.......................................................
5-6
Malvina lătră:
- Ești prea tâmpit ca să pricepi! Sunt haikuuri. Poeme japoneze. Nu-s de nasul tău!
- Dar bunică-ta? Și ea e prea tâmpită? I-l pot trimite, SMS?
Malvina se încruntă, ca o școlăriță prinsă cu tema nefăcută.
Marc insistă:
- Deci vorbești? Sau continui eu? Ce știi despre Grand-Duc?
- Du-te dracului...
Degetele lui Marc smulseră păginuța din carnet, o făcură cocoloș, apoi o aruncară pe fereastra întredeschisă a trenului.
- Ai dreptate. Voi fi sincer. Ăsta e zero barat. Încercăm cu altă pagină? Uite, o să jucăm un joc. Eu te-ntreb ceva, iar dacă nu-mi răspunzi, citesc o pagină. Dacă nu-mi place, o fac cocoloș; dacă îmi place, i-o trimit prin SMS bunicii Carville.
Marc răsfoi în joacă paginile, lăsând să-i scape un râs zgomotos.Prea zgomotos.
Încerca să se arate sigur pe el, de ochii lumii, deși se simțea din ce în ce mai rău în pielea unui hoț de intimitate.Malvina se chirci la capătul banchetei, în poziția unei vrăbiuțe lipsite de apărare. Fiecare pagină pe care o rupea Marc era ca o pană smulsă dintr-o aripă.
Paginile se întorceau. Marc se opri la fotografia unui avion, un Airbus, decupată cu grijă, apoi răsădită în vatra unui șemineu.
Pasăre de fier,
Înger în infern
Fratern
- Drăguț, comentă Marc.
I se pusese un nod în gât, din ce în ce mai mare. Dar nu voia să arate nimic.
- Mai puțin ultimul rând. „Fratern”. Ar fi trebuit cel puțin să adaugi un semn de întrebare, micuța mea Malvina. Cocoloș!
Cele două foi dispărură pe fereastra trenului. Malvina tremura.Marc continuă:
- Deci, încă n-ai să-mi spui nimic, Malvina? Ce făceai acasă la Grand-Duc?
- Du-te dracului!
- Cum dorești...
Paginile continuară să defileze. Marc opri cursa foilor la fotografia unei camere de fetiță, meticulos decupată probabil dintr-un catalog oarecare de amenajări interioare. În partea dreaptă a paginii, Malvina lipise o fotografie cu Banjo, ursul uriaș de pluș maro cu galben. În mijlocul camerei, pe pat, o a doua fotografie fusese adăugată: una cu Lylie, bineînțeles. Stătea turcește, avea pesemne opt sau nouă ani. Încă o fotografie furată de Grand-Duc...
Marc se sforță să citească neutru. Îi ardea gâtul:
Jucării uitate
Mi-a fost dor de tine
Abandonată?
- Ești o scârbă, Vitral, șuieră Malvina. Când mă gândesc că ți-am arătat camera lui Lyse-Rose...
- Aștept...
Malvina îi arătă lui Marc degetul mijlociu.
Cocoloș. Fereastră.
Marc căută prin carnet cu mai multă atenție. Trebuia să continue să violeze, și mai profund. Degetele i se opriră la o pagină, aproape ultima. Partea din dreapta era ilustrată cu o fotografie în care apăreau Lylie și el. Lesne de datat: 10 iulie 1998, deci în urmă cu mai puțin de trei luni. Lylie tocmai primise rezultatele de la bac. Cu mențiunea Bine! Marc și ea se țineau în brațe pe litoralul din Dieppe.
Marc zâmbi pentru sine. Așadar, Credule Grand-Duc, sau Nazim Ozan, se jucase de-a paparazzi. La război ca la război! În definitiv, erau încă sub contract, în solda familiei de Carville. Fapt pe care Grand-Duc nu-l ascunsese, de altfel, în jurnalul lui. Doar că Malvina-Degete-de-Zână se amuzase la decupaj. Nu Lylie se ținea în brațe cu Marc pe fotografia lipită în agendă, ci fațaMalvinei, înșurubată pe corpul perfect al lui Lylie. Un montaj grosolan. Un cap plăpând, ca micșorat de triburile Jivaro, pus pe un corp de zeiță.
Marc citi cu voce albă:
Să-ți sorb iubiții din priviri
Să gem, să-ți rostuiesc iubiri
Joc dulce, tainice gândiri
Malvina își închise ochii. Nu era decât o șoricuță prinsă în capcană, fără un loc în care să se adăpostească. Marc lupta împotriva dorinței de a-i întinde carnetul, de a se ridica, de a o lăsa acolo, de a-și vedea de drum. Malvina nu era decât o victimă, strivită în imensul carambolaj al catastrofei de pe Mont Terrible.Dezorientată, terminată pe viață.
Ca el.
Un copil care, la trezirea din somn, dăduse în oglindă, dimineața, peste un monstru. Un copil înecat într-un noroi sordid de sentimente interzise. Marc se auzi totuși rostind cuvinte cu mult mai ucigătoare decât gloanțele Mauserului în bătaia căruia continua s-o țină:
- Pe ăsta îl păstrez, Malvina? Sau i-l trimit bunică-tii?
Malvina, cu privirea pierdută în imensitatea câmpurilor cu porumb din ținutul Caux, își sucea degetele de parcă avea să sfârșească prin a-și smulge unul. Marc înfipse țărușul ceva mai mult. Gâtul nu-i mai era decât un deșert arid.
- Sau mai bine i-l voi arăta lui Lylie. Cred că o va amuza mult!
Degetele lui Marc începură să rupă pagina. Malvina deschise ochii și vorbi, cu o încetineală stranie:
- Credule Grand-Duc i-a telefonat bunicii. Alaltăieri. Era cât se poate de viu atunci. I-a spus că găsise ceva. Soluția întregului caz, se pare. Pur și simplu, la miezul nopții fără cinci minute, în ultima zi! Chiar în clipa în care avea să-și tragă un glonț în cap deasupra ziarului L’Est republicain din 23 decembrie 1980! Avea nevoie de încă o zi sau două pentru a aduna dovezi, dar afirma că e sigur de descoperirea lui, rezolvase misterul. În plus, mai avea nevoie și de o sută cincizeci de mii de franci...
Marc închise ușor carnetul Malvinei.
- De unde știi toate astea?
- Am ascultat la un alt telefon. Știu să mă fac uitată. Am chiar talent pentru așa ceva...
- Bunică-ta l-a crezut?
- Habar nu am. În îndoială, a acceptat să plătească, totuși.Nu-i pasă de bani, la urma urmei... Grand-Duc a dus-o cu preșul optsprezece ani. O zi în plus sau în minus...
- Dar tu?
- Eu, ce?
- Tu l-ai crezut pe Grand-Duc?
Chipul Malvinei încremeni într-o expresie de incredulitate:
- Ție ți se pare cumva credibil? Să găsească soluția așa, cu o baghetă magică, chiar înainte să bată miezul nopții, ți se pare că stă în picioare?
Marc nu răspunse nimic. Pe geam, livezile de meri de pe valea râului Scie le luaseră locul câmpurilor cu porumb. Malvina se întoarse către el și continuă să-i vorbească în șoaptă:
- M-am dus la Grand-Duc ca să-l găsesc. Să-i spun să înceteze să ne mai scoată din sărite. Că totul se isprăvise, că Lyse-Rose împlinise optsprezece ani, că avea vârsta la care putea hotărî singură. Și tu ai citit toată investigația, și eu îi cunosc detaliile.Brățărica, pianul, inelul... Totul e cât se poate de limpede! Ai spus-o tu însuți adineaori, la Roseraie: Lyse-Rose e cea care trăiește. Emilie a ars în avion acum optsprezece ani; îi vei putea spune asta bunică-tii. Asta e-n mintea ta, nu-i așa? Și asta crede și ea, nu?
Da, asta era în mintea lui Marc. Malvina avea dreptate, pe toată linia.
- Dacă nu tu, atunci cine l-a ucis pe Grand-Duc, știi? întrebăMarc.
- N-am nicio idee. Nicio legătură.
- Bunică-ta? Pentru a nu-l mai plăti?
Malvina rânji.
- Pentru o sută cincizeci de mii de franci? Găsește altceva...
Marc încasă lovitura, înainte de a pune o nouă întrebare:
- Grand-Duc i-a spus bunică-tii cum avea de gând să adune ultimele dovezi?
- Îhî. A povestit că se ducea să facă săpături prin Munții Jura. Într-o pensiune, pe râul Doubs, aproape de Mont Terrible. Acolo trebuia bunica să-i trimită restul de bani.
În Munții Jura? Faimosul lui pelerinaj? În octombrie? Din ce afurisit de motiv?
- Ce urma să facă acolo? întrebă Marc. Să caute dovezile promise bunică-tii?
- Își bătea joc de noi! Nimic mai mult.
Marc nu răspunse nimic. Se ridică, își puse, prețios, Mauserul în buzunarul de la vestă, apoi îi întinse Malvinei carnețelul.
- Fără ranchiună, atunci?
- Du-te dracului!
2 octombrie 1998, ora 18.10
Marc merse la locul lui. Trecu în liniște prin fața adolescentului cu căștile încă înfundate în urechi și a tipului adormit, care-și lăsase încălțările Doc Martens sub banchetă. Trenul Rouen-Dieppe traversa Longueville-sur-Scie și ultimii meri dispăreau din nou, într-un ocean galben de porumb și de rapiță. Va sosi la Dieppe în mai puțin de un sfert de oră.
Marc se așeză și bău cu lăcomie mai mult de jumătate din sticla de San Pellegrino. Se asigură că Mauserul era încă în buzunarul lui, apoi aruncă o privire spre capătul compartimentului.Malvina, prostrată, nu se clintise. Marc scoase cu febrilitate caietul lui Grand-Duc. Hotărâse să-l termine de citit fără să se mai întrerupă. Rămâneau mai puțin de cinci pagini. Totul mergea prea repede. Dacă nu voia să-și piardă mințile, trebuia să urce una după alta treptele acelei spirale infernale, cu tot calmul de care era în stare, chiar dacă habar n-avea încotro îl ducea eșafodajul de mistere. După ce va închide caietul, va sosi timpul să reflecteze la ce-i revelase Malvina, la ultima întorsătură pe care Grand-Duc o scosese din pălărie înainte de a fi definitiv condamnat la tăcere.
- Dar bunică-ta? Și ea e prea tâmpită? I-l pot trimite, SMS?
Malvina se încruntă, ca o școlăriță prinsă cu tema nefăcută.
Marc insistă:
- Deci vorbești? Sau continui eu? Ce știi despre Grand-Duc?
- Du-te dracului...
Degetele lui Marc smulseră păginuța din carnet, o făcură cocoloș, apoi o aruncară pe fereastra întredeschisă a trenului.
- Ai dreptate. Voi fi sincer. Ăsta e zero barat. Încercăm cu altă pagină? Uite, o să jucăm un joc. Eu te-ntreb ceva, iar dacă nu-mi răspunzi, citesc o pagină. Dacă nu-mi place, o fac cocoloș; dacă îmi place, i-o trimit prin SMS bunicii Carville.
Marc răsfoi în joacă paginile, lăsând să-i scape un râs zgomotos.Prea zgomotos.
Încerca să se arate sigur pe el, de ochii lumii, deși se simțea din ce în ce mai rău în pielea unui hoț de intimitate.Malvina se chirci la capătul banchetei, în poziția unei vrăbiuțe lipsite de apărare. Fiecare pagină pe care o rupea Marc era ca o pană smulsă dintr-o aripă.
Paginile se întorceau. Marc se opri la fotografia unui avion, un Airbus, decupată cu grijă, apoi răsădită în vatra unui șemineu.
Pasăre de fier,
Înger în infern
Fratern
- Drăguț, comentă Marc.
I se pusese un nod în gât, din ce în ce mai mare. Dar nu voia să arate nimic.
- Mai puțin ultimul rând. „Fratern”. Ar fi trebuit cel puțin să adaugi un semn de întrebare, micuța mea Malvina. Cocoloș!
Cele două foi dispărură pe fereastra trenului. Malvina tremura.Marc continuă:
- Deci, încă n-ai să-mi spui nimic, Malvina? Ce făceai acasă la Grand-Duc?
- Du-te dracului!
- Cum dorești...
Paginile continuară să defileze. Marc opri cursa foilor la fotografia unei camere de fetiță, meticulos decupată probabil dintr-un catalog oarecare de amenajări interioare. În partea dreaptă a paginii, Malvina lipise o fotografie cu Banjo, ursul uriaș de pluș maro cu galben. În mijlocul camerei, pe pat, o a doua fotografie fusese adăugată: una cu Lylie, bineînțeles. Stătea turcește, avea pesemne opt sau nouă ani. Încă o fotografie furată de Grand-Duc...
Marc se sforță să citească neutru. Îi ardea gâtul:
Jucării uitate
Mi-a fost dor de tine
Abandonată?
- Ești o scârbă, Vitral, șuieră Malvina. Când mă gândesc că ți-am arătat camera lui Lyse-Rose...
- Aștept...
Malvina îi arătă lui Marc degetul mijlociu.
Cocoloș. Fereastră.
Marc căută prin carnet cu mai multă atenție. Trebuia să continue să violeze, și mai profund. Degetele i se opriră la o pagină, aproape ultima. Partea din dreapta era ilustrată cu o fotografie în care apăreau Lylie și el. Lesne de datat: 10 iulie 1998, deci în urmă cu mai puțin de trei luni. Lylie tocmai primise rezultatele de la bac. Cu mențiunea Bine! Marc și ea se țineau în brațe pe litoralul din Dieppe.
Marc zâmbi pentru sine. Așadar, Credule Grand-Duc, sau Nazim Ozan, se jucase de-a paparazzi. La război ca la război! În definitiv, erau încă sub contract, în solda familiei de Carville. Fapt pe care Grand-Duc nu-l ascunsese, de altfel, în jurnalul lui. Doar că Malvina-Degete-de-Zână se amuzase la decupaj. Nu Lylie se ținea în brațe cu Marc pe fotografia lipită în agendă, ci fațaMalvinei, înșurubată pe corpul perfect al lui Lylie. Un montaj grosolan. Un cap plăpând, ca micșorat de triburile Jivaro, pus pe un corp de zeiță.
Marc citi cu voce albă:
Să-ți sorb iubiții din priviri
Să gem, să-ți rostuiesc iubiri
Joc dulce, tainice gândiri
Malvina își închise ochii. Nu era decât o șoricuță prinsă în capcană, fără un loc în care să se adăpostească. Marc lupta împotriva dorinței de a-i întinde carnetul, de a se ridica, de a o lăsa acolo, de a-și vedea de drum. Malvina nu era decât o victimă, strivită în imensul carambolaj al catastrofei de pe Mont Terrible.Dezorientată, terminată pe viață.
Ca el.
Un copil care, la trezirea din somn, dăduse în oglindă, dimineața, peste un monstru. Un copil înecat într-un noroi sordid de sentimente interzise. Marc se auzi totuși rostind cuvinte cu mult mai ucigătoare decât gloanțele Mauserului în bătaia căruia continua s-o țină:
- Pe ăsta îl păstrez, Malvina? Sau i-l trimit bunică-tii?
Malvina, cu privirea pierdută în imensitatea câmpurilor cu porumb din ținutul Caux, își sucea degetele de parcă avea să sfârșească prin a-și smulge unul. Marc înfipse țărușul ceva mai mult. Gâtul nu-i mai era decât un deșert arid.
- Sau mai bine i-l voi arăta lui Lylie. Cred că o va amuza mult!
Degetele lui Marc începură să rupă pagina. Malvina deschise ochii și vorbi, cu o încetineală stranie:
- Credule Grand-Duc i-a telefonat bunicii. Alaltăieri. Era cât se poate de viu atunci. I-a spus că găsise ceva. Soluția întregului caz, se pare. Pur și simplu, la miezul nopții fără cinci minute, în ultima zi! Chiar în clipa în care avea să-și tragă un glonț în cap deasupra ziarului L’Est republicain din 23 decembrie 1980! Avea nevoie de încă o zi sau două pentru a aduna dovezi, dar afirma că e sigur de descoperirea lui, rezolvase misterul. În plus, mai avea nevoie și de o sută cincizeci de mii de franci...
Marc închise ușor carnetul Malvinei.
- De unde știi toate astea?
- Am ascultat la un alt telefon. Știu să mă fac uitată. Am chiar talent pentru așa ceva...
- Bunică-ta l-a crezut?
- Habar nu am. În îndoială, a acceptat să plătească, totuși.Nu-i pasă de bani, la urma urmei... Grand-Duc a dus-o cu preșul optsprezece ani. O zi în plus sau în minus...
- Dar tu?
- Eu, ce?
- Tu l-ai crezut pe Grand-Duc?
Chipul Malvinei încremeni într-o expresie de incredulitate:
- Ție ți se pare cumva credibil? Să găsească soluția așa, cu o baghetă magică, chiar înainte să bată miezul nopții, ți se pare că stă în picioare?
Marc nu răspunse nimic. Pe geam, livezile de meri de pe valea râului Scie le luaseră locul câmpurilor cu porumb. Malvina se întoarse către el și continuă să-i vorbească în șoaptă:
- M-am dus la Grand-Duc ca să-l găsesc. Să-i spun să înceteze să ne mai scoată din sărite. Că totul se isprăvise, că Lyse-Rose împlinise optsprezece ani, că avea vârsta la care putea hotărî singură. Și tu ai citit toată investigația, și eu îi cunosc detaliile.Brățărica, pianul, inelul... Totul e cât se poate de limpede! Ai spus-o tu însuți adineaori, la Roseraie: Lyse-Rose e cea care trăiește. Emilie a ars în avion acum optsprezece ani; îi vei putea spune asta bunică-tii. Asta e-n mintea ta, nu-i așa? Și asta crede și ea, nu?
Da, asta era în mintea lui Marc. Malvina avea dreptate, pe toată linia.
- Dacă nu tu, atunci cine l-a ucis pe Grand-Duc, știi? întrebăMarc.
- N-am nicio idee. Nicio legătură.
- Bunică-ta? Pentru a nu-l mai plăti?
Malvina rânji.
- Pentru o sută cincizeci de mii de franci? Găsește altceva...
Marc încasă lovitura, înainte de a pune o nouă întrebare:
- Grand-Duc i-a spus bunică-tii cum avea de gând să adune ultimele dovezi?
- Îhî. A povestit că se ducea să facă săpături prin Munții Jura. Într-o pensiune, pe râul Doubs, aproape de Mont Terrible. Acolo trebuia bunica să-i trimită restul de bani.
În Munții Jura? Faimosul lui pelerinaj? În octombrie? Din ce afurisit de motiv?
- Ce urma să facă acolo? întrebă Marc. Să caute dovezile promise bunică-tii?
- Își bătea joc de noi! Nimic mai mult.
Marc nu răspunse nimic. Se ridică, își puse, prețios, Mauserul în buzunarul de la vestă, apoi îi întinse Malvinei carnețelul.
- Fără ranchiună, atunci?
- Du-te dracului!
46
2 octombrie 1998, ora 18.10
Marc merse la locul lui. Trecu în liniște prin fața adolescentului cu căștile încă înfundate în urechi și a tipului adormit, care-și lăsase încălțările Doc Martens sub banchetă. Trenul Rouen-Dieppe traversa Longueville-sur-Scie și ultimii meri dispăreau din nou, într-un ocean galben de porumb și de rapiță. Va sosi la Dieppe în mai puțin de un sfert de oră.
Marc se așeză și bău cu lăcomie mai mult de jumătate din sticla de San Pellegrino. Se asigură că Mauserul era încă în buzunarul lui, apoi aruncă o privire spre capătul compartimentului.Malvina, prostrată, nu se clintise. Marc scoase cu febrilitate caietul lui Grand-Duc. Hotărâse să-l termine de citit fără să se mai întrerupă. Rămâneau mai puțin de cinci pagini. Totul mergea prea repede. Dacă nu voia să-și piardă mințile, trebuia să urce una după alta treptele acelei spirale infernale, cu tot calmul de care era în stare, chiar dacă habar n-avea încotro îl ducea eșafodajul de mistere. După ce va închide caietul, va sosi timpul să reflecteze la ce-i revelase Malvina, la ultima întorsătură pe care Grand-Duc o scosese din pălărie înainte de a fi definitiv condamnat la tăcere.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Mathilde de Carville mi-a cerut-o cât se poate de simplu, în 1995:să compar ADN-ul din sângele micuței Lylie Vitral cu cel al întregii familii de Carville.
Mathilde de Carville mi-a cerut-o cât se poate de simplu, în 1995:să compar ADN-ul din sângele micuței Lylie Vitral cu cel al întregii familii de Carville.
Aveam relații în poliția științifică, iar ea știa și că deveniserăm un intim al familiei Vitral. Puneți-vă în locul meu.Cum să refuz? Nu era ușor, înțelegeți, să fiu primit seara acasă la familia Vitral ca prieten, apoi să merg să povestesc totul, a doua zi, în reședința Carville. Cu fundul între două luntri, dacă preferați. Dar să mergem mai departe, încă odată, nu vă pasă de stările mele sufletești de spion depresiv; pe bună dreptate!
Din punct de vedere pur tehnic, n-aveam cum să-mi fac apariția cu tortul aniversar și să-i cer lui Emilie Vitral, sau bunică-sii, un eșantion de sânge.
Stratagema mea era destul de trasă de păr, admit: i-am dăruit lui Lylie, de aniversarea ei, o vază pentru o singură floare, crăpată, care avea să i se spargă între degete. A funcționat peste așteptări. Vaza s-a făcut țăndări de îndată ce Lylie a apucat-o între degetul mare și arătător. Confuz, am adunat bucățile de sticlă însângerate și le-am aruncat la coșul de gunoi, mai puțin pe câteva pe care le-am strecurat într-o punguță de plastic din fundul buzunarului.
O joacă de copil. Pe nevăzute, pe neștiute.
Am obținut rezultatul de la laborator câteva zile mai târziu.Dacă vă voi spune că am avut remușcări, veți spune: mare pagubă!Vă semnalez asta doar pentru a explica de ce am cerut un duplicat contactului meu din laboratorul științific.
Aceeași analiză. Două plicuri. Unul pentru Mathilde de Carville, unul pentru Nicole Vitral. Am înmânat personal plicul albastru, fiecăreia în parte.
Egalitate.
Așadar, amândouă cunosc adevărul, de trei ani. Știința și-a spus cuvântul!
Iată! M-aș putea opri aici, spunându-vă că am dat plicurile celor două familii și cu asta, basta. Ciao, bunicilor. Descurcați-vă cum puteți!
Dar nu sunt un înger. Nu, bineînțeles că nu, n-am rezistat tentației. Da, am citit rezultatul. Vă-nchipuiți, cincisprezece ani de investigație fără nicio certitudine. M-am aruncat asupra rezultatului ca un ocnaș care, după cincisprezece ani de temniță, se repede la o panaramă...
Metafora e justă. O panaramă de rezultat.
Să spun că rezultatul m-a surprins ar fi, cum se spune savant, un eufemism. Am căzut în fund, da, pe-ăla cu care eram între două luntri. Ca și când cineva acolo sus, Dumnezeu sau Fecioara de pe Mont Terrible, continua să-și bată joc de noi.
Cred că rezultatul testelor m-a făcut să cad definitiv pe panta depresiei, el m-a rostogolit, inexorabil, către fundul prăpastiei.Un rezultat absurd, de tot râsul, pe baza căruia ar fi trebuit să ard pe rug toți anii de investigație și-apoi să mă arunc și eu în flăcări, pentru că nu fuseserăm în stare să găsesc vrăjitoarea ascunsă în spatele întregului caz.
În pofida a orice petrecut în 1995, am rămas loial, ca un bătrân câine polițist.
Din punct de vedere pur tehnic, n-aveam cum să-mi fac apariția cu tortul aniversar și să-i cer lui Emilie Vitral, sau bunică-sii, un eșantion de sânge.
Stratagema mea era destul de trasă de păr, admit: i-am dăruit lui Lylie, de aniversarea ei, o vază pentru o singură floare, crăpată, care avea să i se spargă între degete. A funcționat peste așteptări. Vaza s-a făcut țăndări de îndată ce Lylie a apucat-o între degetul mare și arătător. Confuz, am adunat bucățile de sticlă însângerate și le-am aruncat la coșul de gunoi, mai puțin pe câteva pe care le-am strecurat într-o punguță de plastic din fundul buzunarului.
O joacă de copil. Pe nevăzute, pe neștiute.
Am obținut rezultatul de la laborator câteva zile mai târziu.Dacă vă voi spune că am avut remușcări, veți spune: mare pagubă!Vă semnalez asta doar pentru a explica de ce am cerut un duplicat contactului meu din laboratorul științific.
Aceeași analiză. Două plicuri. Unul pentru Mathilde de Carville, unul pentru Nicole Vitral. Am înmânat personal plicul albastru, fiecăreia în parte.
Egalitate.
Așadar, amândouă cunosc adevărul, de trei ani. Știința și-a spus cuvântul!
Iată! M-aș putea opri aici, spunându-vă că am dat plicurile celor două familii și cu asta, basta. Ciao, bunicilor. Descurcați-vă cum puteți!
Dar nu sunt un înger. Nu, bineînțeles că nu, n-am rezistat tentației. Da, am citit rezultatul. Vă-nchipuiți, cincisprezece ani de investigație fără nicio certitudine. M-am aruncat asupra rezultatului ca un ocnaș care, după cincisprezece ani de temniță, se repede la o panaramă...
Metafora e justă. O panaramă de rezultat.
Să spun că rezultatul m-a surprins ar fi, cum se spune savant, un eufemism. Am căzut în fund, da, pe-ăla cu care eram între două luntri. Ca și când cineva acolo sus, Dumnezeu sau Fecioara de pe Mont Terrible, continua să-și bată joc de noi.
Cred că rezultatul testelor m-a făcut să cad definitiv pe panta depresiei, el m-a rostogolit, inexorabil, către fundul prăpastiei.Un rezultat absurd, de tot râsul, pe baza căruia ar fi trebuit să ard pe rug toți anii de investigație și-apoi să mă arunc și eu în flăcări, pentru că nu fuseserăm în stare să găsesc vrăjitoarea ascunsă în spatele întregului caz.
