Ancheta, Michael Connelly

                              1-7

                               1

               Bătrâna se răzgândise și nu mai voia să moară, dar era deja prea târziu.

   Își înfipsese degetele în tencuiala zidului învecinat până când își rupsese unghiile. Apoi încercase să-și elibereze gâtul, luptându-se să-și înfigă sub sfoară vârfurile însângerate ale degetelor. Se agățase de viață cu o asemenea disperare că îl făcu pe Harry Bosch să se întrebe ce se întâmplase înainte.

   Ce se întâmplase cu hotărârea și dorința ei, și de ce o părăsiseră după ce își așezase sfoara în jurul gâtului și trântise scaunul? De ce renunțase?

   Acestea nu erau întrebări oficiale, de genul celor pe care el avea să le scrie în raportul asupra morții.

   Dar Bosch nu se putea abține să nu se gândească la toate astea, în timp ce stătea în mașină, în fața azilului de bătrâni de pe Sunset Boulevard, la est de autostrada Hollywood.

   Era ora 4,20 după-amiaza, în prima zi a anului.

   Bosch fusese rechemat la lucru din vacanță.

   Trecuse mai bine de jumătate de zi și lucrul consta în două sinucideri - una prin împușcare, alta prin spânzurare. Ambele victime erau femei. Și într-un caz, și în celălalt, motivul fusese depresia și disperarea. Însingurarea.

   Prima zi a noului an era întotdeauna preferată de sinucigași. În timp ce majoritatea oamenilor o întâmpinau cu speranță și dorință de înnoire, alții o vedeau ca pe o zi bună pentru a muri, unii dintre ei - asemeni femeii - dându-și seama de greșeala lor abia când era prea târziu.

   Bosch privi prin parbriz cum targa cu cadavrul ultimei victime, acoperit cu o pătură veche, era așezată în camioneta albastră a pompelor funebre.

   În camionetă era o targă, pe care zăcea victima primei sinucideri - o actriță în vârstă de 34 de ani care se împușcase pe Mullholand, într-un loc de unde se așternea o vastă panoramă asupra Hollywood-ului. 

   Celularul lui Bosch sună, smulgându-l din gândurile sale asupra acelor decese lipsite de însemnătate.

   Era Mankiewicz, sergentul de serviciu de la sediul Diviziei Hollywood a Departamentului de Poliției din Los Angeles.

   - Mai ai de lucru acolo?

   - Sunt pe punctul de a pleca.

   - Ceva important?

   - O sinucidere „m-am răzgândit”. Mai ai ceva?

   - Da. Și mă gândeam că nu ar trebui să-ți spun asta la telefon. Probabil că presa are o zi aproape moartă - primesc mai multe apeluri de la reporteri dornici să afle ce se mai întâmplă decât de la cetățeni care au nevoie de ajutor. Toți vor să scrie un material despre primul caz, actrița din Mulholland. Știi tu, o poveste de genul moartea-unui-vis-de-la-Hollywood. Și probabil că ar trece cu vederea acest ultim apel.

   - Despre ce e vorba?

   - Un cetățean, în canionul Laurel. Pe Wonderland. Tocmai ne-a sunat să ne spună cum câinele lui s-a întors de la o plimbare prin pădure cu un os în gură. Tipul zice că e un os uman - un os al brațului unui copil.

   Bosch aproape că gemu. În fiecare an primeau trei-patru telefoane de genul ăsta. Isterie, urmată întotdeauna de o explicație simplă: oase de animale.

   Prin parbriz, îi salută pe cei doi tipi de la oficiul de pompe funebre, care cărau cadavrele, în timp ce aceștia se îndreptau către ușile din față ale camionetei.

   - Știu ce crezi, Harry. Iar o să alergăm după oase de cai morți. Ai făcut-o de o sută de ori, și de fiecare dată e același lucru. Coioți, cerbi, mă rog. Dar, tipul ăsta cu câinele e doctor. Și zice că nu există nicio îndoială. E vorba de humerus. Un os din partea superioară a brațului. Zice că e un copil, Harry. Și apoi, fii atent. A zis...

   Urmă o tăcere; de bună seamă că Markiewicz își căuta notițele.

   - Osul are o fractură vizibilă chiar deasupra epicondilului median, ce-o mai fi și aia.

   Lui Bosch i se încleștă falca. Simți un mic impuls electric străbătându-i ceafa.

   - Asta e din notițele mele, nu știu dacă afirmația e corectă. Însă doctorul zice că era doar un copil, Harry. Așa că te-aș ruga să te duci să verifici ce e cu humerusul ăla.

   Bosch nu răspunse.

   - Îmi pare rău.

   - E în ordine, Mank. Care e adresa?

   Mankiewicz îi dădu adresa și îi spuse că trimisese deja o echipă de patrulare.

   - Ai făcut bine că n-ai transmis mesajul prin radio. Hai să lăsăm lucrurile așa.

   Bosch închise telefonul și porni mașina. Ieși din parcare și se îndreptă spre canionul Laurel.

                                           2

                  În timp ce urca prin canion și apoi pe muntele Lookout către Wonderland Avenue, Bosch asculta la radioul din mașină transmisia meciului susținut de echipa Lakers.

   Nu era un suporter înflăcărat al baschetului profesionist, dar voia să știe cum stau lucrurile în caz că ar fi avut nevoie de partenerul său, Jerry Edgar.

   Bosch lucra singur fiindcă Edgar făcuse rost de două invitații la meci. Bosch fusese de acord să nu-l solicite pe Edgar decât în cazul în care s-ar fi comis vreo crimă sau ar fi intervenit o situație în care nu se putea descurca singur.

   Mai existase și un al treilea membru al echipei sale, Kizmin Rider, dar aceasta fusese promovată cu aproape un an în urmă la Divizia de Furturi și Omucideri și nu i se găsise un înlocuitor.

   Drumul în sus era abrupt. Canionul Laurel era o despicătură în munții Santa Monica, iar drumurile adiacente urcau către vârfurile munților. Wonderland Avenue se înfunda într-un loc îndepărtat, unde casele în valoare de o jumătate de milion de dolari erau înconjurate de teren împădurit și abrupt.

   Bosch știu din instinct că a căuta oase în acea zonă avea să fie un coșmar logistic.

   Opri în spatele unei mașini de patrulare care ajunsese deja la adresa pe care o dăduse Mankiewicz și se uită la ceas. Consemnă ora - 4,38 - pe o pagină nouă a blocnotesului său. Se gândi că îi mai rămăsese mai puțin de o oră de lumină.

   Când bătu la ușă, îi deschise o femeie ofițer de patrulă pe care nu o recunoscu. Pe ecusonul ei scria Brasher.

   Îl conduse spre spatele casei, către un birou unde partenerul ei, un ofițer pe nume Edgewood, vorbea cu un bărbat cărunt care stătea în spatele unui birou plin de lucruri. Pe birou trona o cutie de pantofi cu capacul scos.
   Bosch păși înainte și se prezentă.
   Bărbatul cărunt spuse că îl cheamă Paul Guyot și că era medic generalist. Aplecându-se înainte, Bosch văzu că în cutie se afla osul care îi strânsese pe toți laolaltă. Avea o culoare maroniu închisă și arăta ca o bucată de plută perforată.
   Mai văzu un câine, care stătea întins pe podea lângă scaunul doctorului. Era un câine mare, cu blana galbenă.
   - Deci ăsta este, spuse Bosch, întorcându-și privirea din nou către cutie.
   - Da, domnule detectiv, acesta este osul pentru care v-am sunat, spuse Guyot. Și, așa cum puteți vedea....
   Întinse mâna spre un raft din spatele biroului și scoase un exemplar voluminos din Anatomia lui Gray, pe care îl deschise la o pagină însemnată dinainte.
   Bosch observă că purta mănuși din latex.
   Pe pagină era ilustrat un os, în plan anterior și posterior. În colțul paginii se afla o mică schiță a unui schelet cu osul humeral al ambelor brațe pus în evidență.
   - Humerusul, spuse doctorul Guyot, bătând cu degetul în pagină. Și aici, specimenul recuperat.
   - Epicondilul median, trohlea, tuberculul mare și mic, toate sunt aici. Și, după cum le spuneam celor doi colegi ai dumneavoastră, cunosc oasele și fără să mă uit pe carte. Acesta este un os uman, domnule detectiv. Nu există nicio îndoială.
   Bosch se uită la fața lui Guyot. Remarcă un mic tremur, poate primul semn de Parkinson.
   - Sunteți la pensie, domnule doctor?
   - Da, dar asta nu înseamnă că nu recunosc un os când îl văd.
   - Nu pun la îndoială spusele dumneavoastră, domnul doctor, zise Bosch schițând un zâmbet. Dacă dumneavoastră susțineți că e un os uman, eu cred, bine? Încerc doar să mă lămuresc cum stau lucrurile pe aici. Dacă vreți, puteți pune osul înapoi în cutie.
   Guyot se confirmă.
   - Cum îl cheamă pe câinele dumneavoastră?
   - Calamity.
   Bosch privi în jos către câine. Părea să doarmă.
   - Când era cățelușă, am avut mari probleme cu ea.
   Bosch încuviință.
   - Deci, dacă nu vă deranjează să repetați ce-ați spus mai înainte, vă rog să-mi relatați ce s-a întâmplat astăzi.
   Guyot se aplecă și trase de zgarda câinelui. Câinele ridică privirea pentru un moment, apoi puse din nou capul jos și închise ochii.
   - Am scos-o pe Calamity la plimbarea de după-amiază. De obicei, când ajung la rond, îi dau drumul din lesă și o las să alerge prin pădure.
   - Ce rasă e aceasta? întrebă Bosch.
   - Labrador galben, răspunse repede Brasher din spatele lui.
   Bosch se întoarse și o privi.
   Ea își dădu seama că făcuse o greșeală și dădu din cap, pășind înapoi către ușă, unde se afla partenerul său.
   - Voi puteți pleca dacă ați mai primit și alte apeluri, spuse Bosch. Preiau eu cazul.
   Edgewood încuviință și îi făcu semn partenerei lui să iasă.
   - Vă mulțumesc, domnule doctor, spuse el în timp ce pleca.
   - Cu plăcere.
   Bosch avu o tresărire.
   - Hei, colega!
   Edgewood și Brasher se întoarseră.
   - Nu vorbiți despre asta prin radio, bine?
   - În regulă, spuse Brasher, susținând privirea lui Bosch până când acesta se uită în altă parte.

              După plecarea ofițerilor, Bosch își întoarse din nou privirea spre doctor.
   - Nici ei nu m-au crezut la început, spuse el.
   - Asta se datorează faptului că primim o grămadă de apeluri de genul acesta. Dar eu vă cred, domnule doctor, așa că vă rog să continuați povestea.
   Guyot încuviință.
   - Ei bine, eram sus la rond și am desfăcut lesa. Calamity a urcat în pădure, așa cum face de obicei. E bine dresată. Când fluier, se întoarce. Problema e că nu mai pot să fluier prea tare. Așa că, dacă se îndepărtează undeva și nu mă aude, atunci trebuie să aștept, înțelegeți.
   - Ce s-a întâmplat azi, când ați găsit osul?
   - Am fluierat și nu s-a întors.
   - Deci se depărtase destul de mult.
   - Da, exact. Am așteptat. Am mai fluierat de câteva ori și apoi, în sfârșit, a apărut din pădure lângă casa domnului Ulrich. Avea osul în gură. Știți, la început am crezut că era un băț, și că voia să ne jucăm cu el. Dar, în timp ce se apropia de mine, mi-am dat seama că era un os. I l-am luat - deși s-a opus cu înverșunare - și apoi, după ce l-am examinat și am fost sigur, v-am sunat pe voi.
   Pe voi, își spuse Bosch. Întotdeauna se adresau pe tonul acesta, de parcă poliția ar fi fost o altă specie.
   - Când ați sunat, i-ați spus sergentului că osul prezenta o fractură.
   - Desigur.
   Guyot ridică din nou osul, mânuindu-l cu grijă. Îl întoarse și își trecu degetul peste striurile verticale de pe suprafața lui.
   - Asta e o linie de ruptură, domnule detectiv. Este o fractură vindecată.
   - Bun.
   Bosch arătă spre cutie, și doctorul puse osul la loc.
   - Domnule doctor, v-ar deranja să-i puneți câinelui lesa și să faceți o plimbare împreună cu mine până la rond?
   - Deloc. Trebuie doar să-mi iau alte încălțări.
   - Și eu trebuie să mă schimb. Ce-ar fi să ne întâlnim în față?
   - Imediat.
   - O să iau eu chestia asta.
   Bosch puse capacul înapoi la cutia de pantofi, și apoi o apucă cu ambele mâini, asigurându-se că nu îi zdruncină în vreun fel conținutul.

