Fetița cu ochi albaștri, Michel Bussi

...........................................................

                      2-6

            Miriam își ridică ochii spre pendulă.

   - Ei bine, nu-ți pierzi pierzi timpul... Pesemne nu erai genul care să doarmă în noaptea de Crăciun...
   - Nu, nu tocmai... Haide, grăbește-te, Mariam... Ai auzit-o pe Lylie mai devreme. Am curs...
   Pupila lui Mariam străluci.

   - Asta să i-o spui lu’ mutu’, la mine nu ține... Bine, uite-ți cadoul!
   Ea deschise un sertar, prinse cadoul minuscul și i-l întinse lui Marc. Tânărul îl înșfăcă avid și dădu să se întoarcă spre ușa barului Lenine.

   - Nu-l deschizi acum?

   - Nu... Imaginează-ți, dacă e intim... O jucărie sexuală...Un chiloțel...

   - Nu glumesc, Marc.

   - Atunci, de ce vrei să-l deschid în fața ta?

   - Pentru că ghicesc ce e în pachet, șmecherilă. Ca să te pot aduna de pe jos când o să ți se taie picioarele!
   Marc se holbă la Mariam, încremenit.

   - Știi ce e în pachet?!

   - Da... în linii mari, da. E mereu același lucru. Când...
   Un client, vizibil grăbit, tropăia în spatele lui Marc, scrutând cu nerăbdare rândul de Marlboro.

   - Când ce anume?
   Mariam oftă.

   - ...când o fată se cară cu o oră în avans, prostuțule. Cu o oră în avans față de tipul pe care-l lasă singur pe un scaun în barul meu!
   Marc încasă lovitura. Se gândi rapid la inelul cu safir de pe degetul lui Lylie. La crucea tuaregă pe care nu și-o pusese la gât.Izbuti să ridice din umeri, făcând pe nepăsătorul.
   - Pe mâine, Mariam. Aceeași oră, aceeași masă. Aproape de geam. Două locuri, da?
   Apucă pachetul într-o mână pe care se strădui să și-o controleze și ieși.
   În timp ce-i întindea trei pachete de țigări clientului ei, Mariam îl privi pe Marc cum se îndepărtează. Spusese prea multe, în situația dată. Nu mai era la fel de sigură pe ea... Marc și Emilie formau o pereche curioasă, stranie, care nu semăna cu nicio alta, dar era convinsă că în orele următoare Marc avea să-și joace destinul pe te miri ce, o alegere bună sau una proastă...
   Marc dispăru la rândul lui în piața universității Paris VIII, ca și când mantaua lui cenușie se topise în asfalt. Mariam se lăsă distrasă pentru o clipă de valul neîntrerupt al trecătorilor.
   Tânărul, neîndoielnic, fugea, frământat de certitudinile sale. Totuși, se gândea Mariam, un singur detaliu, un grăunte de nisip, putea să-i dea totul peste cap, putea să-i răstoarne convingerile cele mai intime; întreaga lui viață.
   Bătaia de aripi a unei libelule.
   Marc se îndepărtă iute de barul Lenine, urcând pe avenue de Stalingrad, cam la întâmplare, către stadionul Delaune. Viitura salariaților matinali grăbiți se limpezea. Întâlnea de acum pe trotuar mai mult persoane vârstnice și mame de familie înconjurate de copii și de pungi din plastic agățate de cărucior. Merse în continuare pe bulevard vreo cincizeci de metri, pentru a fi aproape singur. Cu mâini tremurătoare, rupse hârtia de staniol, băgând neglijent ambalajul în buzunarul blugilor. Descoperi o cutiuță.Cartonul cedă sub degetele lui nervoase.
   Obiectul îi căzu în căușul palmei.
   Marc se clătină.
   Picioarele refuzară preț de câteva clipe să-l mai poarte. Se dădu înapoi, ca o marionetă dezarticulată, doi metri. Spatele i se propti în metalul rece al unui stâlp de iluminat. Răsuflă lent, pentru a-și redobândi echilibrul și respirația.
   Să nu intru în panică, să nu mă grăbesc, să restabilesc controlul.
   Porțiunea de stradă rămăsese pustie, dar n-avea decât să strige, ar fi fost auzit, ar fi venit careva. Nu. Trebuia să facă apel la rațiune.
   Fără să vrea, respirația i se accelera, simțea că se sufocă...Aceleași simptome de agorafobie, de când avea doi ani.
   Să respire ușor, să redevină calm.
   Agorafobia, contrar a ce se crede adesea, nu este teama de spațiile largi sau de mulțime... Este doar teama de a nu putea fi salvat... Teama de frică... Logic, o astfel de panică se manifestă în locuri în care te simți izolat, un deșert, o pădure, un munte, oceanul... Dar și în mijlocul unei mulțimi, al unui amfiteatru, al unui stadion; pe o stradă ticsită de lume, la fel de bine ca pe o stradă pustie...
   Treptat, Marc se obișnuise, știa să reziste crizei când nu era prea intensă.
   Alertele erau rare acum. Reușea să meargă la cursuri în săli de clasă pline ochi, să ia metroul, să meargă la concert...
   Respiră.
   Încetul cu încetul, suflul lui își reluă ritmul normal. Se sprijinea în continuare de stâlpul de iluminat, chiar dacă tubul din oțel îi schingiuia spinarea.
   Marc își coborî privirea către obiectul din mână.
   Ținea în podul palmei o jucărie miniaturală.
   Un avion.
   Un model la scară redusă. Replica exactă a unui Airbus A300, din fier, destul de greu, de un alb lăptos, cu excepția cozii avionului, în albastru-alb-roșu. O jucărică Majorette, cum se găsesc cu miile pe etajerele din camerele băiețeilor.
   Mâna lui Marc tremura; se reînchise peste carlinga rece.
   Ce însemna asta?
   O glumă?
   Un cadou morbid care să acompanieze lectura din caietul lui Grand-Duc?
   Ridicol...
   Marc trebuia să reflecteze. Nu mai era nimic altceva decât această jucărie?
   Scotoci în buzunarul blugilor, îndreptă ambalajul mototolit al avionului. Se enervă pe el însuși: descoperi, amestecată cu hârtia pe care o rupsese în mare grabă, o foicică albă, scrisă de mână. Marc recunoscu imediat scrisul lui Lylie. Își înfipse și mai adânc spinarea în stâlpul de iluminat și citi:
    Marc,
   Trebuie să plec. Nu fi supărat pe mine, e ceva ce mi-am promis-o dintotdeauna.
   Să plec, de cum voi fi împlinit optsprezece ani. Să plec departe, altundeva... în India, în Africa, în Anzi... sau înTurcia, de ce nu? Nu fi neliniștit, nu te teme de nimic, sunt obișnuită cu avionul, nu-i așa? Sunt puternică.
   Voi supraviețui. Încă odată.
   Dacă ți-aș fi vorbit, n-ai fi fost de acord. Dar dacă stai să te gândești puțin, o să-mi dai dreptate. Nu putem continua astfel, în îndoială. Pentru asta, Marc, trebuie să mă îndepărtez. De tine.Trebuie să recapitulez. Și să tai crengile uscate...
   Marc, nu încerca să mă găsești, să mă chemi, nimic. Am nevoie de distanță, am nevoie de timp.
   Așa cred.
   Într-o zi, vom ști cine suntem, unul și celălalt; unul pentru celălalt.
   Ai grijă de tine.
   Emilie

     Marc simți din nou cum i se accelerează respirația. Se strădui să respingă gândurile care i se îmbulzeau în craniu.
   Să acționeze.
   Înaintă un pas, își deschise rucsacul Eastpack, băgă în el avionul în miniatură, scrisoarea și hârtia. Respiră o clipă, apoi își luă telefonul mobil. Lucrul pentru France Telecom îi permisese achiziționarea unor modele performante, pentru el și pentru Lylie, ultimul răcnet, cu înregistrare automată a numerelor.
   Fără să se gândească, derulă numele din agendă, se opri la Lylie, apăsă pe tasta verde. Ecranul se lumină, sunatul i se păru interminabil.
   De foarte multe ori îi telefona lui Lylie fără ca ea să răspundă. Mesageria vocală intra exact după al șaptelea apel. Numără în gând. După cel de-al patrulea, își pierduse deja speranța.
   „Bună ziua, sunt Emilie. Lăsați-mi un mesaj, vă sun eu înapoi imediat ce pot. Pe curând. Kiss.”
   Marc înghiți în sec. Vocea lui Lylie îi aduse lacrimile în ochi.
   - Lylie. Sunt Marc. Sună-mă, te rog. Oriunde ai fi. Te rog, sună-mă. Te îmbrățișez. Țin la tine. Mai mult ca la orice. Sună-mă.Întoarce-te la mine.
   Marc închise. Merse domol pe trotuarul bulevardului Stalingrad, răsucind pe toate fețele cuvintele lui Lylie.
   „Să plec departe”...
   „Să recapitulez”...
   „Să tai crengile uscate”...
   Ce voia să spună?
   Marc nu era stupid, cei optsprezece ani împliniți de Lylie nu erau decât un pretext, toată punerea în scenă se lega de caietul lui Grand-Duc, carnetul pe care Lylie îl citise toată noaptea. Ce găsise în el? Ce ghicise în el?
   „Vom ști cine suntem, unul și celălalt; unul pentru celălalt”...
   Nu! Marc nu împărtășea îndoielile lui Lylie. Nimic pe lume nu i-ar fi putut clinti convingerea intimă.
   Marc ajunse în Piața General-Leclerc. Autobuzele se încrucișau în rânduri
strânse de o parte și de cealaltă pe rue Gabriel-Peri și avenue du Colonel-Fabien.
   Ce putea să facă? Cum s-o regăsească pe Lylie? Să urmeze același drum ca ea? Să citească carnetul lui Grand-Duc până la ultima pagină, pentru a ghici tot ce ghicise Lylie?
   Marc se enervă. Rămase nemișcat în fața acelui du-te-vino de autobuze din piață. I se părea imposibil să stea pe loc atât cât să citească suta aia de pagini cu speranța ipotetică de a descoperi vreo pistă. Își scoase din nou telefonul mobil, intră în agendă, se opri la „S” . Serviciu.
   Marc se îndepărtă puțin de piață, în care zgomotul circulației era asurzitor.
   - Alo? Jennifer?... Super, sunt Marc. Scuză-mă, sunt supergrăbit. Am nevoie de o informație, îmi trebuie mie. Numărul de telefon și adresa unui tip din Paris... Îți notezi numele?... Grand-Duc. Credule Grand-Duc... Da, știu, nu-i un prenume foarte întâlnit. Altul ca el sigur nu mai există...
   Jennifer, colega de la France Telecom, avea vârsta lui, studia limbi moderne aplicate, iar Marc bănuia că, fără ca el să se fi străduit prea tare, fata îl plăcea foarte tare. Cu telefonul încă lipit de ureche, își ridică ochii, observă câteva clipe pe cerul albastru cele trei clopote din vârful bazilicii Saint-Denis, pe deasupra clădirilor, câteva străzi mai jos.
   - Da?... Într-adevăr, le-ai găsit? Super!
   Marc notă grăbit telefonul și adresa lui Grand-Duc. Îi aruncă lui Jennifer un „Mersi” zorit înainte de a închide și formă imediat numărul detectivului privat.
   Telefonul sună îndelung, în gol, înainte să intre un nou robot telefonic. Marc se enervă. Cu atât mai rău, trebuia să dea cărțile pe față, să nu piardă timpul.
   - Grand-Duc? Sunt Marc Vitral. Trebuie neapărat să dau de dumneavoastră sau, mai bine, să ne întâlnim. Cât mai curând posibil. E vorba de Lylie. Și despre caietul pe care l-ați scris pentru ea. E la mine, mi l-a încredințat, acum îl citesc. Ascultați-mă, dacă primiți acest mesaj, sunați-mă pe mobil. Mă grăbesc către dumneavoastră, voi ajunge în cel mult trei sferturi de oră...
   Marc își puse telefonul mobil în buzunar, acum hotărât. Se întoarse și o luă în sus cu pași mari pe bulevardul Stalingrad, în direcția stației terminus a liniei 13.
   Grand-Duc locuia pe rue de laButte-aux-Cailles, la numărul 21. Marc recapitulă în minte liniile principale de pe harta metroului. De doi ani de când se plimba singur pe străzile Parisului, învățase să-și ia puncte de reper, fără să mai aibă nevoie, de-acum, de hărțile stațiilor. Linia 13, în direcția Chatillon-Montrouge, îl va duce în centru, prin Saint-Lazare, Champs-Elysees, Invalizi, Montparnasse... Butte-aux-Cailles se găsea pe linia 6, în direcția Nation, între Glaciere și Place-d’Italie. A priori, trebuia să schimbe la Montparnasse. În total vreo douăzeci de stații, poate ceva mai multe.
  

       Câteva minute mai târziu, Marc se găsea din nou în fața universității Paris VIII, pe rue Lenine.

   Aruncă o privire către barul lui Mariam, de departe, apoi se lăsă înghițit de metrou. Pe culoar, chiar după prima curbă, un pic apărat de vânt, un tip dormea pe un cearșaf murdar, alături de câinele lui, o corcitură gălbuie, slăbănoagă. Omul nici măcar nu cerșea. Marc îi lăsă doi franci pe cuvertură, aproape fără a-și încetini mersul. Câinele își întoarse capul și-l privi plecând cu un aer uimit.

   De doi ani de când Marc rătăcea prin metroul parizian, continua să strecoare câte o monedă aproape de fiecare dată când nimerea peste un om al străzii, obicei păstrat din Dieppe, unde bunică-sa le dădea întotdeauna de pomană tipilor de pe stradă. Ea îl învățase, îi explicase, an după an, soclul valorilor, solidaritatea, cum să-și depășească frica de săraci, cum să treacă peste rușinea de a dărui; făcea acum parte din morala lui, la Paris ca la Dieppe sau în orice alt oraș din lume în care ar fi mers. Îl costa o avere! Lylie îl lua peste picior, cu delicatețe.
   Niciun parizian nu făcea una ca asta! Asta înseamnă că nu era parizian.
   Nu era aproape nimeni pe peronul pentru sensul de mers Saint-Denis - Paris. Ce noroc, se gândi Marc. Trei sferturi de oră cu metroul, douăzeci de stații... va avea timp să continue lectura din caietul lui Grand-Duc, să încerce să înțeleagă, la rândul lui.
   Să meargă pe urmele lui Lylie.
   Patru cuvinte îl bântuiau pe Marc.
   „Să tai crengile uscate”...
   Ce voia să spună Lylie?
   Să tai crengile uscate?
   Metroul intră în stație. Marc urcă în vagon, scoase caietul verde.
   O idee nebunească și stăruitoare i se incrusta în minte. Și dacă avionul nu era decât o momeală, o punere în scenă pentru a-l impresiona? Lylie nu-i spusese totul. Inelul, de pildă. Safirul pe care îl purta, de unde apăruse? Erau prea multe părți de umbră.
   Și dacă lui Lylie nu i se năzărise niciodată să plece departe, altundeva? Și dacă Lylie rămăsese acolo, aproape, având cu totul alt scop...
   De a-l îndepărta.
   De a-l îndepărta fiindcă voia să întreprindă ceva riscant, periculos.
   De a-l îndepărta fiindcă el n-ar fi fost de acord.
   Să tai crengile uscate...
   Și dacă Lylie descoperise adevărul și căuta doar să se răzbune?

12

          Jurnalul lui Credule Grand-Duc
   Avantajul cu ziariștii din presa regională e că rareori dau lovitura înaintea celor din Paris.

   Chiar când faptele diverse se desfășoară sub nasul lor, în grădina lor, publicațiile și televiziunea din Paris sunt totuși anunțate înainte, sosesc cele dintâi și obțin interviurile principalilor actori ai evenimentului încă de la ediția de seară.

   Așa că, atunci când presa regională deține o informație care poate interesa întreaga Franță, nu renunță la ea... Dimpotrivă, desfășoară comori de ingeniozitate pentru a o fructifica, pentru a o stoarce de tot sucul, până la ultima picătură.
   La un sfert de oră după telefonul lui Pierre Vitral, un ziarist de la Informations dieppoises debarca la ei acasă, în rue Pocholle.Lucile Moraud se mișcase cât putuse de repede. Ziarul L’Est republicain aparținea aceluiași grup de presă ca și Informations dieppoises, săptămânalul local. Corespondentul din Dieppe avea misiunea să recupereze primele informații, primele fotografii și să trimită apoi prin fax tot restul la sediu, la Nancy.

   Lucile Moraud și-a negociat exclusivitatea la televiziunile regionale, FR3 - Franche-Comte și FR3 - Haute-Normandie.
   Strategia era calculată la marele fix pentru a vinde un maximum de ziare a doua zi: trebuia sensibilizată opinia publică, trebuiau date câteva detalii la televizor, în seara acelei zile, încât fiecare să simtă nevoia de a citi interviul exclusiv al soților Vitral, publicat în întregime pe pagina a doua din ziarul L’Est republicain.
   Scurtele reportaje ale televiziunilor regionale au fost reluate încă de seara de posturile naționale. O echipă de la TF1 a sosit chiar să-l încolțească pe Leonce de Carville în fața casei lui, la Coupvray, înainte ca avocații să fi apucat să se interpună și să-l facă să-și țină gura. A turnat cu mâna lui gaz pe focul mediatic.
   Nu, nu nega nimic.
   Da, le propusese bani soților Vitral.
   Da, avea convingerea intimă că fetița salvată era nepoțica lui, Lyse-Rose, și acționase doar din generozitate față de familia Vitral, sau din milă, ambele părând să se confunde pentru el. Dumnezeu, bineînțeles, îi cruțase familia. Nu putea fi altfel.
   În ziua următoare, la 18 februarie 1981, a adăugat chiar în direct la postul RTL, în jurnalul de la ora zece:
   - În caz de îndoială, dacă nu se cunoaște adevărul cu certitudine, atunci judecătorul trebuie să se gândească la interesul copilului, exclusiv la interesul copilului. Dacă ar fi posibil, ar trebui ca bebelușul să aleagă. Dacă ar putea, cine se poate îndoi că acest nou-născut n-ar alege viitorul pe care i-l ofer eu, și nu pe cel al familiei Vitral?
   Lucrând la acest caz, am aflat că mașinăria mediatică funcționează ca un enorm bulgăre de zăpadă aruncat la vale, pe care nimeni nu-l mai poate controla. Dacă vă mai aduceți aminte astăzi de cazul „Libelula”, fără îndoială vă amintiți exact momentul cu pricina, cele câteva săptămâni de dinaintea procesului. Între februarie și martie 1981, cu excepția campaniei prezidențiale, bineînțeles, nu s-a mai vorbit decât despre asta. Franța era divizată în două tabere, în linii mari, dacă schematizez, bogații împotriva săracilor. Două tabere inegale, prin urmare. Dacă tăiem Franța în două, în funcție de bogăția medie, există mult mai multă lume dedesubt decât deasupra. Marea majoritate a francezilor a ținut deci trup și suflet cu familia Vitral, care și-a îndesit aparițiile la televiziune, la radio, în ziare.
   Gândiți-vă, un foileton căruia nu i se cunoștea sfârșitul!
   Carville a trebuit să-și asume, vrând-nevrând, rolul personajului negativ.
   Serialul Dallas începea să măture, ca un talaz, întreaga Franță. Leonce de Carville nu avea, fizic, nimic dintr-un J.R. Ewing, și totuși a fost comparat fără nicio jenă cu acesta. Ocazia era prea la îndemână. Și, ca în Dallas, J. R. De Carville putea să câștige.
   Suspans. Emoție.
   Poate că și dumneavoastră vă aleseserăți tabăra, la vremea aceea?
   Eu, nu. Pe-atunci, nici că-mi păsa de cazul „Libelula”. Toate detaliile le-am aflat după aceea, în decursul îndelungatei și minuțioasei mele investigații. În februarie ’81, încă mă ocupam de cazul meu legat de cazinou; de pe coasta bască, trecuserăm pe Coasta deAzur și pe Riviera, în partea italiană. Filaje și iar filaje. O slujbă adormitoare care îmi aducea din ce în ce mai puțini bani.