În pofida a orice petrecut în 1995, am rămas loial, ca un bătrân câine polițist.
Am continuat investigația, cu mare greutate. Cu încetinitorul. Nazim o cotise de o vreme. Meșterea destul demult la negru și uneori o ajuta pe Ayla la kebap, pe bulevardul Raspail.
În decembrie 1997, am întreprins ultimul meu pelerinaj pe Mont Terrible. Vă furnizez aici ultima piesă din puzzle. Nu cea mai puțin tulburătoare... Veți judeca...
La drum pentru ultimul meu pelerinaj în Munții Jura, deci. Plănuiam să-mi degust până la capăt ultimele plăceri: brânza topită, cașcavalul Comte rafinat și vinul de Arbois de la Monique Genevez. Să calc pe ultimele fire de iarbă, să apuc ultimele vreascuri, înainte de plonjonul final. Pelerinajul meu, un fel de Lourdes personal. Tot aia. Același miracol sperat care nu se produce niciodată.
Ultima idee mi-a venit peste noapte, la pensiune. Veți înțelege de ce. Probabil mi-erau necesari șaizeci și doi de centilitri de vin galben ca să am imaginație.Mathilde de Carville avusese dreptate să-mi acorde optsprezece ani pentru investigație. Sunt nevoit să cred că nu prea am zvâc și că ea ghicise asta.
Am urcat de dimineață pe Mont Terrible cu o lopată și un ditamai sacul pentru gunoi. Am săpat ca un osândit alături de colibă, exact în locul mormântului. Timp de o oră. Zece kile de pământ! Fără triere, fără nimic. Luam tot ce-mi venea sub cazma. Am cărat totul în spinare, ca un ocnaș. Două borne. După ce am ajuns la drum, Grégory cel chipeș de la Parcul Natural m-a coborât cu mașina lui 4×4, cu tot cu sac. A doua zi, mi-am murdărit portbagajul BMW-ului cu cele zece kile de pământ și am condus până la Rosny-sous-Bois pentru a-i duce totul tovarășului meu din poliția științifică.
Nu e nevoie să vă mai spun ce mutre a făcut. Zece kile de deșeuri de examinat la microscop! Ca să caute ce anume? Ultima țicneală a unui nebun furios?
Jerome, tovarășul cu pricina, tocmai își trecuse în întreținere un al treilea copil și o căsuță la Bondoufle cu credit pe douăzeci de ani: n-a ezitat prea mult în fața plicului cu bani în care era de două ori salariul lui pe un trimestru ca funcționar în poliția științifică, angajat cu un doctorat și plătit cu abia un sfert din salariul unui medic. Putea să dureze ore și ore, nici că-mi păsa.
M-a sunat înapoi cam o săptămână mai târziu:
- Credule?
- Îhî?
- M-am jucat de-a grădinarul, cum voiai. Vrei pH-ul, humusul, aciditatea țărânei ăleia tâmpite? Ce vrei să cultivi acolo, legume pentru când vei fi bătrân?
- Scurteaz-o, Jerome.
- OK. E doar pământ, Credule... nimic mai mult.
Ezitase puțin înainte de „nimic mai mult”. Mi-am păstrat speranța. „Credule”, până la capăt.
- Altceva?
- Ar mai fi... Dar deja intrăm, pe bune, în micro-micro.Nimic fiabil...
- Scuipă tot...
- Dacă ții neapărat... În țărână sunt și fragmente microscopice de os. Mai nimica. Particule. Pulberi. Câteva grame. Ceva foarte logic într-o pădure. Pământul nu e niciodată doar compost, din acumularea diverselor chestii moarte deasupra...
Am insistat. Jerome Larcher era cel mai bun din branșă. O figură.Care dispunea de cel mai bun echipament din Franța.
- Oase de ce, Jerome?
- Câteva grame de os, îți zic, Credule. Pornind de aici, științific, nu se poate afirma nimic...
- OK... Științific. Dar tu, tu ce-ai spune?
Jerome Larcher șovăi:
- Ce-mi spune intuiția, asta vrei să știi? Bun atunci, dar nu voi trece asta în raport, te previn. Intuiția îmi spune că sunt mai degrabă oase omenești decât oase de animale.
La naiba!
Oase omenești!
Trebuia să-l storc în continuare pe Jerome. Simțeam eu că nu-și dăduse tot sucul. Era la curent cu investigația cu care mă căzneam de-atâta amar de vreme.
- Poți data, Jerome?
- Imposibil... N-am nicio fărâmă mai nouă de zece ani, vezi tu, asta nu te poate ajuta să avansezi cu cercetările...
- Să datezi vârsta tipului îngropat, vreau să spun, Jerome. Nu anul înmormântării.
Jerome tăcu îndelung. Simțeam că nu avea să-mi placă urmarea.
- Credule... Aici, suntem cu adevărat în domeniul speculațiilor subiective. Al improbabilității totale...
- Scutește-mă de preambul, Jerome...
- OK. OK. După mine, sunt fragmente din oasele unui om mai degrabă tânăr...
Picuri de sudoare rece ca gheața mi se prelingeau pe șira spinării.
- Cât de tânăr?
- Păi...
- Un copil?
- Te apropii, Credule.
Îmi simțeam craniul ca prins într-o menghină și fiecare nou cuvânt părea o strângere suplimentară de șurub:
- Ce vrei să spui, Jerome? Un bebeluș? Niște afurisite de fragmente de os de bebeluș?
- Aici, cam bâjbâi. Ți-am zis deja. Fiabilitate, zero. Dar asta aș spune... Fragmente de os ale unui sugar uman.
La naiba!
Voi ce-ați fi făcut, în locul meu? Dacă ați fi aflat asta după optsprezece ani de investigații! Fiți cinstiți, ce-ați fi făcut? În afară de a vă trage un glonț în cap? Ultimele opt luni nu contează; nici ultimele zece zile, petrecute scriind în acest caiet. Iată. Totul a fost spus.
Suntem în 29 septembrie 1998, este miezul nopții fără douăzeci de minute.
Totul este la locul lui. Totul s-a terminat. Lylie va împlini optsprezece ani peste câteva minute. Îmi voi pune stiloul în suportul din fața mea. Mă voi așeza la birou, voi deschide ziarul L’Est republicain din 23 decembrie 1980, numărul acelei zile blestemate, și calm îmi voi trage un glonț în cap. Sângele meu va acoperi hârtia îngălbenită a ziarului. Am dat greș...
Las doar acest testament în urma mea. Pentru Lylie. Pentru cine va voi.
Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini.
Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate?Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o? Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
De ce nu?
Pentru mine s-a terminat.
Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
În decembrie 1997, am întreprins ultimul meu pelerinaj pe Mont Terrible. Vă furnizez aici ultima piesă din puzzle. Nu cea mai puțin tulburătoare... Veți judeca...
La drum pentru ultimul meu pelerinaj în Munții Jura, deci. Plănuiam să-mi degust până la capăt ultimele plăceri: brânza topită, cașcavalul Comte rafinat și vinul de Arbois de la Monique Genevez. Să calc pe ultimele fire de iarbă, să apuc ultimele vreascuri, înainte de plonjonul final. Pelerinajul meu, un fel de Lourdes personal. Tot aia. Același miracol sperat care nu se produce niciodată.
Ultima idee mi-a venit peste noapte, la pensiune. Veți înțelege de ce. Probabil mi-erau necesari șaizeci și doi de centilitri de vin galben ca să am imaginație.Mathilde de Carville avusese dreptate să-mi acorde optsprezece ani pentru investigație. Sunt nevoit să cred că nu prea am zvâc și că ea ghicise asta.
Am urcat de dimineață pe Mont Terrible cu o lopată și un ditamai sacul pentru gunoi. Am săpat ca un osândit alături de colibă, exact în locul mormântului. Timp de o oră. Zece kile de pământ! Fără triere, fără nimic. Luam tot ce-mi venea sub cazma. Am cărat totul în spinare, ca un ocnaș. Două borne. După ce am ajuns la drum, Grégory cel chipeș de la Parcul Natural m-a coborât cu mașina lui 4×4, cu tot cu sac. A doua zi, mi-am murdărit portbagajul BMW-ului cu cele zece kile de pământ și am condus până la Rosny-sous-Bois pentru a-i duce totul tovarășului meu din poliția științifică.
Nu e nevoie să vă mai spun ce mutre a făcut. Zece kile de deșeuri de examinat la microscop! Ca să caute ce anume? Ultima țicneală a unui nebun furios?
Jerome, tovarășul cu pricina, tocmai își trecuse în întreținere un al treilea copil și o căsuță la Bondoufle cu credit pe douăzeci de ani: n-a ezitat prea mult în fața plicului cu bani în care era de două ori salariul lui pe un trimestru ca funcționar în poliția științifică, angajat cu un doctorat și plătit cu abia un sfert din salariul unui medic. Putea să dureze ore și ore, nici că-mi păsa.
M-a sunat înapoi cam o săptămână mai târziu:
- Credule?
- Îhî?
- M-am jucat de-a grădinarul, cum voiai. Vrei pH-ul, humusul, aciditatea țărânei ăleia tâmpite? Ce vrei să cultivi acolo, legume pentru când vei fi bătrân?
- Scurteaz-o, Jerome.
- OK. E doar pământ, Credule... nimic mai mult.
Ezitase puțin înainte de „nimic mai mult”. Mi-am păstrat speranța. „Credule”, până la capăt.
- Altceva?
- Ar mai fi... Dar deja intrăm, pe bune, în micro-micro.Nimic fiabil...
- Scuipă tot...
- Dacă ții neapărat... În țărână sunt și fragmente microscopice de os. Mai nimica. Particule. Pulberi. Câteva grame. Ceva foarte logic într-o pădure. Pământul nu e niciodată doar compost, din acumularea diverselor chestii moarte deasupra...
Am insistat. Jerome Larcher era cel mai bun din branșă. O figură.Care dispunea de cel mai bun echipament din Franța.
- Oase de ce, Jerome?
- Câteva grame de os, îți zic, Credule. Pornind de aici, științific, nu se poate afirma nimic...
- OK... Științific. Dar tu, tu ce-ai spune?
Jerome Larcher șovăi:
- Ce-mi spune intuiția, asta vrei să știi? Bun atunci, dar nu voi trece asta în raport, te previn. Intuiția îmi spune că sunt mai degrabă oase omenești decât oase de animale.
La naiba!
Oase omenești!
Trebuia să-l storc în continuare pe Jerome. Simțeam eu că nu-și dăduse tot sucul. Era la curent cu investigația cu care mă căzneam de-atâta amar de vreme.
- Poți data, Jerome?
- Imposibil... N-am nicio fărâmă mai nouă de zece ani, vezi tu, asta nu te poate ajuta să avansezi cu cercetările...
- Să datezi vârsta tipului îngropat, vreau să spun, Jerome. Nu anul înmormântării.
Jerome tăcu îndelung. Simțeam că nu avea să-mi placă urmarea.
- Credule... Aici, suntem cu adevărat în domeniul speculațiilor subiective. Al improbabilității totale...
- Scutește-mă de preambul, Jerome...
- OK. OK. După mine, sunt fragmente din oasele unui om mai degrabă tânăr...
Picuri de sudoare rece ca gheața mi se prelingeau pe șira spinării.
- Cât de tânăr?
- Păi...
- Un copil?
- Te apropii, Credule.
Îmi simțeam craniul ca prins într-o menghină și fiecare nou cuvânt părea o strângere suplimentară de șurub:
- Ce vrei să spui, Jerome? Un bebeluș? Niște afurisite de fragmente de os de bebeluș?
- Aici, cam bâjbâi. Ți-am zis deja. Fiabilitate, zero. Dar asta aș spune... Fragmente de os ale unui sugar uman.
La naiba!
Voi ce-ați fi făcut, în locul meu? Dacă ați fi aflat asta după optsprezece ani de investigații! Fiți cinstiți, ce-ați fi făcut? În afară de a vă trage un glonț în cap? Ultimele opt luni nu contează; nici ultimele zece zile, petrecute scriind în acest caiet. Iată. Totul a fost spus.
Suntem în 29 septembrie 1998, este miezul nopții fără douăzeci de minute.
Totul este la locul lui. Totul s-a terminat. Lylie va împlini optsprezece ani peste câteva minute. Îmi voi pune stiloul în suportul din fața mea. Mă voi așeza la birou, voi deschide ziarul L’Est republicain din 23 decembrie 1980, numărul acelei zile blestemate, și calm îmi voi trage un glonț în cap. Sângele meu va acoperi hârtia îngălbenită a ziarului. Am dat greș...
Las doar acest testament în urma mea. Pentru Lylie. Pentru cine va voi.
Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini.
Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate?Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o? Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
De ce nu?
Pentru mine s-a terminat.
Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
Ultimele cuvinte. Pagina următoare era albă.
Marc închise cu lentoare extremă caietul lui Grand-Duc. Goli dintr-o înghițitură sticla de San Pellegrino. Trenul avea să intre în gara din Dieppe în cinci minute, de-acum. Ca prin farmec, tipul în șosete se trezise, iar adolescentul își aranja walkmanul.
Marc avea impresia că i se învârtea creierul în gol, ca roata unei biciclete cu lanțul sărit. Trebuia să-și acorde timp, să reflecteze.Să discute cu bunică-sa Nicole, înainte de orice altceva. Așadar, ea primise testul ADN, aflase de trei ani că Lylie nu-i era nepoată. Era evident, în fond, chiar mărturisise dăruindu-i safirul albastru lui Lylie.
Lyse-Rose supraviețuise, și nu Emilie. Era unica certitudine, în rest...
Cine săpase mormântul de pe Mont Terrible? Fusese oare brățărica îngropată acolo? Sau un câine? Un sugar? Ce sugar? Întrebările se fugăreau în craniul lui arid, iar Grand-Duc nu rezolvase niciuna. Cine-l ucisese? Și pentru a ascunde ce adevăr? Cine-i omorâse bunicul?
Unde era Lyl...
Un urlet sfâșie tăcerea vagonului.
Un țipăt de dementă.
Malvina!
Marc se grăbi înainte ca tipul care-și lega șireturile la încălțările Doc Martens să aibă timp să reacționeze. Malvina stătea chircită la capătul banchetei, cu trupușorul slab scuturat de tremurături. Mâna îi atârna deschisă, ca a unui sinucigaș care și-ar fi tăiat venele.
Privirea Malvinei îl implora pe Marc de parcă îi cerea disperată ajutor, de parcă mâna ei deschisă era a unui alpinist îndreptată spre tovarășul de escaladă, cu câteva clipe înainte de a se prăbuși în gol.
Ochii lui Marc coborâră. La câțiva centimetri sub degetele crispate ale Malvinei, un plic albastru rupt și o foaie albă zăceau pe banchetă.
Marc pricepu. Pesemne că plicul îi alunecase din buzunar în timpul luptei cu fata. Malvina nu putuse rezista, citise rezultatul testului ADN, habar n-avea de nici unele, bunică-sa nu-i spusese niciodată nimic. De ce atunci criza de demență?
Marc apucă nervos foaia dactilografiată, cu antetul Institutului Național al Poliției Științifice din Rosny-sous-Bois. Analiza consta în câteva rândulețe.
CERCETARE
PRIVIND LEGĂTURILE DE RUDENIE
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Mathilde de CARVILLE (eșantion 2, lot 95–234)
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Leonce de CARVILLE (eșantion 3, lot 95–235)
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Malvina de CARVILLE (eșantion 4, lot 95–236)
Și, puțin mai jos... ghilotina:
Rezultate negative.
Nicio legătură de rudenie posibilă.
Rată de fiabilitate de 99,9687 .
Foaia căzu din mâinile lui Marc.
Lylie nu avea nicio legătură de sânge cu familia de Carville.
Lyse-Rose murise. Emilie supraviețuise, Marc și ea aveau aceleași gene, aceleași rubedenii, același sânge. În pofida tuturor convingerilor lui, în pofida a tot ce-i dicta inima, dorința pe care o încerca pentru soră-sa nu era decât o blestemată și nesănătoasă pulsiune incestuoasă.
2 Octombrie 1998, ora 18.28
Marc mergea fără grabă de-a lungul portului de agrement din Dieppe. Gara se afla la mai puțin de un kilometru de cartierul Pollet. Figura hidoasă a unui dragon chinezesc se strâmba pe cer, chiar deasupra lui, ca și când creatura ar fi rupt norii pentru a veni personal să-și bată joc de el, pentru a adăuga ceva la nebunia înconjurătoare.
Marc grăbi pasul. N-avea decât o idee în cap, să-i vorbească bunică-sii. Nu-și putea desprinde gândurile de la rezultatul testului ADN. Lylie și cu el, genetic asemănători! Totuși, toate convingerile lui, sentimentele lui cele mai intime se opuneau acelui rezultat. Ce valora bucata aceea de hârtie, pseudo-expertiza aceea științifică, față de ce simțea el în străfundurile lui?
Nu!
Lylie nu-i era soră!
În fața lui și a modestelor iahturi din portul Dieppe care se întorceau, cuminți, cu spatele la mare, terasele erau înțesate de clienți. Festivalul zmeielor se însoțea cu un dezmăț de scoici cu cartofi prăjiți, cu nimic mai prejos decât unul din târgurile din orașele flamande. Marc încetini în fața podului mobil care lega insula cartierului Pollet de restul orașului. O lăsase pe Malvina în vagonul de tren, chircită pe banchetă. Doar culesese și băgase în buzunar foaia de la laboratorul poliției științifice. Malvina nu protestase, încremenită în poziție de fetus.
În fața restaurantelor, cozile zgomotoase se lungeau. Indiferent, Marc se străduia să-și reprime mânia surdă de care se simțea năpădit.
Nu!
Lylie nu-i era soră!
Grand-Duc se înșelase cu siguranță, făcuse o confuzie, nu dăduse la laborator eșantioanele corecte. Sau mințise. Sau Mathilde de Carville căuta să-i manipuleze, le dăduse să citească un fals, un fals grosolan! Sau nimeni nu mințea, dar Lyse-Rose putea să nu aibă nicio legătură de sânge cu familia de Carville. Poate era adoptată. Poate tatăl ei nu era Alexandre de Carville. Nu se știa nimic despre condițiile în care se născuse, în Turcia. Însuși Grand-Duc, în caietul lui, în primele luni de investigație, emisese unele îndoieli. Tipul care închiria hidrobiciclete, cu ochi albaștri...
Trecu de pod, lăsă în partea dreaptă barul-tutungerie din Pollet, apoi o luă pe rue Pocholle. Revenea din ce în ce mai rar la Dieppe, abia odată pe lună, mai ales de când Lylie studia cu el la Paris.Casa lor aștepta acolo, în fața lui, cu o fațadă de cărămidă și de silex asemănătoare cu alte cincisprezece de pe stradă. Curtea era ocupată în întregime de Citroënul de tip H roșu cu oranj, ca și când grădina fusese sădită în jurul lui, după dimensiunile exacte ale dubiței. Marc băgă de seamă punctele de rugină de pe aripile față și spate ale vehiculului, înfundătura din portieră, zgârieturile negre. De câtă vreme dubița nu mai fusese pusă în mișcare, fie și numai pentru a elibera curtea? De-atunci, nimeni nu mai ceruse să se joace în grădina aceea de păpușă.
Marc sună. Nicole îi deschise de îndată. Căldura trupului generos al bunicii lui îl copleși. Ea îl ținu multă vreme strâns în brațe. Într-o altă zi, s-ar fi simțit stânjenit de o strânsoare așa de lungă. Nu și azi. Amândoi o știau lămurit. Nicole îi dădu drumul, în cele din urmă.
- Ce mai faci, Marc?
- Bine...
Marc nici măcar nu-și dădu osteneala să-și controleze intonația. Privirea îi luă la bani mărunți micul salon. De fiecare dată când revenea, părea din ce în ce mai strâmt. Și mai întunecos.
Marc închise cu lentoare extremă caietul lui Grand-Duc. Goli dintr-o înghițitură sticla de San Pellegrino. Trenul avea să intre în gara din Dieppe în cinci minute, de-acum. Ca prin farmec, tipul în șosete se trezise, iar adolescentul își aranja walkmanul.
Marc avea impresia că i se învârtea creierul în gol, ca roata unei biciclete cu lanțul sărit. Trebuia să-și acorde timp, să reflecteze.Să discute cu bunică-sa Nicole, înainte de orice altceva. Așadar, ea primise testul ADN, aflase de trei ani că Lylie nu-i era nepoată. Era evident, în fond, chiar mărturisise dăruindu-i safirul albastru lui Lylie.
Lyse-Rose supraviețuise, și nu Emilie. Era unica certitudine, în rest...
Cine săpase mormântul de pe Mont Terrible? Fusese oare brățărica îngropată acolo? Sau un câine? Un sugar? Ce sugar? Întrebările se fugăreau în craniul lui arid, iar Grand-Duc nu rezolvase niciuna. Cine-l ucisese? Și pentru a ascunde ce adevăr? Cine-i omorâse bunicul?
Unde era Lyl...
Un urlet sfâșie tăcerea vagonului.
Un țipăt de dementă.
Malvina!
Marc se grăbi înainte ca tipul care-și lega șireturile la încălțările Doc Martens să aibă timp să reacționeze. Malvina stătea chircită la capătul banchetei, cu trupușorul slab scuturat de tremurături. Mâna îi atârna deschisă, ca a unui sinucigaș care și-ar fi tăiat venele.
Privirea Malvinei îl implora pe Marc de parcă îi cerea disperată ajutor, de parcă mâna ei deschisă era a unui alpinist îndreptată spre tovarășul de escaladă, cu câteva clipe înainte de a se prăbuși în gol.
Ochii lui Marc coborâră. La câțiva centimetri sub degetele crispate ale Malvinei, un plic albastru rupt și o foaie albă zăceau pe banchetă.
Marc pricepu. Pesemne că plicul îi alunecase din buzunar în timpul luptei cu fata. Malvina nu putuse rezista, citise rezultatul testului ADN, habar n-avea de nici unele, bunică-sa nu-i spusese niciodată nimic. De ce atunci criza de demență?
Marc apucă nervos foaia dactilografiată, cu antetul Institutului Național al Poliției Științifice din Rosny-sous-Bois. Analiza consta în câteva rândulețe.
CERCETARE
PRIVIND LEGĂTURILE DE RUDENIE
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Mathilde de CARVILLE (eșantion 2, lot 95–234)
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Leonce de CARVILLE (eșantion 3, lot 95–235)
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Malvina de CARVILLE (eșantion 4, lot 95–236)
Și, puțin mai jos... ghilotina:
Rezultate negative.
Nicio legătură de rudenie posibilă.
Rată de fiabilitate de 99,9687 .
Foaia căzu din mâinile lui Marc.
Lylie nu avea nicio legătură de sânge cu familia de Carville.
Lyse-Rose murise. Emilie supraviețuise, Marc și ea aveau aceleași gene, aceleași rubedenii, același sânge. În pofida tuturor convingerilor lui, în pofida a tot ce-i dicta inima, dorința pe care o încerca pentru soră-sa nu era decât o blestemată și nesănătoasă pulsiune incestuoasă.
47
2 Octombrie 1998, ora 18.28
Marc mergea fără grabă de-a lungul portului de agrement din Dieppe. Gara se afla la mai puțin de un kilometru de cartierul Pollet. Figura hidoasă a unui dragon chinezesc se strâmba pe cer, chiar deasupra lui, ca și când creatura ar fi rupt norii pentru a veni personal să-și bată joc de el, pentru a adăuga ceva la nebunia înconjurătoare.
Marc grăbi pasul. N-avea decât o idee în cap, să-i vorbească bunică-sii. Nu-și putea desprinde gândurile de la rezultatul testului ADN. Lylie și cu el, genetic asemănători! Totuși, toate convingerile lui, sentimentele lui cele mai intime se opuneau acelui rezultat. Ce valora bucata aceea de hârtie, pseudo-expertiza aceea științifică, față de ce simțea el în străfundurile lui?
Nu!
Lylie nu-i era soră!
În fața lui și a modestelor iahturi din portul Dieppe care se întorceau, cuminți, cu spatele la mare, terasele erau înțesate de clienți. Festivalul zmeielor se însoțea cu un dezmăț de scoici cu cartofi prăjiți, cu nimic mai prejos decât unul din târgurile din orașele flamande. Marc încetini în fața podului mobil care lega insula cartierului Pollet de restul orașului. O lăsase pe Malvina în vagonul de tren, chircită pe banchetă. Doar culesese și băgase în buzunar foaia de la laboratorul poliției științifice. Malvina nu protestase, încremenită în poziție de fetus.
În fața restaurantelor, cozile zgomotoase se lungeau. Indiferent, Marc se străduia să-și reprime mânia surdă de care se simțea năpădit.
Nu!
Lylie nu-i era soră!
Grand-Duc se înșelase cu siguranță, făcuse o confuzie, nu dăduse la laborator eșantioanele corecte. Sau mințise. Sau Mathilde de Carville căuta să-i manipuleze, le dăduse să citească un fals, un fals grosolan! Sau nimeni nu mințea, dar Lyse-Rose putea să nu aibă nicio legătură de sânge cu familia de Carville. Poate era adoptată. Poate tatăl ei nu era Alexandre de Carville. Nu se știa nimic despre condițiile în care se născuse, în Turcia. Însuși Grand-Duc, în caietul lui, în primele luni de investigație, emisese unele îndoieli. Tipul care închiria hidrobiciclete, cu ochi albaștri...
Trecu de pod, lăsă în partea dreaptă barul-tutungerie din Pollet, apoi o luă pe rue Pocholle. Revenea din ce în ce mai rar la Dieppe, abia odată pe lună, mai ales de când Lylie studia cu el la Paris.Casa lor aștepta acolo, în fața lui, cu o fațadă de cărămidă și de silex asemănătoare cu alte cincisprezece de pe stradă. Curtea era ocupată în întregime de Citroënul de tip H roșu cu oranj, ca și când grădina fusese sădită în jurul lui, după dimensiunile exacte ale dubiței. Marc băgă de seamă punctele de rugină de pe aripile față și spate ale vehiculului, înfundătura din portieră, zgârieturile negre. De câtă vreme dubița nu mai fusese pusă în mișcare, fie și numai pentru a elibera curtea? De-atunci, nimeni nu mai ceruse să se joace în grădina aceea de păpușă.