             Afară, observă că mașina de patrulare se afla încă în fața casei. Cei doi ofițeri stăteau înăuntru, aparent scriind rapoarte.
   Se duse la mașina lui și așeză cutia de pantofi pe locul pasagerului din față.
   Purta o haină sport, blugi și o cămașă de bumbac. Își scoase haina, o împături și o puse pe scaunul din spate al mașinii.
   Își scoase apoi cămașa, dând la iveală un tricou alb pe care îl purta pe dedesubt, după care deschise portbagajul pentru a lua o pereche de bocanci de lucru din cutia lui cu echipament pentru cazuri de crimă.
   În timp ce se rezema de bara de protecție din spate a mașinii pentru a-și schimba încălțările o văzu pe Brasher coborând din mașină și îndreptându-se către el.
   - S-ar părea că are dreptate, nu?
   - Așa cred. Totuși, va trebui să confirme cineva de la oficiul de medicină legală.
   - Te duci sus să te uiți?
   - O să-ncerc. Deși nu prea mai e lumină. Probabil o să mă întorc mâine.
   - Apropo, pe mine mă cheamă Julia Brasher. Sunt nouă în divizie.
   - Harry Bosch.
   - Știu, am auzit de tine.
  - Nu recunosc nimic.
   Ea zâmbi la auzul replicii și întinse mâna, dar Bosch tocmai își lega un șiret de la bocanci. Se opri și îi strânse mâna.
   - Îmi pare rău, spuse ea. Stau prost cu sincronizarea azi.
   - Nu-ți face griji.
   Termină de legat șireturile și se ridică de pe bara de protecție.
   - Adineauri, când mi-a scăpat răspunsul al întrebarea legată de rasa câinelui, mi-am dat seama imediat că încercai să stabilești o relație cu doctorul. Am greșit. Îmi pare rău.
   Bosch o studie un moment.
   Avea în jur de 35 de ani, și purta părul strâns într-o coadă lungă care-i atârna peste partea din spate a gulerului. Avea ochii căpruie închis. Bănui că-i place să stea în aer liber, din cauza bronzului uniform al pielii ei.
   - Cum spuneam, nu-ți face griji.
   - Ești singur?
   Bosch ezită.
   - Partenerul meu se ocupă de altceva, în timp ce eu fac investigații aici.
   Îl văzu pe doctor ieșind pe ușa din față a casei cu câinele în lesă.
   După ce îmbrăcă salopeta de lucru, îi aruncă o privire Juliei Brasher, care studia câinele care se apropia.
   - Pe voi nu vă solicită nimeni?
   - Nu, e o zi liniștită.
   Bosch privi către lanterna din cutia lui cu echipament. Se uită la Brasher, apoi băgă mâna în portbagaj și luă o cârpă pe care o aruncă peste lanternă.
   Scoase o rolă de bandă galbenă pentru marcarea locului crimei și aparatul de fotografiat Polaroid, după care închise portbagajul și se întoarse către Brasher.
   - Atunci, te superi dacă împrumut Mag-ul tău? Pe a mea am uitat-o acasă.
   - Nicio problemă.
   Desfăcu lanterna de pe inelul pe care îl purta la centură și i-o dădu.
   În clipa aceea veni și doctorul cu câinele.
   - Gata.
   - Bine, doctore, aș vrea să mergem împreună în locul unde i-ai dat drumul câinelui și atunci o să vedem încotro o ia.
   - Nu sunt foarte sigur că o să te poți ține după ea.
   - În privința asta îmi fac eu griji, doctore.
   - Atunci, pe aici.
   Urcară panta către micul rond de întoarcere unde Wonderland se înfunda. Brasher îi făcu un semn cu mâna partenerului său aflat în mașină și merse cu ei.
   - Știți, noi am trecut prin mari emoții aici sus în urmă cu câțiva ani, spuse Guyot. Un bărbat a fost urmărit până acasă de la Hollywood Bowl și apoi agresorul l-a ucis pentru a-l jefui.
   - Îmi amintesc, spuse Bosch.
   Știa că ancheta nu fusese încă închisă, dar nu aminti acest amănunt. Nu era cazul lui.

             Doctorul Guyot mergea cu un pas vioi, care-i ascundea vârsta.
   Lăsă câinele să imprime ritmul de mers, și, în scurt timp ajunse la câțiva pași în fața lui Bosch și Brasher.
   - Deci, unde ai fost înainte? o întrebă el.
   - Ce vrei să spui?
   - Ai zis că ești nouă în Divizia Hollywood. Dar înainte?
   - Ah. La Academie.
   Fu surprins. Se uită la ea, gândindu-se că probabil nu-i estimase corect vârsta.
   - Știu. Sunt bătrână, încuviință ea.
   Bosch se jenă.
   - Nu, nu asta voiam să spun. Credeam doar că ai lucrat în altă parte. Nu pari un boboc.
   - Nu m-am înscris la Academie până la 34 de ani.
   - Da?
   - Da. Microbul mi-a fost inoculat un pic cam târziu.
   - Ce făceai înainte?
   - O, o grămadă de lucruri. În principal, am călătorit. Mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama ce voiam să fac. Și vrei să știi ce-mi doresc cel mai tare?
   Bosch o privi.
   - Ce?
   - Ce faci tu. Să lucrez la Omucideri.
   Nu-și dădea seama dacă era cazul s-o încurajeze sau dimpotrivă.
   - Succes, zise el.
   - Adică, nu ți se pare că e slujba care-ți oferă cele mai mari satisfacții? Uite, tu scoți oamenii cei mai răi din circuit.
   - Circuit?
   - Societate.
   - Da, cred că da. Când avem noroc.
   Îl ajunseră din urmă pe doctorul Guyot, care se oprise la rond cu câinele.
   - Acesta-i locul?
   - Da, aici i-am dat drumul. A urcat pe acolo.
   Arătă cu mâna către o parcelă înălțată, care începea de la nivelul străzii, dar se transforma repede într-un urcuș abrupt către creasta dealurilor. Era un șanț mare de scurgere din beton. Era folosit pentru captarea apelor în timpul furtunilor.
   - Urcați acolo? întrebă doctorul.
   - O să încerc.
   - Merg cu tine, spuse Brasher.
   Bosch se uită la ea și apoi se întoarse, auzind o mașină. Era mașina de patrulare.
   Trase lângă ei, și Edgewood coborî geamul.
   - Avem un apel fierbinte, colega. Dublu D. Făcu un semn cu capul către scaunul gol al pasagerului.
   Brasher privi către Bosch.
   - Nu pot să sufăr disputele domestice.
   Bosch zâmbi. Și el le ura, mai ales când se transformau în omucideri.
   - Îmi pare rău.
   - Ei bine, poate data viitoare.
   Ocoli mașina.
   - Uite, spuse Bosch, întinzându-i lanterna.
   - Mai am una în mașină, zise ea. Pe aia poți să mi-i înapoiezi altă dată.
   - Sigur?
   Fu tentat să-i ceară numărul de telefon, dar nu o făcu.
   - Sigur. Succes.
   - Și ție. Ai grijă.
   Ea îi zâmbi și apoi ocoli repede partea din față a mașinii. Se urcă și mașina porni.
   Bosch își îndreptă din nou atenția către Guyot și câinele său.
   - O femeie atrăgătoare, spuse Guyot.
   Bosch ignoră replica, întrebându-se dacă nu cumva doctorul remarcase reacția lui în prezența lui Brasher. Spera să nu fi fost chiar atât de bătătoare la ochi.
   - Bine, doctore, spuse el. Scoateți lesa și o să încerc să mă țin după ea.
   Guyot desfăcu lesa, bătând cățeaua pe piept.
   - Du-te și adu osul, fetițo! Adu osul! Du-te!
   Câinele fugi peste parcelă și dispăru din câmpul lor vizual înainte ca Bosch să facă măcar un pas. Aproape că râse.
   - Ei, cred că în privința asta ați avut dreptate, doctore.
   Se întoarse, pentru a se asigura că mașina de patrulare plecase și Brasher nu văzuse dispariția câinelui.
    -Vreți să o fluier?
   - Nu. O să mă duc să arunc o privire, să văd dacă o prind din urmă.
   Aprinse lanterna.

                                            3

             Pădurile fuseseră învăluite de întuneric cu mult înainte de dispariția soarelui. Plafonul creat de pinii înalt bloca cea mai mare parte a luminii.
   Bosch folosi lanterna pentru a-și croi drum în sus pe deal, în direcția în care auzise câinele furișându-se prin tufișuri. Se mișca încet și cu greu. Pe pământ se afla un strat de 30 de cm de ace de pin care cedau adesea sub bocancii lui Bosch în timp ce acesta încerca să urce panta.
   Curând, își simți mâinile lipicioase din cauza rășinii de la crengile de care se ținea pentru a nu se dezechilibra.
   Îi luă aproape o jumătate de oră să urce 30 de metri. Apoi suprafața începu să devină mai plană și lumina mai bună, pe măsură ce copacii se răreau.
   Bosch căută cățeaua din ochi, dar nu o văzu. Strigă către stradă, deși nu-l mai putea vedea pe doctorul Guyot.
   - Doctore Guyot! Mă auziți?
   - Da, vă aud.
   - Fluierați-vă câinele.
   Apoi auzi un fluierat compus din trei părți. Sunetul era clar, dar se auzea foarte încet, propagându-se printre pomi și tufișuri la fel de greu ca lumina.
   Bosch încercă să îl repete, și după câteva încercări i se păru că îl nimerise. Dar câinele nu veni.
   Bosch își continuă drumul, rămânând pe partea nivelată a terenului, presupunând că dacă cineva ar fi încercat să îngroape sau să abandoneze un cadavru ar fi făcut-o pe teren neted și nu pe pantă.
   Urmând o cale ușor accesibilă, ajunse la un pâlc de salcâmi. Și aici dădu imediat peste un loc în care pământul fusese răscolit de curând, ca și cum o unealtă sau un animal ar fi scurmat solul la întâmplare. Dădu la o parte cu piciorul niște pământ și niște rămurele, dar în clipa următoare își dădu seama că nu erau rămurele.
   Se lăsă în genunchi și folosi lanterna pentru a studia oasele scurte și maroniii ce se aflau împrăștiate pe o jumătate de metru pătrat de pământ. Se gândi că privește degetele desfăcute ale unei mâini.
   O mână mică. O mână de copil.
   Bosch se ridică.
   Își dădu seama că interesul lui pentru Julia Brasher îi distrăsese atenția. Nu luase cu el nicio pungă pentru colectarea oaselor. Dacă le-ar fi ridicat cu mâna și le-ar fi dus în josul dealului, ar fi distrus orice probă.
   Aparatul de fotografiat Polaroid atârna de un șiret la gâtul său. Îl ridică și fotografie oasele de aproape. Apoi făcu câțiva pași înapoi și fotografie de la distanță locul dintre salcâmi.
   În depărtare se auzea fluieratul slab al doctorului Guyot.
   Bosch scoase banda galbenă pentru a împrejmui locul crimei. Legă un capăt în jurul trunchiului unuia dintre salcâmi și apoi delimită un teritoriu în jurul copacilor.
   Gândindu-se la modul în care avea să instrumenteze cazul în dimineața următoare, ieși de sub acoperișul salcâmilor și căută un indiciu ce putea fi folosit ca un semn aerian. Găsi în apropiere o tufă de salvie. Înfășură de câteva ori banda în jurul și pe deasupra tufei.
   Când termină, era aproape întuneric.
   Mai scurtă o dată zona, dar știa că o căutare cu lanterna s-ar fi dovedit inutilă. Folosindu-se de un mic briceag atașat la inelul de chei, începu să taie bucăți de bandă lungi de un metru.
   Coborând dealul, legă fâșiile de crengi și tufișuri. În timp ce se apropia de stradă auzi voci, și se ghidă după ele.
   La un moment dat, pe pantă, terenul moale cedă și el căzu, lovindu-se de baza unui pin.
   Bosch rămase nemișcat câteva secunde. Se gândi ce era posibil să-și fi rupt coastele de pe partea dreaptă. Respira cu dificultate.
   Gemu tare și se trase încet în sus pe trunchiul copacului pentru a detecta direcția din care se auzeau vocile.
   Curând, ajunse înapoi în stradă, unde îl aștepta doctorul Guyot cu câinele și un alt bărbat. Cei doi fură surprinși la vederea sângelui de pe cămașa lui Bosch.
   - Oh, Doamne, ce s-a întâmplat? țipă Guyot.
   - Nimic. Am căzut.
   - Aveți cămașa.... e sânge!
   - Riscurile meseriei.
   - Lăsați-mă să mă uit la pieptul dumneavoastră.
   Doctorul se apropie pentru a-l examina, dar Bosch ridică mâinile.
   - Mă simt bine. Cine e dumnealui?
   Celălalt bărbat răspunse.
   - Sunt Victor Ulrich. Locuiesc aici.
   Arătă către casa de lângă parcelă. Bosch încuviință din cap.
   - Am venit să văd ce se întâmplă.
   - Păi, în momentul acesta nu se întâmplă nimic. Dar acolo sus e locul unei crime. Sau va fi. Vom relua investigațiile mâine dimineață. Dar v-aș ruga pe amândoi să nu vă apropiați de locul ăla și să nu spuneți nimănui despre asta. Bine?
   Ambii vecini încuviințară.
   - Și, domnule doctor, câteva zile vă rog să țineți câinele în lesă. Trebuie să mă întorc la mașină să dau un telefon. Domnule Ulrich, sunt sigur că o să putem sta de vorbă cu dumneavoastră mâine. Sunteți disponibil?
   - Sigur. Oricând. Lucrez de acasă.
   - Ce ocupație aveți?
   - Scriitor.
   - Bun. Ne vedem mâine.
   Bosch o luă în jos pe stradă împreună cu Guyot și cu câinele.
   - Aș fi vrut să mă uit la rana dumneavoastră, insistă Guyot.
   - Nu vă faceți probleme.
   Bosch aruncă o privire la stânga și i se păru că vede o perdea trăgându-se repede la loc, la o fereastră a casei pe lângă care tocmai treceau.
   - Din felul în care mergeți s-ar părea că aveți o coastă rănită, spuse Guyot. Poate v-ați rupt-o. Sau poate nu e doar una.
   Bosch se gândi la oasele mici și subțiri pe care tocmai le văzuse sub salcâmi.
   - Nu puteți face nimic, indiferent dacă o coastă e ruptă sau nu, spuse el.
   - Pot să o bandajez. O să respirați mult mai ușor. Și aș putea să mă ocup și de rana aceea.
   Bosch deveni mai cooperant.
   - Bine, doctore, puteți să vă scoateți trusa. Mă duc să-mi iau cealaltă cămașă.

                În interiorul casei lui Guyot, câteva minute mai târziu, doctorul curăță rana adâncă de pe partea laterală a pieptului lui Bosch și apoi îi bandajă coastele.
   Se simțea într-adevăr mai bine, dar durerea nu-i trecuse. Guyot spuse că el nu mai putea elibera rețete, dar sugeră ca Bosch să nu ia vreun medicament mai puternic ca aspririna.
   Bosch își aminti că avea o sticluță cu câteva tablete de Vicodin de când își scosese o măsea de minte cu câteva luni înainte. Aveau să-i aline durerea, la nevoie.
   - E în regulă, spuse Bosch. Mulțumesc că m-ați reparat.
   - N-aveți pentru ce.
   Bosch își puse cealaltă cămașă și îl privi pe doctorul Guyot cum își închidea trusa de prim ajutor. Se întrebă cât timp trecuse de când doctorul tratase ultima dată un pacient.
   - De când sunteți la pensie? întrebă.
   - Luna viitoare se împlinesc 12 ani.
   - Vă lipsește munca?
   Guyot își întoarse privirea de la trusa lui de prim ajutor.
   - Tot timpul. Nu mi-e dor de munca propriu-zisă - știți, mă refer la pacienți. Dar a avea o slujbă e cu totul altceva. De asta mi-e dor.
    Bosch se gândi la felul în care, mai devreme, Julia Brasher descrisese munca de detectiv la secția de omucideri. Încuviință în semn că înțelegea ce voia să spună doctorul.
   - Și ziceți că acolo sus s-a comis o crimă? întrebă doctorul.
   - Da, am mai găsit și alte oase. Trebuie să dau un telefon, să văd ce vom face. Pot să-l folosesc pe al dumneavoastră? Nu cred că celularul meu funcționează aici.
   - Nu, nu funcționează niciodată în canion. Folosiți telefonul de pe birou. Eu o să vă las câteva clipe singur.
   Ieși din cameră, ducând cu el trusa de prim ajutor.
   Bosch trecu în spatele biroului și se așeză. Câinele era pe podea, lângă scaun. Animalul privi în sus și păru surprins să-l vadă pe locul stăpânului.
   - Calamity, cred că azi ți-ai dat adevărata măsură a numelui pe care îl porți.
   Bosch întinse mâna în jos și frecă blana de pe gâtul cățelei. Acesta mârâi și el își trase repede mâna înapoi, întrebându-se dacă așa fusese dresată sau dacă nu cumva el însuși determinase acea reacție de ostilitate.
   Ridică receptorul și o sună acasă pe șefa lui, locotenent Grace Billets. Îi explică ce se întâmplase pe Wonderland Avenue și ce descoperise pe deal.
   - Harry, cât de vechi par oasele alea?
   Bosch se uită la poza pe care o făcuse cu oasele descoperite în pământ. Era o fotografie proastă, supraexpusă din cauză că blițul fusese prea aproape.
   - Nu știu, mie mi se par vechi. Cred că e vorba de câțiva ani.
   - Bun, deci orice ar fi ceea ce se află acolo nu e proaspăt.
   - Poate că e proaspăt dezgropat, dar e de ceva timp acolo.
   - Asta zic și eu. Deci, cred că ar trebui să amânăm investigația până mâine. Orice-ar fi acolo sus, pe deal, n-o să dispară în seara asta.
   - Mda, zise Bosch. Și eu cred același lucru.
   Ea tăcu un moment apoi spuse:
   - Cazurile de genul ăsta, Harry...
   - Ce?
   - Secătuiesc bugetul și ne lasă fără oameni... și sunt cel mai greu de închis, dacă reușim să le închidem vreodată.
   - Bine, mă urc înapoi acolo și acopăr oasele.  Îi spun doctorului să-și țină câinele în lesă.
   - Ei, Harry, știi ce vreau să spun.
   Expiră puternic.
   - Prima zi a anului, și o luăm de jos.
   Bosch tăcu, lăsând-o să-și reprime frustrările administrative. Nu dură mult. Era unul dintre lucrurile care-i plăceau la ea.
   - Bine, s-a mai întâmplat ceva azi?
   - Nu prea multe. Vreo două sinucideri până acum.
   - Bine, la ce oră începi mâine?
   - Aș vrea să ajung acolo devreme. O să dau niște telefoane, să văd ce pot pune în mișcare. Și o să confirm apartenența umană a osului găsit de câine, înainte de a mă apuca de ceva.
   - Bine, ține-mă la curent.
   Bosch îi dădu asigurări în acest sens și închise telefonul.
   Apoi o sună pe Teresa Corazon, medicul legist districtual.

            Deși relația lor din afara serviciului se terminase de câțiva ani și ea se mutase de cel puțin două ori între timp, Teresa își păstrase întotdeauna același număr de telefon și Bosch îl știa pe dinafară. Acum îi era la îndemână.
   Îi explică situația cu care se confrunta și îi spuse că avea nevoie de o confirmare oficială că osul era uman înainte să demareze ancheta. În cazul în care i se confirma presupunerea trebuia convocată imediat o echipă arheologică la locul crimei.
   Corazon îl lăsă să aștepte aproape 5 minute.
   - Bine, spuse ea când reveni la telefon. Nu am reușit să o găsesc pe Kathy Kohl. Nu e acasă.
   Kathy Kohl era arheologul echipei. Fusese angajată cu normă întreagă în echipă, pentru că recupera oasele comune din nordul districtului, lucru care se întâmpla săptămânal. Dar Bosch știa că ea avea să fie solicitată să se ocupe de căutarea oaselor de pe Wonderland Avenue.
   - Deci, ce e de făcut? Vreau confirmarea în seara asta.
   - Ai răbdare, Harry. Ești întotdeauna atât de nerăbdător. Parcă ai fi un câine cu un os în gură. Iartă-mă, nu am vrut să fiu răutăcioasă.
   - E vorba de un copil, Teresa. Putem să fim serioși?
   - Vino până aici. O să arunc o privire.
   - Și mâine?
   - O să pun eu lucrurile în mișcare. I-am lăsat un mesaj lui Kathy și, imediat ce terminăm convorbirea, o să sun la birou și o să cer să i se trimită un mesaj. Se va ocupa de săpături de îndată ce se luminează de ziuă și o să putem ajunge acolo. Avem angajat un antropolog criminalist de la UCLA și o să-l chem, dacă e în oraș. Și voi fi și eu acolo. Ești mulțumit?
   Ultima parte îl reduse pe Bosch la tăcere.
   - Teresa, spuse el, pe moment aș dori o mediatizare cât mai slabă a acestor evenimente.
   - Și ce vrei să insinuezi?
   - Nu cred că însuși medicul legist districtual din Los Angeles trebuie să fie acolo. În plus, nu te-am văzut de mult timp la locul unei crime fără un cameraman ca remorcă.
   - Harry, e un particular. Filmul pe care îl face e pentru uzul meu în viitor, și numai eu dispun de el. Nu ajunge la știrile de la ora șase.
   - Cum zici tu. Numai că de data asta ar trebui să evităm orice complicație. E cazul unui copil. Știi ce tevatură se face din chestiile astea.
   - Vino încoace cu osul acela. Plec într-o oră.
   Închise brusc.
   Bosch regretă că nu fusese un pic mai diplomat cu Corazon, dar se bucura că-și exprimase punctul de vedere.
   Corazon era o personalitate, care apărea în mod regulat la Court TV și la show-uri cu criminaliști. Mai luase și obiceiul de a umbla cu un cameraman după ea, astfel încât cazurile ei să poată fi transformate în documentare și transmise pe vreunul dintre canalele de știri despre polițiști.
   Nu putea, și nu avea să permită ca ambițiile ei de celebritate în domeniul medico-legal să se interfereze cu scopurile lui de anchetator a ceea ce putea fi uciderea unui copil.
   Hotărî să sune la Serviciile Speciale ale departamentului și la K-9 numai după ce i se va confirma apartenența umană a osului.
   Se ridică și ieși din cameră, pentru a-l căuta pe Guyot.

            Doctorul ședea la o masă în bucătărie și scria într-un caiet cu spirală.
    Ridică privirea către Bosch.
   - Mi-am făcut câteva însemnări cu privire la tratamentul dumneavoastră. Țin notițe despre fiecare pacient pe care l-am tratat vreodată.
   Bosch încuviință din cap, deși se gândea că e ciudat ca Guyot să ia notițe despre el.
   - Eu o să plec, doctore. Ne întoarcem mâine. În forță, aș crede. S-ar putea să avem din nou nevoie de câinele dumneavoastră. O să fiți aici?
   - Da, și sunt bucuros să vă ajut. Cum stați cu coastele?
   - Mă dor.
   - Numai când respirați, nu? Va dura cam o săptămână.
   - Vă mulțumesc pentru îngrijire. Nu trebuie să vă aduc cutia de pantofi înapoi, nu?
   - Nu, acum nu aș mai vrea-o înapoi.
   Bosch porni spre ușă, dar după câteva clipe se întoarse către Guyot.
   - Domnule doctor, locuiți singur aici?
   - Acum, da. Soția mea a murit de doi ani. Cu o lună înainte de a cincizecea aniversare a căsătoriei noastre.
   - Îmi pare rău.
   - Fiica mea are propria ei familie, în Seattle. Îi vizitez la ocazii speciale.
   Bosch intenționase să-l întrebe de ce numai la ocazii, dar renunță. Îi mulțumi din nou și plecă.
   În timp ce conducea pe drumul de ieșire din canion spre casa Teresei Corazon din Hancock Park, ținu mâna pe cutia de pantofi pentru ca aceasta să nu se zgâlțâie sau să fie aruncată de pe scaun. Se simțea năpădit de groază. În acea zi soarta nu-i zâmbise deloc. Îi rezervase cazul cel mai rău cu putință. Cazul unui copil.
   Cazurile de copii te marchează profund și lasă cicatrice. Nu există nicio vestă antiglonț suficient de groasă să te apere și să te țină la distanță de ele. Cazurile de copii îți lasă senzația că lumea e plină de lumină pierdută.

                                                4

                Teresa Corazon locuia într-un conac în stil meditaranean în fața căruia se afla o alee circulară completată de un bazin cu lintiță.
   Cu 8 ani înainte, în timpul scurtei lor relații locuise într-un apartament cu un singur dormitor. Veniturile aduse de televiziune și celebritate îi asigurau viața îmbelșugată pe care o ducea acum.
   Nu mai semăna nici pe departe cu femeia ce obișnuia să apară neanunțată la el acasă în toiul nopții cu o sticlă de vin ieftin de la Trader Joe și o casetă video cu filmul ei favorit la care abia aștepta să se uite. Devenise o femeie cu o ambiție nemăsurată, dar nu se dovedise suficient de talentată pentru a se folosi de poziția ei și a se îmbogăți.
   Bosch știa că acum nu mai rămăsese decât amintirea a ceea ce fusese și a ceea ce pierduse pentru a se transforma în femeia care era în acel moment. În mod firesc, relațiile lor deveniseră sporadice și la fel de tensionate ca o vizită inevitabilă la dentist.
   Parcă la aleea rotundă și coborî din mașină luând cutia de pantofi și fotografiile. În timp ce ocolea mașina, se uită în bazin și văzu formele întunecate ale peștilor mișcându-se sub luciul apei.
   Zâmbi, gândindu-se la filmul Chinatown pe care ăl priviseră de nenumărate ori în anul cât fuseseră împreună. Își aminti cât de mult îi plăcea Teresei portretul agentului de pompe funebre, care purta un șorț lung și negru și mânca un sandviș în timp ce examina un cadavru. Se îndoia că își păstrase nealterat simțul umorului.
   Felinarul care atârna deasupra ușii masive din lemn se aprinse, și Corazon deschise ușa înainte ca el să ajungă în prag.
   Era îmbrăcată în pantaloni strâmți negri și o bluză crem. Probabil că se ducea la o petrecere de Anul Nou. Se uită peste umărul lui, la mașina alb-negru pe care o conducea.
   - Hai să ne grăbim, înainte ca din mașina aia să picure ulei pe pietrele mele.
   - Bună seara și ție, Teresa.
   - Asta e?
   Arătă spre cutie.
   - Asta e.
   Îi dădu fotografiile și începu să scoată capacul cutiei. Era clar că nu-l invita la un pahar de șampanie de Anul Nou.
   - Vrei să facem asta chiar aici?
   - Nu am prea mult timp la dispoziție. Credeam că o să ajungi aici mai devreme. Ce idiot a făcut pozele astea?
   - Ăh, eu aș fi acela.
   - Degeaba mă uit la ele, nu se vede nimic. Ai o mănușă?
   Bosch scoase din buzunarul de la haină o mănușă de latex și i-o dădu. Luă înapoi fotografiile și le puse într-un buzunar interior al hainei. Ea își trase mănușa și băgă mâna în cutia deschisă. Ridică osul și-l ținu în lumină. El tăcea.
   Îi simțea parfumul. Era puternic, ca de obicei, o reminiscență din perioada când își petrecea majoritatea timpului în sălile de autopsie.
   După ce îl examină timp de 5 secunde, ea puse osul la loc în cutie.
   - Uman.
   - Ești sigură?
   Se uită mirată la el în timp ce își scotea mănușa.
   - E humerusul. Partea superioară a brațului. Aș zice că e un copil în vârstă de aproximativ 10 ani. Poate că tu nu mai ai niciun pic de respect pentru talentele mele, dar încă nu m-au părăsit.
   Lăsă mănușa să cadă în cutie, deasupra osului.
   Bosch suportase cu stoicism toate înțepăturile ei verbale, dar îl deranjă faptul că aruncase mănușa peste osul copilului.
   Băgă mâna în cutie și scoase mănușa. Își aminti de ceva, și i-o întinse din nou.
   - Bărbatul al cărui câine l-a găsit zicea că era o fractură pe el. O fracturi vindecată. Vrei să te uiți dacă...
   - Nu, am întârziat la o întâlnire. Pe moment contează doar faptul că e uman. Acum ai confirmarea. Mai târziu, vom face examinări mai amănunțite în condiții potrivite, la oficiul de medicină legală. Acum chiar trebuie să plec. O să vin mâine dimineață.
   Bosch îi susținu îndelung privirea.
   - Sigur, Teresa, distracție plăcută în noaptea asta.
   Ea își întoarse privirea și își încrucișă mâinile peste piept.
   Bosch așeză cu grijă capacul peste cutia de pantofi, înclină capul în semn de salut și se îndreptă către mașină. Auzi ușa masivă închizându-se în spatele său.
   Gândindu-se din nou la film în timp ce trecea pe lângă lacul cu pești, spuse încet replica finală, doar pentru sine:
   - Las-o baltă, Jake, aici a Chinatown.
   Se urcă în mașină și plecă spre casă, ținând cutia de pantofi cu o mână pentru a fi în siguranță pe scaunul de lângă el.

                                                    5

                  Până la ora 9 în dimineața următoare, locul unde se sfârșea Wonderland Avenue devenise o concentrare de forțe de ordine.
   Și în centrul acțiunii se afla Harry Bosch, care coordona echipe de patrulare de la K-9, de la Divizia de Investigații Științifice, de la oficiul de medicină legală și de la unitatea de Servicii Speciale. În văzduh se rotea un elicopter și prin preajmă își făceau de lucru 10 cadeți de la Academia de Poliție în așteptarea ordinelor.
   Între timp, unitatea aeropurtată localizase tufișul în jurul căruia Bosch înfășurase banda galbenă pentru marcaj și stabilise că Wonderland reprezenta cel mai apropiat punct de acces către locul în care Bosch descoperise oasele. Apoi, unitatea de Servicii Speciale demarase acțiune.
   Urmând banda pentru marcaj care ducea până pe deal, cei 6 oameni improvizaseră o serie de rampe și scări de lemn care urcau până la locul în care se aflau oasele. Acum accesul avea să fie mult mai ușor decât în seara precedentă.
   Era imposibil ca o asemenea activitate polițienească să fie ignorată.
   Încă de la ora 9 dimineața, dealul se transformase și într-o tabără de presă. Locul era plin de care de televiziune amplasate în spatele blocajului rutier ce fusese instituit la o jumătate de stradă de rondul de întoarcere. Reporterii se adunaseră în grupuri de mărimea celor de la conferințele de presă. Și nu mai puțin de 5 elicoptere aparținând mass-media se roteau puțin deasupra elicopterului poliției.
   Toate acestea generaseră un zgomot de fond deranjant pentru locuitorii de pe stradă care aduseseră deja numeroase plângeri administratorilor poliției de la Centrul Parker din oraș.
   Bosch se pregătea să conducă primul grup către locul crimei.
   Mai întâi se sfătui cu Jerry Edgar, care fusese informat asupra cazului cu o seară înainte.
   - Bun, mai întâi îi ducem sus pe cei de la DIS și de la oficiul de medicină legală, spuse el. Urmează pe rând cadeții, cu câinii. Vreau ca de partea asta să te ocupi tu.
   - Nicio problemă. Ai văzut că prietena ta și-a adus nenorocitul de cameraman cu ea?
   - Momentan nu putem face nimic în privința asta. Să sperăm că o să se plictisească și o să se întoarcă în centru, unde-i e locul.
   - Știi ce, s-ar putea ca astea să fie oase de indian.
   Bosch clătină din cap.
   - Nu cred. Era la suprafață.
   Bosch se îndreptă către primul grup: Teresa Corazon, cu tipul care făcea înregistrări și echipa ei de 4 oameni, formată din arheologul Kathy Kohl și 3 cercetători care aveau să se ocupe de pregătiri.
    Membrii echipei de săpături erau îmbrăcați în salopete albe. Corazon abordase o ținută asemănătoare cu cea din seara precedentă, inclusiv pantofi cu tocuri de 5 cm. În grup mai erau și 2 criminaliști de la DIS.
   Bosch le făcu semn celor din grup să strângă rândurile, astfel încât să poată vorbi numai cu ei fără să fie auzit de toți ceilalți care se vânturau prin preajmă.
   - Acum o să urcăm și o să ne apucăm de documentație și recuperare. De îndată ce o să vă instalați cu toții o să aducem sus câinii și cadeții ca să caute prin împrejurimi. Voi....
   Se opri, pentru a arăta cu mâna către cameramanul lui Corazon.
   - Oprește chestia aia. Pe ea n-ai decât s-o filmezi, nu însă și pe mine.
   Bărbatul lăsă camera în jos, și Bosch îi aruncă o privire lui Corazon înainte de a continua.
   - Știți cu toții ce aveți de făcut, așa că nu trebuie să vă instruiesc. Singurul lucru pe care vreau să-l spun e că accesul e dificil, în pofida rampelor și scărilor improvizate. Așa că aveți grijă. Țineți-vă de frânghii și uitați-vă pe unde călcați. Dacă aveți echipament greu de dus, fragmentați-l și faceți două sau trei drumuri. Dacă nu vă descurcați, o să-i pun pe cadeți să ducă totul sus. Nu vă faceți griji în privința timpului. E în ordine?
   Toată lumea încuviință din cap în același timp.
   Bosch îi făcu semn lui Corazon să se îndepărteze de ceilalți pentru a sta de vorbă cu ea între patru ochi.
   - Nu ești îmbrăcată potrivit, spuse el.
   - Uite ce e, să nu-mi spui mie....
   - Vrei să-mi scot cămașa ca să-mi vezi coastele? Partea laterală a pieptului meu arată ca o plăcintă cu mure în urma căzăturii de aseară. Pantofii ăia cu care ești încălțată poate că dau bine la cameră, dar nu și....
   - Îmi asum riscul. Altceva?
   Bosch clătină din cap.
   - Eu te-am avertizat, spuse el. Să mergem.

             Se îndreptă către rampă, și ceilalți îl urmară.
   Cei de la Serviciile Speciale construiseră o poartă din lemn pentru a servi ca punct de acces. Postaseră acolo un ofițer de patrulă cu un clipboard. Înainte de a le permite accesul, nota numele și serviciul din care făcea parte fiecare persoană.
   Bosch conducea echipa.
   Urcușul era mai ușor decât în ziua precedentă, dar pieptul îi ardea de durere în timp ce se ajuta de frânghii pentru a escalada rampele și treptele.
   Când ajunse la salcâmi le făcu semn celorlalți să rămână puțin în urmă în timp ce el trecea pe sub banda de semnalizare a locului crimei. Găsi zona cu pământul răscolit și oasele mici și maronii pe care le văzuse cu o seară înainte. Păreau a nu fi fost clintite din loc.
   - În regulă, veniți încoace să aruncați o privire.
   Membrii grupului trecură pe sub bandă și se dispuseră într-un semicerc în jurul oaselor. Corazon preluă conducerea.
   - Mai întâi o să ne retragem și o să facem fotografii. Apoi o să întocmim o grilă, și Kohl va coordona săpăturile și recuperarea. Dacă găsiți ceva, fotografiați de 10 ori înainte de a colecta obiectul respectiv.
   Se întoarse către unul dintre cercetător.
   - Finch, aș vrea ca tu să te ocupi de schițe. Notează tot. Nu pleca de la premisa că o să ne putem baza pe fotografii.
   Finch încuviință din cap. Cozaron se întoarse către Bosch.
   - Domnule detectiv, cred că am înțeles. Cu cât mai puțini oameni aici sus, cu atât mai bine.
   Bosch dădu aprobator din cap și-i întinse un aparat de radio de emisie-recepție.
   - O să fiu prin apropiere. Dacă aveți nevoie de mine, folosiți aparatul. Telefoanele celulare nu funcționează aici, sus, dar aveți grijă ce spuneți.
   Arătă către cer, unde survolau elicopterele presei.
   - Fiindcă veni vorba, spuse Kohl, poate că ar trebui să punem o copertină deasupra copacilor ăstora, pentru a avea un pic de intimitate și a mai limita lumina soarelui. E-n regulă?
   - Acum locul crimei vă aparține, spuse Bosch. Faceți ce credeți de cuviință.
   Coborî rampa, cu Edgar după el.
   - Harry e posibil să dureze zile întregi, spuse Edgar.
   - Și poate dup-aia o să mai dureze câteva.
   - Ei bine, e clar că n-o să ne dea nimeni zile. Știi asta, nu?
   - Da.
   - Adică, știi tu, cazurile astea... ne putem considera norocoși dacă măcar reușim să facem identificarea.
   - Da.
   Bosch continuă să coboare. Când ajunse jos, în stradă, văzu că locotenentul Billets era acolo cu șeful ei, căpitanul LeValley.
   - Jerry, ce-ar fi să te duc să pregătești cadeții? spuse Bosch. Ține-le discursul zero despre locul crimei. Vin și eu într-un minut.
   Bosch și se alătură lui Billets și lui LeValley și le aduse la cunoștință noutățile, detaliind evenimentele dimineții până la plângerile vecinilor în legătură cu zgomotul ciocanelor, fierăstraielor și elicopterelor.
   - Trebuie să le dăm ceva ziariștilor, spuse LeValley. Cei de la Relații cu Presa vor să știe dacă le transferi lor această obligație sau preferi să te descurci singur.
   - Eu nu vreau. Ce știu despre asta cei de la Relații cu Presa?
   - Mai nimic. Așa că o să trebuiască să-i suni tu ca să le spui cum să redacteze comunicatul de presă.
   - Căpitane, sunt cam ocupat aici. Aș putea să...
   - Fă-ți timp. Potolește-i!
   Când Bosch își îndreptă privirea către grupul de reporteri aflați la distanță, o văzu pe Julia Brasher arătându-și insigna unui ofițer de patrulă și obținând accesul. Era îmbrăcată în haine de stradă.
   - Bine. O să sun.
   O luă în jos spre stradă, către locuința doctorului Guyot. Se îndreptă spre Brasher, care-i zâmbi în timp ce se apropia de el.
   - Ți-am adus lanterna. E în mașina mea, jos. Oricum, trebuie să trec pe la doctorul Guyot.
   - Oh, nu-ți face griji din privința asta. Nu de asta mă aflu aici.
   Se întoarse din drum și merse alături de Bosch. El se uită la ținuta ei: blugi decolorați și un tricou rămas de la o acțiune de binefacere K5.
   - Nu ești de serviciu, așa-i?
   - Nu, lucrez în schimbul de la 3,00 la 11,00. M-am gândit că poate ai nevoie de un voluntar. Am auzit de recrutarea de la Academie.
   - Vrei să urci și tu acolo și să cauți oase, nu?
   - Vreau să învăț.
   Bosch dădu aprobator din cap.

            Urcară aleea către locuința lui Guyot, a cărei ușă se deschise înainte ca ei să ajungă acolo, și doctorul îi invită înăuntru.
   Bosch întrebă dacă putea folosi din nou telefonul din birou. Și Guyot îl conduse, deși nu mai era nevoie. Bosch se așeză în spatele biroului.
   - Mai aveți probleme cu coastele? întrebă doctorul.
   - Nu.
   Brasher ridică din sprâncene și Bosch o lămuri.
   - Am avut un mic accident când eram acolo sus, aseară.
   - Ce s-a întâmplat?
   - O, îmi vedeam liniștit de treaba mea, când am fost atacat de un copac, fără niciun motiv.
   Ea schiță un zâmbet.
   Bosch formă din memorie numărul de la Relații cu Presa și îi prezentă unui ofițer cazul în termeni foarte generali. La un moment dat, acoperi receptorul cu mâna și îl întrebă pe Guyot dacă voia ca numele lui să fie trecut în comunicatul de presă. Guyot refuză.
   Câteva minute mai târziu, Bosch încheie convorbirea. Îl privi pe Guyot.
   - De îndată ce vom elibera locul crimei probabil că reporterii or să dea târcoale pe aici câteva zile. Vor căuta câinele care a găsit osul, cred eu. Așa că, dacă nu vreți să fiți amestecat, nu o scoateți pe Calamity pe stradă.
    - Bun sfat, zise Guyot.
   - Și n-ar strica să-l sunați pe vecinul dumneavoastră, domnul Ulrich, și să-l preveniți să nu amintească nici el despre asta reporterilor.
   În timp ce ieșeau din casă, Bosch o mai întrebă o dată pe Brasher dacă-și voia lanterna înapoi, și ea spuse că n-avea rost s-o care în timp ce căutau oase pe deal.
  - Adu-mi-o când vrei, spuse ea.
   Lui Bosch îi plăcu răspunsul. Asta însemna că mai avea cel puțin o șansă să o revadă.

          Când ajunseră înapoi la rond, Bosch îl găsi pe Edgar ținându-le lecții cadeților de la Academie.
   - Regula de aur la locul unei crime, oameni buni, e să nu atingeți nimic înainte de a fi studiat, fotografiat și cartografiat.
   Bosch păși în cerc.
   - Bun, gata?
   - Sunt pregătiți, spuse Edgar.
   Făcu un semn cu capul către 2 dintre cadeți, care purtau detectoare de metale.
   - Am împrumutat astea de la DIS.
   Bosch încuviință din cap și le ținu cadeților și lui Brasher același discurs de siguranță pe care îl spusese în fața echipei de criminaliști. Apoi se îndreptară către locul crimei; Bosch i-o prezentă pe Brasher lui Edgar și îl lăsă pe acesta să conducă echipa, prin punctul de control. El rămase în urmă, mergând în spatele lui Brasher.
   - Până la sfârșitul zilei o să vedem dacă mai vrei să fii detectiv la secția de Omucideri, spuse el.
   - Orice e preferabil decât să pândești radioul și să speli voma din partea din spate a mașinii la sfârșitul fiecărui schimb.
   - Îmi amintesc de zilele alea.
   Bosch și Edgar îi răspândiră pe cadeți și pe Brasher în zona din vecinătatea pâlcului de salcâmi și îi puseră să caute aproape unul de celălalt. Apoi Bosch coborî și aduse sus cele două echipe K-9 pentru a suplimenta acțiunile de căutare.
   După aceea, îl lăsă pe Edgar cu cadeții și se duse către pâlcul de salcâmi pentru a vedea ce progrese se făcuseră.
   O găsi pe Kohl așezată pe o ladă de echipament și supraveghind înfigerea unor țepușe din lemn în pământ, de care urmau să fie legate sfori pentru a marca grila de excavație.
   Mai lucrase cu Kohl la un caz anterior, și știa că era foarte pricepută și meticuloasă în munca ei. Se apropia de 40 de ani și avea conformația unei jucătoare de tenis.
   Odată, Bosch o văzuse într-un parc municipal, unde juca tenis cu o soră geamănă stârnind admirația oamenilor din jur.
   Kohl privea la clipboardul din poală, iar părul blond și drept îi cădea peste față, ascunzându-i ochii. Lua notițe pe o bucată de hârtie care avea deja o grilă pe ea.
   Bosch privi la hartă, peste umărul ei.
   Kohl eticheta pătratele cu litere ale alfabetului pe măsură ce țepușele erau înfipte în pământ. În partea de sus a paginii scrisese „orașul oaselor”.
   Bosch întinse mâna și bătu cu degetul în hartă în locul unde ea scrisese cuvintele.
   - De ce-i spui așa?
   Ea ridică din umeri.
   - Pentru că marcăm străzile și blocurile a ceea ce pentru noi va deveni un oraș, spuse ea, trecându-și degetele peste câteva dintre liniile hărții desenate. Cel puțin atâta timp cât lucrăm aici, asta va fi senzația. Micul nostru oraș.
   Bosch încuviință.
   - Fiecare crimă ascunde povestea unui oraș.
   Kohl ridică privrea către el.
   - Cine a zis asta?
   - Nu știu. Cineva trebuie să o fi spus.
   Își întoarse atenția către Corazon, care stătea aplecată asupra micilor oase de pe sol, studiindu-le în timp ce pe ea o urmărea o cameră video. Se gândi să facă o remarcă în legătură cu asta, când sună aparatul de emisie-recepție.
   - Aici Bosch.
   - Edgar. Mai bine ai veni până aici, Harry. Avem deja ceva.
   - Bine.
   Edgar stătea în picioare într-un loc aproape neted din tufișuri, la circa 40 de metri de salcâmi.
   Șase cadeți și Brasher formaseră un semicerc și se uitau în jos la ceva, dincolo de tufișul înalt de o jumătate de metru. Elicopterul poliției survola zona, în cercuri restrânse.
   Bosch ajunse la semicerc și privi în jos. Văzu craniul unui copil pe jumătate îngropat în sol, care-l fixa cu ochii goi.
   - Nu l-a atins nimeni, spuse Edgar. Brasher l-a găsit.
   Bosch îi aruncă o privire, și văzu că umorul din ochi și de pe buze îi dispăruse. Se uită în jos la craniu și scoase radioul de la cingătoare.
   - Doctore Corazon?
   După un timp până când se auzi vocea ei.
   - Da, sunt aici. Ce e?
   - Va trebui să extindem locul crimei.

                                    6

              Cu Bosch pe post de general al micii armate ce lucra la scena extinsă a crimei, ziua se anunțase rodnică.
   Oasele se lăsau scoase cu ușurință din pământul dealului și din tufișuri, de parcă așteptaseră mult timp să iasă la lumină. La prânz deja, în trei pătrate din grilă, Kohl și echipa ei excavau cu spor, iar din solul întunecat ieșeau duzini de oase.
   Ca și colegii lor arheologi care dezgropau opere de artă din vechime, echipa de săpători folosea mici unelte și perii pentru a nu deteriora oasele. De asemenea, mai utilizau detectoare de metale și sonde de vapori. Procesul era istovitor, dar se desfășura într-un ritm mai alert decât anticipase Bosch.
   Acest ritm fusese impus de găsirea craniului, care imprimase întregii echipe un soi de febră.
   Mai întâi fusese scos din locul unde se afla, iar examinarea de teren făcută de Teresa Corazon evidențiase linii de fractură și cicatrice chirurgicale. Acestea din urmă conduceau la concluzia că aveau de-a face cu oase relativ recente. Fracturile în sine nu indicau neapărat o omucidere, dar, asociate cu îngroparea cadavrului, sugerau în mod clar o crimă.
   La ora două, când echipa de pe deal a luat pauza de prânz, fusese recuperat deja jumătate din schelet.
   Cadeții mai găsiseră în tufișurile din apropiere un mic număr de oase împrăștiate. În plus, echipa lui Kohl mai dezgropase resturi de haine deteriorate și un rucsac de mușama, a cărui mărime indica faptul că aparținuse unui copil.
   Oasele erau coborâte de pe deal în cutii pătrate de lemn care aveau atașate mânere de frânghie în lateral. La ora prânzului, un antropolog criminalist examina deja la oficiul de medicină legală, 3 cutii de oase.
   Hainele, în cea mai mare parte putrezite, și rucsacul, care nu fusese deschis, au fost transportate la Divizia de Investigații Științifice a poliției din Los Angeles pentru aceeași cercetare atentă.
   O scanare cu detectorul de metale a grilei de căutare scosese la iveală o singură monedă - un sfert de dolar turnat în 1975 - la aceeași adâncime cu oasele și la o distanță de aproximativ 5 cm de partea stângă a pelvisului. Se presupusese că moneda se aflase în buzunarul din stânga față al pantalonilor ce putreziseră odată cu țesuturile organismului.
   Pentru Bosch, moneda era unul dintre parametrii care indicau momentul crimei: dacă presupunerea că moneda fusese îngropată odată cu corpul era corectă, moartea nu ar fi putut surveni înainte de 1975.

           Ofițerii de patrulă aranjaseră ca două vagoane-cantină să fie amplasate la rond pentru a hrăni acea mică armată de oameni.
   Prânzul se servea târziu și lumea era înfometată. Unul dintre camioane servea mâncare caldă, iar celălalt sandvișuri.
   Bosch aștepta la capătul cozii de la camionul pentru sandvișuri, împreună Julia Brasher. Coada se mișca încet, dar acest lucru nu-l deranja.
   Când mai avea 6 oameni până la fereastra unde se făceau comenzile, Bosch auzi pe cineva din camion punându-i unuia dintre cadeți întrebări despre mersul anchetei.
   - Sunt oase de la mai mulți oameni?
   - Nu știu, omule. Noi doar le căutăm, atâta tot.
   Bosch îl studia pe bărbatul care pusese întrebarea.
   - Au fost dezmembrate?
   - Greu de spus.
   Bosch plecă din locul unde se afla împreună cu Brasher și se îndreptă către partea din spate a camionului.
   Privi prin ușa deschisă și văzu 3 bărbați cu șorțuri legate la brâu care lucrau acolo. Nu-i remarcară prezența. Doi dintre bărbați făceau sandvișuri și onorau comenzile.
   Bărbatul din mijloc, cel care îi pusese întrebările cadetului, își mișca de zor mâinile pe tejgheaua pe care se preparau sandvișurile, sub nivelul ferestrei. Nu făcea nimic, dar din afara camionului dădea impresia că pregătește un sandviș.
   În timp ce privea, Bosch îl văzu pe bărbatul din dreapta tăind un sandviș în două, punându-l pe o farfurie de carton și pasându-i-l bărbatului din mijloc. Apoi, cel din mijloc i-l întinse prin fereastră cadetului care aștepta.
   Bosch observă că, dacă cei doi bucătari autentici purtau blugi și tricouri sub șorțuri, cel din mijloc avea pantaloni lucioși bufanți și o cămașă cu gulerul descheiat. În buzunarul din spate al pantalonilor zări un carnețel. Genul acela de blocnotes lung și subțire despre care Bosch știa că era folosit de reporteri.
   Bosch băgă capul pe ușă și se uită în jur. Pe un raft de lângă ieșire văzu o jachetă sport împăturită în formă de minge. O înșfăcă și se retrase.
   Cercetă buzunarele și găsi un permis de presă eliberat de poliția din Los Angeles atașat de un lanț care se atârna la gât. Pe el era poza bucătarului din mijloc. Îl chema Victor Frizbe, și lucra la New Times.
   Sprijinind jacheta de marginea ușii, Bosch bătu în exteriorul camionului iar când bărbații se întoarseră spre el îi făcu semn lui Frizbe să se apropie. Reporterul arătă cu degetul înspre piept, arborând o expresie nedumerită: Cine, eu? Bosch încuviință din cap. Frizbe se apropie de ușă și se aplecă.
   - Da?
   Bosch întinse mâna și îl înșfăcă de partea din față a șorțului și apoi îl smuci afară din camion. Frizbe ateriză în picioare, dar fu nevoit să alerge câțiva pași pentru a nu cădea. În timp ce se întorcea pentru a protesta, Bosch îl lovi cu jacheta în piept.
   Doi ofițeri de patrulă - ei mâncau întotdeauna primii - aruncau farfuriile de plastic într-un coș de gunoi. Bosch le făcu semn să se apropie.
   - Duceți-l înapoi în perimetru. Dacă-l vedeți traversând din nou linia, arestați-l.
   Ofițerii îl apucară pe Frizbe de câte un braț și o luară împreună cu el către baricadele din josul străzii. Frizbe începu să protesteze, cu fața stacojie ca o cutie de coca-cola, dar ofițerii de patrulă nu dădeau nicio atenție persoanei sale, și în conduceau către grupul celorlalți reporteri.
   Bosch urmări scena un moment, apoi scoase legitimația de presă din buzunarul de la spate și o aruncă în coșul de gunoi.
   I se alătură din nou lui Brasher la coadă. Acum mai aveau doar doi cadeți în față.
   - Ce-a fost asta? întrebă Brasher.
   - Încălcare a normelor de igienă. Nu s-a spălat pe mâini.
   Ea începu să râdă.
   - Vorbesc serios. În ceea ce mă privește, legea e lege.
   - Doamne, sper să-mi iau sandvișul înainte să vezi vreun gândac sau ceva de genul ăsta și să le închizi prăvălia.
   - Nu-ți face griji, cred că tocmai am scăpat de gândac.

       Zece minute mai târziu, după ce Bosch îi făcuse morală proprietarului de camion în legătură cu introducerea ilegală a unui reporter în spațiul interzis presei, se duseră cu sandvișurile și băuturile la una dintre mesele de plastic pe care cei de la Serviciile Speciale le instalaseră la rond.
   Era o masă rezervată echipei de anchetatori, dar pe Bosch nu îl deranja ca Brasher să stea acolo.
   La masă se mai afla Edgar, împreună cu Kohl și cu unul dintre săpătorii din echipa ei. Bosch o prezentă pe Brasher celor care nu o cunoșteau, amintind că ea primise apelul inițial și îl ajutase cu o seară înainte.
   - Unde e șefa? o întrebă Bosch pe Kohl.
   - Oh, a mâncat deja. Cred că s-a dus să înregistreze un interviu cu ea, sau ceva în genul ăsta.
   Bosch încuviință din cap.
   - Cred că o să mai comand o porție, spuse Edgar în timp ce descăleca de pe bancă și pleca cu farfuria.
   Bosch mușcă din sandvișul său cu șuncă și roșii și îi savură gustul. Era lihnit de foame.
   Nu plănuia să facă nimic în timpul pauzei în afară de a mânca i a se odihni, dar Kohl îl întrebă dacă putea să-i comunice câteva dintre concluziile ei preliminare în urma excavației.
   Bosch avea gura plină. După ce înghiți, o rugă să aștepte până când avea să se întoarcă parterenul lui.
   Vorbiră despre generalități și despre presupunerea lui Kohl cum că adâncimea mică la care fuseseră îngropate oasele permisese animalelor să răspândească oasele - poate timp de ani de zile.
   - Nu le vom găsi pe toate, spuse ea. O să ajungem repede într-un punct în care rezultatele nu vor mai compensa efortul depus.
   Edgar se întoarse cu o altă farfurie cu pui prăjit. Bosch îi făcu un semn cu capul lui Kohl, care privi un carnețel pe care îl așezase pe masă în stânga sa. Își verifică niște notițe și începu să vorbească.
   - Aș vrea să vă atrag atenția asupra a două lucruri: adâncimea gropii și terenul pe care se află. Cred că sunt aspecte esențiale. O să joace un anumit rol în descoperirea identității acestui copil și a ceea ce s-a întâmplat cu el.
   - Cu el? întrebă Bosch.
   - Distanța dintre șolduri și elasticul de la chiloți.
   Le explică faptul că printre hainele putrezite și descompuse se afla elasticul de la chiloți, singurul lucru rămas din lenjeria cu care fusese îngropat cadavrul. Fluidele rezultate din descompunerea cadavrului duseseră la deteriorarea hainelor. Dar elasticul era în cea mai mare parte intact și părea a proveni de la un tip de lenjerie fabricat pentru persoane de sex masculin.
   - Bun, spuse Bosch. Ziceai ceva de adâncimea gropii?
   - Da, credem că atât coapsele, cât și coloana vertebrală, erau într-o poziție neschimbată când le-am descoperit. Aceasta înseamnă că groapa nu era mai adâncă de 20-30 cm. O groapă atât de puțin adâncă a fost probabil săpată în grabă, ceea ce indică faptul că nu a existat un plan stabilit în prealabil. Dar - ridică un deget - prin același simbol, locul - foarte îndepărtat și greu accesibil - reflectă, dimpotrivă, o planificarea riguroasă. Așa că ne confruntăm cu un fel de contradicție. Locul pare să fi fost ales din cauză că e al naibii de greu de ajuns la el, și totuși îngroparea pare să fi fost făcută în grabă. Persoana despre care vorbim a fost practic acoperită cu țărână de la suprafață și ace de pin. Știu că a indica toate aceste lucruri nu o să vă ajute neapărat să-l prindeți pe tipul cel rău, dar vreau să înțelegeți ce văd eu aici. Contradicția asta.
   Bosch încuviință din cap.
   - E bine de știut. O să ținem minte.
   - Bun. Cealaltă contradicție - nesemnificativă - e rucsacul. A fost o greșeală să-l îngroape împreună cu cadavrul. Corpul se descompune mai repede decât mușamaua. Așa că, dacă obțineți elemente de identificare cu ajutorul rucsacului sau al conținutului său, aceasta înseamnă că tipul cel rău a comis o greșeală. Din nou, o eroare de planificare în contextul uneia bune. Sunteți detectivi deștepți, așa că veți găsi un răspuns la toate astea.
   Îi zâmbi lui Bosch, apoi își studie din nou carnețelul, ridicând pagina de la suprafață pentru a se uita dedesubt.
   - Cred că asta e. Despre celelalte aspecte am vorbit sus. Cred că lucrurile merg foarte bine. La sfârșitul zilei, o să terminăm cu groapa principală. Mâine vom aduna probe de pe celelalte grile. Dar e posibil ca acțiunea să se încheie mâine. Cum spuneam, nu vom putea obține totul, dar probabil vom avea suficiente date pentru a face ceea ce trebuie.
   Bosch își aduse aminte de întrebarea adresată de Victor Frizbe cadetului de la camionul unde se prepara prânzul și își dădu seama că era posibil ca reporterul să fi gândit cu un pas înaintea lui.
   - Crezi că e vorba de mai multe cadavre?
   Kohl clătină din cap.
   - Nu am niciun fel de indiciu în privința asta, dar trebuie să ne asigurăm. O să luăm probe, scufundând niște sonde cu gaz. Chestii de rutină. După toate probabilitățile - mai ales datorită faptului că groapa nu e adâncă - este un caz singular, dar ar trebui să ne asigurăm în privința asta. Atât cât se poate.
   Bosch încuviință. Se bucura că își mâncase aproape tot sandvișul, pentru că brusc foamea îi trecuse. Perspectiva unei anchete cu mai multe victime era înfiorătoare.
   Le aruncă celorlalți o privire grăitoare.
   - Asta rămâne între noi. Deja am prins un reporter care făcea săpături în căutarea unui criminal în serie, și nu vrem să declanșăm o isterie de presă. Chiar dacă le spui că ceea ce facem e doar o chestiune de rutină, va fi cireașa de pe tort. În regulă?
   Toată lumea încuviință din cap, inclusiv Brasher.
   Bosch era pe cale să spună ceva când, brusc, se auziră bătăi puternice dinspre șirul de toalete portabile de pe trailerul Serviciilor Speciale din partea opusă a rondului. Cineva din interiorul unei toalete de mărimea unei cabine de telefon bătea cu putere în tabla subțire de aluminiu.
    După un moment, Bosch auzi vocea unei femei printre lovituri. O recunoscu și sări de la masă.

          Bosch alergă de-a curmezișul rondului, apoi urcă repede treptele camionului.
   Își dădu repede seama de la care dintre cabine se auzeau bătăile și se duse la ușă. Balamaua exterioară - folosită pentru securizarea toaletei în timpul transportului - fusese închisă și blocată cu un os de pui.
   - Așteaptă, așteaptă, strigă Bosch.
   Încercă să tragă osul afară, dar era prea alunecos și îi scăpă din mână. Bătăile și țipetele continuau. Bosch căută în jurul lui un obiect care i-ar fi putut servi drept unealtă, dar nu văzu nimic.
   În cele din urmă, scoase pistolul din toc, verifică piedica și folosi mânerul armei pentru a împinge osul prin balama, atent tot timpul să țintească arma în jos.
   Când, în cele din urmă, osul sări din locul lui, puse arma deoparte și smulse balamaua.
   Ușa fu izbită cu putere în afară și Teresa Corazon ieși glonț, aproape dărâmându-l. El se prinse de ea pentru a-și menține echilibrul, dar fu repede împins deoparte.
   - Tu ai făcut asta!
   - Ce? Nu, eu am fost acolo tot timpul....
   - Vreau să știu cine a făcut-o!
   Bosch coborî vocea. Știa că probabil toată lumea din perimetru îi privea. Și presa, din josul străzii.
   - Uite ce e, Teresa, calmează-te. A fost o glumă. Oricine ar fi făcut-o, a intenționat să facă o glumă. Eu știu că detești spațiile închise, dar ei nu știau. Cineva a vrut doar să mai reducă un pic din tensiunea de aici, și tu te-ai nimerit a fi...
   - Pentru că sunt geloși, de-aia.
   - Ce?
   - Mă invidiază pentru realizările mele.
   Bosch o privi înmărmurit.
   - Cum zici tu.
   Ea se îndreptă către trepte, apoi se întoarse brusc și se apropie de el.
   - Plec, acum ești fericit?
   Bosch clătină din cap.
   - Fericit? Asta nu are nimic de a face cu ce se întâmplă aici. Încerc să anchetez un caz și, dacă vrei să știi adevărul, prezența ta și a cameramanului tău pe aici nu face decât să-mi distragă atenția.
   - Atunci s-a făcut. Și, știi numărul de telefon la care m-ai sunat aseară?
   Bosch încuviință:
   - Da, ce e cu....
   - Uită-l!
   Coborî treptele clocotind de furie, îi făcu un semn cu degetul cameramanului și se îndreptă către mașina oficială. Bosch o urmări cu privirea.
   Când se întoarse la masa de picnic, mai erau acolo doar Brasher și Edgar. Partenerul său transformase a doua comandă de pui prăjit într-un morman de oase. Ședea acolo, cu un rânjet satisfăcut pe față.
   Bosch aruncă osul pe care îl scosese din balama pe farfuria lui Edgar.
   - Chiar ai sărit calul, spuse el.
   Îi aruncă lui Edgar o privire grăitoare, de parcă ar fi știut că el o făcuse.
   - Cu cât ego-ul e mai mare, cu atât mai tare cad, spuse Edgar. Mă întreb dacă cameramanul ei a înregistrat vreo parte a acțiunii.
   - Știi, ar fi fost preferabil să ne-o păstrăm ca aliat, zise Bosch. Să o suportăm pur și simplu, astfel încât să ne ajute la nevoie.
   Edgar își luă farfuria și se chinui să-și extragă corpul masiv de la masa de picnic.
   - Ne vedem pe deal, spuse el.
   Bosch o privi pe Brasher, care ridică din sprâncene.
   - Vrei să spui că el a făcut-o?
   Bosch nu răspunse.

                                    7

            Lucrul la orașul oaselor a durat numai două zile.
   Așa cum anticipase Kohl, majoritatea componentelor scheletului fuseseră colectate din locul de sub salcâmi până la sfârșitul primei zile. Se mai descoperiseră și alte oase în apropiere, în tufișuri, împrăștiate la întâmplase, ceea ce confirma presupunerea că fuseseră dezgropate de către animale care scrumaseră solul.
   Vinerea, săpătorii reveniseră, dar după o zi întreagă de căutări pe deal și alte excavări ale pătratelor centrale ale grilei nu mai găsiseră alte oase.
   Kohl estima că fuseseră recuperate 60 de procente din schelet. La recomandarea ei și cu aprobarea Teresei Corazon excavările și căutările au fost suspendate vineri, în amurg.
   Bosch nu formulase nicio obiecție. Știa că se confruntau cu posibilitatea de a găsi foarte puține lucruri cu un efort disproporționat de mare.
   De asemenea, era nerăbdător să continue ancheta și procesul de identificare al oaselor - aspecte care fuseseră în mare parte lăsate deoparte în timp ce le și Edgar lucraseră numai pe Wonderland Avenue pe parcursul celor două zile.
   Sâmbătă dimineață, se întâlni cu Edgar pe holul oficiului de medicină legală și îi comunică recepționerului că aveau o întâlnire cu doctorul William Golliher, antropologul criminalist detașat de la Universitatea California din Los Angeles.
   - Vă așteaptă în sala A, le spuse recepționerul după ce sunase pentru confirmare. Știți pe unde s-o luați?
   Bosch încuviință, și cei doi trecură de poartă. Luară un lift către subsol și, îndată ce ieșiră din el, fură izbiți de mirosul ce domnea în acel spațiu destinat autopsiilor. Era un miros specific de chimicale și putrefacție.
   Edgar luă imediat o mască din hârtie dintr-un dulap de pe perete și și-o puse pe față. Bosch nu se deranjă să-și pună și el una.
   - Nu înțeleg de ce nu-ți iei și tu o mască, Harry, spuse Edgar în timp ce mergeau pe hol. Știi că toate mirosurile sunt compuse din mici particule?
   - Mulțumesc de informație, Jerry.
   Fură nevoiți să se oprească pe hol, pentru a face loc unei tărgi mobile care era scoasă dintr-o sală de autopsie. Pe ea zăcea un cadavru, înfășurat în plastic.
   - Harry, ai observat vreodată că îi înfășoară la fel cum se face cu burrito-ul la Taco Bell?
   Bosch îl salută pe omul care împingea targa.
   - De-asta nu mănânc burrito.
   - Chiar așa?
   Bosch își continuă drumul pe hol fără să răspundă.
   Sala A era o cameră de autopsie rezervată pentru Teresa Corazon, în cazurile destul de rare, când chiar își abandona îndatoririle administrative de legist-șef și făcea vreo autopsie. Pentru că, inițial, acest caz îi atrăsese în mod special atenția, se pare că îi dăduse voie lui Golliher să folosească sala.
   Intrară pe ușile duble ale sălii și fură întâmpinați de un bărbat în blugi și o cămașă înflorată.
   - Vă rog, spuneți-mi Bill, zise Golliher. Cred că au fost două zile istovitoare.
   - Ați putea repeta asta, încuviință Edgar.
   Golliher dădu aprobator din cap, cu un aer prietenos.
   Avea în jur de 50 de ani, părul și ochii negri și maniere plăcute. Făcu un gest către masa de autopsie din centrul încăperii.
   Oasele care fuseseră colectate de sub salcâmi erau acum împrăștiate pe suprafața din oțel inoxidabil.
   - Ei bine, să vă spun ce s-a petrecut aici, spuse Golliher. În timp ce echipa din teren aduna probe, eu am examinat fragmentele, am făcut radiografii și, în general, am încercat să pun cap la cap ce aveam.
   Bosch se apropie de masa de oțel inoxidabil.
   Oasele fuseseră așezate astfel încât să formeze un schelet parțial. Fragmentele lipsă cele mai bătătoare la ochi erau brațul și piciorul stâng și mandibula. Se presupunea că acele bucăți fuseseră de mult dezgropate și împrăștiate de animalele care scrumaseră în groapa puțin adâncă.
   Fiecare os era marcat, cele mai mari cu autocolante, iar cele mai mici cu bucăți de sfoară la care se atașaseră etichetele.
   Bosch știa că notațiile de pe aceste semne de identificare reprezentau coduri prin care fusese cartografiată pe grilă locația fiecărui os găsit de Kohl în prima zi de săpături.
   - Oasele ne pot spune multe despre felul în care o persoană a trăit și a murit, spuse Golliher cu un aer sumbru. În cazurile de abuz asupra copiilor, oasele nu mint. Ele devin probele noastre decisive.
   Bosch se uită la el și își dădu seama că nu avea ochi negri, ci albaștri, dar erau adânc înfundați în orbite. După un moment se smulse din reverie și își îndreptă atenția asupra lui Bosch.
   - O să încep prin a spune că aflăm destul de multe lucruri din obiectele găsite, zise antropologul. Recunosc că, deși am la activ o grămadă de cazuri, acesta mă dă peste cap. Priveam la oasele astea și luam notițe, și când m-am uitat la carnețel era pătat. Plângeam, oameni buni. Plângeam, și la început nici nu mi-am dat seama de asta.
   Se uită la oasele întinse pe masă cu o expresie de compasiune.
   Bosch știa că antropologul vizualiza persoana căreia îi aparținuseră cândva oasele.
   - E rău, băieți. E rău de tot.
   - Atunci spune-ne ce știi, ca să putem pleca să ne facem treaba, zise Bosch cu o voce scăzută din care răzbătea respectul față de antropolog.
   Golliher încuviință și întinse mâna după un caiet cu spirală aflat pe un raft din spatele lui.
   - Bine, zise el. Să începem cu elementele de bază. S-ar putea să știți deja o parte din lucruri dar, dacă nu vă supărați, o să vă prezint tot ce am descoperit.
   - E în regulă, spuse Bosch.
   - Bun. Deci uite care e treaba. Ceea ce avem aici sunt rămășițele unui tânăr mascul. Comparația cu indicele de creștere Maresh plasează vârsta la aproximativ 10 ani. Totuși, acest copil a fost victima abuzului fizic prelungit și sever. Din punct de vedere histologic, victimele abuzului cronic suferă adesea de ceea ce se numește întrerupere de creștere. Această încetinire a creșterii generată de abuz duce la erori în estimarea vârstei. Adesea, ceea ce privim e un schelet care pare mai tânăr decât în realitate. Cu alte cuvinte, acest băiat arată de 10 ani, dar probabil are 12 sau 13.
   Bosch privi către Edgar. Stătea cu brațele strânse în jurul pieptului, ca și cum și-ar fi făcut curaj pentru ceea ce știa că urmează.
   Bosch scoase un caiet din buzunarul de la haină și începu să ia notițe stenografiate.
   - Data morții, spuse Galliher. E greu de apreciat. În această privință, testele radiologice sunt departe de a fi exacte. Avem moneda, care ne dă un reper minim, în 1975. Asta ne ajută. Eu estimez că acest copil s-a aflat în pământ în intervalul de timp cuprins între 20 și 25 de ani. Sunt sigur de asta, și există niște dovezi chirurgicale în sprijinul acestor estimări.
   - Deci avem un copil între 10 și 13 ani, omorât acum 20 sau 25 de ani, concluzionă Edgar cu o notă de frustrare în voce.
   - Știu că vă dau un set de parametri foarte larg, domnule detectiv. Dar, în acest moment, atât poate face știința.
   - Nu e vina ta, doctore.
   Bosch nota totul. În ciuda estimărilor aproximative, era extrem de important să stabilească un cadru temporal pentru anchetă. Golliher îl situa între sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80.
   Bosch se gândi la canionul Laurel în acel interval de timp.
   Fusese o enclavă rustică, la modă, în parte boemă și în parte exclusivistă, cu dealeri și consumatori de cocaină, distribuitor de servicii porno și foste vedere rock-n-roll pe aproape fiecare stradă. Era posibil ca uciderea unui copil să aibă vreo legătură cu acel context?
   - În ceea ce privește cauza morții, haideți s-o lăsăm la sfârșit. Vreau să încep cu extremitățile și cu torsul, ca să vă faceți o idee despre chinurile îndurate de băiețelul ăsta în scurta lui viață.
   Înainte de a se concentra din nou asupra oaselor, îi susținu un moment privirea lui Bosch. Acesta inspiră adânc, ceea ce îi provocă o durere ascuțită în coastele rănite.
   Știa că temerea lui, care persista din clipa când privise micile oase de pe deal, avea să se împlinească. Știuse tot timpul, instinctiv, că se va ajunge aici.
   Începu să mâzgălească în carnețel, înfigând adânc vârful pixului în hârtie, în timp ce Golliher își continua expunerea.
   - Mai întâi de toate, avem aici circa 60% din schelet, spuse el. Dar, chiar și așa, dispunem de dovezi incontestabile cu privire la traumatismele și abuzul cronic la care a fost supusă victima. Nu știu care este nivelul dumneavoastră de pregătire antropologic, dar bănuiesc că multe din lucrurile pe care o să vi le spun sunt noi pentru dumneavoastră. O să încep cu noțiunile de bază. Oasele se vindecă singure, domnilor. Iar studiul regenerării osoase ne permite să stabilim istoricul abuzurilor. Aceste oase prezintă multiple leziuni, în diverse forme de vindecare. Sunt fracturi noi și vechi. Avem doar două din cele patru membre, dar amândouă au suferit multiple traumatisme. Practic, aproape pe parcursul întregii sale vieți, acest băiat a fost, fie rănit, fie convalescent.
   Bosch privi în jos către carnețel și la pixul pe care își încleștase degetele. Mâna începu să i se albească.
   - Luni veți primi de la mine un raport scris, dar, pentru moment, dacă vreți o cifră, vă pot spune că am descoperit 44 de locuri diferite care indică traumatisme separate în diferite faze de vindecare. Și astea sunt doar oasele, domnilor detectivi. Cifra nu se referă la leziunile care ar fi putut fi provocate organelor vitale și țesutului. Dar nu încape nicio îndoială că acest băiat a înfruntat durerea zi și noapte.
   Bosch scrise numărul în carnețel. Părea un gest fără rost.
   - În primul rând, traumatismele suferite de oase pot fi catalogate drept leziuni subperiosteale, spuse Golliher. Aceste leziuni sunt straturi subțiri de os nou care cresc sub suprafață în zona traumatizată sau care prezintă sângerare.
   - Subperi - cum se scrie asta? întrebă Bosch.
   - Ce mai contează? O să se specifice în raport.
   Bosch încuviință.
   - Priviți asta, spuse Golliher.
   Golliher se duse la panoul pentru radiografii de pe perete și aprinse lumina. Putură vedea radiografia unui os lung și subțire. Doctorul își trecu degetul peste partea centrală a osului, evidențiind o ușoară demarcație de culoare.
   - Acesta este femurul care a fost colectat, spuse el. Partea superioară a coapsei. Linia de aici, unde se schimbă culoarea, marchează una dintre leziuni. Asta înseamnă că această zonă - partea de sus a piciorului copilului - suferise o lovitură destul de puternică în timpul săptămânilor dinaintea morții. O lovitură care nu a provocat fracturarea osului, doar un traumatism. Tipul acesta de rană, fără nicio îndoială s-ar fi manifestat sub forma unor vânătăi de suprafață și eu cred că a afectat mersul băiatului. Ceea ce încerc să vă spun e că nu ar fi putut să treacă neobservată.
   Bosch se apropie pentru a studia radiografia. Edgar rămase în locul unde se afla.
   Când termină, Golliher îndepărtă radiografia și puse alte 3 filme, acoperind întregul panou.
   - De asemenea, avem excrescențe periosteale pe ambele membre superioare prezente. Aceasta este julitura de la suprafața osului, care se observă, în general, în cazurile de abuz asupra copiilor când membrul este lovit violent cu mâna sau cu un instrument oarecare. Felul cum s-au vindecat oasele indică faptul că, pe parcursul anilor, acest copil a suferit în mod repetat asemenea traume.
   Golliher se opri pentru a-și studia notițele, apoi se uită la oasele de pe masă. Ridică osul superior al mâinii și îl ținu așa, în timp ce-și consulta notițele și vorbea.
   Bosch observă că nu purta mănuși.
   - Humerusul, spuse Golliher. Humerusul drept prezintă două fracturi distincte și vindecate. Rupturile sunt longitudinale. Aceasta indică faptul că fracturile sunt rezultatul răsucirii repetate a mâinii cu mare putere.
   Puse osul jos și ridică unul dintre oasele inferioare ale mâinii.
   - Ulna prezintă o fractură longitudinală vindecată. Ruptura a provocat o mică deviație a osului. Asta din cauză că osul s-a vindecat așa cum era în urma loviturii.
   - Vreți să spuneți că nu a fost fixat? întrebă Edgar. Nu a fost văzut de un doctor?
   - Exact. Același gen de rană, deși întâlnită frecvent în accidente și tratată normal în camere de gardă, poate avea un caracter defensiv. Ridici mâna pentru a te feri de un atac și încasezi o lovitură în antebraț. Având în vedere absența îngrijirilor medicale, înclin să cred că această rană nu a fost accidentală și face parte dintr-un scenariu de abuz.
   Golliher puse cu grijă osul la loc, apoi se aplecă peste masa de autopsii pentru a examina cutia toracică. Multe dintre coaste fuseseră detașate și erau așezate separat pe masă.
   - Coastele prezintă circa 20 de fracturi în diferite faze de vindecare. Se poate vedea o fractură vindecată pe coasta a treia, care datează probabil de pe vremea când băiatul avea 2 sau 3 ani. Coasta nouă prezintă un calus care indică un traumatism vechi de doar câteva săptămâni în momentul morții. Fracturile sunt în principal consolidate în apropierea unghiurilor. La copii, acest lucru sugerează scuturări violente. La copiii mai mari, indică în principal lovituri în spate.
   Bosch se gândi la starea sa de disconfort, la faptul că nu putuse dormi bine din cauza durerilor de coaste și se compară cu acel băiețaș care suferise ani în șir astfel de dureri.
   - Trebuie să mă duc să mă spăl pe față, spuse el brusc. Vă rog să continuați.
   Se îndreptă spre ușă, punându-i în mâini lui Edgar carnetul și pixul.
   Pe hol o luă la dreapta.
   Cunoștea cartografia nivelului pentru autopsii și știa că existau toalete după următoarea cotitură pe coridor.
   Intră în toaletă și se duse direct către o cabină deschisă. Simțea că îi e greață, dar după câteva minute își reveni.
   Bosch ieși din cabină chiar în clipa când se deschise ușa toaletei și intră cameramanul Teresei Corazon. Își aruncară unul altuia o privire ciudată.
   - Ieși afară de aici, spuse Bosch. Întoarce-te mai târziu.
   Fără să scoată un cuvânt, bărbatul se întoarse și ieși.
   Bosch se duse la chiuvetă și se privi în oglindă. Avea fața roșie. Se aplecă și-și făcu mâinile căuș pentru a-și spăla fața.
   Se gândea la botezuri și la a doua șansă. De înviere.
   O să-l prind pe tipu` ăsta.
   Aproape că spusese asta cu voce tare.

        Când Bosch se întoarse în sala A, toate privirile se îndreptară asupra lui.
   Edgar îi înapoie carnetul și pixul și Galliher îl întrebă dacă se simțea bine.
   - Da, îl asigură el.
   - Dacă te ajută cu ceva, spuse Galliher, am avut o sumedenie de cazuri în toată lumea. Chile, Kosovo, chiar și la World Trade Center. Și cazul acesta....
   Clătină din cap.
   - E greu de înțeles, continuă el. Este unul dintre cazurile acelea care îți întăresc convingerea că a fost mai bine pentru băiat să părăsească această lume. Asta dacă crezi în Dumnezeu și într-un loc mai bun ca acesta.
   - Și dacă nu crezi?
   Golliher se apropie de el.
   - Ei, vezi, de aceea trebuie să crezi. Dacă băiatul nu a plecat din lumea asta pentru a se îndrepta către un loc mai bun, atunci... atunci cred că suntem cu toții pierduți.
   - Asta ți-a susținut moralul atunci când scotoceai printre oasele de la World Trade Center?
   Bosch regretă imediat duritatea cuvintelor sale. Dar Golliher nu păru afectat. Vorbi înainte ca Bosch să-și poată cere scuze.
   - Așa e, confirmă el. Credința nu mi-a fost zdruncinată de oroarea sau de nedreptatea morții. Într-un fel, s-a întărit. M-a ajutat să depășesc această încercare.
   Bosch încuviință.
   - Dar cauza morții?
   - Să nu anticipăm lucrurile, domnule detectiv, spuse Golliher. Toate rănile, despre care am discutat sau nu aici, vor fi prezentate în raportul meu.
   Se întoarse la masă și ridică craniul. I-l aduse lui Bosch, ținându-l cu o mână aproape de piept.
   - În craniu sălășuiește ceea ce rău - și poate ceea ce e bine, spuse el. Se văd 3 fracturi craniene distincte, în faze diferite de vindecare. Iat-o pe prima.
   Sublinie zona rănii cu un deget, făcând un cerc spre partea superioară din față a craniului.
   - Acesta este un model de trepină. O trepină este o tăietură de fierăstrău medicală folosită pentru a deschide craniul în vederea unei operații sau pentru a elibera presiunea intracraniană. În acest ultim caz, probabil a existat o umflătură cauzată de un hematom. Acum, fractura însăși și cicatricea chirurgicală au început să se vindece. Aș spune că această rană și operația care i-a urmat ar putea fi datate cu aproximativ 6 luni înainte de moartea băiatului.
   - Nu e rana care a cauzat moartea? întrebă Bosch.
   - Nu. Asta e.
   Golliher mai răsuci o dată craniul și le arătă o altă fractură, în partea din stânga spate, la baza craniului.
   - Fractura strânsă în formă de pânză de păianjen, fără acoperiri. Această rană s-a produs în momentul morții. Îngustimea fracturii indică o lovitură extrem de puternică cu un obiect foarte dur. O bâtă de baseball, sau ceva de genul ăsta.
   Bosch încuviință, uitându-se în jos la craniu. Golliher îl răsucise în așa fel încât orbitele goale îl fixau pe el.
   - Mai sunt și alte răni la cap, dar nu acestea i-au provocat moartea. Oasele nasului și procesul zigomatic indică formarea de noi oase ca urmare a unui traumatism.
   Golliher se întoarse la masa de autopsie și puse încet craniul la loc.
   - Nu cred că trebuie să rezum lucrurile, domnilor detectivi, dar, pe scurt, cineva l-a snopit în bătaie pe acest băiat în mod sistematic. Până la urmă, au depășit orice măsură. O să menționez toate acestea în raport.
   Se întoarse de la masa de autopsie și se uită la ei.
   - Știți, în toate astea există și o rază de lumină. Ceva ce v-ar putea ajuta.
   - Operația, spuse Bosch.
   - Exact. Deschiderea unui craniu este o operație extrem de serioasă. Trebuie să existe înregistrări pe undeva. După operație, scapula e fixată cu capse de metal. Nu am găsit niciuna în craniu. Presupun că au fost scoase la o a doua intervenție. Din nou, trebuie să existe înregistrări. Cicatricea chirurgicală ne ajută și ea la datarea oaselor. Găurile de trepină sunt prea largi în raport cu standardele actuale. La mijlocul anilor 80, instrumentele erau superioare celor folosite aici. Mai performante. Perforările erau mai mici. Sper ca toate acestea să vă ajute.
   Bosch încuviință și spuse:
   - Dar dinții? Avem vreun indiciu?
   - Lipsește mandibula inferioară, spuse Golliher. Pe dinții de sus nu s-au executat niciun fel de lucrări stomatologice, dești există urme de carii ante-mortem. Și lucrul acesta e un indiciu în sine. Cred că îl plasează pe băiat în păturile inferioare ale societății. Nu mergea la dentist.
   Edgar își trăsese masca în jos, în jurul gâtului. Avea o expresie îndurerată.
   - Când copilul se afla în spital, din cauza hematomului, de ce nu le-a spus doctorilor ce i se întâmpla? Sau profesorilor, prietenilor?
   - Cunoașteți răspunsurile la aceste întrebări la fel de bine ca mine, domnule detectiv, zise Golliher. Copiii depind de părinți. Se tem de ei, dar îi iubesc și nu vor să-i piardă. Câteodată pare inexplicabil faptul că nu cer ajutor.
   - Dar toate fracturile și chestiile astea? De ce nu le-au văzut doctorii și n-au făcut nimic în această privință
   - Asta e culmea ironiei. Văd cât se poate de clar trecutul și tragedia. Dar în cazul unui pacient viu s-ar putea ca lucrurile să nu fie atât de evidente. Dacă părinții ar veni cu o explicație plauzibilă pentru rănile băiatului, ce motiv ar mai avea doctorii să facă o radiografie a piciorului sau a mâinii sau a pieptului? Niciunul. Și astfel, coșmarul trece neobservat.
   Nemulțumit, Edgar clătină din cap și păși către colțul îndepărtat al camerei.
   - Altceva, doctore? întrebă Bosch.
   Golliher își verifică notițele și apoi își încrucișă brațele.
   - Asta e tot, din punct de vedere științific - veți vedea raportul. În plan personal, sper să găsiți individul care a făcut asta. O să merite cu prisosință orice i s-ar întâmpla.
   Bosch încuviință.
   - O să-l prindem, spuse el. Nu vă faceți griji în privința asta.

......................................