   Îmi amintesc totuși că întrezăriserăm un fragment de emisiune, un fel de reality-show avant la lettre, într-o seară, destul de târziu, pe când trăgeam de timp într-o cameră de hotel. Invitată era NicoleVitral. Treptat, Nicole acaparase relațiile cu media. Pierre Vitral fusese depășit de multă vreme de mașinăria pe care o pusese în mișcare.
   Fugea de camerele de filmat. Dacă i-ar fi stat în puteri, poate că ar fi oprit totul, lăsând justiția să-și facă treaba, chiar cu riscul de a pierde.
   Nicole Vitral să fi avut cam patruzeci și șapte de ani la vremea aceea. Era o bunică tânără. Nu era cu adevărat frumoasă, în sensul clasic al termenului, dar era incontestabil ceea ce mass-media numește, și asta tot atunci am aflat-o, o clientă bună, cu priză la public. Nicole degaja un fel de energie comunicativă, cauza ei era o cruciadă, ea era sfânta, martira în stare să-și predice convingerea cu o sinceritate și cu un accent neaoș din Caux inimitabile... Era sinceră, simplă, emoționantă, nostimă, și totul dădea minunat pe sticlă. Chipul ei, consumat, deteriorat de anii petrecuți în vântul iodat al Canalului Mânecii, nu suporta prim-planurile, în special.La patruzeci și șapte de ani, era deja o femeie destul de zdravănă...Cu nimic dintr-un top model...
   Doar că în seara aceea, singur în fața televizorului, fără să știu nimic despre caz sau despre cruciada ei, femeia aceea mărunțică pe care n-o văzuserăm niciodată m-a tulburat. Fizic, mă refer.
   Pesemne nu am fost singurul. Erau ochii ei albaștri, strălucitori, genul care i-o trag vieții și tuturor nenorocirilor ei, desigur... Dar erau mai ales sânii ei. Nicole Vitral avusese dintotdeauna un fel foarte firesc de a-și strânge pieptul generos în rochii decoltate sau cămăși deschise, înfățișare menită probabil să ajute vânzările de pe litoralul din Dieppe.

   Pentru a condimenta totul, ea purta aproape întotdeauna o vestă, sau un ilic, pe care din timp în timp le închidea ca să-și disimuleze formele dezvelite. Am observat-o deseori de atunci, devenise un tic al ei, un reflex; îi vorbiți; la un moment dat, cu siguranță vă deviază privirea, chiar și pentru un moment foarte scurt; atunci, aproape instantaneu, fără ca Nicole Vitral să abandoneze conversația, să se simtă stânjenită sau măcar s-o remarce, mâinile ei închid vesta, care se va desface din nou, câteva clipe mai târziu.
   Joc straniu, tulburător, pe care l-am găsit întotdeauna irezistibil.
   Jocul era și mai pervers la televizor. Cortina vestei sale se desfăcea și se închidea peste sânii ei în voia privirii prezentatorului, treptat din ce în ce mai stânjenit. Dar, când se întorcea pentru a pune întrebări unui alt invitat din emisiune, telespectatorul avea un avantaj cvasidivin: putea observa cortina trasă care dezvăluia pieptul opulent, pe care un cameraman strângea cadrul cu pudoare și cu un puternic simț al sugestiei, fără ca detectorul inconștient al lui Nicole să fie alertat, iar vesta să-i reacopere pieptul.
   Nicole Vitral, poate fără să-și dea seama, cu farmecul ei atipic a tulburat întreaga Franță în februarie 1981. M-a tulburat și pe mine în seara aceea, pe mine care n-o cunoșteam, care n-am întâlnit-o decât cu câteva luni mai târziu. M-a tulburat în toți acești optsprezece ani. Încă mă tulbură, astăzi, la aproape șaizeci și cinci de ani. Adică la vârsta mea, cu o diferență de numai câteva luni.
   Ați înțeles, cauza familiei Vitral și a micuței Emilie a devenit rapid întru totul demnă de a fi apărată. Cei mai buni avocați din Franța, mai puțin cei care nu erau deja în serviciul lui Carville, și-au propus serviciile familiei din Dieppe. Gratuit, e de la sine înțeles! Publicitatea din jurul cazului era maximă, aveau opinia publică de partea lor... Mană cerească! Profesioniștii din arenă erau de-acum la fel de competenți de fiecare parte.
   Prima sarcină de lucru a avocaților soților Vitral, noi, pregătiți, influenți, mediatici, a fost de a duce o adevărată gherilă, din februarie până în martie 1981, împotriva judecătorului Le Drian.Îl bănuiau de părtinire, convinși că la final va da dreptate familiei de Carville, Le Drian și Carville aparținând aceleiași lumi. LionsClubs, Rotary, francmasoni, dineuri la ambasadori, totul a fost trecut în revistă, și nu doar cu insinuări foarte nobile... Cancelaria a sfârșit prin a ceda!
   Judecătorul Le Drian a demisionat la 1 aprilie, o glumă, și a fost numit un nou judecător, o somitate a Tribunalului din Strasbourg, judecătorul Weber, un omuleț țeapăn și cu ochelari, un soi de încrucișare între Eliot Ness și Woody Allen... Un tip a cărui probitate n-a fost pusă în cauză de nimeni în cele ce-au urmat, nici măcar de familia de Carville.
   Audierea primilor martori a început în 4 aprilie. Orice-ar fi fost, după o lună, avea să știe ce și cum. Judecătorul trebuia să aleagă. Cele două părți erau de acord să evite o soluție intermediară, orice judecată care ar fi instituit o dublă identitate, preconizând un aranjament precum custodia comună, săptămâna cu una din familii, vacanțele cu cealaltă. Ieșirea din ou a unui monstru cu două nume. Lylie, pe viață.
   Nu, judecătorul Weber trebuia să tranșeze chestiunea. Să ia o decizie de viață și de moarte. Să decidă cine supraviețuise, cine pierise. Lyse-Rose de Carville sau Emilie Vitral? M-am tot întrebat, de atunci. Un alt judecător va fi avut vreodată o asemenea putere:de a ucide un copil pentru ca un altul să poată trăi? De a fi în același timp salvatorul și călăul. O familie câștiga, cealaltă pierdea totul. Așa era mai bine, toată lumea căzuse de acord...
   Să se tranșeze.
   Desigur. Dar pe ce bază?
   De atunci, am recitit de zeci de ori dosarul instrumentat, sutele de pagini pe care le avea în mâini judecătorul Weber; am ascultat în buclă zecile de ore de audieri din timpul procesului, fuseserăm autorizat să am acces la ele, cu ani mai târziu, grație familiei de Carville...
   Praf în ochi! Expertize și contraexpertize pe baza cărora puteai spune orice, inclusiv contrariul. Audierile s-au rezumat la niște certuri ale experților convocați de cele două părți, cu toții părtinitori. Experții imparțiali n-aveau nimic de spus! După zile întregi de audieri, cazul rămăsese în același punct: bebelușa avea ochi albaștri... Ca familia Vitral. Soții Vitral conduceau la puncte, dar cu foarte puțin: avocații familiei de Carville au scos la iveală, în ultimul moment, o verișoară îndepărtată cu ochi deschiși la culoare... Ca să vezi!
   Pesemne că judecătorul Weber avea o monedă în buzunar și o cântărea, pe ascuns, în palmă, pe durata interminabilelor audieri.
   Avocații familiei de Carville s-au străduit din răsputeri să facă să i se uite clientului lor ieșirile mediatice dezastruoase, să-i schimbe imaginea, să întoarcă opinia publică. Partida nu era câștigată, dar au izbutit, cel puțin în parte. Au atacat public ceea ce ei numeau „clanul Vitral”; „clanul”, adică în același timp familia, cartierul, regiunea...
   În fața clanului, în fața opiniei publice defavorabile, Leonce de Carville era în sfârșit singur în demnitatea lui, cu principiile și morala sa. Avocații au reușit, de bine, de rău, să-l îmbrace în costumul victimei sacrificate, al măgarului supus oprobriului popular; l-au făcut să incarneze bărbatul dur, dar onest, care toată viața s-a luptat pentru reușită și căruia i se refuză totuși dreptul la odihnă. Dreptul de a fi bunic. Dreptul de a fi „tataie”, mai degrabă, „tataia” lui Pagnol, al lui Jean de Florette, care comite cele mai mari greșeli toată viața lui, dar la sfârșit, când cursul evenimentelor i se întoarce împotrivă, în loc să strige „Așa-i trebuie!”, cititorul este emoționat până la lacrimi.
   Din acel rol nu avea voie să iasă Leonce de Carville la audierile în fața ziariștilor: stejarul frânt! Îndoiala s-a insinuat, în mod necesar, în rândurile publicului, printre ziariști: și dacă, la urma urmei, Carville era cel care spunea adevărul... și dacă toți se lăsaseră înșelați de gesticulările mediatice ale soților Vitral, de nefericirea pe care și-o etalau atât de impudic... de sânii mari ai lui Nicole Vitral...
   Avocații familiei de Carville aveau reale competențe practice...
   Tot dosarul era deci împins în direcția unui meci nul; în pofida urgenței, se pregăteau să joace în prelungiri. Loviturile de la unsprezece metri se anunțau interminabile.
   Tocmai atunci, în ultima zi a audierilor, a intrat în joc cel mai tânăr avocat al soților Vitral, domnul Leguerne. De atunci, pot să v-o confirm, este mai degrabă cunoscut pe piața pariziană. Are un cabinet pe trei etaje în rue Saint-Honore. Dar pe vremea aceea, în 1981, era un perfect necunoscut. Făcea parte dintre avocații care apărau gratuit cauza familiei Vitral. Chipurile, există o morală, iar apărarea văduvei și a orfanului insolvabili poate fi extrem de rentabilă...
   Leguerne își pregătise cu meticulozitate efectele. L-a întrebat pe judecătorul Weber dacă putea lua cuvântul la urmă de tot, ca și când avea să scoată din mânecă în ultimul minut o probă decisivă...

13

            2 Octombrie 1998, ora 10.47, Gara Saint-Lazare
    O hărmălaie bruscă îl obligă pe Marc să se întoarcă, atent.

   Ușile compartimentului se deschiseră, iar mulțimea, deja compactă pe peron, se sforță să se tescuiască în vagonul până mai devreme aproape gol. Nu era puhoiul de dimineață sau de seara, dar densitatea corpurilor în picioare pe metru pătrat îl obligă totuși pe Marc să se ridice. Scaunul pliabil se izbi cu zgomot de peretele din fier. Marc se retrase în colț, lipit de geam. Nu lăsase caietul din mână.

   Se proțăpi zdravăn, cu picioarele ușor depărtate pentru a-și menține echilibrul. Mâna unui tip care se ținea de bara din oțel îi trecea chiar pe sub nas, în timp ce din cealaltă devora cu aviditate un thriller apărut în colecția de buzunar. Marc se întoarse ușor, pentru a putea și el să-și continue lectura. Din cauza smuciturilor, scrisul mărunt și strâns al lui Grand-Duc îi dansa în fața ochilor, dar tot izbutea să-l descifreze.

    

         Jurnalul lui Credule Grand-Duc
    Avocatul Leguerne urcă la bară.

   Existau cam treizeci de persoane în sală în acea zi de 22 aprilie 1981, cele două familii, apropiații, avocații, diverși martori, polițiști. Leguerne se adresă mai întâi polițiștilor prezenți în sală:
   - Domnilor, întrebă el, fetița salvată avea vreo bijuterie oarecare asupra ei când a fost găsită? Un colier, de exemplu. Un pandantiv.O brățărică, poate?
   Priviri uluite ale anchetatorilor. Comisarul Vatelier, așezat în rândul întâi, tuși în barbă. Evident că nu! Ca și când bebelușa găsită ar fi purtat în jurul încheieturii o brățărică pe care să scrie Lyse-Rose sau Emiliei Unde voia să ajungă avocatul acesta tânăr și pretențios?
   - Bine, continuă Leguerne. Doamnă Vitral, micuța Emilie purta vreo bijuterie, un lănțișor, o brățară?
   - Niciuna, răspunse Nicole Vitral.
   - Sunteți sigură?
   - Da...
   Nicole Vitral își reprimă un oftat și continuă:
   - Da. Trebuia să-i dăm brățărică lui Emilie la botez, după întoarcerea din Turcia. O comandaserăm deja, la Lecerf, înOffranville, dar n-a purtat-o niciodată.
   Își accentuă fraza fără a-și mai reține, de această dată, lacrimile. Se aplecă, scotoci câteva clipe în poșetă și scoase un etui roșu de formă alungită pe care i-l băgă sub nas judecătorului Weber. Nicole îl deschise și-și răsturnă în căușul palmei o brățărică minusculă, din argint.
   Pe cât de fragilă, pe-atât de inutilă.
   Emoția străbătu publicul, inclusiv în tabăra familiei de Carville.
   Emilie era gravat în italice, cu un scris legat, copilăresc, aproape bucuros, precum și data nașterii, 30 septembrie 1980.
   Am descoperit după aceea, mi-a mărturisit-o Nicole Vitral:era o făcătură!
   Botezul era într-adevăr prevăzut pentru luna următoare, dar nu se comandase încă nicio brățărică. Era doar o punere în scenă riscantă, dar eficace. O condiționare.
   Înainte de a porni la atac.
   Tânărul avocat se întoarse apoi către Leonce de Carville.
   - Domnule de Carville, Lyse-Rose avea vreo bijuterie, o brățărică, de exemplu?
   Carville privi neliniștit către avocații săi. Judecătorul Weber insistă:
   - Vă rog, domnule de Carville, răspundeți-i domnului avocat Leguerne.

   Carville avea de gând să răspundă, dar Leguerne, mai vioi, nu-i lăsă suficient timp. El scoase triumfător din dosarul lui roșu, gros, fotocopia unei facturi, și nu una oarecare, ci de la PhilippeTournaire, artizan-bijutier, din Piața Vendome.
   Judecătorul Weber confirmă. Factura menționa în mod explicit livrarea unei brățărici din aur masiv. Ea preciza că prenumele,„Lyse-Rose”, și data nașterii, „27 septembrie 1980” , fuseseră gravate manual, la ștanță. Factura era datată din 2 octombrie 1980, adică de la mai puțin de o săptămână după nașterea lui Lyse-Rose.
   Asta nu dovedea nimic, absolut nimic, dar, pentru prima oară de la începutul audierilor, Carville era în defensivă, fără contraargument meticulos pregătit de avocații lui.
   - Domnule de Carville, continuă Leguerne, Lyse-Rose purta în mod obișnuit această brățărică?
   - De unde vreți să știu? I-o trimiseserăm fiului meu în Turcia, imediat după nașterea lui Lyse-Rose. Dar fără îndoială nu i-o dădeau s-o poarte decât rar, presupun... La ocazii... Era o brățărică valoroasă.
   - Presupuneți? Sau știți?
   - Presupun...
   - Bine, vă mulțumesc.
   Avocatul Leguerne scoase o nouă fotocopie din dosarul roșu, cea a unei cărți poștale trimise din Ceyhan, din Turcia.
   - Domnule de Carville, ați primit această carte poștală de la fiul dumneavoastră, din Turcia, la aproximativ o lună după nașterea lui Lyse-Rose?
   - Unde ați găsit-o?! urlă Carville.
   - Ați primit această carte poștală? continuă avocatul, imperturbabil.
   Carville cedă, nu avea de ales. Crengile stejarului se frângeau.
   - Da, evident...
   - „Dragă tată”, începu să citească Leguerne. Trec peste detalii, iată ce ne interesează. „Mulțumim pentru brățărică... Va costat pesemne o avere, este magnifică. Lyse-Rose nu se mai desparte de ea... Este singurul lucru care face din ea o mică franțuzoaică,aici...
   Leguerne se opri, triumfând în stupoarea generală.
   N-am știut niciodată cine trădase familia de Carville, un angajat probabil. Pesemne că Leguerne plătise regește pentru cartea poștală... În fine, regește... Totul e relativ... Comparat cu un imobil cu trei etaje în rue Saint-Honore!
   - Asta nu dovedește nimic! tună un avocat al familiei deCarville. Este grotesc! Brățărica putea fi pusă în bagaje înainte de a lua avionul, putea fi smulsă la prăbușire...
   Leguerne triumfa:
   - S-a găsit vreo brățărică, sau o bijuterie asemănătoare, aproape de Airbus, în acel perimetru din care s-a cercetat cu mare atenție fiecare centimetru?
   Liniște în sala de audieri. Inclusiv Vatelier, cu mâinile în haina lui de piele, părea doborât de faptul că fusese dublat în ancheta lui de un tânăr ambițios în robă neagră.
   - Nu, bineînțeles... Nu-i așa, comisare? S-au constatat pe încheietura bebelușei salvate urmele unei brățări care ar fi fost smulse? Cea mai mică urmă roșie?
   Un răstimp de pauză, savant dozat.
   - Nu, bineînțeles, medicii nu au remarcat nimic asemănător...Să mergem mai departe. S-a remarcat la încheietura bebelușei vreun semn mai palid, ceva mai puțin bronzat, tipul de semn lăsat de o bijuterie purtată în permanență?...
   Timpul părea să se fi oprit.
   - Nu, niciuna, bineînțeles... Vă mulțumesc, mi-am încheiat pledoaria.
   Avocatul Leguerne se întoarse și se așeză pe scaun. Avocații familiei de Carville strigară încă odată că lovitura de teatru nu era de fapt așa ceva, că nefericita de brățărică nu însemna nimic...Leguerne nu răspunse. Știa că, pe cât mai abitir se apărau avocații părții adverse, pe atât dădeau mai multă importanță acelei chestiuni simple.
   Dacă detaliul nu era important, de ce Carville nu-l adusese niciodată la cunoștința justiției?
   De la distanță, povestea cu brățărica nu era nici mai importantă, nici mai puțin importantă decât tot restul. O îndoială, o îndoială în plus... Dar, în acel stadiu al procesului, brățărica s-a transformat într-o dovadă incriminatoare împotriva familiei de Carville. Un element nou al cazului, cel pe care toată lumea îl aștepta de la începutul anchetei. Atunci, chiar tras de păr, chiar ușurel, noul element era suficient pentru a înclina balanța...
   Judecătorul Weber îl privi îndelung pe Leonce de Carville. Industriașul mințise, prin omisiune, desigur, totuși mințise. Fusese prins în flagrant delict! Fie și numai din acest motiv, în lipsă de argumente mai bune, oare dreptatea n-ar fi trebuit să-i revină părții adverse?
   În îndoială...
   Cât despre brățărica familiei de Carville, ea avea să-mi bântuie viața ani îndelungați. Când mă gândesc la toată energia pe care am cheltuit-o s-o regăsesc, să-i urmăresc periplul... Când mă gândesc că am fost atât de aproape s-o țin între degete, că a lipsit atât de puțin... Dar îmi cer iertare din nou, anticipez, anticipez...
   Decizia judecătorului Weber a fost pronunțată câteva ore mai târziu. Fetița salvată ca prin minune pe Mont Terrible se numea Emilie Vitral. Bunicii ei, Pierre și Nicole Vitral, deveneau tutorii ei legali, precum și cei ai fratelui său mai mare, Marc.
   Lyse-Rose de Carville murise, arsă de vie împreună cu părinții ei, în carlinga avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris.
   Avocații familiei de Carville au vrut să facă apel, să utilizeze toate recursurile cu putință. Dar Leonce de Carville a refuzat. Rolul lui de stejar frânt, de tataie, nu mai era o compoziție de circumstanță.
   Cele două atacuri cardiace din anul următor, aproape unul după celălalt, la câteva luni distanță, care l-au țintuit pentru tot restul zilelor lui într-un scaun cu rotile, în stare de cvasilegumă, păreau cu desăvârșire în logica lucrurilor.

14

           2 octombrie 1998, ora 10.52
   - Ascunde cadavrul lui Grand-Duc!
   Tonul lui Mathilde de Carville nu admitea nicio contestație.
   Malvina de Carville încercă totuși să protesteze la telefon:
   - Dar, bunico...
   - Ascunde cadavrul lui Grand-Duc, când îți spun! Oriunde, într-un dulap, sub o mobilă. Trebuie câștigat timp. Oricine poate veni la el acasă. Vecina, menajera, amanta... Mai devreme sau mai târziu, polițaii o să debarce. Prostuțo, pesemne că ai lăsat amprente peste tot prin casă. Șterge tot, îți spun!
   Malvina își mușcă buzele, bunică-sa avea dreptate, acționase ca o idioată. Se învârtea în salon, chiar între cadavrul lui Credule Grand-Duc și vivariu, unde gângăniile își dădeau duhul. Trebuia să pună mâna pe treabă, dar nu putea rămâne multă vreme, trebuia să vorbească despre asta cu bunica ei.
   Avea să sosească.
   - Bunico, mai e ceva...
   La celălalt capăt al firului, Mathilde de Carville tăcu un moment.Cu o mână, ținea receptorul; cu cealaltă, continua să tundă șirul lung de tufe de trandafiri.
   Simți de îndată, din tonul nepoatei sale, că era ceva important.
   - Ce mai e, Malvina?
   - Marc Vitral a sunat la Grand-Duc. Acum nici cinci minute. I-a lăsat un mesaj pe robotul telefonic...
   Mathilde de Carville se feri să-și întrerupă nepoata. Reteză o ramură cu o mișcare precisă a foarfecii de grădină.
   - Spune că-l caută pe Grand-Duc... Va ajunge aici într-o jumătate de oră. Vine cu metroul. Are legătură cu Lyse-Rose. Și...Și... spune că are caietul cu însemnări al lui Grand-Duc. Lyse-Rose l-a citit, ieri. Ea i l-a încredințat, de dimineață...
   O altă mlădiță a tufei de trandafiri căzu, retezată la bază. O ploaie de petale ofilite se răspândi pe rochia neagră a lui Mathilde de Carville.
   - Atunci, cu-atât mai mult, grăbește-te, Malvina. Fă ce ți-am spus, șterge toate urmele și ieși din casă.
   - Și... și după aceea, bunico?
   Pentru prima oară, Mathilde de Carville șovăi. Fălcile foarfecii care stăteau să muște dintr-o tulpină rămaseră căscate. Până unde putea dispune de Malvina? Până unde o putea ține sub control? Fără a risca un nou derapaj...
   - ...Rămâi prin apropiere, Malvina. Marc Vitral nu te cunoaște.Te ascunzi pe stradă. Îl ții sub observație, îl urmărești. Dar nu faci nimic altceva, îmi telefonezi de cum l-ai reperat. M-ai înțeles?Nu faci nimic altceva! Și, mai ales, ascunzi corpul!
   - Am... înțeles, bunico.
   Închiseră.
   Fălcile de oțel cuprinseră tulpina.
   Mathilde de Carville îi cunoștea ura Malvinei față de familiaVitral. Era conștientă și că nepoata ei se plimba pe stradă cu un Mauser L110. Încărcat. În perfectă stare de funcționare, avea teribila confirmare. Era rezonabil să nu caute cu orice preț să evite întâlnirea între Marc Vitral și ea, pe rue de la Butte-aux-Cailles, în fața casei lui Grand-Duc?
   Rezonabil!
   Mathilde de Carville izgonise acest cuvânt de multă vreme.
   Cel mai simplu era să se lase în voia sorții, a judecății lui Dumnezeu. Ca întotdeauna.
   Mathilde zâmbi ca pentru sine și continuă să tundă tufele de trandafiri cu o dexteritate uluitoare. Degetele ei lungi aveau darul straniu de a se strecura spre tulpini, printre spini, fără să se înțepe niciodată, răsucindu-le cu un gest ferm până la lamele ascuțite ale foarfecii. Mathilde de Carville lucra rapid, mecanic, aproape fără a-și coborî ochii asupra mâinilor, cam cum mânuiește o croitoreasă acul fără să se mai uite.
   Rochia ei neagră, elegantă se murdărea de țărână, de firicele de iarbă lipite și de petale. Lui Mathilde de Carville nu-i păsa. Își întoarse capul către imensul parc al proprietății Roseraie. Leonce de Carville ședea în scaunul lui cu rotile, în mijlocul peluzei, sub arțarul cel mare. Cu capul căzut într-o parte. Stătea la peste treizeci de metri de ea, iar Mathilde îi putea auzi, totuși, sforăitul. Ezită s-o cheme pe Linda, infirmiera, să vină să-i ridice capul, să-i pună o pernuță sub gât și să-l bage înăuntru, deja nu mai era foarte cald.
   Ridică din umeri. La ce bun...
   Soțul ei căzuse în starea aceea vegetativă acum aproape șaptesprezece ani.
    Izbutise să-i reziste cu greu primului infarct, să se recupereze în câteva săptămâni, dar nu putuse să mai facă nimic împotriva celui de-al doilea, în plină adunare generală, la etajul al șaptelea din sediul lor social, chiar în spatele arenei Bercy. Echipajul de urgență îi salvase viața, dar creierul nu-i fusese irigat prea mult timp.
   Mathilde de Carville continua să-și examineze plantele urmărind din ochi, peste țărâna brună, umbra crucii pe care o purta la gât.
   Judecata lui Dumnezeu. Încă odată.
   După catastrofa de pe Mont Terrible, soțul ei dorise să se ocupe de tot, ca întotdeauna. Ea se plecase. Îl lăsase pe el să facă asta. Avea puterea, tăria, relațiile...
   Cât de tare greșise! După moartea singurului lor copil, Alexandre, Leonce își pierduse orice urmă de luciditate. Nu făcuse decât gafe, fără contenire! Valijoara plină cu bani oferită soților Vitral; brățărica, despre care refuzase să vorbească; sărmana Malvina, pe care o târâse peste tot săptămâni întregi, ca să depună mărturie, fără măsură.
   Fără a mai vorbi de restul, care nu se putea mărturisi.
   Da, Mathilde nu încerca decât dispreț pentru infirm. După toți acei ani, doar de accidentul avionului Airbus nu-și putea învinovăți soțul.
   Degetele lui Mathilde zburau de la o tulpină la alta.
   Spinii trandafirilor, arme derizorii, nu opuneau nicio rezistență. Ramurile se prăbușeau unele peste altele.
   Și iarăși... Fusese numai ideea lui faimoasa conductă Baku-Tbilisi-Ceyhan.
   Să-și trimită timp de luni întregi unicul fiu să locuiască în Turcia, cu nora lor însărcinată, cu nepoțica silită să se nască în străinătate! Pentru o himeră! În 1998, nicio conductă nu fusese încă montată pe ruta aceea blestemată.
   Leonce de Carville se înșelase pe toată linia.
   Femeia privi cu dezgust frunzele de arțar care cădeau peste soțul ei, cu zecile, în păr, pe umeri, peste brațe, adunându-i-se în poală.
   Mathilde reteză o ultimă mlădiță și se dădu înapoi, contemplându-și munca.
   Cele aproape zece tufe de trandafir erau tăiate foarte din scurt. Mai scurt de-atât nici că se putea. Mathilde își amintea sfaturile propriei bunici: „Niciodată nu se taie prea din scurt o tufă de trandafiri; trebuie tăiați din scurt, tot mai din scurt, trebuie să lupți pentru a nu ridica foarfecă. Ea trebuie, dimpotrivă, coborâtă, întotdeauna se taie cu zece centimetri mai de jos”.
   Vila Roseraie data din 1857, anul era încă gravat în granit, deasupra terasei.
   Mathilde știa că tufele de trandafiri fuseseră sădite în același an și că de atunci membrii familiei de Carville le întrețineau singuri. Aveau zeci de angajați pentru făcut curățenie, gătit, tuns gazonul, lustruit alămurile, spălat ferestrele, supravegheat proprietatea... Dar de generații întregi membrii familiei de Carville se ocupau ei înșiși de îngrijirea grădinii de trandafiri.Mathilde fusese inițiată în arta grădinăritului de îndată ce învățase să meargă. În afara tufelor de trandafiri, ceruse să fie clădită o grădină de iarnă, la ceva distanță de vilă. Admiră pentru o ultimă oară felul în care tăiase plantele și, fără o privire către soțul ei, înaintă către seră.
   Se gândi din nou la ultimele cuvinte ale Malvinei. Așadar, carnetul de însemnări al lui Credule Grand-Duc, testamentul lui, toată investigația lui, era în mâinile lui Marc Vitral...
   Ce ironie!
   Mai trebuia oare să se folosească de Malvina pentru a-l recupera? Să continue s-o mintă, să-i întrețină iluzia în care trăia? Toate dovezile pe care le obținuse, în cele ce-au urmat, dovezile furnizate de Grand-Duc, niciodată nu vorbise despre ele cu Malvina.
   Dovezile ar fi ucis-o!
   Intră în seră, rămase un răstimp, ca în fiecare dimineață, să respire incredibilul amestec de miresme. Adăpostul ei, în caredomnea pacea. Opera ei. Aici, în seră, se simțea cel mai aproape de Dumnezeu, de creația lui, și se ruga cel mai bine, mult mai mult decât în biserici.
   Malvina...
   Nebunia nepoatei sale! Stârnită tot din vina soțului ei.

   Își amintea de fetița delicioasă care fusese Malvina la șase ani, de râsul ei pe scara din lemn de cireș, de ascunzișurile ei iscusite din grădină, de ochii ei minunați când privea ierbarele pe care le răsfoiau împreună... Acum, în afară de a o minți, ce mai putea face? S-o închidă într-un spital psihiatric? Doar obsesia Malvinei o mai împingea să se scoale, să se îmbrace, să se hrănească: Lyse-Rose trăia, supraviețuise, în pofida sentinței judecătorului, din urmă cu optsprezece ani; doar Malvina, sora ei mai mare, putea s-o readucă la viață, chiar și după toți acești ani.
   S-o readucă la viață, cu un Mauser L110 în mâini...
   Mathilde de Carville se aplecă spre un buchet de gladiole, una dintre ultimele plante care înfloresc toamna. Izbutea în fiecare an să le păstreze în seră până în decembrie, era mândria ei buchetul de pe masa din ajunul Crăciunului, un amestec de crini roz, de gladiole, „Major” roșii și „Alba” imaculate. Mathilde controlă cu meticulozitate nivelul apei, umiditatea era delicatesa crinilor, secretul strălucirii și longevității lor.
   Mintea îi zbură din nou către Malvina, brațul înarmat al răzbunării ei. Trebuia să apere cineva interesele familiei de Carville, astăzi. De ce nu Malvina, la urma urmei?
   Lucrurile aveau să se schimbe în zilele, în orele viitoare. Acum că Lylie citise caietul lui Grand-Duc, Malvina nu mai era singura bombă cu ceas lăsată în plină stradă. Grand-Duc îi dăruise un cadou de aniversare otrăvit. Filmul vieții ei. Toate secretele de familie consemnate pe o sută de pagini.
   Două familii. O dublă pedeapsă.
   Suficient cât s-o facă nebună și pe Lylie. Nebună de furie.
   Mathilde de Carville mai înaintă puțin. Asteraceele „Septembrie roșu” din grădina ei de iarnă își pierdeau ultimele petale, raze purpurii legate de un miez de aur, de parcă o îndrăgostită nehotărâtă se strecurase în seră pentru a smulge, una câte una, petalele părăluțelor uriașe.
   O imagine curioasă se impuse în mintea lui Mathilde. Aproape un vis, ca o premoniție. O vedea pe Lylie intrând aici, în parc, laRoseraie, înarmată cu un revolver, un Mauser L110, cu degetul pe trăgaci. Mergea încet pe peluză.
   Da, Lylie ar fi avut multe motive să vină să se răzbune, dacă Grand-Duc ar fi dezvăluit totul în caietul lui. Mathilde zâmbi ca pentru sine. O întrebare o sfredelea. Degetul de pe trăgaci, arătătorul, va purta inelul? Safirul deschis la culoare... Incrustațiile de diamant împodobi-vor oare degetul răzbunător?
   Imaginea, puțin câte puțin, se șterse. Bănuțul portocaliu îi reapăru înaintea ochilor, dezgolit, cu excepția ultimelor trei petale.

   Mathilde de Carville murmură din vârful buzelor, doar pentru sine:
   - La mulți ani, Lylie.
    Dacă ar fi știut pe vremea aceea, niciodată nu l-ar fi angajat pe Credule Grand-Duc în acea numărătoare inversă stupidă.
   Continuă să înainteze, întorcându-și capul peste umăr pentru a verifica dacă era singură. Era. Nimeni n-o urmărea prin ochiurile de geam ale serei. Se aplecă spre grădina ei secretă, dădu stânjeneii la o parte și dezvălui câteva tulpini discrete, câteva floricele galbene, câteva fire de rostopască. Lui Mathilde de Carville îi plăcea să contemple cele patru petale galben-aurii, în cruce, grupate ca o umbrelă de soare. „Iarba de negi”, cum i se spunea odinioară; dar Mathilde prefera celălalt chip al rostopascăi, crucea petalelor ascundea o plantă ucigătoare, poate cea mai toxică dintre toate, cu o concentrație unică de alcaloizi în sucul ei...
   Mica ei slăbiciune.
   Dumnezeu s-o ierte.
   Se întoarse, ieși din seră. Leonce de Carville era tot așezat, dezarticulat, abia zgâlțâit de câte o tremurătură regulată, ce agita frunzele roșii.
   Un trunchi mort. Cu o formă ciudată.
   Privirea lui Mathilde de Carville îmbrățișă întreaga proprietate, tufele de trandafiri, vila, parcul... Nu, poate că nu era pierdut totul. Numele. Rasa. Onoarea. Lyse-Rose.
   Ajunsese să judece la fel ca Malvina.
   Rămânea o ultimă speranță, telefonul de la Credule Grand-Duc, ieri, ultimul dinaintea morții lui. Pretindea că descoperise un nou element care punea sub semnul întrebării toate certitudinile lui anterioare. Afirmase că avusese iluminarea cu trei zile înainte, exact în ultimele minute ale contractului său, chipurile citind ziarul L’Est republicain. La miezul nopții fără cinci minute!
   Avea să fie destul de naivă pentru a-l crede? Avea să fie destul de stupidă pentru a-l urma pe Grand-Duc într-o cacealma atât de grosolană?
   Grand-Duc nu voise să spună nimic mai mult, îi precizase că voia să verifice câteva ultime detalii. Mathilde se gândi din nou la Malvina și la Mauserul ei.
   Grand-Duc se comportase ca unii martori din romanele polițiste, care caută să crească miza și care sfârșesc cu un glonț în inimă înainte să fi apucat să rostească o cifră.
   Mathilde de Carville înaintă prin fața ramurilor retezate ale tufelor de trandafiri. Se aplecă și le adună cu mâna goală, fără să se strâmbe, fără nicio suferință aparentă.
   Vrând-nevrând, nu se putea împiedica să creadă în ultimele cuvinte ale lui Credule Grand-Duc.
   O soluție. O ultimă speranță.
   Și, ca de fiecare dată în această poveste, balanța destinului.Pentru speranța unei familii, cealaltă trebuia să piardă totul.

15

      2 octombrie 1998, ora 11.01
   Miromesnil.
   Champs-Elysees - Clemenceau.
   Stațiile defilau. Vagonul se golea, cu fiecare oprire. Metroul accelera brusc pentru a încetini aproape de îndată, ca un inepuizabil sprinter orb.
   O tânără drăguță urcă la stația Invalizi. Pentru o clipă, Marc Vitral crezu c-o recunoaște pe Lylie, după silueta fină și părul blond pieptănat cuminte. Doar o clipă. Metroul era plin de blonde drăguțe, dar nu hazardul avea să-l aducă pe urmele lui Lylie, nici mesajele lui disperate lăsate după ce intra mesageria ei vocală, ci lectura atentă a carnetului; pe Grand-Duc trebuia să-l întâlnească, iar asta cu orice preț.
   Varenne.
   Marc era acum aproape singur în vagon. Blonda coborâse deja. Tânărului îi trecu prin minte constatarea stranie că din cei unsprezece oameni prezenți în vagon șapte erau negri. De parcă o lege le-ar fi interzis încă africanilor să meargă în aer liber pe trotuarele străzilor cu bani chiar de deasupra capetelor lor, Grenelle,Varenne, Babylone.

   Hotărât lucru, Marc nu se putea obișnui cu Parisul, cu mizeria acestuia, cu indiferența și singurătățile lui. Dieppe, portul comunist al copilăriei lui, îi lipsea. Oftă. Nu avea deloc de ales. Urgența era altundeva.
   Resemnat, se așeză din nou și-și reluă lectura.

  

        Jurnalul lui Credule Grand-Duc
   Decizia judecătorului Weber sosi în plic oficial, în cutia de scrisori a familiei Vitral, din rue Pocholle, în dimineața zilei de 11 mai1981. Ca un simbol.
   Toată noaptea precedentă, litoralul imens de la Dieppe se preschimbase în teatrul improvizat al unei uriașe serbări populare.Se cântase, se băuse, se răsese, se dansase în picioarele goale toată noaptea pe peluza esplanadei. Dieppe, orașul roșu, portul muncitoresc, orașul sinistrat de dispariția uzinelor lui, una câte una, sărbătorise ca în cea mai frumoasă zi de 14 iulie alegerea ca președinte al Republicii a lui François Mitterrand; sosirea istorică a stângii la putere, comuniștii la guvernare... Schimbare! Sloganul își lua zborul de pe toate buzele. Decana de vârstă a stațiunilor balneare franceze își pusese pentru o noapte rochia primului său bal. Și încă-i venea bine!
   Pierre și Nicole Vitral au participat și ei la serbare, în felul lor. De o generație așteptau asta, de o generație se luptaseră, manifestaseră, împărțiseră fluturași electorali prin piețe... Dubița lor, pe litoral, rămăsese deschisă aproape toată noaptea, clătite, vafe și gogoși se amestecaseră cu șampania și cu cidrul într-o hărmălaie veselă... Toate generațiile erau prezente. Dar soții Vitral n-au izbutit să se elibereze complet.

   Așteptau scrisoarea de la judecător, decizia finală; încă se temeau de un recurs al familiei de Carville, de o ultimă amânare. Nu voiau să se bucure de o asemenea victorie înainte de a ține documentul oficial în mâini, înainte de a o strânge în brațe pe Emilie, încă ținută în creșa de la Montbeliard.
   Nu îndrăzneau să creadă.
   Dar, la urma urmei, cine crezuse cu adevărat, chiar și la Dieppe, înainte de acel 10 mai 1981, în victoria stângii?
   Pierre a deschis scrisoarea de la judecător către ora opt dimineața. Tremurând.
   Nu dormise decât două ore. Scrisoarea de la judecătorul Weber nu lăsa loc de nicio îndoială. Fetița scăpată cu viață din catastrofa de pe Mont Terrible se numea Emilie Vitral. Bunicii ei din partea tatălui îi deveneau tutori legali. Puteau veni s-o ia de la Montbeliard chiar din dimineața aceea.
   În cartierul Pollet, încă nu fuseseră puse la locul lor fluierele, șampania, vasele pentru baie de ulei și grătarele. S-a împărțit tot ce rămăsese. Sărbătoarea s-a prelungit. În zilele de 10 și 11 mai 1981.
   Cele mai frumoase două zile ale vieții lor.
   Mathilde de Carville așteptă lăsarea serii, până aproape se întunecase, pentru a se apropia de dubița soților Vitral. Așteptase răbdătoare să se îndepărteze și ultimii clienți. De asemenea, avusese grijă ca Nicole Vitral să fie singură, căci soțul ei era în Pollet, la întrunirea de cartier, din acea zi de 13 mai 1981, ca în fiecare seară de miercuri. Se gândea la modul serios să se prezinte pe lista de consilieri locali la alegerile municipale din 1983. Era o vreme frumoasă de mai, dar cu prea mult vânt, ca întotdeauna.
   A sosit momentul să v-o prezint pe Mathilde de Carville. Ea a intrat în joc la exact două zile după euforie. Nu mi-e ușor să-i fac un portret imparțial, veți înțelege peste câteva pagini. Îmi asum tabloul pe care îl voi zugrăvi, în formă și în fond. Dacă nu vă par obiectiv, vă rog să credeți cel puțin în sinceritatea mea.

   Mathilde de Carville, pe toată durata instrumentării cazului, avusese încredere în soțul ei; în soțul ei și în Dumnezeu. Până atunci, în decursul vieții sale, nu avusese niciodată motive să se plângă de Dumnezeu, cum de altfel nici de soț.
   Născută într-o familie nobilă angevină emigrată la periferia șic a Parisului, mai degrabă grațioasă, inteligentă, umanistă, purtându-și cocul sus, cu un fir de maliție a la Romy Schneider, Mathilde, încă de la vârsta de douăzeci de ani, a fost rapid admirată, invidiată, curtată. Nu pentru multă vreme... Avea încredere în Dumnezeu. S-a îndrăgostit de primul bărbat pe care cerul i l-a adus în cale și i-a jurat fidelitate veșnică.

   Acesta a fost Leonce, un tânăr inginer briliant, ambițios și sărac. Inginerul a distrus puțin câte puțin tot ce avea Mathilde mai grațios și mai umanist. Dacă asta era voia Domnului...
   Mathilde aducea o zestre de o valoare inestimabilă: numele ei de familie.
   Mathilde de Carville. Descendența privilegiată, sângele nobil, rasa, succesiunea...
   Leonce a luat numele soției. Nu se întâmplă foarte des, puteți admite împreună cu mine, ca un bărbat să ia numele soției! E nevoie de cel puțin o particulă de noblețe și de un arbore genealogic care urcă până la Sfântul Ludovic pentru așa ceva... Mathilde i-a oferit soțului numele și, nu trebuie uitat, cele câteva milioane în bonuri de Trezorerie care s-au dovedit necesare înființării întreprinderii familiei de Carville.

   Geniul industrial al lui Leonce a făcut tot restul: multiplicarea primelor milioane în zeci de milioane, succesul comercial al întreprinderii, brevetele profitabile, filialele pe cele cinci continente. Până la acel moment, Mathilde a crezut probabil că numele ei fusese învestit grozav de bine...
   Când Dumnezeu i l-a luat pe Alexandre, fiul ei, în accidentul de avion, Mathilde nu s-a îndoit. Vi se poate părea ciudat, dar am aflat după toți acești ani că încercările pe care le pretinde religia mai mult întăresc credința decât o pun la încercare. Nedreptatea divină, curios, îndeamnă mai mult la supunere decât la revoltă.După cum pedepsirea obligă la supunere. Mai ales pedepsirea injustă, cea care este rodul întâmplării, de exemplu. Mathilde de Carville și-a pus văl cernit și a ispășit. Doar Dumnezeu știe ce greșeală. Avea încredere în dreptatea lui Dumnezeu, dar și în justiția oamenilor, odată ce clarviziunea divină o luminează pe cea a muritorilor.
   Totuși, când judecătorul Weber a decretat moartea nepoatei sale, pentru prima oară Mathilde s-a îndoit. O, nu de Dumnezeu, nicidecum. Ci de justiția oamenilor.
   Și de soțul ei.
   Credința i s-a preschimbat.
   N-a fost zguduită, ci, dimpotrivă, era neîndoielnic mai puternică decât înainte. Dar era diferită. Credința ei nu mai era doar contemplativă, pasivă, supusă.
   Mathilde de Carville a căpătat din acel moment conștiința că era intermediarul pe pământ între Dumnezeu și oameni, că în credință îi stătea tăria, în credință își avea o armă. Că avea o direcție dată de credință, că avea o misiune divină. Că trebuia să acționeze.
   Știu unde poate duce acest tip de raționament, la ce fanatisme, în cele patru colțuri ale lumii oamenii se ucid între ei în numele unor zei care nu le-au cerut nimic. Amușinaserăm situația îndeaproape într-o altă viață, înainte de a mă cuminți, ca detectiv privat.
   Din fericire pentru Mathilde de Carville, tranziția s-a petrecut încetul cu încetul. Cel puțin așa cred. În 1981, a estimat doar că anumiți oameni erau surzi la poruncile divine și că, dacă Dumnezeu îi dăduse atâția bani, fără îndoială n-ar însemna să-i nesocotească voia dacă i-ar întrebuința pentru a schimba ordinea lucrurilor.
   Atunci, cu tăria noilor ei convingeri, Mathilde de Carville a luat două decizii, matur cumpănite. Cea de-a doua mă privește pe mine. Prima a fost de a merge s-o întâlnească pe Nicole Vitral, în acea seară de mai, pe litoralul din Dieppe; o întâlnire din careNicole Vitral își mai amintea fiecare cuvințel și cea mai mică tăcere atunci când am întâlnit-o, douăzeci de luni mai târziu.
   Nicole Vitral o văzu sosind pe Mathilde de Carville cu o neîncredere extremă.

   Își închise mașinal vesta peste partea expusă, de sus, a sânilor ei. Se tot întâlniseră, se tot măsuraseră din priviri la audieri, la ședințele de judecată. Totul era acum diferit, Nicole Vitral își cunoștea dreptul. Emilie era nepoțica ei. Nimeni, niciun Carville nu putea absolut nimic împotriva acestui fapt. Din acest motiv, doar din acesta, acceptă ea să o asculte pe Mathilde de Carville.
   Mathilde de Carville stătu în picioare în fața dubiței Citroen de tip H. Nicole Vitral, în vehicul, o domina cu vreo douăzeci de centimetri. Vocea ei nu degajă nicio emoție:
   - Doamnă Vitral, voi merge drept la țintă. Unele dolii sunt mai greu de purtat ca altele. Decizia judecătorului Weber, după cum știți, este o condamnare la moarte! Pentru a reda viața unui copil, a ucis un altul...
   Nicole Vitral schiță un gest de agasare, ca și când dorea să-și tragă oblonul metalic și să rămână acolo. Mathilde de Carville ridică foarte ușor tonul:
   - Nu, nu, nu mă întrerupeți, vă rog. O, astăzi, după mai puțin de o lună, încă nu ne dăm bine seama. Dumneavoastră aveți un bebeluș în grijă. Lyse-Rose rămâne prezentă în amintirea noastră.Dar peste cinci ani, peste zece ani, peste douăzeci de ani? Lyse-Rose nu va fi existat niciodată, nu se va fi jucat niciodată, nu va fi mers niciodată la școală... Dar Emilie va exista, va trăi. Toată lumea va fi uitat catastrofa, groaznica îndoială. Ea va fi pentru totdeauna Emilie Vitral, iar dacă nu era, va fi devenit. Nimănui nu-i va păsa de incidentul de la nașterea ei.
   Un vânt puternic zbuciuma streașină de pânză roșie cu oranj. Nicole Vitral se simțea stânjenită, deloc în largul ei, dar nu o putea întrerupe pe Mathilde de Carville.
   - Nicole... îmi dați voie să vă spun Nicole? Da, unele dolii sunt greu de purtat. Niciodată nu voi avea vreun mormânt la care să pun flori, vreo marmură pe care s-o gravez. Pentru că, mai rău nu se poate, Nicole, dac-aș face-o, dacă aș jeli-o pe Lyse-Rose ca pe o moartă, dacă i-aș ține slujbe de pomenire, n-aș fi cel mai rău dintre monștri? Fiindcă aș îngropa-o când poate că ea încă trăiește...
   - Deci asta era! i-o reteză sec Nicole Vitral.
   Vântul puternic din vest părea incapabil să clintească vreun firicel de păr din cocul sever al lui Mathilde de Carville.
   - Nu, Nicole! Nu era asta. Ascultați-mă până la capăt. Nu vreau să v-o răpesc pe Emilie. Totul e simplu pentru voi. Dacă ea e cu adevărat nepoțica voastră, atunci cu-atât mai bine. Dacă nu este, atunci o veți fi crescut ca pe un copil adoptat... îndoiala nu mai are nicio importanță pentru voi. Nu e mai importantă decât cea a unui tată care nu știe niciodată cu adevărat dacă e chiar al lui propriul copil. Dar pentru mine îndoiala...
   - Până la urmă, ce vreți? aproape că urlă Nicole Vitral.
   Vântul îi smuci vesta, pieptul de madonă i se umfla. Nicole Vitral căpătase încredere de la începutul acestei povești, din cauza mass-mediei, a avocaților, a polițailor. Și continuă pe același ton:
   - Vreți ca micuța să vă strige „bunico”? Să vă telefoneze din când în când? S-o invitați în prima duminică a fiecărei luni să mănânce fursecuri?
   Niciun rid, nicio geană a lui Mathilde de Carville nu se clinti.
   - Nu e nevoie să fiți răutăcioasă, Nicole. Chiar deloc. Lyse-Rose a murit. Simțiți fără doar și poate prin ce trec... Pe gălușca pe care o îndrăgiți o veți numi-o Emilie, dar în adâncul dumneavoastră nu veți ști niciodată. Nici dumneavoastră, nici eu. Viața ne-a pus cu spatele la zid.
   Nicole Vitral oftă.
   - De acord, continuați. Ce anume vreți?
   - Doar s-o ajut pe copilă. Dacă este Lyse-Rose, atunci voi avea conștiința liniștită. Dacă este Emilie, atunci... cu-atât mai bine pentru ea.
   Nicole Vitral înaintă cât putu demult în fața tejghelei, fulgerând-o cu privirea:
   - Ce fel de ajutor? Să o vedeți?
   - Nu... Cred că e mai bine să nu mă cunoască. Nu știu dacă doriți să-i vorbiți despre toate acestea lui Emilie. Mai târziu, vreau să zic. Nu știu dacă v-ați gândit la asta. Dar cred că e mai bine pentru ea să nu afle nimic cât mai mult timp cu putință. N-am nicio dorință s-o pândesc, de departe, la ieșirea de la școală. S-o văd cum crește printr-un parbriz. Să sper că voi descoperi o asemănare cu fiul meu. Nu, nu e genul meu, este mai presus de cât pot îndura.
   Mathilde de Carville fu zguduită de un râset scurt care nu-i stătea în fire.
   - Nu, Nicole, oamenii bogați au mijloace mai radicale de a-și liniști conștiința...
   - Banii?
   - Da, banii. Țineți-vă mândria în frâu, Nicole, n-am venit ca soțul meu, s-o cumpăr pe fetiță. Nu e un șantaj, un târg, nimic de genul acesta. Doar un dar pentru ea. Nu cer nimic în schimb.
   Nicole Vitral se pregătea să-i răspundă. Mânia creștea în ea la fel ca vântul din larg care i se învârtejea în dubiță. Mathilde de Carville nu-i lăsă timp:
   - Nu refuzați, Nicole... O aveți pe Emilie, ați câștigat. Nu vă cumpăr, nu cumpăr nimic. Doar gândiți-vă, de ce să-i refuzați lui Emilie banii care-i sunt oferiți, care-i pică din cer...
   - N-am zis că refuz, spuse sec Nicole Vitral. Nici că accept...

   Tonul vocii ei coborî, brusc:

   - E complicat ce-mi propuneți...
   Intonația lui Mathilde, ca un ecou, plusă:
   - Deschideți un cont bancar pe numele lui Emilie, e tot ce aveți de făcut...
   Buzele lui Nicole Vitral tremurară.
   - Și apoi?
   - Emilie va primi o sută de mii de franci pe an în acest cont. Până la optsprezece ani. Trebuie ca banii să fie folosiți doar pentru ea, pentru educație, pentru activități extrașcolare, ca să aibă cele mai bune șanse. Bineînțeles, va cădea în sarcina dumneavoastră să-i administrați în toți cei optsprezece ani. Veți face cum veți voi. Eu vă ofer mijloacele, vă las să procedați cum credeți. N-aveți de ce vă plânge...
   Nicole Vitral lăsă un răstimp vântul să-i zburătăcească vesta, să-i mângâie partea de sus a pieptului dezvelit, până o apucă tremuratul. Se lăsă legănată de zgomotul pietrelor de pe malul mării, rostogolite neostenit de fluxul și refluxul valurilor.
   Pro și contra.
   În cele din urmă, zise:
   - Voi deschide acest cont, doamnă de Carville. Pentru Emilie. Fiindcă dacă n-aș face-o, mi-aș putea-o reproșa. Sau mai degrabă ea mi-ar putea-o reproșa. Plasați această avere, dacă doriți...
   - Mulțumesc.
   - ...dar nu ne vom atinge de ea!
   Nicole Vitral aproape că urlase.
   - Emilie va fi educată exact ca fratele ei Marc. Și ne vom descurca. Vom face sacrificiile care se vor impune, dar vom reuși.La optsprezece ani, la majorat, Emilie va face ce va voi cu acești bani. Ea va decide dacă îi vrea, nu noi. Înțelegeți?
   Un surâs ușor apăru în colțul buzelor lui Mathilde de Carville.
   - Sunteți crudă, Nicole. Dar tot vă mulțumesc.
   Șovăi o clipă, apoi continuă:
   - V-aș putea cere o a doua favoare?
   Nicole Vitral oftă, excedată:
   - Habar n-am. Repede. Închid.
   Mathilde de Carville scoase din buzunar o casetă de un albastru-regal din buzunarul mantoului ei lung. O deschise, o întinse înainte, apoi o așeză pe tejgheaua dubiței. Nicole Vitral nu-și putu dezlipi privirea de la safirul deschis la culoare al inelului.
   - E o veche tradiție, spuse Mathilde cu voce calmă. Tinerele din familia mea, la optsprezece ani, primesc un inel incrustat cu o piatră de culoarea ochilor lor. Așa se petrec lucrurile de generații întregi. Eu port unul dăruit de mama mea în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Din nefericire, nu voi avea ocazia de a face același lucru pentru Lyse-Rose.
   În sfârșit, Nicole Vitral își ridică privirea.
   - Se pare că nu mă duce capul, dar nu înțeleg...
   - Vă las inelul. Aveți grijă de el. Poate că peste trei ani, peste zece ani, trăind în preajma lui Emilie, veți ghici. Veți ști dacă e cu adevărat nepoțica voastră sau nu. O astfel de certitudine se poate impune. Dacă așa stau lucrurile și dacă în adâncul dumneavoastră căpătați convingerea că fetița pe care o creșteți nu e din sângele vostru, cred că veți păstra acest secret doar pentru dumneavoastră...
   Ea răsuflă emoționată, apoi reluă:
   - Și probabil așa ar fi mai bine, cel puțin pentru micuță. Dar dacă astfel vor sta lucrurile, dacă veți avea dovezile, convingerea, de-a lungul anilor, că nu e nepoțica dumneavoastră, atunci în ziua în care împlinește optsprezece ani oferiți-i acest inel. Nimeni altcineva în afară de noi două, nici măcar ea, nu va ști ce semnifică acest lucru. Dar astfel, pentru dumneavoastră, pentru mine, se va face dreptate...
   Nicole Vitral avea de gând să refuze, să respingă inelul, să-i strige că noua idee i se părea ridicolă și nesănătoasă, dar Mathilde de Carville nu-i lăsă vreme de asta. Plecase fără să mai aștepte răspunsul. Mantoul ei lung și întunecat începea să se contopească deja cu seara care se lăsa.
   Caseta de un albastru-regal rămăsese acolo, pe plasticul laminat.

16

        2 octombrie 1998, ora 11.08
   Malvina împinse în urma ei fereastra, cu mâna înfășurată într-o cârpă. Își îndesă cârpa în buzunarul vestei. Ștersese totul cu ea, cine ar fi putut remarca faptul că lipsea una din teancul aflat în sertarul bucătăriei lui Grand-Duc?
   Mândră de ea, se fofilă încet prin grădiniță, ca să nu fie văzută din stradă. Lăsă să treacă două mașini, pitită în unghiul casei.Odată calea liberă, păși peste zidul din piatră, înalt de abia un metru. Era pe stradă. Nimeni n-o văzuse. Nimeni n-ar putea să afle vreodată că intrase în casa lui Grand-Duc. În pofida a ceea ce gândeau cu toții, nu era așa de proastă! Se întoarse. Un ultim detaliu o încurca. De pe trotuar, cine se uita atent putea repera geamul ferestrei pe care îl spărsese, în partea dreaptă-jos, ceea ce-i permisese să deschidă fereastra strecurându-și brațul înăuntru.Ridică din umeri. Nu era foarte important.
   Înaintă cu pași rapizi pe rue de la Butte-aux-Cailles. Nu trebuia să rămână acolo. Expusă. Vitral putea sosi dintr-un minut în altul.
   Se gândea să-l aștepte și să-l înghesuie pe ticălos. Mai înaintă puțin, apoi scoase din buzunar o cheie de mașină și declanșă deschiderea automată. Malvina își furișă cele patruzeci de kilograme în mașinuță. Vehiculul ei îi permitea să găsească loc de parcare aproape peste tot în Paris, inclusiv la câteva zeci de metri de casa lui Grand-Duc. Nu era foarte discret, dar Vitral nu avea de unde să-i cunoască mașina.
   Malvina se înghesui cum putu între scaunul din față și pedalele Roverului Mini. În pofida îngustimii habitaclului, dacă se apleca, cine trecea pe trotuar ar fi putut totuși crede că nu e nimeni în mașină. Malvina, dimpotrivă, privind înainte sau în retrovizor, putea controla întreaga stradă fără a-și schimba poziția. Filajul ideal!
   Dacă Vitral ar sosi dinspre stația Corvisart, ar ieși la suprafață pe la capătul străzii, fără să treacă prin fața Miniului, iar ea, din contră, l-ar repera de departe. Perfect.
   Se contorsionă și apucă Mauserul L110. Îl puse la îndemână, chiar sub scaunul șoferului.
   Un singur lucru o mai jena pe Malvina: rue de la Butte-aux-Cailles era pentru moment încă prea circulată, mai ales către brutăria aflată la cincizeci de metri mai încolo, plină de clienți care tot intrau și ieșeau; mult prea mulți martori, dar suficient de departe, ar avea timp să acționeze. Se gândi încă odată la ordinele bunicii, „îl ții sub observație, îl urmărești. Dar nu faci nimic altceva, îmi telefonezi de cum l-ai reperat”. Malvina nu-și putu împiedica mâna să alunece sub scaun, să atingă Mauserul, ca pentru a verifica dacă mai era acolo. Contactul cu metalul rece o liniști. Dacă se gândea bine, la douăzeci și patru de ani, oare mai era obligată să i se supună bunicii?

   Marc înainta aproape în orb prin interminabilele culoare ale stației Montparnasse, încercând, în pofida tuturor celor întâmplate, să nu piardă din ochi direcția liniei 6.
   Lylie purta inelul, safirul deschis la culoare, ca ochii ei.
   Nicole i-l dăduse prin urmare cu trei zile înainte, când împlinise optsprezece ani. Bunica lui respectase contractul. Nu vorbise nimănui despre asta. Niciodată. Nici măcar cu Lylie.
   Dar îi dăruise inelul!
   Marc știa de-acum ce însemna așa ceva, ce groaznică mărturisire reprezenta pentru bunica lui.
   Trebuia să o sune, trebuia să-i vorbească. Avea s-o facă, puțin mai târziu. Pentru moment, urgența era Lylie. Cu mâna liberă, continuând să meargă, tastă cu îndemânare de pianist butoanele telefonului mobil, compunând un SMS:
   Lylie, sună-mă înapoi, la naiba.
   Își promise să reînceapă operațiunea peste o oră, să o piseze la cap pe Lylie până îi va răspunde. Oare unde putea fi? Se gândi din nou la avionul-miniatură din rucsacul lui.
   Ideea plecării la celălalt capăt al lumii era serioasă? Da... Lylie avea mijloacele financiare de a se duce să trăiască în orice colț al planetei, imediat ce împlinise optsprezece ani. Să rămână acolo ani întregi.
   Făcând slalom printre călători, Marc își repeta ultimele rânduri din povestea lui Credule Grand-Duc. Contul bancar al lui Lylie. Cadoul otrăvit al lui Mathilde de Carville. Bătrâna știa ce face...De-a lungul anilor, Marc sfârșise prin a se convinge că doar banii adânciseră diferența între Lylie și el, diferență care explica sentimentele anormale, atracția nefirească, de neconceput între un băiat și o fată legați prin sângele acelorași părinți.
   Banii explicau totul. Totuși, în adâncul lui, o voce îi suflase întotdeauna că nu contau! Nu! Nu!
   Vocea avea dreptate! Banii nu contau. De-acum avea dovada că bunica lui, chiar dacă nu arătase nimic niciodată, gândea ca el!
   Lylie purta inelul de la familia de Carville.
   Bunica lui mărturisise oferindu-i-l. Lylie nu-i era soră! Erau liberi.
   Marc se simțea purtat de un fel de euforie. Se strecură cu suplețe în garnitura de metrou cu direcția Nation. Îmbrânci câțiva pasageri ca să răzbată până pe aleea centrală a vagonului pentru a câștiga puțin loc, un mic spațiu vital, suficient pentru a putea deschide caietul.
   Cinci stații până la Corvisart. La doi pași de Butte-aux-Cailles, unde locuia Grand-Duc.
   Timp de citit alte câteva pagini...

      Jurnalul lui Credule Grand-Duc
   Acesta este momentul intrării mele în scenă. În sfârșit!
   CREDULE GRAND-DUC, detectiv privat.
   M-am cam lăsat așteptat, nu? Sosesc puțin după bătălie, așa e. Chiar aici e toată problema mea.
   Mathilde de Carville a intrat în biroul meu, la Belleville, din rue des Amandiers, a doua zi după întâlnirea ei cu Nicole Vitral.Îmi dădea impresia că se deghizase în negru, că-și pusese toată durerea în haine. Cred că discuția cu Nicole Vitral o afectase enorm, luase decizia singură, fără a-i vorbi soțului ei. Mathilde de Carville se umilise pe litoralul din Dieppe, dar înțelesese că doar sacrificiul cu pricina o putea îndupleca pe Nicole Vitral.Trebuia ca Nicole să se simtă cea mai puternică în acel moment, altfel n-ar fi acceptat niciodată să deschidă un cont bancar pe numele lui Lylie.
   Niciodată, niciodată nu voi mai trăi o astfel de umilință, probabil că își spusese, în cele ce-au urmat, Mathilde de Carville.Plătise scump pentru liniștea conștiinței, mult mai mult decât un cec de o sută de mii de franci pe an pentru Lylie. Atunci, după întâlnirea din Dieppe, a devenit Mathilde de Carville rece ca gheața.Când a intrat în biroul meu, nu mai era decât un sloi, negru și politicos.
   A înaintat.
   - Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Grand-Duc... Aha?
   S-a prezentat, iar eu am făcut vag legătura cu cazul despre care posturile de radio și de televiziune vorbiseră timp de câteva săptămâni, și de care mi se fâlfâia într-un mare fel la vremea aceea.
   - Domnule Grand-Duc, calitățile dumneavoastră sunt, se pare, discreția, tenacitatea, răbdarea, rigoarea... Cele pe care le pretind.Cazul pe care vi-l propun este simplu: să reluați integral dosarul accidentului de pe Mont Terrible, de la început, detaliu cu detaliu.Și să găsiți și alte detalii, dacă se poate.

   Pe atunci, chiar dacă încă nu eram decât un detectiv privat printre zeci de alți detectivi privați, începuserăm să-mi fac o relativă reputație. Rezolvaserăm unul câte unul micile cazuri care-mi fuseseră încredințate, cazul cazinourilor de pe coastă și încă vreo câteva, încă nu cunoscuserăm eșecul, ca boxerul care nu câștigă decât lupte mici, dar care le câștigă pe toate și care sfârșește prin a se crede invincibil. Habar n-aveam de ce mă alesese, dar de ce nu pe mine, la urma urmei?
   Nu conta, n-aveam să las ocazia să-mi scape.
   Mathilde de Carville continua să înainteze. Eu am rămas așezat, nu sunt foarte înalt, iar la prima vedere ea mă depășea cu cinci centimetri. M-am îndreptat totuși pe scaun și mi-am luat un aer important.

   - E un caz complex, doamnă. Un caz care nu poate fi tratat cu lejeritate... Un caz pentru care va fi nevoie de timp...
   - N-am venit aici ca să mă târguiesc, domnule Grand-Duc...
   Și paf!
   Stătea dreaptă înaintea mea, strivindu-mă cu umbra ei neagră. Prea târziu să mă mai ridic...
   - Domnule Grand-Duc, propunerea mea se acceptă sau se refuză... Sunt convinsă că nu-mi va fi greu să găsesc un alt investigator, dar cred că veți accepta. Începând de astăzi, veți primi o sută de mii de franci pe an, timp de optsprezece ani, până ce Lyse-Rose, nepoțica mea, dacă mai trăiește, va deveni majoră. La sfârșitul lui septembrie 1998. Pe 30, și nu pe 27, fiindcă așa a decis justiția...
   O sută de mii de franci pe an! Înmulțiți cu optsprezece! Nu izbuteam să număr zerourile. Alcătuiau în craniul meu ceva ca un lung șirag de perle. Timp de optsprezece ani. O veritabilă rentă de funcționar pentru un detectiv care nu mai avea privat decât titlul...
   Doar că... Degeaba port acest prenume stupid, „Credule”, aveam nevoie de detalii... Da, vă confirm, oricât ar fi de ciudat,„Credule” este adevăratul meu prenume.
   - Pentru o astfel de sumă, doamnă, ce pretenții aveți de la mine, mai exact? Dacă după optsprezece ani nu am găsit nimic, vă dau banii înapoi?
   Întrebare premonitorie? Ar fi trebuit să fiu mai neîncrezător. Da, la urma urmei, îmi merit din plin prenumele, „Credule”...Umbra neagră s-a aplecat mai mult, strivindu-mă și mai tare.
   - Domnule Grand-Duc... Acest caz se va baza pe încrederea mea în domnia voastră, doar pe ea. Nu sunteți obligat să ajungeți la un anume rezultat. Dar am, în schimb, pretenția să recurgeți la toate mijloacele cu putință pentru a rezolva cazul. Doresc ca nimic, nicio pistă, nicio ipoteză, să nu fie lăsat la voia întâmplării. Veți avea tot timpul, toți banii pentru asta. Dacă există pe undeva vreo dovadă privind identitatea fetiței scăpate de pe MontTerrible, vreau să fie descoperită. Ca să fiu foarte limpede, domnule Grand-Duc, vreau să descopăr adevărul, oricare ar fi acesta, chiar dacă nu-mi este favorabil.
   O amețeală nemăsurată începea să mă cuprindă.
   - Și credeți că o astfel de investigație va dura... optsprezece ani?
   - Veți fi plătit timp de optsprezece ani. Veți dispune prin urmare de toți acești ani pentru a descoperi adevărul. Nu vă cer să vă consacrați exclusiv acestui caz în toată această perioadă. Pur și simplu vă furnizez toate mijloacele posibile pentru a merge până la capătul investigației: timpul și banii.
   - Și... și dacă descopăr adevărul în cinci luni?
   „Naif”, da, naiv, nu credul, ar fi trebuit să-mi pună numele mama.
   - Nu înțelegeți, domnule Grand-Duc? N-am fost destul de clară? Veți fi plătit timp de optsprezece ani, orice s-ar întâmpla...E vorba de un contract moral între noi, domnule Grand-Duc. De la domnia voastră am doar pretenția să recurgeți la orice pentru a descoperi identitatea fetiței scăpate, altceva nu mai contează pentru mine.
   Încă se apleca deasupra mea, iar crucea din lemn care-i atârna de gât mi se legăna deasupra nasului. A continuat:
   - Domnule Grand-Duc, îmi rezerv bineînțeles dreptul de a rupe, unilateral, în orice moment, contractul dacă am impresia că nu intrați în joc... Dacă am impresia că profitați de situație.Dar nu se va întâmpla așa ceva, nu-i așa? Mi s-a vorbit despre domnia voastră ca despre un om de onoare...
   Fără contract! Vă închipuiți? Dăduserăm peste o babă apucată care nu știa pe ce să-și mai cheltuiască averea!
   Miracolul. O nebună... Până unde era gata să meargă?
   - Va trebui să merg în Turcia, am spus. Mult timp...
   - În afara onorariilor anuale, toate notele de cheltuieli vă vor fi decontate...
   Să forțez nota și mai mult?
   - Eu... nu vorbesc limba turcă. Nu voi reuși de unul singur...
   - Dacă este necesar pentru investigație, vă veți putea angaja, bineînțeles, colaboratori. Și cheltuielile lor vor fi decontate...
   Dumnezeule mare...
   Nu întrebaserăm degeaba, deja îmi puseserăm în minte să lucrez, cel puțin la început, împreună cu un tip cu care călătoriserăm în Asia Centrală timp de luni întregi, Nazim Ozan, singurul vorbitor de turcă din Franța pe care-l cunoșteam și în care aș fi avut încredere.
   Mathilde de Carville mi-a scris un prim cec, o sumă colosală pentru vremea aceea, o sută de mii de franci, și a ieșit din biroul meu la fel de sumbru precum intrase. N-am fost atent la atmosfera glacială pe care reptila rece a lăsat-o în urma ei în încăpere. Aveam impresia că trăseserăm lozul cel mare, fără ca măcar să fi jucat: pentru prima oară prenumele și numele meu se acordau, în armonie.
   Credule, întrucât credeam în investigație, în norocul schimbător, în trambulina către avere... Grand-Duc, ca turneul de Mare-Duce făcut timp de trei zile, pentru a-mi sărbători norocul... Și care nici măcar nu s-a cunoscut din suta de mii de franci.
   Note de cheltuieli...
   Cum aș fi putut ghici în momentul acela că mă prăbușeam într-un puț fără fund? Că lumina care mă atrăgea atunci mă antrena către neant?
   O gaură neagră.
   O trambulină deasupra neantului.

17

       2 octombrie 1998, ora 11.13
   Rue Jean-Marie-Jego urca abrupt, vreo cincizeci de metri diferență de nivel până sus, la Butte-aux-Cailles; o străduță drăguță de carte poștală ilustrată, care dădea impresia că se cațără către piața unui sat, cu biserica, primăria, cârciuma și terenul de petancă la umbra platanilor. În plin Paris! Marc știa vag că Butte-aux-Cailles rămânea unul dintre ultimele „cartiere” pariziene, venise odată la un pahar, într-o seară, la Temps des Cerises.

   Un student cam șters, pe care-l detesta, fiu de diplomat sau ceva asemănător, îi explicase că acea colină era ferită de dezvoltatori din cauza carierelor de calcar subterane, care făceau cu neputință orice construcție de mare înălțime. Marc reținuse doar că o casă în cartierul burghez cu pricina costa o adevărată avere.
   Marc urcă o ultimă scară de vreo douăzeci de trepte și ajunse în înaltul colinei. Ținându-se de rampă, scoase telefonul și-i trimise un nou SMS lui Lylie.
   Același. Îl memorase.
   Lylie, sună-mă înapoi, la naiba.
   Verifică apelurile, să aibă conștiința împăcată. Fără succes. Mesageria lui vocală rămânea disperant de goală.
   Rue de la Butte-aux-Cailles era liniștită, cu excepția du-te-vino-ului din preajma brutăriei, aparent singurul comerț activ de pe stradă, în rest, era prea devreme, restaurantele păreau deocamdată pustii.Marc înaintă, își ridică privirea către fațade, apoi merse până la numărul 21. Descoperi o căscioară pe un singur nivel, în mijlocul unei adorabile grădinițe de vreo douăzeci de metri pătrați...
   Genul de căsuță minusculă, ridicolă în orice colț de țară din Franța...Dar acolo, în inima Parisului, devenea un incredibil produs de lux! O casă individuală. Fără etaj.
   Înconjurată de o grădină! Chiar cu suta de mii de franci anuală virată de Mathilde de Carville, o astfel de casă părea peste posibilitățile lui Grand-Duc...
   Marc continuă să examineze casa. Obloanele verde-pal erau trase. Apăsă fie ce-o fi pe sonerie, între cutia de scrisori galbenă, ușor ruginită, și bariera coșcovită.
   Nimeni.
   Așteptă un minut, apoi sună din nou. Fără succes. Își trecu mâna prin păr, perplex. Grand-Duc nu era acasă, cum se aștepta.Aruncă o privire mai amănunțită asupra casei, asupra grădinii, căutând o idee... înaintă pe stradă.
   Soluția se impuse ca o evidență.
   În partea dreaptă a casei, colțul unui ochi de geam de la o fereastră era spart. Cu puțin noroc, Marc putea să-și treacă brațul pe acolo, să apuce mânerul, să deschidă fereastra, să intre în casa lui Grand-Duc. Tânărul întoarse capul: nimeni de pe stradă nu era atent la el. Fără șovăire, sări peste zidul scund de pietre albe și se trezi, aproape la adăpost de privirile indiscrete, în apropierea ferestrei. Puse mâna pe cadrul acesteia. Altceva nu trebui să mai facă: spre marea lui surprindere, fereastra se deschise. Era închisă doar de formă!
   Pe Marc îl uimi o clipă straniul concurs de împrejurări favorabile, lipsa de prudență din casa detectivului privat. Doar o clipă, în secunda următoare, se strecura în casa lui Grand-Duc.
   Ticălosul e la Grand-Duc, gândi Malvina. Îl văzuse perfect în oglinda retrovizoare pe Marc Vitral cum înaintează, cum sare peste zidul scund de piatră.

   Ca un șobolan, se mai gândi Malvina.Avea un rucsac! Cu siguranță, caietul lui Grand-Duc era înăuntru.Totul se prezenta bine. Malvina încercă să se miște puțin, să-și desprindă capul de portieră, să-și întindă mai bine picioarele. O durea ceafa din cauză că stătuse atâta timp sucită la înălțimea volanului, dar nici că-i păsa.
   Voia să rămână acolo ore întregi și să poarte guler ortopedic pentru tot restul zilelor, dacă de asta era nevoie pentru a-l înghesui pe Vitral la ieșire, pentru a deschide afurisitul de caiet și a smulge una câte una paginile înțesate de minciuni, cum i se smulg unghiile unui tip pentru a-l face să vorbească. Deget cu deget. Să-l țină pe Vitral în bătaia pușcoacei, să-l facă și pe el să vorbească. Va improviza.
   Când va sosi clipa, va inventa regulile unui joc delicios de sadic.
   Mirosul de cenușă și de fum îl izbi imediat pe Marc, ca și când un șemineu ar fi funcționat în casă ore întregi fără să se fi aerisit camera, de atunci. Marc tuși. Se găsea într-o cămară mică, un fel de debara în care erau aranjate conserve și diverse unelte de grădinărit sau de meșterit. Împinse ușa, urcă trei trepte de beton, deschise o a doua ușă. Care dădea drept în ceea ce era, se pare, salonul lui Grand-Duc.
   Mirosul de fum deveni de îndată mai intens. Marc tuși din nou. Privirea îi fu atrasă de șemineul masiv chiar din fața lui. Oevidență se impunea: fuseseră arse în acea vatră kilograme de hârtie. Observă bibliorafturile golite, pe parchet. Era limpede căGrand-Duc făcuse curățenie, și asta de curând!
   Înainte ca Marc să aibă vreme să analizeze situația mai amănunțit, un zgomot straniu îi îngheță șira spinării. Chiar în spatele lui, la dreapta; un fel de trosnet surd produs de o succesiune de smucituri scurte, ca mecanismul gripat al unei jucării metalice.Marc se întoarse, cu simțurile în alertă. Descoperi cu stupoare imensul vivariu în care aproape toate libelulele zăceau pe solul umed, inerte. Se apropie.
   Doar cea mai mare, cu torace roșu-auriu, încă zbura încoace și-ncolo, cu multă greutate. Ca și când ar fi reperat o nouă prezență în cameră, un posibil ajutor, își agita aripile, slăbită, ciocnindu-se de pereții de sticlă. Marc rămase câteva clipe fără reacție, fascinat de mișcările deznădăjduite ale insectei.O libelulă! Prizonieră.
   Deja aproape moartă, ca restul, vreo zece la număr. Fără să se mai gândească, Marc înaintă, luă cu ambele mâini capacul de sticlă care închidea vivariul. Era destul de greu, dar nu era blocat. Marc îl ridică fără greutate și-l rezemă de zidul cel mai apropiat. Pe dată sensibilă la aerul proaspăt, din câteva bătăi de aripi, libelula-arlechin evadă. Marc îi urmări zborul, mai întâi puțin ezitant, apoi iute maiestuos. Libelula pluti un răstimp în cameră, înainte de a se așeza pe lustra din salon.
   Inima lui Marc își iuți ritmul, prostește.
   Încerca o bucurie intensă, aproape puerilă, că salvase insecta roșie.
   Libelula lui.
   Niciodată nu și-ar fi închipuit că detectivul colecționa așa ceva. Dar de ce, de ce să le fi lăsat să agonizeze astfel?
   Marc inspectă mai atent biroul lui Grand-Duc. Totul era impecabil aranjat, creioanele, blocnotesul, curioasa sticluță de vin, golită; paharul. Din acel decor reieșea ceva straniu: totul lăsa să creadă că Grand-Duc voise să lichideze, meticulos, tot ce avea legătură cu cazul pentru care se angajase. Arhivele arse.

   Insectele sacrificate.La fel, testamentul, caietul verde pe care îl purta în rucsac, pe care Grand-Duc îl terminase de redactat în noaptea în care Lylie împlinea optsprezece ani și pe care i-l oferise după aceea. Sfârșitul unei vieți, pentru Grand-Duc. Atent organizat.
   Ce se petrecuse, atunci? De ce Grand-Duc nu era acolo?
   Marc resimțea în casă o stranie impresie de urgență, de plecare precipitată; sticla nepusă la locul ei, de pildă; geamul spart, fereastra închisă doar de formă. Și mirosul. Nu cel al fumului de șemineu, ci un altul, insidios disimulat de cel dintâi. Ceva nu se lega...
   Chipul lui Marc se lumină brusc. Se așeză pe scaunul de la biroul lui Grand-Duc, își deschise rucsacul, scoase caietul verde, întoarse paginile și se opri la ultima pagină înnegrită de scrisul lui Grand-Duc.
   Era atât de simplu, în fond, să cunoască ultimele gânduri ale lui Grand-Duc: era suficient să citească ultimele cuvinte ale confesiunii lui... Ca la un roman polițist atât de agasant, că nu reziști tentației de a sări peste mai multe pagini direct la sfârșit, cu un ușor sentiment că trișezi. Repede uitat.
   Marc se concentră. Ultima pagină din caietul lui Grand-Duc nu conținea decât vreo douăzeci de rânduri.
   Scrisul detectivului era ca întotdeauna, fin, regulat.

       Iată. Totul a fost spus.
   Suntem în 29 septembrie 1998, este miezul nopții fără douăzeci de minute.
   Totul este la locul lui. Totul s-a terminat. Lylie va împlini optsprezece ani peste câteva minute. Îmi voi pune stiloul în suportul din fața mea. Mă voi așeza la birou, voi deschide ziarul L’Est républicaindin 23 decembrie 1980, numărul acelei zile blestemate, și calm îmi voi trage un glonț în cap. Sângele meu va acoperi hârtia îngălbenită a ziarului. Am dat greș...
   Las doar acest testament în urma mea. Pentru Lylie. Pentru cine va voi.
   Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
   Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini. Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate? Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o?
   Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
   De ce nu?
   Pentru mine s-a terminat.
   Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
  

       Marc reciti pe îndelete ultimul rând, am făcut tot ce mi-a stat în putință.
   Rămase încremenit o vreme, căutând să controleze sentimentul intens de disconfort care îl năpădea, apoi urcă pe firul cernelii negre încă vreo câteva zeci de cuvinte.
   Îmi voi trage un glonț în cap. Sângele meu va acoperi hârtia îngălbenită a ziarului. Am dat greș...
   Marc își ridică ochii.
   Grand-Duc vorbea despre sinuciderea lui. Programată.
  De ce, atunci, nu era nicio urmă de sânge pe birou? Nici ziarul. Nici vreo armă.
  Grand-Duc renunțase deci la sinucidere, cu două zile înainte, între ora 23.40 și miezul nopții... De ce? De ce să fi pregătit totul atât de precis, ca să renunțe în ultima clipă?
   Oare lui Grand-Duc îi lipsise, pur și simplu, curajul? Sau mersese să-și tragă un glonț în cap altundeva, mai târziu? Sau mințise în jurnal... Referitor la sacrificiul lui? La tot restul? Sau... Scenariu nebunesc! Descoperise oare ceva înainte de miezul nopții? Un licăr, o idee, o ultimă pistă...
   Marc reciti îndelung ultimele rânduri din jurnal.
   Grand-Duc nu lăsa niciun indiciu. O singură certitudine: nu murise pe birou, cu un glonț în cap.
   Marc închise caietul și tuși din nou. Simțea în continuare acel miros insuportabil, din ce în ce mai stăruitor. Un nou zgomot mecanic, mai intens decât înainte, îl făcu să întoarcă capul. Vreo zece libelule, eliberate de plafonul lor de sticlă, salvate de aerul proaspăt, zburau în salon; zboruri scurte, încă greoaie, de la o etajeră la alta, de la un scaun la masă, de la o perdea la corniză. Nu muriseră. Erau niște gângănii afurisit de rezistente, mai rezistente decât s-ar fi crezut.

   Marc zâmbi, gândurile îi zburară cătreLylie, libelula lui, singura pe care voia cu adevărat s-o salveze. În mod invers, dacă era nevoie, trăgând peste ea un capac de cleștar.Marc simțea că i se tulbură gândurile. Insectele îi zburătăceau prin fața ochilor ca punctele negre ireale de dinaintea unui vertij.
   Se ridică. Trebuia să se miște.
   Dumnezeule, de unde venea mirosul ăla!?
   Înaintă câțiva pași. Cu cât se apropia mai mult de bucătărie, cu atât părea mai puternic. Bucătăria era curată, aranjată, ordonată, până și gunoiul fusese dus...
   Dar mirosul, fără nicio îndoială, ieșea din dulapul înalt și strâmt de lângă chiuvetă.
   Marc deschise ușa, încet.
   Cadavrul îi căzu la picioare, aproape instantaneu, cu un zgomot surd.
   Deja rigid. Ca un manechin de ceară.
   Marc se dădu înapoi, uluit, palid. Îngrozit.
   Corpul zăcea în fața lui. O pată întunecată, roșie, îi murdărea cămașa.
   Credule Grand-Duc.
   Mort. Cum anunțase în jurnal.
   Atât că rareori se întâmplă ca un tip care-și trage un glonț în inimă să se apuce după aceea să-și ascundă arma, să curețe sângele vărsat și să se închidă într-un dulap.
   Marc făcu un alt pas înapoi.
   Credule Grand-Duc nu-și curmase singur viața. Fusese asasinat.

18

        2 octombrie 1998, ora 11.27
   Malvina de Carville apucă telefonul din vârful degetelor, fără să ridice capul, fără ca vreun semn de prezență omenească în mașină să poată fi detectat din afara Roverului Mini.
   Imediat după primul apel.
   - E aici, murmură Malvina. Vitral a intrat în casa lui Grand-Duc.
   - Era de așteptat. N-ai lăsat urme?
   - Nu, nu, bunico. Nu te îngrijora. Chiar am curățat fiecare geană, fiecare fir de păr și fiecare petec de pe fața lui Grand-Duc incinerate în șemineu.
   Își sublinie tirada cu un râset ascuțit. Bunică-sa o lua mereu drept o idioată.
   - Bunico?
   - Cee?
   - Riscă să dea de cadavrul lui Grand-Duc. L-am ascuns, dar...Dar... Deja puțea foarte tare...
   Își dădu seama că bunică-sa reflecta la celălalt capăt al firului.
   - Bunico?
   - Da, răspunse în cele din urmă Mathilde de Carville... Ei bine, dacă îl găsește... cu atât mai rău. Sau cu atât mai bine, în fond. A intrat prin efracție, poate l-au văzut niște martori pe stradă. O să-și lase amprentele peste tot... Mai bine nici că se putea întâmpla, nu?
   Un frison de plăcere o străbătu pe Malvina. Bunica ei avea dreptate, ca întotdeauna. Marc Vitral avea să plătească. Așa-i trebuia!
   - Bunico? Are în spate un rucsac. Cred că înăuntru e caietul lui Grand-Duc. Crezi că...
   Vocea lui Mathilde de Carville se uscă:
   - Nu, Malvina, nu faci nimic, îl urmărești, atât. Nu intervii pe stradă, în plină zi. Mă înțelegi?
   - Da, bunico, am înțeles. Te sun eu mai încolo.
   Malvina cântări în palmă Mauserul de sub scaunul din dreapta. Da, bunica ei avea dreptate, aproape întotdeauna. Dar nu și de data asta...

       Câteva libelule zburau în jurul cadavrului lui Grand-Duc.
   O greață îl cuprinse pe Marc. Un sentiment de panică îl năpădea.Trebuia totuși să se controleze. Nu-și permitea o criză de agorafobie, nu acum, nu aici...
   Să sune la poliție?
   Marc se gândi rapid. Intrase în casa lui Grand-Duc printr-o fereastră spartă, își lăsase amprentele. Nu era o idee bună. Mai cu seamă că polițaii aveau să-l ia la întrebări, să-l rețină la comisariatul din cartier, în cel mai bun caz doar pentru mai multe ore. Nu-și permitea așa ceva! Nu acum. Lylie avea nevoie de el. De îndată.
   Polițaii erau o idee proastă.
   Ce să facă?
   Privirea i se așternu peste cadavru. Nu știa o iotă despre autopsia medicală, dar i se părea evident că asasinatul era recent. Rigiditatea, mirosul, totul îi dădea de înțeles că hoitul nu lâncezise acolo decât de câteva ore. Marc se gândi din nou la ultimele cuvinte ale lui Grand-Duc din caiet. Sinuciderea lui anunțată. Ce legătură avea cu crima? Ce sfârșise prin a descoperi, pentru ce merita să fie redus la tăcere pentru totdeauna?
   Mergând prin încăpere cu pași sacadați, Marc îndepărtă cu un gest agasat al mâinii o libelulă care-și agita zgomotos aripile pe sub nasul lui.
   Nimic nu se potrivea. Grand-Duc fusese ucis în urmă cu câteva ore, nu acum trei zile, nu în seara aniversării lui Lylie. Privirea lui Marc cuprinse din nou salonul, biroul, șemineul, vivariul.
   Trăia o scenă suprarealistă! Libelulele, una câte una, continuau să se trezească și să capete încredere. Zburau prin încăpere, se ciocneau de ferestre, atrase de ziua de-afară care străbătea obloanele ca niște săgeți de lumină.
   Marc luă la rând camerele, vizită toate încăperile pentru a-și liniști conștiința.
   Nu remarcă nimic suspect, dar cercetarea lui metodică îi permise cel puțin să se calmeze, să-și regăsească un suflu aproape normal. Înaintă până la vestibul. Imediat, sângele i se iuți din nou prin vene, ca debitul unui fluviu în clipele ce urmează unei furtuni violente. Degetele, gâtul, tâmplele i se înroșiră. Peretele vestibulului era tapițat cu fotografii. Nazim Ozan,Lylie, Mont Terrible...
   Încremeni îndeosebi în fața unei poze: a bunică-sii! Grand-Duc păstra la intrarea în casă o fotografie a lui Nicole. Era pe atunci mult mai tânără ca astăzi, avea pesemne cincizeci de ani, se afla pe plajă, în Dieppe. Inima tânărului bătea să-i sară din piept, amestec de mânie și de uluire. Marc nu păstra decât imaginea actuală a bunicii lui, o femeie de șaizeci și cinci de ani, ofilită de anii îndelungați de sacrificii. Aproape că nu-și amintea de femeia zâmbitoare, opulentă, chiar seducătoare.
   Își întoarse privirea, sperând să-și calmeze tensiunea. Se sufoca, trebuia să iasă, repede. Angoasa, agorafobia... Criza, iminentă.Se gândi confuz că înainte de a pleca din casa lui Grand-Duc ar fi trebuit să facă un tur, să dea cu o cârpă peste toate obiectele pe care le atinsese, capacul vivariului, scaunul biroului, clanțele, fereastra... Dar nu avea chef, nici timp.
   Trebuia să fugă, să părăsească aerul descompus al casei, să iasă din nou pe stradă.
   De ce se putea teme? Nu el îl doborâse pe Grand-Duc. Detectivul murise de mai multe ore. În acel moment, tânărul era departe de rue de la Butte-aux-Cailles.
   Marc trecu prin rama ferestrei, deja sorbind cu lăcomie aerul proaspăt. Da, avea lucruri mai bune de făcut decât curățenia, avea o urgență.
   S-o regăsească pe Lylie, înainte de orice.
   Să-i telefoneze și bunică-sii, la Dieppe. Să înțeleagă. Să descopere de ce fusese asasinat Grand-Duc.
   În această ultimă problemă, avea o idee. O idee în legătură directă cu următoarea lui destinație.
   Era afară, mergea prin grădină.
   Nu remarcă, în urma lui, zborul libelulelor către cele patru zări, prin fereastra deschisă.
  

      Malvina se chirci și mai mult în habitaclul Roverului Mini. În oglinda retrovizoare exterioară, distingea perfect silueta lui MarcVitral. Se apropia.
   Tâmpitul, cu rucsacul în spinare, nu bănuia nimic. Mâna Malvinei se strecură sub scaunul șoferului, pipăi, prinse Mauserul L110. Încă vreo câțiva metri și va fi aproape. Ea îi va înfige țeava de oțel în burtă, el nu va avea de ales, îi va da rucsacul lui de tâmpit și testamentul scursurii de detectiv, pitit înăuntru.
   Apoi, va mai vedea ea. Poate că se va mulțumi să-i explodeze un coi. Sau ambele... încă nu se hotărâse.
   Mai că ajunseseră acolo...
   Nu-i despărțeau decât zece metri.
   Malvina își săltă capul, strângând revolverul. La capătul străzii, câțiva bătrâni sporovăiau în fața brutăriei. Puțin îi păsa de ei.Niște bășinoși, erau prea departe, n-ar pricepe o iotă. Întoarse capul către dreapta, spre trotuar. Nu se știe niciodată.

   Și-și întinse și mai mult gâtul.
   În secunda următoare, încremeni.
   Trei mucoși, de vreo trei-patru anișori, scoteau limba la ea, hlizindu-se!
   Căpățânile lor de pici o priveau prin geam, ca și când Malvina se juca de-a v-ați ascunselea, înghesuită între volan și scaunul șoferului. Cucu. Te-am văzut...

   O institutoare mică și drăguță foc se ivi, luându-i cu sine pe cei trei păcălici. De data asta Malvina se ridică de tot.
   Tâmpiții de țânci!
   Toată grupa de grădiniță defila acum pe trotuar, cel puțin treizeci de copii, mergând la cantină, în parcul de joacă din față sau oriunde.
   Marc Vitral, în secunda următoare, își încrucișă politicos pașii cu grupa mijlocie a grădiniței Sainte-Anne, zâmbi cuminte institutoarei și se îndepărtă rapid, pierdut în gânduri, fără ca măcar să-și lase privirea să treacă peste Roverul Mini parcat de-a lungul trotuarului.
   - Alo, bunico? Sunt Malvina. L-am ratat, bunico...
   - Cum adică l-ai ratat?! Pe Marc Vitral? Vrei să spui că ai tras în el...
   - Nu... Nici măcar n-am avut timp.
   Malvina de Carville simți suspinul de ușurare al bunică-sii.
   - Bine, Malvina. Ce face, pentru moment?
   - Se îndepărtează. Pleacă din nou. Către metrou, aș spune.Vrei să-l urmăresc?
   - Stai pe loc, Malvina...
   - Dar...
   Bunică-sa își pierduse mințile. Să stea pe loc?
   - ...dar, bunico? Dar caietul lui Grand-Duc?
   - Stai pe loc, îți zic!
   - Dar...
   Malvina știa că încă avea cum să alerge după el, cu Mauserul în pumn, să-l înghesuie pe culoarul metroului, să-i smulgă rucsacul, să-l arunce sub roțile trenului...
   - Întoarce-te, Malvina. Întoarce-te la Roseraie. Va fi mai bine...
   - Încă pot pune mâna pe el, bunico... Te asigur...
   Vocea bunică-sii deveni în același timp blândă și fermă, ca atunci când, seara, aplecată peste pătuțul ei, îi citea din Biblie.
   - Malvina, ascultă-mă. Vitral a început cu siguranță caietul lui Grand-Duc. Prima lui reacție a fost foarte logică, s-a repezit acasă la detectiv. Probabil a dat peste cadavru. Fără doar și poate, cea de-a doua reacție a lui va fi la fel de previzibilă...
   Malvina nu o mai urmărea. Unde voia să ajungă bunică-sa?
   - Te poți întoarce acasă, Malvina. Marc Vitral va veni drept la noi, la Coupvray, la Roseraie.
   Malvina se enervă pe ea însăși, din pricina stupidității ei.
   Un punctuleț negru creștea în oglinda retrovizoare, apărând, dispărând, jucându-se cu nervii ei. După încă vreo câteva volute, libelula drăguță roșie-aurie se așeză pe capota albastră a Roverului Mini.

19

           2 octombrie 1998, ora 11.31
   Marc se opri, să facă o pauză. Se sprijini de rampa cromată care despărțea în două scara abruptă ce cobora spre bulevardul Blanqui. Oțelul rece îi îngheță mâna.
   Marc își avea itinerariul în cap. Metrou, linia 6. Schimbare de magistrală la stația Nation. Apoi linia A4 a metroului spre suburbii, în direcția Marne-la-Vallee. Ieșire la Val-d’Europe, cu o stație înainte de capătul de linie. Peste cel mult o oră va fi la Coupvray. Nu-i va veni greu să găsească adresa exactă a familiei de Carville, telefonându-i lui Jennifer, colega lui care din fericire era de serviciu în ziua aceea, la fel cum făcuse pentru cea a lui Grand-Duc.
   Nu era nevoie să-i anunțe pe alde Carville de sosirea lui, cu siguranță va găsi pe cineva care să-i răspundă la întrebări, probabil că bunicul din scaunul cu rotile și regina-mamă în castelul ei nu-și părăseau prea des proprietatea... Nici măcar pentru a face cumpărături... Plăteau pe alții pentru așa ceva. Și pentru așa ceva.
   Marc surâse ca pentru sine. Avea să-i ia pe nepregătite! La urma urmei, de-acum înainte, el și familia de Carville aveau același scop: să dovedească faptul că Lylie nu era sora lui, că sângele neamului Vitral nu curgea prin venele ei... Existau cu siguranță premisele unei înțelegeri între ei, pe care le puteau găsi.
   O înțelegere între ei...
   Marc tremură, gândindu-se din nou la cadavrul lui Grand-Duc.
   Își scoase telefonul mobil. Cum își promisese, trebuia să telefoneze la Dieppe. Încă odată dădu peste un robot telefonic!
   De mai multă vreme îi spunea bunică-sii pe nume, „Nicole”.Era modul lui personal de rezolvare a ezitării care-i perturbase primii zece ani de viață: să-i zică „mama” sau „bunico”?
   - Nicole? Sunt Marc. Ai vești despre Lylie? Proaspete, vreau să spun, din dimineața asta, după nouă? Sună-mă înapoi, e foarte important.
   Făcu o pauză, apoi reluă:
   - De fapt, Nicole, chiar dacă n-am nicio amintire de atunci, erai foarte frumoasă când aveai cincizeci de ani! Te pup.
   Mâna stângă a lui Marc se crispă pe metalul rampei reci, ca pentru a-și lipi palma de el și a-și lăsa fâșii de carne când o va desprinde. Degetele celeilalte mâini îi dansară pe tastele telefonului.
   Telefonul sună de șapte ori.
   - Lylie. Unde naiba ești? Răspunde! Răspunde-mi! Nu pleca.Tocmai am fost acasă la Grand-Duc. Nu s-a sinucis. Este... A...A găsit ceva, voi putea găsi și eu același lucru. Îl voi găsi. Sună-mă.
   Intră în stația de metrou. Peroanele erau aproape goale la ora aceea. Marc abia avu vreme să-și piardă privirea în peisajul misterios al unui afiș uriaș de cealaltă parte a șinelor, care te îmbia la călătorii în Emirate. Garnitura de metrou țâșni în secundele următoare și se împotmoli în nisipul de aur, chiar în fața palatului oriental, sub stelele din O mie și una de nopți.
   Opt stații, între Corvisart și Nation.

        Jurnalul lui Credule Grand-Duc
   M-am angajat deci la o investigație lungă de optsprezece ani! Vă închipuiți?

   De optsprezece ani povestea asta mi se lipește de neuroni, ca un bulgăraș de creier roz, mestecat și remestecat, până ce-și pierde gustul. Aveți grijă, voi care citiți aceste pagini, ca bulgărașul de creier roz să nu se lipească de propriile voastre gânduri, malaxat de propria-vă imaginație, alungit de logica voastră. Fără contenire.

   Primele zile, primele luni de investigație au fost teribil de provocatoare. Chiar dacă aveam optsprezece ani înaintea mea, mă simțeam locuit de un sentiment de urgență. Înghițiserăm toate piesele din dosarul de instrumentare a cazului, sute de pagini, în mai puțin de cincisprezece zile. În primele două luni, am interogat mai multe zeci de martori, printre care pompierii care interveniseră pe Mont Terrible, întreg personalul din centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard, doctorul Morange, apropiații familiei deCarville, apropiații familiei Vitral, polițaii, comisarul Vatelier, avocații, Leguerne și ceilalți, cei doi judecători, Le Drian și Weber, și trec peste atâția alții...
   Nu mai dormeam, munceam câte cincisprezece ore pe zi, mă trezeam și mă sculam cu gândul la caz, ca și când ardea să rezolv povestea cât mai repede cu putință, ca și când ardea să mă arăt plin de zel față de patroana mea, încât ea să fie mulțumită de mine, să-mi asigure contractul pe viață... Să-mi fidelizez clienta, cum ar spune un băcan.
   În realitate, nu-mi făceam niciun calcul. Cazul mă fascina, eram convins că aveam să descopăr ceva nou, un indiciu pe care toată lumea îl trecuse cu vederea. Îngrămădeam note peste note, fotografii, ore de înregistrări... O muncă de țicnit...
   Habar n-aveam pe vremea aceea că îmi construiam, cu meticulozitate, temeliile nevrozei.
   După câteva săptămâni de analiză a tuturor pieselor din dosar, mi-am făurit o primă convingere. La vremea aceea, credeam că e o idee genială. Brățărica!
   Afurisita de brățărică din aur pe care Lyse-Rose de Carville o purta pesemne în avion, oferită de bunicul ei. Bijuteria care făcuse să basculeze certitudinea judecătorului Weber, grăuntele de nisip din balanța justiției, arma fatală a familiei Vitral și a avocatuluiLeguerne. Dobândiserăm certitudinea că arma fatală era o lamă cu două tăișuri. Fără brățărică, totul ducea la concluzia că fetița scăpată ca prin minune era Émilie Vitral... Dar dacă bebelușa aruncată din avion era Lyse-Rose, nimic nu ne împiedica să credem că brățărica fină se putuse rupe la impact.

   Pornind de acolo, dacă era găsită brățărica, pe undeva prin preajma avionului... Atunci, totul se inversa. Avea să fie dovada irefutabilă că Lyse-Rose era cea care scăpase ca prin minune!
   Sunt un răbdător, un maniac, un încăpățânat. Pot fi obsesiv în munca mea, vă asigur. Chiar dacă polițaii cercetaseră cu mare atenție tot ce se afla în jurul avionului Airbus calcinat, pe MontTerrible, timp de ore întregi, am luat operațiunea de la capăt, înarmat cu un detector de metale cât o tigaie, am petrecut șaptesprezece zile pe Mont Terrible, la sfârșitul lui august 1981, cercetând pădurea, centimetru cu centimetru... Era viscol în seara prăbușirii. Brățărica putea să fi căzut în zăpadă, să se fi înfundat în pământul noroios... Un polițai însărcinat cu o astfel de căutare după accident, cu degetele înghețate, cu picioarele bocnă, nu avea să se omoare cu munca.
   Eu, da.
   Degeaba!
   Vă scutesc de inventarul cutiilor de bere, de suc, al monedelor, al deșeurilor ordinare pe care le-am dezgropat... Dintr-odată, tipul care se ocupa cu întreținerea Parcului Natural din departamentul Haut-Jura mă privea cu ochi buni! Gregory Morez.

   Un flăcău chipeș și nebărbierit, cu ochi de câine-lup, cu fața bronzată de parcă o ardea pe Kilimanjaro la fiecare sfârșit de săptămână înainte de a se întoarce acasă... Am sfârșit prin a ne simpatiza...
   Trei saci de gunoi menajer de toate genurile coborâte de pe munte, dar nici cea mai mică brățărică!
   Nu eram cu adevărat dezamăgit, ca să fiu sincer. Doar mirosiserăm ceva și, v-am spus deja, sunt genul de persoană încăpățânată. Mă supuneam ordinelor lui Mathilde de Carville, îmi convenea, „să nu neglijez nicio pistă”, să avansez pas cu pas. Pe îndelete.
   Veritabila mea certitudine era cu totul alta.
   Dacă, în noaptea dramei, brățărica picase într-adevăr undeva lângă bebelușa scăpată ca prin minune, cineva ar fi putut-o găsi, un pompier, un polițai, un infirmier, și ar fi putut-o băga în buzunar, pur și simplu... Sau vreun tip de prin partea locului se întorsese să scotocească, după ce se răcise carlinga... Era o bijuterie din aur masiv, evaluată la vremea aceea la exact unsprezece mii cinci sute șaizeci de franci, factura stătea mărturie în acest sens. Era ștanțată de Tournaire, din Piața Vendome. Un astfel de obiect putea stârni lăcomia oricui.

   Scenariul tipic, hoitarii care se servesc din rămășițele unui naufragiu, mai ales că nimeni nu-și putea da seama de importanța pe care avea s-o dobândească, în cele ce-au urmat, afurisita de bijuterie...
   Ideea mea era foarte simplă, chiar de bază: să inund regiunea cu anunțuri de mică publicitate. Recompensă zdravănă pentru cel care ne-ar aduce faimosul breloc. Trebuia ca recompensa să depășească din plin valoarea bunului... în bună înțelegere cuMathilde de Carville, prevăzuserăm creșterea treptată a mărimii momelii. Începuserăm liniștit cu douăzeci de mii de franci... Un astfel de pescuit cerea răbdare, timp, îndemânare, înainte ca peștele să muște. Eram încrezător...
   Dacă brățărica ar fi fost găsită, dacă ea dormea într-un sertar, ascunsă cu pizmă de un hoț de ocazie, așa cum păstrează Gollum inelul lui Frodo, într-o zi sau alta ar reapărea la lumină, un indice s-ar potrivi.
   Aveam dreptate. Cel puțin asupra acestui punct aveam dreptate.
   Cealaltă ocupație de căpătâi a primelor șase luni de investigație a fost ceea ce numesc, de atunci, vacanțele mele turcești. Pesemne am petrecut, în total, aproape treizeci de luni în Turcia. Cele mai multe în primii cinci ani.
   Îl aveam alături de mine pe Nazim Ozan, acceptase de îndată să mă secondeze în investigație. La vremea aceea, lucra cu ziua pe șantiere, mai mult sau mai puțin la negru. Și el se apropia de cincizeci de ani; joaca de-a mercenarii în zonele fierbinți ale planetei, înconjurat de kamikaze fanatici, nu-i mai convenea nici lui.
   Dar mai era ceva: își întâlnise dragostea. Trăia la Paris cu o femeie cam grăsuță, dar drăguță foc, de origine turcă, la fel ca el, Ayla. Veți înțelege de ce erau de nedespărțit...

   Ayla era mai degrabă genul de femeie autoritară, geloasă ca un tigru, și trebuia să negociez ore întregi de fiecare dată când aveam nevoie să-l iau cu mine pe Nazim în Turcia. Odată ce ajungeam acolo, trebuia ca el să-i telefoneze zilnic... Cred că Ayla n-a înțeles niciodată nimic din povestea asta cu investigația, ba, mai rău, mi se pare că nu ne-a crezut niciodată... Dar nu mi-a purtat pică, ba chiar a insistat să le fiu martor la cununie, în iunie 1985...
   În pofida lui Ayla, cel mai adesea îl târâm pe Nazim după mine în Turcia, unde îmi servea de interpret. La Istanbul, mă cazam întotdeauna la hotelul Askoc;, pe Cornul de Aur, aproape de Podul Galata. Nazim, însă, dormea la niște veri de-ai lui Ayla, la Eyup, într-o mahala a Istanbulului. N-avea de ales! Ne întâlneam într-un bar, chiar în fața hotelului, în cafeneaua Dez Anj, pe Ayhan Ișik Sokak.
   Nazim profita pentru a da de dușcă rachiu după rachiu și încerca să mă inițieze în tainele narghilelei.
   Vacanțe turcești, cum spuneam.
   De tot râsul! Trebuie să vă mărturisesc, cred că am fost întotdeauna puțin cam cinic în privința artelor și tradițiilor lumii, a exotismului, a dezrădăcinării, genul acela de clișee. Un soi de rasism, dacă vreți, dar un rasism fără exclusivitate, fără o țintă anume, un soi de scepticism global referitor la rasa umană, fără îndoială moștenit din fosta mea meserie de mercenar, de gunoier însărcinat cu golirea coșurilor de gunoi ale lumii; de băcan al pulberăriilor, dacă preferați.
   Viața în Turcia a început să-mi iasă pe ochi, pe nas și pe urechi după mai puțin de o săptămână. Chemarea la rugăciune necontenită din minarete, bazarul permanent de pe străzi, în care se vindea orice, femeile cu feregea, târfele, ceaiul, aroma mirodeniilor, taxiurile care abia se târâie, ambuteiajele continue, până pe Bosfor...Totul! Mustața lui Nazim era singurul lucru pe care-l suportam, până la urmă.
   Bun, îmi dau seama că nu aveți mare respect pentru antropologia mea de bazar.
   Nu despre asta e vorba, aveți dreptate. Am amintit-o doar pentru a relativiza dimensiunea de „vacanțe mediteraneene” a cazului. Mă refugiam în muncă. Nu vă mint. Cel puțin în primele luni, împreună cu Nazim, am investigat ca niște nebuni!
   Am petrecut ore întregi luând la întrebări negustorii din MareleBazar pentru a da de urma celui care ar fi putut să vândă faimoasele hăinuțe purtate de bebelușa scăpată ca prin minune. Un body de bumbac, o rochiță albă cu flori portocalii, un pulover tricotat de lână bej... Vă puteți închipui? Marele Bazar din Istanbul, cea mai mare galerie comercială din lume, cincizeci și opt de alei interioare, patru mii de prăvălii... Aproape toți vânzătorii o rupeau pe englezește, pe franțuzește, încercau să se lipsească de traducerea lui Nazim, mi se adresau direct mie, ca și când drapelul tricolor mi-ar fi fost imprimat în filigran pe frunte:
   „Un bebeluș, frățioare? Cauți hăinuțe pentru bebelușul tău? Am tot ce cauți. Fată sau băiat, odorul tău? Spune-mi, tu cât ai da...”
   Patru mii de prăvălii, credeți-mă! De două sau trei ori mai mulți vânzători, care reperau fraierul occidental de la cincizeci de metri. Dar m-am ținut tare. Până la capăt. Am petrecut peste zece zile străbătând în lung și-n lat labirintul comercial cu tavan de mozaic aurit. La final, am trecut în revistă nouăsprezece prăvălii în care se vindea acel body de bumbac, rochița albă și puloverul de lână, toate trei
articolele în același timp, exact aceleași... dar niciun vânzător nu-și amintea să fi vândut toate trei articolele împreună unei familii de occidentali.
   Osteneală pierdută.
   Fundătura din capătul labirintului.
   Rămânea așadar să aflu mai multe despre Lyse-Rose și despre părinții ei, Alexandre și Veronique de Carville. Ancheta oficială, pentru identificarea lui Lyse-Rose, nu se baza decât pe două aspecte:fotografia cu spatele, primită de bunicii Carville, și mărturia Malvinei.Trebuia prin urmare să luăm totul de la zero, în Turcia, pe coastă, în reședința lor din Ceyhan. Afișam un optimism rezonabil. În trei luni de viață, micuța Lyse-Rose ar fi trebuit să întâlnească multă lume!
   M-am dezumflat rapid.
   Alexandre și Veronique de Carville nu erau, în aparență, prea sociabili, nefiind câtuși de puțin fani ai băilor de mulțime exotice și ai contactelor fraterne cu populația indigenă. Mai degrabă genul care rămân rupți de lume în vila lor albă, cu vedere la Mediterana.Dispuneau chiar de o mică plajă privată!
   În fine, mai ales Veronique întreținea mănăstirea. Alexandre lucra la Istanbul aproape toată săptămâna. Desigur, primeau acasă, din când în când, prieteni, colegi, francezi... Dar asta înainte de Lyse-Rose! La nașterea bebelușei, Veronique limitase petrecerile mondene.

   Prin diverse verificări încrucișate, am putut da de urma a șapte persoane, două perechi de prieteni și trei clienți ai întreprinderii familiei de Carville, care fuseseră invitate în vila din Ceyhan după ce se născuse Lyse-Rose. De fiecare dată, Lyse-Rose dormea, iar invitații nu-și aminteau decât de un boț de carne abia ieșit din scutecele care se ridicau la intervale regulate, în ritmul respirației.

   Doar un client, un olandez, o văzuse pe Lyse-Rose trezită din somn... Preț de câteva clipe.

   Veronique s-a retras ca să-i dea sân, nu avea s-o facă în fața industriașului olandez, care a continuat să-și dea rachiul de dușcă în curtea interioară, în timp ce-și semna contractele cu Alexandre.
   Delicatul director comercial al filialei turcești a firmei Shell, de a cărui urmă am dat în cele din urmă, mi-a precizat că ar fi la fel de incapabil să recunoască chipul lui Lyse-Rose ca țâțele maică-sii...
   La Bakirkoy, maternitatea din Istanbul unde născuse Veronique de Carville, peste treizeci de bebeluși veneau pe lume în fiecare săptămână...

   Era o clinică privată de ultima fiță, unde am fost primit cu o deferență remarcabilă. Pediatrul, singurul care se ocupase de Lyse-Rose, o examinase de vreo trei ori și mi-a spus că zilnic îi treceau prin fața ochilor peste douăzeci de nou-născuți... Mi-a extras dintr-un registru informațiile notate la nașterea lui Lyse-Rose.Greutatea: trei kile două sute cincizeci; lungimea: patruzeci și nouă de centimetri.
   Copilul a plâns? Da.
   Avea ochii deschiși? Da.
   În afară de asta? Nimic.
   Semne particulare? Mister.
   Iarăși fundătură!
   Pesemne că Veronique de Carville se plictisea regește în vila ei! De la bun început, a avut un minimum de personal la dispoziție.

   Am reușit să identific doar un grădinar, cam în vârstă, cam prea miop după gustul meu, care o întâlnise pe Lyse-Rose sub palmieri, la sfârșitul unei după-amiezi... adăpostită bine sub o plasă deasă împotriva țânțarilor! Nimic de scos de aici decât o vagă descriere, și mai puțin fiabilă decât afirmațiile delirante ale Malvinei.
   Nu vă voi face aici lista detaliată a mărturiilor cu veridicitate minimă, vagi, de nefolosit, pe care le-am acumulat în decursul acelor luni. Să nu neglijez nicio pistă, spusese Mathilde de Carville.Mă supuneam, fascinat; la urma urmei, era suficientă o mărturie, una singură, pentru a-l apuca pe Dumnezeu de-un picior.
   La aeroportul Ataturk din Istanbul, o stewardesă își amintea, înainte de plecarea avionului Airbus cu destinația Paris, în acel22 decembrie, că drăgălise de trei ori un bebeluș, gâdilându-l pe bărbie.
   - Un singur bebeluș, nu doi?
   - Nu, unul singur.
   Cel puțin așa credea, nu era sigură. Nici în privința zilei, nici a zborului. Dar măcar de un bebeluș tot își amintea, asta da...
   Afurisita aia de stewardesă îmi strecurase o altă îndoială în creierul meu vraiște.
   Un singur bebeluș în avion?
   La urma urmei, cine putea ști cu certitudine cine se îmbarcase cu adevărat în avionul Airbus, în seara aceea? Se cunoștea cu precizie lista pasagerilor, dar dacă unul dintre ei, în ultima clipă, nu urcase la bord? Un bebeluș, de pildă. Lyse-Rose, de ce nu? O întârziere, un obstacol de ultim minut, o suceală de-a maică-sii, o răpire, un complot, orice născocire care mi-ar îngădui să cred că Lyse-Rose nu se afla în avionul Airbus 5403, ci trăia încă, undeva prin Turcia... Sau altundeva!
   Ipoteză complet nebunească!
   Putea fi chiar răsturnată... Nu era straniu, în fond, că aveam atât de puține elemente tangibile despre Lyse-Rose, o bebelușă de trei luni? Atât de puține mărturii, nicio cunoștință care s-o fi alintat-o, nicio jucărică de pluș de strâns în brațe, nicio fotografie. Nimic, sau aproape. Ca și când bebelușul n-ar fi existat niciodată sau, mai precis, ca și când s-ar fi vrut ascunderea lui...
   Tot răsucindu-mi astfel de elemente în cap, deveneam complet paranoic. Dacă Lyse-Rose nu urcase în avion, poate că murise înainte! Un accident domestic? O boală incurabilă la naștere? O crimă? Alexandre și Veronique de Carville duseseră secretul cu ei, dincolo de moarte.
   Doar Malvina poate că știa. Și de aceea își pierduse mințile.
   Toate aceste ipoteze îl făceau să râdă în hohote pe Nazim când le ticluiam în fața lui, la cafeneaua Dez Anj. Își muia mustața în rachiu.
   - O crimă? O iei complet razna, Credoule!
   Mă readucea cu picioarele pe pământ, între două fumuri de narghilea, nu băga mâna-n foc decât pentru indicii materiale, concrete. Ceva palpabil.
   - La urma urmei, Credoule, n-a rămas întemnițată trei luni fetița ta, o fi ieșit și ea pe stradă, iar dacă am dreptate, cineva, un trecător, un turist, a văzut-o, a fotografiat-o, a filmat-o, din întâmplare... Nu se știe niciodată.
   - Ce vrei să spui, exact?
   - Nu știu. Tu ai parale. Dă anunțuri la mica publicitate, cam peste tot în Turcia, în ziare, cu fotografia fetiței salvate, cea publicată în L’Est republicain. Vei vedea.
   Nazim avea dreptate! Era o idee genială... Am potopit presa din Turcia cu anunțuri explicite despre ce căutam și ce ofeream în schimb, o veritabilă avere în lire turcești.

       În 27 martie 1982, îmi voi aminti mereu de această dată, dimineața devreme, o scrisoare mă aștepta în cutia camerei mele de la recepția hotelului Askoc.

   Un tip venise direct s-o aducă. Scrisoarea era laconică, un nume, Unal Serkan. Un număr de telefon...Dar, mai ales, fotocopia unei fotografii.
   Am traversat Ayhan Ișik Sokak ca un nebun în mijlocul fluxului de mașini.
   Nazim mă aștepta deja, la cafeneaua Dez Anj.
   - Vreo problemă, Credoule?
   I-am îndesat fotografia între degetele sale groase și păroase. Ochii lui au privit-o țintă. S-a uitat cu atenție la fotografie, ca mine cu câteva minute mai devreme.
   O scenă de plajă.
   În prim-plan, o fată brunetă, bronzată, perfect proporționată, poza numai zâmbet într-un bikini nu foarte sexy. Model turcesc, în plan secundar, se recunoșteau colinele din Ceyhan și, în leagănul lor de verdeață, zidurile vilei familiei de Carville.
   Între cele două planuri, pe plajă, la câțiva metri în spatele fetei în costum de baie, pe o cuvertură, alături de o femeie căreia i se distingeau doar picioarele, era lungit un bebeluș. Un bebeluș de câteva săptămâni. Nazim a rămas cu gura căscată. Aproape că i-a căzut fotografia din mâini.
   Bebelușul era Lylie, Libelula, fetița salvată ca prin minune de pe Mont Terrible, nu încăpea nicio îndoială. Aceiași ochi, același chip...
   Pascal și Stephanie Vitral, în timpul șederii lor în Turcia, nu fuseseră niciodată la Ceyhan, nici măcar nu ajunseseră la mai puțin de două sute de kilometri. Nu exista nicio îndoială cu putință, aveam în față dovada, în sfârșit. Câștigaserăm!
   Bebelușa scăpată ca prin minune din zăpada de pe MontTerrible era Lyse-Rose de Carville.
    Aș fi plâns de bucurie. Mustața groasă a lui Nazim îmi zâmbea liniștitoare, înțelesese și el. Fericit ca un copil.

       2 octombrie 1998, ora 11.44
   Un bip, unul singur. Aproape imposibil de auzit în vacarmul subteran.
   Nu era sunetul de apel pe telefonul mobil, ci indica primirea unui mesaj în mesageria vocală. Un apel ratat.
   Degetele lui Marc tremurară până la buzunar.

20

      2 octombrie 1998, ora 11.42
   Ayla Ozan tăia mașinal carnea de oaie friptă care cădea pe inox în lamele fine.
   Ayla se gândea la altceva. Ceea ce n-o întârzia în muncă, dimpotrivă, era chiar mai eficientă în pregătirea kebapurilor când se lăsa în voia gândurilor decât atunci când își risipea timpul pălăvrăgind, glumind cu clienții.
   Coada începea să se lungească, la fel ca-n fiecare zi înainte de prânz.
   Fast-foodul ei din bulevardul Raspail își avea obișnuiții săi.
   Ayla nu o arăta, dar era neliniștită. Groaznic de neliniștită.De două zile, Nazim nu-i mai dăduse nicio veste. Nu era genul lui! Cuțitul-feliator continua să radă carnea, într-o ploaie fină.Ayla se închipuia dând cu briciul peste ceafa, gâtul, tâmplele luiNazim. Adora s-o facă pe frizerița pentru uriașul ei. Mâna luiAyla îi tremura puțin; niciodată însă când îl bărbierea pe Nazim.
   Nu-i stătea în fire să se teamă. Văzuse multe când fugise din Turcia la Paris cu tatăl ei, după lovitura de stat din 12 septembrie1982. La vremea aceea tatăl ei era unul dintre principalii responsabili ai Demokratik Sol Parti, Partidul Democratic de Stânga, abia dacă scăpaseră de militari... Treizeci de mii de arestări în câteva zile! Aproape toată familia ei se trezise după gratii.
   Sosise în Paris fără bagaje, fără prieteni, fără nimic... Avea treizeci și opt de ani, aproape că nu vorbea deloc franțuzește și nu avea nicio diplomă.
   Supraviețuise! Întotdeauna supraviețuiești, dacă vrei cu adevărat.
   Deschisese, pe bulevardul Raspail, unul din primele fast-fooduri cu kebap din Paris. Pe vremea aceea, niciun francez nu poftea la carne friptă, așa, în aer liber, în văzul lumii, printre muște, cu toată poluarea din oraș. Îi servea pe turci, pe greci, pe libanezi, pe iugoslavi... Așa îl întâlnise pe Nazim.
   Revenea în fiecare zi la amiază. N-avea cum să-i rateze mustața! Îi luase aproape un an, exact trei sute șase prânzuri, Ayla ținuse socoteala, până s-o scoată în oraș... într-un restaurant turcesc, dar șic, pe rue d`Alesia. De atunci, nu se mai despărțiseră niciodată, sau aproape.
   Căsătoriți pe viață.
   Ayla tremură, fără să vrea.
   Nedespărțiți, sau aproape.
   Doar afurisitele de șederi în Turcia, împreună cu Grand-Duc, pentru nenorocita aia de poveste a odraslei de bogătani care murise într-un accident de avion.
   Investigația aceea privată de miliardari, înșfăcă trei kebapuri înfășurate în hârtie de staniol fierbinte și strigă:
   - Numărul unsprezece! Numărul doisprezece! Numărul treisprezece!
   Clienții ridicau mâna, ca la școală, ca la Securitatea Socială. Fiecare cu numărul lui de ordine. Ayla nu avea patru mâini, nu putea lucra mai repede. Aruncă un săculeț de cartofi pai congelați în uleiul încins.
   Crezuse totuși că poveștile cu pricina se terminaseră. Datorită restaurantului, în fine, dacă putea fi numit restaurant, pusese bani deoparte, puțin câte puțin, prânz după prânz. O sumă frumușică, la urma urmei.
   Acum, nu mai era la vârsta să care saci cu carne, să-și pârlească mâinile la flacăra pentru friptură. Visa să se întoarcă în Turcia cu Nazim, să-și reîntâlnească familia, verii. Aproape că avea cu ce, își făcuse și refăcuse socotelile, pusese ochii pe o căscioară de renovat, pe coastă, aproape de Antiohia, un chilipir. Acolo vremea era mereu frumoasă. Ea și Nazim aveau încă mulți ani de trăit! Cei mai frumoși.
    Oare ce făcea acum, măgarul? În ce plan cu șanse mari de a da greș se mai lăsase atras de Grand-Duc?
   Încă trei hârtii de staniol. Ayla le ambală ca pe niște cadouri din argint.
   Numărul paisprezece. Numărul cincisprezece. Numărul șaisprezece...
   „Pentru ultima oară”, îi spusese Nazim. „Ultima oară pe bune!”Era din nou foarte însuflețit când îl sunase Crédule, în urmă cu două zile. Lui Nazim îi străluceau ochii ca unui copil. Ayla îl iubea așa demult când făcea ochi de copil. O luase în brațe, o ridicase ca pe o pană. Nazim era singurul care ar fi putut-o face.

   „Vom fi bogați, Ayla. Doar un ultim caz de rezolvat și vom fi bogați!”
   Bogați? Lui Ayla nu-i păsa. Erau deja, aproape destul de bogați pentru casa din Antiohia.
   „Un ultim caz? Promiți?”
   Mâinile lui Ayla tremurau. Cuțitul-feliator își devia cursa rectilinie peste carne, făcând frecăței, o pastă de nemâncat...
   Cu cât se gândea mai mult, cu atât tot ce se întâmpla o înspăimânta. Tăcerea asta. Absența bruscă de vești. Chiar când pleca în Turcia, Nazim telefona în fiecare zi. Și Crédule, care nici el nu răspundea. Nu era nimeni la el acasă. Ayla încerca să-l sune de două zile. Da, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai puțin izbutea să suporte minutele care se scurgeau. Presimțea ceva rău.

   De n-ar fi fost acei ultimi clienți, ar fi alergat ca o nebună pe rue de la Butte-aux-Cailles, acasă la Grand-Duc. Asta va face, de îndată ce va închide fast-foodul.
   Numărul șaptesprezece. Numărul optsprezece...
  Știa bine că Nazim al ei nu era un înger. Ba chiar îi mărturisise fapte îngrozitoare, în toți anii în care făcuseră dragoste, când ea îl lăsa să-și frece mustața de toate ungherele corpului ei, izbucnind în râs, tremurând toată pentru că o gâdila cu firele lui de păr poznașe, pe sâni, pe coapse, pe sex... Apoi, după ce Nazim își dădea drumul, îi spunea tot. Nu se putea abține. Nu-i ascundea nimic, niciodată. Ea cunoștea numele, locurile, știa unde Nazim ascundea dovezile. Era asigurarea lui de viață! O investigație de miliardari... Era mai bine să-și ia măsuri de precauție: când banul curge prea ușor, chiar pentru multă vreme, vine cu siguranță o zi în care ți se cere să dai socoteală.
   Și din această cauză voia să plece în Antiohia. Pentru ca Nazim să-și lase toate poveștile în urmă, la Paris.
   Numărul nouăsprezece.
   Oftă. Nu, Nazim nu era ușă de biserică. Fără ea, el nu era în stare să ia deciziile bune. Să aleagă. Între bine și rău.

21

         2 octombrie 1998, ora 11.45
   Metroul încetini sosind în stația Place d’Italie, spintecând întunecimea cu mii de scântei artificiale. Marc apucă telefonul mobil cu o febrilitate aproape incontrolabilă și-l lipi de ureche.
   „Marc, ești incorigibil, îți ceruserăm să nu mă suni, să nu cauți să iei legătura cu mine, să nu încerci să dai de mine. Ți-am spus, alaltăieri am luat o hotărâre importantă. Mi-a fost foarte greu, am șovăit, dar am luat-o, singură. Nu ai înțelege ce voi face. Mai degrabă n-ai accepta. Îți cunosc sentimentele, Marc, bunele tale sentimente. Nu mi-o lua în nume de rău, dimpotrivă, este un compliment pentru mine faptul că vorbesc despre „bunele tale sentimente”. Și despre simțul tău moral. Despre devotamentul tău. Știu că ai fi gata să accepți orice, să ierți orice, dacă ți-aș cere-o. Dar nu vreau să ți-o cer. Nu te mințeam în scrisoarea mea,Marc, când îți vorbeam de o călătorie. Marea călătorie va fi mâine, marea călătorie fără întoarcere. Nimeni n-o poate opri acum...Asta este. Ai grijă de tine.”
   Marc simți cum i se taie picioarele ascultând mesajul. Îi venea să dea cu telefonul de peretele vagonului. N-avea semnal decât cu intermitențe sub pământ.
   O stație din două, și nici atunci.
   Lylie îl sunase...
   Lipsă rețea! Culmea! Intrase mesageria vocală!
   Telefonul îi aluneca între mâinile umede, ca o bucată de săpun umezit. Marc tremura. Ce voise să spună Lylie?
   „Marea călătorie va fi mâine...”
   „Marea călătorie fără întoarcere...”
   „Nimeni n-o poate opri acum...”
   Și dacă?
   Lui Marc îi era greu să ia în calcul o asemenea ipoteză.
   Atât de sumbră, de macabră.
   Nu Lylie!
   Totuși, cu cât se gândea mai mult, cu atât ceea ce ghicea printre rânduri i se limpezea.
   Marea călătorie fără întoarcere...
   Dobândise o siguranță sinistră acum.
   Avionul de jucărie. Decizia luată, în ziua în care împlinise optsprezece ani.
   Totul se lega.
   Lylie hotărâse să isprăvească odată cu îndoielile, cu obsesiile, cu trecutul ei.
   Lylie se hotărâse să-și pună capăt zilelor.
   Mâine.

         Lângă lac, Lylie aruncă în coșul de gunoi kebapul înfășurat în hârtie de staniol.
   Aproape că nu se atinsese de el. Nu-i era foame.
   Se apropie de apă. Găsea că parcul Montsouris, chipurile cel mai mare din Paris, era mai ales cel mai sinistru. Cel puțin în octombrie... Cu apa aceea rece, posomorâtă și murdară, cu arborii lui golași ca o armată de schelete, cu priveliștea aceea către avenue Reille și clădirile cenușii de toate înălțimile, ca un gard viu din beton, tuns aiurea...
   Rațele de prin partea locului se cărăbăniseră de multă vreme, iar amanții de piatră, imobili, tremurând pe soclul lor de marmură, dădeau impresia că nu-și doresc decât un lucru: să se îmbrace și s-o șteargă și ei.
   Lylie continuă să meargă de-a lungul aleii de lângă lac. Curios, gândi ea, cum se pot transforma locurile în funcție de dispoziția fiecăruia. Ca și când ar ghici, instinctiv, ce are omul în cap și l-ar însoți. Ca și când copacii înțeleseseră că fata o ducea rău și deveniseră atunci discreți, chirciți, pierzându-și frunzele din solidaritate, din milă pentru ea. Ca și când soarele se ascunsese și el, din pudoare, rușinându-se să strălucească peste un parc prin care rătăcea o fată în lacrimi.
   Lylie își închisese din nou telefonul. Cu câteva minute mai devreme cedase, îl sunase pe Marc, care-i lăsase atâtea mesaje, probabil era atât de îngrijorat, Lylie îi datora asta. Fusese o ușurare pentru ea să dea peste mesageria vocală. Nu trebuise să-i înfrunte întrebările. De parcă cea mai modernă tehnologie, cu undele care legau între ele miile de telefoane fără fir, percepuse și ea, instinctiv, că fata nu dorea cu adevărat să comunice.
   Lylie se întoarse către aleea cu stelă și se așeză pe o bancă. Râsete de copii, în părculețul pentru joacă, îi atrăseseră privirea, fără să vrea.
   Doi copii cam de doi ani se jucau, supravegheați când și când de mama lor, așezată, cu ochii într-o carte din colecția de buzunar, albastră cu alb.
   Gemene. Fetițele purtau aceiași pantaloni bej, aceeași vestă roșie cu nasturi în față și erau încălțate cu același fel de pantofi Kickers.
   Imposibil să le deosebești una de cealaltă!
   Totuși, de fiecare dată când mama lor își ridica ochii, venea cu o recomandare precisă: „Juliette, rămâi așezată pe balansoar”, sau: „Anais, n-o împinge pe sora ta pe carusel”, „Juliette, urcă pe tobogan pe unde trebuie”...
   Fetițele erau într-un du-te-vino, treceau de la un joc la altul, își dădeau mâna, se despărțeau, ca și când făceau din asta un joc.Care era una și care cealaltă? Lylie le urmărea baletul ca mâinile unui jucător de alba-neagra, pe stradă. De fiecare dată pierdea, incapabilă după câteva clipe să ghicească cine era Juliette și cine Anais.
   Mama lor doar ce-și ridica privirea, un sfert de secundă, și nu se înșela niciodată: „Anais, șiretul!”, „Juliette, vino să te șterg la nas”...
   Lylie, subjugată, se simți năpădită de o emoție stranie, fără să-și poată explica de ce. Fusese destul să le privească pe fetițele asemănătoare, absolut identice... Și totuși fiecare dintre ele știa cine este, Anais nu era Juliette, Juliette nu era Anais...
   Nu pentru că s-ar fi simțit diferite. Nu. Ci doar pentru că mama lor le distingea una de cealaltă, le cunoștea prenumele, fără să se înșele niciodată. Unicul lor prenume.
   Lylie rămase să le privească îndelung. În cele din urmă, mama lor puse cartea deoparte, se ridică și le chemă:
   - Juliette, ieși din cușca veverițelor, Anais, coboară de pe scara de frânghie. Ne întoarcem, tata ne așteaptă cu masa.
   Mama își puse ușor mâna peste pântecul rotunjit. Era însărcinată, în câteva luni.
   Cu gemeni?
   Cu o altă fetiță?
   Lylie închise ochii. Vedea un bebeluș, un bebeluș de câteva luni, urlând singur în vârful lumii. Țipetele lui se pierdeau în pădurea imensă, în întinderea căptușită cu zăpadă, care cădea cu fulgi mari.
   Ca proasta, fără să se poată abține, Lylie izbucni în lacrimi.

22

     2 octombrie 1998, ora 11.48
   Dugommier.
   Daumesnil.
   Tot lipsă rețea!
   Marc rămânea răvășit de mesajul de la Lylie. Neliniștit. Neputincios.
   Ce alternativă avea, în afară de a se năpusti orbește prin măruntaiele Parisului, aproape la întâmplare? Și de a continua să citească din caietul lui Grand-Duc?
   Marc mai avea la dispoziție încă vreo câteva minute înainte de a sosi la stația Nation.
   Bel-Air.
   Metroul frână, se opri, vibră, se avântă din nou. Niciun pasager. Tot lipsă rețea!
   Să continue să citească.
   Să înțeleagă și s-o regăsească pe Lylie.
   La timp.

           Jurnalul lui Credule Grand-Duc
   Leonce de Carville a avut prima criză cardiacă în timp ce eram în Turcia, în 23 martie 1982, cu doar câteva zile înainte ca Unal Serkan să-mi aducă la hotel fotografia lui Lyse-Rose de Carville făcută pe plaja din Ceyhan.
   Nicio legătură, deci, între cele două evenimente.
   Să vă spun drept, nu mai puteam eu de infarctul lui Leonce de Carville. Îl întâlniserăm deseori pentru investigație. Cred că-mi acorda la fel de multă importanță ca unui bibelou neprețuit pe care și l-ar fi oferit soția lui. Să vă spun drept, cred mai cu seamă că nu suporta faptul că soția lui putuse să aibă o astfel de inițiativă, să mă angajeze fără să-i vorbească despre asta. Eram dovada vie a eșecului strategiei lui de buldozer. Colabora cu mine târșâindu-și picioarele, zâmbind, transmițându-mi informațiile pe care i le solicitam prin intermediul unor secretare care nu-și vedeau capul de treabă. Înțelegeți de ce n-am izbucnit în lacrimi când a căzut țeapăn pe peluza din Roseraie. La urma urmei, soția lui îmi completa cecurile, nu el!
   De acord, nu de cinismul meu aveți nevoie. Dar vă interesează fotografia de pe plaja din Ceyhan, nu-i așa? Vreți să aflați cum se termină povestea? OK, ajung, ajung și acolo...
   Unal Serkan era o adevărată anghilă. Vorbiserăm cu el de mai multe ori la telefon, îi oferiserăm deja o avere, două sute cincizeci de mii de lire turcești, pentru originalul fotografiei de pe plaja din Ceyhan, pentru negativ. Afacerea bătea pasul pe loc deja de o săptămână. Simțeam că Serkan voia să câștige mai
mult, să vadă până unde putea ajunge.
   În 7 aprilie, dimineața devreme, a sfârșit prin a-mi da întâlnire pe Kennedy Caddesi, mai jos de Topkapi, lângă Bosfor. Era un omuleț cu gesturi smucite, cu o privire zbanghie, uitându-se cruciș, cu un ochi spre Europa și cu celălalt către Asia. Nazim m-a însoțit pentru a traduce. Serkan voia un avans, cincizeci de mii de lire, fără să dea nimic la schimb, altfel vindea clișeul altcuiva.
  Altcuiva? Cui? Soților Vitral? Ne lua de fraieri.
   M-am ținut tare, bineînțeles. Fără negativ, nicio liră turcească. Nici el n-a lăsat nimic de la el. Aproape că ne-am încăierat, chiar acolo, în fața statuii lui Ataturk.

   Nazim a fost nevoit să ne despartă.
   Întorcându-mă la hotel, aveam un sentiment bizar. Nu ca atunci când tocmai aș fi comis o eroare monumentală, ci dimpotrivă. Ca și când aș fi scăpat basma curată. Am telefonat în Franța să mi se trimită cât mai repede toate ziarele, toate revistele care publicaseră articole despre cazul de pe Mont Terrible. Am primit totul după trei zile, în 10 aprilie. După mai puțin de o oră, aveam răspunsul. Vaza de un albastru sordid de pe noptiera mea s-a făcut țăndări în carpeta cărămizie agățată de peretele camerei mele.
   Unal Serkan nu căutase prea departe!

   Revista Paris Match din 8 ianuarie 1981 publicase o serie de fotografii cu Lylie, în leagăn, în creșa spitalului Belfort-Montbeliard. Întruna din ele, Lylie adopta exact aceeași poziție ca în fotografia de pe plajă din Turcia, teoretic făcută cu o lună mai devreme. Aplecată puțin într-o parte, zâmbitoare, cu piciorul drept îndoit, cu brațul stâng sub cap; o poziție identică, până la ochiul care clipește sau la depărtarea dintre degete.
   Fotografia lui Unal Serkan era un fals, un fals grosolan! Munca falsificatorului nu fusese dificilă, înlocuise doar cearșafurile din leagăn cu un prosop de plajă de aceeași culoare și aceeași textură, în rest, o simplă fotografie a tovarășei sale fusese suficientă.
   Îmi venea să smulg toate carpetele de pe pereții camerei mele, carpete pe care voiau să ni le vândă cu anasâna de fiecare dată când făceam un pas în nenorocitul ăla de oraș, Istanbul. Să ne vândă covoare, carne friptă sau tot soiul de obiecte, toată casa, făcută bucăți pe trotuar, sau chiar să-și vândă copiii, femeile, pe ei înșiși, un braț, o mână, un organ, o inimă... Afurisită nație de băcani!
   Două ceasuri m-am învârtit nervos prin cameră. M-am potolit treptat; chiar nu mai eram supărat pe Unal Serkan, în cele din urmă... La război ca la război, își jucase bine cartea, ar fi putut să meargă. O escrocherie de două sute cincizeci de mii de lire turcești, pentru un simplu fotomontaj, puteam să înțeleg. Nu l-am mai revăzut pe acest Unal Serkan. Aveam alte urgențe.
   Mi-am petrecut săptămânile următoare în Turcia, încropind alte ipoteze.

   În cafeneaua Dez Anj, Nazim le găsea pe toate una mai fumegoasă decât cealaltă.
   Avea dreptate. Narghileaua, probabil. Sfârșiserăm prin a-i prinde gustul, vrând-nevrând, în trepidantul ritm din Istanbul. Narghileaua, rachiul și inevitabilul keyif pauza de ceai servit pe o tipsie de argint, în păhărele de sticlă meșteșugite care îți ard buricele degetelor, între două întrebări nebunești.
   - Nazim, și dacă Lyse-Rose nu ar fi fata lui Alexandre de Carville?
   - Și atunci, ce s-ar schimba, Credoule? oftă Nazim, suflându-și în ceai.
   - Totul! Închipuie-ți că, pentru un motiv sau altul, Alexandre de Carville n-ar fi tatăl lui Lyse-Rose... că Veronique ar fi avut un amant... Un amant cu ochi albaștri... Ar inversa probabilitățile în termeni de genetică, în ce privește culoarea pupilelor și toate asemănările pe care le căutăm... Nu crezi?
   - Un amant, Credoule?
   Nazim se uita la mine cu privirea lui poznașă și amuzată, cu ochii lui negri, cu care pesemne o dădea gata pe micuța Ayla.

..........................................................