..............................................
6-7
Bosch își pipăi obrazul, care încă îl ustura.
- E în regulă. Doar o zgârietură. Mai bine ați ține-o pe Calamity în lesă. Tocmai am văzut un coiot acolo, sus.
- Nu-i dau drumul niciodată din lesă noaptea. Dealurile sunt pline de coioți vagabonzi. Mai bine ați veni cu mine până acasă ca să vă pansez rana. Dacă nu o tratați cum trebuie va rămâne cicatrice.
Bosch își aminti brusc de Julia Brasher care îl întreba de cicatrice. Îl privi de Guyot.
- Bine.
Lăsară mașina la rond și merseră pe jos până la casa lui Guyot.
În biroul din spate, Bosch se așeză pe scaun și doctorul îi curăță rana, folosind două pansamente cu leucoplast pentru a o închide.
- Cred că se va vindeca bine, spuse Guyot închizându-și trusa de prim ajutor.
- Mulțumesc pentru reparație, doctore. Cât trebuie să țin chestiile astea pe față?
- Câteva zile. Dacă rezistați.
Bosch își atinse ușor obrazul. Se umflase un pic, dar rana nu mai ustura.
Guyot întoarse spre el privirea, și Bosch știu că voia să-i spună ceva. Probabil voia să-l întrebe despre manechin.
- Ce e, doctore?
- Ofițerul care a fost aici în prima noapte. Femeia. Ea e cea care și-a pierdut viața?
Bosch încuviință.
- Da, ea a fost.
Guyot clătină din cap, cu tristețe. Ocoli încet biroul și se lăsă să cadă în scaun.
- Câteodată se întâmplă lucruri ciudate, spuse el. Reacție în lanț. Domnul Trent. Polițista aceea. Și toate astea fiindcă un câine a adus un os. Un lucru extrem de natural.
Bosch se mulțumi să dea aprobator din cap. Începu să-și bage tricoul în pantaloni, încercând să ascundă partea pătată de sânge.
Guyot privi în jos către câine, care era întins pe locul lui de lângă scaunul de la birou.
- Aș fi preferat să nu-i fi dat drumul din lesă, spuse el. Vorbesc serios.
Bosch se ridică în picioare. Se uită în jos, și constată că pata de sânge nu se mai vedea.
- Nu știu ce să vă spun, doctore Guyot. Cred însă că dacă începeți să gândiți în felul acesta, n-o să mai ieșiți pe ușa casei.
Se priviră și se salutară din cap. Bosch arătă către obraz.
- Vă mulțumesc pentru amabilitate. Cunosc drumul spre ieșire.
Se întoarse către ușă, dar Guyot îl opri.
- S-a făcut o reclamă la televizor știrilor de diseară. Ziceau că poliția a făcut o arestare în acest caz. Voiam să le urmăresc la 11.
- Să nu credeți chiar tot ce vedeți la televizor.
41
Telefonul sună exact când Bosch termina de vizionat prima parte a mărturisirii lui Samuel Delacroix.
Luă telecomanda și opri sonorul la televizor, apoi răspunse. Era Billets.
- Credeam că o să mă suni.
Bosch luă o înghițitură din sticla de bere pe care o ținea în mână și apoi o puse pe măsuța de lângă fotoliul lui.
- Îmi pare rău, am uitat.
- Ai aceleași presentimente în legătură cu derularea anchetei?
- Chiar mai puternice.
- Ei, ce e, Harry? Cred că n-am văzut în viața mea un detectiv așa de supărat din cauza unei mărturisiri.
- E vorba de o grămadă de lucruri. Se întâmplă ceva.
- La ce te referi?
- Încep să cred că poate nu a făcut-o el. Că s-ar putea să însceneze ceva, și nu-mi dau seama de ce procedează așa.
Billets tăcu o vreme, probabil neștiind ce să spună.
- Jerry ce părere are? întrebă în cele din urmă.
- Nu știu ce crede. El e bucuros că am rezolvat cazul.
- Cu toții suntem bucuroși, Harry. Dar nu și dacă nu el e tipul. Ai ceva concret? Orice lucru care să-ți justifice îndoielile?
Bosch își atinse ușor obrazul. Umflătura se retrăsese, dar obrazul durea la atingere.
- În seara asta am urcat până la locul crimei. Cu un manechin DIS. 35 de kilograme. L-am cărat până acolo, dar a fost extrem de greu.
- Bine, dar ai dovedit că era posibil. Care e problema?
- Eu am cărat un manechin acolo, sus. Tipul ăsta târa după el trupul fiului său mort. Eu eram treaz, Delacroix susține că băuse. Eu mai fusesem acolo sus; el nu. Nu cred că ar fi fost în stare să o facă. Cel puțin nu singur.
- Crezi că a avut ajutor? Poate fiica?
- Poate a avut ajutor, sau poate că n-a fost niciodată acolo. Nu știu. Am vorbit cu fiica în seara asta și mi-a declarat că nu va depune mărturie împotriva lui. Nu scoate un cuvânt. Așa că, începi să te gândești, poate au fost amândoi. Și-apoi respingi o asemenea eventualitate. Dacă a fost implicată, de ce ne-ar fi sunat să ne dezvăluie identitatea oaselor? N-are sens.
Billets nu răspuse.
Bosch se uită la ceas și văzu că era 11 fix. Voia să urmărească știrile. Opri videocasetofonul și puse televizorul pe Canalul 4.
- Te uiți la știri? o întrebă pe Billets.
- Da.
Era reportajul principal - tatăl își ucide fiul, apoi îngroapă cadavrul și e arestat după mai bine de 20 de ani din cauza unui câine. O poveste perfectă din Los Angeles.
Bosch urmărea tăcut, la fel ca și Billets la celălalt capăt al firului. Reportajul lui Judy Surtain nu conținea nicio inexactitate. Bosch fu surprins săă constate acest lucru.
- Nu e rău, spuse el. În sfârșit, au nimerit-o cum trebuie.
Opri din nou sonorul televizorului, exact când era prezentat următorul reportaj.
- Spune-mi, Harry ce altceva te deranjează? Trebuie să fie ceva mai mult decât senzația că el nu ar fi putut să o facă. Și, în ceea ce o privește pe fiică, n-are nicio relevanță telefonul ei de identificare. A văzut la știri, nu? Povestea despre Trent. Poate a crezut că o să pună totul pe seama lui Trent. După 20 de ani de îngrijorare, a găsit soluția la problema care o frământa.
Bosch clătină din cap, deși știa că nu-l putea vedea. Pur și simplu știa că Sheila nu ar fi sunat la poliție dacă ar fi avut vreo legătură cu moartea fratelui ei.
- Nu știu, zise el.
- Și-atunci, ce o să faci?
- O iau de la capăt.
- Când e audierea, mâine?
- Da.
- Nu ai destul timp, Harry.
- Știu. Dar o fac. Deja am remarcat o contradicție pe care nu o observasem înainte.
- Ce?
- Delacroix a zis că l-a omorât pe Arthur în dimineața în care a descoperit că băiatul nu se dusese la școală. Când am discutat prima dată cu fiica, ne-a spun să nu s-a întors de la școală. E o diferență.
- Harry, e un lucru minor. Au trecut mai mult de 20 de ani, și el e un bețiv. Probabil că vrei să verifici cataloagele?
- Mâine.
- Atunci stabilești mâine. Dar de unde ar putea ști sora lui dacă s-a dus sau nu la școală? A spus doar că n-a venit acasă după aceea. Nu mă convingi cu nimic.
- Știu. Nici nu încerc. Îți spun doar ce anume cercetez.
- Ați găsit ceva când ați percheziționat rulota?
- Încă nu am făcut asta. A început să vorbească aproape imediat după ce am ajuns acolo. Ne ducem mâine, după audiere.
- Cât timp e valabil mandatul?
- 48 de ore. Ne încadrăm.
În timp ce vorbeau despre rulotă, Bosch își dădu seama brusc că uitase de pisica lui Delacroix.
- La naiba!
- Ce e?
- Nimic. Am uitat de pisica omului. Delacroix are o pisică. Am zis că vorbesc cu o vecină să aibă grijă de ea.
- Trebuia să suni la Protecția Animalelor.
- N-a fost de acord. Hei, tu ai pisici, nu?
- Da, dar nu mai vreau încă una.
- Nu, nu asta voiam să zic. Spune-mi cam cât rezistă fără mâncare și apă?
- Vrei să zici că nu i-ai lăsat nimic de mâncare?
- Ba da, dar probabil că a terminat-o.
- Păi, dacă o hrănești azi poate rezista până mâine, dar nu o să-i placă asta. O să provoace stricăciuni pe acolo.
- Se pare că a făcut-o deja. Acum, trebuie să închid. Vreau să privesc și restul casetei, ca să-mi dau seama cum stăm.
- Bine, închide. Dar, Harry, nu căuta calul de dar la dinți. Știi ce vreau să zic?
- Cred că da.
Închiseră, apoi Bosch porni din nou înregistrarea video a mărturisirii. Dar renunță după câteva clipe. Pisica nu-i dădea pace. Trebuia să aranjeze cu cineva să aibă grijă de ea.
Hotărî să iasă din nou.
42
Apropiindu-se de rulota lui Delacroix, Bosch văzu lumină în spatele tuturor perdelelor de la ferestre. Când plecaseră cu Delacroix, în urmă cu 12 ore, nu lăsaseră nicio lumină aprinsă.
Trecu cu mașina pe lângă rulotă și opri în spațiul de parcare la 3 rulote distanță. Lăsă cutia cu mâncare pentru pisici în mașină, merse pe jos până la rulotă și privi din aceeași poziție în care stătuse când Edgar bătuse în ușă.
În ciuda orei târzii, șuieratul autostrăzii nu se domolise, făcând imposibilă detectarea unor sunete sau mișcări din interiorul rulotei.
Își scoase arma din toc și se duse la ușă. Păși cu atenție pe blocurile de beton și încercă clanța, care se răsuci. Se aplecă înspre ușă și ascultă, însă dinăuntru nu se auzea niciun zgomot. Mai așteptă o secundă, răsuci clanța încet și fără zgromot, apoi deschise ușa ridicând arma.
Livingul era gol. Închise ușa fără să facă niciun zgomot.
Privi prin bucătărie, pe holil care ducea în dormitor. Ușa era pe jumătate închis și nu văzu pe nimeni, dar auzi bubuituri, de parcă cineva ar fi închis dulapuri.
Începu să înainteze prin bucătărie. Mirosul de urină de pisică era extrem de pătrunzător. Observă că în farfuria de sub masă nu mai rămăsese niciun fel de mâncare, iar bolul de apă era aproape gol.
Înaintă pe coridor și ajunse la 2 metri de dormitor când ușa se deschise și spre el se îndreptă o siluetă cu capul în jos.
Sheila Delacroix țipă când privi în sus și îl văzu pe Bosch. Bosch ridică arma, dar o lăsă imediat jos când își dădu seama cine era. Sheial duse o mână la piept, cu ochii holbați.
- Ce cauți aici? zise ea.
Bosch puse arma la loc în toc.
- Voiam să te întreb același lucru.
- E locuința tatălui meu. Am cheie.
- Și?
Ea clătină din cap și ridică din umeri.
- Îmi... îmi făceam griji pentru pisică. Ce-ai pățit la față?
Bosch trecu pe lângă ea prin spațiul strâmt și intră în dormitor.
- Un accident.
Privi prin cameră și nu văzu nici pisica, nici altceva care să-i atragă atenția.
- Cred că e sub pat.
Bosch privi înapoi, către Sheila.
- N-am reușit s-o scot de acolo.
Bosch se întoarse la ușă și o apucă de umăr, orientând-o spre living.
- Hai să ne așezăm.
În living, ea se așeză în fotoliu și Bosch rămase în picioare.
- Ce căutai?
- Ți-am spus, motanul.
- Te-am auzit deschizând și închizând sertare. Motanul obișnuiește să se ascundă în sertare?
Sheila clătină din cap, de parcă ar fi vrut să spună că agitația lui nu avea niciun rost.
- Eram curioasă în privința tatei. Dacă tot mă aflam aici, am aruncat o privire, asta-i tot.
- Și unde îți e mașina?
- Am parcat-o lângă biroul de la intrare. Nu știam dacă am să găsesc loc de parcare aici, așa că am lăsat-o acolo și am venit pe jos.
- Și voiai să duci motanul în lesă?
- Nu, aveam de gând să-l duc în brațe. De ce-mi pui toate întrebările astea?
Bosch o privi cu luare-aminte. Își dădea seama că mințea, dar nu știa ce să spună. În cele din urmă, se hotărî s-o ia tare.
- Sheila, ascultă-mă. Dacă ai avut vreo legătură cu dispariția fratelui tău, acum e momentul să-mi spui și să încercăm să ajungem la o înțelegere.
- Despre ce vorbești?
- L-ai ajutat pe tatăl tău în acea seară? L-ai ajutat să-l care pe fratele tău sus, pe deal, și să-l îngroape?
Își cuprinse obrajii în palme cu un gest rapid, de parcă Bosch i-ar fi aruncat acid în față.
- Oh, Doamne, strigă ea. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă! Ce vrei să....
La fel de repede, lăsă mâinile jos și îl fixă cu o privire sălbatică.
- Crezi că eu am avut de-a face cu asta? Cum poți să-ți închipui așa ceva?
Bosch așteptă un moment să se calmeze, înainte de a răspunde.
- Cred că-mi ascunzi ceva, Și asta mă face să fiu suspicios. Trebuie să iau în calcul toate posibilitățile.
Ea se ridică brusc.
- Sunt arestată?
Bosch clătină din cap.
- Nu, Sheila, nu ești. Dar ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai spune...
- Atunci, eu plec.
Ocoli masa și se îndreptă către ușă cu pași apăsați.
- Și pisica? întrebă Bosch.
Nu se opri. Ieșise pe ușă, în noapte. Bosch îi auzi răspunsul de afară.
- Ai tu grijă de ea.
Bosch se duse la ușă și o urmări mergând pe drumul de acces în parc, către clădirea administrativă unde își parcase mașina.
- Mda, își spuse el.
Se rezemă de tocul ușii și inspiră aerul curat de afară. Se gândea la Sheila și la motivul venirii ei acolo.
După o vreme, se uită la ceas și apoi privi înapoi, către interiorul rulotei. Era trecut de miezul nopții, și se simțea obosit. Dar hotărî să rămână și să caute acel lucru după care venise ea.
Simți ceva fracându-i-se de picior și, privind în jos, văzu o pisică neagră. O împinse blând cu piciorul. Nu prea-i plăceau pisicile.
Animalul se întoarse și continuă să-și frece capul de piciorul lui Bosch. Acesta păși înapoi în rulot, speriindu-l pe motan, care se retrase precaut câțiva pași înapoi.
- Așteaptă aici, spuse Bosch. Am niște mâncare în mașină.
43
Ca de fiecare dată, tribunalul de audieri din centru amintea cu o grădină zoologică.
Când Bosch intră în sala de judecată, la 8,50 vineri dimineață, nu prezida încă niciun judecător, dar o hoardă de avocați mișunau prin fața sălii ca furnicile pe un deal asanat.
Mai întâi, Bosch trecu în revistă rândurile de bănci rezervate publicului, uitându-se după Sheila Delacroix, dar nu o văzu. Apoi îi căută pe partenerul său și pe Portugal, procurorul, dar nici ei nu se aflau în sală.
Observă totuși că cei 2 cameramani își așezau echipamentul lângă biroul aprodului. Poziția le oferea o imagine de ansamblu asupra spațiului din sticlă pentru deținuți.
Bosch înaintă și trecu de poartă, în spațiul rezervat. Scoase insigna, o puse în palmă și o arătă aprodului, care până atunci studiase o pagină imprimată cu programul zilnic al audierilor.
- Pe lista aceea figurează și Samuel Dealcroix? întrebă.
- Arestat miercuri sau joi?
- Joi. Ieri.
Aprodul dădu la o parte prima pagină și-și trecu degetul peste listă. Se opri la numele lui Delacroix.
- Uite-l.
- Când o să înceapă?
- Au mai rămas câțiva arestați de miercuri. Când ajungem la cei de joi, va depinde de avocat. Privat sau public?
- Probabil că va fi un avocat din oficiu.
- Intră în ordine. Ai un răgaz de cel puțin o oră. Asta dacă judecătorul începe la 9.
- Mulțumesc.
Bosch înaintă către masa acuzării, strecurându-se printre două grupuri de avocați ai apărării care-și spuneau povești războinice în timp ce așteptau ca judecătorul să înceapă ședința.
În capătul mesei era o femeie pe care Bosch nu o recunoscu. Ea avea să fie delegatul de audieri pentru acea sală. În mod normal, se ocupa de 80% din audieri, în condițiile în care cele mai multe dintre cazuri erau minore și încă nu fuseseră repartizate procurorilor.
În fața ei pe masă se afla un teanc de dosare - cazurile dimineții - de 15 cm înălțime. Bosch îi arătă și ei insigna.
- Știți cumva dacă George Portugal vine la ședință pentru audierea lui Samuel Delacoix? A fost arestat joi.
- Da, vine, spuse ea fără să ridice privirea. Tocmai am vorbit cu el.
În acel moment își înălță privirea și ochii ei se ațintirăă asupra tăieturii de pe obraz.
Scosese plasturele înainte de duș în acea dimineață, dar rana era încă destul de vizibilă.
- Își va face apariția peste o oră și ceva. Delacroix are avocat din oficiu. Cred că doare.
- Numai când zâmbesc. Pot să dau un telefon de la dumneavoastră?
- Da, până apare judecătorul.
Bosh luă telefonul și sună la biroul procuraturii, care era cu 3 etaje mai sus. Ceru cu Portugal și i se făcu legătura.
- Da, sunt Bosch. Pot să urca? Trebuie să vorbim.
- Sunt aici, până mă cheamă jos la audieri.
- Ne vedem în 5 minute.
În drum spre ieșire, Bosch îi spuse aprodului că, dacă întreba de el un detectiv pe nume Edgar, să-l trimită sus, la procuratură.
Holul de la intrarea în sălile de judecată era înțesat de avocați și cetățeni, care veniseră acolo cu treburi. Toată lumea părea să vorbească la telefonul mobil.
Bosch se strecură în micul bar, unde așteptă mai mult de 5 minute pentru a comanda o cafea. După ce ieși, o luă pe jos pe scara de incendiu, pentru că nu mai voia să piardă 5 minute așteptând unul dintre lifturile care se mișcau cu viteza melcului.
Când intră în biroul lui Portugal, Edgar era deja acolo.
- Începeam să ne întrebăm unde ești, spuse Portugal.
- Ce dracu` s-a-ntâmplat cu tine? întrebă Edgar, văzând obrazul lui Bosch.
- E o poveste lungă. Și sunt gata să v-o spun.
Se așeză pe celălalt scaun din fața biroului lui Portugal și puse ceașca de cafea pe podea, lângă el. Își dădu seama că ar fi trebuit să le aducă și lui Edgar și Portugal câte o ceașcă, așa că hotărî să nu bea în fața lor.
Deschise servieta și scoase un exemplar împăturit din Los Angeles Times. Închise apoi servieta și o puse pe podea.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Portugal, curios că afle motivul pentru care Bosch îl convocase.
Bosch începu să despăturească ziarul.
- A fost acuzat de omucidere omul nepotrivit, și cred că ar trebui să reparăm lucrurile înainte să fie audiat.
- La naiba, bănuiam eu că o să zici ceva de genul ăsta, spuse Portugal. Nici nu vreau să aud. Strici o treabă bună, Bosch.
- Puțin îmi pasă. Dacă omul n-a făcut-o, n-a făcut-o.
- Dar a mărturisit. De câteva ori.
- Uite ce e, îi zice Edgar lui Portugal. Lasă-l pe Harry să spună ce are de spus. Nu vrem să compromitem cazul. Harry, dă-i drumul. Ce nu e în regulă?
Bosch le relată excursia lui cu manechinul pe Wonderland Avenue și reconstituirea presupusei călătorii a lui Delacroix pe dealul abrupt.
- Am reușit cu greu, spuse el, arătându-și rana de pe obraz. Dar, problema e că Del...
- Dar ai reușit, spuse Portugal. Dacă tu ai fost în stare, puteai foarte bine să o facă și Delacroix. Care e problema?
- Problema e că eu eram treaz când am urcat dealul, și el zice că băuse înainte. Eu mai și știam unde mă duc. Știam că acolo se termina panta. El habar nu avea.
- Toate astea sunt fleacuri.
- Povestea lui Delacroix nu stă în picioare. N-a târât nimeni copilul acolo sus. Era viu când a ajuns pe deal. Cineva l-a omorât acolo.
Portugal, frustrat, clătină din cap.
- Toate astea sunt aiureli, detectiv Bosch. Nu am de gând să opresc tot procesul fiindcă...
- Nu sunt aiureli. E o chestiune de conjunctură.
Bosch se uită la Edgar, dar acesta nu-i întoarse privirea. Arborase o mină posomorâtă. Bosch îl fixă din nou pe Portugal.
- Încă nu am terminat ce aveam de spus. După ce am ajuns acasă, aseară, mi-am amintit de pisica lui Delacroix. I-am promis că o să avem grijă de ea, dar am uitat. Așa că m-am întors la rulotă.
Bosch îl auzea pe Edgar respirând greu și știa care era problema.
Edgar fusese lăsat pe dinafară de propriul partener. Era jenant pentru el să primească informațiile în același timp cu Portugal.
În mod normal, Bosch i-ar fi spus lui înaintea procurorului. Dar nu avusese timp pentru asta.
- Tot ce voiam să fac era să hrănesc pisica. Dar când am ajuns acolo, am dat peste fiica lui.
- Sheila? spuse Edgar. Ce făcea acolo?
- Cotrobăia. A pretins că și ea se afla acolo din cauza pisicii, dar când am ajuns la rulotă am auzit-o închizând și deschizând sertare.
- Ce căuta? întrebă Edgar.
- N-a vrut să-mi spună. A pretins că nu căuta ceva anume. Dar după ce a plecat ea, am rămas. Și am găsit câte ceva.
Bosch ridică ziarul.
- Asta e secțiunea Metro de duminică. Conține un reportaj destul de amplu despre caz, în cea mai mare parte o prezentare generală despre criminaliștii implicați în cazuri similare. Dar există o grămadă de detalii despre cazul nostru, dintr-o sursă anonimă.
După ce citise prima dată articolul în rulota lui Delacroix cu o seară înainte, Bosch se gândise că sursa era probabil Teresa Corazon, de vreme ce fusese menționată în articol ca specialistă în cazurile care implicau oase. Dar identitatea sursei nu avea importanță pentru subiectul în discuție, așa că nu aduse vorba despre asta.
- Deci era un articol, conchise Portugal. Ce înseamnă asta?
- Păi, dezvăluie faptul că oasele se aflau într-o groapă puțin adâncă și că, după toate probabilitățile, nu s-a folosit nicio unealtă pentru săparea acesteia. Mai zice că împreună cu cadavrul a fost îngropat un rucsac. Și o grămadă de alte amănunte. Mai sunt și detalii lăsate pe dinafară, cum ar fi skateboard-ul băiatului.
- Ce vrei să subliniezi? întrebă Portugal cu o voce plictisită.
- Că dacă ți-ai propune să faci o mărturisire falsă, cea mai mare parte din detaliile de care ai nevoie se află aici.
- Haida-de. Delacoix nu ne-a dezvăluit niște simple detalii. Ne-a povestit cum a avut loc omorul, drumul cu mașina și toate celelalte aspecte.
- Asta era ușor. Nu poate fi nici dovedit, nici tăgăduit. Nu au existat martori. Nu o să găsim niciodată mașina, pentru că a fost presată, până când a ajuns la mărimea unei cutii poștale, într-un cimitir de mașini din Valley. Tot ce avem e povestea lui. Singurul loc în care povestea lui se combină cu dovezile concrete e locul crimei. Și fiecare detaliu pe care ni l-a spus poate fi aflat de aici.
Azvârli ziarul pe biroul lui Portugal, dar procurorul nici măcar nu-i aruncă o privire.
- Bine, să admitem că putea să inventeze o mărturisire, dacă asta voia. Însă de ce ar fi făcut-o? E vorba de propriul său fiu. De ce ar spune că și-a ucis propriul fiu, dacă nu-i adevărat?
- Din cauza ăstora, spuse Bosch.
Băgă mâna în buzunarul interior al hainei și scoase un plic îndoit la jumătate. Se aplecă și îl puse cu grjă pe ziarul de pe biroul lui Portugal.
În timp ce Portugal lua plicul și începea să-l desfacă Bosch spuse:
- Cred că asta căuta Sheila în rulotă, seara trecută. L-am găsit în noptiera de lângă patul tatălui ei. Era sub sertarul de jos, într-o ascunzătoare. Trebuia să scoată sertarul ca s-o descopere. Ea nu a făcut asta.
Din plic, Portugal scoase un teanc de fotografii Polaroid. Începu să le răsfoiască.
- O, Doamne, spuse el imediat. Asta e ea? Fiica? Nu vreau să văd așa ceva.
Răsfoi repede fotografiile care îi mai rămăseseră și le puse pe birou.
Edgar se ridică și se aplecă peste birou. Cu un deget, întinse pozele pe masă pentru a se putea uita la ele. Strânse din fălci, dar nu spuse nimic.
Fotografiile erau vechi, cu marginile îngălbenite, și culorile aproape spălate de vreme.
Bosch folosea frecvent tehnica Polaroid la serviciu. Judecând după stadiul de degradare a culorilor, îli dăduse seama că fotografiile de pe birou erau mai vechi de 10 ani și că nu toate datau din aceeași perioadă.
În total erau 14 fotografii. Elementul constant din fiecare îl reprezenta o fată dezbrăcată.
În funcție de schimbările survenit în conformația corpului și de lungimea părului, își dăduse seama că fotografiile se întindeau pe o perioadă de 5 ani. În unele fotografii, fata zâmbea inocent. În altele, privirea ei exprima tristețe, uneori chiar mâine.
Bosch o recunoscuse pe Sheila Delacroix în fata din fotografii.
Edgar se așeză înapoi, greoi.
Bosch nu mai știa dacă era supărat fiindcă nu-l ținuse la curent cu evoluția cazului sau din cauza conținutului fotografiilor.
- Ieri, ăsta era un caz ideal, spuse Portugal. Azi, e doar un borcan cu viermi. Presupun că aveți de gând să-mi împărtășiți teoria dumneavoastră despre aceste lucruri, domnule detectiv Bosch, nu?
Bosch încuviință.
- La început avem o familie, spuse el.
În timp ce vorbea, se aplecă și strânse fotografiile, le îndreptă marginile și le puse la loc în plic. Nu-i plăcea să se afle la vedere. Rămase cu plicul în mână.
- Dintr-un motiv sau altul, mama e slabă, continuă el. Prea tânără pentru a se căsători, prea tânără pentru a avea copii. Băiatul căruia îi dă naștere e prea dificil de crescut. Vede încotro se îndreaptă viața ei și hotărăște să și-o schimbe. Se ridică și pleacă, lăsând-o pe Sheila... să aibă grijă de băiat și să se apere de una singură în fața tatălui.
Bosch își plimbă privirea de la Edgar la Portugal. Ambii bărbați păreau prinși de poveste.
Bosch ridică plicul cu fotografiile.
- Evident, o viață infernală. Și ce era de făcut în privința asta? Ar fi putut da vina pe mama ei, pe tată și pe frate. Dar pe cine se putea răzbuna? Mama era plecată. Tatăl era mare, și mai puternic decât ea. O controla. Astfel rămânea doar... Arthur.
Observă la Edgar o clătinare subtilă a capului.
- Ce vrei să spui, că ea l-a omorât? Nu are nicio logică. Ea ne-a chemat și ne-a dezvăluit indentitatea.
- Știu. Dar tatăl ei habar n-are că ea ne-a sunat.
Edgar pufni. Portugal se aplecă înainte.
- Cred că nu vă pot urmări, domnule detectiv, spuse el. Ce legătură are asta cu faptul că el și-a ucis sau nu fiul?
Bosch se aplecă și el și deveni mai vioi. Ridică din nou plicul, de parcă acela ar fi conținut răspunsul la toate întrebările.
- Nu înțelegeți? Oasele. Toate rănile. Am înțeles noi greșit. Nu tatăl în bătea, ci ea, Sheila. Era abuzată, așa că se întorcea asupra băiatului și devenea agresorul lui.
Portugal își lăsă mâinile să cadă pe masă și clătină din cap.
- Deci chiar vreți să spuneți că ea l-a omorât pe băiat și apoi, după 20 de ani, ne sună și ne dă un indiciu-cheie pentru anchetă. Poate că are amnezie în privința omorului, nu?
Bosch nu luă în seamă sarcasmul procurorului.
- Nu, spun că nu ea l-a omorât. Dar faptul că ea îl molesta l-a făcut pe tatăl s-o suspecteze de omor. În toți acești ani de când Arthur fusese dat dispărut, tatăl a crezut că ea a făcut-o. Și știa și de ce.
Încă o dată, Bosch gesticulă cu plicul cu forografii.
- Așadar, și-a dat seama că ceea ce făcuse el cu Sheila explica totul. Apoi ies la iveală oasele, citește în ziar și face legătura. Când apărem noi, el începe să mărturisească înainte ca noi să facem 2 pași la el în casă.
Portugal ridică mâinile, desfăcându-le.
- De ce?
Bosch cântărise bine lucrurile încă din momentul când găsise fotografiile.
- Căință.
- Oh, te rog.
- Vorbesc serios. Tipul e bătrân și distrus. Când te orientezi mai mult spre trecut decât spre viitor, începi să te gândești la ceea ce ai făcut. Încerci să te revanșezi pentru faptele tale. El crede că fiica lui l-a omorât pe băiat din cauza acțiunilor lui. Așa că acum e dispus să plătească în locul ei. La urma urmelor, ce are de pierdut? Locuiește într-o rulotă lângă autostrază și lucrează pe un teren de golf. Și vorbim de un om care s-a bucurat cândva de șansa faimei și a averii. Uită-te la el acum. Ar putea privi chestia asta ca o ultimă ocazie de a se revanșa pentru tot.
- Și se înșală în privința ei, dar nu știe lucrul ăsta.
- Exact.
Portugal se răsuci pe scaun.
- Jos așteaptă un om pe care aș putea să-l bag la pârnaie cât ai clipi din ochi, și tu vii aici și vrei să-i dau drumul.
Bosch încuviință.
- Dacă mă înșel, oricând poți să-l acuzi din nou. Dar, dacă am dreptate, va încerca să pledeze vinoat în sală. Fără proces, fără avocat, uite-așa. Vrea să facă lucrul ăsta, și dacă judecătorul îl lasă, ne-am ars. Cel care l-a ucis pe Arthur rămâne nepedepsit.
Bosch îl privi pe Edgar.
- Tu ce părere ai?
- Am încredere în instinctele tale.
Portugal zâmbi strâmb.
- Doi la unu. Nu e cinstit.
- Putem face două lucruri, spuse Bosch. Ca să fim siguri. Probabil că acum e în boxă, deja. Putem să coborâm, să-i spunem că Sheila ne-a dezvăluit identitatea băiatului și să-l întrebăm direct dacă încearcă s-o acopere.
- Și?
- Și să-i cerem să facă un testla poligraf.
- Nu fac doi bani. Nu le putem admite...
- Nu mă refer la tribunal. E vorba de o cacealma. Dacă minte, nu va accepta testul.
Portugal luă ziarul și își plimbă privirea peste articol. Apoi ochii lui părură să treacă peste sublinieri, în timp ce se gândea la o decizie.
- Bine, zise el în cele din urmă. Du-te și fă-o. Renunț la acuzații. Pentru moment.
44
Bosch și Edgar merseră până la intrândul liftului și rămaseră acolo, tăcuți, până când Edgar apăsă pe buton.
Bosch se uita la reflexia lui încețoșată din ușile de oțel inoxidabil ale liftului.
- Deci, spuse el. Cât de supărat ești?
- Undeva între foarte și nu prea.
Bosch încuviință din cap.
- Chiar m-ai lăsat cu buzele umflate, Harry.
- Știu. Îmi pare rău. Vrei s-o luăm pe scări?
- Ai răbdare, Harry. Ce s-a-ntâmplat cu telefonul tău mobil azi-noapte? L-ai spart sau ce-ai făcut cu el?
Bosch clătină din cap.
- Nu, voiam doar să - nu eram sigur de supozițiile mele, așa că am vrut să verific pe cont propriu, mai întâi. În plus, știam că ai copilul la tine joia seara. Și apoi, nu mă așteptasem să dau peste Sheila la rulotă.
- Dar când ai început să cotrobăi pe acolo? Ai fi putut să suni. Copilul meu era acasă și dormea la ora aia.
- Da, știu. Ar fi trebuit, Jed.
Edgar încuviință și cu asta puse capăt incidentului.
- Știi, teoria asta a ta ne situează acum în punctul zero, spuse el.
- Da, punctul zero. Va trebui s-o luăm de la capăt, să verificăm din nou toate datele pe care le avem.
- Ai de gând să te apuci de treabă în weekend-ul ăsta?
- Da.
- Atunci, sună-mă.
- Bine.
În cele din urmă, Bosch nu-și mai putu stăpâni nerăbdarea.
- Să-l ia dracu`. O iau pe scări. Ne vedem jos.
Părăsi intrândul și se îndreptă spre scara de incendiu.
45
Printr-o asistentă de la biroul lui Sheila Delacroix, Bosch și Edgar au aflat că lucra într-un sediu în Westside, unde făcea castignul pentru un episod-pilot de televiziune al unui serial numit The Closers.
Parcară într-un lot rezervat plin de mașini Jaguar și BMW și intrară într-un depozit din cărămidă în care fuseseră improvizate birouri pe două niveluri. Pe perete erau afișe de hârtie pe care scria CASTING și săgeți care indicau direcția.
Străbătură un hol lung și apoi urcară o scară din spate.
Când ajunseră la al doilea nivel dădură de un alt hol lung, pe care erau aliniați bărbați în costume închise la culoare, jerpelite și demodate. Câțiva dintre ei mergeau gesticulând și vorbind singuri.
Bosch și Edgar urmară săgețile și ajunseră într-o încăpere spațioasă cu scaune pe care stăteau alți bărbați în costume jerpelite.
Toți se holbară la cei 2 detectivi care se îndreptară spre biroul de la capătul încăperii unde era așezată o tânără, ce studia numele de pe un clipboard. De după ușa închisă din spatele femeii, Bosch auzea sunetul înfundat al unor voci ridicate.
Așteptară până când femeia ridică privirea de pe clipboard.
- Vrem să o vedem pe Sheila Delacroix, spuse Bosch.
- Numele dumneavoastră?
- Detectivii Bosch și Edgar.
Ea zâmbi când Bosch scoase insigna și i-o arătă.
- Sunteți buni, spuse ea. Aveți locuri?
- Poftim?
- Locuri. Și unde vă sunt fotografiile?
Bosch se dumiri.
- Nu suntem actori, ci polițiști autentici. Vreți să-i transmiteți că trebuie s-o vedem imediat?
Femeia continua să zâmbească.
- E reală, tăietura de pe obraz? întrebă ea. Pare autentică.
Bosch îl privi pe Edgar și făcu un semn cu capul către ușă. În același timp, ocoliră biroul pe ambele părți și ajunseră la ușă.
- Hei! Are o audiție! Nu puteți să...
Bosch deschise ușa și intră într-o mică încăpere unde Sheila Delacoix, așezată la un birou, îl privea pe un bărbat ce stătea pe un scaun extensibil în mijlocul camerei. Citea o pagină de scenariu.
Într-un colț era o tânără, în spatele unei camere de luat vederi așezate pe un trepied. Alți 2 bărbați stăteau pe scaune extensibile într-un colț și asistau la lectură.
Bărbatul care citea scenariul nu se opri în clipa în care Bosch și Edgar intrară în încăpere.
- Dovada e în budinca ta, tăntălăule! Ți-ai lăsat ADN-ul peste tot! Acum ridică-te și treci la...
- Bine, bine, zise Delacroix. Oprește-te, Frank.
Ridică privirea către Bosch și Edgar.
- Ce înseamnă asta?
Femeia de la birou îl împinse pe Bosch și intră în cameră.
- Îmi pare rău, Sheila. Tipii ăștia au intrat cu forța înăuntru de parcă ar fi polițiști reali.
- Trebuie să vorbim cu tine, Sheila, spuse Bosch. Chiar acum.
- Sunt în mijlocul unei lecturi. Nu vedeți că...
- Și noi anchetăm o crimă. Îți amintești?
Aruncă un pix pe birou și-și netezi părul cu mâinile. Se întoarse spre femeia din spatele camerei video, care acum îi filma pe Bosch și pe Edgar.
- Jennifer, oprește chestia aia, spuse ea. Facem o pauză de câteva minute. Frank, îmi pare foarte rău. Te descurcai grozav. Poți să rămâi și să aștepți puțin? Promit să te iau primul, imediat ce termin.
Frank ridică mâna și zâmbi încântat.
- Nicio problemă, Sheila. Aștept afară.
Toată lumea ieși din cameră, lăsându-i pe Bosch și pe Edgar singuri cu Sheila.
- Ei bine, spuse ea după ce toată lumea părăsi încăperea. Cu un asemenea aplomb, chiar ar trebui să fiți actori.
Încercă să schițeze un zâmbet, dar nu reuși.
Bosch se duse la birou și rămase în picioare, în timp ce Edgar se rezemă de ușă. Conveniseră în prealabil ca Bosch să se ocupe de ea.
- Serialul pentru care fac casting e despre 2 detectivi care se numesc „finaliștii”, datorită capacității lor remarcabile de a rezolva cazurile pe care nimeni nu pare capabil să le soluționeze. Presupun că nu există așa ceva în viața reală, nu?
- Nimeni nu e perfect, spuse Bosch. Nici măcar pe aproape.
- Ce e așa de important încât a trebuit să dați buzna aici și să mă deranjați de la treburi?
- Câteva lucruri. M-am gândit că ai vrea să știi că am găsit ce căutai aseară și...
- Ți-am spus, nu....
- Și că tatăl tău a fost eliberat din arest acum o oră.
- Cum adică eliberat? Aseară ai zis că nu va putea plăti cauțiunea.
- Nu ar fi putut. Dar nu mai e acuzat de crimă.
- Dar a mărturisit. Ai zis că...
- Ei, și-a retras depoziția azi-dimineață. Asta după ce i-am spus că o să-l supunem unui test la poligraf și am specificat că tu ne-ai sunat și ne-ai dat indiciul care a dus la identificarea fratelui tău.
Ea clătină ușor din cap.
- Nu înțeleg.
- Cred că înțelegi, Sheila. Tatăl tău și-a închipuit că tu l-ai omorât pe Arthur. Tu ai fost cea care l-a bătut tot timpul, și l-ai băgat în spital după ce l-ai lovit cu o bâtă. Când a dispărut, tatăl tău a crezut că poate în cele din urmă l-ai omorât în bătaie și apoi ai ascuns trupul. Chiar s-a dus în camera lui Arthur și a aruncat bâta mică, închipuindu-și că ai folosit-o din nou.
Sheila își puse coatele pe masă și își acoperi fața cu mâinile.
- Așa că, atunci când am apărut noi, a început să mărturisească. Era dispus să plătească el în locul tău pentru a-și rescumpăra păcatele față de tine. Pentru asta.
Bosch băgă mâna în buzunar și scoase plicul cu fotografii. Îl aruncă pe birou, între coatele ei. Ea lăsă încet mâinile în jos și îl ridică. Nu deschise plicul. Nu mai era nevoie.
- Ce zici de o audiere, Sheila?
- Voi... asta faceți voi? Vă amestecați în viața oamenilor în felul ăsta?
- Noi suntem finaliștii, Sheila. Câteodată suntem nevoiți.
Bosch văzu o ladă cu sticle de apă lângă biroul ei. Se aplecă și deschise o sticlă. Privi către Edgar, care clătină din cap. Bosch luă o altă sticlă pentru el, trase scaunul pe care stătuse Frank și se așeză.
- Ascultă-mă, Sheila. Ai fost o victimă. El era tatăl tău, căruia nu-i puteai opune rezistență. Nu trebuie să-ți fie rușine că ai fost o victimă.
Ea nu răspunse.
- Orice sechele porți cu tine, acum e timpul să scapi de ele. Să ne spui ce s-a întâmplat. Totul. Noi ne-am întors în punctul zero și avem nevoie de ajutorul tău. E vorba despre fratele tău.
Deschise sticla și luă o înghițitură mare de apă. Pentru prima dată, observă cât de cald era în cameră.
Sheila începu să vorbească în timp ce el lua o a doua înghițitură de apă.
- Acum înțeleg ceva....
- Ce anume?
- După ce a dispărut Arthur, tatăl meu nu s-a mai atins niciodată de mine. N-am... am crezut că devenisem cumva indezirabilă. Eram supraponderală, urâtă. Acum îmi dau seama că a fost din cauză că... se temea de ceea ce credea că făcusem sau de ceea ce își închipuia că pot să fac.
Puse plicul la loc pe birou. Bosch se aplecă din nou înainte.
- Sheila, mai există vreun lucru legat de acea ultimă zi, pe care nu l-ai menționat înainte? Orice, care ne-ar putea ajuta?
Ea încuviință și apoi lăsă capul în jos, ascunzându-și fața în mâini.
- Știam că fuge, spuse încet. Și nu am făcut nimic ca să-l opresc.
Bosch își mută greutatea pe marginea scaunului. Îi vorbi cu blândețe.
- Cum așa, Sheila?
Urmă o pauză lungă, înainte ca ea să răspundă.
- Când m-am întors de la școală, în acea zi, el era acolo. În camera lui.
- Deci s-a întors acasă?
- Da. Ușa de la camera lui era întredeschisă, așa că m-am uitat înăuntru. Nu m-a văzut. Punea lucruri în rucsac. Haine, chestii din astea. Își făcea bagajele ca să fugă. Am... m-am dus în camera mea și am închis ușa. Voiam să plece. Probabil îl uram, nu știu. Dar voiam să-l văd plecat. Pentru mine, el era cauza tuturor relelor. Am rămas în camera mea până când am auzit ușa din față închizându-se.
Înălță capul și îl privi pe Bosch. Avea ochii umezi, dar Bosch văzuse adesea că recunoașterea vinovăției era însoțită de o anumită tărie sufletească ce se citea acum în privirea ei.
- Puteam să-l opresc, dar n-am făcut-o. Și cu asta a trebuit să trăiesc tot restul vieții. Acum, că știu ce s-a întâmplat cu el...
Privirea ei trecu peste Bosch și se aținti asupra unui punct dinspre care vedea cum vine peste ea valul de vinovăție.
- Mulțumesc, Sheila, spuse Bosch încet. Mai știi ceva care ne-ar putea ajuta?
Ea negă din cap.
- Acum te lăsăm singură.
Se ridică și mută scaunul la locul lui, în mijlocul camerei. Apoi se întoarse la biroul și luă plicul în care se aflau fotografiile Polaroid. Se îndreptă spre ușa încăperii, și Edgar o deschise.
- Ce o să se întâmple cu el? întrebă Sheila.
Se întoarseră și priviră înapoi. Bosch știa că se referă la tatăl ei.
- Nimic, spuse el. Pedeapsa pentru ce ți-a făcut a fost prescrisă de mult. Se întoarce la rulota lui.
Ea încuviință din cap fără să-i privească.
- Sheila, poate că a fost un distrugător cândva, dar timpul are un fel propriu de a schimba lucrurile. Ia puterea și o dă celor care cândva erau slabi.. În momentul ăsta, tatăl tău e cel distrus. Crede-mă. Nu mai poate să-ți facă niciun rău.
- Ce veți face cu fotografiile?
Bosch lăsă privirea să-i cadă pe fotografiile pe care le avea în mână, și apoi ridică privirea spre ea.
- Sunt piesă la dosar. Nu le va vedea nimeni.
- Vreau să le ard.
- Arde amintirile.
Ea încuviință din cap. Bosch dădu să plece, dar o auzi râzând și se întoarse către ea.
- Ce e?
- Nimic. Doar că trebuie să stau aici și să ascult oameni care încearcă să se comporte ca voi. Și în momentul ăsta îmi dau seama că nimeni nu va reuși.
- Asta e lumea spectacolului, spuse Bosch.
În timp ce traversau coridorul către scări, Bosch și Edgar trecură din nou pe lângă actori.
Pe scări, cel pe care îl chema Frank își spunea replicile cu voce tare. Le zâmbi detectivilor în timp ce treceau pe lângă el.
- Hei, băieți, voi sunteți polițiști autentici, nu? Cum credeți că m-am descurcat acolo înăuntru.
Bosch nu răspunse.
- Minunat, Frank, spuse Edgar. Ești un finalist, omule. Dovada e în budincă.
46
Vineri după-amiaza, la ora două, Bosch și Edgar traversau camera detectivilor îndreptându-se către masa de lucru.
Din Westside până în Hollywood, pe tot parcursul drumului cu mașina, nu scoseseră practic niciun cuvânt. Era a zecea zi de când preluaseră cazul. Practic, nu erau cu nimic mai aproape de ucigașul lui Arthur Delacroix decât fuseseră în toți anii cât oasele lui zăcuseră neștiute pe dealurile de deasupra Wonderland Avenue.
Ca de obicei, pe Bosch îl aștepta pe masă un teanc de mesaje telefonice. Mai era un plic trimis cu poșta internă. Luă mai întâi plicul, bănuind ce conținea.
- Era și timpul, spuse el.
Deschise plicul și lăsă să alunece din el minireportofonul. Apăsă butonun de pornire pentru a verifica bateria. Imediat își auzi propria voce. Reduse volumul și opri aparatul. Îl băgă în buzunarul de la haină și aruncă plicul în coșul de gunoi de la picioarele sale.
Răsfoi mesajele telefonice. Aproape toate erau de la reporteri.
Avea să lase pe seama celor de la Relații cu Presa sarcina de a explica lumii întregi cum un om care mărturisise o crimă și fusese acuzat de ea ieri putea fi exonerat de vină și eliberat azi.
- Știi, îi spuse Bosch lui Edgar, în Canada polițiștii nu trebuie să dea nicio declarație presei înainte de încheierea cazului. Fiecare caz e ca un leșin de presă.
- Întrebarea e ce facem noi aici, Harry? zise Edgar.
Consilierul familial de la oficiul de medicină legală îl informa pe Bosch că familia ridicase rămășițele lui Arthur Delacroix pentru a fi înhumate duminică.
Bosch puse mesajul deoparte, urmând să sune și să întrebe despre aranjamentele de înmormântare. În plus, mai voia să știe care membru al familiei ridicase rămășițele.
Răsfoi din nou mesajele și dădu peste un bilețel roz care-l puse pe gânduri. Se lăsă pe spate în scaun și îl studie, simțind furnicături de-a lungul scalpului și pe gât.
Mesajul sosise la 10,35 și era de la locotenentul Bollenbach de la Biroul de Operații - BO, cum îi spuneau polițiștii. La BO se emiteau toate numirile și transferurile de personal. Cu 10 ani înainte, când Bosch fusese mutat la Divizia Hollywood, fusese informat de BO. Același lucru se întâmplase când Kiz Rider plecase la Divizia de Furturi și Omucideri, cu 1 an în urmă.
Bosch își aminti ceea ce îi spusese Irving în camera de interogatoriu, cu 3 zile în urmă. Bănuia că BO ca depune eforturi susținute pentru a împlini dorința șefului de a-l vedea pe Bosch pensionat. Interpretă mesajul ca pe un semn că era tranferat din Hollywood.
Detașarea lui avea să implice probabil și un fel de terapie pe autostradă - un post departe de casa lui și care necesita drumuri lungi cu mașina la și de la serviciu, în fiecare zi. Era o stratagemă mamangerială deseori folosităă pentru a-i determina pe polițiști să predea insigna și să se apuce de altceva.
Bosch privi către Edgar.
Partenerul lui parcurgea propria colecție de mesaje telefonice, care se pare că nu-i rețineau în mod special atenția. Hotărî să nu răspundă deocamdată la telefon și nici să-l țină la curent pe Edgar.
Împături mesajul și îl puse în buzunar.
Se întoarse la mesaje.
Ultimul din teanc, ceea ce însemna că era primul primit, fusese trimis de Antoine Jesper de la DIS. Sunase la ora 10 în acea dimineață.
- La naiba! exclamă Bosch.
- Ce e? întrebă Edgar.
- Va trebui să mă duc în centru. Încă mai am în portbagaj manechinul pe care l-am împrumutat aseară. Cred că Jesper are nevoie de el.
Ridică receptorul pentru a-l suna pe Jesper, când auzi numele lui și al lui Edgar strigate din capătul opus al încăperii. Era Billets, care le făcea semn să vină la ea în birou.
- Gata, zise Edgar ridicându-se. Harry, poți să faci tu onorurile. Spune-i cum stau lucrurile.
Bosch se conformă.
În 5 minute, o informă pe Billets în legătură cu ultima răsturnare de situație și cu lipsa de progrese în desfășurarea anchetei.
- Deci, încotro o luăm? întrebă ea la sfârșit.
- O luăm de la capăt, verificăm tot ce avem și vedem ce ne-a scăpat. Mergem la școala copilului, ne uităm în cataloage și încercăm să contactăm foști colegi. Chestii de-asta.
Billets încuviință din cap. Dacă știa ceva de apelul de la BO, nu spunea nimic.
- Cred că lucrul cel mai important e locul ăla de sus, de pe deal, adăugă Bosch.
- Cum așa?
- Înclin să cred că puștiul era în viață când a ajuns sus. Acolo a fost ucis. Trebuie să aflăm ce sau cine l-a dus acolo. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem în timp și să verificăm locatarii întregului cartier. Va dura ceva vreme.
Ea clătină din cap.
- Păi, nu avem timp să lucrăm numai la cazul ăsta, spuse ea. Voi ați scăpat de rotație veme de 10 zile. Aici nu suntem la Divizia de Furturi și Omucideri. E cea mai lungă perioadă în care o echipă nu a fost introdusă în rotație.
- Deci intrăm la loc?
Ea încuviință din cap.
- Și chiar acum e rândul vostru - următorul caz vă aparține.
Bosch dădu din cap. Presupuse că asta avea să se întâmple. Oricum, era greu să prinzi o perioadă așa de lungă într-un caz districtual. Păcat că se împotmoliseră.
Bosch mai știa și că, incluzându-l din nou în rotație, Billets îi dădea de înțeles că nu se aștepta să rezolve vreodată cazul. Cu fiecare zi în care un caz rămânea deschis, șansele de soluționare a acestuia scădeau vizibil.
- Bine, spuse Billets. Mai aveți ceva de spus?
Îl privi pe Bosch cu o sprânceană ridicată.
Brusc, el se gândi că probabil ea știa de telefonul de la BO. Ezită, apoi negă din cap la fel ca Edgar.
- Bine, băieți. Mulțumesc.
Se înapoiară la masa lor de lucru și Bosch îl sună pe Jesper.
- Manechinul e în siguranță, spuse el când criminalistul ridică receptorul. Ți-l aduc mai târziu, ăn cursul zilei de azi.
- E în ordine, omule. Dar nu de-aia te-am sunat. Voiam doar să-ți spun că pot completa raportul acela pe care ți l-am trimis despre skateboard. Asta, dacă mai are vreo importanță.
Bosch ezită un moment.
- Nu chiar, dar despre ce e vorba, Antoine?
Bosch răsfoi dosarul crimei până când găsi raportul de la DIS. Se uită pe el în timp ce îl asculta pe Jesper.
- Păi, acolo ziceam că placa a fost fabricată în intervalul cuprins între februarie `78 și iunie `86, nu?
- Exact. Îl am în față.
- Bun. Acum pot tăia mai mult de jumătate din acea perioadă. Placa a fost fabricată între `78 și `80. Doi ani. Nu știu dacă asta are vreo relevanță pentru caz.
Bosch parcurse raportul.
Precizarea făcută de Jesper nu conta cu adevărat, de vreme ce îl scoseseră pe Trent de pe lista suspecților și skateboard-ul nu avusese nicio legătură cu Arthur Delacroix. Dar Bosch era oricum curios în privința asta.
- Te uiți la știri? o întrebă pe Billets.
- Da.
Era reportajul principal - tatăl își ucide fiul, apoi îngroapă cadavrul și e arestat după mai bine de 20 de ani din cauza unui câine. O poveste perfectă din Los Angeles.
Bosch urmărea tăcut, la fel ca și Billets la celălalt capăt al firului. Reportajul lui Judy Surtain nu conținea nicio inexactitate. Bosch fu surprins săă constate acest lucru.
- Nu e rău, spuse el. În sfârșit, au nimerit-o cum trebuie.
Opri din nou sonorul televizorului, exact când era prezentat următorul reportaj.
- Spune-mi, Harry ce altceva te deranjează? Trebuie să fie ceva mai mult decât senzația că el nu ar fi putut să o facă. Și, în ceea ce o privește pe fiică, n-are nicio relevanță telefonul ei de identificare. A văzut la știri, nu? Povestea despre Trent. Poate a crezut că o să pună totul pe seama lui Trent. După 20 de ani de îngrijorare, a găsit soluția la problema care o frământa.
Bosch clătină din cap, deși știa că nu-l putea vedea. Pur și simplu știa că Sheila nu ar fi sunat la poliție dacă ar fi avut vreo legătură cu moartea fratelui ei.
- Nu știu, zise el.
- Și-atunci, ce o să faci?
- O iau de la capăt.
- Când e audierea, mâine?
- Da.
- Nu ai destul timp, Harry.
- Știu. Dar o fac. Deja am remarcat o contradicție pe care nu o observasem înainte.
- Ce?
- Delacroix a zis că l-a omorât pe Arthur în dimineața în care a descoperit că băiatul nu se dusese la școală. Când am discutat prima dată cu fiica, ne-a spun să nu s-a întors de la școală. E o diferență.
- Harry, e un lucru minor. Au trecut mai mult de 20 de ani, și el e un bețiv. Probabil că vrei să verifici cataloagele?
- Mâine.
- Atunci stabilești mâine. Dar de unde ar putea ști sora lui dacă s-a dus sau nu la școală? A spus doar că n-a venit acasă după aceea. Nu mă convingi cu nimic.
- Știu. Nici nu încerc. Îți spun doar ce anume cercetez.
- Ați găsit ceva când ați percheziționat rulota?
- Încă nu am făcut asta. A început să vorbească aproape imediat după ce am ajuns acolo. Ne ducem mâine, după audiere.
- Cât timp e valabil mandatul?
- 48 de ore. Ne încadrăm.
În timp ce vorbeau despre rulotă, Bosch își dădu seama brusc că uitase de pisica lui Delacroix.
- La naiba!
- Ce e?
- Nimic. Am uitat de pisica omului. Delacroix are o pisică. Am zis că vorbesc cu o vecină să aibă grijă de ea.
- Trebuia să suni la Protecția Animalelor.
- N-a fost de acord. Hei, tu ai pisici, nu?
- Da, dar nu mai vreau încă una.
- Nu, nu asta voiam să zic. Spune-mi cam cât rezistă fără mâncare și apă?
- Vrei să zici că nu i-ai lăsat nimic de mâncare?
- Ba da, dar probabil că a terminat-o.
- Păi, dacă o hrănești azi poate rezista până mâine, dar nu o să-i placă asta. O să provoace stricăciuni pe acolo.
- Se pare că a făcut-o deja. Acum, trebuie să închid. Vreau să privesc și restul casetei, ca să-mi dau seama cum stăm.
- Bine, închide. Dar, Harry, nu căuta calul de dar la dinți. Știi ce vreau să zic?
- Cred că da.
Închiseră, apoi Bosch porni din nou înregistrarea video a mărturisirii. Dar renunță după câteva clipe. Pisica nu-i dădea pace. Trebuia să aranjeze cu cineva să aibă grijă de ea.
Hotărî să iasă din nou.
42
Apropiindu-se de rulota lui Delacroix, Bosch văzu lumină în spatele tuturor perdelelor de la ferestre. Când plecaseră cu Delacroix, în urmă cu 12 ore, nu lăsaseră nicio lumină aprinsă.
Trecu cu mașina pe lângă rulotă și opri în spațiul de parcare la 3 rulote distanță. Lăsă cutia cu mâncare pentru pisici în mașină, merse pe jos până la rulotă și privi din aceeași poziție în care stătuse când Edgar bătuse în ușă.
În ciuda orei târzii, șuieratul autostrăzii nu se domolise, făcând imposibilă detectarea unor sunete sau mișcări din interiorul rulotei.
Își scoase arma din toc și se duse la ușă. Păși cu atenție pe blocurile de beton și încercă clanța, care se răsuci. Se aplecă înspre ușă și ascultă, însă dinăuntru nu se auzea niciun zgomot. Mai așteptă o secundă, răsuci clanța încet și fără zgromot, apoi deschise ușa ridicând arma.
Livingul era gol. Închise ușa fără să facă niciun zgomot.
Privi prin bucătărie, pe holil care ducea în dormitor. Ușa era pe jumătate închis și nu văzu pe nimeni, dar auzi bubuituri, de parcă cineva ar fi închis dulapuri.
Începu să înainteze prin bucătărie. Mirosul de urină de pisică era extrem de pătrunzător. Observă că în farfuria de sub masă nu mai rămăsese niciun fel de mâncare, iar bolul de apă era aproape gol.
Înaintă pe coridor și ajunse la 2 metri de dormitor când ușa se deschise și spre el se îndreptă o siluetă cu capul în jos.
Sheila Delacroix țipă când privi în sus și îl văzu pe Bosch. Bosch ridică arma, dar o lăsă imediat jos când își dădu seama cine era. Sheial duse o mână la piept, cu ochii holbați.
- Ce cauți aici? zise ea.
Bosch puse arma la loc în toc.
- Voiam să te întreb același lucru.
- E locuința tatălui meu. Am cheie.
- Și?
Ea clătină din cap și ridică din umeri.
- Îmi... îmi făceam griji pentru pisică. Ce-ai pățit la față?
Bosch trecu pe lângă ea prin spațiul strâmt și intră în dormitor.
- Un accident.
Privi prin cameră și nu văzu nici pisica, nici altceva care să-i atragă atenția.
- Cred că e sub pat.
Bosch privi înapoi, către Sheila.
- N-am reușit s-o scot de acolo.
Bosch se întoarse la ușă și o apucă de umăr, orientând-o spre living.
- Hai să ne așezăm.
În living, ea se așeză în fotoliu și Bosch rămase în picioare.
- Ce căutai?
- Ți-am spus, motanul.
- Te-am auzit deschizând și închizând sertare. Motanul obișnuiește să se ascundă în sertare?
Sheila clătină din cap, de parcă ar fi vrut să spună că agitația lui nu avea niciun rost.
- Eram curioasă în privința tatei. Dacă tot mă aflam aici, am aruncat o privire, asta-i tot.
- Și unde îți e mașina?
- Am parcat-o lângă biroul de la intrare. Nu știam dacă am să găsesc loc de parcare aici, așa că am lăsat-o acolo și am venit pe jos.
- Și voiai să duci motanul în lesă?
- Nu, aveam de gând să-l duc în brațe. De ce-mi pui toate întrebările astea?
Bosch o privi cu luare-aminte. Își dădea seama că mințea, dar nu știa ce să spună. În cele din urmă, se hotărî s-o ia tare.
- Sheila, ascultă-mă. Dacă ai avut vreo legătură cu dispariția fratelui tău, acum e momentul să-mi spui și să încercăm să ajungem la o înțelegere.
- Despre ce vorbești?
- L-ai ajutat pe tatăl tău în acea seară? L-ai ajutat să-l care pe fratele tău sus, pe deal, și să-l îngroape?
Își cuprinse obrajii în palme cu un gest rapid, de parcă Bosch i-ar fi aruncat acid în față.
- Oh, Doamne, strigă ea. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă! Ce vrei să....
La fel de repede, lăsă mâinile jos și îl fixă cu o privire sălbatică.
- Crezi că eu am avut de-a face cu asta? Cum poți să-ți închipui așa ceva?
Bosch așteptă un moment să se calmeze, înainte de a răspunde.
- Cred că-mi ascunzi ceva, Și asta mă face să fiu suspicios. Trebuie să iau în calcul toate posibilitățile.
Ea se ridică brusc.
- Sunt arestată?
Bosch clătină din cap.
- Nu, Sheila, nu ești. Dar ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai spune...
- Atunci, eu plec.
Ocoli masa și se îndreptă către ușă cu pași apăsați.
- Și pisica? întrebă Bosch.
Nu se opri. Ieșise pe ușă, în noapte. Bosch îi auzi răspunsul de afară.
- Ai tu grijă de ea.
Bosch se duse la ușă și o urmări mergând pe drumul de acces în parc, către clădirea administrativă unde își parcase mașina.
- Mda, își spuse el.
Se rezemă de tocul ușii și inspiră aerul curat de afară. Se gândea la Sheila și la motivul venirii ei acolo.
După o vreme, se uită la ceas și apoi privi înapoi, către interiorul rulotei. Era trecut de miezul nopții, și se simțea obosit. Dar hotărî să rămână și să caute acel lucru după care venise ea.
Simți ceva fracându-i-se de picior și, privind în jos, văzu o pisică neagră. O împinse blând cu piciorul. Nu prea-i plăceau pisicile.
Animalul se întoarse și continuă să-și frece capul de piciorul lui Bosch. Acesta păși înapoi în rulot, speriindu-l pe motan, care se retrase precaut câțiva pași înapoi.
- Așteaptă aici, spuse Bosch. Am niște mâncare în mașină.
43
Ca de fiecare dată, tribunalul de audieri din centru amintea cu o grădină zoologică.
Când Bosch intră în sala de judecată, la 8,50 vineri dimineață, nu prezida încă niciun judecător, dar o hoardă de avocați mișunau prin fața sălii ca furnicile pe un deal asanat.
Mai întâi, Bosch trecu în revistă rândurile de bănci rezervate publicului, uitându-se după Sheila Delacroix, dar nu o văzu. Apoi îi căută pe partenerul său și pe Portugal, procurorul, dar nici ei nu se aflau în sală.
Observă totuși că cei 2 cameramani își așezau echipamentul lângă biroul aprodului. Poziția le oferea o imagine de ansamblu asupra spațiului din sticlă pentru deținuți.
Bosch înaintă și trecu de poartă, în spațiul rezervat. Scoase insigna, o puse în palmă și o arătă aprodului, care până atunci studiase o pagină imprimată cu programul zilnic al audierilor.
- Pe lista aceea figurează și Samuel Dealcroix? întrebă.
- Arestat miercuri sau joi?
- Joi. Ieri.
Aprodul dădu la o parte prima pagină și-și trecu degetul peste listă. Se opri la numele lui Delacroix.
- Uite-l.
- Când o să înceapă?
- Au mai rămas câțiva arestați de miercuri. Când ajungem la cei de joi, va depinde de avocat. Privat sau public?
- Probabil că va fi un avocat din oficiu.
- Intră în ordine. Ai un răgaz de cel puțin o oră. Asta dacă judecătorul începe la 9.
- Mulțumesc.
Bosch înaintă către masa acuzării, strecurându-se printre două grupuri de avocați ai apărării care-și spuneau povești războinice în timp ce așteptau ca judecătorul să înceapă ședința.
În capătul mesei era o femeie pe care Bosch nu o recunoscu. Ea avea să fie delegatul de audieri pentru acea sală. În mod normal, se ocupa de 80% din audieri, în condițiile în care cele mai multe dintre cazuri erau minore și încă nu fuseseră repartizate procurorilor.
În fața ei pe masă se afla un teanc de dosare - cazurile dimineții - de 15 cm înălțime. Bosch îi arătă și ei insigna.
- Știți cumva dacă George Portugal vine la ședință pentru audierea lui Samuel Delacoix? A fost arestat joi.
- Da, vine, spuse ea fără să ridice privirea. Tocmai am vorbit cu el.
În acel moment își înălță privirea și ochii ei se ațintirăă asupra tăieturii de pe obraz.
Scosese plasturele înainte de duș în acea dimineață, dar rana era încă destul de vizibilă.
- Își va face apariția peste o oră și ceva. Delacroix are avocat din oficiu. Cred că doare.
- Numai când zâmbesc. Pot să dau un telefon de la dumneavoastră?
- Da, până apare judecătorul.
Bosh luă telefonul și sună la biroul procuraturii, care era cu 3 etaje mai sus. Ceru cu Portugal și i se făcu legătura.
- Da, sunt Bosch. Pot să urca? Trebuie să vorbim.
- Sunt aici, până mă cheamă jos la audieri.
- Ne vedem în 5 minute.
În drum spre ieșire, Bosch îi spuse aprodului că, dacă întreba de el un detectiv pe nume Edgar, să-l trimită sus, la procuratură.
Holul de la intrarea în sălile de judecată era înțesat de avocați și cetățeni, care veniseră acolo cu treburi. Toată lumea părea să vorbească la telefonul mobil.
Bosch se strecură în micul bar, unde așteptă mai mult de 5 minute pentru a comanda o cafea. După ce ieși, o luă pe jos pe scara de incendiu, pentru că nu mai voia să piardă 5 minute așteptând unul dintre lifturile care se mișcau cu viteza melcului.
Când intră în biroul lui Portugal, Edgar era deja acolo.
- Începeam să ne întrebăm unde ești, spuse Portugal.
- Ce dracu` s-a-ntâmplat cu tine? întrebă Edgar, văzând obrazul lui Bosch.
- E o poveste lungă. Și sunt gata să v-o spun.
Se așeză pe celălalt scaun din fața biroului lui Portugal și puse ceașca de cafea pe podea, lângă el. Își dădu seama că ar fi trebuit să le aducă și lui Edgar și Portugal câte o ceașcă, așa că hotărî să nu bea în fața lor.
Deschise servieta și scoase un exemplar împăturit din Los Angeles Times. Închise apoi servieta și o puse pe podea.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Portugal, curios că afle motivul pentru care Bosch îl convocase.
Bosch începu să despăturească ziarul.
- A fost acuzat de omucidere omul nepotrivit, și cred că ar trebui să reparăm lucrurile înainte să fie audiat.
- La naiba, bănuiam eu că o să zici ceva de genul ăsta, spuse Portugal. Nici nu vreau să aud. Strici o treabă bună, Bosch.
- Puțin îmi pasă. Dacă omul n-a făcut-o, n-a făcut-o.
- Dar a mărturisit. De câteva ori.
- Uite ce e, îi zice Edgar lui Portugal. Lasă-l pe Harry să spună ce are de spus. Nu vrem să compromitem cazul. Harry, dă-i drumul. Ce nu e în regulă?
Bosch le relată excursia lui cu manechinul pe Wonderland Avenue și reconstituirea presupusei călătorii a lui Delacroix pe dealul abrupt.
- Am reușit cu greu, spuse el, arătându-și rana de pe obraz. Dar, problema e că Del...
- Dar ai reușit, spuse Portugal. Dacă tu ai fost în stare, puteai foarte bine să o facă și Delacroix. Care e problema?
- Problema e că eu eram treaz când am urcat dealul, și el zice că băuse înainte. Eu mai și știam unde mă duc. Știam că acolo se termina panta. El habar nu avea.
- Toate astea sunt fleacuri.
- Povestea lui Delacroix nu stă în picioare. N-a târât nimeni copilul acolo sus. Era viu când a ajuns pe deal. Cineva l-a omorât acolo.
Portugal, frustrat, clătină din cap.
- Toate astea sunt aiureli, detectiv Bosch. Nu am de gând să opresc tot procesul fiindcă...
- Nu sunt aiureli. E o chestiune de conjunctură.
Bosch se uită la Edgar, dar acesta nu-i întoarse privirea. Arborase o mină posomorâtă. Bosch îl fixă din nou pe Portugal.
- Încă nu am terminat ce aveam de spus. După ce am ajuns acasă, aseară, mi-am amintit de pisica lui Delacroix. I-am promis că o să avem grijă de ea, dar am uitat. Așa că m-am întors la rulotă.
Bosch îl auzea pe Edgar respirând greu și știa care era problema.
Edgar fusese lăsat pe dinafară de propriul partener. Era jenant pentru el să primească informațiile în același timp cu Portugal.
În mod normal, Bosch i-ar fi spus lui înaintea procurorului. Dar nu avusese timp pentru asta.
- Tot ce voiam să fac era să hrănesc pisica. Dar când am ajuns acolo, am dat peste fiica lui.
- Sheila? spuse Edgar. Ce făcea acolo?
- Cotrobăia. A pretins că și ea se afla acolo din cauza pisicii, dar când am ajuns la rulotă am auzit-o închizând și deschizând sertare.
- Ce căuta? întrebă Edgar.
- N-a vrut să-mi spună. A pretins că nu căuta ceva anume. Dar după ce a plecat ea, am rămas. Și am găsit câte ceva.
Bosch ridică ziarul.
- Asta e secțiunea Metro de duminică. Conține un reportaj destul de amplu despre caz, în cea mai mare parte o prezentare generală despre criminaliștii implicați în cazuri similare. Dar există o grămadă de detalii despre cazul nostru, dintr-o sursă anonimă.
După ce citise prima dată articolul în rulota lui Delacroix cu o seară înainte, Bosch se gândise că sursa era probabil Teresa Corazon, de vreme ce fusese menționată în articol ca specialistă în cazurile care implicau oase. Dar identitatea sursei nu avea importanță pentru subiectul în discuție, așa că nu aduse vorba despre asta.
- Deci era un articol, conchise Portugal. Ce înseamnă asta?
- Păi, dezvăluie faptul că oasele se aflau într-o groapă puțin adâncă și că, după toate probabilitățile, nu s-a folosit nicio unealtă pentru săparea acesteia. Mai zice că împreună cu cadavrul a fost îngropat un rucsac. Și o grămadă de alte amănunte. Mai sunt și detalii lăsate pe dinafară, cum ar fi skateboard-ul băiatului.
- Ce vrei să subliniezi? întrebă Portugal cu o voce plictisită.
- Că dacă ți-ai propune să faci o mărturisire falsă, cea mai mare parte din detaliile de care ai nevoie se află aici.
- Haida-de. Delacoix nu ne-a dezvăluit niște simple detalii. Ne-a povestit cum a avut loc omorul, drumul cu mașina și toate celelalte aspecte.
- Asta era ușor. Nu poate fi nici dovedit, nici tăgăduit. Nu au existat martori. Nu o să găsim niciodată mașina, pentru că a fost presată, până când a ajuns la mărimea unei cutii poștale, într-un cimitir de mașini din Valley. Tot ce avem e povestea lui. Singurul loc în care povestea lui se combină cu dovezile concrete e locul crimei. Și fiecare detaliu pe care ni l-a spus poate fi aflat de aici.
Azvârli ziarul pe biroul lui Portugal, dar procurorul nici măcar nu-i aruncă o privire.
- Bine, să admitem că putea să inventeze o mărturisire, dacă asta voia. Însă de ce ar fi făcut-o? E vorba de propriul său fiu. De ce ar spune că și-a ucis propriul fiu, dacă nu-i adevărat?
- Din cauza ăstora, spuse Bosch.
Băgă mâna în buzunarul interior al hainei și scoase un plic îndoit la jumătate. Se aplecă și îl puse cu grjă pe ziarul de pe biroul lui Portugal.
În timp ce Portugal lua plicul și începea să-l desfacă Bosch spuse:
- Cred că asta căuta Sheila în rulotă, seara trecută. L-am găsit în noptiera de lângă patul tatălui ei. Era sub sertarul de jos, într-o ascunzătoare. Trebuia să scoată sertarul ca s-o descopere. Ea nu a făcut asta.
Din plic, Portugal scoase un teanc de fotografii Polaroid. Începu să le răsfoiască.
- O, Doamne, spuse el imediat. Asta e ea? Fiica? Nu vreau să văd așa ceva.
Răsfoi repede fotografiile care îi mai rămăseseră și le puse pe birou.
Edgar se ridică și se aplecă peste birou. Cu un deget, întinse pozele pe masă pentru a se putea uita la ele. Strânse din fălci, dar nu spuse nimic.
Fotografiile erau vechi, cu marginile îngălbenite, și culorile aproape spălate de vreme.
Bosch folosea frecvent tehnica Polaroid la serviciu. Judecând după stadiul de degradare a culorilor, îli dăduse seama că fotografiile de pe birou erau mai vechi de 10 ani și că nu toate datau din aceeași perioadă.
În total erau 14 fotografii. Elementul constant din fiecare îl reprezenta o fată dezbrăcată.
În funcție de schimbările survenit în conformația corpului și de lungimea părului, își dăduse seama că fotografiile se întindeau pe o perioadă de 5 ani. În unele fotografii, fata zâmbea inocent. În altele, privirea ei exprima tristețe, uneori chiar mâine.
Bosch o recunoscuse pe Sheila Delacroix în fata din fotografii.
Edgar se așeză înapoi, greoi.
Bosch nu mai știa dacă era supărat fiindcă nu-l ținuse la curent cu evoluția cazului sau din cauza conținutului fotografiilor.
- Ieri, ăsta era un caz ideal, spuse Portugal. Azi, e doar un borcan cu viermi. Presupun că aveți de gând să-mi împărtășiți teoria dumneavoastră despre aceste lucruri, domnule detectiv Bosch, nu?
Bosch încuviință.
- La început avem o familie, spuse el.
În timp ce vorbea, se aplecă și strânse fotografiile, le îndreptă marginile și le puse la loc în plic. Nu-i plăcea să se afle la vedere. Rămase cu plicul în mână.
- Dintr-un motiv sau altul, mama e slabă, continuă el. Prea tânără pentru a se căsători, prea tânără pentru a avea copii. Băiatul căruia îi dă naștere e prea dificil de crescut. Vede încotro se îndreaptă viața ei și hotărăște să și-o schimbe. Se ridică și pleacă, lăsând-o pe Sheila... să aibă grijă de băiat și să se apere de una singură în fața tatălui.
Bosch își plimbă privirea de la Edgar la Portugal. Ambii bărbați păreau prinși de poveste.
Bosch ridică plicul cu fotografiile.
- Evident, o viață infernală. Și ce era de făcut în privința asta? Ar fi putut da vina pe mama ei, pe tată și pe frate. Dar pe cine se putea răzbuna? Mama era plecată. Tatăl era mare, și mai puternic decât ea. O controla. Astfel rămânea doar... Arthur.
Observă la Edgar o clătinare subtilă a capului.
- Ce vrei să spui, că ea l-a omorât? Nu are nicio logică. Ea ne-a chemat și ne-a dezvăluit indentitatea.
- Știu. Dar tatăl ei habar n-are că ea ne-a sunat.
Edgar pufni. Portugal se aplecă înainte.
- Cred că nu vă pot urmări, domnule detectiv, spuse el. Ce legătură are asta cu faptul că el și-a ucis sau nu fiul?
Bosch se aplecă și el și deveni mai vioi. Ridică din nou plicul, de parcă acela ar fi conținut răspunsul la toate întrebările.
- Nu înțelegeți? Oasele. Toate rănile. Am înțeles noi greșit. Nu tatăl în bătea, ci ea, Sheila. Era abuzată, așa că se întorcea asupra băiatului și devenea agresorul lui.
Portugal își lăsă mâinile să cadă pe masă și clătină din cap.
- Deci chiar vreți să spuneți că ea l-a omorât pe băiat și apoi, după 20 de ani, ne sună și ne dă un indiciu-cheie pentru anchetă. Poate că are amnezie în privința omorului, nu?
Bosch nu luă în seamă sarcasmul procurorului.
- Nu, spun că nu ea l-a omorât. Dar faptul că ea îl molesta l-a făcut pe tatăl s-o suspecteze de omor. În toți acești ani de când Arthur fusese dat dispărut, tatăl a crezut că ea a făcut-o. Și știa și de ce.
Încă o dată, Bosch gesticulă cu plicul cu forografii.
- Așadar, și-a dat seama că ceea ce făcuse el cu Sheila explica totul. Apoi ies la iveală oasele, citește în ziar și face legătura. Când apărem noi, el începe să mărturisească înainte ca noi să facem 2 pași la el în casă.
Portugal ridică mâinile, desfăcându-le.
- De ce?
Bosch cântărise bine lucrurile încă din momentul când găsise fotografiile.
- Căință.
- Oh, te rog.
- Vorbesc serios. Tipul e bătrân și distrus. Când te orientezi mai mult spre trecut decât spre viitor, începi să te gândești la ceea ce ai făcut. Încerci să te revanșezi pentru faptele tale. El crede că fiica lui l-a omorât pe băiat din cauza acțiunilor lui. Așa că acum e dispus să plătească în locul ei. La urma urmelor, ce are de pierdut? Locuiește într-o rulotă lângă autostrază și lucrează pe un teren de golf. Și vorbim de un om care s-a bucurat cândva de șansa faimei și a averii. Uită-te la el acum. Ar putea privi chestia asta ca o ultimă ocazie de a se revanșa pentru tot.
- Și se înșală în privința ei, dar nu știe lucrul ăsta.
- Exact.
Portugal se răsuci pe scaun.
- Jos așteaptă un om pe care aș putea să-l bag la pârnaie cât ai clipi din ochi, și tu vii aici și vrei să-i dau drumul.
Bosch încuviință.
- Dacă mă înșel, oricând poți să-l acuzi din nou. Dar, dacă am dreptate, va încerca să pledeze vinoat în sală. Fără proces, fără avocat, uite-așa. Vrea să facă lucrul ăsta, și dacă judecătorul îl lasă, ne-am ars. Cel care l-a ucis pe Arthur rămâne nepedepsit.
Bosch îl privi pe Edgar.
- Tu ce părere ai?
- Am încredere în instinctele tale.
Portugal zâmbi strâmb.
- Doi la unu. Nu e cinstit.
- Putem face două lucruri, spuse Bosch. Ca să fim siguri. Probabil că acum e în boxă, deja. Putem să coborâm, să-i spunem că Sheila ne-a dezvăluit identitatea băiatului și să-l întrebăm direct dacă încearcă s-o acopere.
- Și?
- Și să-i cerem să facă un testla poligraf.
- Nu fac doi bani. Nu le putem admite...
- Nu mă refer la tribunal. E vorba de o cacealma. Dacă minte, nu va accepta testul.
Portugal luă ziarul și își plimbă privirea peste articol. Apoi ochii lui părură să treacă peste sublinieri, în timp ce se gândea la o decizie.
- Bine, zise el în cele din urmă. Du-te și fă-o. Renunț la acuzații. Pentru moment.
44
Bosch și Edgar merseră până la intrândul liftului și rămaseră acolo, tăcuți, până când Edgar apăsă pe buton.
Bosch se uita la reflexia lui încețoșată din ușile de oțel inoxidabil ale liftului.
- Deci, spuse el. Cât de supărat ești?
- Undeva între foarte și nu prea.
Bosch încuviință din cap.
- Chiar m-ai lăsat cu buzele umflate, Harry.
- Știu. Îmi pare rău. Vrei s-o luăm pe scări?
- Ai răbdare, Harry. Ce s-a-ntâmplat cu telefonul tău mobil azi-noapte? L-ai spart sau ce-ai făcut cu el?
Bosch clătină din cap.
- Nu, voiam doar să - nu eram sigur de supozițiile mele, așa că am vrut să verific pe cont propriu, mai întâi. În plus, știam că ai copilul la tine joia seara. Și apoi, nu mă așteptasem să dau peste Sheila la rulotă.
- Dar când ai început să cotrobăi pe acolo? Ai fi putut să suni. Copilul meu era acasă și dormea la ora aia.
- Da, știu. Ar fi trebuit, Jed.
Edgar încuviință și cu asta puse capăt incidentului.
- Știi, teoria asta a ta ne situează acum în punctul zero, spuse el.
- Da, punctul zero. Va trebui s-o luăm de la capăt, să verificăm din nou toate datele pe care le avem.
- Ai de gând să te apuci de treabă în weekend-ul ăsta?
- Da.
- Atunci, sună-mă.
- Bine.
În cele din urmă, Bosch nu-și mai putu stăpâni nerăbdarea.
- Să-l ia dracu`. O iau pe scări. Ne vedem jos.
Părăsi intrândul și se îndreptă spre scara de incendiu.
45
Printr-o asistentă de la biroul lui Sheila Delacroix, Bosch și Edgar au aflat că lucra într-un sediu în Westside, unde făcea castignul pentru un episod-pilot de televiziune al unui serial numit The Closers.
Parcară într-un lot rezervat plin de mașini Jaguar și BMW și intrară într-un depozit din cărămidă în care fuseseră improvizate birouri pe două niveluri. Pe perete erau afișe de hârtie pe care scria CASTING și săgeți care indicau direcția.
Străbătură un hol lung și apoi urcară o scară din spate.
Când ajunseră la al doilea nivel dădură de un alt hol lung, pe care erau aliniați bărbați în costume închise la culoare, jerpelite și demodate. Câțiva dintre ei mergeau gesticulând și vorbind singuri.
Bosch și Edgar urmară săgețile și ajunseră într-o încăpere spațioasă cu scaune pe care stăteau alți bărbați în costume jerpelite.
Toți se holbară la cei 2 detectivi care se îndreptară spre biroul de la capătul încăperii unde era așezată o tânără, ce studia numele de pe un clipboard. De după ușa închisă din spatele femeii, Bosch auzea sunetul înfundat al unor voci ridicate.
Așteptară până când femeia ridică privirea de pe clipboard.
- Vrem să o vedem pe Sheila Delacroix, spuse Bosch.
- Numele dumneavoastră?
- Detectivii Bosch și Edgar.
Ea zâmbi când Bosch scoase insigna și i-o arătă.
- Sunteți buni, spuse ea. Aveți locuri?
- Poftim?
- Locuri. Și unde vă sunt fotografiile?
Bosch se dumiri.
- Nu suntem actori, ci polițiști autentici. Vreți să-i transmiteți că trebuie s-o vedem imediat?
Femeia continua să zâmbească.
- E reală, tăietura de pe obraz? întrebă ea. Pare autentică.
Bosch îl privi pe Edgar și făcu un semn cu capul către ușă. În același timp, ocoliră biroul pe ambele părți și ajunseră la ușă.
- Hei! Are o audiție! Nu puteți să...
Bosch deschise ușa și intră într-o mică încăpere unde Sheila Delacoix, așezată la un birou, îl privea pe un bărbat ce stătea pe un scaun extensibil în mijlocul camerei. Citea o pagină de scenariu.
Într-un colț era o tânără, în spatele unei camere de luat vederi așezate pe un trepied. Alți 2 bărbați stăteau pe scaune extensibile într-un colț și asistau la lectură.
Bărbatul care citea scenariul nu se opri în clipa în care Bosch și Edgar intrară în încăpere.
- Dovada e în budinca ta, tăntălăule! Ți-ai lăsat ADN-ul peste tot! Acum ridică-te și treci la...
- Bine, bine, zise Delacroix. Oprește-te, Frank.
Ridică privirea către Bosch și Edgar.
- Ce înseamnă asta?
Femeia de la birou îl împinse pe Bosch și intră în cameră.
- Îmi pare rău, Sheila. Tipii ăștia au intrat cu forța înăuntru de parcă ar fi polițiști reali.
- Trebuie să vorbim cu tine, Sheila, spuse Bosch. Chiar acum.
- Sunt în mijlocul unei lecturi. Nu vedeți că...
- Și noi anchetăm o crimă. Îți amintești?
Aruncă un pix pe birou și-și netezi părul cu mâinile. Se întoarse spre femeia din spatele camerei video, care acum îi filma pe Bosch și pe Edgar.
- Jennifer, oprește chestia aia, spuse ea. Facem o pauză de câteva minute. Frank, îmi pare foarte rău. Te descurcai grozav. Poți să rămâi și să aștepți puțin? Promit să te iau primul, imediat ce termin.
Frank ridică mâna și zâmbi încântat.
- Nicio problemă, Sheila. Aștept afară.
Toată lumea ieși din cameră, lăsându-i pe Bosch și pe Edgar singuri cu Sheila.
- Ei bine, spuse ea după ce toată lumea părăsi încăperea. Cu un asemenea aplomb, chiar ar trebui să fiți actori.
Încercă să schițeze un zâmbet, dar nu reuși.
Bosch se duse la birou și rămase în picioare, în timp ce Edgar se rezemă de ușă. Conveniseră în prealabil ca Bosch să se ocupe de ea.
- Serialul pentru care fac casting e despre 2 detectivi care se numesc „finaliștii”, datorită capacității lor remarcabile de a rezolva cazurile pe care nimeni nu pare capabil să le soluționeze. Presupun că nu există așa ceva în viața reală, nu?
- Nimeni nu e perfect, spuse Bosch. Nici măcar pe aproape.
- Ce e așa de important încât a trebuit să dați buzna aici și să mă deranjați de la treburi?
- Câteva lucruri. M-am gândit că ai vrea să știi că am găsit ce căutai aseară și...
- Ți-am spus, nu....
- Și că tatăl tău a fost eliberat din arest acum o oră.
- Cum adică eliberat? Aseară ai zis că nu va putea plăti cauțiunea.
- Nu ar fi putut. Dar nu mai e acuzat de crimă.
- Dar a mărturisit. Ai zis că...
- Ei, și-a retras depoziția azi-dimineață. Asta după ce i-am spus că o să-l supunem unui test la poligraf și am specificat că tu ne-ai sunat și ne-ai dat indiciul care a dus la identificarea fratelui tău.
Ea clătină ușor din cap.
- Nu înțeleg.
- Cred că înțelegi, Sheila. Tatăl tău și-a închipuit că tu l-ai omorât pe Arthur. Tu ai fost cea care l-a bătut tot timpul, și l-ai băgat în spital după ce l-ai lovit cu o bâtă. Când a dispărut, tatăl tău a crezut că poate în cele din urmă l-ai omorât în bătaie și apoi ai ascuns trupul. Chiar s-a dus în camera lui Arthur și a aruncat bâta mică, închipuindu-și că ai folosit-o din nou.
Sheila își puse coatele pe masă și își acoperi fața cu mâinile.
- Așa că, atunci când am apărut noi, a început să mărturisească. Era dispus să plătească el în locul tău pentru a-și rescumpăra păcatele față de tine. Pentru asta.
Bosch băgă mâna în buzunar și scoase plicul cu fotografii. Îl aruncă pe birou, între coatele ei. Ea lăsă încet mâinile în jos și îl ridică. Nu deschise plicul. Nu mai era nevoie.
- Ce zici de o audiere, Sheila?
- Voi... asta faceți voi? Vă amestecați în viața oamenilor în felul ăsta?
- Noi suntem finaliștii, Sheila. Câteodată suntem nevoiți.
Bosch văzu o ladă cu sticle de apă lângă biroul ei. Se aplecă și deschise o sticlă. Privi către Edgar, care clătină din cap. Bosch luă o altă sticlă pentru el, trase scaunul pe care stătuse Frank și se așeză.
- Ascultă-mă, Sheila. Ai fost o victimă. El era tatăl tău, căruia nu-i puteai opune rezistență. Nu trebuie să-ți fie rușine că ai fost o victimă.
Ea nu răspunse.
- Orice sechele porți cu tine, acum e timpul să scapi de ele. Să ne spui ce s-a întâmplat. Totul. Noi ne-am întors în punctul zero și avem nevoie de ajutorul tău. E vorba despre fratele tău.
Deschise sticla și luă o înghițitură mare de apă. Pentru prima dată, observă cât de cald era în cameră.
Sheila începu să vorbească în timp ce el lua o a doua înghițitură de apă.
- Acum înțeleg ceva....
- Ce anume?
- După ce a dispărut Arthur, tatăl meu nu s-a mai atins niciodată de mine. N-am... am crezut că devenisem cumva indezirabilă. Eram supraponderală, urâtă. Acum îmi dau seama că a fost din cauză că... se temea de ceea ce credea că făcusem sau de ceea ce își închipuia că pot să fac.
Puse plicul la loc pe birou. Bosch se aplecă din nou înainte.
- Sheila, mai există vreun lucru legat de acea ultimă zi, pe care nu l-ai menționat înainte? Orice, care ne-ar putea ajuta?
Ea încuviință și apoi lăsă capul în jos, ascunzându-și fața în mâini.
- Știam că fuge, spuse încet. Și nu am făcut nimic ca să-l opresc.
Bosch își mută greutatea pe marginea scaunului. Îi vorbi cu blândețe.
- Cum așa, Sheila?
Urmă o pauză lungă, înainte ca ea să răspundă.
- Când m-am întors de la școală, în acea zi, el era acolo. În camera lui.
- Deci s-a întors acasă?
- Da. Ușa de la camera lui era întredeschisă, așa că m-am uitat înăuntru. Nu m-a văzut. Punea lucruri în rucsac. Haine, chestii din astea. Își făcea bagajele ca să fugă. Am... m-am dus în camera mea și am închis ușa. Voiam să plece. Probabil îl uram, nu știu. Dar voiam să-l văd plecat. Pentru mine, el era cauza tuturor relelor. Am rămas în camera mea până când am auzit ușa din față închizându-se.
Înălță capul și îl privi pe Bosch. Avea ochii umezi, dar Bosch văzuse adesea că recunoașterea vinovăției era însoțită de o anumită tărie sufletească ce se citea acum în privirea ei.
- Puteam să-l opresc, dar n-am făcut-o. Și cu asta a trebuit să trăiesc tot restul vieții. Acum, că știu ce s-a întâmplat cu el...
Privirea ei trecu peste Bosch și se aținti asupra unui punct dinspre care vedea cum vine peste ea valul de vinovăție.
- Mulțumesc, Sheila, spuse Bosch încet. Mai știi ceva care ne-ar putea ajuta?
Ea negă din cap.
- Acum te lăsăm singură.
Se ridică și mută scaunul la locul lui, în mijlocul camerei. Apoi se întoarse la biroul și luă plicul în care se aflau fotografiile Polaroid. Se îndreptă spre ușa încăperii, și Edgar o deschise.
- Ce o să se întâmple cu el? întrebă Sheila.
Se întoarseră și priviră înapoi. Bosch știa că se referă la tatăl ei.
- Nimic, spuse el. Pedeapsa pentru ce ți-a făcut a fost prescrisă de mult. Se întoarce la rulota lui.
Ea încuviință din cap fără să-i privească.
- Sheila, poate că a fost un distrugător cândva, dar timpul are un fel propriu de a schimba lucrurile. Ia puterea și o dă celor care cândva erau slabi.. În momentul ăsta, tatăl tău e cel distrus. Crede-mă. Nu mai poate să-ți facă niciun rău.
- Ce veți face cu fotografiile?
Bosch lăsă privirea să-i cadă pe fotografiile pe care le avea în mână, și apoi ridică privirea spre ea.
- Sunt piesă la dosar. Nu le va vedea nimeni.
- Vreau să le ard.
- Arde amintirile.
Ea încuviință din cap. Bosch dădu să plece, dar o auzi râzând și se întoarse către ea.
- Ce e?
- Nimic. Doar că trebuie să stau aici și să ascult oameni care încearcă să se comporte ca voi. Și în momentul ăsta îmi dau seama că nimeni nu va reuși.
- Asta e lumea spectacolului, spuse Bosch.
În timp ce traversau coridorul către scări, Bosch și Edgar trecură din nou pe lângă actori.