Marc sună. Nicole îi deschise de îndată. Căldura trupului generos al bunicii lui îl copleși. Ea îl ținu multă vreme strâns în brațe. Într-o altă zi, s-ar fi simțit stânjenit de o strânsoare așa de lungă. Nu și azi. Amândoi o știau lămurit. Nicole îi dădu drumul, în cele din urmă.
- Ce mai faci, Marc?
- Bine...
Marc nici măcar nu-și dădu osteneala să-și controleze intonația. Privirea îi luă la bani mărunți micul salon. De fiecare dată când revenea, părea din ce în ce mai strâmt. Și mai întunecos.
Pianul Hartmann-Milonga era tot acolo, între canapea și televizor, prăfuit. Un teanc de hârtii, facturi, prospecte, ziare, fluturași, zăcea pe claviatură. Nu se găsea alt loc pentru bazarul ăla, și-atunci de ce nu pe pian, care nu mai folosea la nimic?
Masa era deja pusă: două farfurii, două șervete de în bej și o sticlă de cidru de fermă. Marc se așeză. Nicole era într-un du-te-vino între bucătărie și salon, trasee scurte de cinci metri. Aduse două fileuri de cambulă, gătite ca la Dieppe, cu smântână și sos de scoici și de creveți. Bună bucătăreasă, Nicole știa și să umple conversația cu întrebări și răspunsuri. Studiile lui Marc, viitorul portului din Dieppe, fluturașii de împărțit, plămânii ei care o făceau să sufere, jgheabul cu găuri al casei („Marc, dacă poți să te uiți un pic la el.. Cu entuziasm și convingere cât pentru doi, ca oricare altă bunică ale cărei rare minute de dialog cu apropiații sunt separate de săptămâni bune de tăcere. Marc răspundea monosilabic. Se uita de jur împrejur prin încăpere, revenind mereu în același loc, chiar deasupra pianului.
În teancul de hârtii, Marc remarcase un plic albastru, identic cu cel pe care Mathilde de Carville i-l înmânase la Roseraie și pe care Malvina îl profanase. Cadoul otrăvit al lui Grand-Duc. Nicole exhumase deci plicul, pe care se vede treaba că-l ascunsese trei ani pe undeva prin sertarele secrete ale
amintirilor ei...
Cine va îndrăzni să-l evoce primul?
Nicole vorbea despre un vecin oarecare, internat în spital, în fază terminală.
Marc evada în gândurile lui. Așadar, bunică-sa cunoștea adevărul de trei ani. Și avea dovada. Emilie supraviețuise, prin urmare își crescuse nepoata în toți acei ani. Nicole câștigase pe toată linia. Îi dăruise probabil inelul cu safir deschis la culoare lui Lylie din milă pentru Mathilde de Carville, la fel cum Nicole le dădea întotdeauna câte-o monedă cerșetorilor, pe stradă...
Decăderea familiei de Carville până la condiția de cerșetori, expuși la pomana bunică-sii, trezea în el sentimente contradictorii.Imaginea Malvinei, prostrată în trenul expres regional, în gara din Dieppe, continua să-l bântuie.
Nicole servi brânza. Ca întotdeauna, se lipsi de desert, dar depuse cu mândrie în farfuria lui Marc un Salammbô. Un rahat cu moț oribil, verde cu ciocolată! Marc începuse să nu-l mai suporte de pe la doisprezece ani, fără să îndrăznească vreodată să-i mărturisească bunicii. Era cel mai puțin scump dintre produsele de patiserie... Cuminte, mesteca la crema prăjiturii. Nicole revenise la povestea ei cu fluturașii, cu primăria, cu portul comercial. Marc nu o mai urmărea. Privirea îi alunecă pe fotografia părinților lui,Pascal și Stephanie, înrămată deasupra șemineului. Pozau în ținută de proaspăt căsătoriți, în fața capelei Notre-Dame-de-Bon-Secours, sub o ploaie de boabe de orez. Marc văzuse prima oară fotografia agățată în același loc, în același cui. Sinistră fericire.
Nicole aduse cafea reîncălzită într-un ibric, apoi o servi în două cești, fără zahăr pentru ea. Și făcu primul pas. Unul mic.
- Ți-a mai dat vreo veste Emilie?
- Nu... în fine, nu direct.
Marc șovăi:
- Cre... cred că e într-un spital. O clinică, sau cam așa ceva...
Nicole își coborî ochii.
- Nu te neliniști, Marc. Nu-ți face griji. Acum e majoră. Știe ea ce face...
Femeia se ridică pentru a debarasa ceștile.
„Știe ea ce face”... Cuvintele rostite de Nicole se ciocneau în craniul tulburat al lui Marc. Erau oare doar vorbe liniștitoare de bunică sau îi ascundea altceva?
Marc se ridică pentru a o ajuta pe Nicole în drumurile ei între bucătărie și salon, salon și bucătărie. Rămase blocat la al doilea traseu, în fața unei fotografii totuși familiare, în rama ei de lemn, pe etajeră, între un joc Awale din lemn și un far-barometru.Fotografia îi înfățișa pe Pierre și pe Nicole Vitral. Defilau în fața subprefecturii din Dieppe, umăr la umăr, în spatele unei imense banderole, SUB PIETRIȘ, GREVA. Nu era foarte greu să le deducă vârsta, fotografia era datată mai 1968. Nicole și Pierre nu aveau pe atunci treizeci de ani. Nicolas, fiul lor cel mare, o ținea peNicole de mână, iar Pascal fusese cocoțat pe umerii lui Pierre.Avea cinci-șase anișori și strângea un steguleț roșu în pumn. Marc se uită cu atenție la bunic, tată și unchi, reuniți în același cadru.Toți dispăruți, fără să-i lase nici cea mai vagă amintire. Marc se strădui să-și ia o voce naturală:
- Mă duc în camera mea, Nicole. Trebuie să arunc o privire peste cursuri. Câteva minute. Revin.
Îi răspunse un zgomot de veselă pusă pe faianță.
Marc intră în camera lui. Perfect ordonată. Nicole continua să se zdrobească făcând curățenie într-o cameră în care Marc dormea mai puțin de odată pe lună. Tânărul avu impresia că-și redescoperă camera din copilărie; era din vina afurisitului de caiet al lui Grand-Duc și a întregului trecut pe care-l răscolise.
Flautul din plastic era încă pus pe birou. Al lui, cel pe care îl împrumuta Lylie pentru a cânta din Goldman,Cabrel sau Balavoine. Cele două paturi suprapuse încă erau lipite de zid. Patul de deasupra nu mai fusese ocupat de opt ani deja, de când Lylie se mutase în camera lui Nicole. Marc își amintea de nopțile lor de veghe. Lui Lylie îi plăcea să născocească povești fără sfârșit. Marc, culcat în pat, asculta vocea lui Lylie, lungită chiar deasupra lui; doar uneori, când lui Lylie îi era frică, brațul ei de fetiță atârna spre el. Marc se ridica în fund, în patul lui, și o ținea de mână până ce aceasta se înmuia, semn că Lylie adormise.Uneori, dimpotrivă, Lylie citea până târziu. Lumina îl împiedica pe Marc să doarmă, dar nu spunea nimic. Nu-i cerem soarelui să se stingă.
Niciodată Lylie n-ar fi schimbat acea promiscuitate pentru imensa cameră care o aștepta la familia de Carville, pentru tona de cadouri, pentru ursulețul Banjo și celelalte pachete. Marc era sigur de asta.Libelulele sunt ca fluturii, la urma urmei, au nevoie de un cocon când sunt mici. Cel puțin înainte de crisalidă...
Marc se scutură, ca și când nostalgia ar putea să cadă ca o mătreață pe umeri.
Merse până la șifonier și dădu hainele de pe umerașe la o parte. Rămăseseră puține. Nicole dona tot ce rămânea mic la Ajutorul popular, cu excepția tricourilor lui de rugby, galben cu albastru, mărimea pentru 9–10 ani, mărimea pentru15 ani, mărimea pentru 17 ani... Și a unui tricou de fotbal, singur în șifonier, roșu cu galben, imprimat Dündar Siz pe spate. Mărimea pentru 12 ani.
Marc se lăsă pe vine. Își arhiva cursurile în cutii de carton puse pe jos. Ceea ce căuta se afla în partea de sus a teancului:notițele de anul trecut, la cursurile de drept european. Modulul consta mai ales în învățarea pe de rost a unei succesiuni de date:intrările statelor membre în Uniunea Europeană, tratate, directive, alegeri... Așa ceva însemnau studiile de drept, un exercițiu enervant de memorizare. Marc găsi ușor dosarul pe care-l căuta, apoi pagina. Nu era el un student strălucit, dar era ordonat. Citi: CMdin 12 februarie 1998. Marginile Uniunii Europene. Fusese ceva mai atent la cursul care evoca situația din Turcia.
Marc își reciti notițele: Turcia militarilor, lovitura de stat, întoarcerea la democrație...
Petrecu minute îndelungate verificând detaliile. Picuri de sudoare îi curgeau de-a lungul brațelor. În cele din urmă, închise dosarul, cu mâinile umede și pielea de găină. Înțelegea acum ce anume scârțâia în povestirea lui Grand-Duc.
Totul se lega.
Marc se așeză pe pat și încercă să raționeze cât mai rapid posibil.
Nu, bunicul lui nu murise într-un accident. Fusese asasinat!Avea dovada.
Formală. Dar dacă acel detaliu, el singur, scârțâia, atunci se prăbușea sensul întregii investigații...
- Marc?
Vocea lui Nicole străbătu pereții despărțitori subțiri ai camerei.
- Marc? E totul bine?
Un acces de tuse evidenție întrebarea. O tuse gravă, deși parțial asurzită de pereții de carton. Marc renunță pentru moment să mai reflecteze. Se ridică, își strecură dosarul în rucsacul Eastpack și puse restul de cursuri la loc. Rămase minute îndelungate în picioare, rezemat de paturile suprapuse. Bufeuri de căldură îl împiedicau să respire normal.
Nicole insista, cu o voce tremurătoare:
- Marc?
- Vin imediat, Nicole. Vin imediat.
Ușa camerei dădea direct în salon. Vesela era pusă la locul ei, iar masa la care aveau să mănânce era învelită cu o țesătură dantelată. Nicole stătea jos. Plângea. Pe masă, în fața ei, Marc recunoscu plicul albastru.
Testul ADN.
Duplicatul oferit în urmă cu trei ani de Credule Grand-Duc.
2 octombrie 1998, ora 23.19
Marc își trase un scaun și se așeză, la rându-i, chiar în fața bunică-sii. Scoase încet din buzunar plicul rupt încredințat de Mathilde de Carville. Îl puse în fața lui.
Două plicuri albastre. Pentru fiecare câte unul.
- Știam că și Mathilde de Carville avea un exemplar, spuse Nicole cu o voce blândă. Bineînțeles. Dar cred că ea nu știa că Grand-Duc îmi dăduse și mie unul.
- Ai dreptate, confirmă Marc. Habar n-avea.
Nicole își dădu cu o batistă albă pe la ochi.
- Ce ți-a spus, exact?
Marc nu avea de ales. Pentru așa ceva venise, să se explice.Vorbi mult timp, povestindu-și vizita la familia de Carville, rezumând caietul lui Credule Grand-Duc, ultimele pagini, testul ADN, faptul că detectivul nu avea conștiința împăcată... Nu omise decât un episod, asasinatul lui Grand-Duc. O jenă inexplicabilă îl împiedica să-i dea așa bunică-sii vestea. Cu brutalitate. Trebuia să reflecteze înainte, să se gândească din nou la tot ce scrisese Grand-Duc. Să reia totul de la zero. Să verifice totul.
Nicole își duse batista la buze, tuși un pic.
- Marc, Credule Grand-Duc n-a mințit întru totul în jurnalul lui. Dar nici n-a spus întru totul adevărul. Versiunea lui e puțin diferită. Lui Credule îi cam place să înfrumusețeze lucrurile...
Întrebuințarea prezentului îl tulbură pe Marc.
- Eram acolo, preciză el. La aniversarea de cincisprezece ani a lui Lylie. Îmi amintesc. Am văzut totul. Cadoul, vaza care se sparge, Lylie care se taie, Grand-Duc care adună bucățile, scuzându-se...
- Bineînțeles. Ai dreptate. Dar nu a povestit urmarea.
Marc se albi la față.
- Urmarea?
- Îți amintești, Marc, ai ieșit după aceea cu Emilie. Ca să sărbătoriți împlinirea vârstei de cincisprezece ani. La Manon. V-ați întors după miezul nopții...
amintirilor ei...
Cine va îndrăzni să-l evoce primul?
Nicole vorbea despre un vecin oarecare, internat în spital, în fază terminală.
Marc evada în gândurile lui. Așadar, bunică-sa cunoștea adevărul de trei ani. Și avea dovada. Emilie supraviețuise, prin urmare își crescuse nepoata în toți acei ani. Nicole câștigase pe toată linia. Îi dăruise probabil inelul cu safir deschis la culoare lui Lylie din milă pentru Mathilde de Carville, la fel cum Nicole le dădea întotdeauna câte-o monedă cerșetorilor, pe stradă...
Decăderea familiei de Carville până la condiția de cerșetori, expuși la pomana bunică-sii, trezea în el sentimente contradictorii.Imaginea Malvinei, prostrată în trenul expres regional, în gara din Dieppe, continua să-l bântuie.
Nicole servi brânza. Ca întotdeauna, se lipsi de desert, dar depuse cu mândrie în farfuria lui Marc un Salammbô. Un rahat cu moț oribil, verde cu ciocolată! Marc începuse să nu-l mai suporte de pe la doisprezece ani, fără să îndrăznească vreodată să-i mărturisească bunicii. Era cel mai puțin scump dintre produsele de patiserie... Cuminte, mesteca la crema prăjiturii. Nicole revenise la povestea ei cu fluturașii, cu primăria, cu portul comercial. Marc nu o mai urmărea. Privirea îi alunecă pe fotografia părinților lui,Pascal și Stephanie, înrămată deasupra șemineului. Pozau în ținută de proaspăt căsătoriți, în fața capelei Notre-Dame-de-Bon-Secours, sub o ploaie de boabe de orez. Marc văzuse prima oară fotografia agățată în același loc, în același cui. Sinistră fericire.
Nicole aduse cafea reîncălzită într-un ibric, apoi o servi în două cești, fără zahăr pentru ea. Și făcu primul pas. Unul mic.
- Ți-a mai dat vreo veste Emilie?
- Nu... în fine, nu direct.
Marc șovăi:
- Cre... cred că e într-un spital. O clinică, sau cam așa ceva...
Nicole își coborî ochii.
- Nu te neliniști, Marc. Nu-ți face griji. Acum e majoră. Știe ea ce face...
Femeia se ridică pentru a debarasa ceștile.
„Știe ea ce face”... Cuvintele rostite de Nicole se ciocneau în craniul tulburat al lui Marc. Erau oare doar vorbe liniștitoare de bunică sau îi ascundea altceva?
Marc se ridică pentru a o ajuta pe Nicole în drumurile ei între bucătărie și salon, salon și bucătărie. Rămase blocat la al doilea traseu, în fața unei fotografii totuși familiare, în rama ei de lemn, pe etajeră, între un joc Awale din lemn și un far-barometru.Fotografia îi înfățișa pe Pierre și pe Nicole Vitral. Defilau în fața subprefecturii din Dieppe, umăr la umăr, în spatele unei imense banderole, SUB PIETRIȘ, GREVA. Nu era foarte greu să le deducă vârsta, fotografia era datată mai 1968. Nicole și Pierre nu aveau pe atunci treizeci de ani. Nicolas, fiul lor cel mare, o ținea peNicole de mână, iar Pascal fusese cocoțat pe umerii lui Pierre.Avea cinci-șase anișori și strângea un steguleț roșu în pumn. Marc se uită cu atenție la bunic, tată și unchi, reuniți în același cadru.Toți dispăruți, fără să-i lase nici cea mai vagă amintire. Marc se strădui să-și ia o voce naturală:
- Mă duc în camera mea, Nicole. Trebuie să arunc o privire peste cursuri. Câteva minute. Revin.
Îi răspunse un zgomot de veselă pusă pe faianță.
Marc intră în camera lui. Perfect ordonată. Nicole continua să se zdrobească făcând curățenie într-o cameră în care Marc dormea mai puțin de odată pe lună. Tânărul avu impresia că-și redescoperă camera din copilărie; era din vina afurisitului de caiet al lui Grand-Duc și a întregului trecut pe care-l răscolise.
Flautul din plastic era încă pus pe birou. Al lui, cel pe care îl împrumuta Lylie pentru a cânta din Goldman,Cabrel sau Balavoine. Cele două paturi suprapuse încă erau lipite de zid. Patul de deasupra nu mai fusese ocupat de opt ani deja, de când Lylie se mutase în camera lui Nicole. Marc își amintea de nopțile lor de veghe. Lui Lylie îi plăcea să născocească povești fără sfârșit. Marc, culcat în pat, asculta vocea lui Lylie, lungită chiar deasupra lui; doar uneori, când lui Lylie îi era frică, brațul ei de fetiță atârna spre el. Marc se ridica în fund, în patul lui, și o ținea de mână până ce aceasta se înmuia, semn că Lylie adormise.Uneori, dimpotrivă, Lylie citea până târziu. Lumina îl împiedica pe Marc să doarmă, dar nu spunea nimic. Nu-i cerem soarelui să se stingă.
Niciodată Lylie n-ar fi schimbat acea promiscuitate pentru imensa cameră care o aștepta la familia de Carville, pentru tona de cadouri, pentru ursulețul Banjo și celelalte pachete. Marc era sigur de asta.Libelulele sunt ca fluturii, la urma urmei, au nevoie de un cocon când sunt mici. Cel puțin înainte de crisalidă...
Marc se scutură, ca și când nostalgia ar putea să cadă ca o mătreață pe umeri.
Merse până la șifonier și dădu hainele de pe umerașe la o parte. Rămăseseră puține. Nicole dona tot ce rămânea mic la Ajutorul popular, cu excepția tricourilor lui de rugby, galben cu albastru, mărimea pentru 9–10 ani, mărimea pentru15 ani, mărimea pentru 17 ani... Și a unui tricou de fotbal, singur în șifonier, roșu cu galben, imprimat Dündar Siz pe spate. Mărimea pentru 12 ani.
Marc se lăsă pe vine. Își arhiva cursurile în cutii de carton puse pe jos. Ceea ce căuta se afla în partea de sus a teancului:notițele de anul trecut, la cursurile de drept european. Modulul consta mai ales în învățarea pe de rost a unei succesiuni de date:intrările statelor membre în Uniunea Europeană, tratate, directive, alegeri... Așa ceva însemnau studiile de drept, un exercițiu enervant de memorizare. Marc găsi ușor dosarul pe care-l căuta, apoi pagina. Nu era el un student strălucit, dar era ordonat. Citi: CMdin 12 februarie 1998. Marginile Uniunii Europene. Fusese ceva mai atent la cursul care evoca situația din Turcia.
Marc își reciti notițele: Turcia militarilor, lovitura de stat, întoarcerea la democrație...
Petrecu minute îndelungate verificând detaliile. Picuri de sudoare îi curgeau de-a lungul brațelor. În cele din urmă, închise dosarul, cu mâinile umede și pielea de găină. Înțelegea acum ce anume scârțâia în povestirea lui Grand-Duc.
Totul se lega.
Marc se așeză pe pat și încercă să raționeze cât mai rapid posibil.
Nu, bunicul lui nu murise într-un accident. Fusese asasinat!Avea dovada.
Formală. Dar dacă acel detaliu, el singur, scârțâia, atunci se prăbușea sensul întregii investigații...
- Marc?
Vocea lui Nicole străbătu pereții despărțitori subțiri ai camerei.
- Marc? E totul bine?
Un acces de tuse evidenție întrebarea. O tuse gravă, deși parțial asurzită de pereții de carton. Marc renunță pentru moment să mai reflecteze. Se ridică, își strecură dosarul în rucsacul Eastpack și puse restul de cursuri la loc. Rămase minute îndelungate în picioare, rezemat de paturile suprapuse. Bufeuri de căldură îl împiedicau să respire normal.
Nicole insista, cu o voce tremurătoare:
- Marc?
- Vin imediat, Nicole. Vin imediat.
Ușa camerei dădea direct în salon. Vesela era pusă la locul ei, iar masa la care aveau să mănânce era învelită cu o țesătură dantelată. Nicole stătea jos. Plângea. Pe masă, în fața ei, Marc recunoscu plicul albastru.
Testul ADN.
Duplicatul oferit în urmă cu trei ani de Credule Grand-Duc.
48
2 octombrie 1998, ora 23.19
Marc își trase un scaun și se așeză, la rându-i, chiar în fața bunică-sii. Scoase încet din buzunar plicul rupt încredințat de Mathilde de Carville. Îl puse în fața lui.
Două plicuri albastre. Pentru fiecare câte unul.
- Știam că și Mathilde de Carville avea un exemplar, spuse Nicole cu o voce blândă. Bineînțeles. Dar cred că ea nu știa că Grand-Duc îmi dăduse și mie unul.
- Ai dreptate, confirmă Marc. Habar n-avea.
Nicole își dădu cu o batistă albă pe la ochi.
- Ce ți-a spus, exact?
Marc nu avea de ales. Pentru așa ceva venise, să se explice.Vorbi mult timp, povestindu-și vizita la familia de Carville, rezumând caietul lui Credule Grand-Duc, ultimele pagini, testul ADN, faptul că detectivul nu avea conștiința împăcată... Nu omise decât un episod, asasinatul lui Grand-Duc. O jenă inexplicabilă îl împiedica să-i dea așa bunică-sii vestea. Cu brutalitate. Trebuia să reflecteze înainte, să se gândească din nou la tot ce scrisese Grand-Duc. Să reia totul de la zero. Să verifice totul.
Nicole își duse batista la buze, tuși un pic.
- Marc, Credule Grand-Duc n-a mințit întru totul în jurnalul lui. Dar nici n-a spus întru totul adevărul. Versiunea lui e puțin diferită. Lui Credule îi cam place să înfrumusețeze lucrurile...
Întrebuințarea prezentului îl tulbură pe Marc.
- Eram acolo, preciză el. La aniversarea de cincisprezece ani a lui Lylie. Îmi amintesc. Am văzut totul. Cadoul, vaza care se sparge, Lylie care se taie, Grand-Duc care adună bucățile, scuzându-se...
- Bineînțeles. Ai dreptate. Dar nu a povestit urmarea.
Marc se albi la față.
- Urmarea?
- Îți amintești, Marc, ai ieșit după aceea cu Emilie. Ca să sărbătoriți împlinirea vârstei de cincisprezece ani. La Manon. V-ați întors după miezul nopții...
Marc pusese mâna pe plicul albastru, rupt. Îl deplasa câte puțin, nervos, pe masă. Nicole tuși din nou, încercând să-și dreagă vocea. Osteneală zadarnică.
Apoi continuă:
- Am rămas singură cu Credule. El bea un calvados pe canapea, în timp ce eu spălam vasele. Și plângeam deasupra chiuvetei.
- Plângeai?... tu...?
- Marc, nu sunt proastă. Credule lucra pentru familia de Carville. Îmi dădeam seama că într-o bună zi vor cere testul ADN.Aveau dreptul. Și eu aș fi făcut la fel, în locul lor... Dar nu așa.Cu un tertip jalnic. O capcană ambalată într-un cadou. Credule era singurul prieten pe care îl invitam la aniversarea lui Lylie...
Marc se simțea din ce în ce mai stânjenit. Niciodată, înainte, bunică-sa nu i se destăinuise așa.
- Când anume ai ghicit?
- De îndată ce-am văzut sângele lui Emilie curgând... și pe Credule adunând bucățile de sticlă. Credule și pretextele lui cusute cu ață albă... Mai bine ar fi venit cu o seringă și cu un garou. Să-și dea cărțile pe față. Nu-i ceream mai mult. Așa era contractul nostru, de la bun început: eu îi deschideam ușa, dar aveam dreptul la aceleași informații.
- Asta a făcut, nu? Ți-a înmânat un duplicat al analizei...
Ochii lui Nicole erau din nou scăldați în lacrimi.
- Nu chiar, Marc. Nu chiar. Asta a făcut, cu excepția unui detaliu. Plângeam deasupra chiuvetei. Apoi m-am hotărât brusc.Tocmai clătiserăm un cuțit, am strâns din dinți și m-am tăiat la degetul mic. O tăietură mică numai, suficientă ca să curgă sânge. Mi-am înfășurat degetul într-o cârpă și i-am dus lui Credule un păhărel de lichior, cu câțiva mililitri din sângele meu. A priceput imediat. Prost nu era.
- Cum a reacționat?
Nicole zâmbi, pentru prima oară.
- S-a vexat un pic, îți dai seama, ca un copil prins cu fofârlica. Dar Credule nu e rău de felul lui. S-a scuzat, a recunoscut că se purtase ca un idiot. Era aproape emoționant. M-a asigurat că va testa apartenența la familia de Carville pentru Mathilde și cea la familia Vitral pentru mine. Și apoi...
Nicole tuși din nou, ca și când tușea îi bloca în gât următoarele cuvinte. Marc șovăi, din ce în ce mai stânjenit:
- Nicole... Ce vrei să-mi spui?
Batista albă se răsuci între degetele lui Nicole.
- Ții neapărat să afli? La urma urmei, nu e o crimă. Și mă îndoiesc că el pomenește despre asta în caiet.
Nu, de fapt, Marc nu ținea să știe. Nicole își lăsă lacrimile să curgă, fără a le mai șterge.
- Am făcut dragoste, în seara aceea. Am făcut dragoste în timp ce voi petreceați. Ca doi bătrâni. Era pentru prima oară.Prima oară de când a murit bunicul tău. Singura oară. Grand-Duc mă sorbea din priviri de ani întregi. Era amabil. Era aproape singurul bărbat care-mi trecea pragul. El...
- Nicole...
Marc se ridică, își puse mâinile pe umerii bunică-sii, cu o tandrețe neîndemânatică, apoi îi puse degetul pe gură. Imaginea cadavrului lui Grand-Duc îl bântuia.
- N-ai nevoie să-mi povestești toate astea...
Apoi continuă:
- Am rămas singură cu Credule. El bea un calvados pe canapea, în timp ce eu spălam vasele. Și plângeam deasupra chiuvetei.
- Plângeai?... tu...?
- Marc, nu sunt proastă. Credule lucra pentru familia de Carville. Îmi dădeam seama că într-o bună zi vor cere testul ADN.Aveau dreptul. Și eu aș fi făcut la fel, în locul lor... Dar nu așa.Cu un tertip jalnic. O capcană ambalată într-un cadou. Credule era singurul prieten pe care îl invitam la aniversarea lui Lylie...
Marc se simțea din ce în ce mai stânjenit. Niciodată, înainte, bunică-sa nu i se destăinuise așa.
- Când anume ai ghicit?
- De îndată ce-am văzut sângele lui Emilie curgând... și pe Credule adunând bucățile de sticlă. Credule și pretextele lui cusute cu ață albă... Mai bine ar fi venit cu o seringă și cu un garou. Să-și dea cărțile pe față. Nu-i ceream mai mult. Așa era contractul nostru, de la bun început: eu îi deschideam ușa, dar aveam dreptul la aceleași informații.
- Asta a făcut, nu? Ți-a înmânat un duplicat al analizei...
Ochii lui Nicole erau din nou scăldați în lacrimi.
- Nu chiar, Marc. Nu chiar. Asta a făcut, cu excepția unui detaliu. Plângeam deasupra chiuvetei. Apoi m-am hotărât brusc.Tocmai clătiserăm un cuțit, am strâns din dinți și m-am tăiat la degetul mic. O tăietură mică numai, suficientă ca să curgă sânge. Mi-am înfășurat degetul într-o cârpă și i-am dus lui Credule un păhărel de lichior, cu câțiva mililitri din sângele meu. A priceput imediat. Prost nu era.
- Cum a reacționat?
Nicole zâmbi, pentru prima oară.
- S-a vexat un pic, îți dai seama, ca un copil prins cu fofârlica. Dar Credule nu e rău de felul lui. S-a scuzat, a recunoscut că se purtase ca un idiot. Era aproape emoționant. M-a asigurat că va testa apartenența la familia de Carville pentru Mathilde și cea la familia Vitral pentru mine. Și apoi...
Nicole tuși din nou, ca și când tușea îi bloca în gât următoarele cuvinte. Marc șovăi, din ce în ce mai stânjenit:
- Nicole... Ce vrei să-mi spui?
Batista albă se răsuci între degetele lui Nicole.
- Ții neapărat să afli? La urma urmei, nu e o crimă. Și mă îndoiesc că el pomenește despre asta în caiet.
Nu, de fapt, Marc nu ținea să știe. Nicole își lăsă lacrimile să curgă, fără a le mai șterge.
- Am făcut dragoste, în seara aceea. Am făcut dragoste în timp ce voi petreceați. Ca doi bătrâni. Era pentru prima oară.Prima oară de când a murit bunicul tău. Singura oară. Grand-Duc mă sorbea din priviri de ani întregi. Era amabil. Era aproape singurul bărbat care-mi trecea pragul. El...
- Nicole...
Marc se ridică, își puse mâinile pe umerii bunică-sii, cu o tandrețe neîndemânatică, apoi îi puse degetul pe gură. Imaginea cadavrului lui Grand-Duc îl bântuia.
- N-ai nevoie să-mi povestești toate astea...
- Ba da, Marc. Aveam nevoie de asta.
Nicole își șterse lacrimile, se ridică și își vârî batista în buzunarul rochiei.
- Haide, Marc. Ai dreptate. Nu te voi mai plictisi cu poveștile mele de bătrână.
Nicole își șterse lacrimile, se ridică și își vârî batista în buzunarul rochiei.
- Haide, Marc. Ai dreptate. Nu te voi mai plictisi cu poveștile mele de bătrână.
Femeia se îndepărtă câțiva pași, se întoarse, potrivi din nou fața de masă, apoi observă cu atenție plicul albastru din fața lui Marc.
- L-ai deschis?
- E... o poveste lungă. Să spunem un accident, dar da, l-am deschis. Am citit.
- Atunci înțelegi de ce plâng, Marc. Nu din cauza lui Credule. Nu numai. Plâng din cauza lui Emilie.
Marc se simțea stupid, singur pe canapea. Se ridică la rândul lui. Un presentiment groaznic îl năpădea. Îi tremurau picioarele.
Nu mai înțelegea. „Plâng din cauza lui Emilie.” Ecoul cuvintelor lui Nicole îi răsuna din nou în cap. De ce să plângă din cauza lui Emilie? Testul ADN era, dimpotrivă, actul ei de naștere oficial...
El ridică ușor plicul albastru pe care i-l încredințase Mathilde de Carville și-l puse în mâna lui Nicole. Apucă apoi plicul de pe masă, cel pe care Grand-Duc i-l dăduse bunică-sii.
Deschise plicul.
Citi.
Salonul întunecos începu să se învârtă; pianul, ramele, șervetele, canapeaua, televizorul, toate antrenate în același vârtej ireal.
Foaia îi căzu din mâini.
Rezultatul testului ADN nu avea niciun sens.
2 octombrie 1998, ora 23.37
Pietrișul îi zdrelea fundul, iar Malvinei nu-i plăcea. Era tare și rece. O lună slăbuță, doar pe jumătate plină, lumina vag plaja.
- L-ai deschis?
- E... o poveste lungă. Să spunem un accident, dar da, l-am deschis. Am citit.
- Atunci înțelegi de ce plâng, Marc. Nu din cauza lui Credule. Nu numai. Plâng din cauza lui Emilie.
Marc se simțea stupid, singur pe canapea. Se ridică la rândul lui. Un presentiment groaznic îl năpădea. Îi tremurau picioarele.
Nu mai înțelegea. „Plâng din cauza lui Emilie.” Ecoul cuvintelor lui Nicole îi răsuna din nou în cap. De ce să plângă din cauza lui Emilie? Testul ADN era, dimpotrivă, actul ei de naștere oficial...
El ridică ușor plicul albastru pe care i-l încredințase Mathilde de Carville și-l puse în mâna lui Nicole. Apucă apoi plicul de pe masă, cel pe care Grand-Duc i-l dăduse bunică-sii.
Deschise plicul.
Citi.
Salonul întunecos începu să se învârtă; pianul, ramele, șervetele, canapeaua, televizorul, toate antrenate în același vârtej ireal.
Foaia îi căzu din mâini.
Rezultatul testului ADN nu avea niciun sens.
49
2 octombrie 1998, ora 23.37
Pietrișul îi zdrelea fundul, iar Malvinei nu-i plăcea. Era tare și rece. O lună slăbuță, doar pe jumătate plină, lumina vag plaja.
Malvina nu găsise niciun alt loc pentru a-și petrece noaptea.Controloarea cea mică trecuse din nou, la mult timp după ce trenul Rouen-Dieppe se oprise în gară. Se arătase mai degrabă amabilă cu Malvina, îi ceruse politicos să iasă. Dar devenise vizibil mai puțin amabilă după ce fusese făcută „târfă nenorocită”. Doi alți controlori au sosit și au ajutat-o s-o evacueze pe Malvina cu forța în afara gării.
Malvina se trezise pe trotuar. Evident, din cauza afurisitului de festival de zmeie, nu mai rămăsese nici măcar o cameră liberă în oraș.
Fata rătăcise prin oraș întreaga seară. Fără ca măcar să mănânce.Nu-i era foame. Nu-i păsa. Pierduse vremea pe străzi, apoi se întorsese pe plajă. Așteptase să se potolească vânzoleala, tâmpeniile, baletele de zmeie, muzica, drapelele, acordurile finale zgomotoase, baloanele, vafele, porcăriile vândute de succesorii soților Vitral pe litoralul din Dieppe.
Acum, aproape la miezul nopții, totul se terminase. Nu mai rămăseseră decât câteva figuri geometrice fluorescente suspendate în văzduh, legate de pământ cu fire lungi, întinse, înnodate de țăruși înfipți în iarbă. Malvinei nu-i păsa, nu avea dispoziția să se emoționeze de la niște bucăți de hârtie de mătase care-i pluteau pe deasupra capului. Dacă-și dorea ceva, era să taie toate firele, ca hârtiile să se prăbușească în mare ca niște sori morți.
Să taie firele. Să-și închidă telefonul. Să-și blesteme bunica:ea comandase testul ADN, ea o mințise în toți acești ani. Să taie cordonul ombilical.
Malvina se întinse pe jos. Avea să doarmă acolo. Pe pietriș.Nici de asta nu-i păsa, la urma urmei, de pietricelele reci de sub fese.
- Ia zi, drăguțo, n-ar fi trebuit să te fi întors deja, la ora asta, la mami și la tati?
Malvina rămase în umbră, doar își orientă capul către voce.Trei tipi stăteau în picioare pe plajă, la vreo zece metri de ea.Fiecare dintre ei ținea în mână câte o sticlă de apă minerală cu un lichid portocaliu înăuntru. Dublă înșelătorie. Cu siguranță nu era nici apă, nici suc de portocale.
- Frumoaso, poți să te întâlnești cu cine nu trebuie, așa singurică...
Vorbea cel mai înalt dintre ei. Avea pleoapa dreaptă străpunsă de un inel de argint. Unul mai mic, chel, ceva mai în spate, își menținea cu greu echilibrul pe pietriș. Cizmele lui ceruite, de cowboy, lungi și strâmte, nu-l prea ajutau. Cel de-al treilea, al cărui gabarit îi aminti Malvinei de ursul Banjo, avea avantajul unei prize mai bune la sol.
Tipul cu inel de argint se apropie și mai mult. Trei metri.Ceilalți îl urmară.
Malvina își ridică privirea.
- Dumnezeule, e o bătrână, spuse Cizme-de-Cowboy. Când te gândești că de departe credeam c-am dat de-o fată mare...
- Poate că este, totuși, adăugă Inel-de-Argint.
Urs-Brun și Cizme-de-Cowboy izbucniră în râs.
Malvina se chirci, scotoci febril în poșetă. Să turbeze de nervi și mai multe nu!
Tocmai își amintise, Vitral îi luase cu japca Mauserul, în tren.
Inel-de-Argint se apropie încă un metru.
- Tu cauți o aventură, frumoaso. Le miros imediat pe fetele de genul tău. Vezi. E ziua ta norocoasă. Trei bărbați, numai pentru tine...
- Cară-te, tâmpitule.
Tipii se dădură înapoi un metru, în afară de Cizme-de-Cowboy, care derapă pe pietriș. Inel-de-Argint înaintă din nou.
- Hei, băieți! Am nimerit o viperă adevărată...
Și Urs-Brun se pricepea la vorbe. Era galantul găștii.
- N-o să-ți facem rău. Vrem doar să ne distrăm puțin...
- Îhî, completă Inel-de-Argint. Îmi place la nebunie lookul tău, drăguțo. Anii cincizeci, așa-i? Începuturile. Mereu am visat să mi-o sugă bunica.
Câștigă un metru în plus, continuă:
- Doar că bunică-mea nu mai are dinți...
Urs-Brun și Cizme-de-Cowboy izbucniră din nou în râs. Un public excelent. Înaintară și ei, în rândul al doilea. Malvina încercă să se retragă de-a bușilea, urlă:
- Dacă mai faceți un pas, vă sparg pe toți!
Cei trei bărbați priviră, amuzați, trupul firav al Malvinei care se lăsa în jos peste pietriș.
- Ar mușca, micuța. Haide, nu mai face pe sălbatica, o cauți cu lumânarea...
Inel-de-Argint mai înaintă puțin. N-ar fi trebuit.
Auzi doar un șuierat, poate și percepu o umbră în lumina slabă. Imediat după aceea, ochiul i se închise. Inelul de argint îi atârna, ținut ca prin minune de o fâșie de pleoapă ruptă, scăldată în sânge. În secunda imediat următoare, cea de-a doua piatră îi zdrobi cartilagiul nasului.
- Scârb...
O a treia piatră îi rată la mustață gura larg deschisă, bușindu-i falca dreaptă.
O piatră bine țintită poate ucide, dacă e aleasă bine, dacă se simte tare în palmă, dacă e aruncată de aproape, de la trei-patru metri. În cel mai bun caz te poate schilodi pe viață dacă tirul e mai puțin precis. Malvina poate că nu-și dădea seama, însă cei trei bărbați ghiciră acest lucru. În anumite împrejurări, chiar și cei mai obtuzi pricep repede. E o problemă de supraviețuire.
Își luară tălpășița.
O ploaie de pietre continuă să se abată asupra lor. Cizme-de-Cowboy alunecă iarăși pe pietre și înjură. Un proiectil îi explodă clavicula. Urs-Brun nu era cu mult mai sprinten. Pietrele i se abătură peste spinare, peste ceafă. Malvina arunca acum orbește, cu o forță înzecită de furie.
- Te găsim noi, scârbo! îi aruncă Inel-de-Argint când ieși din bătaia tirului. Ne mai vedem noi!
- Aha, șuieră Malvina. Și eu vă spun la polițai, n-o să le fie greu să-l dibuie pe tipul care-a vrut să mă violeze. Un chior nu se găsește chiar pe toate drumurile...
Umbrele se îndepărtară, șchiopătând.
O oră mai târziu, începu să bată vântul peste plajă. Malvinei îi era frig. Se ridică, își scutură membrele chinuite. Merse domol prin orașul mort, până la gară.
Care bineînțeles că era închisă. Malvina sfârși prin a adormi pe o bancă, exact din fața gării.
2 octombrie 1998, ora 23.51
Salonul familiei Vitral încremenise. Pe veci.
Mâna tremurătoare a lui Marc se aplecă pentru a aduna foaia căzută pe jos. Era exact la fel ca foaia pe care o citise în tren:același antet al Institutului Național al Poliției Științifice din Rosny-sous-Bois. Același scris dactilografiat. Aceeași concizie în expunerea rezultatelor: câteva rânduri.
CERCETARE PRIVIND LEGĂTURILE DE RUDENIE
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Nicole VITRAL (eșantion 2, lot 95–237)
Rezultate negative.
Nicio legătură de rudenie posibilă.
Rată de fiabilitate de 99,94513 .
Marc dădu drumul foii pe masă de parcă ar fi aruncat o torță din hârtie în flăcări. Nicole făcu la fel, apoi se prăbuși pe canapea.Cele două teste de rudenie erau negative!
Marc bâigui o întrebare aproape inaudibilă:
- Ce... înseamnă asta?
Nicole își scoase batista, își șterse o lacrimă la coada ochiului și afișă un surâs straniu.
- Credule Grand-Duc e un afurisit de farsor, nu crezi?
- Tu... știai?
- Nu, Marc. Te asigur. Nimeni nu știa. În afară de Credule, bineînțeles. De trei ani am citit testul negativ, de trei ani sunt convinsă că Emilie nu e nepoata mea, că a murit în accidentul avionului Airbus, că am crescut-o pe Lyse-Rose de Carville... Mă resemnaserăm cu ideea. Ba chiar o acceptaserăm, i-am dăruit safirul când a împlinit optsprezece ani. Aproape că sfârșiserăm prin a mă bucura.
Malvina se trezise pe trotuar. Evident, din cauza afurisitului de festival de zmeie, nu mai rămăsese nici măcar o cameră liberă în oraș.
Fata rătăcise prin oraș întreaga seară. Fără ca măcar să mănânce.Nu-i era foame. Nu-i păsa. Pierduse vremea pe străzi, apoi se întorsese pe plajă. Așteptase să se potolească vânzoleala, tâmpeniile, baletele de zmeie, muzica, drapelele, acordurile finale zgomotoase, baloanele, vafele, porcăriile vândute de succesorii soților Vitral pe litoralul din Dieppe.
Acum, aproape la miezul nopții, totul se terminase. Nu mai rămăseseră decât câteva figuri geometrice fluorescente suspendate în văzduh, legate de pământ cu fire lungi, întinse, înnodate de țăruși înfipți în iarbă. Malvinei nu-i păsa, nu avea dispoziția să se emoționeze de la niște bucăți de hârtie de mătase care-i pluteau pe deasupra capului. Dacă-și dorea ceva, era să taie toate firele, ca hârtiile să se prăbușească în mare ca niște sori morți.
Să taie firele. Să-și închidă telefonul. Să-și blesteme bunica:ea comandase testul ADN, ea o mințise în toți acești ani. Să taie cordonul ombilical.
Malvina se întinse pe jos. Avea să doarmă acolo. Pe pietriș.Nici de asta nu-i păsa, la urma urmei, de pietricelele reci de sub fese.
- Ia zi, drăguțo, n-ar fi trebuit să te fi întors deja, la ora asta, la mami și la tati?
Malvina rămase în umbră, doar își orientă capul către voce.Trei tipi stăteau în picioare pe plajă, la vreo zece metri de ea.Fiecare dintre ei ținea în mână câte o sticlă de apă minerală cu un lichid portocaliu înăuntru. Dublă înșelătorie. Cu siguranță nu era nici apă, nici suc de portocale.
- Frumoaso, poți să te întâlnești cu cine nu trebuie, așa singurică...
Vorbea cel mai înalt dintre ei. Avea pleoapa dreaptă străpunsă de un inel de argint. Unul mai mic, chel, ceva mai în spate, își menținea cu greu echilibrul pe pietriș. Cizmele lui ceruite, de cowboy, lungi și strâmte, nu-l prea ajutau. Cel de-al treilea, al cărui gabarit îi aminti Malvinei de ursul Banjo, avea avantajul unei prize mai bune la sol.
Tipul cu inel de argint se apropie și mai mult. Trei metri.Ceilalți îl urmară.
Malvina își ridică privirea.
- Dumnezeule, e o bătrână, spuse Cizme-de-Cowboy. Când te gândești că de departe credeam c-am dat de-o fată mare...
- Poate că este, totuși, adăugă Inel-de-Argint.
Urs-Brun și Cizme-de-Cowboy izbucniră în râs.
Malvina se chirci, scotoci febril în poșetă. Să turbeze de nervi și mai multe nu!
Tocmai își amintise, Vitral îi luase cu japca Mauserul, în tren.
Inel-de-Argint se apropie încă un metru.
- Tu cauți o aventură, frumoaso. Le miros imediat pe fetele de genul tău. Vezi. E ziua ta norocoasă. Trei bărbați, numai pentru tine...
- Cară-te, tâmpitule.
Tipii se dădură înapoi un metru, în afară de Cizme-de-Cowboy, care derapă pe pietriș. Inel-de-Argint înaintă din nou.
- Hei, băieți! Am nimerit o viperă adevărată...
Și Urs-Brun se pricepea la vorbe. Era galantul găștii.
- N-o să-ți facem rău. Vrem doar să ne distrăm puțin...
- Îhî, completă Inel-de-Argint. Îmi place la nebunie lookul tău, drăguțo. Anii cincizeci, așa-i? Începuturile. Mereu am visat să mi-o sugă bunica.
Câștigă un metru în plus, continuă:
- Doar că bunică-mea nu mai are dinți...
Urs-Brun și Cizme-de-Cowboy izbucniră din nou în râs. Un public excelent. Înaintară și ei, în rândul al doilea. Malvina încercă să se retragă de-a bușilea, urlă:
- Dacă mai faceți un pas, vă sparg pe toți!
Cei trei bărbați priviră, amuzați, trupul firav al Malvinei care se lăsa în jos peste pietriș.
- Ar mușca, micuța. Haide, nu mai face pe sălbatica, o cauți cu lumânarea...
Inel-de-Argint mai înaintă puțin. N-ar fi trebuit.
Auzi doar un șuierat, poate și percepu o umbră în lumina slabă. Imediat după aceea, ochiul i se închise. Inelul de argint îi atârna, ținut ca prin minune de o fâșie de pleoapă ruptă, scăldată în sânge. În secunda imediat următoare, cea de-a doua piatră îi zdrobi cartilagiul nasului.
- Scârb...
O a treia piatră îi rată la mustață gura larg deschisă, bușindu-i falca dreaptă.
O piatră bine țintită poate ucide, dacă e aleasă bine, dacă se simte tare în palmă, dacă e aruncată de aproape, de la trei-patru metri. În cel mai bun caz te poate schilodi pe viață dacă tirul e mai puțin precis. Malvina poate că nu-și dădea seama, însă cei trei bărbați ghiciră acest lucru. În anumite împrejurări, chiar și cei mai obtuzi pricep repede. E o problemă de supraviețuire.
Își luară tălpășița.
O ploaie de pietre continuă să se abată asupra lor. Cizme-de-Cowboy alunecă iarăși pe pietre și înjură. Un proiectil îi explodă clavicula. Urs-Brun nu era cu mult mai sprinten. Pietrele i se abătură peste spinare, peste ceafă. Malvina arunca acum orbește, cu o forță înzecită de furie.
- Te găsim noi, scârbo! îi aruncă Inel-de-Argint când ieși din bătaia tirului. Ne mai vedem noi!
- Aha, șuieră Malvina. Și eu vă spun la polițai, n-o să le fie greu să-l dibuie pe tipul care-a vrut să mă violeze. Un chior nu se găsește chiar pe toate drumurile...
Umbrele se îndepărtară, șchiopătând.
O oră mai târziu, începu să bată vântul peste plajă. Malvinei îi era frig. Se ridică, își scutură membrele chinuite. Merse domol prin orașul mort, până la gară.
Care bineînțeles că era închisă. Malvina sfârși prin a adormi pe o bancă, exact din fața gării.
50
2 octombrie 1998, ora 23.51
Salonul familiei Vitral încremenise. Pe veci.
Mâna tremurătoare a lui Marc se aplecă pentru a aduna foaia căzută pe jos. Era exact la fel ca foaia pe care o citise în tren:același antet al Institutului Național al Poliției Științifice din Rosny-sous-Bois. Același scris dactilografiat. Aceeași concizie în expunerea rezultatelor: câteva rânduri.
CERCETARE PRIVIND LEGĂTURILE DE RUDENIE
între Emilie VITRAL (eșantion 1, lot 95–233)
și Nicole VITRAL (eșantion 2, lot 95–237)
Rezultate negative.
Nicio legătură de rudenie posibilă.
Rată de fiabilitate de 99,94513 .
Marc dădu drumul foii pe masă de parcă ar fi aruncat o torță din hârtie în flăcări. Nicole făcu la fel, apoi se prăbuși pe canapea.Cele două teste de rudenie erau negative!
Marc bâigui o întrebare aproape inaudibilă:
- Ce... înseamnă asta?
Nicole își scoase batista, își șterse o lacrimă la coada ochiului și afișă un surâs straniu.
- Credule Grand-Duc e un afurisit de farsor, nu crezi?
- Tu... știai?
- Nu, Marc. Te asigur. Nimeni nu știa. În afară de Credule, bineînțeles. De trei ani am citit testul negativ, de trei ani sunt convinsă că Emilie nu e nepoata mea, că a murit în accidentul avionului Airbus, că am crescut-o pe Lyse-Rose de Carville... Mă resemnaserăm cu ideea. Ba chiar o acceptaserăm, i-am dăruit safirul când a împlinit optsprezece ani. Aproape că sfârșiserăm prin a mă bucura.
Nicole făcu o pauză. Trase mașinal de șalul de lână pe care îl purta pe umeri pentru a-l reașeza peste cămașa încheiată până la gât. Îl privi pe Marc cu infinită tandrețe.
- Mă bucuram. Pentru viitorul ei. Mai ales pentru voi doi. Era cu atât mai simplu. Rezultatul era atât de evident...
Marc nu răspunse nimic. Se ridică brusc, apucă din nou cele două foi cu rezultatele, le puse una lângă cealaltă, le compară.Nimic nu putea lăsa impresia că ar fi fost vorba de documente false. Marc își înfrână dorința furioasă de a le rupe, de a le nimici. Aproape că strigă:
- Grand-Duc s-a înșelat, Nicole! O fi încurcat eșantioanele, o fi făcut o confuzie, o fi inversat ceva... Poate laboratorul a făcut vreo eroare. Există neapărat o explicație!
- Credule poate că ne-a dat răspunsurile pe care le așteptam, spuse Nicole cu blândețe.
Marc tresări.
- Cum așa?
- Doar el știe ce eșantioane de sânge a predat pentru expertiză... A făcut cum a dorit, în funcție de adevărul pe care voia să-l vadă ieșind la iveală. Nu găsise nimic după cincisprezece ani de investigație, atunci poate a scris el însuși sfârșitul poveștii...
Nicole își acordă timp de reflecție înainte de a continua:
- Două teste negative. Nu era o idee stupidă, în fond. Ba chiar a funcționat formidabil. O convingea astfel pe Mathilde de Carville că nepoțica ei murise. Definitiv. Ne lăsa naibii în pace pentru totdeauna. Cred că Grand-Duc nu o iubea prea mult. Iar eu îmi înghițeam durerea. Emilie nu era nepoțica mea, nu era sora ta. Testul de rudenie negativ, de acum trei ani, m-a făcut să plâng nopți întregi, dar a și topit nodul teribil care-mi stătea în gât, care mă sfâșia în două, care-mi ardea plămânii de fiecare dată când tu și Emilie vă priveați. Minut de minut, secundă de secundă...
Marc veni să se așeze pe canapea, se lipi de Nicole, își puse capul pe umărul ei. Își trecu mâna peste talia îngroșată a bunică-sii. Degetele i se jucară cu lâna șalului.
Nicole își întoarse fața către nepotul ei.
- Înțelegi, Marc. Sigur că înțelegi. Asta însemna că nu aveați o legătură de sânge, că nu erați frate și soră. Erați liberi, bietul meu Marc. În felul lui, Credule vă iubea, vă observa, era în stare să ticluiască un astfel de tertip...
Femeia privi plicurile albastre.
- Dacă ambele rezultate nu s-ar fi întâlnit pe aceeași masă, planul lui putea funcționa...
Marc se ridică și merse nervos prin cameră. În pofida argumentelor lui Nicole, tot nu credea în versiunea trucajului orchestrat de Grand-Duc! În caietul lui, detectivul părea consternat la fel demult ca ei de rezultatele testelor ADN. Chiar dacă putea minți în această privință. Ca și asupra restului...
- Ies, Nicole, dau o tură.
Bătrâna nu spuse nimic. Își ștergea cu delicatețe ochii cu un colț de batistă.
Marc puse mâna pe clanța ușii de la intrare. Vocea lui Nicole tremură și mai tare, dacă era posibil:
- Nu m-ai întrebat unde este Emilie?
Marc încremeni.
- Cum, știi?
- Nu exact, nu. Habar nu am de locul precis unde se află. Dar da, am înțeles care e marea călătorie despre care vorbește, crima pe care are de gând s-o facă. Dumnezeule, cum se poate numi așa ceva o crimă?
Marc credea că inima avea să-i explodeze. Viața îi era dată peste cap pentru a treia oară în mai puțin de zece minute. Toate simptomele lui de agorafobie păreau să fi fost măturate cu ușurința cu care dispare un sughiț la o teamă subită.
Nicole șovăia.
- O bunică ghicește astfel de lucruri.
Marc simți cum mâna i se încleștează pe clanță. Aproape urlă:
- Ce să ghicească, Nicole?
În schimb, Nicole vorbi cât mai blând cu putință. Din discreție? Din pudoare?
- Emilie este însărcinată, Marc. Este însărcinată cu tine.
Mâna lui Marc alunecă pe clanța udă. Nicole continuă pe același ton, blând și îndulcit:
- Va avorta, Marc. De aceea s-a internat.
Marc se rezema cu spatele de un container de gunoi din rue Pocholle. Luna lumina slab șirul de căscioare gemene. La capătul fundăturii, doi motani se observau în tăcere, cu blana zbârlită.Se întrebă dacă nu cumva erau aceleași pisici pe care Lylie încercase să le domesticească pe când avea șapte anișori. Poate că da, la urma urmei. Aceleași pisici, mai bătrâne cu zece ani.
Marc se simțea straniu de calm, mult mai liniștit decât în urmă cu câteva minute, cu câteva ore. Ordinea priorităților i se dăduse brusc peste cap, ca și când spiritul i s-ar fi descotorosit de gândurile superflue. Marea curățenie prin vid.
Misterul celor două teste ADN contradictorii va mai aștepta, la fel și ucigașul bunicului. Marc nu avea decât o obsesie. Lylie, singură într-o clinică pariziană, într-o cameră, însărcinată, purtând în pântece un copil.
Copilul lor.
Marc înaintă către singurul stâlp de iluminat care funcționa în fundătură.
Motanii, ca încremeniți, nici nu se clintiră. Încercase s-o sune pe Lylie de cinci ori la rând. Fără succes. Contactarea zecilor de clinici pariziene nu mai folosea la nimic acum, probabil că erau obligate să respecte anonimatul pacientelor, dacă ele solicitau asta.
Lylie o ceruse, fără doar și poate.
Încă odată, Marc se resemnă să nu vorbească decât cu mesageria vocală, rezemat de stâlpul de iluminat, ca un bețiv care monologhează sub clar de lună.
- Lylie, Nicole mi-a spus totul. N-am văzut nimic, n-am înțeles nimic. Îmi cer iertare, eram orb. Unde ești? Trebuie să fiu acolo, lângă tine. Nu-ți voi face morală, nu voi încerca să te conving să păstrezi copilul. Nimic din toate astea. Nu te voi minți, nu am făcut progrese în investigația mea. Orbecăi în bezna cea mai deplină. Sunt în ceață. Mai mult ca niciodată. Nu mă pot încrede decât în convingerile mele. Le cunoști. Știu că nu-ți sunt suficiente. Așteaptă-mă, Lylie, te rog. Cere-mi să vin. Voi veni.Cere-mi-o, te implor. Țin atât demult la tine.
Mesajul vocal își luă zborul în noaptea senină.
Motanii se apropiaseră unul de celălalt. Scoteau șuierăturile sfâșietoare ale unui ritual care prevestea o luptă pe viață și pe moarte. Nu era decât un joc, totuși, pe care îl reîncepeau seară de seară, de zece ani.
Marc se așeză pe jos, chiar pe trotuarul îngust din care cunoștea fiecare piatră de pavaj. Într-o zi, Lylie căzuse aici, chiar în locul în care ședea el acum. Nimic grav. O trântă de pe tricicletă, o mică zgârietură, puțin sânge; un sânge spălat de
multă vreme de ploaia normandă.
Marc închise ochii.
Un copil. Copilul lor.
Îl năpădea o mânie surdă. Nu împotriva lui Lylie. Mai degrabă împotriva ordinii lucrurilor. Nu suporta să se simtă inutil.
O fereastră se deschise în fundătură, la primul etaj. Un vecin scoase capul printre obloane și strigă, scos din fire. Marc nu-l cunoștea, probabil era un nou-venit în cartier. Chemat de stăpân, unul dintre cei doi motani se îndepărtă.
Celălalt așteptă câteva secunde amărât, apoi o porni săltăreț către Marc.
Marc întinse mâna, iar motanul veni să se frece de ea. Avea încă blana puțin zbârlită, cenușie și murdară. Bătrânul motan probabil că torsese adesea mângâiat de Lylie.
Bineînțeles, Marc înțelegea motivele care o împingeau pe Lylie să avorteze. Se aplecă asupra telefonului, derulând mesajele precedente. Nu era vorba de vârstă, securitate materială, viață de trăit, carieră de construit. Lylie nu voia să poarte în pântece un copil incestuos.
Marc strânse între degete blana cenușie a motanului. În lipsa unei dovezi definitive privind identitatea ei, niciodată Lylie nu și-ar asuma riscul de a aduce pe lume un monstru. Bineînțeles.
Își ridică ochii spre cer. Și dacă ar descoperi-o, acea dovadă definitivă? Încă putea să oprească totul. Îi era de-ajuns să găsească cheia. Motanul îi sări pe genunchi. Marc se întoarse spre el.
- Nu-i așa, bătrâne? La ce bun un tată înainte de naștere, dacă nu la asta? Ar fi o chestie, nu crezi, să-mi privesc fiica, ochi în ochi, când va fi mare, când va avea vârsta la care înțelege, să zicem, cincisprezece ani? Sau optsprezece. S-o țin de mână și să-i zic ceva de genul: „Vezi, iubito, puțin a lipsit. Dacă n-aș fi descoperit adevărul, dacă n-aș fi reușit să găsesc afurisita aia de dovadă, în extremis, tu n-ai mai fi aici. Poate că nu te-am purtat în pântece, nu, dar te-am salvat, iubito. Da, e-am salvat. Fiindcă o iubeam atât demult pe mama ta și voiam atât demult un copil de la ea. Un copil din iubire”...
Motanul o zbughi brusc.
- Mă bucuram. Pentru viitorul ei. Mai ales pentru voi doi. Era cu atât mai simplu. Rezultatul era atât de evident...
Marc nu răspunse nimic. Se ridică brusc, apucă din nou cele două foi cu rezultatele, le puse una lângă cealaltă, le compară.Nimic nu putea lăsa impresia că ar fi fost vorba de documente false. Marc își înfrână dorința furioasă de a le rupe, de a le nimici. Aproape că strigă:
- Grand-Duc s-a înșelat, Nicole! O fi încurcat eșantioanele, o fi făcut o confuzie, o fi inversat ceva... Poate laboratorul a făcut vreo eroare. Există neapărat o explicație!
- Credule poate că ne-a dat răspunsurile pe care le așteptam, spuse Nicole cu blândețe.
Marc tresări.
- Cum așa?
- Doar el știe ce eșantioane de sânge a predat pentru expertiză... A făcut cum a dorit, în funcție de adevărul pe care voia să-l vadă ieșind la iveală. Nu găsise nimic după cincisprezece ani de investigație, atunci poate a scris el însuși sfârșitul poveștii...
Nicole își acordă timp de reflecție înainte de a continua:
- Două teste negative. Nu era o idee stupidă, în fond. Ba chiar a funcționat formidabil. O convingea astfel pe Mathilde de Carville că nepoțica ei murise. Definitiv. Ne lăsa naibii în pace pentru totdeauna. Cred că Grand-Duc nu o iubea prea mult. Iar eu îmi înghițeam durerea. Emilie nu era nepoțica mea, nu era sora ta. Testul de rudenie negativ, de acum trei ani, m-a făcut să plâng nopți întregi, dar a și topit nodul teribil care-mi stătea în gât, care mă sfâșia în două, care-mi ardea plămânii de fiecare dată când tu și Emilie vă priveați. Minut de minut, secundă de secundă...
Marc veni să se așeze pe canapea, se lipi de Nicole, își puse capul pe umărul ei. Își trecu mâna peste talia îngroșată a bunică-sii. Degetele i se jucară cu lâna șalului.
Nicole își întoarse fața către nepotul ei.
- Înțelegi, Marc. Sigur că înțelegi. Asta însemna că nu aveați o legătură de sânge, că nu erați frate și soră. Erați liberi, bietul meu Marc. În felul lui, Credule vă iubea, vă observa, era în stare să ticluiască un astfel de tertip...
Femeia privi plicurile albastre.
- Dacă ambele rezultate nu s-ar fi întâlnit pe aceeași masă, planul lui putea funcționa...
Marc se ridică și merse nervos prin cameră. În pofida argumentelor lui Nicole, tot nu credea în versiunea trucajului orchestrat de Grand-Duc! În caietul lui, detectivul părea consternat la fel demult ca ei de rezultatele testelor ADN. Chiar dacă putea minți în această privință. Ca și asupra restului...
- Ies, Nicole, dau o tură.
Bătrâna nu spuse nimic. Își ștergea cu delicatețe ochii cu un colț de batistă.
Marc puse mâna pe clanța ușii de la intrare. Vocea lui Nicole tremură și mai tare, dacă era posibil:
- Nu m-ai întrebat unde este Emilie?
Marc încremeni.
- Cum, știi?
- Nu exact, nu. Habar nu am de locul precis unde se află. Dar da, am înțeles care e marea călătorie despre care vorbește, crima pe care are de gând s-o facă. Dumnezeule, cum se poate numi așa ceva o crimă?
Marc credea că inima avea să-i explodeze. Viața îi era dată peste cap pentru a treia oară în mai puțin de zece minute. Toate simptomele lui de agorafobie păreau să fi fost măturate cu ușurința cu care dispare un sughiț la o teamă subită.
Nicole șovăia.
- O bunică ghicește astfel de lucruri.
Marc simți cum mâna i se încleștează pe clanță. Aproape urlă:
- Ce să ghicească, Nicole?
În schimb, Nicole vorbi cât mai blând cu putință. Din discreție? Din pudoare?
- Emilie este însărcinată, Marc. Este însărcinată cu tine.
Mâna lui Marc alunecă pe clanța udă. Nicole continuă pe același ton, blând și îndulcit:
- Va avorta, Marc. De aceea s-a internat.
Marc se rezema cu spatele de un container de gunoi din rue Pocholle. Luna lumina slab șirul de căscioare gemene. La capătul fundăturii, doi motani se observau în tăcere, cu blana zbârlită.Se întrebă dacă nu cumva erau aceleași pisici pe care Lylie încercase să le domesticească pe când avea șapte anișori. Poate că da, la urma urmei. Aceleași pisici, mai bătrâne cu zece ani.
Marc se simțea straniu de calm, mult mai liniștit decât în urmă cu câteva minute, cu câteva ore. Ordinea priorităților i se dăduse brusc peste cap, ca și când spiritul i s-ar fi descotorosit de gândurile superflue. Marea curățenie prin vid.
Misterul celor două teste ADN contradictorii va mai aștepta, la fel și ucigașul bunicului. Marc nu avea decât o obsesie. Lylie, singură într-o clinică pariziană, într-o cameră, însărcinată, purtând în pântece un copil.
Copilul lor.
Marc înaintă către singurul stâlp de iluminat care funcționa în fundătură.
Motanii, ca încremeniți, nici nu se clintiră. Încercase s-o sune pe Lylie de cinci ori la rând. Fără succes. Contactarea zecilor de clinici pariziene nu mai folosea la nimic acum, probabil că erau obligate să respecte anonimatul pacientelor, dacă ele solicitau asta.
Lylie o ceruse, fără doar și poate.
Încă odată, Marc se resemnă să nu vorbească decât cu mesageria vocală, rezemat de stâlpul de iluminat, ca un bețiv care monologhează sub clar de lună.
- Lylie, Nicole mi-a spus totul. N-am văzut nimic, n-am înțeles nimic. Îmi cer iertare, eram orb. Unde ești? Trebuie să fiu acolo, lângă tine. Nu-ți voi face morală, nu voi încerca să te conving să păstrezi copilul. Nimic din toate astea. Nu te voi minți, nu am făcut progrese în investigația mea. Orbecăi în bezna cea mai deplină. Sunt în ceață. Mai mult ca niciodată. Nu mă pot încrede decât în convingerile mele. Le cunoști. Știu că nu-ți sunt suficiente. Așteaptă-mă, Lylie, te rog. Cere-mi să vin. Voi veni.Cere-mi-o, te implor. Țin atât demult la tine.
Mesajul vocal își luă zborul în noaptea senină.
Motanii se apropiaseră unul de celălalt. Scoteau șuierăturile sfâșietoare ale unui ritual care prevestea o luptă pe viață și pe moarte. Nu era decât un joc, totuși, pe care îl reîncepeau seară de seară, de zece ani.
Marc se așeză pe jos, chiar pe trotuarul îngust din care cunoștea fiecare piatră de pavaj. Într-o zi, Lylie căzuse aici, chiar în locul în care ședea el acum. Nimic grav. O trântă de pe tricicletă, o mică zgârietură, puțin sânge; un sânge spălat de
multă vreme de ploaia normandă.
Marc închise ochii.
Un copil. Copilul lor.
Îl năpădea o mânie surdă. Nu împotriva lui Lylie. Mai degrabă împotriva ordinii lucrurilor. Nu suporta să se simtă inutil.
O fereastră se deschise în fundătură, la primul etaj. Un vecin scoase capul printre obloane și strigă, scos din fire. Marc nu-l cunoștea, probabil era un nou-venit în cartier. Chemat de stăpân, unul dintre cei doi motani se îndepărtă.
Celălalt așteptă câteva secunde amărât, apoi o porni săltăreț către Marc.
Marc întinse mâna, iar motanul veni să se frece de ea. Avea încă blana puțin zbârlită, cenușie și murdară. Bătrânul motan probabil că torsese adesea mângâiat de Lylie.
Bineînțeles, Marc înțelegea motivele care o împingeau pe Lylie să avorteze. Se aplecă asupra telefonului, derulând mesajele precedente. Nu era vorba de vârstă, securitate materială, viață de trăit, carieră de construit. Lylie nu voia să poarte în pântece un copil incestuos.
Marc strânse între degete blana cenușie a motanului. În lipsa unei dovezi definitive privind identitatea ei, niciodată Lylie nu și-ar asuma riscul de a aduce pe lume un monstru. Bineînțeles.
Își ridică ochii spre cer. Și dacă ar descoperi-o, acea dovadă definitivă? Încă putea să oprească totul. Îi era de-ajuns să găsească cheia. Motanul îi sări pe genunchi. Marc se întoarse spre el.
- Nu-i așa, bătrâne? La ce bun un tată înainte de naștere, dacă nu la asta? Ar fi o chestie, nu crezi, să-mi privesc fiica, ochi în ochi, când va fi mare, când va avea vârsta la care înțelege, să zicem, cincisprezece ani? Sau optsprezece. S-o țin de mână și să-i zic ceva de genul: „Vezi, iubito, puțin a lipsit. Dacă n-aș fi descoperit adevărul, dacă n-aș fi reușit să găsesc afurisita aia de dovadă, în extremis, tu n-ai mai fi aici. Poate că nu te-am purtat în pântece, nu, dar te-am salvat, iubito. Da, e-am salvat. Fiindcă o iubeam atât demult pe mama ta și voiam atât demult un copil de la ea. Un copil din iubire”...
Motanul o zbughi brusc.
- Ai dreptate, spuse Marc. Vorbesc prostii!
Lylie fuma pe balcon. N-ar fi trebuit. Dar nici că-i păsa. Oțigară, numai una. În fine, trei țigări, numai trei. Fata roșcată și cu dinți galbeni care dormea lângă ea nu era chitroasă. Îi lăsase pachetul: „Servește-te”.
Lylie asculta mesajul lui Marc. Îi răspundea tastând cu vârful degetelor. Marc nu avea nicio șansă să-i dea de urmă. Așa era mai bine. Trebuia să meargă până la capăt. Singură.
Să păstreze copilul ar fi fost nebunie curată. Nu poți trăi fără identitate, Lylie era conștientă mai mult decât oricine. Cum să condamne ea însăși la această pedeapsă pe viață o altă ființă inocentă, un alt bebeluș, al ei? Cum să suporte să devină la rândul ei unealta acelui blestem?
Lylie strângea în palma stângă crucea tuaregă dăruită de Marc.Degetele mâinii drepte îi tremurau. Țineau țigara, în timp ce încercau să apese tastele telefonului.
Lylie fuma pe balcon. N-ar fi trebuit. Dar nici că-i păsa. Oțigară, numai una. În fine, trei țigări, numai trei. Fata roșcată și cu dinți galbeni care dormea lângă ea nu era chitroasă. Îi lăsase pachetul: „Servește-te”.
Lylie asculta mesajul lui Marc. Îi răspundea tastând cu vârful degetelor. Marc nu avea nicio șansă să-i dea de urmă. Așa era mai bine. Trebuia să meargă până la capăt. Singură.
Să păstreze copilul ar fi fost nebunie curată. Nu poți trăi fără identitate, Lylie era conștientă mai mult decât oricine. Cum să condamne ea însăși la această pedeapsă pe viață o altă ființă inocentă, un alt bebeluș, al ei? Cum să suporte să devină la rândul ei unealta acelui blestem?
Lylie strângea în palma stângă crucea tuaregă dăruită de Marc.Degetele mâinii drepte îi tremurau. Țineau țigara, în timp ce încercau să apese tastele telefonului.
Fumul își lua zborul, ușor albăstrit în lumina micului ecran al telefonului. Lylie își fragmentă mesajul prea lung în patru trimiteri.
Marc, totul se va termina în curând. Nu te supăra. E o operație banală. Durează doar câteva minute.
Mâine încă am consultații, toată ziua. Spun că au nevoie de analize suplimentare pentru anestezie. Poate că e o șiretenie a psihologilor, ca să mă gândesc mai bine. Voi afla.
Până la urmă intru în sala de operații abia poimâine. Nu-ți face griji pentru mine. Am luat hotărârea corectă. Va fi bine.
Ai grijă de tine.
În camera sa, lungit în patul lui de copil, Marc citi răspunsul lui Lylie. Încercă imediat s-o sune, fără succes.
Derulă mesajele. În buclă. O singură frază îi reținea atenția:„Până la urmă intru în sala de operații abia poimâine”. Un singur cuvânt, mai precis. „Poimâine”.
Marc, totul se va termina în curând. Nu te supăra. E o operație banală. Durează doar câteva minute.
Mâine încă am consultații, toată ziua. Spun că au nevoie de analize suplimentare pentru anestezie. Poate că e o șiretenie a psihologilor, ca să mă gândesc mai bine. Voi afla.
Până la urmă intru în sala de operații abia poimâine. Nu-ți face griji pentru mine. Am luat hotărârea corectă. Va fi bine.
Ai grijă de tine.
În camera sa, lungit în patul lui de copil, Marc citi răspunsul lui Lylie. Încercă imediat s-o sune, fără succes.
Derulă mesajele. În buclă. O singură frază îi reținea atenția:„Până la urmă intru în sala de operații abia poimâine”. Un singur cuvânt, mai precis. „Poimâine”.
Dispunea de o zi de amânare pentru a descoperi adevărul!Marc nu se mai gândea decât la asta. Câștigase o zi. Ca un semn al destinului. Încă nu era totul pierdut.
Privi țintă la patul de deasupra lui. Orele defilară, ca în copilărie atunci când Lylie citea până târziu, când vreun vecin era prea zgomotos sau când își înfrunta, de unul singur, insomniile.Marc veghea. O idee creștea în el, ca o buruiană pe aleea unei grădini prea curate. Se impunea o certitudine: totul se lega în această poveste; uciderea bunicului; cea a lui Grand-Duc; alte crime, poate, de care habar n-avea... Și identitatea lui Lylie!
Soluția, Credule Grand-Duc o găsise. Detectivul o descoperise înainte de a fi doborât. Plănuise să meargă în Munții Jura, pe Mont Terrible. Era logic, în fond.
Totul începuse acolo, totul trebuia să se termine tot acolo. Soluția aștepta pe Mont Terrible... Sau nicăieri altundeva.
Ora patru dimineața. Marc se ridică brusc, trase pe el un pulover. Ce risca, la urma urmei? Nu avea nicio pistă de urmărit, doar să citească și să recitească jurnalul lui Credule Grand-Duc.Nu! Nu era metoda potrivită. Nu metoda lui, în orice caz. Merse cu precauție în semiîntuneric și se îndreptă spre camera bunică-sii.
- Marc? întrebă vocea somnoroasă a lui Nicole.
Privi țintă la patul de deasupra lui. Orele defilară, ca în copilărie atunci când Lylie citea până târziu, când vreun vecin era prea zgomotos sau când își înfrunta, de unul singur, insomniile.Marc veghea. O idee creștea în el, ca o buruiană pe aleea unei grădini prea curate. Se impunea o certitudine: totul se lega în această poveste; uciderea bunicului; cea a lui Grand-Duc; alte crime, poate, de care habar n-avea... Și identitatea lui Lylie!
Soluția, Credule Grand-Duc o găsise. Detectivul o descoperise înainte de a fi doborât. Plănuise să meargă în Munții Jura, pe Mont Terrible. Era logic, în fond.
Totul începuse acolo, totul trebuia să se termine tot acolo. Soluția aștepta pe Mont Terrible... Sau nicăieri altundeva.
Ora patru dimineața. Marc se ridică brusc, trase pe el un pulover. Ce risca, la urma urmei? Nu avea nicio pistă de urmărit, doar să citească și să recitească jurnalul lui Credule Grand-Duc.Nu! Nu era metoda potrivită. Nu metoda lui, în orice caz. Merse cu precauție în semiîntuneric și se îndreptă spre camera bunică-sii.
- Marc? întrebă vocea somnoroasă a lui Nicole.
- Nicole, dubița merge încă?
- Citroenul?
Nicole se frecă la ochi, stupefiată. Aruncă o privire deșteptătorului pus pe măsuța de la căpătâiul patului, dar nu făcu niciun comentariu.
- Păi, da. Cred. Nu mai fac decât câțiva kilometri pe an. Ultima oară când am scos-o, a...
- Cheile sunt tot în sertarul al doilea din salon? Și actele la fel?
Nicole se frecă la ochi, stupefiată. Aruncă o privire deșteptătorului pus pe măsuța de la căpătâiul patului, dar nu făcu niciun comentariu.
- Păi, da. Cred. Nu mai fac decât câțiva kilometri pe an. Ultima oară când am scos-o, a...
- Cheile sunt tot în sertarul al doilea din salon? Și actele la fel?
- Da, dar...
Marc lăsă un pupic pe obrazul bunică-sii.
Marc lăsă un pupic pe obrazul bunică-sii.
- Mulțumesc. Nu-ți face griji...
Nicole vru să răspundă „Fii prudent”, dar cuvintele i se pierdură într-un acces de tuse. Își duse o batistă la gură. Nicole știa că nu va mai pune geană pe geană la noapte, acum. Și nici în nopțile următoare.
3 Octombrie 1998, ora 04.12
Dubița porni de la prima cheie. Marc o mai condusese de câteva ori, pe distanțe foarte scurte. El era cel care, de vreo doi ani, o manevra pentru a ieși în Dieppe sau pentru a o parcă în grădină.Nicole îl învățase punctele de reper pentru a da cu spatele și a vira: cutia de scrisori, oblonul galben al vecinului din față. Intra la fix dacă recomandările erau respectate cu scrupulozitate.
Citroenul de tip H al familiei Vitral era printre ultimele fabricate în Franța. Pierre Vitral îl cumpărase în 1979, iar Citroen oprise producția dubiței mitice în 1981.
Pierre alesese modelul alungit, cam la fel ca al măcelarilor mezelari din anii șaptezeci. Oranj cu un nas roșu turtit care-i dădea dubiței un aer de câine mare, cu farurile rotunde ca ochii și retrovizoarele fixate în lateral pe tije de fier, ca niște urechi. Un câine cu blana din tablă vălurită. Cuțuloiul ei, cum îi spunea Lylie.
Nicole vru să răspundă „Fii prudent”, dar cuvintele i se pierdură într-un acces de tuse. Își duse o batistă la gură. Nicole știa că nu va mai pune geană pe geană la noapte, acum. Și nici în nopțile următoare.
51
3 Octombrie 1998, ora 04.12
Dubița porni de la prima cheie. Marc o mai condusese de câteva ori, pe distanțe foarte scurte. El era cel care, de vreo doi ani, o manevra pentru a ieși în Dieppe sau pentru a o parcă în grădină.Nicole îl învățase punctele de reper pentru a da cu spatele și a vira: cutia de scrisori, oblonul galben al vecinului din față. Intra la fix dacă recomandările erau respectate cu scrupulozitate.
Citroenul de tip H al familiei Vitral era printre ultimele fabricate în Franța. Pierre Vitral îl cumpărase în 1979, iar Citroen oprise producția dubiței mitice în 1981.
Pierre alesese modelul alungit, cam la fel ca al măcelarilor mezelari din anii șaptezeci. Oranj cu un nas roșu turtit care-i dădea dubiței un aer de câine mare, cu farurile rotunde ca ochii și retrovizoarele fixate în lateral pe tije de fier, ca niște urechi. Un câine cu blana din tablă vălurită. Cuțuloiul ei, cum îi spunea Lylie.
Cuțuloiul leneș care dormea afară, ocupând grădina întreagă.
Pierre îl amenajase el însuși cu ajutorul unui văr, care lucra într-un service auto din Neuville. Același văr care și după aceea s-a ocupat de mentenanța vehiculului, din când în când. Citroenul nu-și arăta vârsta. Două sute optzeci și trei de mii de kilometri.„O bestie de neînvins”, afirma vărul. Marc nu avea decât să-l creadă, în pofida caroseriei paradite, a punctelor de rugină, a ștergătorului lipit cu bandă izolatoare, a capotei din față care nu prea se mai închidea...
Marc se uită la ceas. Puțin peste ora patru dimineața. Dieppe dormea. Traversa un oraș-fantomă supravegheat în mod straniu de măști de mătase care se agitau în văzduh, în bătaia unui vânt capricios. Citroenul rula zgomotos, dar rula. Marc nu voia să se creadă victorios prea repede, mai avea peste șase sute de kilometri de parcurs. Își acordase timp să studieze harta.
Pierre îl amenajase el însuși cu ajutorul unui văr, care lucra într-un service auto din Neuville. Același văr care și după aceea s-a ocupat de mentenanța vehiculului, din când în când. Citroenul nu-și arăta vârsta. Două sute optzeci și trei de mii de kilometri.„O bestie de neînvins”, afirma vărul. Marc nu avea decât să-l creadă, în pofida caroseriei paradite, a punctelor de rugină, a ștergătorului lipit cu bandă izolatoare, a capotei din față care nu prea se mai închidea...
Marc se uită la ceas. Puțin peste ora patru dimineața. Dieppe dormea. Traversa un oraș-fantomă supravegheat în mod straniu de măști de mătase care se agitau în văzduh, în bătaia unui vânt capricios. Citroenul rula zgomotos, dar rula. Marc nu voia să se creadă victorios prea repede, mai avea peste șase sute de kilometri de parcurs. Își acordase timp să studieze harta.
Prefera să evite Parisul și s-o taie prin nord. Își notase totul pe o foaie: Neufchatelen-Bray, Beauvais, Compiegne, Soissons, Reims, Chalons-en-Champagne, Saint-Dizier, Langres, Vesoul, Montbeliard, MontTerrible. Calculase că ar avea nevoie cam de zece ore pentru întreg traseul. Dacă totul mergea bine.
Marc mergea de-a lungul portului. Îi rămânea să urce pe bulevardul Chanzy și avea să iasă din Dieppe. Nu întâlnise pe nimeni pe străzi. La capătul bulevardului, Marc trecu prin fața gării. Întoarse capul, mașinal. O fată dormea pe o bancă...
Citroenul frână brusc. Cel puțin, frânele funcționau!
La fel și claxonul.
Malvina de Carville se trezi brusc. În clipa următoare, mâna i se strânse pe una din pietrele pe care avusese grijă să le ia cu ea înainte de a părăsi plaja. Nebună, poate, dar prudentă. Se ridică, îl recunoscu în sfârșit pe Marc la volanul vehiculului roșu cu oranj. El deschise geamul-ghilotină.
- Doar n-o să-mi iei dubița la pietre?
Marc mergea de-a lungul portului. Îi rămânea să urce pe bulevardul Chanzy și avea să iasă din Dieppe. Nu întâlnise pe nimeni pe străzi. La capătul bulevardului, Marc trecu prin fața gării. Întoarse capul, mașinal. O fată dormea pe o bancă...
Citroenul frână brusc. Cel puțin, frânele funcționau!
La fel și claxonul.
Malvina de Carville se trezi brusc. În clipa următoare, mâna i se strânse pe una din pietrele pe care avusese grijă să le ia cu ea înainte de a părăsi plaja. Nebună, poate, dar prudentă. Se ridică, îl recunoscu în sfârșit pe Marc la volanul vehiculului roșu cu oranj. El deschise geamul-ghilotină.
- Doar n-o să-mi iei dubița la pietre?
- N-ai decât să-mi dai pistolul înapoi!
- E-n buzunarul meu, înțelegi. La căldurică. Urcă!
Malvina îl privi neîncrezătoare.
- E-n buzunarul meu, înțelegi. La căldurică. Urcă!
Malvina îl privi neîncrezătoare.
- Faci vânzare prin bâlciuri, sau ce?
- Urcă, îți zic. Plec în pelerinaj. Ciudată cum ești, călătoria ar trebui să te intereseze.
Malvina se apropie fără să-și descleșteze mâna de pe piatră. Scrută cu scepticism rugina, spațiul dintre capotă și motor.
- Nu-mi spune că ai de gând să mergi până pe Mont Terrible în coșciugul ăsta ambulant?
Marc încasă aluzia, dar evită să se întrebe dacă era intenționată sau nu.
Malvina se apropie fără să-și descleșteze mâna de pe piatră. Scrută cu scepticism rugina, spațiul dintre capotă și motor.
- Nu-mi spune că ai de gând să mergi până pe Mont Terrible în coșciugul ăsta ambulant?
Marc încasă aluzia, dar evită să se întrebe dacă era intenționată sau nu.
- Sunt sigur că n-ai călcat niciodată pe-acolo, prin Munții Jura. Și că arzi de nerăbdare.
Malvina lăsă piatra.
- Că bine zici!
Marc deschise portiera pasagerului. Malvinei îi veni greu să ridice piciorul până la treapta din tablă galbenă supraînălțată. Bombăni:
- În dubița ta din care curg tablele, n-ajungem nici măcar până la Paris.
Malvina lăsă piatra.
- Că bine zici!
Marc deschise portiera pasagerului. Malvinei îi veni greu să ridice piciorul până la treapta din tablă galbenă supraînălțată. Bombăni:
- În dubița ta din care curg tablele, n-ajungem nici măcar până la Paris.
- Du-te dracului. Și nici nu trecem prin Paris, o tăiem prin nord...
Marc îi întinse Malvinei lista cu orașele prin care aveau să treacă.
Marc îi întinse Malvinei lista cu orașele prin care aveau să treacă.
- La naiba, spuse tânăra. Doar sate... Numai să nu facem pană. De fapt, dintre noi doi, tu ești cel mai bolnav la cap!
Marc nu avu nicio reacție. Urmară în liniște șoseaua departamentală 1. Ruta mergea, în curbe lungi, de-a lungul văii din ținutul Bray. După zece minute, Marc rupse cel dintâi tăcerea:
- Scuză-mă pentru ieri-seară, nu te-am invitat la cină... Rămâne pe altădată, nu?
- Nu-ți face sânge rău. Sunt în stare să mă descurc. Am simpatizat cu băieții de prin partea locului...
O nouă tăcere de zece minute. Se apropiau de Neufchatel-en-Bray.
Marc nu avu nicio reacție. Urmară în liniște șoseaua departamentală 1. Ruta mergea, în curbe lungi, de-a lungul văii din ținutul Bray. După zece minute, Marc rupse cel dintâi tăcerea:
- Scuză-mă pentru ieri-seară, nu te-am invitat la cină... Rămâne pe altădată, nu?
- Nu-ți face sânge rău. Sunt în stare să mă descurc. Am simpatizat cu băieții de prin partea locului...
O nouă tăcere de zece minute. Se apropiau de Neufchatel-en-Bray.
- Ce naiba căutăm acolo? spuse deodată Malvina.
- Plecăm în pelerinaj, ți-am spus...
Malvina îl privi pe Marc cu un aer curios.
- Plecăm în pelerinaj, ți-am spus...
Malvina îl privi pe Marc cu un aer curios.
- Te-apucă așa? Credeam că s-a închis cazul. Tâmpenia de test ADN cerut de bunică-mea. Libelula e surioara ta, scrie negru pe alb. Te seacă pentru că i-o tragi?
Marc intra în aglomerație, frână brutal. Malvina se trezi lipită de scaun. Centura de siguranță, prea înaltă, îi brăzdă gâtul.
- Dacă frânezi de fiecare dată când îți servesc o nasoală, nu mai ajungem nicăieri...
- Dacă frânezi de fiecare dată când îți servesc o nasoală, nu mai ajungem nicăieri...
O nasoală...
Și când te gândești c-avea să fie nevoit s-o suporte zece ore pe fata asta... I-o întoarse cum putu:
- Scuză-mă pentru centură, am uitat înălțătorul la creșă...
- Ha, silabisi Malvina. Cu o rectificare la capitolul umor, simt că n-o să ne plictisim pe drum.
Marc nu avea niciun chef să intre în joc. Tăcu din nou un timp, apoi sfârși prin a întreba:
- Tu crezi în tâmpenia de test ADN?
- Mai degrabă crăp decât să cred în mâzgăleala aia!
- Atunci, e bine, suntem de acord.
Malvina insistă, trăgându-se de centură:
- E o vrăjeală! Am știut întotdeauna că Grand-Duc era de partea voastră. Din cauza remușcărilor. Dar și din cauza țâțelor bunică-tii...
De data asta, Marc nu mai frână, dar se întrebă serios dacă n-avea s-o lase acolo, pe marginea drumului. Ar fi făcut-o dacă n-ar fi avut nevoie de ea. Trebuia să aibă răbdare, Malvina îi va fi utilă, se trădase deja, fără să-și dea seama. Tocmai vorbise despre remușcările lui Grand-Duc. Era doar un început...
Păstrară tăcerea aproape o oră, până la Beauvais. Șoseaua națională defila, pustie, monotonă. Malvina se aplecă în față.Bătrâna centură de siguranță prăfuită și aspră îi râcâia urechea.
- La pariu că nu-ți merge radiocasetofonul auto?
- Radioul e distrus. Asta-i sigur. Dar casetofonul ar trebui să funcționeze încă. Casetele pe care le ascultam când eram copii ar trebui să mai fie pe-acolo...
Pe Malvina o bufni râsul.
- La naiba! Casete. Mai există așa ceva?
- Uită-te în torpedou, în fața ta. O să găsești vreo zece.
Malvina deschise torpedoul.
- Cu ce seamănă o casetă?
Se întoarse către Marc, aproape cu maliție în ochi.
- Nu frâna pentru asta! Era o prostie!
Fata se uită câteva minute în detaliu la casetele audio, apoi strecură una în casetofon fără să i-o arate lui Marc. Un riff brutal de chitară amestecat cu sunetul unei sirene de poliție umplu habitaclul de tablă vălurită. „La ballade de Serge K.” Rondul de noapte al unui privat singuratic.
Marc recunoscu albumul de la primul acord. Poemes Rock.
„Mâine, mâine. Mâine la fel ca ieri”, cânta vocea nazală a lui Charlelie Couture.
- Eram sigur că pe-asta o vei pune, spuse Marc.
- Îmi dau seama. Nu voiam să te dezamăgesc...
Marc zâmbi la rândul lui. Intrau în Beauvais. Chiar și la ora cinci dimineața, traversarea era dificilă. Înaintară cu lentoare printre semafoare aparent reglate de un funcționar sadic, în așa fel încât un șofer care respectă limitările de viteză să le prindă pe toate pe roșu.
- Ai dreptate, îi strecură Marc între două semafoare. Confirm. Poemes Rock este cel mai bun album de rock franțuzesc dintotdeauna...
- Habar n-am. Nu știu decât un cântec. Bănuiești tu care...Dar cum nu ai CD, trebuie să se deruleze toată fața A...
- Ce asculți de obicei?
- Nimic.
Vocea lui Charlelie Couture mobilă tăcerea care urmă. În sfârșit ieșeau din Beauvais. Fața A se termină. Malvina întoarse caseta, fără un cuvânt, și dădu sonorul mai tare. Prea tare. Tabla vibră sub primele acorduri de pian.
Ca un avion fără aripă...
Toată noaptea am cântat,
Da, toată noaptea i-am cântat
Celei care crezare nu mi-a dat...
Un frison îi străbătu ceafa lui Marc. Malvina închisese ochii, își deschidea buzele, cânta cuvintele; mai degrabă le mima, gura ei deformată nescoțând un sunet.
Deși nu pot zbura deloc,
Voi merge păn’ la capăt, tu,
O, da, pentru că vreau să joc,
Chiar dacă n-am niciun atu.
Fără să vrea, Marc încetinise puțin. Ascultase cântecul de sute de ori. Când era singur. Când se refugia, când avea îndoieli. Mereu fără Lylie. Lylie nu-l suporta.
Urla de cum îl auzea. Când avea opt ani, Lylie făcuse țăndări un aparat de radio cu tranzistori acasă la o colegă, Manon, trântindu-l de podeaua din bucătărie, doar pentru că se dădea acel cântec la radio.
Ascultă-a vântului șoptire
Ce pe sub ușă-și face loc,
Schimba-vom așternut, iubire,
Viață și zi și nenoroc...
Malvina părea emoționată până la lacrimi. Soloul sfâșietor de chitară nu ajuta la nimic. Marc privea țintă în zare.
Și când te gândești c-avea să fie nevoit s-o suporte zece ore pe fata asta... I-o întoarse cum putu:
- Scuză-mă pentru centură, am uitat înălțătorul la creșă...
- Ha, silabisi Malvina. Cu o rectificare la capitolul umor, simt că n-o să ne plictisim pe drum.
Marc nu avea niciun chef să intre în joc. Tăcu din nou un timp, apoi sfârși prin a întreba:
- Tu crezi în tâmpenia de test ADN?
- Mai degrabă crăp decât să cred în mâzgăleala aia!
- Atunci, e bine, suntem de acord.
Malvina insistă, trăgându-se de centură:
- E o vrăjeală! Am știut întotdeauna că Grand-Duc era de partea voastră. Din cauza remușcărilor. Dar și din cauza țâțelor bunică-tii...
De data asta, Marc nu mai frână, dar se întrebă serios dacă n-avea s-o lase acolo, pe marginea drumului. Ar fi făcut-o dacă n-ar fi avut nevoie de ea. Trebuia să aibă răbdare, Malvina îi va fi utilă, se trădase deja, fără să-și dea seama. Tocmai vorbise despre remușcările lui Grand-Duc. Era doar un început...
Păstrară tăcerea aproape o oră, până la Beauvais. Șoseaua națională defila, pustie, monotonă. Malvina se aplecă în față.Bătrâna centură de siguranță prăfuită și aspră îi râcâia urechea.
- La pariu că nu-ți merge radiocasetofonul auto?
- Radioul e distrus. Asta-i sigur. Dar casetofonul ar trebui să funcționeze încă. Casetele pe care le ascultam când eram copii ar trebui să mai fie pe-acolo...
Pe Malvina o bufni râsul.
- La naiba! Casete. Mai există așa ceva?
- Uită-te în torpedou, în fața ta. O să găsești vreo zece.
Malvina deschise torpedoul.
- Cu ce seamănă o casetă?
Se întoarse către Marc, aproape cu maliție în ochi.
- Nu frâna pentru asta! Era o prostie!
Fata se uită câteva minute în detaliu la casetele audio, apoi strecură una în casetofon fără să i-o arate lui Marc. Un riff brutal de chitară amestecat cu sunetul unei sirene de poliție umplu habitaclul de tablă vălurită. „La ballade de Serge K.” Rondul de noapte al unui privat singuratic.
Marc recunoscu albumul de la primul acord. Poemes Rock.
„Mâine, mâine. Mâine la fel ca ieri”, cânta vocea nazală a lui Charlelie Couture.
- Eram sigur că pe-asta o vei pune, spuse Marc.
- Îmi dau seama. Nu voiam să te dezamăgesc...
Marc zâmbi la rândul lui. Intrau în Beauvais. Chiar și la ora cinci dimineața, traversarea era dificilă. Înaintară cu lentoare printre semafoare aparent reglate de un funcționar sadic, în așa fel încât un șofer care respectă limitările de viteză să le prindă pe toate pe roșu.
- Ai dreptate, îi strecură Marc între două semafoare. Confirm. Poemes Rock este cel mai bun album de rock franțuzesc dintotdeauna...
- Habar n-am. Nu știu decât un cântec. Bănuiești tu care...Dar cum nu ai CD, trebuie să se deruleze toată fața A...
- Ce asculți de obicei?
- Nimic.
Vocea lui Charlelie Couture mobilă tăcerea care urmă. În sfârșit ieșeau din Beauvais. Fața A se termină. Malvina întoarse caseta, fără un cuvânt, și dădu sonorul mai tare. Prea tare. Tabla vibră sub primele acorduri de pian.
Ca un avion fără aripă...
Toată noaptea am cântat,
Da, toată noaptea i-am cântat
Celei care crezare nu mi-a dat...
Un frison îi străbătu ceafa lui Marc. Malvina închisese ochii, își deschidea buzele, cânta cuvintele; mai degrabă le mima, gura ei deformată nescoțând un sunet.
Deși nu pot zbura deloc,
Voi merge păn’ la capăt, tu,
O, da, pentru că vreau să joc,
Chiar dacă n-am niciun atu.
Fără să vrea, Marc încetinise puțin. Ascultase cântecul de sute de ori. Când era singur. Când se refugia, când avea îndoieli. Mereu fără Lylie. Lylie nu-l suporta.
Urla de cum îl auzea. Când avea opt ani, Lylie făcuse țăndări un aparat de radio cu tranzistori acasă la o colegă, Manon, trântindu-l de podeaua din bucătărie, doar pentru că se dădea acel cântec la radio.
Ascultă-a vântului șoptire
Ce pe sub ușă-și face loc,
Schimba-vom așternut, iubire,
Viață și zi și nenoroc...
Malvina părea emoționată până la lacrimi. Soloul sfâșietor de chitară nu ajuta la nimic. Marc privea țintă în zare.
O, libelulă,
Tu, cea cu plăpândă aripă,
Eu, cel cu carlinga rănită...
Vocea lui Charlelie Couture se îndepărta încet-încet. Malvina trase aer în piept.
Marc nu spuse nimic. Continuară să meargă.Șoseaua națională defila traversând sate triste care, în așteptarea zadarnică a unei variante ocolitoare, afișau cu mare tam-tam numărul de morți de pe drum și numărul de camioane trecute în fiecare zi.
După încă douăzeci de minute se apropiau de Compiegne. Circulația începea să se aglomereze.
La ieșirea din Compiegne, Marc se întoarse către Malvina:
- În următorul sat, dacă vedem vreo brutărie deschisă, ne putem opri să mâncăm ceva.
Malvina se roti către partea dinapoi a dubiței.
- A, da? Credeam c-o să mă lași la volan și, în timp ce eu aș conduce, tu te-ai strecura în partea din spate a dubiței pentru a găti tot ce trebuie. Clătite. Vafe... Ca bunicul și bunica.
Marc nu răspunse nimic. Nu mai era nevoie, se hotărâse. Sosise clipa... La urma urmei, într-un anumit fel, problema fusese pusă de Malvina. Străbăteau un sătuc, Catenoy, în care centrul, biserica, școala și primăria fuseseră construite, prudent, la o oarecare distanță de șoseaua națională. Marc trase dubița într-o parcare mare, prăfoasă. La capătul suprafeței asfaltate, toate casele, toate magazinele erau închise, inclusiv restaurantul care își afișa cu mândrie meniul complet pentru șoferi, la patruzeci și nouă de franci. Marc verifică dacă Mauserul se afla încă în buzunarul lui, scoase cheile din contact, apoi coborî din Citroen.
Parcarea era mărginită de câțiva mesteceni cu frunzele înnegrite de la fluxul necontenit al camioanelor. Marc se îndepărtă puțin, se ușură după un trunchi de copac, reveni la dubiță.
Malvina nu se clintise. Marc se apropie de portiera din dreapta.O deschise.
Scoase din buzunarul de la spatele blugilor cinci foi rupte și i le întinse Malvinei.
- Poftim, citește asta.
Malvina făcu ochii mari de uimire. Marc preciză:
- Sunt niște pagini din caietul lui Grand-Duc, faimosul lui carnet. Investigația lui. Citește asta, e un pasaj instructiv. După aceea, îți voi arăta altceva.
3 octombrie 1998, ora 06.13
Mathilde de Carville aprinse chibritul, îl apropie de ochiului aragazului. Un cerc albastru de flăcări mici linse oala cu apă. Se întoarse, observă pentru o ultimă oară exemplarul din L’Est republicain din 23 decembrie 1980, apoi rupse prima pagină. O răsuci făcând din ea o lumânare, o apropie de flăcări. Lumânarea se preschimbă în torță. Mathilde de Carville nu-i dădu drumul, deasupra chiuvetei, decât când focul îi înnegri unghiile.
Pagina întâi a ziarului nu mai folosea la nimic. Găsise plicul pus în holul de la intrare, în după-amiaza zilei precedente. Înăuntru, ziarul fusese pliat, așa cum i-l ceruse secretarei. În sfârșit, o fată descurcăreață. Îl citise. Îi luase mai puțin de un minut să înțeleagă.Cum să nu înțeleagă?
Grand-Duc nu mersese la cacealma. Avea dreptate pe toată linia. Adevărul sărea în ochi, e cazul să o spunem, dar cu o condiție, una singură. De a deschide ziarul cu optsprezece ani mai târziu.
Ce ironie!
Așadar, fuseseră pe o pistă falsă de la bun început.
Mai rău. Soțul ei se purtase mai rău decât criminalii cei mai vrednici de dispreț. Ucisese. Degeaba. Nici ea nu era mai brează, închisese ochii. Pentru Lyse-Rose.
Acceptase, în cunoștință de cauză. Loviseră în nevinovați. Victime, ca și ei.
Adevărul va ieși la iveală, într-o zi sau alta. Nu va avea curajul să înfrunte judecata oamenilor. Cât despre judecata lui Dumnezeu...
Mathilde de Carville își muie degetul în apă, fără nicio ezitare.Era călduță, dar atât. Sus, în camera de oaspeți, Linda dormea. Leșinase pe hol, după ce descoperise cadavrul lui Leonce. Nu făcuse zece pași înainte de a cădea pe parchet. Mathilde îi dăduse un calmant, apoi un somnifer, o lungise pe pat, îi anunțase bărbatul că soția avea să-și petreacă noaptea la Roseraie, i se mai întâmpla uneori, când Leonce nu se simțea bine. El nu-i pusese întrebări, Mathilde plătea bine, suficient ca îngrijitoarea să facă ore suplimentare.
Mathilde deschise un dulap, scoase un flacon de sticlă înfășurat în hârtie de ziar. Linda avea să se trezească. Primul lucru pe care-l va face va fi să alerge la poliție, bineînțeles. Mathilde nu putea s-o împiedice. În ce fel? Doar n-avea s-o asasineze pe sărmana fată.Gândindu-se mai bine, ieri după-amiază ar fi trebuit să aștepte câteva ore, ar fi trebuit să aibă răbdare ca Linda să se întoarcă acasă la ea.
Atunci ar fi rămas singură cu Leonce, ca în fiecare seară. Totul ar fi fost mult mai simplu... doar că s-a dovedit peste puterile ei!Să aștepte mai multe ore după ce primise ziarul, după ce înțelesese.De o mie de ori în toți acești ani, se gândise să facă ea însăși dreptate. Să facă dreptate... O formulă exagerată. Se putea lăuda cu un singur lucru, că scurtase suferințele unui infirm. Dreptatea, Dumnezeu o făcuse deja.
Era acum rândul ei să-și pună remușcările pe talgerul balanței.
Atunci, poliția, scandalul...
Nu contează. Nu va mai fi aici să le înfrunte.
Degetul lui Mathilde de Carville tulbură din nou apa de pe aragaz. Aproape clocotită! Răsuflă ușurată. Curând, totul se va fi terminat. Opri gazul, turnă apa fremătândă într-un bol mare, ocru, din lut ars, îl puse pe o tăviță de argint alături de flacon, o linguriță, apoi ieși din bucătărie.
Mathilde urcă încet scara din lemn de cireș, deschise prima ușă la dreapta, a camerei lui Lyse-Rose. Contemplă încăperea imensă înțesată de jucării, de cadouri împachetate. Nu valoarea lor conta; însemnaseră, an de an, la fiecare aniversare, la fiecareCrăciun, un mesaj de speranță. Lyse-Rose nu fusese dată uitării. Fiecare lumânare fragilă închipuia mica șansă ca ea să fie încă în viață. Scânteia. Stinsă definitiv, de ieri după-amiază.
Leonce ucisese degeaba.
Mathilde puse platoul de argint pe măsuța de la căpătâiul patului. Pentru a se putea așeza, dădu la o parte un landou azuriu tivit cu dantele și păși cu precauție peste un serviciu miniatural de veselă chinezească. Împinse cu blândețe ursul cel mare care se odihnea în patul fetiței, Malvina îl botezase Banjo. Se întinse pe pat, cel în care ar fi trebuit să doarmă Lyse-Rose în toți acești ani; în care nu va dormi niciodată. Desfăcu dopul flaconului de sticlă și turnă tot conținutul lui gălbui în bolul ocru cu apă fierbinte.
- Preferata mea, murmură Mathilde. Neștiută de nimeni. Rostopasca mea, păstrată cu gelozie în seră, pentru marile ocazii. Marea ocazie. Cea de pe urmă.
Mathilde amestecă în conținutul bolului cu lingurița de argint. Sucul de rostopască se contopi cu apa caldă într-un ceai pe care Mathilde îl știa aducător de moarte.
Aflase că era cu neputință să asasinezi pe cineva cu rostopască.Chiar și pe soțul ei. Gustul plantei era, se pare, de nesuportat. De aceea accidentele erau foarte rare, murise o singură persoană, odată, în Germania, din ce citise ea. De aceea rostopasca, iarba de negi, era neglijată de autorii de romane polițiste.
Mathilde puse lingurița cu delicatețe pe tăvița de argint. Își duse mâinile la ceafă și-și dezlegă crucea.
Nici pentru sinucidere rostopasca nu era recomandată... Sau poate era rezervată voințelor superioare. Surâse. Ea nu era genul care o sfârșește înghițind o cutie de somnifere sau injectându-și un produs incolor în vene... O sinucidere blândă! Cel mai rău oximoron! Ce mod îngrozitor de ipocrit de a te prezenta la judecata de apoi!
Tu, cea cu plăpândă aripă,
Eu, cel cu carlinga rănită...
Vocea lui Charlelie Couture se îndepărta încet-încet. Malvina trase aer în piept.
Marc nu spuse nimic. Continuară să meargă.Șoseaua națională defila traversând sate triste care, în așteptarea zadarnică a unei variante ocolitoare, afișau cu mare tam-tam numărul de morți de pe drum și numărul de camioane trecute în fiecare zi.
După încă douăzeci de minute se apropiau de Compiegne. Circulația începea să se aglomereze.
La ieșirea din Compiegne, Marc se întoarse către Malvina:
- În următorul sat, dacă vedem vreo brutărie deschisă, ne putem opri să mâncăm ceva.
Malvina se roti către partea dinapoi a dubiței.
- A, da? Credeam c-o să mă lași la volan și, în timp ce eu aș conduce, tu te-ai strecura în partea din spate a dubiței pentru a găti tot ce trebuie. Clătite. Vafe... Ca bunicul și bunica.
Marc nu răspunse nimic. Nu mai era nevoie, se hotărâse. Sosise clipa... La urma urmei, într-un anumit fel, problema fusese pusă de Malvina. Străbăteau un sătuc, Catenoy, în care centrul, biserica, școala și primăria fuseseră construite, prudent, la o oarecare distanță de șoseaua națională. Marc trase dubița într-o parcare mare, prăfoasă. La capătul suprafeței asfaltate, toate casele, toate magazinele erau închise, inclusiv restaurantul care își afișa cu mândrie meniul complet pentru șoferi, la patruzeci și nouă de franci. Marc verifică dacă Mauserul se afla încă în buzunarul lui, scoase cheile din contact, apoi coborî din Citroen.
Parcarea era mărginită de câțiva mesteceni cu frunzele înnegrite de la fluxul necontenit al camioanelor. Marc se îndepărtă puțin, se ușură după un trunchi de copac, reveni la dubiță.
Malvina nu se clintise. Marc se apropie de portiera din dreapta.O deschise.
Scoase din buzunarul de la spatele blugilor cinci foi rupte și i le întinse Malvinei.
- Poftim, citește asta.
Malvina făcu ochii mari de uimire. Marc preciză:
- Sunt niște pagini din caietul lui Grand-Duc, faimosul lui carnet. Investigația lui. Citește asta, e un pasaj instructiv. După aceea, îți voi arăta altceva.
52
3 octombrie 1998, ora 06.13
Mathilde de Carville aprinse chibritul, îl apropie de ochiului aragazului. Un cerc albastru de flăcări mici linse oala cu apă. Se întoarse, observă pentru o ultimă oară exemplarul din L’Est republicain din 23 decembrie 1980, apoi rupse prima pagină. O răsuci făcând din ea o lumânare, o apropie de flăcări. Lumânarea se preschimbă în torță. Mathilde de Carville nu-i dădu drumul, deasupra chiuvetei, decât când focul îi înnegri unghiile.
Pagina întâi a ziarului nu mai folosea la nimic. Găsise plicul pus în holul de la intrare, în după-amiaza zilei precedente. Înăuntru, ziarul fusese pliat, așa cum i-l ceruse secretarei. În sfârșit, o fată descurcăreață. Îl citise. Îi luase mai puțin de un minut să înțeleagă.Cum să nu înțeleagă?
Grand-Duc nu mersese la cacealma. Avea dreptate pe toată linia. Adevărul sărea în ochi, e cazul să o spunem, dar cu o condiție, una singură. De a deschide ziarul cu optsprezece ani mai târziu.
Ce ironie!
Așadar, fuseseră pe o pistă falsă de la bun început.
Mai rău. Soțul ei se purtase mai rău decât criminalii cei mai vrednici de dispreț. Ucisese. Degeaba. Nici ea nu era mai brează, închisese ochii. Pentru Lyse-Rose.
Acceptase, în cunoștință de cauză. Loviseră în nevinovați. Victime, ca și ei.
Adevărul va ieși la iveală, într-o zi sau alta. Nu va avea curajul să înfrunte judecata oamenilor. Cât despre judecata lui Dumnezeu...
Mathilde de Carville își muie degetul în apă, fără nicio ezitare.Era călduță, dar atât. Sus, în camera de oaspeți, Linda dormea. Leșinase pe hol, după ce descoperise cadavrul lui Leonce. Nu făcuse zece pași înainte de a cădea pe parchet. Mathilde îi dăduse un calmant, apoi un somnifer, o lungise pe pat, îi anunțase bărbatul că soția avea să-și petreacă noaptea la Roseraie, i se mai întâmpla uneori, când Leonce nu se simțea bine. El nu-i pusese întrebări, Mathilde plătea bine, suficient ca îngrijitoarea să facă ore suplimentare.
Mathilde deschise un dulap, scoase un flacon de sticlă înfășurat în hârtie de ziar. Linda avea să se trezească. Primul lucru pe care-l va face va fi să alerge la poliție, bineînțeles. Mathilde nu putea s-o împiedice. În ce fel? Doar n-avea s-o asasineze pe sărmana fată.Gândindu-se mai bine, ieri după-amiază ar fi trebuit să aștepte câteva ore, ar fi trebuit să aibă răbdare ca Linda să se întoarcă acasă la ea.
Atunci ar fi rămas singură cu Leonce, ca în fiecare seară. Totul ar fi fost mult mai simplu... doar că s-a dovedit peste puterile ei!Să aștepte mai multe ore după ce primise ziarul, după ce înțelesese.De o mie de ori în toți acești ani, se gândise să facă ea însăși dreptate. Să facă dreptate... O formulă exagerată. Se putea lăuda cu un singur lucru, că scurtase suferințele unui infirm. Dreptatea, Dumnezeu o făcuse deja.
Era acum rândul ei să-și pună remușcările pe talgerul balanței.
Atunci, poliția, scandalul...
Nu contează. Nu va mai fi aici să le înfrunte.
Degetul lui Mathilde de Carville tulbură din nou apa de pe aragaz. Aproape clocotită! Răsuflă ușurată. Curând, totul se va fi terminat. Opri gazul, turnă apa fremătândă într-un bol mare, ocru, din lut ars, îl puse pe o tăviță de argint alături de flacon, o linguriță, apoi ieși din bucătărie.
Mathilde urcă încet scara din lemn de cireș, deschise prima ușă la dreapta, a camerei lui Lyse-Rose. Contemplă încăperea imensă înțesată de jucării, de cadouri împachetate. Nu valoarea lor conta; însemnaseră, an de an, la fiecare aniversare, la fiecareCrăciun, un mesaj de speranță. Lyse-Rose nu fusese dată uitării. Fiecare lumânare fragilă închipuia mica șansă ca ea să fie încă în viață. Scânteia. Stinsă definitiv, de ieri după-amiază.
Leonce ucisese degeaba.
Mathilde puse platoul de argint pe măsuța de la căpătâiul patului. Pentru a se putea așeza, dădu la o parte un landou azuriu tivit cu dantele și păși cu precauție peste un serviciu miniatural de veselă chinezească. Împinse cu blândețe ursul cel mare care se odihnea în patul fetiței, Malvina îl botezase Banjo. Se întinse pe pat, cel în care ar fi trebuit să doarmă Lyse-Rose în toți acești ani; în care nu va dormi niciodată. Desfăcu dopul flaconului de sticlă și turnă tot conținutul lui gălbui în bolul ocru cu apă fierbinte.
- Preferata mea, murmură Mathilde. Neștiută de nimeni. Rostopasca mea, păstrată cu gelozie în seră, pentru marile ocazii. Marea ocazie. Cea de pe urmă.
Mathilde amestecă în conținutul bolului cu lingurița de argint. Sucul de rostopască se contopi cu apa caldă într-un ceai pe care Mathilde îl știa aducător de moarte.
Aflase că era cu neputință să asasinezi pe cineva cu rostopască.Chiar și pe soțul ei. Gustul plantei era, se pare, de nesuportat. De aceea accidentele erau foarte rare, murise o singură persoană, odată, în Germania, din ce citise ea. De aceea rostopasca, iarba de negi, era neglijată de autorii de romane polițiste.
Mathilde puse lingurița cu delicatețe pe tăvița de argint. Își duse mâinile la ceafă și-și dezlegă crucea.
Nici pentru sinucidere rostopasca nu era recomandată... Sau poate era rezervată voințelor superioare. Surâse. Ea nu era genul care o sfârșește înghițind o cutie de somnifere sau injectându-și un produs incolor în vene... O sinucidere blândă! Cel mai rău oximoron! Ce mod îngrozitor de ipocrit de a te prezenta la judecata de apoi!
Mathilde de Carville duse la buze bolul cu decoct de rostopască. Se strâmbă, dar continuă să aplece bolul de lut ars. Bău până la capăt.
Avea un gust infect.
N-avea să se plângă.
În alte vremuri, pentru a-și ispăși vina, ar fi poruncit să fie biciuită până la moarte, să i se înfigă un țăruș de lemn în inimă, să fie arsă de vie.
Mathilde se întinse în patul lui Lyse-Rose. Patul unei moarte.
Își strânse crucea în mână.
De-acum, nu va mai dura mult.
3 Octombrie 1998, ora 06.22
Marc traversa parcarea în timp ce Malvina, așezată pe scaunul pentru pasager din dubiță, citea cele cinci pagini rupte. Adusese în rucsac biscuiți și o cutie de suc de portocale. Devoră niște biscuiți, bău jumătate din sucul de fructe. Un camion cu semiremorcă opri în aceeași parcare, la peste cincizeci de metri de Citroenul lor.
Un tip ieși, cu un termos în mână. Cu cafea, probabil. Marc șovăi dacă să-i ceară sau nu.
Malvina sări din Citroen, cu foile în mână.
- Ești mulțumit, am citit! Asta voiai? Să mă freci la melodie cu accidentul bunicului tău? N-a avut baftă, cu siguranță... Dar în afară de asta, unde vrei să ajungi? Aveam opt ani pe vremea aceea, însă îți dai seama că pricepeam binișor ce se întâmplă.Care-i problema ta? Dacă voiai să mă previi că dubița ta roșu cu oranj e un dric, nici nu era nevoie! Oricum n-aveam de gând să dorm în ea la noapte...
Marc nu avu nicio reacție. Poate că începea să se obișnuiască deja cu umorul morbid al Malvinei. Unica ei modalitate de a comunica, în fond; probabil și pentru ea un fel de terapie. Poate că tratamentul cu electroșocuri funcționa și în cazul lui, în contrast cu toți acei ani de tăcere, de lucruri nespuse și de tabuuri. Marc se urcă la rândul lui în Citroen, scotoci în rucsac, scoase dosarul în care se afla cursul de drept constituțional european.
- Uite, citește asta, acum...
- Ce? Toate astea?!
- Nu, nu tot. Doar cursul din 12 februarie, cel despre Turcia.
Malvina oftă.
- Dă-mi niște suc de portocale și ceva haleală, înainte.
Marc îi întinse resturile micului dejun al lui, Malvina înfulecă totul cu lăcomie.
Dacă era anorexică, o ascundea bine.
- Bun, care-i treaba cu tâmpenia asta?
Fata apucă dosarul, îl deschise la pagina dorită de Marc, se strâmbă.
- Îmi pare rău, nu pot să-ți înțeleg mâzgălelile. Cred că la facultate ești plută, mai ales pe lângă Lylie... Sunt sigură că ea rupe tot, spre deosebire de tine...
Marc încasă ironia. Umor. Umor cu virtuți terapeutice!
- Dar tu ce diplomă ai?
- Recordul mondial la profi particulari. Treizeci și șapte în cincisprezece ani... Ultimul n-a rezistat nici două zile...
- Atunci nu e cazul să mă iei peste picior...
Malvina începu să râdă. Aruncă pe jos ambalajul biscuiților și cutia goală de suc.
Avea un gust infect.
N-avea să se plângă.
În alte vremuri, pentru a-și ispăși vina, ar fi poruncit să fie biciuită până la moarte, să i se înfigă un țăruș de lemn în inimă, să fie arsă de vie.
Mathilde se întinse în patul lui Lyse-Rose. Patul unei moarte.
Își strânse crucea în mână.
De-acum, nu va mai dura mult.
53
3 Octombrie 1998, ora 06.22
Marc traversa parcarea în timp ce Malvina, așezată pe scaunul pentru pasager din dubiță, citea cele cinci pagini rupte. Adusese în rucsac biscuiți și o cutie de suc de portocale. Devoră niște biscuiți, bău jumătate din sucul de fructe. Un camion cu semiremorcă opri în aceeași parcare, la peste cincizeci de metri de Citroenul lor.
Un tip ieși, cu un termos în mână. Cu cafea, probabil. Marc șovăi dacă să-i ceară sau nu.
Malvina sări din Citroen, cu foile în mână.
- Ești mulțumit, am citit! Asta voiai? Să mă freci la melodie cu accidentul bunicului tău? N-a avut baftă, cu siguranță... Dar în afară de asta, unde vrei să ajungi? Aveam opt ani pe vremea aceea, însă îți dai seama că pricepeam binișor ce se întâmplă.Care-i problema ta? Dacă voiai să mă previi că dubița ta roșu cu oranj e un dric, nici nu era nevoie! Oricum n-aveam de gând să dorm în ea la noapte...
Marc nu avu nicio reacție. Poate că începea să se obișnuiască deja cu umorul morbid al Malvinei. Unica ei modalitate de a comunica, în fond; probabil și pentru ea un fel de terapie. Poate că tratamentul cu electroșocuri funcționa și în cazul lui, în contrast cu toți acei ani de tăcere, de lucruri nespuse și de tabuuri. Marc se urcă la rândul lui în Citroen, scotoci în rucsac, scoase dosarul în care se afla cursul de drept constituțional european.
- Uite, citește asta, acum...
- Ce? Toate astea?!
- Nu, nu tot. Doar cursul din 12 februarie, cel despre Turcia.
Malvina oftă.
- Dă-mi niște suc de portocale și ceva haleală, înainte.
Marc îi întinse resturile micului dejun al lui, Malvina înfulecă totul cu lăcomie.
Dacă era anorexică, o ascundea bine.
- Bun, care-i treaba cu tâmpenia asta?
Fata apucă dosarul, îl deschise la pagina dorită de Marc, se strâmbă.
- Îmi pare rău, nu pot să-ți înțeleg mâzgălelile. Cred că la facultate ești plută, mai ales pe lângă Lylie... Sunt sigură că ea rupe tot, spre deosebire de tine...
Marc încasă ironia. Umor. Umor cu virtuți terapeutice!
- Dar tu ce diplomă ai?
- Recordul mondial la profi particulari. Treizeci și șapte în cincisprezece ani... Ultimul n-a rezistat nici două zile...
- Atunci nu e cazul să mă iei peste picior...
Malvina începu să râdă. Aruncă pe jos ambalajul biscuiților și cutia goală de suc.
- Da, dar la mine e pentru că sunt un gen prea special pentru profi. Nu încap în sertarele lor, înțelegi?
Își dădu ochii peste cap.
- La naiba, nu pricep nimic din notițele tale...
- Mulțumește-te să citești datele. Reușești să citești datele, nu? Nu ești prea specială pentru asta?
- Mă calci pe nervi...
- Citește!
- Nu mă freca la melodie...
Citi, totuși:
- „29 octombrie 1923, Turcia lui Ataturk devine republică; 17 septembrie 1961, Primul ministru Adnan Menderes este executat pentru încălcarea Constituției”... Bun, unde vrei să ajungi?
- Continuă!
- La naiba... „12 septembrie 1980, lovitură de stat și revenirea militarilor la putere; 7 noiembrie 1982, referendum național referitor la reîntoarcerea la democrație”...
- OK, o opri Marc. Acum, reia foile din jurnalul lui Grand-Duc.Chiar primele rânduri.
- Chiar mă freci la melodie!
Malvina aruncă foile pe jos.
- Bun, ne cărăm? Asta dacă vrei să ajungi în Munții Jura cu tancul tău înainte de Paște...
Cu calm, Marc se aplecă, adună paginile și începu să citească:
- „În acea duminică de 7 noiembrie 1982, îmi petrecuserăm sfârșitul de săptămână în Antalya, la Marea Mediterană, pe Riviera turcească, cu trei sute de zile de soare pe an, la un înalt funcționar din Ministerul de Interne turc care mă primea în casa lui de vacanță”... Trec puțin mai departe: „Înaltul funcționar sfârșise, cu lehamite, prin a mă invita într-un weekend în locul unde primea toată protipendada securității naționale turce. Se întâmplase ca de data aceea Nazim să nu fie cu mine, Ayla insistase să se întoarcă, ea parcă-mi amintesc că se îmbolnăvise... Nu-mi convenea, dimpotrivă, tot weekendul m-am chinuit să explic fără interpret ce doream, cu-atât mai mult cu cât toți ceilalți veniseră acolo să se relaxeze la soare cu soțiile... Deloc convinși de caracterul prioritar al cererilor mele. Cum, de altfel, nici eu nu mai eram. Pe zi ce trecea mai puțin”...
Malvina tortura cu nervozitate inelul maro între degete și-și întoarse privirea către camionul oprit la capătul parcării.
- Și-acum? strigă ea destul de tare ca s-o audă șoferul. Tragem la mal dubița ta de rahat și ne-apucăm de făcut vafe pentru grăsani?
Șoferul cu termosul o privi pe Malvina ca pe o dihanie curioasă, apoi ridică din umeri și se întoarse, nu mai enervat decât dacă o cotarlă isterică i-ar fi lătrat la pulpe. Marc se uita țintă la Malvina.Odată în plus, mânia fetei suna fals. O manevră diversionistă vrednică de milă...
- Voi pune punctul pe I pentru tine, Malvina. E ceva în neregulă cu agenda... Credule Grand-Duc, în caietul lui, povestește că e primit de tot ministerul de Interne turc, că petrec pe malul mării, cu soțiile și copiii, în duminica de 7 noiembrie 1982...
- Mulțumesc. Știu să citesc.
- ...atât numai, continuă Marc, că tocmai 7 noiembrie 1982este ziua referendumului din Turcia. Reîntoarcerea la democrație!Sfârșitul militarilor. O zi istorică. Nu crezi că în acel weekend înalții funcționari turci aveau altă treabă?
Își dădu ochii peste cap.
- La naiba, nu pricep nimic din notițele tale...
- Mulțumește-te să citești datele. Reușești să citești datele, nu? Nu ești prea specială pentru asta?
- Mă calci pe nervi...
- Citește!
- Nu mă freca la melodie...
Citi, totuși:
- „29 octombrie 1923, Turcia lui Ataturk devine republică; 17 septembrie 1961, Primul ministru Adnan Menderes este executat pentru încălcarea Constituției”... Bun, unde vrei să ajungi?
- Continuă!
- La naiba... „12 septembrie 1980, lovitură de stat și revenirea militarilor la putere; 7 noiembrie 1982, referendum național referitor la reîntoarcerea la democrație”...
- OK, o opri Marc. Acum, reia foile din jurnalul lui Grand-Duc.Chiar primele rânduri.
- Chiar mă freci la melodie!
Malvina aruncă foile pe jos.
- Bun, ne cărăm? Asta dacă vrei să ajungi în Munții Jura cu tancul tău înainte de Paște...
Cu calm, Marc se aplecă, adună paginile și începu să citească:
- „În acea duminică de 7 noiembrie 1982, îmi petrecuserăm sfârșitul de săptămână în Antalya, la Marea Mediterană, pe Riviera turcească, cu trei sute de zile de soare pe an, la un înalt funcționar din Ministerul de Interne turc care mă primea în casa lui de vacanță”... Trec puțin mai departe: „Înaltul funcționar sfârșise, cu lehamite, prin a mă invita într-un weekend în locul unde primea toată protipendada securității naționale turce. Se întâmplase ca de data aceea Nazim să nu fie cu mine, Ayla insistase să se întoarcă, ea parcă-mi amintesc că se îmbolnăvise... Nu-mi convenea, dimpotrivă, tot weekendul m-am chinuit să explic fără interpret ce doream, cu-atât mai mult cu cât toți ceilalți veniseră acolo să se relaxeze la soare cu soțiile... Deloc convinși de caracterul prioritar al cererilor mele. Cum, de altfel, nici eu nu mai eram. Pe zi ce trecea mai puțin”...
Malvina tortura cu nervozitate inelul maro între degete și-și întoarse privirea către camionul oprit la capătul parcării.
- Și-acum? strigă ea destul de tare ca s-o audă șoferul. Tragem la mal dubița ta de rahat și ne-apucăm de făcut vafe pentru grăsani?
Șoferul cu termosul o privi pe Malvina ca pe o dihanie curioasă, apoi ridică din umeri și se întoarse, nu mai enervat decât dacă o cotarlă isterică i-ar fi lătrat la pulpe. Marc se uita țintă la Malvina.Odată în plus, mânia fetei suna fals. O manevră diversionistă vrednică de milă...
- Voi pune punctul pe I pentru tine, Malvina. E ceva în neregulă cu agenda... Credule Grand-Duc, în caietul lui, povestește că e primit de tot ministerul de Interne turc, că petrec pe malul mării, cu soțiile și copiii, în duminica de 7 noiembrie 1982...
- Mulțumesc. Știu să citesc.
- ...atât numai, continuă Marc, că tocmai 7 noiembrie 1982este ziua referendumului din Turcia. Reîntoarcerea la democrație!Sfârșitul militarilor. O zi istorică. Nu crezi că în acel weekend înalții funcționari turci aveau altă treabă?
Malvina ridică din umeri:
- Grand-Duc s-a înșelat asupra datei. Un detaliu, atât. După cincisprezece ani, știi...
- Pe naiba! urlă Marc.
Șoferul cu termos se sprijinise cu spatele de aripa camionului său și urmărea scena de parcă Marc și Malvina erau eroi de sitcom.
- Vrei un aparat auditiv? urlă Malvina la spectator.
Celălalt nu avu nicio reacție. Blazat... Marc continuă:
- Îți voi spune adevărul, Malvina. Grand-Duc nu era înTurcia în 7 noiembrie 1982! În orice caz, nu într-un oraș dinAntalya. De ce a mințit, atunci? De ce a folosit un alibi atât de slab? Pentru că era în altă parte, fără doar și poate. Altundeva, de acord, dar unde? Unde anume se putea ascunde în acel sfârșit de săptămână cu 7 noiembrie 1982? În ce loc în care n-ar fi trebuit să se afle? De ce să precizeze că Nazim era în Franța, iar el înTurcia, dacă nu pentru a lăsa să planeze bănuiala asupra asociatului lui?
- Delirezi, îi strecură Malvina. Hotărât lucru, chiar ești mai bolnav la cap ca mine.
Marc o înșfăcă pe Malvina de partea de sus a puloverului. Ea nu se apără. Nu mai avea pistolul în buzunar. Și nici vreo piatră.
- Și dacă amabilul Grand-Duc, detectivul răbdător, minuțiosul, onestul Credulă-Basculă, prietenul familiei Vitral, îndrăgostitul lulea de bunică-mea, povestitorul dezabuzat al întregii investigații, fidelul, purul, sărmanul Credule Grand-Duc... Și dacă tipul nu-i decât un ticălos de mercenar! O scursură căreia
bunicul tău îi ceruse să-mi suprime bunicii, pentru a o recupera pe Lylie? O scursură care ar fi spus „da”...
Marc deforma cu degete convulsive puloverul mov al Malvinei. Ea nu zicea nici pâs. În parcare, șoferul cu termos urcase la loc în camion. Un bâzâit de radio ajungea până la ei.
Marc continuă, în pragul lacrimilor:
- Nici vorbă să precizeze asta în caietul lui, Grand-Duc...Chiar dacă tot restul o fi adevărat, poate chiar simpatia față de familia lui adoptivă, față de bunica... Tipic, călăul care se atașează de victima pe care n-a reușit s-o termine... Remușcarea preschimbată în fantasmă. Patetic, da! Când te gândești că l-am invitat atâția ani pe individ în casa noastră... Pe asasinul bunicului meu. Când te gândești că bunica chiar s-a...
Marc o lăsă brusc pe Malvina, făcu câțiva pași prin parcare, adună mașinal ambalajul de la biscuiți și cutia de suc de portocale de pe jos. Merse către coșul de gunoi cel mai apropiat, aflat la zece metri.
- Poți să îmi spui ce vrei! strigă el. Știu că așa s-a întâmplat.Grand-Duc a fost! Când am înțeles asta, toată lectura însemnărilor lui de prefăcut devine evidentă... Un mercenar. Un dur, își dăduse arama pe față...
Marc aruncă resturile în coșul de gunoi.
- Bunicul i-a cerut-o, rosti Malvina.
Niciodată Marc n-o auzise pe Malvina exprimându-se cu o voce așa de blândă.
Se întoarse.
- Bunicul i-a cerut-o, repetă Malvina. El însuși. După primul infarct. Nu credea în lunga investigație a bunicii. Era genul expeditiv. Și l-a contactat pe Grand-Duc, puțin după bunica. L-a plătit foarte scump, cam cu prețul căsuței din rue de la Butte-aux-Cailles, ca să-ți faci o idee. Trebuia să pară un accident... Conform avocaților, dacă bunicii Vitral ar fi murit, Weber, judecătorul pentru minori, ar fi fost agasat, dar aveam toate șansele s-o recuperăm pe micuță... Grand-Duc nu era ușă de biserică, bunicul se informase. În acel sfârșit de săptămână, în noiembrie 1982, a făcut un dus-întors Franța-Turcia. Nimeni n-a știut niciodată nimic. Restul nu era din cale-afară de dificil pentru el.
- Grand-Duc s-a înșelat asupra datei. Un detaliu, atât. După cincisprezece ani, știi...
- Pe naiba! urlă Marc.
Șoferul cu termos se sprijinise cu spatele de aripa camionului său și urmărea scena de parcă Marc și Malvina erau eroi de sitcom.
- Vrei un aparat auditiv? urlă Malvina la spectator.
Celălalt nu avu nicio reacție. Blazat... Marc continuă:
- Îți voi spune adevărul, Malvina. Grand-Duc nu era înTurcia în 7 noiembrie 1982! În orice caz, nu într-un oraș dinAntalya. De ce a mințit, atunci? De ce a folosit un alibi atât de slab? Pentru că era în altă parte, fără doar și poate. Altundeva, de acord, dar unde? Unde anume se putea ascunde în acel sfârșit de săptămână cu 7 noiembrie 1982? În ce loc în care n-ar fi trebuit să se afle? De ce să precizeze că Nazim era în Franța, iar el înTurcia, dacă nu pentru a lăsa să planeze bănuiala asupra asociatului lui?
- Delirezi, îi strecură Malvina. Hotărât lucru, chiar ești mai bolnav la cap ca mine.
Marc o înșfăcă pe Malvina de partea de sus a puloverului. Ea nu se apără. Nu mai avea pistolul în buzunar. Și nici vreo piatră.
- Și dacă amabilul Grand-Duc, detectivul răbdător, minuțiosul, onestul Credulă-Basculă, prietenul familiei Vitral, îndrăgostitul lulea de bunică-mea, povestitorul dezabuzat al întregii investigații, fidelul, purul, sărmanul Credule Grand-Duc... Și dacă tipul nu-i decât un ticălos de mercenar! O scursură căreia
bunicul tău îi ceruse să-mi suprime bunicii, pentru a o recupera pe Lylie? O scursură care ar fi spus „da”...
Marc deforma cu degete convulsive puloverul mov al Malvinei. Ea nu zicea nici pâs. În parcare, șoferul cu termos urcase la loc în camion. Un bâzâit de radio ajungea până la ei.
Marc continuă, în pragul lacrimilor:
- Nici vorbă să precizeze asta în caietul lui, Grand-Duc...Chiar dacă tot restul o fi adevărat, poate chiar simpatia față de familia lui adoptivă, față de bunica... Tipic, călăul care se atașează de victima pe care n-a reușit s-o termine... Remușcarea preschimbată în fantasmă. Patetic, da! Când te gândești că l-am invitat atâția ani pe individ în casa noastră... Pe asasinul bunicului meu. Când te gândești că bunica chiar s-a...
Marc o lăsă brusc pe Malvina, făcu câțiva pași prin parcare, adună mașinal ambalajul de la biscuiți și cutia de suc de portocale de pe jos. Merse către coșul de gunoi cel mai apropiat, aflat la zece metri.
- Poți să îmi spui ce vrei! strigă el. Știu că așa s-a întâmplat.Grand-Duc a fost! Când am înțeles asta, toată lectura însemnărilor lui de prefăcut devine evidentă... Un mercenar. Un dur, își dăduse arama pe față...
Marc aruncă resturile în coșul de gunoi.
- Bunicul i-a cerut-o, rosti Malvina.
Niciodată Marc n-o auzise pe Malvina exprimându-se cu o voce așa de blândă.
Se întoarse.
- Bunicul i-a cerut-o, repetă Malvina. El însuși. După primul infarct. Nu credea în lunga investigație a bunicii. Era genul expeditiv. Și l-a contactat pe Grand-Duc, puțin după bunica. L-a plătit foarte scump, cam cu prețul căsuței din rue de la Butte-aux-Cailles, ca să-ți faci o idee. Trebuia să pară un accident... Conform avocaților, dacă bunicii Vitral ar fi murit, Weber, judecătorul pentru minori, ar fi fost agasat, dar aveam toate șansele s-o recuperăm pe micuță... Grand-Duc nu era ușă de biserică, bunicul se informase. În acel sfârșit de săptămână, în noiembrie 1982, a făcut un dus-întors Franța-Turcia. Nimeni n-a știut niciodată nimic. Restul nu era din cale-afară de dificil pentru el.
- Cum ai aflat?
- Aveam opt ani. N-am înțeles totul la vremea aceea, dar deja spionam pe toată lumea. Șoricuța vicleană care și-a făcut găurici peste tot, în care se ascunde. Nici bunica n-a înțeles decât prea târziu, după moartea lui Pierre Vitral. Nu-ți povestesc harababura care probabil a fost în biata ei conștiință îngustă. O crimă! Cum să vestească așa ceva, în timpul rugăciunii ei la Tatăl, la Fiul și la Sfântul Duh? Bunicul a făcut a doua criză cardiacă imediat după aceea. Planul lui dăduse greș. Bunica a luat asta drept justiție divină și și-a ținut gura!
- Dar tu, Malvina, tu ce crezi despre asta?
Malvina șovăi o clipă. Bâțâi nervos cu pingeaua balerinului pe treapta din aluminiu, apoi răspunse:
- Că bunicul avea dreptate! Ce crezi? Ar fi putut merge dacă dispăreau bunicii Vitral. Bum... Lyse-Rose, surioara pe care mi-o furaserăți, își regăsea camera. Iar pe tine te dădeau la casa de copii. Așa-ți trebuia! Iată ce credeam.
- Dar acum? Astăzi, ce crezi?
De data aceasta, Malvina nu mai șovăi:
- Aveam opt ani. N-am înțeles totul la vremea aceea, dar deja spionam pe toată lumea. Șoricuța vicleană care și-a făcut găurici peste tot, în care se ascunde. Nici bunica n-a înțeles decât prea târziu, după moartea lui Pierre Vitral. Nu-ți povestesc harababura care probabil a fost în biata ei conștiință îngustă. O crimă! Cum să vestească așa ceva, în timpul rugăciunii ei la Tatăl, la Fiul și la Sfântul Duh? Bunicul a făcut a doua criză cardiacă imediat după aceea. Planul lui dăduse greș. Bunica a luat asta drept justiție divină și și-a ținut gura!
- Dar tu, Malvina, tu ce crezi despre asta?
Malvina șovăi o clipă. Bâțâi nervos cu pingeaua balerinului pe treapta din aluminiu, apoi răspunse:
- Că bunicul avea dreptate! Ce crezi? Ar fi putut merge dacă dispăreau bunicii Vitral. Bum... Lyse-Rose, surioara pe care mi-o furaserăți, își regăsea camera. Iar pe tine te dădeau la casa de copii. Așa-ți trebuia! Iată ce credeam.
- Dar acum? Astăzi, ce crezi?
De data aceasta, Malvina nu mai șovăi:
- La fel!
Porniră din nou la drum. Malvina schimbase caseta. Alesese la întâmplare, pentru culoarea azurie a carcasei, Brothers în Arms, de Dire Straits. Vocea lui Mark Knopfler alterna cu delirurile electrice ale chitarei lui. Ea vorbi cea dintâi:
- Cu toate astea, Grand-Duc era un tâmpit jegos. Niciodată n-a putut să-mi dea peste nas, nu știu de ce. Poate pentru că ghicise că eram la curent.
Marc asculta, cu gândul aiurea. Încerca un sentiment slinos de trădare. Până unde falsificase Grand-Duc adevărul în jurnalul lui?
- Acum patru zile, a vrut s-o șantajeze pe bunica, continuă Malvina. Cu povestea lui tâmpită, lovitura de teatru din ultimul minut. O sută cincizeci de mii de franci. De trei ori mai mult când va aduce dovezile... Nu știu cine i-a făcut felul, dar a scăpat pământul de-un carcalac nenorocit!
Degetele lui Marc băteau pe volan în ritmul notelor de saxofon din „Your Latest Trick”. Se gândea la ultimele cuvinte ale Malvinei.
„Nu știu cine i-a făcut felul”...
Își amintea scena descoperirii cadavrului lui Grand-Duc. Cu un glonț în inimă.
Cu capul vârât în șemineu, după un ritual macabru. Cu chipul acoperit de bășici și de cenușă.
- Fără să mai vorbim de testul ADN, continuă Malvina. Amândoi știm că Lyse-Rose trăiește. Atunci, testul dovedește căGrand-Duc era putred până la os.
O îndoială groaznică se năștea în mintea tulburată a lui Marc; o scânteie minusculă ațâțată de un vânt violent, care i se propaga în creier ca un foc de savană.
- În plus, conchise Malvina, era un ditamai ratatul, Grand-Duc. Plătit cu un milion, și tot n-a fost în stare să le facă felul la doi bătrâni care dormeau...
- Cu toate astea, Grand-Duc era un tâmpit jegos. Niciodată n-a putut să-mi dea peste nas, nu știu de ce. Poate pentru că ghicise că eram la curent.
Marc asculta, cu gândul aiurea. Încerca un sentiment slinos de trădare. Până unde falsificase Grand-Duc adevărul în jurnalul lui?
- Acum patru zile, a vrut s-o șantajeze pe bunica, continuă Malvina. Cu povestea lui tâmpită, lovitura de teatru din ultimul minut. O sută cincizeci de mii de franci. De trei ori mai mult când va aduce dovezile... Nu știu cine i-a făcut felul, dar a scăpat pământul de-un carcalac nenorocit!
Degetele lui Marc băteau pe volan în ritmul notelor de saxofon din „Your Latest Trick”. Se gândea la ultimele cuvinte ale Malvinei.
„Nu știu cine i-a făcut felul”...
Își amintea scena descoperirii cadavrului lui Grand-Duc. Cu un glonț în inimă.
Cu capul vârât în șemineu, după un ritual macabru. Cu chipul acoperit de bășici și de cenușă.
- Fără să mai vorbim de testul ADN, continuă Malvina. Amândoi știm că Lyse-Rose trăiește. Atunci, testul dovedește căGrand-Duc era putred până la os.
O îndoială groaznică se năștea în mintea tulburată a lui Marc; o scânteie minusculă ațâțată de un vânt violent, care i se propaga în creier ca un foc de savană.
- În plus, conchise Malvina, era un ditamai ratatul, Grand-Duc. Plătit cu un milion, și tot n-a fost în stare să le facă felul la doi bătrâni care dormeau...
Mâinile lui Marc se crispară pe pielea obosită a volanului. Chitara lui Mark Knopfler scoase un ultim riff.
Doar umor. Terapeutic.
3 Octombrie 1998, ora 11.33
Rulau de cinci ore, deja. Citroenul de tip H roșu cu oranj rezista. Se chinuia puțin pe porțiunile de autostradă, când se plafona la o sută-o sută zece kilometri pe oră. Stocul de casete audio era deja epuizat: un florilegiu de câteva piese de rezistență din anii optzeci. „Sauver l’amour”, de Daniel Balavoine; „Famous Last Words”, de Supertramp; „Morgane de toi”, de Renaud; „Positif”, de Jean-Jacques Goldman.
Poposiră la Vitry-le-Francois, un oraș ieșit de nicăieri în mijlocul lanurilor de porumb din regiunea Champagne, fără ca măcar o clopotniță să-i fi anunțat dinainte. Mâncară într-un restaurant înghesuit între șoseaua națională și râul Marna. Erau sigurii clienți.
Doar umor. Terapeutic.
54
3 Octombrie 1998, ora 11.33
Rulau de cinci ore, deja. Citroenul de tip H roșu cu oranj rezista. Se chinuia puțin pe porțiunile de autostradă, când se plafona la o sută-o sută zece kilometri pe oră. Stocul de casete audio era deja epuizat: un florilegiu de câteva piese de rezistență din anii optzeci. „Sauver l’amour”, de Daniel Balavoine; „Famous Last Words”, de Supertramp; „Morgane de toi”, de Renaud; „Positif”, de Jean-Jacques Goldman.
Poposiră la Vitry-le-Francois, un oraș ieșit de nicăieri în mijlocul lanurilor de porumb din regiunea Champagne, fără ca măcar o clopotniță să-i fi anunțat dinainte. Mâncară într-un restaurant înghesuit între șoseaua națională și râul Marna. Erau sigurii clienți.
Marc, pierdut în gânduri, se mulțumi cu o omletă cu salată. Malvina profită de întreg meniul zilei, platou de mezeluri, bavete cu sos de hașme și cremă de zahăr ars.
- Are ceva poftă de mâncare domnița matale, zise patronul făcându-i cu ochiul lui Marc. Stai și te-ntrebi unde încap toate astea!
Porniră din nou la drum.
Saint-Dizier. Chaumont.
Fâșiile Bazinului parizian urmau una după alta. Câmpurile cu cereale erau mărginite de linii de cuestă, povârnișuri bruște ca niște trepte, înainte de a străbate, la poalele lor, depresiuni ortoclinale împădurite, apoi un nou câmp cu cereale.Dubița Citroën se ambala puțin la coborârea pantelor de cuestă, ca și când n-ar fi putut frâna niciodată, doar trăgând nădejde la o pantă inversă pentru a încetini.Renaud cânta „En cloque” pentru a treia oară.De aproape două ore nu mai scoseseră un cuvânt. Malvina rupse tăcerea:
- Crezi că Lyse-Rose va vrea o soră ca mine?
Traversau un sat numit Fayl-Billot. Marc rămase fără glas.
- Tu o cunoști, spre deosebire de mine, continuă Malvina.Crezi că poate să înțeleagă? Să accepte o soră mai mare ca mine? Vicleană. Vulgară. Rea.
Marc tăcea în continuare. Gândindu-se mai bine, prefera umorul terapeutic al Malvinei.
- Mă pot schimba, insistă ea. Îi vei spune că mă pot schimba?
- Chiar ești sigură că Lylie e surioara ta?
- Are ceva poftă de mâncare domnița matale, zise patronul făcându-i cu ochiul lui Marc. Stai și te-ntrebi unde încap toate astea!
Porniră din nou la drum.
Saint-Dizier. Chaumont.
Fâșiile Bazinului parizian urmau una după alta. Câmpurile cu cereale erau mărginite de linii de cuestă, povârnișuri bruște ca niște trepte, înainte de a străbate, la poalele lor, depresiuni ortoclinale împădurite, apoi un nou câmp cu cereale.Dubița Citroën se ambala puțin la coborârea pantelor de cuestă, ca și când n-ar fi putut frâna niciodată, doar trăgând nădejde la o pantă inversă pentru a încetini.Renaud cânta „En cloque” pentru a treia oară.De aproape două ore nu mai scoseseră un cuvânt. Malvina rupse tăcerea:
- Crezi că Lyse-Rose va vrea o soră ca mine?
Traversau un sat numit Fayl-Billot. Marc rămase fără glas.
- Tu o cunoști, spre deosebire de mine, continuă Malvina.Crezi că poate să înțeleagă? Să accepte o soră mai mare ca mine? Vicleană. Vulgară. Rea.
Marc tăcea în continuare. Gândindu-se mai bine, prefera umorul terapeutic al Malvinei.
- Mă pot schimba, insistă ea. Îi vei spune că mă pot schimba?
- Chiar ești sigură că Lylie e surioara ta?
- Evident. Noi doi facem front comun în privința asta, nu-i așa?
Tăcură din nou. Timp de două ore. Marc invidia lipsa de îndoială a Malvinei, hotărârea ei. Părea să trăiască într-o bulă pe care nimic n-o putea crăpa. Marc primi SMS-ul de la Lylie după ce tocmai trecuse de Vesoul. Telefonul îi vibră în buzunar. Îl verifică în timp ce continua să conducă.
Marc, intru în sala de operații mâine dimineață la ora zece. Totul este OK. Nu-ți face griji. Te sun imediat după. Totul va fi bine. Te îmbrățișez.
„Mâine dimineață la ora zece”... Peste mai puțin de douăzeci și patru de ore.
Goldman urla „Ia-mă cu tine-n zbor!”. Instinctiv, Marc apăsă pe accelerație.
Înfruntau o pantă ușoară. Citroenul de tip H nu înainta totuși mai repede. Cu cât kilometrii defilau, cu atât ipoteza nebunească pe care o eșafodase mintea lui Marc căpăta consistență, câștiga credibilitate, gata să se impună ca o evidență.
Trei ore mai târziu, traversau Montbeliard. Cu ușurință. Axele aglomerării urbane din Franche-Comté păreau supradimensionate față de timida circulație: bulevarde imense, largi, variante. Orașul părea construit după proporțiile uzinei Peugeot la apogeul ei, când avusese peste patruzeci de mii de angajați. Cea mai mare uzină din Europa... Din care a mai rămas sub o treime.
Marc îi puse Malvinei pe genunchi un atlas rutier francez la scara de 1:200.000, cu misiunea de a-i ghida spre punctul de întâlnire dintre râul Doubs și frontiera elvețiană, la poalele Muntelui Terrible, până la locul numit Clairbief; apoi de a repera pensiunea ținută de Monique Genevez, cea mai frumoasă cabană din regiune, după caietul lui Grand-Duc.
- Ce naiba căutăm noi acolo? bombăni Malvina. Speri să recuperezi cash-ul pe care bunica i l-a trimis lui Grand-Duc?
Marc ridică din umeri. Verifică discret dacă Mauserul era tot în buzunarul lui.
Va fi oare nevoit să se folosească de armă? Era posibil să aibă dreptate, să fi fost manipulați cu toții de la bun început?
Malvina nu insistă și se concentră asupra hărții. Se descurcă de minune. La zece kilometri după Montbéliard, după ce trecuseră de Pont-de-Roide, vajnica dubiță roșu cu oranj atacă primele pante din Jura: mai întâi un drum îngust ca un canion, de-a lungul râului Doubs, până la Saint-Hippolyte, apoi panta abruptă a unui mic drum departamental. Dubița se opinti, suflă, scârțâi, dar izbuti să se aburce de cealaltă parte a muntelui. Priveliștea cotului larg al râului Doubs, care își oferea o curbă de vreo treizeci de kilometri în Elveția înainte de a se întoarce, cuminte, în Franța, la locul de obârșie, era de o frumusețe uluitoare. Dubița coborî cu vioiciune către râu, străbătând o pădure de pini împodobiți cu auriul copacilor vecini, cu frunze căzătoare.
Pensiunea ținută de Monique Genevez nu se putea rata. Un singur drum mergea de-a lungul râului Doubs până la frontiera elvețiană, chiar în față. Lemnul deschis la culoare al cabanei se oglindea în apa calmă a râului. Marc își ținu răsuflarea. Își atinse încă odată Mauserul din buzunar, neliniștit. Trase dubița într-o parcare chiar în fața cabanei. Un panou pe care scria PENSIUNI DIN FRANȚA confirma că nu se înșelaseră.
Tăcură din nou. Timp de două ore. Marc invidia lipsa de îndoială a Malvinei, hotărârea ei. Părea să trăiască într-o bulă pe care nimic n-o putea crăpa. Marc primi SMS-ul de la Lylie după ce tocmai trecuse de Vesoul. Telefonul îi vibră în buzunar. Îl verifică în timp ce continua să conducă.
Marc, intru în sala de operații mâine dimineață la ora zece. Totul este OK. Nu-ți face griji. Te sun imediat după. Totul va fi bine. Te îmbrățișez.
„Mâine dimineață la ora zece”... Peste mai puțin de douăzeci și patru de ore.
Goldman urla „Ia-mă cu tine-n zbor!”. Instinctiv, Marc apăsă pe accelerație.
Înfruntau o pantă ușoară. Citroenul de tip H nu înainta totuși mai repede. Cu cât kilometrii defilau, cu atât ipoteza nebunească pe care o eșafodase mintea lui Marc căpăta consistență, câștiga credibilitate, gata să se impună ca o evidență.
Trei ore mai târziu, traversau Montbeliard. Cu ușurință. Axele aglomerării urbane din Franche-Comté păreau supradimensionate față de timida circulație: bulevarde imense, largi, variante. Orașul părea construit după proporțiile uzinei Peugeot la apogeul ei, când avusese peste patruzeci de mii de angajați. Cea mai mare uzină din Europa... Din care a mai rămas sub o treime.
Marc îi puse Malvinei pe genunchi un atlas rutier francez la scara de 1:200.000, cu misiunea de a-i ghida spre punctul de întâlnire dintre râul Doubs și frontiera elvețiană, la poalele Muntelui Terrible, până la locul numit Clairbief; apoi de a repera pensiunea ținută de Monique Genevez, cea mai frumoasă cabană din regiune, după caietul lui Grand-Duc.
- Ce naiba căutăm noi acolo? bombăni Malvina. Speri să recuperezi cash-ul pe care bunica i l-a trimis lui Grand-Duc?
Marc ridică din umeri. Verifică discret dacă Mauserul era tot în buzunarul lui.
Va fi oare nevoit să se folosească de armă? Era posibil să aibă dreptate, să fi fost manipulați cu toții de la bun început?
Malvina nu insistă și se concentră asupra hărții. Se descurcă de minune. La zece kilometri după Montbéliard, după ce trecuseră de Pont-de-Roide, vajnica dubiță roșu cu oranj atacă primele pante din Jura: mai întâi un drum îngust ca un canion, de-a lungul râului Doubs, până la Saint-Hippolyte, apoi panta abruptă a unui mic drum departamental. Dubița se opinti, suflă, scârțâi, dar izbuti să se aburce de cealaltă parte a muntelui. Priveliștea cotului larg al râului Doubs, care își oferea o curbă de vreo treizeci de kilometri în Elveția înainte de a se întoarce, cuminte, în Franța, la locul de obârșie, era de o frumusețe uluitoare. Dubița coborî cu vioiciune către râu, străbătând o pădure de pini împodobiți cu auriul copacilor vecini, cu frunze căzătoare.
Pensiunea ținută de Monique Genevez nu se putea rata. Un singur drum mergea de-a lungul râului Doubs până la frontiera elvețiană, chiar în față. Lemnul deschis la culoare al cabanei se oglindea în apa calmă a râului. Marc își ținu răsuflarea. Își atinse încă odată Mauserul din buzunar, neliniștit. Trase dubița într-o parcare chiar în fața cabanei. Un panou pe care scria PENSIUNI DIN FRANȚA confirma că nu se înșelaseră.
Cu excepția dubiței roșu cu oranj, parcarea era pustie. Timpul părea să se fi oprit în satul-graniță de la marginea lumii. Marc respira cu greutate. Și dacă misiunea lui s-ar opri acolo, la capătul drumului?
- Bun, mergem? propuse Malvina.
- Un minut...
Marc scoase Mauserul L110 și se asigură că era bine încărcat.
- Bun, mergem? propuse Malvina.
- Un minut...
Marc scoase Mauserul L110 și se asigură că era bine încărcat.
- Ce vrei să faci cu pistolul meu? Ai de gând s-o ameninți pe mama Genevez?
Marc o scrută pe Malvina. Îndelung. Apoi:
Marc o scrută pe Malvina. Îndelung. Apoi:
- Îți amintești de cadavrul lui Grand-Duc?
- Îhî.
- De ce anume îți amintești?
- Cum adică, de ce anume?
- Îhî.
- De ce anume îți amintești?
- Cum adică, de ce anume?
- Îți amintești de un cadavru găsit acasă la Grand-Duc. Care purta hainele lui Grand-Duc, pantofii, ceasul...
Malvina se albi la față, brusc. Marc continuă:
- Un cadavru cu capul vârât în șemineu. Cu fața arsă, bășicată. Până la a fi de nerecunoscut.
Malvina își tortura degetele.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Vino după mine!
Coborâră din dubiță. Monique Genevez stătea deja în pragul cabanei, încadrată de imense jardiniere cu mușcate.
- Bună ziua! spuse Marc. Am ajuns la pensiunea Genevez?
Spargerea gheții nu era deosebit de surprinzătoare, numele pensiunii fiind înscris cu litere enorme pe un panou din lemn vopsit.
- Suntem... prieteni cu Credule Grand-Duc.
Chipul lui Monique se lumină.
- Domnul Grand-Duc! Bineînțeles că-l cunosc. De mai bine de zece ani vine pe la noi în decembrie.
- Tre... trebuia să revină mai devreme anul acesta, din câte știu.
Femeia făcu o mină dezolată.
- Exact, dar n-aveți noroc. Doar ce-a plecat în dimineața asta.
Marc simți cum îi alunecă pământul de sub picioare. Lângă el, Malvinei i se tăiase respirația. Monique Genevez continuă pe același ton, fără să bage de seamă tulburarea vizitatorilor ei:
- A dormit aici, în camera 12, ca de obicei, ieri și alaltăieri. Alaltăieri, a rămas o bună parte a dimineții, a așteptat poșta înainte să plece. Chiar a primit un plic mare. Dar de dimineață a plecat foarte devreme, pe la șase.
Marc izbuti să lege câteva vorbe:
- Nu... nu știți dacă se întoarce?
- O, m-ar mira. Când vine, în general, nu doarme decât o noapte sau două. E pelerinajul lui, cum îi spune. E-un domn destul de curios prietenul vostru. Amabil, politicos, nimic de zis.Și cu o poftă de mâncare zdravănă. Totuși, povestea cu MontTerrible, catastrofa, avionul, toate astea, după douăzeci de ani...Ca și când n-ar putea uita toate nenorocirile. Nu credeți?
Marc rămase mut secunde îndelungate, înainte de a bălmăji:
- A... spus ceva... unde a plecat?
Monique smulgea câteva frunze uscate de mușcată.
- O, știți, domnul Grand-Duc nu e genul care face confidențe. Nici după ce golește un litru de vin licoros. Și nici nu e genul meu să întreb. Așa că nu, serios, habar nu am. S-a întors la Paris, cu siguranță. Asta face de obicei, nu?
Marc insistă puțin, de formă. Nu mai obținu nimic în plus de la gazdă. Urcară din nou în dubiță.
Malvina se albi la față, brusc. Marc continuă:
- Un cadavru cu capul vârât în șemineu. Cu fața arsă, bășicată. Până la a fi de nerecunoscut.
Malvina își tortura degetele.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Vino după mine!
Coborâră din dubiță. Monique Genevez stătea deja în pragul cabanei, încadrată de imense jardiniere cu mușcate.
- Bună ziua! spuse Marc. Am ajuns la pensiunea Genevez?
Spargerea gheții nu era deosebit de surprinzătoare, numele pensiunii fiind înscris cu litere enorme pe un panou din lemn vopsit.
- Suntem... prieteni cu Credule Grand-Duc.
Chipul lui Monique se lumină.
- Domnul Grand-Duc! Bineînțeles că-l cunosc. De mai bine de zece ani vine pe la noi în decembrie.
- Tre... trebuia să revină mai devreme anul acesta, din câte știu.
Femeia făcu o mină dezolată.
- Exact, dar n-aveți noroc. Doar ce-a plecat în dimineața asta.
Marc simți cum îi alunecă pământul de sub picioare. Lângă el, Malvinei i se tăiase respirația. Monique Genevez continuă pe același ton, fără să bage de seamă tulburarea vizitatorilor ei:
- A dormit aici, în camera 12, ca de obicei, ieri și alaltăieri. Alaltăieri, a rămas o bună parte a dimineții, a așteptat poșta înainte să plece. Chiar a primit un plic mare. Dar de dimineață a plecat foarte devreme, pe la șase.
Marc izbuti să lege câteva vorbe:
- Nu... nu știți dacă se întoarce?
- O, m-ar mira. Când vine, în general, nu doarme decât o noapte sau două. E pelerinajul lui, cum îi spune. E-un domn destul de curios prietenul vostru. Amabil, politicos, nimic de zis.Și cu o poftă de mâncare zdravănă. Totuși, povestea cu MontTerrible, catastrofa, avionul, toate astea, după douăzeci de ani...Ca și când n-ar putea uita toate nenorocirile. Nu credeți?
Marc rămase mut secunde îndelungate, înainte de a bălmăji:
- A... spus ceva... unde a plecat?
Monique smulgea câteva frunze uscate de mușcată.
- O, știți, domnul Grand-Duc nu e genul care face confidențe. Nici după ce golește un litru de vin licoros. Și nici nu e genul meu să întreb. Așa că nu, serios, habar nu am. S-a întors la Paris, cu siguranță. Asta face de obicei, nu?
Marc insistă puțin, de formă. Nu mai obținu nimic în plus de la gazdă. Urcară din nou în dubiță.
.....................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu