylie făcuse ochii mari văzând mărimea pachetului. Un metru pe doi!
   - Ei bine, deschide-l, spuse Marc.

   - Parcă-i cadoul Ștrumfului farsor, comentă Lylie. Ești sigur că nu va exploda?
   - Depinde de cine l-a trimis...
   În timp ce Marc deschidea pliculețul alb, Lylie se lupta cu pachetul, rupând bucățile de hârtie colorată care ambalau cartonul.
   Marc recunoscu imediat scrisul mic, aproape ilizibil.
   Malvina.
   Un sentiment de plenitudine îl inundă.

   - Cine este? întrebă Lylie, încă înfruntând ambalajul pachetului.

   - O prietenă, răspunse Marc cu blândețe. O prietenă foarte dragă.

   - Aha?
   Lylie câștigase lupta cu hârtia colorată. Rupse cartonul cu degetele. Un ditamai ursul din pluș, maro cu galben, țâșni din cutie.Lylie scoase un țipăt de bucurie:
   - Doamne! Cât e de frumos!
   Marc descifră pe cartonaș mâzgăliturile Malvinei.
   Pentru micul ticălos.
   Are tot interesul să caște bine ochii.
   Nu-și putu stăpâni un surâs. Îi strânse cu putere mâna luiLylie, apoi se întoarse către jucăria de pluș.
   - Salut, bătrâne. De-atâta amar de vreme așteptai momentul, nu? S-o întâlnești pe Lylie a noastră!
   Tânăra mămică, mirată, făcu ochii mari.

   - Lylie, ți-l prezint pe Banjo.

 

                                                SFÂRȘIT