Pe scări, cel pe care îl chema Frank își spunea replicile cu voce tare. Le zâmbi detectivilor în timp ce treceau pe lângă el.
- Hei, băieți, voi sunteți polițiști autentici, nu? Cum credeți că m-am descurcat acolo înăuntru.
Bosch nu răspunse.
- Minunat, Frank, spuse Edgar. Ești un finalist, omule. Dovada e în budincă.
46
Vineri după-amiaza, la ora două, Bosch și Edgar traversau camera detectivilor îndreptându-se către masa de lucru.
Din Westside până în Hollywood, pe tot parcursul drumului cu mașina, nu scoseseră practic niciun cuvânt. Era a zecea zi de când preluaseră cazul. Practic, nu erau cu nimic mai aproape de ucigașul lui Arthur Delacroix decât fuseseră în toți anii cât oasele lui zăcuseră neștiute pe dealurile de deasupra Wonderland Avenue.
Ca de obicei, pe Bosch îl aștepta pe masă un teanc de mesaje telefonice. Mai era un plic trimis cu poșta internă. Luă mai întâi plicul, bănuind ce conținea.
- Era și timpul, spuse el.
Deschise plicul și lăsă să alunece din el minireportofonul. Apăsă butonun de pornire pentru a verifica bateria. Imediat își auzi propria voce. Reduse volumul și opri aparatul. Îl băgă în buzunarul de la haină și aruncă plicul în coșul de gunoi de la picioarele sale.
Răsfoi mesajele telefonice. Aproape toate erau de la reporteri.
Avea să lase pe seama celor de la Relații cu Presa sarcina de a explica lumii întregi cum un om care mărturisise o crimă și fusese acuzat de ea ieri putea fi exonerat de vină și eliberat azi.
- Știi, îi spuse Bosch lui Edgar, în Canada polițiștii nu trebuie să dea nicio declarație presei înainte de încheierea cazului. Fiecare caz e ca un leșin de presă.
- Întrebarea e ce facem noi aici, Harry? zise Edgar.
Consilierul familial de la oficiul de medicină legală îl informa pe Bosch că familia ridicase rămășițele lui Arthur Delacroix pentru a fi înhumate duminică.
Bosch puse mesajul deoparte, urmând să sune și să întrebe despre aranjamentele de înmormântare. În plus, mai voia să știe care membru al familiei ridicase rămășițele.
Răsfoi din nou mesajele și dădu peste un bilețel roz care-l puse pe gânduri. Se lăsă pe spate în scaun și îl studie, simțind furnicături de-a lungul scalpului și pe gât.
Mesajul sosise la 10,35 și era de la locotenentul Bollenbach de la Biroul de Operații - BO, cum îi spuneau polițiștii. La BO se emiteau toate numirile și transferurile de personal. Cu 10 ani înainte, când Bosch fusese mutat la Divizia Hollywood, fusese informat de BO. Același lucru se întâmplase când Kiz Rider plecase la Divizia de Furturi și Omucideri, cu 1 an în urmă.
Bosch își aminti ceea ce îi spusese Irving în camera de interogatoriu, cu 3 zile în urmă. Bănuia că BO ca depune eforturi susținute pentru a împlini dorința șefului de a-l vedea pe Bosch pensionat. Interpretă mesajul ca pe un semn că era tranferat din Hollywood.
Detașarea lui avea să implice probabil și un fel de terapie pe autostradă - un post departe de casa lui și care necesita drumuri lungi cu mașina la și de la serviciu, în fiecare zi. Era o stratagemă mamangerială deseori folosităă pentru a-i determina pe polițiști să predea insigna și să se apuce de altceva.
Bosch privi către Edgar.
Partenerul lui parcurgea propria colecție de mesaje telefonice, care se pare că nu-i rețineau în mod special atenția. Hotărî să nu răspundă deocamdată la telefon și nici să-l țină la curent pe Edgar.
Împături mesajul și îl puse în buzunar.
Se întoarse la mesaje.
Ultimul din teanc, ceea ce însemna că era primul primit, fusese trimis de Antoine Jesper de la DIS. Sunase la ora 10 în acea dimineață.
- La naiba! exclamă Bosch.
- Ce e? întrebă Edgar.
- Va trebui să mă duc în centru. Încă mai am în portbagaj manechinul pe care l-am împrumutat aseară. Cred că Jesper are nevoie de el.
Ridică receptorul pentru a-l suna pe Jesper, când auzi numele lui și al lui Edgar strigate din capătul opus al încăperii. Era Billets, care le făcea semn să vină la ea în birou.
- Gata, zise Edgar ridicându-se. Harry, poți să faci tu onorurile. Spune-i cum stau lucrurile.
Bosch se conformă.
În 5 minute, o informă pe Billets în legătură cu ultima răsturnare de situație și cu lipsa de progrese în desfășurarea anchetei.
- Deci, încotro o luăm? întrebă ea la sfârșit.
- O luăm de la capăt, verificăm tot ce avem și vedem ce ne-a scăpat. Mergem la școala copilului, ne uităm în cataloage și încercăm să contactăm foști colegi. Chestii de-asta.
Billets încuviință din cap. Dacă știa ceva de apelul de la BO, nu spunea nimic.
- Cred că lucrul cel mai important e locul ăla de sus, de pe deal, adăugă Bosch.
- Cum așa?
- Înclin să cred că puștiul era în viață când a ajuns sus. Acolo a fost ucis. Trebuie să aflăm ce sau cine l-a dus acolo. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem în timp și să verificăm locatarii întregului cartier. Va dura ceva vreme.
Ea clătină din cap.
- Păi, nu avem timp să lucrăm numai la cazul ăsta, spuse ea. Voi ați scăpat de rotație veme de 10 zile. Aici nu suntem la Divizia de Furturi și Omucideri. E cea mai lungă perioadă în care o echipă nu a fost introdusă în rotație.
- Deci intrăm la loc?
Ea încuviință din cap.
- Și chiar acum e rândul vostru - următorul caz vă aparține.
Bosch dădu din cap. Presupuse că asta avea să se întâmple. Oricum, era greu să prinzi o perioadă așa de lungă într-un caz districtual. Păcat că se împotmoliseră.
Bosch mai știa și că, incluzându-l din nou în rotație, Billets îi dădea de înțeles că nu se aștepta să rezolve vreodată cazul. Cu fiecare zi în care un caz rămânea deschis, șansele de soluționare a acestuia scădeau vizibil.
- Bine, spuse Billets. Mai aveți ceva de spus?
Îl privi pe Bosch cu o sprânceană ridicată.
Brusc, el se gândi că probabil ea știa de telefonul de la BO. Ezită, apoi negă din cap la fel ca Edgar.
- Bine, băieți. Mulțumesc.
Se înapoiară la masa lor de lucru și Bosch îl sună pe Jesper.
- Manechinul e în siguranță, spuse el când criminalistul ridică receptorul. Ți-l aduc mai târziu, ăn cursul zilei de azi.
- E în ordine, omule. Dar nu de-aia te-am sunat. Voiam doar să-ți spun că pot completa raportul acela pe care ți l-am trimis despre skateboard. Asta, dacă mai are vreo importanță.
Bosch ezită un moment.
- Nu chiar, dar despre ce e vorba, Antoine?
Bosch răsfoi dosarul crimei până când găsi raportul de la DIS. Se uită pe el în timp ce îl asculta pe Jesper.
- Păi, acolo ziceam că placa a fost fabricată în intervalul cuprins între februarie `78 și iunie `86, nu?
- Exact. Îl am în față.
- Bun. Acum pot tăia mai mult de jumătate din acea perioadă. Placa a fost fabricată între `78 și `80. Doi ani. Nu știu dacă asta are vreo relevanță pentru caz.
Bosch parcurse raportul.
Precizarea făcută de Jesper nu conta cu adevărat, de vreme ce îl scoseseră pe Trent de pe lista suspecților și skateboard-ul nu avusese nicio legătură cu Arthur Delacroix. Dar Bosch era oricum curios în privința asta.
- Cum ai ajuns la această concluzie? Aici zice că același model a fost fabricat până în `86.
- A fost. Dar placa asta are înscrisă o dată pe ea. 1980.
Bosch era nedumerit.
- Stai un pic. Unde? Nu văd nicio....
- Am scos angrenajul - știi tu, roțile. Aveam puțin liber și am vrut să văd dacă nu cumva era vreo dată de fabricație pe dispozitiv. Cunoști, patent sau cod de marcă. Nu erau. Apoi am observat că cineva scrijelise data în lemn. În partea de jos a plăcii. Ulterior, aceasta a fost acoperită de angrenajul roților.
- Adică atunci când a fost făcută placa?
- Nu, nu cred. Nu e o treabă de profesionist. De fapt, a fost greu de descifrat. A trebuit să o pun sub o lupă specială. Cred că a fost doar un mod de a-și marca placa într-un mod secret, în caz că ar fi existat vreodată vreo dispută în privința proprietății. Sau dacă i-ar fi furat-o cineva. Cum spuneam și în raport, plăcile Boney au fost la un moment dat în mare vogă. Erau greu de procurat, mai degrabă puteai să furi una, decât să o găsești la magazin. Așa că, puștiul căruia i-a aparținut placa a scos angrenajul din spate - respectiv, roțile - și a scrijelit data. 1980. A. D.
Bosch îl privi pe Edgar, care vorbea la telefon acoperind receptorul cu palma. Un apel personal.
- Ai spus A.D.?
- Da, știi tu, ca în Anno Domini sau cum îi zice în latină. Înseamnă Anul Domnului. Am verificat.
- Nu, înseamnă Arthur Delacroix.
- Cine-i ăla?
- E victima, Antoine. Arthur Delacroix.
- La dracu`! N-am avut numele victimei aici, Bosch. Ai depus toate dovezile când încă era neica Nimeni și nu le-ai modificat ulterior. Eu nici măcar nu știam că ai făcut identificarea.
Bosch nu îl asculta. Pulsul i se accelerase.
- Antoine, nu pleca nicăieri. Vin într-acolo.
- Sunt aici.
47
Autostrada era aglomerată la acel început de weekend, și din această cauză Bosch nu se putea deplasa cu viteză spre centru.
Ardea de nerăbdare, și știa că starea lui se datora descoperirii lui Jesper și mesajului de la BO.
Își răsuci mâna pe volan, pentru a verifica ora și data.
De regulă transferurile aveau loc la sfârșitul unui interval de plată. Luna avea două perioade de plată - care începeau în data de întâi și în cea de 15. Nu voia să renunțe la caz, și nici să-l lase pe mâinile lui Edgar sau ale altcuiva. Voia să-l încheie el.
Bosch socase din buzunar mesajul telefon. Îl despături, în vreme ce conducea cu podurile palmelor. Îl studie un moment și apoi scoase telefonul. Formă numărul din mesaj și așteptă.
- Biroul de Operații, locotent Bollenbach la telefon.
Bosch închise telefonul, simțind cum fața i se congestionează. Se întrebă dacă Bollenbach avea identificare de apeluri pe telefon.
Știa că era ridicol să întârzie cu telefonul, căci inevitabilul se va produce independent de faptul că el suna sau nu.
Puse telefonul și mesajul deoparte și încercă să se concentreze asupra cazului, în special asupra informației primite de la Antoine Jesper despre skateboard-ul găsit în casa lui Nicholas Trent. Bărbatul pe care se străduise să-l dezvinovățească intrând în conflict cu alte persoane din departament era acum singurul suspect - aparent existând și dovezi fizice care-l legau de victimă.
Concluzia care se desprindea din toate astea era că poate Irving avusese dreptate. Sosise timpul ca Bosch să părăsească departamentul.
Telefonul sună și imediat se gândi că era Bollenbach. Nu vru să răspundă, dar se gândi că inevitabilul se va produce oricum.
La telefon era Edgar.
- Harry, ce faci?
- Ți-am spus. Trebuia să mă duc la DIS:
Nu voia să-i spună despre ultima descoperire a lui Jesper înainte de a vedea cu ochii lui despre ce era vorba.
- Puteam să vin cu tine.
- Ți-ai fi irosit timpul.
- Mda, ei bine, ascultă, Harry, te caută Billets și... circulă un zvron pe aici că o să fii transferat.
- Nu știu nimic despre asta.
- Ei, sper să-mi spui dacă se întâmplă ceva, nu? Am lucrat împreună mult timp.
- Tu o să afli primul, Jerry.
Când ajunse la Centrul Parker, Bosch îl rugă pe unul dintre ofițerii de patrulă care stăteau în hol să-l ajute să care manechinul până la DIS, unde i-l înapoie lui Jesper.
Acesta îl luă și îl depozită în dulap.
Jepser îl conduse pe Bosch într-un laborator unde skateboard-ul era așezat pe o masă. Aprinse lumina montată pe un stand de lângă placă și pe cea de deasupra capului. Răsuci o lupă mobilă deasupra skateboard-ului și îl invită pe Bosch să se uite.
Literele puteau fi citite cu ușurință.
1980 A.D.
Bosch înțelese de ce Jesper trăsese respectiva concluzie despre litere, mai ales că nu cunoștea numele victimei.
- Se pare că cineva le-a acoperit, spuse Jesper în timp ce Bosch continua să privească. După toate probabilitățile, skateboard-ul a fost recondiționat la un moment dat. Angrenaje și lăcuire nouă.
Bosch încuviință din cap.
- Dacă n-ai nimic împotrivă, o să iau skateboard-ul cu mine, să-l arăt câtorva oameni.
- Eu am terminat cu el, spuse Jesper. E al tău.
Aprinse din nou lumina de deasupra capului.
- Ai verificat și sub roțile astea?
- Desigur. Dar nu e nimic acolo. Așa că le-am pus la loc.
- Ai o cutie, sau ceva de genul ăsta?
- Oh, am crezut că o să pleci pe skateboard de aici, Harry.
Bosch nu zâmbi.
- Era o glumă.
- Da, știu.
Jesper ieși din încăpere și se întoarse cu o cutie goală din carton, care era destul de lungă încât să încapă skateboard-ul. Puse în ea placa și setul detașat de roți împreună cu șuruburile, care erau într-o mică pungă de plastic.
Bosch îi mulțumi.
- M-am descurcat bine, Harry?
Bosch ezită câteva clipe înainte de a-i răspunde.
- Da, așa cred, Antoine.
Jesper arătă către obrazul lui Bosch.
- De al bărbierit?
- Cam așa ceva.
Drumul înapoi către Hollywood fu și mai anevoios pe autostradă.
În cele din urmă, Bosch renunță la ieșirea Alvarado și o luă pe Sunset. Merse pe acolo tot restul drumului până la secție, dești știa că nu câștigă timp.
În vreme ce conducea, se tot gândea la skateboard și la Nicholas Trent, încercând să potrivească lucrurile în cadrul de timp și cu dovezile pe care le aveau la dispoziție. Nu reuși. Lipsea un element al ecuației.
Știa că până la un punct totul era logic, și spera să ajungă la liman dacă va avea timpul necesar.
La 4,30, Bosch izbi de perete ușa din spate a secției ducând în brațe cutia cu skateboard-ul.
Străbătea repede holul către camera detectivilor, când Mankiewicz scoase capul din biroul de gardă.
- Hei, Harry?
Bosch ridică privirea către el, dar continuă să meargă.
- Ce-i?
- Am auzit vestea. O să ne lipsești pe aici.
Vestea se răspândea cu repeziciune.
Bosch mătură cu palma mâinii stângi suprafața unui ocean imaginar. Era un gest rezervat de obicei șoferilor de mașini de patrulare care treceau pe stradă. Însemna „Vânt în pânze, frate”. Bosch își continuă drumul.
Pe biroul lui Edgar era o planșă albă, enormă, care acoperea și cea mai mare parte din biroul lui Bosch. Desenase pe ea ceva ce semăna cu un termometru.
Era Wonderland Avenue, sensul giratoriu de la capăt fiind bulbul termometrului. Din stradă erau trasate linii, semnificând diferite case. Din aceste linii se desprindeau nume scrise cu marker verde, albastru și negru.
Bosch privi diagrama străzii fără să pună nicio întrebare.
- Ar fi trebuit să facem asta de la început, spuse Edgar.
- Cum funcționează?
- Numele verzi sunt locuitorii din 1980 care s-au mutat ulterior. Cele albastre aparțin persoanelor care au venit după 1980 și au plecat deja. Numele negre sunt locuitorii actuali. Oriunde vezi doar nume negru - ca al lui Guyot, de exemplu - asta înseamnă că a fost acolo tot timpul.
Bosch încuviință din cap. Erau doar două nume scrise cu negru. Al doctorului Guyot și al cuiva pe nume Al Hutter, care locuia în capătul străzii opuse locului crimei.
- Bun, spuse Bosch, deși nu știa la ce mai putea folosi harta acum.
- Ce e în cutie?
- Skateboard-ul. Jesper a descoperit ceva.
Bosch puse cutia pe birou și scoase capacul. Îi arătă lui Edgar data și inițialele scrijelite pe placă.
- Trebuie să-l cercetăm din nou pe Trent. Poate să luăm în calcul teoria aia a ta cum că el s-a mutat în cartier din pricina faptului că îngropase copilul acolo.
- Dumnezeule, Harry, aproape că am glumit când am spus asta.
- Ei bine, acum nu mai e o glumă. Trebuie să-i facem profilul lui Trent, cel puțin din 1980 încoace.
- Și între timp prindem următorul caz de aici. Ce dulce...
- Am auzit la radio că în weekend-ul ăsta o să plouă. Dacă avem noroc, toată lumea o să stea acasă, liniștită.
- Harry, cele mai multe crime se comit în case.
Bosch privi de-a curmezișul încăperii și o văzu pe Billets în picioare, în biroul său. Îi făcea semn să se ducă acolo. Uitase că Edgar îi spusese că îl căuta. Arătă cu degetul spre Edgar și apoi către el, întrebând dacă voia să vorbească cu amândoi.
Billets clătină din cap și își îndreptă degetul numai către Bosch. Știa despre ce era vorba.
- Trebuie să mă duc la Billets.
Edgar ridică privirea către Bosch. Și el bănuia motivul pentru care fusese convocat.
- Noroc, partenere.
- Da, partenere. Dacă mai e cazul.
Traversă camera detectivilor către biroul lui Billets, care acum se așezase la masa de lucru.
Nu-l privi, în vreme ce vorbea.
- Harry, ai o depeșă de la BO. Sună-l pe locotenentul Bollenbach înainte de a face orice altceva. E un ordin.
Bosch încuviință din cap.
- L-ai întrebat dacă sunt detașat?
- Nu, Harry. Sunt prea supărată din cauza asta. Mă temeam că dacă întreb o să mă cert cu el pe tema asta, și omul nu are nicio vină. E doar mesagerul.
Bosch zâmbi.
- Ești supărată?
- Da. Nu vreau să te pierd. Mai ales din cauza picii pe care ți-o poartă cineva din conducere.
El încuviință din cap și ridică din umeri.
- Mulțumesc doamnă locotenent. De ce nu-l suni acum, ca să terminăm odată cu asta?
În clipa aceea ridică privirea către el.
- Ești sigur? Aș putea să mă duc să-mi iau o cafea ca să te las singur în birou, dacă vrei.
- E în regulă. Formează numărul.
Ea sună la biroul lui Bollenbach. Acesta răspunse imediat.
- Domnule locotenent. Sunt locotenent Billets. Detectivul Bosch e acum în biroul meu.
- Foarte bine, doamnă locotenent. Așteptați un pic să găsesc ordinul.
Se auzi un fâșâit de hârtii, după care Bollenbach își drese vocea:
- Detectivul High... Hyeronim.... ăsta e....
- Hyeronimus, spuse Bosch. Rimează cu Anonimus.
- Atunci Hyeronimus. Domnule detectiv Hyeronimus Bosch, aveți ordin să vă prezentați la Divizia de Furturi și Omucideri la ora 8 dimineața, pe 15 ianuarie. Asta e tot. Ordinul vă e clar?
Bosch era înmărmurit. DFO însemna o promovare. El fusese detașat de la DFO la Hollywood cu mai bine de 10 ani înainte. O privi pe Billets, al cărei chip exprima un amestec de surpriză și suspiciune.
- Ați spus DFO?
- Da, domnule detectiv, Divizia de Furturi și Omucideri. Ordinul e clar?
- Care e noua mea misiune?
- Tocmai v-am spus. Vă prezentați la.....
- Nu, vreau să zic, ce fac la DFO? Care e poziția mea acolo?
- O să aflați amănunte de la noul dumneavoastră ofițer comandant în dimineața zilei de 15. Asta e tot ce am pentru dumneavoastră, domnule detectiv Bosch. Vă urez un weekend plăcut.
Bosch o privi pe Billets.
- Ce crezi? E cumva o glumă?
- Dacă e, mi se pare foarte bună. Felicitări.
- Dar acum 3 zile Irving mi-a spus să mă pensionez. După aia revine asupra hotărârii și mă trimite la Centru?
- Ei bine, poate că vrea să te urmărească mai îndeaproape. Nu degeaba Centrului Parker i se spune Casa de Sticlă, Harry. Fii cu luare-aminte.
Bosch încuviință.
- Pe de altă parte, spuse ea, știm amândoi că locul tău e acolo. Nu ar fi trebuit să pleci de la DFO de la bun început. Poate că se închide cercul. Orice-ar fi, o să ne lipsești. O să-mi lipsești Harry. Faci treabă bună.
Bosch mulțumi din cap. Se pregăti să plece, dar apoi privi din nou către ea și zâmbi.
- N-o să crezi ce-ți spun, mai ales în împrejurările date, dar ne concentrăm din nou asupra lui Trent. Cei de la DIS au stabilit o legătură între băiat și skateboard.
Billets își dădu capul pe spate și râse atât de tare încât atrase atenția tuturor celor care se aflau în camera detectivilor.
- Ei bine, spuse ea, cu siguranță că atunci când Irving va auzi vestea, o să schimbe DFO cu Divizia Sud-Vest.
Se referea la centrul bandelor din sud-vestul orașului. Un posta care ar fi ilustrat perfect principiul terapiei pe autostradă.
- Nu mă-ndoiesc, spuse Bosch.
Billets redeveni serioasă. Îl întrebă pe Bosch despre ultima întorsătură a cazului și ascultă cu atenția în timp ce el își expunea planul de a alcătui profilul fostului decorator de platou de filmare.
- Uite ce e, zise ea când el termină. Vă scot din rotație. Nu are sens să preiei un nou caz, de vreme ce pleci la DFO. Concentrați-vă asupra lui Trent, și țineți-mă la curent cu noutățile. Ai 4 zile la dispoziție, Harry. Nu lăsa cazul ăsta nerezolvat înainte de a pleca.
Bosch încuviință din cap și părăsi biroul. În timp ce se îndrepta spre locul lui, simțea toate privirile ațintite asupra-i.
- Deci? șopti Edgar. Unde te-au transferat?
- DFO.
- DFO?
Ridicase tonul atât de tare, încât auziseră toți cei din încăpere.
Bosch simți cum se roșește la față. Știa că toată lumea îl privea.
- Dumnezeule, exclamă Edgar. Mai întâi Kiz și acum tu. Eu ce sunt, un nenorocit de ficat ciopârțit?
48
La combină se auzea Kind of Blue.
Bosch stătea cu ochii închiși în șezlong, relaxat cu o sticlă de bere în mână. Fusese o zi confuză, la sfârșitul unei săptămâni la fel de nebuloase. Acum voia doar să se lase purificat de muzică.
Simțea că ceea ce căuta se afla deja în posesia lui. Trebuia doar să pună în ordine lucrurile și să le elimine pe cele nesemnificative.
Lucrase cu Edgar până la 7, când hotărâseră să se oprească.
Edgar nu se putea concentra. Vestea despre transferul lui Bosch îl afectase mai tare decât pe partenerul său. Edgar o resimțea ca pe un afront personal fiindcă alegerea nu se oprise asupra lui.
Bosch încercase să-l consoleze, asigurându-l că locul în care se ducea era un cuib de viespi, dar toate strădaniile sale se dovediseră zadarnice. Bosch îl sfătuise pe partenerul său să se ducă acasă, să bea ceva și să se culce devreme. Aveau să strângă informații despre Trent lucrând tot weekend-ul.
Acum Bosch bea o bere și moțăia în fotoliu. Era pe punctul de a începe o etapă nouă a vieții sale. O perioadă marcată de pericole sporite, mize mai mari și recompense pe măsură. Asta-l făcea să zâmbească, acum, când știa că nimeni nu-l privea.
Sună telefonul, și Bosch se ridică în capul oaselor. Opri combina și se duse în bucătărie.
Când răspunse, o voce de femeie îi spuse să aștepte pentru a vorbi cu chestorul adjunct Irving. După o așteptare lungă, la celălalt capăt al firului se auzi vocea lui Irving.
- Domnule detectiv Bosch?
- Da?
- Ați primit azi ordinul de transfer?
- Da, l-am primit.
- Bun, voiam să vă anunț că am hotărât să vă aduc înapoi la Divizia de Furturi și Omucideri.
- De ce, domnule comandant?
- Pentru că, după ultima noastră conversație, am hotărât să vă mai acord o șansă. Veți ocupa un post care-mi va permite să vă urmăresc îndeaproape fiecare mișcare.
- Ce post?
- Nu vi s-a spus?
- Mi s-a cerut doar să mă prezint la DFO la începutul următoarei perioade de plată. Atât.
La telefon se așternu tăcerea, și Bosch se gândi că acela era momentul când avea să descopere nisipul din uleiul de motor. Se întorcea la DFO, dar pe ce post?
În cele din urmă, Irving vorbi.
- Veți ocupa vechiul post. Omucideri Speciale. S-a eliberat un post azi, după ce detectivul Thornton și-a predat insigna.
- O să lucrez cu Kiz Rider?
- Asta va depinde de locotenentul Henriques. Dar detectiv Rider nu are partener în acest moment, iar dumneavoastră ați stabilit cu ea o relație de lucru veche și statornică.
Bosch încuviință din cap. Era încântat, dar nu voia să-i împărtășească starea lui de spirit lui Irving.
Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Irving spuse:
- Domnule detectiv, poate te simți ca și cum ai căzut în canal și ai ieșit de acolo mirosind a trandafiri. Să nu crezi asta. Nu te hazarda în presupuneri. Să nu faci nicio greșeală. Sunt cu ochii pe tine. E limpede?
- Da.
Irving închise fără să mai adauge un cuvânt.
Bosch rămase acolo, în întuneric, cu receptorul la ureche.
În cele din urmă închise și se duse înapoi în living. Se gândi să o sune pe Kiz și să o întrebe ce știa, dar hotărî să aștepte.
Când se așeză la loc în șezlong, simți o înțepătură în coapsă. Băgă mâna în buzunar și scoase minireportofonul.
În porni și ascultă schimbul său de replici cu Surtain, reporterița de televiziune, din fața casei lui Trent din seara în care acesta se sinucisese.
Filtrând lucrurile prin prisma celor întâmplate, Bosch se gândi că poate ar fi trebuit să facă sau să spună mai mult în efortul de a o opri pe reporteriță.
După ce auzi pe bandă ușa mașinii trântindu-se, opri casetofonul și dădu banda înapoi. Își dădu seama că încă nu ascultase în întregime discuția lui Edgar cu Trent, fiindcă între timp fusese ocupat cu percheziționarea casei. Hotărî să asculte chiar atunci convorbirea dintre cei doi. Avea să fie un punct de pornire al investigațiilor din weekend.
În vreme ce asculta, Bosch încerca să descopere noi sensuri ale cuvintelor și propozițiilor, menite să-l dezvăluie pe ucigaș.
Tot timpul, se baza pe instinctele sale.
Disperarea din vocea lui Trent îi întărea convingerea că bărbatul nu era un ucigaș. Și asta, desigur, venea în contradicție cu ceea ce știa el în acel moment.
Termină de ascultat discuția cu Trent, dar nimic din aceasta nu-i atrase în mod deosebit atenția. Derulă banda, hotărând să o asculte din nou. Și la începutul celei de-a doua audiții descoperi ceea ce căuta.
Derulă repede banda înapoi și ascultă schimbul de replici dintre Edgar și Trent care-i atrăsese atenția. Își amintea că această parte a discuției o ascultase din holul casei lui Trent. Dar până în acel moment îi scăpase semnificația cuvintelor rostite.
- Vă plăcea să-i priviți pe copii jucându-se acolo sus, în pădure, domnule Trent? întrebă Edgar.
- Nu, nu îi puteam vedea dacă se jucau sus, în pădure. Ocazional urcam cu mașina sau îmi plimbam câinele - când încă mai trăia - și îi vedeam pe copii escaladând dealu. Fata de peste drum. Copiii Foster de vizavi. E proprietate municipală - singura bucată de teren fără construcții din zonă. Așa că se duceau acolo să se joace. Câțiva dintre vecini credeau că cei mai mari mergeau până acolo pentru a fuma, și își manifestau temerea că vor aprinde tot dealul.
Opri banda și se întoarse în bucătărie, la telefon. Edgar răspunse după primul apel. Bosch își dădu seama că nu dormea încă. Era abia ora 9.
- N-ai luat nimic cu tine acasă, nu?
- La ce te referi?
- Lista inversă.
- Nu, Harry, e la birou. Ce s-a întâmplat?
- Îți amintești dacă azi, când făceai harta pe planșă, ai întâlnit numele Foster pe Wonderland?
- Da, numele de familie.
Așteptă. Edgar tăcea.
- Jerry, îți amintești?
- Așteaptă puțin, Harry. Mă gândesc.
Se lăsă din nou tăcere.
- Hm, spuse Edgar în cele din urmă. Nu-mi amintesc de niciun Foster.
- Cât de sigur ești?
- Ascultă, Harry. Nu am nici planșa, nici listele aici. Dar cred că mi-aș fi amintit numele ăla. De ce e așa de important? Ce se întâmplă?
- Te sun din nou mai târziu.
Bosch luă telefonul cu el la masa din sufragerie, unde-și lăsase servieta. O deschise și scoase dosarul crimei.
Ajunse repede la pagina pe care se afla lista cu rezidenții din acel moment de pe Wonderland, cu numele și adresele lor de telefon. Nu era niciun Foster pe listă.
Ridică receptorul și formă un număr. După 4 apeluri, îi răspunse o voce pe care o recunoscu.
- Doctore Guyot, sunt detectivul Bosch. Este o oră prea târziu?
- Bună seara, domnule detectiv. Nu, nu e o oră târzie. Timp de 40 de ani am primit telefoane la orice oră din noapte. Ce vă fac diversele dumneavoastră răni?
.............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu