1-6
23 decembrie 1980, ora 00.33
Avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris coborî vertiginos.
Un plonjon de aproape o mie de metri în mai puțin de zece secunde, aproape vertical, înainte de a se stabiliza din nou. Cei mai mulți pasageri dormeau. Se treziră brusc, cu senzația terifiantă de a fi ațipit într-un montagne-russe.
Urletele, și nu zgâlțâielile avionului, o treziră brusc pe Izel din somnul ei fragil.
Cu golurile de aer și rafalele de vânt se obișnuise în cei aproape trei ani de când bătea lumea-n lung și-n lat pentru compania Turkish Airlines. Era ora ei de pauză.
Dormea de mai puțin de douăzeci de minute. Doar ce-și deschisese ochii, că Meliha, colega ei de tură, mai bătrâioară, își apleca deja spre ea decolteul sugrumat.
- Izel? Izel? Grăbește-te! Arde! Afară viscolește, se pare. Vizibilitate zero, spune comandantul. Ieși pe culoar?
Izel afișă aerul stewardesei experimentate care nu intră în panică pentru atâta lucru. Se ridică de pe scaun, își rearanjă taiorul, își trase puțin fusta, își admiră pentru o clipă reflexia corpului drăguț de păpușă turcească în ecranul stins din fața ei și înaintă către culoarul din dreapta.
Pasagerii treziți nu mai urlau, ci făceau ochii mari, mai mult uimiți decât neliniștiți. Avionul continua să se încline când într-o parte, când în cealaltă. Izel începu să se aplece cu calm către fiecare dintre ei.
- Nicio grijă, totul este în regulă. Doar trecem printr-o furtună de zăpadă pe deasupra Munților Jura. Vom fi la Paris în mai puțin de o oră.
Surâsul lui Izel nu era forțat. Spiritul ei deja hoinărea către Paris. Trebuia să petreacă acolo trei zile, până la Crăciun. Se învioraca o copilă la ideea că se vor juca de-a cadânele eliberate în capitala franceză.
Grijulie cu pasagerii, vrând să-i liniștească, se adresă, rând pe rând, unui băiat de zece ani care se încleșta de mâna maică-sii, unui tânăr manager cu cămașa șifonată cu care i-ar fi plăcut să se reîntâlnească a doua zi pe Champs-Elysees, unei turcoaice căreia vălul, fără îndoială nearanjat din cauza trezirii brutale, îi acoperea ochii pe jumătate, unui bătrân chircit, aplecat, cu mâinile îndesate între genunchi, care o implora din priviri...
- Totul e bine, vă asigur.
Izel înainta cu calm pe culoar când avionul Airbus se aplecă din nou într-o parte. Izbucniră câteva țipete.
Un tânăr așezat în dreapta stewardesei, care ținea în mâini un walkman cu casetă, strigă, cu un aer fals amuzat:
- Și looping-ul, pe când?
Îi răspunseră câteva râsete timide, imediat acoperite de plânsetul unui bebeluș.
Copilul era culcat într-un coșuleț chiar în fața luiIzel. La câțiva metri. Privirea stewardesei se așternu peste fetița în vârstă de doar câteva luni, care purta o rochiță albă cu flori portocalii ce ieșea de sub un pulover tricotat, din lână bej.
- Nu, doamnă, interveni Izel. Nu!
Mama, așezată chiar alături, își desfăcea centura pentru a se apleca asupra fiicei.
- Nu, doamnă, insistă Izel. Trebuie să rămâneți cu centura pusă. E obligatoriu. Este...
Mama nici măcar nu încercă să se întoarcă, nicidecum să-i mai răspundă stewardesei. Pletele ei lungi, desfăcute, cădeau peste coșuleț. Bebelușul urla, mai tare încă.
Izel șovăi asupra conduitei pe care să o adopte. Se apropie.
Avionul coborî și mai mult. Trei secunde, poate încă o mie de metri.
Izbucniră câteva țipete scurte, dar cei mai mulți pasageri păstrară liniștea. Muți.
Conștienți că mișcarea avionului nu mai era provocată doar de simple rafale hibernale. Sub efectul smuciturii,Izel căzu într-o parte. Cotul ei îi înfipse walkmanul proprietarului acestuia în partea dreaptă a pieptului, tăindu-i răsuflarea. Tânăra se ridică, fără să-și îngăduie timpul de a-și cere scuze.
Chiar în fața ei, fetița de trei luni plângea în continuare. Maică-sa se apleca din nou către ea, începând să desfacă centura de siguranță a copilului...
- Nu, doamnă! Nu...
Izel se enervă. Își trase cu un gest mașinal fusta ridicată peste ciorapul căruia îi fugise un ochi. Ce balamuc! Le va fi meritat din plin, cele trei zile și două nopți de plăceri la Paris!
Totul se petrecu atunci foarte repede.
Pentru o clipă, Izel crezu că aude, ca un ecou, un alt plânset de bebeluș undeva în avion, ceva mai departe, pe stânga. Mâna tulburată a tipului cu Walkman îi atinse în treacăt nailonul gri de pe coapse. Bătrânul turc își trecuse o mână peste umărul femeii cu văl și o ridica pe cealaltă, rugătoare, către Izel. Mama, chiar în fața ei, în picioare, își întindea brațele pentru a-și strânge fiica, eliberată de chingile coșulețului.
Fură ultimele imagini de dinaintea coliziunii, înainte ca avionulAirbus să înfrunte muntele.
Șocul o azvârli pe Izel cu zece metri mai încolo, către ieșirea de siguranță.
Piciorușele ei adorabile în ciorapi negri se răsuciră ca membrele unei păpuși de plastic în mâinile unei fetițe sadice; pieptul ei firav fu strivit la contactul cu tabla; tâmpla ei stângă explodă la impactul cu colțul ușii de evacuare.
Izel muri pe loc. Din acest punct de vedere, fu cea mai norocoasă.
Nu apucă să vadă cum se sting luminile. Nu văzu cum avionul se răsucește ca o cutie de suc ordinară la contactul cu o pădure de arbori care păreau să se sacrifice unul câte unul pentru a încetini cursa nebună a avionului Airbus.
Când, în sfârșit, totul se opri, nu simți cum se răspândește mirosul de kerosen.
Și nici nu avu vreo durere când explozia îi sfârtecă trupul, ei și celor douăzeci și trei de pasageri mai apropiați de ea.
Nu urlă când flăcările invadară habitaclul, prinzându-i ca într-o capcană pe cei o sută patruzeci și cinci de supraviețuitori.
Optsprezece ani mai târziu
1.
29 septembrie 1998, ora 23.40
Din acest moment, știți deja totul.
Credule Grand-Duc își ridică stiloul, iar privirea i se pierdu înainte, în apa limpede a imensului vivariu. Ochii îi urmăriră câteva clipe zborul disperat al libelulei-arlechin care-l costase aproape două mii cinci sute de franci în urmă cu mai puțin de trei săptămâni. O specie rară. Una dintre cele mai mari din lume, replică exactă a strămoșului ei preistoric. Libelula lungă se agita de la un geam la altul, în mijlocul unui roi frenetic de câteva zeci de alte libelule. Prizoniere. Prinse ca într-o capcană.
Toate simțeau că se apropie de moarte.
Stiloul se așternu din nou pe foaie. Mâna lui Credule Grand-Duc se agită, nervoasă.
Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini.
Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate? Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o? Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
De ce nu?
Pentru mine s-a terminat.
Stiloul se ridică, tremură la câțiva milimetri deasupra hârtiei.Ochii albaștri ai lui Credule Grand-Duc se pierdură încă odată în geamul neted al vivariului, apoi alunecară către șemineu, în care flăcări lungi devorau un vraf de ziare, hârtii și bibliorafturi, înainte de a se așterne încă odată pe caiet. Stiloul alunecă.
Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
Câteva secunde bune, Credule Grand-Duc privi țintă la ultimul rând, apoi închise încet caietul verde-pal.
Am făcut tot ce mi-a stat în putință, își repetă el, în sfârșit satisfăcut de concluzia sa.
Ora 23.43
Își aranjă stiloul într-un suport din fața lui, luă din dreapta biroului un post-it galben pe care îl lipi pe coperta caietului. Mâna i se îndreptă din nou către suportul cu obiecte de scris. Degetele apucară un marker cu care scrise pe petecul de hârtie, cu litere răsfirate, pentru Lylie. Împinse caietul către marginea biroului și se ridică.
Privirea lui Grand-Duc întârzie câteva clipe pe birou, unde strălucea o placă de cupru. Grand-Duc citi, cu ironie, CreduleGrand-Duc, detectiv privat. Afișă un surâs dezamăgit. Toată lumea îi spunea Grand-Duc de multă vreme, acum nimeni nu-i mai folosea prenumele ridicol. Nimeni, în afară poate de familie și de MarcVitral. Și asta când fuseseră mai mici. Trecuse o veșnicie de atunci.
Grand-Duc merse în bucătărie. Aruncă o ultimă privire către chiuveta din inox gri, către podeaua cu dale octogonale albe, către dulapurile închise, din lemn deschis la culoare. Fiecare element era în ordine perfectă, lustruit și la locul lui; orice urmă de viață anterioară fusese meticulos ștearsă, ca într-o casă de închiriat care trebuie restituită proprietarului. Grand-Duc era scrupulos până la capăt, până la ultima suflare. Știa acest lucru. Asta explica multe. De fapt, totul.
Se întoarse, înaintă spre șemineu până ce aproape simți căldura cum îi linge mâinile. Se aplecă și aruncă în vatră două bibliorafturi.Se dădu înapoi pentru a se feri de jerba de scântei.
Fundătura...
Își consacrase mii de ore pentru a merge până la capătul celui mai mărunt detaliu al acestui caz... Toate indiciile, însemnările, cercetările își luau acum zborul, sub formă de fum. Urmele investigației aveau să dispară în numai câteva ore.
Optsprezece ani de investigație, în zadar.
Ce ironie...
Întreaga lui viață se rezuma în acel autodafe al cărui martor unic era.
Ora 23.49
Peste paisprezece minute, Lylie va avea optsprezece ani, cel puțin oficial...
Cine era ea? Încă nu avea nicio certitudine. O șansă din două, ca în prima zi. Cap sau pajură.
Lyse-Rose sau familie?
Dăduse greș cu cercetările. Mathilde de Carville cheltuise o avere, optsprezece ani de salariu, degeaba...
Grand-Duc înaintă către birou și-și mai turnă un pahar de vin gălbui. Vechi de cincisprezece ani, din rezerva specială păstrată deMonique Genevez, poate singura amintire plăcută a investigației, în cele din urmă. Zâmbi ducându-și paharul la buze. Nu avea nimic din caricatura bătrânului detectiv alcoolic, era mai curând genul care coboară rar și cu zgârcenie în pivniță, la marile ocazii.Aniversarea lui Lylie era una dintre acestea, în seara de-acum. Și, cel puțin, și ultimele lui minute de viață.
Detectivul dădu pe gât paharul de vin.
Era chiar una din rarele senzații pe care le va regreta, inimitabilul gust al acelui vin gălbui îi străbătea corpul, arzându-l cu o durere delicioasă, făcându-l să uite timp de o deșertare obsesia, enigma fără răspuns căreia își consacrase viața.
Grand-Duc lăsă paharul pe birou și mută caietul verde-pal, șovăind dacă să-l deschidă pentru o ultimă oară. Observă post-it-ul galben, pentru Lylie. Ar rămâne carnetul, suta de pagini redactate în ultimele zile...Pentru Lylie, pentru Marc, pentru Mathilde de Carville, pentruNicole Vitral, pentru polițai, pentru avocați, pentru oricine ar dori să se scufunde în această punere în abis...
O lectură fermecătoare, fără îndoială. O veritabilă capodoperă, o investigație polițistă care îți taie răsuflarea... Totul era acolo...
Mai puțin finalul...
Redactase un roman-anchetă căruia i se va fi smuls ultima pagină, un thriller din care ultimele cinci rânduri s-ar fi șters.
O înșelătorie...
Probabil viitorii cititori s-ar crede mai iscusiți decât el, s-ar încrâncena... s-ar gândi ei, să găsească soluția.
La urma urmei, și el crezuse... Avusese întotdeauna acel soi de certitudine că exista o dovadă, că ecuația se putea rezolva, că trecuse el pe lângă ceva. O impresie, doar o impresie, dar atât de stăruitoare... Certitudinea asta îl făcuse să trăiască până la scadența de astăzi, aniversarea a optsprezece ani ai lui Lylie, peste zece minute... Poate că doar inconștientul lui întreținea această iluzie, pentru a-l împiedica să-și piardă cu totul nădejdea, ar fi fost atât de crud să fi căutat vreme de ațâți ani cheia unei probleme fără soluție...
Am făcut tot ce mi-a stat în putință, reciti detectivul. Restul nu-l mai privea, acum.
Grand-Duc aruncă o ultimă privire prin încăpere. Se abținu să meargă să aranjeze sticla goală și paharul murdar și surâse iarăși în sinea lui. Polițaii și medicii legiști care se vor apleca peste corpul lui, în câteva ore, nu-și vor bate capul cu un pahar neșters.Sângele și creierul aveau să i se răspândească într-o baltă vâscoasă peste biroul din acaju și peste parchetul ceruit. Vor mânji totul.Dacă nu-i va fi sesizată dispariția de îndată, ceea ce era cel mai probabil (cui i-ar putea lipsi, oricum?), putoarea cadavrului său îi va atrage pe vecini, un corp în putrefacție scăldat în excrementele insectelor necrofage care-și vor fi început ospățul.
Cu atât mai bine, gândi Grand-Duc.
Se aplecă și aruncă în șemineu o bucățică de carton care le scăpase flăcărilor.
Ultima lui noblețe.
Fără grabă, Grand-Duc se îndreptă spre secreterul din acaju care ocupa colțul încăperii din partea opusă șemineului. Deschise sertarul din mijloc, scoase din toc un revolver, un Mateba ca nou, al cărui metal gri scânteie în lumină. Mâna detectivului scotoci mai adânc în sertar și scoase trei gloanțe. De 38 de milimetri.
Grand-Duc surâse. Cu un gest antrenat, basculă butoiașul și introduse ușor gloanțele în lăcașuri.
Unul singur ar fi ajuns, chiar dacă se cam îmbătase, dacă avea să tremure, desigur, să șovăie. Dar fără îndoială s-ar descurca să-și pună pistolul la tâmplă, să-l țină ferm, să apese.
Nu putea să se rateze, chiar și cu șaizeci și doi de centilitri de vin în sânge.
Puse revolverul pe birou, deschise sertarul din stânga, scoase de acolo un ziar, un număr din L’Est républicain foarte vechi, îngălbenit. De luni întregi se tot gândea la acea punere în scenă macabră, la ritualul simbolic care îl va ajuta s-o isprăvească, să-și ia zborul deasupra labirintului, definitiv.
Ora 23.54
Câteva ultime pagini se răsuceau sub mușcătura flăcărilor, în șemineu. Privirea detectivului alunecă spre vivariu și spre bâzâitul funebru al libelulelor.
Alimentarea electrică era întreruptă de treizeci de minute. Private de oxigen, lipsite de hrană, libelulele nu vor supraviețui nici măcar o săptămână... Cheltuise totuși o sumă colosală pentru a cumpăra speciile cele mai rare, cele mai vechi; vreme de mulți ani petrecuse ore întregi cu întreținerea vivariului, se îngrijise să le hrănească cu tot soiul de insecte minuscule, să le fortifice, să le acupleze, mergând până a le asigura îngrijirea, atunci când era în misiune, de către o firmă specializată.
Atâtea eforturi pentru a le lăsa să moară. Și pe ele...
În cele din urmă e plăcut, gândi Grand-Duc, să decizi astfel viața și moartea altora, să protejezi pentru a condamna mai bine, să dai speranță pentru a sacrifica mai bine. Să te joci cu destinul, ca un Dumnezeu șiret și imprevizibil... La urma urmei, și el fusese victima unui astfel de zeu sadic...
Credule Grand-Duc se așeză pe scaunul de la birou, împinse din nou, pe negândite, caietul verde-pal, mai aproape de margine, ca și când s-ar fi temut să nu-l mânjească picăturile de sânge.
Desfăcu ziarul L’Est republicain pe birou, chiar în fața lui. Ediția din 23 decembrie 1980. Reciti prima pagină a ziarului, încă odată: Salvată ca prin minune de pe Mont Terrible.
Titlul bara întreaga pagină întâi a ziarului. Chiar sub acesta, o fotografie destul de neclară dezvăluia silueta unei carcase de avion sfărâmate, arbori scoși din rădăcină, zăpadă mânjită de salvatori. Câteva rânduri detaliau catastrofa, sub fotografie:
Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia foc carlinga.
Grand-Duc ridică ochii. Avea să moară aplecându-se puțin în față, trăgându-și un glonț în cap. Ar cădea peste pagina întâi a ziarului. Sângele lui ar colora fotografia dramei, petrecută mai înainte cu optsprezece ani, amestecându-se cu sângele celor o sută șaizeci și opt de victime. Ar fi găsit astfel, peste câteva zile, peste câteva săptămâni. Nimeni nu l-ar regreta... Nicidecum familia de Carville... Familia Vitral poate că ar suferi puțin...Emilie, Marc. Mai ales Nicole.
O culme, ironia supremă.
Ar fi descoperit și i s-ar da acel caiet lui Lylie, cartea scurtei sale vieți. Testamentul lui.
Grand-Duc își privi pentru o ultimă oară reflexia în placa de cupru, aproape mândru. Era un sfârșit frumos, la urma urmei, mult mai bun decât restul.
Avusese șansa lui, cel puțin asta se putea spune: optsprezece ani de investigații...
Ora 23.57
Venise ora.
Așeză ziarul L’Est republicain cu delicatețe, chiar în fața lui, își trase scaunul înainte și apucă ferm crosa revolverului în palma lui umedă.
Brațul i se ridică, încet.
Atingerea țevii reci pe tâmplă îl făcu să tremure, fără voie. Dar era pregătit.
Alcoolul îl va ajuta.
Încercă să-și golească mintea, să nu se gândească la glonțul aflat la câțiva centimetri de creier, care avea să-i străbată craniul...
Să nu se mai gândească la nimic, să privească țintă la neant.
Arătătorul i se îndoi pe trăgaci. Nu mai avea decât să apese și totul se va fi isprăvit.
Să închidă ochii sau să-i deschidă?
O picătură de sudoare i se rostogoli pe frunte și căzu pe ziar.
Să-i deschidă și să isprăvească.
Corpul se aplecă, ochii îi priviră țintă ziarul, aflat la douăzeci de centimetri înaintea lui. Privi pentru ultima oară fotografia carlingii calcinate, pe cea a pompierului din fața spitalului dinMontbeliard, ținând delicat trupușorul mult prea albastru. Bebelușul salvat ca prin minune.
Arătătorul de pe trăgaci deveni mai ferm.
Ora 23.58
Ochii detectivului coborâră încă puțin, de-acum goi, pierzându-se în cerneala neagră a primei pagini a vechiului cotidian. Glonțul avea să-i perforeze tâmpla, fără să întâmpine cea mai mică rezistență. Nu mai avea decât să-și îndoaie degetul, încă un pic, câțiva milimetri. Privirea i se aținti, pentru veșnicie; cerneala neagră a ziarului se făcu mai clară, ca obiectivul unui aparat de fotografiat care se reglează, ca o ultimă fereastră spre lume, înainte ca totul să se scufunde în ceață.
Arătătorul. Trăgaciul.
Ochii larg deschiși.
Inimaginabilul îl străfulgera pe Grand-Duc, ca și când o descărcare electrică pe cât de intensă, pe atât de neașteptată îl străbătuse.
Ceea ce privea țintă nu era cu putință. O știa!
Degetul își reduse presiunea, încet.
Grand-Duc crezu mai întâi că i se năzare, că avea o halucinație provocată de moartea iminentă, un mecanism de apărare născocit de creier...
Nu!
Ceea ce vedea, ceea ce citea pe ziar era aievea. Îngălbenit de ani, puțin șters, și totuși nu lăsa loc de îndoială.
Totul era acolo.
Spiritul detectivului porni la drum, de-a lungul anilor eșafodase atâtea ipoteze, cu sutele, dar acum avea punctul de plecare, nu-i mai rămânea decât să tragă de fir, totul se va deznoda cu o simplitate descumpănitoare.
Totul era limpede, evident...
Își coborî arma și, fără voie, lăsă să-i scape un râset de dement.
Privi pendula.
Ora 23.59
Tot nu-i venea să creadă ce vedea. Îi tremurau mâinile. Un imens fior îl străbătea de la ceafă până în partea de jos a spinării.
Izbutise!
Soluția se găsea acolo, în ziar, pe prima pagină, de la bun început. Aștepta răbdătoare: fusese riguros imposibilă descoperirea ei la vremea respectivă, cu optsprezece ani în urmă. Toată lumea citise ziarul cu pricina, îl analizase în detaliu, de mii de ori, și totuși nimeni nu putuse ghici, în 1980, și nici în toți anii următori.
Soluția sărea în ochi... cu o condiție.
O singură condiție. Absolut delirantă.
De a deschide ziarul cu optsprezece ani mai târziu!
2.
2 Octombrie 1998, ora 8.27
Cei doi erau iubiți sau frate și soră?
Întrebarea o sâcâia de aproape o lună pe Mariam, patroana barului Lenine, din colțul făcut de avenue de Stalingrad cu rue de la Liberte, la câțiva metri de piața din fața universității Paris VIII - Vincennes - Saint-Denis. La ora aceea matinală, barul era pe trei sferturi gol, iar Mariam profita de răgaz pentru a așeza în ordine mesele și scaunele.
Cei doi despre care era vorba ședeau ca de obicei la capătul barului, aproape de fereastră, la o mescioară pentru doi, privindu-se drept în ochii albaștri, ținându-se de mână.
Iubiți?
Prieteni?
Frați?
Mariam oftă. O enerva incertitudinea. De felul ei, se baza pe o judecată mai degrabă sigură când venea vorba despre poveștile de dragoste ale studenților săi.
Se reapucă de treabă, mai avea încă mese de șters, poate să dea și cu mătura; în câteva minute, stația Saint-Denis - Universite, capătul liniei 13 a metroului, își va revărsa miile de studenți grăbiți, stresați, deja preocupați... Stația nu se deschisese decât de patru luni: inaugurarea ei metamorfozase deja cartierul. Facultatea de la Saint-Denis era de-acum legată direct cu inima Parisului.
Mariam aranjă fără menajamente scaunele în jurul meselor, conștientă că dintre miile de studenți studioși și anxioși o proporție deloc neglijabilă va face un popas mai lung sau mai scurt la Lenine, preț de-o cafea, cât să fumeze o ultimă țigară în liniște ori să întârzie clipa în care se va închide în vreun amfiteatru...Să întârzie la curs... ori să nu mai meargă deloc, până la urmă...Mariam cunoștea iureșul de la ora 8.45.
Văzuse cum se preschimbă, încetul cu încetul, universitatea Paris VIII - Vincennes - Saint-Denis, marea universitate a Științelor Umaniste, a Societății, a Culturii, din răzvrătită, într-o universitate de periferie banală și cuminte.De-acum înainte, cei mai mulți profi vor strâmba din nas dacă vor fi numiți la Paris VIII, ei țintiseră Sorbona, sau Jussieu, dacă nu se putea altfel... înainte de deschiderea stației de metrou, profii trebuiau să traverseze cartierul La Plaine Saint-Denis, să se confrunte un pic cu împrejurimile. Acum, cu metroul, se isprăvise și cu asta.
Profii se lăsau înghițiți de metrou, linia 13, pentru a se repezi către locurile de prim rang ale culturii pariziene, biblioteci, laboratoare, ministere, instituții superioare...
Mariam se întoarse către tejghea pentru a căuta o cârpă de șters și aruncă o privire discretă spre cuplul care nu contenea s-o intrige, blonda drăguță și băietanul încremenit.
Perechea asta îi măcina nervii. Perfida enigmă sfârșise prin a o bântui.
Cine erau?
Mariam nu înțelesese niciodată o boabă despre cum funcționa învățământul superior, despre parțiale, module, greve, dar nimeni nu știa mai bine ca ea să supravegheze pauzele dintre orele de curs. Nu citise o iotă din Robert Castel, Gilles Deleuze, MichelFoucault, Jacques Lacan, profii-vedete de la Paris VIII, cel mult li se încrucișaseră pașii o dată-de două ori, la ea în bar sau în piața universității, totuși se considera o expertă în psihanaliza, sociologia și filosofia chinurilor și iubirilor studențești. Își dădăcea protejații, obișnuiți ai cafenelei, și se ocupa de cele ale inimii cu o competență pe deplin profesionistă.
Încă odată, Mariam își întoarse capul spre cuplul de lângă geam. Relația dintre cei doi de-acolo era totuși mai tare decât experiența și intuițiile ei.
Emilie și Marc.
Incertitudinea asta o sâcâia în ultimul hal.
Amanți timizi sau rubedenii?
Mister. Mariam nu reușea să-și facă o idee precisă. Ceva nu se lega. Atât de asemănători și atât de diferiți. Mariam le cunoștea prenumele, reținea cum îi cheamă pe toți obișnuiții barului.
El, Marc, studia la Paris VIII de doi ani deja și era un client fidel la Lenine. Înalt, mai degrabă drăguț pentru un băiat, dar cu un aer un pic prea amabil, gen „Micul Prinț” nepieptănat, cam visător, cu o anumită lipsă de clasă; profilul studentului abia scos în lume care încă nu cunoaște codurile vestimentare, cu o latură provincială, dar și fără bani, ce nu-și poate oferi o garderobă la modă, modernă... Cât privește munca, Marc părea că nu se omoară prea tare... Studia pe îndelete dreptul european, din câte înțelesese ea... Un calm, un contemplativ în ultimii doi ani. Mariam înțelesese de ce.
El o aștepta. Pe Emilie a lui...
Fata sosise anul acesta, în septembrie. Deci era pesemne cu doi-trei ani mai mică decât el.
Da, aveau trăsături comune. Accentul un pic popular a cărui proveniență Mariam nu izbutea s-o stabilească, dar care era incontestabil același cu cel al lui Marc. Și totuși. Acel accent nu i se potrivea lui Emilie, personalității ei, și nici prenumele, banal, curent... Emilie era blondă, ca Marc, cu ochi albaștri, ca Marc...Semănau cât de cât.
Dar pe cât de stângace, de simple, puțin împrumutate erau gesturile lui Marc, pe atât Emilie afișa un nu-știu-ce diferit în felul ei de a merge, un gen de noblețe în felul în care-și ținea capul, o eleganță rasată în cea mai mică mișcare, o grație ce părea moștenită dintr-o ascendență rară, dintr-o educație privilegiată... O aură poate frecventă în alte universități, în intimitatea marilor familii, a marilor institute, a școlilor normale superioare, dar aproape nelalocul ei aici, printre studentele din La Plaine Saint-Denis.
Alt mister, în ceea ce privește banii: nivelul de trai al lui Emilie părea la antipozi față de cel al lui Marc. Mariam era capabilă să evalueze dintr-o ochire originea, calitatea, costul hainelor purtate de studenții ei, de la H & M la Zara, trecând prin Jennyfer sau Yves Saint Laurent...
Emilie nu era de Yves Saint Laurent... dar nici departe. Ce punea pe ea, cu eleganță și simplitate, o cămașă de mătase oranj și o fustă neagră cu tăietură asimetrică, costa fără îndoială o mică avere... Nu, Emilie și Marc, chiar dacă veneau din același loc, nu aparțineau aceleiași lumi.
Și totuși erau de nedespărțit.
Exista între ei o complicitate care nu se inventează, care nu se fabrică în câteva luni de studenție, de parcă ar fi trăit dintotdeauna împreună... Faptul se vedea în miile de mici atenții protectoare ale lui Marc pentru Emilie, discrete, sistematice, o mână pe umăr, un scaun tras, o ușă ținută, un pahar umplut...
Mariam știa să descifreze acele gesturi: obișnuințe de frate mai mare față de o surioară!
Șterse un scaun, îl puse la loc cu energie, fără a înceta să se gândească la cuplul cu pricina.
Emilie sosise la Paris VIII în septembrie, ca și când Marc îi pregătise terenul, petrecând doi ani să-i țină locul cald în amfiteatru, sau la masa de lângă fereastră, în barul Lenine. Mariam simțea în Emilie o studentă strălucită, ambițioasă, rapidă și hotărâtă. Artistă. Interesată de literatură. Determinarea ei era vizibilă când scotea o carte, un curs, când recapitula citind rapid, pe diagonală, note asupra cărora Marc ar fi zăbovit, cu mare chin, ceasuri întregi.
Frate și soră, atunci, în pofida diferenței sociale?
Numai că Marc era îndrăgostit de Emilie!
Fapt care iarăși sărea în ochi.
Nu ca un frate: ca un amant pierdut! Era evident pentru Mariam, în cea mai scurtă privire. O febră, o pasiune, imposibil să se fi înșelat.
Mariam nu mai înțelegea nimic.
Îi spiona de o lună întreagă. Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba. Aruncase pe furiș o privire peste numele de pe un dosar, de pe un test pus pe masă. Știa cum îi cheamă.
Marc Vitral.
Emilie Vitral.
Până la urmă, asta nu o făcea să progreseze cu nimic. Ipoteza logică era că ar fi frate și soră... Dar cu gesturile incestuoase cum rămânea? Mâna lui Marc pe talia lui Emilie. Poate pur și simplu se căsătoriseră. Între optsprezece și douăzeci de ani...? Neobișnuit pentru niște studenți, dar posibil... Sau să fi fost simplă coincidență de nume? Dar Mariam nu credea într-o asemenea posibilitate, decât dacă era vorba de o legătură de rudenie mai îndepărtată, ca între veri, sau de o familie recompusă, complicată...
Scaunele treceau rând pe rând pe sub cârpa agitată a lui Mariam, hârșâind gresia din bar.
Emilie părea să țină mult la Marc. Totuși, privirea ei era mai complexă, dificil de citit, adesea pierdută, mai ales când era singură, ca și când ascundea o rană, o profundă tristețe... Melancolia îi oferea lui Emilie acel farmec defazat, acea distanță față de lume care o făcea diferită de restul pipițelor din campus. Niciun student din barul Leenine nu se sfia s-o mănânce din ochi pe frumoasa Emilie, dar probabil din cauza acelei distanțe, a acelei rețineri, niciun student ieșit la agățat nu îndrăznise s-o abordeze...
În afară de Marc!
Emilie era a lui, pentru ea era aici. Nu pentru studii. Nu pentru facultate. Ci doar pentru a fi cu ea, pentru a o proteja.
Ca o gardă de corp.
Fapt pe care Mariam îl pricepuse.
Dar restul? Legătura care îi unea? Deseori Mariam încercase să stea de vorbă cu Emilie și cu Marc, despre una, despre alta; fără să afle însă nimic intim.
Cu atât mai rău, pentru moment lăsa deoparte toate astea; va afla ea ce și cum, într-o bună zi.
Se zorea să șteargă ultimele mese când Marc ridică mâna.
- Mariam, spuse el, ne aduci două cafele și un pahar cu apă pentru Emilie?
Mariam surâse în sinea ei. Marc nu cerea niciodată cafea când era singur, dar comanda întotdeauna când era cu Emilie. O cafea lungă.
- S-a făcut, porumbeilor, răspunse Mariam.
Ca să-i testeze.
Marc afișă un surâs stânjenit. Nu și Emilie. Ea-și ținea capul ușor plecat. Abia acum Mariam își dădea seama că Emilie avea o figură înspăimântătoare în dimineața aceea, chipul deformat al cuiva care a pierdut o noapte, chiar dacă arbora un surâs de circumstanță, eleganța ei putând fi înșelătoare. Angoasa unui examen, a unei nopți de recapitulări, a unui portofoliu care trebuia predat de urgență?
Nu, era altceva.
Mariam azvârli zațul la coșul de gunoi, clăti expresorul. Cafeaua curse în cești.
Ceva grav.
Ca și când Emilie trebuia să-i dea o veste dureroasă lui Marc. Mariam văzuse atâtea întâlniri de adio, întâlniri patetice, băieți bravi care rămâneau singuri în fața cafelei în timp ce fata pleca, puțin stânjenită, dar mai ales eliberată. Emilie avea chipul unei fete care-și petrecuse noaptea gândindu-se și care în zori a făcut o alegere definitivă, gata să-și asume consecințele pe care hotărârea le presupune.
Mariam merse încet spre capătul barului Lenine, ducând pe o tavă cele două cafele și paharul cu apă.
Bietul Marc. Oare bănuia că era deja condamnat?
Mariam știa și să devină discretă. Lăsă cafelele și se întoarse, fără a asculta.
3
2 Octombrie 1998, ora 8.41
Marc Vitral așteptă câteva clipe, să se îndepărteze Mariam. Se aplecă spre rucsacul lui Eastpack pus alături de scaun și scoase de acolo un cubuleț cu latura de câțiva centimetri învelit în hârtie de staniol.
- La mulți ani fericiți, Emilie, spuse el cu voce veselă.
Îi întinse pachetul.
Emilie își dădu ochii peste cap, prefăcându-se mânioasă.
- Marc! îl certă ea, mi-ai urat deja de trei ori la mulți ani în ultima săptămână... Știi bine că n-am nevoie de toate astea...
- Șșștt... Deschide-l.
Emilie se încruntă și desfăcu pachețelul. Descoperi o bijuterie de argint. O cruce cu forme complicate ale cărei extremități se terminau cu un mic romb, mai puțin cea de sus, străpunsă de un cerc larg și cu o coroană deasupra. Emilie luă bijuteria în mâini.
- Ai înnebunit, Marc...
- Este o cruce tuaregă! Se pare că există douăzeci și una de cruci diferite. Câte o formă originală pentru fiecare oraș din Sahara.Asta este crucea din Agadez. Îți place?
- Bine-nțeles că-mi place. Dar...
Marc continuă, nepotolit:
- Din câte se spune, romburile reprezintă cele patru puncte cardinale... Cel care dăruiește o cruce tuaregă oferă lumea întreagă...
- Cunosc legenda, murmură Emilie cu voce blândă. „Îți dăruiesc cele patru colțuri ale lumii pentru că nu pot ști unde vei muri.”
Marc nu-și putu reține un surâs stânjenit. Bineînțeles, Lylie cunoștea deja totul despre crucile tuarege, ca despre tot restul.Tăcură câteva clipe. Emilie își duse mâna către ceașca de cafea. Instinctiv, Marc făcu la fel. Degetele îi alunecară, sperând să întâlnească degetele ei. Deodată, mâna lui Marc încremeni pe masă, ca bătută în cuie.
Lylie purta un inel pe inelar! Unul de aur, foarte atent lucrat, care încastra un safir deschis la culoare; o bijuterie veche, superbă, care costa probabil o avere. Marc n-o mai văzuse înainte. Privirea i se încețoșă câteva secunde bune de aburii geloziei care îl năpădeau de fiecare dată când vreun detaliu pe care nu-l pricepea punea distanță între Lylie și el. Apucă să bâiguie:
- Acest... inel... Este... al tău?
- Nu... l-am furat azi-dimineață, în Piața Vendome!
Marc nu-și reveni. Pleoapa îi tremura ușor. Deși crucea tuaregă din argint pe care i-o dăruise îl costase un weekend și trei nopți de jucat de-a centralistul pentru France Telecom, „jobul” lui de student, ea părea o gigea din talcioc în comparație cu acel inel.
De altfel, Lylie pusese deja bijuteria africană în scrinul ei mic de pânză. Pe când acea piesă de colecție...
Tânărul se forță să bea o gură de cafea și îngăimă:
- Acest... inel al tău. E... un cadou? De aniversare?
Emilie își coborî ochii încet.
- Oarecum... E mai complicat... E magnific, nu?
Ea făcu o pauză, căutându-și cuvintele.
- Îți voi explica, nu te supăra, nu pentru asta. Nu pentru inel, în orice caz...
Emilie își puse mâna peste cea a lui Marc.
„Nu te supăra, nu pentru asta. Nu pentru inel, în orice caz...”
Cuvintele se ciocneau în capul lui Marc. Ce voia să spună? Lylie arăta groaznic în dimineața aceea, de parcă nu dormise noaptea, chiar dacă se străduia să-i zâmbească, lungindu-și cafeaua cu puțină apă, ca de obicei. Deodată, ca și când ar fi luat o hotărâre importantă, privirea lui Emilie se ilumină, fata bău câteva picături din cafea și se aplecă la rându-i către geanta ei pentru cursuri, de unde scoase un caiet cu coperta verde-pal pe care i-l întinse lui Marc.
- Poftim, Marc, e rândul meu. E pentru tine!
O neliniște surdă îl năpădi din nou pe Marc.
- Ce e?
- Carnetul lui Grand-Duc, răspunse Emilie fără a-i lăsa lui Marc timp să respire. Mi l-a adus alaltăieri, cu o zi înainte de aniversarea mea. În fine, mai degrabă mi l-a lăsat în cutia de scrisori, sau mi l-a trimis prin cineva, l-am găsit de dimineață.
Marc atinse precaut caietul, cu vârful degetelor. Pleoapa îi tremura din nou.
Caietul. Însemnările lui Grand-Duc... Acum înțelegea. Emilie își petrecuse ultimele două zile și două nopți citind și recitind caietul... Optsprezece ani de investigație a detectivului privat bătrân și nebun. Durata unei vieți. A lui Emilie. Zi după zi, bob numărat.
Cadoul de aniversare, pe naiba!
Marc căută indicii în privirea fetei. Ce anume găsise în caiet? Ce adevăr? O nouă identitate? O seninătate, în cele din urmă?Sau nimic? Doar întrebări fără răspunsuri...
Emilie nu lăsa să se întrevadă nimic. Era prea puternică la acel joc. Își turna ușor apă în cafea, un ritual, și o bea cu înghițituri mici.
- Vezi tu, Marc, în sfârșit mi-a încredințat carnetul. Așa cum mi-a promis întotdeauna. Adevărul, pentru trecerea mea în rândul adulților.
Emilie izbucni într-un râs mai mult nervos decât spontan. Marc șovăia să ia caietul.
- Și...? zise el încurcat. Spune ceva în carnetul ăsta? Ceva important? Știi... știi acum?
Emilie se eschivă iarăși, își întoarse ochii spre geam și spre piața din fața universității Paris VIII, pe care studenții o traversau în valuri răzlețe.
- Ce să știu?
Marc simțea cum îl cuprinde exasperarea. Cuvintele i se ciocniră din nou în cap, dar nu mai ieșiră: „Să știi pentru ce a fost plătit atâta amar de vreme terminatul ăsta de detectiv privat! Să știi cine ești, Lylie. Cine ești!”.
Emilie se juca distrată, cu mâna stângă, cu montura inelului.Un amestec de oboseală și de răceală părea s-o facă indiferentă la enervarea crescândă a lui Marc.
- E rândul tău, Marc. E rândul tău să citești caietul.
Totul se răvășea în mintea lui Marc, nu mai avea nici măcar forța de a se gândi la inelul straniu pe care îl purta Emilie. Cine i-l dăruise? Când? De ce?
Văzu caietul cum alunecă până la el și se auzi răspunzând:
- De acord, libelula mea... îl voi citi, mama lui de carnet...
Tăcu o clipă, apoi:
- Dar tu, tu ești bine?
- Da... Nu-ți face griji. Mi-e bine.
Emilie își muie buzele în cafea, lipăind băutura, ca și când se forța s-o bea.
Nu! Nu era bine.
Emilie ascundea ceva. Ceva descoperit de Grand-Duc, ceva notat în caiet. Identitatea ei?
- Grand-Duc a lăsat vreo însemnare, împreună cu caietul, vreau să zic?
- Nu, niciuna, dar tot ce era de spus e în caiet...
- Și-atunci?
- Vei citi. E mai bine dacă vei citi tu însuți.
- Dar Grand-Duc, el unde e acum?
Privirea lui Emilie se adumbri, ca și când dispunea de o informație îngrozitoare pe care nu voia s-o dezvăluie. Se uită ostentativ la ceas.
Marc tresări:
- Trebuie deja să pleci?
- Da... N-am curs în dimineața asta. Tu, da! La zece! Drept constituțional european. Curs practic cu tânărul și pasionantul Grandin! Trebuie să te las, Marc.
Marc se strâmbă fără reținere.
- Unde te duci?
Emilie turnă o ultimă picătură de apă în cafea, bău restul fără grabă și se uită din nou la Marc, obosită. Se aplecă spre geantă, apoi se ridică aproape instantaneu.
- Am... am un alt cadou pentru tine.
Îi întinse un pachețel-cadou, abia mai mare decât o cutie de chibrituri.
Marc încremeni.
Îl năpădea un presentiment sinistru. Totul părea fals în atitudinea lui Emilie. Aerul ei vesel, gesturile ei forțate să pară firești.
- Dar nu trebuie să-l deschizi de îndată, continuă fără pauză Emilie, ci numai după ce plec. După o oră! Promiți? Pot avea încredere în tine? E ca la jocul de-a v-ați ascunselea, trebuie să-mi lași timp să dispar, închizi ochii și numeri, să zicem, până la o mie...
Emilie părea să-și fi pus toată energia rămasă în tentativa de a-și deghiza recomandarea într-un joc amoros gratuit. Dar Marc nu era naiv.
- Promiți? insistă Emilie.
Marc încuviință dând din cap, resemnat. Privirile li se întâlniră, îndelung.
Pleoapele lui Emilie clipiră cele dintâi.
- Nu, n-o vei face. Ești căpos ca un catâr, Marc, te cunosc eu, o să-l desfaci imediat ce mă întorc cu spatele...
Marc nu negă. Emilie ridică o mână grațioasă.
Tot cu afurisitul ăla de inel.
- Mariam?
Patroana barului, ca și când le pândea acțiunile și gesturile, reacționă la sfert de cheie și apăru instantaneu în fața mesei lui Marc și Emilie.
- Mariam, îți încredințez o misiune. Îți las acest pachet.Trebuie să i-l dai lui Marc peste o oră, nu mai devreme! Chiar dacă te imploră, te plătește sau te șantajează... Și, dacă mă gândesc bine, tot peste o oră mi-l trimiți la curs, în sala B 318, negreșit!
Mariam se trezi cu pachețelul în mână.
- Am încredere în tine, Mariam.
Femeia nu avea de ales.
Emilie se ridică brusc, își îndesă în geantă cutia în care se afla crucea tuaregă și îl sărută cast pe Marc.Jumătate pe obraz, jumătate la colțul buzei. Ambiguu, ca pentru a o sfida pe Mariam...
Emilie împinse ușa de sticlă a barului Lénine și dispăru în piața universității, ca o fantomă, înghițită de fluxul de studenți.
Ușa se închise în urma ei.
Mariam strânse pachețelul în căușul palmei. Avea s-o asculte pe Emilie, bineînțeles, dar nu se dădea în vânt după acest joc. Avea experiența cuplurilor care se despart, femeile vădesc în acele momente o determinare și o imaginație uimitoare.
Emilie era una dintre acele femei.
Toată acea punere în scenă puțea a minciună. Emilie fugea cât o țineau picioarele, iar cadoul din mâna ei era o bombă cu ceas. Marc n-ar fi trebuit niciodată s-o lase să plece așa. Băiatul ăsta de treabă era prea naiv, prea încrezător...
Mariam încă nu-și dăduse seama dacă fata care fugea de el îi era soră, soție, iubită sau prietenă, nu izbutea să priceapă ce legătură îi unea, dar era sigură că Emilie nu avea decât un scop în minte.
Să rupă acea legătură.
4.
2 Octombrie 1998, ora 9.02
Marc se uita țintă la Mariam, aflată după tejgheaua ei.
Patroana barului, între două comenzi, strecurase pachețelul încredințat de Emilie în casa de marcat, aruncându-i o privire fără echivoc. Nicio nădejde dinspre ea înainte de ora stabilită de Emilie. Solidaritatea feminină. În disperare de cauză, ochii i se îndreptară către caietul verde al lui Credule Grand-Duc. Emilie știa ce face.
O oră de așteptat aici, o oră înainte de primul curs, un curs practic adormitor despre dreptul constituțional european, animat de un prof tânăr care-și petrecea aproape jumătate din seminar răspunzând la telefonul mobil, Emilie îl prinsese în capcană. Îl încolțise. O oră de omorât timpul.
Barul Lenine era acum plin ochi. Un tip masiv îl întrebă pe Marc dacă putea lua scaunul din fața lui, iar Marc încuviință distrat. Pendula Martini în alb și roșu indica ora 9.03. Marc nu avea de ales, cu toate astea ezita să deschidă caietul.
Mâna îi alunecă ușor peste cartonul colorat. Așteptă, își ridică din nou ochii. Acele negre ale pendulei Martini păreau lipite cu scotch.
Un plonjon de aproape o mie de metri în mai puțin de zece secunde, aproape vertical, înainte de a se stabiliza din nou. Cei mai mulți pasageri dormeau. Se treziră brusc, cu senzația terifiantă de a fi ațipit într-un montagne-russe.
Urletele, și nu zgâlțâielile avionului, o treziră brusc pe Izel din somnul ei fragil.
Cu golurile de aer și rafalele de vânt se obișnuise în cei aproape trei ani de când bătea lumea-n lung și-n lat pentru compania Turkish Airlines. Era ora ei de pauză.
Dormea de mai puțin de douăzeci de minute. Doar ce-și deschisese ochii, că Meliha, colega ei de tură, mai bătrâioară, își apleca deja spre ea decolteul sugrumat.
- Izel? Izel? Grăbește-te! Arde! Afară viscolește, se pare. Vizibilitate zero, spune comandantul. Ieși pe culoar?
Izel afișă aerul stewardesei experimentate care nu intră în panică pentru atâta lucru. Se ridică de pe scaun, își rearanjă taiorul, își trase puțin fusta, își admiră pentru o clipă reflexia corpului drăguț de păpușă turcească în ecranul stins din fața ei și înaintă către culoarul din dreapta.
Pasagerii treziți nu mai urlau, ci făceau ochii mari, mai mult uimiți decât neliniștiți. Avionul continua să se încline când într-o parte, când în cealaltă. Izel începu să se aplece cu calm către fiecare dintre ei.
- Nicio grijă, totul este în regulă. Doar trecem printr-o furtună de zăpadă pe deasupra Munților Jura. Vom fi la Paris în mai puțin de o oră.
Surâsul lui Izel nu era forțat. Spiritul ei deja hoinărea către Paris. Trebuia să petreacă acolo trei zile, până la Crăciun. Se învioraca o copilă la ideea că se vor juca de-a cadânele eliberate în capitala franceză.
Grijulie cu pasagerii, vrând să-i liniștească, se adresă, rând pe rând, unui băiat de zece ani care se încleșta de mâna maică-sii, unui tânăr manager cu cămașa șifonată cu care i-ar fi plăcut să se reîntâlnească a doua zi pe Champs-Elysees, unei turcoaice căreia vălul, fără îndoială nearanjat din cauza trezirii brutale, îi acoperea ochii pe jumătate, unui bătrân chircit, aplecat, cu mâinile îndesate între genunchi, care o implora din priviri...
- Totul e bine, vă asigur.
Izel înainta cu calm pe culoar când avionul Airbus se aplecă din nou într-o parte. Izbucniră câteva țipete.
Un tânăr așezat în dreapta stewardesei, care ținea în mâini un walkman cu casetă, strigă, cu un aer fals amuzat:
- Și looping-ul, pe când?
Îi răspunseră câteva râsete timide, imediat acoperite de plânsetul unui bebeluș.
Copilul era culcat într-un coșuleț chiar în fața luiIzel. La câțiva metri. Privirea stewardesei se așternu peste fetița în vârstă de doar câteva luni, care purta o rochiță albă cu flori portocalii ce ieșea de sub un pulover tricotat, din lână bej.
- Nu, doamnă, interveni Izel. Nu!
Mama, așezată chiar alături, își desfăcea centura pentru a se apleca asupra fiicei.
- Nu, doamnă, insistă Izel. Trebuie să rămâneți cu centura pusă. E obligatoriu. Este...
Mama nici măcar nu încercă să se întoarcă, nicidecum să-i mai răspundă stewardesei. Pletele ei lungi, desfăcute, cădeau peste coșuleț. Bebelușul urla, mai tare încă.
Izel șovăi asupra conduitei pe care să o adopte. Se apropie.
Avionul coborî și mai mult. Trei secunde, poate încă o mie de metri.
Izbucniră câteva țipete scurte, dar cei mai mulți pasageri păstrară liniștea. Muți.
Conștienți că mișcarea avionului nu mai era provocată doar de simple rafale hibernale. Sub efectul smuciturii,Izel căzu într-o parte. Cotul ei îi înfipse walkmanul proprietarului acestuia în partea dreaptă a pieptului, tăindu-i răsuflarea. Tânăra se ridică, fără să-și îngăduie timpul de a-și cere scuze.
Chiar în fața ei, fetița de trei luni plângea în continuare. Maică-sa se apleca din nou către ea, începând să desfacă centura de siguranță a copilului...
- Nu, doamnă! Nu...
Izel se enervă. Își trase cu un gest mașinal fusta ridicată peste ciorapul căruia îi fugise un ochi. Ce balamuc! Le va fi meritat din plin, cele trei zile și două nopți de plăceri la Paris!
Totul se petrecu atunci foarte repede.
Pentru o clipă, Izel crezu că aude, ca un ecou, un alt plânset de bebeluș undeva în avion, ceva mai departe, pe stânga. Mâna tulburată a tipului cu Walkman îi atinse în treacăt nailonul gri de pe coapse. Bătrânul turc își trecuse o mână peste umărul femeii cu văl și o ridica pe cealaltă, rugătoare, către Izel. Mama, chiar în fața ei, în picioare, își întindea brațele pentru a-și strânge fiica, eliberată de chingile coșulețului.
Fură ultimele imagini de dinaintea coliziunii, înainte ca avionulAirbus să înfrunte muntele.
Șocul o azvârli pe Izel cu zece metri mai încolo, către ieșirea de siguranță.
Piciorușele ei adorabile în ciorapi negri se răsuciră ca membrele unei păpuși de plastic în mâinile unei fetițe sadice; pieptul ei firav fu strivit la contactul cu tabla; tâmpla ei stângă explodă la impactul cu colțul ușii de evacuare.
Izel muri pe loc. Din acest punct de vedere, fu cea mai norocoasă.
Nu apucă să vadă cum se sting luminile. Nu văzu cum avionul se răsucește ca o cutie de suc ordinară la contactul cu o pădure de arbori care păreau să se sacrifice unul câte unul pentru a încetini cursa nebună a avionului Airbus.
Când, în sfârșit, totul se opri, nu simți cum se răspândește mirosul de kerosen.
Și nici nu avu vreo durere când explozia îi sfârtecă trupul, ei și celor douăzeci și trei de pasageri mai apropiați de ea.
Nu urlă când flăcările invadară habitaclul, prinzându-i ca într-o capcană pe cei o sută patruzeci și cinci de supraviețuitori.
Optsprezece ani mai târziu
1.
29 septembrie 1998, ora 23.40
Din acest moment, știți deja totul.
Credule Grand-Duc își ridică stiloul, iar privirea i se pierdu înainte, în apa limpede a imensului vivariu. Ochii îi urmăriră câteva clipe zborul disperat al libelulei-arlechin care-l costase aproape două mii cinci sute de franci în urmă cu mai puțin de trei săptămâni. O specie rară. Una dintre cele mai mari din lume, replică exactă a strămoșului ei preistoric. Libelula lungă se agita de la un geam la altul, în mijlocul unui roi frenetic de câteva zeci de alte libelule. Prizoniere. Prinse ca într-o capcană.
Toate simțeau că se apropie de moarte.
Stiloul se așternu din nou pe foaie. Mâna lui Credule Grand-Duc se agită, nervoasă.
Am recenzat în acest caiet toate indiciile, toate pistele, toate ipotezele.
Optsprezece ani de investigații. Totul este consemnat în această sută de pagini.
Dacă le-ați citit cu atenție, știți acum la fel de multe ca mine. Poate veți avea mai multă perspicacitate? Poate veți urmări vreo direcție pe care am neglijat-o? Poate veți găsi cheia, dacă există vreuna? Poate...
De ce nu?
Pentru mine s-a terminat.
Stiloul se ridică, tremură la câțiva milimetri deasupra hârtiei.Ochii albaștri ai lui Credule Grand-Duc se pierdură încă odată în geamul neted al vivariului, apoi alunecară către șemineu, în care flăcări lungi devorau un vraf de ziare, hârtii și bibliorafturi, înainte de a se așterne încă odată pe caiet. Stiloul alunecă.
Să spun că n-am nici regrete, nici remușcări ar fi exagerat, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință.
Câteva secunde bune, Credule Grand-Duc privi țintă la ultimul rând, apoi închise încet caietul verde-pal.
Am făcut tot ce mi-a stat în putință, își repetă el, în sfârșit satisfăcut de concluzia sa.
Ora 23.43
Își aranjă stiloul într-un suport din fața lui, luă din dreapta biroului un post-it galben pe care îl lipi pe coperta caietului. Mâna i se îndreptă din nou către suportul cu obiecte de scris. Degetele apucară un marker cu care scrise pe petecul de hârtie, cu litere răsfirate, pentru Lylie. Împinse caietul către marginea biroului și se ridică.
Privirea lui Grand-Duc întârzie câteva clipe pe birou, unde strălucea o placă de cupru. Grand-Duc citi, cu ironie, CreduleGrand-Duc, detectiv privat. Afișă un surâs dezamăgit. Toată lumea îi spunea Grand-Duc de multă vreme, acum nimeni nu-i mai folosea prenumele ridicol. Nimeni, în afară poate de familie și de MarcVitral. Și asta când fuseseră mai mici. Trecuse o veșnicie de atunci.
Grand-Duc merse în bucătărie. Aruncă o ultimă privire către chiuveta din inox gri, către podeaua cu dale octogonale albe, către dulapurile închise, din lemn deschis la culoare. Fiecare element era în ordine perfectă, lustruit și la locul lui; orice urmă de viață anterioară fusese meticulos ștearsă, ca într-o casă de închiriat care trebuie restituită proprietarului. Grand-Duc era scrupulos până la capăt, până la ultima suflare. Știa acest lucru. Asta explica multe. De fapt, totul.
Se întoarse, înaintă spre șemineu până ce aproape simți căldura cum îi linge mâinile. Se aplecă și aruncă în vatră două bibliorafturi.Se dădu înapoi pentru a se feri de jerba de scântei.
Fundătura...
Își consacrase mii de ore pentru a merge până la capătul celui mai mărunt detaliu al acestui caz... Toate indiciile, însemnările, cercetările își luau acum zborul, sub formă de fum. Urmele investigației aveau să dispară în numai câteva ore.
Optsprezece ani de investigație, în zadar.
Ce ironie...
Întreaga lui viață se rezuma în acel autodafe al cărui martor unic era.
Ora 23.49
Peste paisprezece minute, Lylie va avea optsprezece ani, cel puțin oficial...
Cine era ea? Încă nu avea nicio certitudine. O șansă din două, ca în prima zi. Cap sau pajură.
Lyse-Rose sau familie?
Dăduse greș cu cercetările. Mathilde de Carville cheltuise o avere, optsprezece ani de salariu, degeaba...
Grand-Duc înaintă către birou și-și mai turnă un pahar de vin gălbui. Vechi de cincisprezece ani, din rezerva specială păstrată deMonique Genevez, poate singura amintire plăcută a investigației, în cele din urmă. Zâmbi ducându-și paharul la buze. Nu avea nimic din caricatura bătrânului detectiv alcoolic, era mai curând genul care coboară rar și cu zgârcenie în pivniță, la marile ocazii.Aniversarea lui Lylie era una dintre acestea, în seara de-acum. Și, cel puțin, și ultimele lui minute de viață.
Detectivul dădu pe gât paharul de vin.
Era chiar una din rarele senzații pe care le va regreta, inimitabilul gust al acelui vin gălbui îi străbătea corpul, arzându-l cu o durere delicioasă, făcându-l să uite timp de o deșertare obsesia, enigma fără răspuns căreia își consacrase viața.
Grand-Duc lăsă paharul pe birou și mută caietul verde-pal, șovăind dacă să-l deschidă pentru o ultimă oară. Observă post-it-ul galben, pentru Lylie. Ar rămâne carnetul, suta de pagini redactate în ultimele zile...Pentru Lylie, pentru Marc, pentru Mathilde de Carville, pentruNicole Vitral, pentru polițai, pentru avocați, pentru oricine ar dori să se scufunde în această punere în abis...
O lectură fermecătoare, fără îndoială. O veritabilă capodoperă, o investigație polițistă care îți taie răsuflarea... Totul era acolo...
Mai puțin finalul...
Redactase un roman-anchetă căruia i se va fi smuls ultima pagină, un thriller din care ultimele cinci rânduri s-ar fi șters.
O înșelătorie...
Probabil viitorii cititori s-ar crede mai iscusiți decât el, s-ar încrâncena... s-ar gândi ei, să găsească soluția.
La urma urmei, și el crezuse... Avusese întotdeauna acel soi de certitudine că exista o dovadă, că ecuația se putea rezolva, că trecuse el pe lângă ceva. O impresie, doar o impresie, dar atât de stăruitoare... Certitudinea asta îl făcuse să trăiască până la scadența de astăzi, aniversarea a optsprezece ani ai lui Lylie, peste zece minute... Poate că doar inconștientul lui întreținea această iluzie, pentru a-l împiedica să-și piardă cu totul nădejdea, ar fi fost atât de crud să fi căutat vreme de ațâți ani cheia unei probleme fără soluție...
Am făcut tot ce mi-a stat în putință, reciti detectivul. Restul nu-l mai privea, acum.
Grand-Duc aruncă o ultimă privire prin încăpere. Se abținu să meargă să aranjeze sticla goală și paharul murdar și surâse iarăși în sinea lui. Polițaii și medicii legiști care se vor apleca peste corpul lui, în câteva ore, nu-și vor bate capul cu un pahar neșters.Sângele și creierul aveau să i se răspândească într-o baltă vâscoasă peste biroul din acaju și peste parchetul ceruit. Vor mânji totul.Dacă nu-i va fi sesizată dispariția de îndată, ceea ce era cel mai probabil (cui i-ar putea lipsi, oricum?), putoarea cadavrului său îi va atrage pe vecini, un corp în putrefacție scăldat în excrementele insectelor necrofage care-și vor fi început ospățul.
Cu atât mai bine, gândi Grand-Duc.
Se aplecă și aruncă în șemineu o bucățică de carton care le scăpase flăcărilor.
Ultima lui noblețe.
Fără grabă, Grand-Duc se îndreptă spre secreterul din acaju care ocupa colțul încăperii din partea opusă șemineului. Deschise sertarul din mijloc, scoase din toc un revolver, un Mateba ca nou, al cărui metal gri scânteie în lumină. Mâna detectivului scotoci mai adânc în sertar și scoase trei gloanțe. De 38 de milimetri.
Grand-Duc surâse. Cu un gest antrenat, basculă butoiașul și introduse ușor gloanțele în lăcașuri.
Unul singur ar fi ajuns, chiar dacă se cam îmbătase, dacă avea să tremure, desigur, să șovăie. Dar fără îndoială s-ar descurca să-și pună pistolul la tâmplă, să-l țină ferm, să apese.
Nu putea să se rateze, chiar și cu șaizeci și doi de centilitri de vin în sânge.
Puse revolverul pe birou, deschise sertarul din stânga, scoase de acolo un ziar, un număr din L’Est républicain foarte vechi, îngălbenit. De luni întregi se tot gândea la acea punere în scenă macabră, la ritualul simbolic care îl va ajuta s-o isprăvească, să-și ia zborul deasupra labirintului, definitiv.
Ora 23.54
Câteva ultime pagini se răsuceau sub mușcătura flăcărilor, în șemineu. Privirea detectivului alunecă spre vivariu și spre bâzâitul funebru al libelulelor.
Alimentarea electrică era întreruptă de treizeci de minute. Private de oxigen, lipsite de hrană, libelulele nu vor supraviețui nici măcar o săptămână... Cheltuise totuși o sumă colosală pentru a cumpăra speciile cele mai rare, cele mai vechi; vreme de mulți ani petrecuse ore întregi cu întreținerea vivariului, se îngrijise să le hrănească cu tot soiul de insecte minuscule, să le fortifice, să le acupleze, mergând până a le asigura îngrijirea, atunci când era în misiune, de către o firmă specializată.
Atâtea eforturi pentru a le lăsa să moară. Și pe ele...
În cele din urmă e plăcut, gândi Grand-Duc, să decizi astfel viața și moartea altora, să protejezi pentru a condamna mai bine, să dai speranță pentru a sacrifica mai bine. Să te joci cu destinul, ca un Dumnezeu șiret și imprevizibil... La urma urmei, și el fusese victima unui astfel de zeu sadic...
Credule Grand-Duc se așeză pe scaunul de la birou, împinse din nou, pe negândite, caietul verde-pal, mai aproape de margine, ca și când s-ar fi temut să nu-l mânjească picăturile de sânge.
Desfăcu ziarul L’Est republicain pe birou, chiar în fața lui. Ediția din 23 decembrie 1980. Reciti prima pagină a ziarului, încă odată: Salvată ca prin minune de pe Mont Terrible.
Titlul bara întreaga pagină întâi a ziarului. Chiar sub acesta, o fotografie destul de neclară dezvăluia silueta unei carcase de avion sfărâmate, arbori scoși din rădăcină, zăpadă mânjită de salvatori. Câteva rânduri detaliau catastrofa, sub fotografie:
Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia foc carlinga.
Grand-Duc ridică ochii. Avea să moară aplecându-se puțin în față, trăgându-și un glonț în cap. Ar cădea peste pagina întâi a ziarului. Sângele lui ar colora fotografia dramei, petrecută mai înainte cu optsprezece ani, amestecându-se cu sângele celor o sută șaizeci și opt de victime. Ar fi găsit astfel, peste câteva zile, peste câteva săptămâni. Nimeni nu l-ar regreta... Nicidecum familia de Carville... Familia Vitral poate că ar suferi puțin...Emilie, Marc. Mai ales Nicole.
O culme, ironia supremă.
Ar fi descoperit și i s-ar da acel caiet lui Lylie, cartea scurtei sale vieți. Testamentul lui.
Grand-Duc își privi pentru o ultimă oară reflexia în placa de cupru, aproape mândru. Era un sfârșit frumos, la urma urmei, mult mai bun decât restul.
Avusese șansa lui, cel puțin asta se putea spune: optsprezece ani de investigații...
Ora 23.57
Venise ora.
Așeză ziarul L’Est republicain cu delicatețe, chiar în fața lui, își trase scaunul înainte și apucă ferm crosa revolverului în palma lui umedă.
Brațul i se ridică, încet.
Atingerea țevii reci pe tâmplă îl făcu să tremure, fără voie. Dar era pregătit.
Alcoolul îl va ajuta.
Încercă să-și golească mintea, să nu se gândească la glonțul aflat la câțiva centimetri de creier, care avea să-i străbată craniul...
Să nu se mai gândească la nimic, să privească țintă la neant.
Arătătorul i se îndoi pe trăgaci. Nu mai avea decât să apese și totul se va fi isprăvit.
Să închidă ochii sau să-i deschidă?
O picătură de sudoare i se rostogoli pe frunte și căzu pe ziar.
Să-i deschidă și să isprăvească.
Corpul se aplecă, ochii îi priviră țintă ziarul, aflat la douăzeci de centimetri înaintea lui. Privi pentru ultima oară fotografia carlingii calcinate, pe cea a pompierului din fața spitalului dinMontbeliard, ținând delicat trupușorul mult prea albastru. Bebelușul salvat ca prin minune.
Arătătorul de pe trăgaci deveni mai ferm.
Ora 23.58
Ochii detectivului coborâră încă puțin, de-acum goi, pierzându-se în cerneala neagră a primei pagini a vechiului cotidian. Glonțul avea să-i perforeze tâmpla, fără să întâmpine cea mai mică rezistență. Nu mai avea decât să-și îndoaie degetul, încă un pic, câțiva milimetri. Privirea i se aținti, pentru veșnicie; cerneala neagră a ziarului se făcu mai clară, ca obiectivul unui aparat de fotografiat care se reglează, ca o ultimă fereastră spre lume, înainte ca totul să se scufunde în ceață.
Arătătorul. Trăgaciul.
Ochii larg deschiși.
Inimaginabilul îl străfulgera pe Grand-Duc, ca și când o descărcare electrică pe cât de intensă, pe atât de neașteptată îl străbătuse.
Ceea ce privea țintă nu era cu putință. O știa!
Degetul își reduse presiunea, încet.
Grand-Duc crezu mai întâi că i se năzare, că avea o halucinație provocată de moartea iminentă, un mecanism de apărare născocit de creier...
Nu!
Ceea ce vedea, ceea ce citea pe ziar era aievea. Îngălbenit de ani, puțin șters, și totuși nu lăsa loc de îndoială.
Totul era acolo.
Spiritul detectivului porni la drum, de-a lungul anilor eșafodase atâtea ipoteze, cu sutele, dar acum avea punctul de plecare, nu-i mai rămânea decât să tragă de fir, totul se va deznoda cu o simplitate descumpănitoare.
Totul era limpede, evident...
Își coborî arma și, fără voie, lăsă să-i scape un râset de dement.
Privi pendula.
Ora 23.59
Tot nu-i venea să creadă ce vedea. Îi tremurau mâinile. Un imens fior îl străbătea de la ceafă până în partea de jos a spinării.
Izbutise!
Soluția se găsea acolo, în ziar, pe prima pagină, de la bun început. Aștepta răbdătoare: fusese riguros imposibilă descoperirea ei la vremea respectivă, cu optsprezece ani în urmă. Toată lumea citise ziarul cu pricina, îl analizase în detaliu, de mii de ori, și totuși nimeni nu putuse ghici, în 1980, și nici în toți anii următori.
Soluția sărea în ochi... cu o condiție.
O singură condiție. Absolut delirantă.
De a deschide ziarul cu optsprezece ani mai târziu!
2.
2 Octombrie 1998, ora 8.27
Cei doi erau iubiți sau frate și soră?
Întrebarea o sâcâia de aproape o lună pe Mariam, patroana barului Lenine, din colțul făcut de avenue de Stalingrad cu rue de la Liberte, la câțiva metri de piața din fața universității Paris VIII - Vincennes - Saint-Denis. La ora aceea matinală, barul era pe trei sferturi gol, iar Mariam profita de răgaz pentru a așeza în ordine mesele și scaunele.
Cei doi despre care era vorba ședeau ca de obicei la capătul barului, aproape de fereastră, la o mescioară pentru doi, privindu-se drept în ochii albaștri, ținându-se de mână.
Iubiți?
Prieteni?
Frați?
Mariam oftă. O enerva incertitudinea. De felul ei, se baza pe o judecată mai degrabă sigură când venea vorba despre poveștile de dragoste ale studenților săi.
Se reapucă de treabă, mai avea încă mese de șters, poate să dea și cu mătura; în câteva minute, stația Saint-Denis - Universite, capătul liniei 13 a metroului, își va revărsa miile de studenți grăbiți, stresați, deja preocupați... Stația nu se deschisese decât de patru luni: inaugurarea ei metamorfozase deja cartierul. Facultatea de la Saint-Denis era de-acum legată direct cu inima Parisului.
Mariam aranjă fără menajamente scaunele în jurul meselor, conștientă că dintre miile de studenți studioși și anxioși o proporție deloc neglijabilă va face un popas mai lung sau mai scurt la Lenine, preț de-o cafea, cât să fumeze o ultimă țigară în liniște ori să întârzie clipa în care se va închide în vreun amfiteatru...Să întârzie la curs... ori să nu mai meargă deloc, până la urmă...Mariam cunoștea iureșul de la ora 8.45.
Văzuse cum se preschimbă, încetul cu încetul, universitatea Paris VIII - Vincennes - Saint-Denis, marea universitate a Științelor Umaniste, a Societății, a Culturii, din răzvrătită, într-o universitate de periferie banală și cuminte.De-acum înainte, cei mai mulți profi vor strâmba din nas dacă vor fi numiți la Paris VIII, ei țintiseră Sorbona, sau Jussieu, dacă nu se putea altfel... înainte de deschiderea stației de metrou, profii trebuiau să traverseze cartierul La Plaine Saint-Denis, să se confrunte un pic cu împrejurimile. Acum, cu metroul, se isprăvise și cu asta.
Profii se lăsau înghițiți de metrou, linia 13, pentru a se repezi către locurile de prim rang ale culturii pariziene, biblioteci, laboratoare, ministere, instituții superioare...
Mariam se întoarse către tejghea pentru a căuta o cârpă de șters și aruncă o privire discretă spre cuplul care nu contenea s-o intrige, blonda drăguță și băietanul încremenit.
Perechea asta îi măcina nervii. Perfida enigmă sfârșise prin a o bântui.
Cine erau?
Mariam nu înțelesese niciodată o boabă despre cum funcționa învățământul superior, despre parțiale, module, greve, dar nimeni nu știa mai bine ca ea să supravegheze pauzele dintre orele de curs. Nu citise o iotă din Robert Castel, Gilles Deleuze, MichelFoucault, Jacques Lacan, profii-vedete de la Paris VIII, cel mult li se încrucișaseră pașii o dată-de două ori, la ea în bar sau în piața universității, totuși se considera o expertă în psihanaliza, sociologia și filosofia chinurilor și iubirilor studențești. Își dădăcea protejații, obișnuiți ai cafenelei, și se ocupa de cele ale inimii cu o competență pe deplin profesionistă.
Încă odată, Mariam își întoarse capul spre cuplul de lângă geam. Relația dintre cei doi de-acolo era totuși mai tare decât experiența și intuițiile ei.
Emilie și Marc.
Incertitudinea asta o sâcâia în ultimul hal.
Amanți timizi sau rubedenii?
Mister. Mariam nu reușea să-și facă o idee precisă. Ceva nu se lega. Atât de asemănători și atât de diferiți. Mariam le cunoștea prenumele, reținea cum îi cheamă pe toți obișnuiții barului.
El, Marc, studia la Paris VIII de doi ani deja și era un client fidel la Lenine. Înalt, mai degrabă drăguț pentru un băiat, dar cu un aer un pic prea amabil, gen „Micul Prinț” nepieptănat, cam visător, cu o anumită lipsă de clasă; profilul studentului abia scos în lume care încă nu cunoaște codurile vestimentare, cu o latură provincială, dar și fără bani, ce nu-și poate oferi o garderobă la modă, modernă... Cât privește munca, Marc părea că nu se omoară prea tare... Studia pe îndelete dreptul european, din câte înțelesese ea... Un calm, un contemplativ în ultimii doi ani. Mariam înțelesese de ce.
El o aștepta. Pe Emilie a lui...
Fata sosise anul acesta, în septembrie. Deci era pesemne cu doi-trei ani mai mică decât el.
Da, aveau trăsături comune. Accentul un pic popular a cărui proveniență Mariam nu izbutea s-o stabilească, dar care era incontestabil același cu cel al lui Marc. Și totuși. Acel accent nu i se potrivea lui Emilie, personalității ei, și nici prenumele, banal, curent... Emilie era blondă, ca Marc, cu ochi albaștri, ca Marc...Semănau cât de cât.
Dar pe cât de stângace, de simple, puțin împrumutate erau gesturile lui Marc, pe atât Emilie afișa un nu-știu-ce diferit în felul ei de a merge, un gen de noblețe în felul în care-și ținea capul, o eleganță rasată în cea mai mică mișcare, o grație ce părea moștenită dintr-o ascendență rară, dintr-o educație privilegiată... O aură poate frecventă în alte universități, în intimitatea marilor familii, a marilor institute, a școlilor normale superioare, dar aproape nelalocul ei aici, printre studentele din La Plaine Saint-Denis.
Alt mister, în ceea ce privește banii: nivelul de trai al lui Emilie părea la antipozi față de cel al lui Marc. Mariam era capabilă să evalueze dintr-o ochire originea, calitatea, costul hainelor purtate de studenții ei, de la H & M la Zara, trecând prin Jennyfer sau Yves Saint Laurent...
Emilie nu era de Yves Saint Laurent... dar nici departe. Ce punea pe ea, cu eleganță și simplitate, o cămașă de mătase oranj și o fustă neagră cu tăietură asimetrică, costa fără îndoială o mică avere... Nu, Emilie și Marc, chiar dacă veneau din același loc, nu aparțineau aceleiași lumi.
Și totuși erau de nedespărțit.
Exista între ei o complicitate care nu se inventează, care nu se fabrică în câteva luni de studenție, de parcă ar fi trăit dintotdeauna împreună... Faptul se vedea în miile de mici atenții protectoare ale lui Marc pentru Emilie, discrete, sistematice, o mână pe umăr, un scaun tras, o ușă ținută, un pahar umplut...
Mariam știa să descifreze acele gesturi: obișnuințe de frate mai mare față de o surioară!
Șterse un scaun, îl puse la loc cu energie, fără a înceta să se gândească la cuplul cu pricina.
Emilie sosise la Paris VIII în septembrie, ca și când Marc îi pregătise terenul, petrecând doi ani să-i țină locul cald în amfiteatru, sau la masa de lângă fereastră, în barul Lenine. Mariam simțea în Emilie o studentă strălucită, ambițioasă, rapidă și hotărâtă. Artistă. Interesată de literatură. Determinarea ei era vizibilă când scotea o carte, un curs, când recapitula citind rapid, pe diagonală, note asupra cărora Marc ar fi zăbovit, cu mare chin, ceasuri întregi.
Frate și soră, atunci, în pofida diferenței sociale?
Numai că Marc era îndrăgostit de Emilie!
Fapt care iarăși sărea în ochi.
Nu ca un frate: ca un amant pierdut! Era evident pentru Mariam, în cea mai scurtă privire. O febră, o pasiune, imposibil să se fi înșelat.
Mariam nu mai înțelegea nimic.
Îi spiona de o lună întreagă. Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba. Aruncase pe furiș o privire peste numele de pe un dosar, de pe un test pus pe masă. Știa cum îi cheamă.
Marc Vitral.
Emilie Vitral.
Până la urmă, asta nu o făcea să progreseze cu nimic. Ipoteza logică era că ar fi frate și soră... Dar cu gesturile incestuoase cum rămânea? Mâna lui Marc pe talia lui Emilie. Poate pur și simplu se căsătoriseră. Între optsprezece și douăzeci de ani...? Neobișnuit pentru niște studenți, dar posibil... Sau să fi fost simplă coincidență de nume? Dar Mariam nu credea într-o asemenea posibilitate, decât dacă era vorba de o legătură de rudenie mai îndepărtată, ca între veri, sau de o familie recompusă, complicată...
Scaunele treceau rând pe rând pe sub cârpa agitată a lui Mariam, hârșâind gresia din bar.
Emilie părea să țină mult la Marc. Totuși, privirea ei era mai complexă, dificil de citit, adesea pierdută, mai ales când era singură, ca și când ascundea o rană, o profundă tristețe... Melancolia îi oferea lui Emilie acel farmec defazat, acea distanță față de lume care o făcea diferită de restul pipițelor din campus. Niciun student din barul Leenine nu se sfia s-o mănânce din ochi pe frumoasa Emilie, dar probabil din cauza acelei distanțe, a acelei rețineri, niciun student ieșit la agățat nu îndrăznise s-o abordeze...
În afară de Marc!
Emilie era a lui, pentru ea era aici. Nu pentru studii. Nu pentru facultate. Ci doar pentru a fi cu ea, pentru a o proteja.
Ca o gardă de corp.
Fapt pe care Mariam îl pricepuse.
Dar restul? Legătura care îi unea? Deseori Mariam încercase să stea de vorbă cu Emilie și cu Marc, despre una, despre alta; fără să afle însă nimic intim.
Cu atât mai rău, pentru moment lăsa deoparte toate astea; va afla ea ce și cum, într-o bună zi.
Se zorea să șteargă ultimele mese când Marc ridică mâna.
- Mariam, spuse el, ne aduci două cafele și un pahar cu apă pentru Emilie?
Mariam surâse în sinea ei. Marc nu cerea niciodată cafea când era singur, dar comanda întotdeauna când era cu Emilie. O cafea lungă.
- S-a făcut, porumbeilor, răspunse Mariam.
Ca să-i testeze.
Marc afișă un surâs stânjenit. Nu și Emilie. Ea-și ținea capul ușor plecat. Abia acum Mariam își dădea seama că Emilie avea o figură înspăimântătoare în dimineața aceea, chipul deformat al cuiva care a pierdut o noapte, chiar dacă arbora un surâs de circumstanță, eleganța ei putând fi înșelătoare. Angoasa unui examen, a unei nopți de recapitulări, a unui portofoliu care trebuia predat de urgență?
Nu, era altceva.
Mariam azvârli zațul la coșul de gunoi, clăti expresorul. Cafeaua curse în cești.
Ceva grav.
Ca și când Emilie trebuia să-i dea o veste dureroasă lui Marc. Mariam văzuse atâtea întâlniri de adio, întâlniri patetice, băieți bravi care rămâneau singuri în fața cafelei în timp ce fata pleca, puțin stânjenită, dar mai ales eliberată. Emilie avea chipul unei fete care-și petrecuse noaptea gândindu-se și care în zori a făcut o alegere definitivă, gata să-și asume consecințele pe care hotărârea le presupune.
Mariam merse încet spre capătul barului Lenine, ducând pe o tavă cele două cafele și paharul cu apă.
Bietul Marc. Oare bănuia că era deja condamnat?
Mariam știa și să devină discretă. Lăsă cafelele și se întoarse, fără a asculta.
3
2 Octombrie 1998, ora 8.41
Marc Vitral așteptă câteva clipe, să se îndepărteze Mariam. Se aplecă spre rucsacul lui Eastpack pus alături de scaun și scoase de acolo un cubuleț cu latura de câțiva centimetri învelit în hârtie de staniol.
- La mulți ani fericiți, Emilie, spuse el cu voce veselă.
Îi întinse pachetul.
Emilie își dădu ochii peste cap, prefăcându-se mânioasă.
- Marc! îl certă ea, mi-ai urat deja de trei ori la mulți ani în ultima săptămână... Știi bine că n-am nevoie de toate astea...
- Șșștt... Deschide-l.
Emilie se încruntă și desfăcu pachețelul. Descoperi o bijuterie de argint. O cruce cu forme complicate ale cărei extremități se terminau cu un mic romb, mai puțin cea de sus, străpunsă de un cerc larg și cu o coroană deasupra. Emilie luă bijuteria în mâini.
- Ai înnebunit, Marc...
- Este o cruce tuaregă! Se pare că există douăzeci și una de cruci diferite. Câte o formă originală pentru fiecare oraș din Sahara.Asta este crucea din Agadez. Îți place?
- Bine-nțeles că-mi place. Dar...
Marc continuă, nepotolit:
- Din câte se spune, romburile reprezintă cele patru puncte cardinale... Cel care dăruiește o cruce tuaregă oferă lumea întreagă...
- Cunosc legenda, murmură Emilie cu voce blândă. „Îți dăruiesc cele patru colțuri ale lumii pentru că nu pot ști unde vei muri.”
Marc nu-și putu reține un surâs stânjenit. Bineînțeles, Lylie cunoștea deja totul despre crucile tuarege, ca despre tot restul.Tăcură câteva clipe. Emilie își duse mâna către ceașca de cafea. Instinctiv, Marc făcu la fel. Degetele îi alunecară, sperând să întâlnească degetele ei. Deodată, mâna lui Marc încremeni pe masă, ca bătută în cuie.
Lylie purta un inel pe inelar! Unul de aur, foarte atent lucrat, care încastra un safir deschis la culoare; o bijuterie veche, superbă, care costa probabil o avere. Marc n-o mai văzuse înainte. Privirea i se încețoșă câteva secunde bune de aburii geloziei care îl năpădeau de fiecare dată când vreun detaliu pe care nu-l pricepea punea distanță între Lylie și el. Apucă să bâiguie:
- Acest... inel... Este... al tău?
- Nu... l-am furat azi-dimineață, în Piața Vendome!
Marc nu-și reveni. Pleoapa îi tremura ușor. Deși crucea tuaregă din argint pe care i-o dăruise îl costase un weekend și trei nopți de jucat de-a centralistul pentru France Telecom, „jobul” lui de student, ea părea o gigea din talcioc în comparație cu acel inel.
De altfel, Lylie pusese deja bijuteria africană în scrinul ei mic de pânză. Pe când acea piesă de colecție...
Tânărul se forță să bea o gură de cafea și îngăimă:
- Acest... inel al tău. E... un cadou? De aniversare?
Emilie își coborî ochii încet.
- Oarecum... E mai complicat... E magnific, nu?
Ea făcu o pauză, căutându-și cuvintele.
- Îți voi explica, nu te supăra, nu pentru asta. Nu pentru inel, în orice caz...
Emilie își puse mâna peste cea a lui Marc.
„Nu te supăra, nu pentru asta. Nu pentru inel, în orice caz...”
Cuvintele se ciocneau în capul lui Marc. Ce voia să spună? Lylie arăta groaznic în dimineața aceea, de parcă nu dormise noaptea, chiar dacă se străduia să-i zâmbească, lungindu-și cafeaua cu puțină apă, ca de obicei. Deodată, ca și când ar fi luat o hotărâre importantă, privirea lui Emilie se ilumină, fata bău câteva picături din cafea și se aplecă la rându-i către geanta ei pentru cursuri, de unde scoase un caiet cu coperta verde-pal pe care i-l întinse lui Marc.
- Poftim, Marc, e rândul meu. E pentru tine!
O neliniște surdă îl năpădi din nou pe Marc.
- Ce e?
- Carnetul lui Grand-Duc, răspunse Emilie fără a-i lăsa lui Marc timp să respire. Mi l-a adus alaltăieri, cu o zi înainte de aniversarea mea. În fine, mai degrabă mi l-a lăsat în cutia de scrisori, sau mi l-a trimis prin cineva, l-am găsit de dimineață.
Marc atinse precaut caietul, cu vârful degetelor. Pleoapa îi tremura din nou.
Caietul. Însemnările lui Grand-Duc... Acum înțelegea. Emilie își petrecuse ultimele două zile și două nopți citind și recitind caietul... Optsprezece ani de investigație a detectivului privat bătrân și nebun. Durata unei vieți. A lui Emilie. Zi după zi, bob numărat.
Cadoul de aniversare, pe naiba!
Marc căută indicii în privirea fetei. Ce anume găsise în caiet? Ce adevăr? O nouă identitate? O seninătate, în cele din urmă?Sau nimic? Doar întrebări fără răspunsuri...
Emilie nu lăsa să se întrevadă nimic. Era prea puternică la acel joc. Își turna ușor apă în cafea, un ritual, și o bea cu înghițituri mici.
- Vezi tu, Marc, în sfârșit mi-a încredințat carnetul. Așa cum mi-a promis întotdeauna. Adevărul, pentru trecerea mea în rândul adulților.
Emilie izbucni într-un râs mai mult nervos decât spontan. Marc șovăia să ia caietul.
- Și...? zise el încurcat. Spune ceva în carnetul ăsta? Ceva important? Știi... știi acum?
Emilie se eschivă iarăși, își întoarse ochii spre geam și spre piața din fața universității Paris VIII, pe care studenții o traversau în valuri răzlețe.
- Ce să știu?
Marc simțea cum îl cuprinde exasperarea. Cuvintele i se ciocniră din nou în cap, dar nu mai ieșiră: „Să știi pentru ce a fost plătit atâta amar de vreme terminatul ăsta de detectiv privat! Să știi cine ești, Lylie. Cine ești!”.
Emilie se juca distrată, cu mâna stângă, cu montura inelului.Un amestec de oboseală și de răceală părea s-o facă indiferentă la enervarea crescândă a lui Marc.
- E rândul tău, Marc. E rândul tău să citești caietul.
Totul se răvășea în mintea lui Marc, nu mai avea nici măcar forța de a se gândi la inelul straniu pe care îl purta Emilie. Cine i-l dăruise? Când? De ce?
Văzu caietul cum alunecă până la el și se auzi răspunzând:
- De acord, libelula mea... îl voi citi, mama lui de carnet...
Tăcu o clipă, apoi:
- Dar tu, tu ești bine?
- Da... Nu-ți face griji. Mi-e bine.
Emilie își muie buzele în cafea, lipăind băutura, ca și când se forța s-o bea.
Nu! Nu era bine.
Emilie ascundea ceva. Ceva descoperit de Grand-Duc, ceva notat în caiet. Identitatea ei?
- Grand-Duc a lăsat vreo însemnare, împreună cu caietul, vreau să zic?
- Nu, niciuna, dar tot ce era de spus e în caiet...
- Și-atunci?
- Vei citi. E mai bine dacă vei citi tu însuți.
- Dar Grand-Duc, el unde e acum?
Privirea lui Emilie se adumbri, ca și când dispunea de o informație îngrozitoare pe care nu voia s-o dezvăluie. Se uită ostentativ la ceas.
Marc tresări:
- Trebuie deja să pleci?
- Da... N-am curs în dimineața asta. Tu, da! La zece! Drept constituțional european. Curs practic cu tânărul și pasionantul Grandin! Trebuie să te las, Marc.
Marc se strâmbă fără reținere.
- Unde te duci?
Emilie turnă o ultimă picătură de apă în cafea, bău restul fără grabă și se uită din nou la Marc, obosită. Se aplecă spre geantă, apoi se ridică aproape instantaneu.
- Am... am un alt cadou pentru tine.
Îi întinse un pachețel-cadou, abia mai mare decât o cutie de chibrituri.
Marc încremeni.
Îl năpădea un presentiment sinistru. Totul părea fals în atitudinea lui Emilie. Aerul ei vesel, gesturile ei forțate să pară firești.
- Dar nu trebuie să-l deschizi de îndată, continuă fără pauză Emilie, ci numai după ce plec. După o oră! Promiți? Pot avea încredere în tine? E ca la jocul de-a v-ați ascunselea, trebuie să-mi lași timp să dispar, închizi ochii și numeri, să zicem, până la o mie...
Emilie părea să-și fi pus toată energia rămasă în tentativa de a-și deghiza recomandarea într-un joc amoros gratuit. Dar Marc nu era naiv.
- Promiți? insistă Emilie.
Marc încuviință dând din cap, resemnat. Privirile li se întâlniră, îndelung.
Pleoapele lui Emilie clipiră cele dintâi.
- Nu, n-o vei face. Ești căpos ca un catâr, Marc, te cunosc eu, o să-l desfaci imediat ce mă întorc cu spatele...
Marc nu negă. Emilie ridică o mână grațioasă.
Tot cu afurisitul ăla de inel.
- Mariam?
Patroana barului, ca și când le pândea acțiunile și gesturile, reacționă la sfert de cheie și apăru instantaneu în fața mesei lui Marc și Emilie.
- Mariam, îți încredințez o misiune. Îți las acest pachet.Trebuie să i-l dai lui Marc peste o oră, nu mai devreme! Chiar dacă te imploră, te plătește sau te șantajează... Și, dacă mă gândesc bine, tot peste o oră mi-l trimiți la curs, în sala B 318, negreșit!
Mariam se trezi cu pachețelul în mână.
- Am încredere în tine, Mariam.
Femeia nu avea de ales.
Emilie se ridică brusc, își îndesă în geantă cutia în care se afla crucea tuaregă și îl sărută cast pe Marc.Jumătate pe obraz, jumătate la colțul buzei. Ambiguu, ca pentru a o sfida pe Mariam...
Emilie împinse ușa de sticlă a barului Lénine și dispăru în piața universității, ca o fantomă, înghițită de fluxul de studenți.
Ușa se închise în urma ei.
Mariam strânse pachețelul în căușul palmei. Avea s-o asculte pe Emilie, bineînțeles, dar nu se dădea în vânt după acest joc. Avea experiența cuplurilor care se despart, femeile vădesc în acele momente o determinare și o imaginație uimitoare.
Emilie era una dintre acele femei.
Toată acea punere în scenă puțea a minciună. Emilie fugea cât o țineau picioarele, iar cadoul din mâna ei era o bombă cu ceas. Marc n-ar fi trebuit niciodată s-o lase să plece așa. Băiatul ăsta de treabă era prea naiv, prea încrezător...
Mariam încă nu-și dăduse seama dacă fata care fugea de el îi era soră, soție, iubită sau prietenă, nu izbutea să priceapă ce legătură îi unea, dar era sigură că Emilie nu avea decât un scop în minte.
Să rupă acea legătură.
4.
2 Octombrie 1998, ora 9.02
Marc se uita țintă la Mariam, aflată după tejgheaua ei.
Patroana barului, între două comenzi, strecurase pachețelul încredințat de Emilie în casa de marcat, aruncându-i o privire fără echivoc. Nicio nădejde dinspre ea înainte de ora stabilită de Emilie. Solidaritatea feminină. În disperare de cauză, ochii i se îndreptară către caietul verde al lui Credule Grand-Duc. Emilie știa ce face.
O oră de așteptat aici, o oră înainte de primul curs, un curs practic adormitor despre dreptul constituțional european, animat de un prof tânăr care-și petrecea aproape jumătate din seminar răspunzând la telefonul mobil, Emilie îl prinsese în capcană. Îl încolțise. O oră de omorât timpul.
Barul Lenine era acum plin ochi. Un tip masiv îl întrebă pe Marc dacă putea lua scaunul din fața lui, iar Marc încuviință distrat. Pendula Martini în alb și roșu indica ora 9.03. Marc nu avea de ales, cu toate astea ezita să deschidă caietul.
Mâna îi alunecă ușor peste cartonul colorat. Așteptă, își ridică din nou ochii. Acele negre ale pendulei Martini păreau lipite cu scotch.
9.04.
Marc oftă.
Încă nu-și băuse cafeaua, nu avea s-o mai bea acum, nu-i plăcuse niciodată cafeaua cu adevărat. Un prof bătrân, aflat în picioare la bar, în fața halbei, aplecat peste ziarul Le Parisien, îi pândea locul cu coada ochiului. Avea dreptate, Marc nu-și dorea în clipa aceea decât să se ridice, să fugă, să alerge după Emilie, să arunce nenorocitul de caiet la coșul de gunoi.
Privi pe fereastră, ca pentru a căuta, în mulțimea din ce în ce mai densă, silueta familiară a lui Emilie, ca și când masa de oameni avea să-și oprească mișcarea, să se dea în lături, să formeze un drum uman între ea și el. Ochii i se adumbriră. Ritmul inimii i se acceleră, resimți un fel de sugrumare. Știa bine primele simptome, tahicardia, dificultățile respiratorii... își întoarse prudent privirea dinspre piața universității.
De îndată respiră mai bine.
Degetele i se așezară din nou peste caietul verde-pal.
Emilie urma să aibă câștig de cauză, ca întotdeauna. Și el avea să-i înfrunte trecutul.
Marc respiră adânc și deschise caietul. Grand-Duc avea un scris mărunt, strâns, foarte regulat, ușor nervos. Cu desăvârșire lizibil.
Marc se aplecă. Se cufundă în valurile albastre ale literelor, cuvintelor, rândurilor, așa cum te scufunzi ținându-ți respirația într-un ocean de îndoieli.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Totul a început cu o catastrofă. Cred că nimeni, sau aproape nimeni, înainte de 23 decembrie 1980, nu auzise vorbindu-se despre MontTerrible. Cu mine în frunte.
Marc oftă.
Încă nu-și băuse cafeaua, nu avea s-o mai bea acum, nu-i plăcuse niciodată cafeaua cu adevărat. Un prof bătrân, aflat în picioare la bar, în fața halbei, aplecat peste ziarul Le Parisien, îi pândea locul cu coada ochiului. Avea dreptate, Marc nu-și dorea în clipa aceea decât să se ridice, să fugă, să alerge după Emilie, să arunce nenorocitul de caiet la coșul de gunoi.
Privi pe fereastră, ca pentru a căuta, în mulțimea din ce în ce mai densă, silueta familiară a lui Emilie, ca și când masa de oameni avea să-și oprească mișcarea, să se dea în lături, să formeze un drum uman între ea și el. Ochii i se adumbriră. Ritmul inimii i se acceleră, resimți un fel de sugrumare. Știa bine primele simptome, tahicardia, dificultățile respiratorii... își întoarse prudent privirea dinspre piața universității.
De îndată respiră mai bine.
Degetele i se așezară din nou peste caietul verde-pal.
Emilie urma să aibă câștig de cauză, ca întotdeauna. Și el avea să-i înfrunte trecutul.
Marc respiră adânc și deschise caietul. Grand-Duc avea un scris mărunt, strâns, foarte regulat, ușor nervos. Cu desăvârșire lizibil.
Marc se aplecă. Se cufundă în valurile albastre ale literelor, cuvintelor, rândurilor, așa cum te scufunzi ținându-ți respirația într-un ocean de îndoieli.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Totul a început cu o catastrofă. Cred că nimeni, sau aproape nimeni, înainte de 23 decembrie 1980, nu auzise vorbindu-se despre MontTerrible. Cu mine în frunte.
Mont Terrible este unul dintre micile vârfuri ale Munților Jura, la granița dintre Elveția și Franța, un pisc înghesuit în mijlocul unei bucle a râului Doubs; un munte cu vaci, departe de tot de Montbeliard înspre partea franceză, de Porrentruy înspre partea elvețiană. Un vârf nu foarte înalt, de exact 804 metri, și totuși nu întotdeauna accesibil, mai ales iarna, când zăpada acoperă totul. Mont Terrible este îndeosebi cunoscut de câțiva istorici pentru că a fost, în vremea Revoluției, un departament franco-elvețian.
De atunci, toată lumea l-a uitat, poate cu excepția celor vreo sută de locuitori din apropiere, iar numele sub care este cunoscut mai mult e „Mont Terri”... Bineînțeles, când avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris s-a izbit de el, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie, pe versantul de sud-vest, în partea franceză, jurnaliștii au preferat numele de Mont Terrible celui deMont Terri.
Trebuie să vă puneți în locul lor, „tragedia de pe Mont Terrible”, pentru titlurile cu aldine, suna totuși mai bine decât „tragedia de pe Mont Terri”!
Poate că oamenii încă își amintesc. Sau poate că nu. Accidentele vin unul după celălalt și seamănă între ele. Cu câteva luni înainte, un Boeing 747 se strivise aproape de Tenerife, în Insulele Canare. O sută patruzeci și șase de morți. În anul care a urmat prăbușirii de pe Mont Terrible, la 1 decembrie 1981, avionul DC-9 Ljubijana-Ajaccio s-a prăbușit pe muntele San Pietro: o sută optzeci de morți... Singurul accident din istoria aviației petrecut în Corsica. Toată lumea a uitat, de atunci, prăbușirea de pe munteleSan Pietro. Mai puțin corsicanii, dar e de înțeles. Toată lumea își amintește astăzi de cea de pe muntele Sainte-Odile, așteptând ca alta să preia ștafeta.
La vremea respectivă, în 1981, s-a vorbit de serie neagră!
Gogoși! Statisticile sunt martore! Vă rog să mă credeți, am navigat ore întregi pe site-uri despre prăbușiri de avioane, 1001crash.com, pentru a nu vă cita decât unul. Consultați-l, veți vedea, informațiile ating un nivel de precizie năucitor, numărul de morți și o mulțime de detalii despre clipele de dinaintea plonjonului final... Poate părea incredibil, dar au recenzat în ultimii patruzeci de ani peste o mie cinci sute de prăbușiri de avioane și peste douăzeci și cinci de mii de victime... Dacă faceți un calcul, înseamnă aproape patruzeci de prăbușiri pe an, cam una pe săptămână undeva în lume, și nu doar în China sau în străfundurile Siberiei...
Deci, vă dați seama, o prăbușire care datează din 1980, tragedia de pe Mont Terrible, a fost uitată de toată lumea între timp! O sută șaizeci și opt de morți... Praf și pulbere... Pulbere de stele.
Nici eu nu dădeam doi bani la vremea aceea pe catastrofa de pe Mont Terrible. În dimineața cu pricina, abia dacă reținuserăm informația. Urmăream o pistă pe lângă Hendaye, un caz de deturnare de fonduri legată de cazinou, cu dedesubturi de terorism basc... O chestie destul de incitantă.
Trebuie să vă puneți în locul lor, „tragedia de pe Mont Terrible”, pentru titlurile cu aldine, suna totuși mai bine decât „tragedia de pe Mont Terri”!
Poate că oamenii încă își amintesc. Sau poate că nu. Accidentele vin unul după celălalt și seamănă între ele. Cu câteva luni înainte, un Boeing 747 se strivise aproape de Tenerife, în Insulele Canare. O sută patruzeci și șase de morți. În anul care a urmat prăbușirii de pe Mont Terrible, la 1 decembrie 1981, avionul DC-9 Ljubijana-Ajaccio s-a prăbușit pe muntele San Pietro: o sută optzeci de morți... Singurul accident din istoria aviației petrecut în Corsica. Toată lumea a uitat, de atunci, prăbușirea de pe munteleSan Pietro. Mai puțin corsicanii, dar e de înțeles. Toată lumea își amintește astăzi de cea de pe muntele Sainte-Odile, așteptând ca alta să preia ștafeta.
La vremea respectivă, în 1981, s-a vorbit de serie neagră!
Gogoși! Statisticile sunt martore! Vă rog să mă credeți, am navigat ore întregi pe site-uri despre prăbușiri de avioane, 1001crash.com, pentru a nu vă cita decât unul. Consultați-l, veți vedea, informațiile ating un nivel de precizie năucitor, numărul de morți și o mulțime de detalii despre clipele de dinaintea plonjonului final... Poate părea incredibil, dar au recenzat în ultimii patruzeci de ani peste o mie cinci sute de prăbușiri de avioane și peste douăzeci și cinci de mii de victime... Dacă faceți un calcul, înseamnă aproape patruzeci de prăbușiri pe an, cam una pe săptămână undeva în lume, și nu doar în China sau în străfundurile Siberiei...
Deci, vă dați seama, o prăbușire care datează din 1980, tragedia de pe Mont Terrible, a fost uitată de toată lumea între timp! O sută șaizeci și opt de morți... Praf și pulbere... Pulbere de stele.
Nici eu nu dădeam doi bani la vremea aceea pe catastrofa de pe Mont Terrible. În dimineața cu pricina, abia dacă reținuserăm informația. Urmăream o pistă pe lângă Hendaye, un caz de deturnare de fonduri legată de cazinou, cu dedesubturi de terorism basc... O chestie destul de incitantă.
La vremea aceea, mă ocupam de cazuri mai degrabă fierbinți, specialitatea mea. Eram pe cont propriu de mai puțin de cinci ani, ca detectiv privat, după ce mă jucaserăm aproape douăzeci de ani de-a mercenarul, în cele patru colțuri ale lumii. Nu mai aveam prea mult până să fac cincizeci de ani. Trebuia să mă descurc cu un șold dislocat și cu o coloană vertebrală la fel de răsucită ca un caduceu; puneam pe mine cam un kil la fiecare săptămână de filaj, pe care îl dădeam apoi jos într-o lună, în cel mai bun caz... Pe scurt, îmi convenea să fiu detectiv privat, chiar pentru cazuri cu șanse mari de a da greș.
Auziserăm, pare-mi-se, vestea despre prăbușire dis-de-dimineață, ca toată lumea, la radio, în timpul filajului din parcarea aflată în fața cazinoului din Hendaye, fără să-i acord vreo atenție deosebită și fără a ști că peste câteva luni accidentul avea să devină sensul unic al vieții mele. Ce ironie! Dacă aș fi știut...
Avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris s-a strivit de Mont Terrible în 23 decembrie, în plină noapte, la exact treizeci și șapte de minute după miezul nopții.
Nimeni n-a știut cu adevărat ce se petrecuse în seara aceea. Iarna fusese mai degrabă blândă până atunci, dar de dimineață începuse să ningă fără contenire. În noaptea aceea, viscolul fusese și mai violent. Mont Terrible arată cam ca o treaptă între Munții Jura din Elveția și Munții Jura dinFranța. Pilotul probabil a ratat pur și simplu treapta. Asta s-a spus la vremea respectivă, nimic mai simplu decât să se pună totul în cârca bietului pilot, carbonizat ca și ceilalți în carlingă. Dar cutia neagră, îmi veți spune? Nu a adus nicio noutate, în afară de faptul că avionul zbura prea jos și că pilotul sfârșise prin a pierde controlul... Asociația victimelor și familia pilotului au încercat să afle mai multe, fără succes. Acuzele s-au îndreptat prin urmare către pilot, zăpadă, viscol, munte, fatalitate, faimoasa lege a lui Murphy despre seriile negre, ceasul rău... A existat o judecată, desigur.
Familiile victimelor voiau să înțeleagă. Dar nimănui nu-i păsa. Judecata nu s-a dovedit pasionantă pentru public.
Carlinga s-a strivit la ora zero și treizeci și șapte de minute...Experții au calculat acest lucru post factum, deoarece n-a existat niciun martor, cu excepția pasagerilor, dar nu s-a găsit nimic de la ei, nici măcar un ceas spart care ar fi indicat ora prăbușirii.Ecologiștii se bătuseră înainte de Crăciun pentru fiecare dintre brăduții din Munții Jura. În câteva secunde, avionul Airbus a scos din rădăcini mai mulți arbori decât un secol de ajunuri de Crăciun. Cei care au scăpat nesmulși din rădăcină au ars, în pofida zăpezii.Avionul a trasat o autostradă prin pădure, pe mai multe sute de metri, înainte de a se opri, vlăguit. A explodat câteva secunde mai târziu, apoi a continuat să se consume, toată noaptea.
Primele ajutoare n-au descoperit carlinga incandescentă decât după mai bine de o oră. Dezastrul a fost semnalat cu multă întârziere. Nu exista nimeni pe o rază de cinci kilometri. Vâlvătaia a alertat locuitorii văii. Apoi zăpada a întârziat ajutoarele, elicopterele au rămas țintuite la sol, primii pompieri au ajuns pe jos în luminișul cuprins de flăcări, urmând cu mare chin tranșeea care ardea. Viscolul s-a potolit în zorii zilei, iar Mont Terrible a devenit pentru câteva ore centrul lumii. A avut loc chiar un proces, sau cel puțin o anchetă, cred, pentru a încerca să se afle de ce ajutoarele sosiseră atât de târziu, dar nici asta nu interesa pe mulți. Și nici procesul nu s-a dovedit pasionant pentru public.
În orice caz, probabil că se gândiseră salvatorii, la ce bun să se grăbească, dacă tot nu va exista, evident, niciun supraviețuitor? Ceea ce au și constatat în fața rugului de tablă strivită. Dar pompierii sunt tipi conștiincioși, chiar la ora 1 și jumătate dimineața, chiar în inima Munților Jura, chiar și pe viscol. Așa că au căutat de îndată, fără să știe ce, cu siguranță pentru a nu se fi deplasat degeaba, pentru a nu fi venit doar pentru a se încălzi câteva minute la focul imens care înghițise totul pe acea coastă de munte, la focul care se întovărășise cu zăpada pentru a preschimba în cenușă și în vapori trupurile celor 168 de pasageri îngroziți.
Au căutat, cu ochii înțepați de fum și de nenorocire. Un foarte tânăr pompier, Thierry Mouchot, din brigada de la Sochaux, fu autorul descoperirii. Această sumă de precizări pesemne vă surprinde, după atâția ani, dar, credeți-mă, totul este adevărat. Am petrecut după aceea mai multe ore discutând cu el, pentru a-l face să întindă până la o veșnicie cele câteva secunde trăite în panică, pentru a reveni necontenit asupra fiecărui detaliu, până la absurd, în noaptea aceea, pentru moment, n-a realizat ce descoperise. S-a gândit mai întâi că nu dăduse decât peste un cadavru, un trup de bebeluș. Dar era totuși singurul corp al unui pasager al avionului Airbus care să nu fi ars cu tot restul. Era vorba aproape de un nou-născut, în orice caz de un copil de mai puțin de trei luni. Fusese aruncat afară la prăbușire, pe ușa din față-stânga a avionului, care se deformase parțial la impact.
Auziserăm, pare-mi-se, vestea despre prăbușire dis-de-dimineață, ca toată lumea, la radio, în timpul filajului din parcarea aflată în fața cazinoului din Hendaye, fără să-i acord vreo atenție deosebită și fără a ști că peste câteva luni accidentul avea să devină sensul unic al vieții mele. Ce ironie! Dacă aș fi știut...
Avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris s-a strivit de Mont Terrible în 23 decembrie, în plină noapte, la exact treizeci și șapte de minute după miezul nopții.
Nimeni n-a știut cu adevărat ce se petrecuse în seara aceea. Iarna fusese mai degrabă blândă până atunci, dar de dimineață începuse să ningă fără contenire. În noaptea aceea, viscolul fusese și mai violent. Mont Terrible arată cam ca o treaptă între Munții Jura din Elveția și Munții Jura dinFranța. Pilotul probabil a ratat pur și simplu treapta. Asta s-a spus la vremea respectivă, nimic mai simplu decât să se pună totul în cârca bietului pilot, carbonizat ca și ceilalți în carlingă. Dar cutia neagră, îmi veți spune? Nu a adus nicio noutate, în afară de faptul că avionul zbura prea jos și că pilotul sfârșise prin a pierde controlul... Asociația victimelor și familia pilotului au încercat să afle mai multe, fără succes. Acuzele s-au îndreptat prin urmare către pilot, zăpadă, viscol, munte, fatalitate, faimoasa lege a lui Murphy despre seriile negre, ceasul rău... A existat o judecată, desigur.
Familiile victimelor voiau să înțeleagă. Dar nimănui nu-i păsa. Judecata nu s-a dovedit pasionantă pentru public.
Carlinga s-a strivit la ora zero și treizeci și șapte de minute...Experții au calculat acest lucru post factum, deoarece n-a existat niciun martor, cu excepția pasagerilor, dar nu s-a găsit nimic de la ei, nici măcar un ceas spart care ar fi indicat ora prăbușirii.Ecologiștii se bătuseră înainte de Crăciun pentru fiecare dintre brăduții din Munții Jura. În câteva secunde, avionul Airbus a scos din rădăcini mai mulți arbori decât un secol de ajunuri de Crăciun. Cei care au scăpat nesmulși din rădăcină au ars, în pofida zăpezii.Avionul a trasat o autostradă prin pădure, pe mai multe sute de metri, înainte de a se opri, vlăguit. A explodat câteva secunde mai târziu, apoi a continuat să se consume, toată noaptea.
Primele ajutoare n-au descoperit carlinga incandescentă decât după mai bine de o oră. Dezastrul a fost semnalat cu multă întârziere. Nu exista nimeni pe o rază de cinci kilometri. Vâlvătaia a alertat locuitorii văii. Apoi zăpada a întârziat ajutoarele, elicopterele au rămas țintuite la sol, primii pompieri au ajuns pe jos în luminișul cuprins de flăcări, urmând cu mare chin tranșeea care ardea. Viscolul s-a potolit în zorii zilei, iar Mont Terrible a devenit pentru câteva ore centrul lumii. A avut loc chiar un proces, sau cel puțin o anchetă, cred, pentru a încerca să se afle de ce ajutoarele sosiseră atât de târziu, dar nici asta nu interesa pe mulți. Și nici procesul nu s-a dovedit pasionant pentru public.
În orice caz, probabil că se gândiseră salvatorii, la ce bun să se grăbească, dacă tot nu va exista, evident, niciun supraviețuitor? Ceea ce au și constatat în fața rugului de tablă strivită. Dar pompierii sunt tipi conștiincioși, chiar la ora 1 și jumătate dimineața, chiar în inima Munților Jura, chiar și pe viscol. Așa că au căutat de îndată, fără să știe ce, cu siguranță pentru a nu se fi deplasat degeaba, pentru a nu fi venit doar pentru a se încălzi câteva minute la focul imens care înghițise totul pe acea coastă de munte, la focul care se întovărășise cu zăpada pentru a preschimba în cenușă și în vapori trupurile celor 168 de pasageri îngroziți.
Au căutat, cu ochii înțepați de fum și de nenorocire. Un foarte tânăr pompier, Thierry Mouchot, din brigada de la Sochaux, fu autorul descoperirii. Această sumă de precizări pesemne vă surprinde, după atâția ani, dar, credeți-mă, totul este adevărat. Am petrecut după aceea mai multe ore discutând cu el, pentru a-l face să întindă până la o veșnicie cele câteva secunde trăite în panică, pentru a reveni necontenit asupra fiecărui detaliu, până la absurd, în noaptea aceea, pentru moment, n-a realizat ce descoperise. S-a gândit mai întâi că nu dăduse decât peste un cadavru, un trup de bebeluș. Dar era totuși singurul corp al unui pasager al avionului Airbus care să nu fi ars cu tot restul. Era vorba aproape de un nou-născut, în orice caz de un copil de mai puțin de trei luni. Fusese aruncat afară la prăbușire, pe ușa din față-stânga a avionului, care se deformase parțial la impact.
Toate acestea au rezultat din reconstituirea experților, care le-au dovedit foarte exact cu ocazia instrumentării, când au încercat să găsească locul ocupat de bebeluș în avion, de bebeluș și de părinții lui. Liniștiți-vă, voi ajunge și acolo ceva mai târziu.
Aveți răbdare...
Mouchot, tânărul pompier, era convins că nu descoperise decât un trupușor lipsit de viață: sugarul petrecuse peste o oră sub zăpadă... Și totuși, când se aplecă, se gândi că pruncul, chipul, mâinile, degetele lui erau abia albăstrite de frig.
Trupul se afla la vreo treizeci de metri de rug. Căldura protectoare a carlingii în flăcări îl înconjura. Tânărul pompier din Sochaux execută atunci, foarte repede, exact cum fusese învățat, procedura de respirație gură la gură, apoi un masaj cardiac, cu infinite precauții. Niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea avea de salvat un nou-născut, aflat, în plus, în astfel de condiții...
Bebelușul încă respira, foarte încet. Serviciile de urgență, în minutele care urmară, se îngrijiră de tot restul. În continuare, medicii au confirmat faptul că tocmai incendiul din luminiș, căldura degajată de carlinga în fuziune îl salvaseră pe nou-născut, o fetiță cu ochii albaștri, foarte albaștri pentru vârsta ei atât de fragedă, foarte probabil franțuzoaică, judecând după pielea ei albă. Fusese aruncată la o distanță suficientă pentru a nu arde de vie, dar pentru a putea beneficia totuși de protecția flăcărilor, în frigul nopții.
Aveți răbdare...
Mouchot, tânărul pompier, era convins că nu descoperise decât un trupușor lipsit de viață: sugarul petrecuse peste o oră sub zăpadă... Și totuși, când se aplecă, se gândi că pruncul, chipul, mâinile, degetele lui erau abia albăstrite de frig.
Trupul se afla la vreo treizeci de metri de rug. Căldura protectoare a carlingii în flăcări îl înconjura. Tânărul pompier din Sochaux execută atunci, foarte repede, exact cum fusese învățat, procedura de respirație gură la gură, apoi un masaj cardiac, cu infinite precauții. Niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea avea de salvat un nou-născut, aflat, în plus, în astfel de condiții...
Bebelușul încă respira, foarte încet. Serviciile de urgență, în minutele care urmară, se îngrijiră de tot restul. În continuare, medicii au confirmat faptul că tocmai incendiul din luminiș, căldura degajată de carlinga în fuziune îl salvaseră pe nou-născut, o fetiță cu ochii albaștri, foarte albaștri pentru vârsta ei atât de fragedă, foarte probabil franțuzoaică, judecând după pielea ei albă. Fusese aruncată la o distanță suficientă pentru a nu arde de vie, dar pentru a putea beneficia totuși de protecția flăcărilor, în frigul nopții.
Teribilă ironie, tocmai holocaustul pasagerilor, al părinților ei, îi salvase viața. Asta au spus medicii pentru a explica miracolul.
Deoarece chiar era un miracol!
Majoritatea ziarelor naționale au închis târziu în noapte ediția specială despre catastrofă, dar n-au putut să mai aștepte verdictul ajutoarelor. Un singur cotidian, L’Est republicain, și-a asumat riscul de a aștepta mai mult, de a întârzia rotativele, de a ține întreg personalul în stare de veghe, de a institui un dispozitiv de alertă excepțional. Probabil flerul unui redactor-șef. Ziarul L’Est republicain dispunea de o armată de corespondenți locali în fiecare colțișor din Munții Jura, așteptând răbdători în urma girofarelor, în fața spitalelor...
Deoarece chiar era un miracol!
Majoritatea ziarelor naționale au închis târziu în noapte ediția specială despre catastrofă, dar n-au putut să mai aștepte verdictul ajutoarelor. Un singur cotidian, L’Est republicain, și-a asumat riscul de a aștepta mai mult, de a întârzia rotativele, de a ține întreg personalul în stare de veghe, de a institui un dispozitiv de alertă excepțional. Probabil flerul unui redactor-șef. Ziarul L’Est republicain dispunea de o armată de corespondenți locali în fiecare colțișor din Munții Jura, așteptând răbdători în urma girofarelor, în fața spitalelor...
Vestea miracolului a căzut pe la ora două dimineața. Ziarul L’Est republicain a putut să titreze, în ediția din 23 decembrie1980: „Salvată ca prin minune de pe Mont Terrible”. Expresia a rămas.
Ziariștii au împins cutezanța până la a publica, alături de o imagine cu carlinga calcinată în luminiș, o fotografie a nou-născutei purtate de un pompier în fața spitalului Belfort-Montbeliard, în culori, unde se accentuase puțin, artificial, albastrul chipului său, al mânuțelor și al ochilor. Comentariul scurt era explicit:„Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia foc carlinga”.
Franța s-a trezit în accentele acestei tragedii. Orfana zăpezilor a adus lacrimi în toate căminele. În timpul dimineții, exclusivitatea din ziarul L’Est republicain a fost reluată de toate posturile de radio și de televiziune, la revista presei. Poate acum vă amintiți? Spuma aceea de lacrimi fierbinți care a potopit doliul hibernal național...
Rămânea un detaliu. Cotidianul din est publicase o fotografie a copilei scăpate ca prin minune, dar nu și numele ei... Era complicat, la ora două dimineața: ar fi trebuit să ia legătura cu agenția companiei Air France de la Istanbul. Asta își va fi spus redactorul-șef. Numele copilei salvate ca prin minune, la urma urmei, nu era așa de important. Sigur, dezvăluirea numelui orfanei cu ochi albaștri, sub fotografie, pe prima pagină a ziarului, ar fi adăugat ceva în registrul emoțional; dar nici „salvată ca prin minune de pe Mont Terrible”nu suna prea rău...
Ziariștii au împins cutezanța până la a publica, alături de o imagine cu carlinga calcinată în luminiș, o fotografie a nou-născutei purtate de un pompier în fața spitalului Belfort-Montbeliard, în culori, unde se accentuase puțin, artificial, albastrul chipului său, al mânuțelor și al ochilor. Comentariul scurt era explicit:„Prăbușire dramatică a avionului Airbus 5403 Istanbul-Paris, pe coasta Muntelui Terrible, la frontiera franco-elvețiană, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie 1980. O sută șaizeci și opt din cei o sută șaizeci și nouă de pasageri și membri ai echipajului au murit pe loc sau au pierit în capcana flăcărilor. A scăpat ca prin minune doar un bebeluș de trei luni, aruncat de coliziune înainte să ia foc carlinga”.
Franța s-a trezit în accentele acestei tragedii. Orfana zăpezilor a adus lacrimi în toate căminele. În timpul dimineții, exclusivitatea din ziarul L’Est republicain a fost reluată de toate posturile de radio și de televiziune, la revista presei. Poate acum vă amintiți? Spuma aceea de lacrimi fierbinți care a potopit doliul hibernal național...
Rămânea un detaliu. Cotidianul din est publicase o fotografie a copilei scăpate ca prin minune, dar nu și numele ei... Era complicat, la ora două dimineața: ar fi trebuit să ia legătura cu agenția companiei Air France de la Istanbul. Asta își va fi spus redactorul-șef. Numele copilei salvate ca prin minune, la urma urmei, nu era așa de important. Sigur, dezvăluirea numelui orfanei cu ochi albaștri, sub fotografie, pe prima pagină a ziarului, ar fi adăugat ceva în registrul emoțional; dar nici „salvată ca prin minune de pe Mont Terrible”nu suna prea rău...
Faptul păstra o părticică din mister până la identificarea bebelușului, anunțată pentru a doua zi dimineața.
Cel târziu...
Păi, să vedem...
Numele, prenumele acela... De optsprezece ani le tot caut!
5
2 Octombrie 1998, ora 9.10
Hohotul isteric de râs al unui grup de cinci studenți îngrămădiți în jurul unei mescioare, la zece metri de el, îi spulberă concentrarea lui Marc.
Cel târziu...
Păi, să vedem...
Numele, prenumele acela... De optsprezece ani le tot caut!
5
2 Octombrie 1998, ora 9.10
Hohotul isteric de râs al unui grup de cinci studenți îngrămădiți în jurul unei mescioare, la zece metri de el, îi spulberă concentrarea lui Marc.
Băieții păreau că se uită la niște fotografii, făcându-le să circule de la unul la altul pe deasupra mesei, fără îndoială de la ultima lor seară studențească, genul de poze pe care le vor păstra întreaga viață, aproape pe furiș, pe jumătate glorioși, pe jumătate rușinați. Marc îi cunoștea vag, făceau toți parte dintr-una din principalele asociații studențești care ghidau viața extra-universitară. Asociere, anale ale examenelor și fotocopii ale cursurilor pentru a-și finanța petrecerile și ieșirile.
Marc ridică ochii.
9.11, dacă e să dea crezare pendulei Martini.
Mariam, fără să-i arunce măcar o privire, conversa la tejghea cu o fată îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, până la string-ul asortat care-i ieșea din fusta sumbră și moale de Morticia Adams a amfiteatrelor.
Marc oftă și se cufundă din nou în lectură. Resemnat.
Marc ridică ochii.
9.11, dacă e să dea crezare pendulei Martini.
Mariam, fără să-i arunce măcar o privire, conversa la tejghea cu o fată îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, până la string-ul asortat care-i ieșea din fusta sumbră și moale de Morticia Adams a amfiteatrelor.
Marc oftă și se cufundă din nou în lectură. Resemnat.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Iată... Exact în acel moment începe enigma de pe Mont Terrible. Poate vă revin câteva frânturi de amintiri, acum?
Iată... Exact în acel moment începe enigma de pe Mont Terrible. Poate vă revin câteva frânturi de amintiri, acum?
Totul părea să urmeze, totuși, o desfășurare normală... Sugarul orfan descoperit de tânărul pompier era în grija serviciului pediatric din centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard, supravegheat de o armată de medici.
Am reconstituit desfășurarea evenimentelor cu o precizie de metronom, dar vă scutesc de orele de înregistrare a martorilor.Un rezumat va fi de-ajuns, cred că e suficient de edificator.
Leonce de Carville a aflat dubla veste, prăbușirea și copilul salvat ca prin minune, din grupajul informativ de la radio, de la ora șase dimineața. Leonce de Carville se scula întotdeauna cu noaptea-n cap. Și-a golit dintr-un singur telefon agenda zilnică, încărcată totuși aproape minut de minut, și a plecat de îndată către Montbeliard cu un avion privat.
Am reconstituit desfășurarea evenimentelor cu o precizie de metronom, dar vă scutesc de orele de înregistrare a martorilor.Un rezumat va fi de-ajuns, cred că e suficient de edificator.
Leonce de Carville a aflat dubla veste, prăbușirea și copilul salvat ca prin minune, din grupajul informativ de la radio, de la ora șase dimineața. Leonce de Carville se scula întotdeauna cu noaptea-n cap. Și-a golit dintr-un singur telefon agenda zilnică, încărcată totuși aproape minut de minut, și a plecat de îndată către Montbeliard cu un avion privat.
Leonce de Carville, care pe vremea aceea avea cincizeci și cinci de ani, aparținea cercului celor o sută de mari industriași, cei mai proeminenți din Franța. Inginer de formație, făcuse avere din montarea de conducte pe toate continentele. Întreprinderea lui Carville subcontracta de la cele mai mari multinaționale din domeniul petrolului și al gazelor. Nu inovația tehnologică din oleoducte sau gazoducte dusese cu adevărat la reușita familiei de Carville, ci capacitatea lor de a trage țevi în colțurile cele mai periculoase sau mai complicate de pe planetă, pe sub apă, pe sub munți, în zone seismice...
Întreprinderea și-a luat cu adevărat avânt în anii ’60, când a inventat o tehnologie revoluționară de stabilizare a oleoductelor în permafrost, acel tip de sol înghețat aproape tot anul... și când a început exporturile, în plin Război Rece, atât în Siberia, cât și în Alaska...
Leonce de Carville, în labirintul alb al spitalului Belfort-Montbeliard, își păstră asupră-i masca de demnitate care impresionă întreg personalul aferat și hăituit de jurnaliști.
- Urmați-ne, indică o infirmieră grăbită.
- Unde este?
- În creșă. Liniștiți-vă. E bine...
Întreprinderea și-a luat cu adevărat avânt în anii ’60, când a inventat o tehnologie revoluționară de stabilizare a oleoductelor în permafrost, acel tip de sol înghețat aproape tot anul... și când a început exporturile, în plin Război Rece, atât în Siberia, cât și în Alaska...
Leonce de Carville, în labirintul alb al spitalului Belfort-Montbeliard, își păstră asupră-i masca de demnitate care impresionă întreg personalul aferat și hăituit de jurnaliști.
- Urmați-ne, indică o infirmieră grăbită.
- Unde este?
- În creșă. Liniștiți-vă. E bine...
- Cine o supraveghează?
Infirmiera ezită, un pic surprinsă. Își bâigui răspunsul:
Infirmiera ezită, un pic surprinsă. Își bâigui răspunsul:
- Do... doctorul Morange. El era de gardă, în noaptea respectivă...
Privirea lui Leonce de Carville deveni atât de temută, că nu fu nevoie să rostească o vorbuliță pentru ca infirmiera să precizeze:
- Ați avut noroc, domnule de Carville. E unul dintre specialiștii noștri cei mai reputați. Este încă aici. Puteți să-l întrebați orice...
Leonce de Carville afișă un rictus ușor, care putea semnifica la fel de bine satisfacția sau vigilența. Continuă să meargă cu pas hotărât, fără nicio șovăire. Avură grijă să degajeze, înaintea lui, culoarele aglomerate.
În noaptea precedentă, industriașul își pierduse în tragedia de pe Mont Terrible unicul fiu și nora. El, marele industriaș atotștiutor, își împinsese fiul, cu doi ani înainte, să ia conducerea filialei turce a întreprinderii familiei de Carville. Era un secret cunoscut de toți că tânărul Alexandre de Carville era programat să-i urmeze tatălui său la cârma multinaționalei. Succesiunea trebuia să aibă loc în chip firesc.
Alexandre de Carville își făcea mâna cu brio în Turcia, unde, în afara formării sale solide la Politehnică, își punea în valoare diploma de Științe Politice. Trebuia să trateze pe rând, în funcție de schimbările de regim, fie cu Turcia militară, fie cu cea democratică... Obiectivul final era miza cea mai importantă a întregii întreprinderi Carville, contractul decisiv pentru deceniile viitoare: Alexandre de Carville se exilase cu tot cu familie în Turcia pentru a negocia în direct oleoductul Taku-Tbilisi-Ceyhan, cel de-al doilea ca lungime din lume, întins pe aproape două mii de kilometri, de la Marea Caspică la Marea Mediterană, deci mai mult de o mie de kilometri în Turcia până în micul port Ceyhan, în sud-estul coastei mediteraneene turcești, aproape de frontiera cu Siria, unde familia lui Alexandre de Carville își instalase tabăra de vară.
Privirea lui Leonce de Carville deveni atât de temută, că nu fu nevoie să rostească o vorbuliță pentru ca infirmiera să precizeze:
- Ați avut noroc, domnule de Carville. E unul dintre specialiștii noștri cei mai reputați. Este încă aici. Puteți să-l întrebați orice...
Leonce de Carville afișă un rictus ușor, care putea semnifica la fel de bine satisfacția sau vigilența. Continuă să meargă cu pas hotărât, fără nicio șovăire. Avură grijă să degajeze, înaintea lui, culoarele aglomerate.
În noaptea precedentă, industriașul își pierduse în tragedia de pe Mont Terrible unicul fiu și nora. El, marele industriaș atotștiutor, își împinsese fiul, cu doi ani înainte, să ia conducerea filialei turce a întreprinderii familiei de Carville. Era un secret cunoscut de toți că tânărul Alexandre de Carville era programat să-i urmeze tatălui său la cârma multinaționalei. Succesiunea trebuia să aibă loc în chip firesc.
Alexandre de Carville își făcea mâna cu brio în Turcia, unde, în afara formării sale solide la Politehnică, își punea în valoare diploma de Științe Politice. Trebuia să trateze pe rând, în funcție de schimbările de regim, fie cu Turcia militară, fie cu cea democratică... Obiectivul final era miza cea mai importantă a întregii întreprinderi Carville, contractul decisiv pentru deceniile viitoare: Alexandre de Carville se exilase cu tot cu familie în Turcia pentru a negocia în direct oleoductul Taku-Tbilisi-Ceyhan, cel de-al doilea ca lungime din lume, întins pe aproape două mii de kilometri, de la Marea Caspică la Marea Mediterană, deci mai mult de o mie de kilometri în Turcia până în micul port Ceyhan, în sud-estul coastei mediteraneene turcești, aproape de frontiera cu Siria, unde familia lui Alexandre de Carville își instalase tabăra de vară.
O negociere de durată: de doi ani, afacerea bătea pasul pe loc. Alexandre de Carville trăia majoritatea anului în Turcia, cu soția lui Veronique și fiica lor Malvina, care la vremea aceea avea șase ani, dintre care doi petrecuți în Turcia. De când Veronique rămăsese însărcinată, nu se mai întorsese în Franța: sănătatea ei fragilă îi complica sarcina, fusese sfătuită să evite deplasările, iar avionul îi era de-a dreptul interzis...
Nașterea se petrecuse totuși cu bine, la Bakirkoy, cea mai mare maternitate privată din Istanbul, iar mica Malvina putu să-și strângă în brațe cu devoțiune surioara, pe Lyse-Rose... Leonce de Carville și soția lui, Mathilde, rămași în Franța, au primit un ferpar drăguț și o fotografie cam neclară a nepoțelei lor. Nu era nicio grabă. Regăsirea întregii familii era prevăzută pentru Crăciunul anului 1980.
Malvina de Carville a plecat spre Franța, ca în fiecare an, la începutul vacanței de Crăciun, cu o săptămână înaintea părinților ei. Restul familiei,Alexandre, Veronique și micuța Lyse-Rose, trebuia să li se alăture câteva zile mai târziu, cu zborul Istanbul-Paris de seară, în 23 decembrie... Serbarea era deja programată la familia de Carville, în imensa reședință de la Coupvray, pe malurile Marnei. În cinstea surorii ei, Malvina, un ghemotoc adorabil de șase ani, brunetă, șmecheră și irezistibilă, care comanda ca
un general și în Turcia, și în Franța unei armate de servitori, decorase cu pompoane roz și alb tot drumul de la holul de intrare până la camera lui Lyse-Rose, inclusiv scara cea mare din lemn de cireș.
Malvina de Carville...
Îngăduiți-mi să mă abat pentru câteva rânduri de la lungul drum al lui Leonce de Carville pe culoarele spitalului Montbeliard și să v-o prezint pe Malvina. Este important. Veți înțelege.
Așadar, Malvina de Carville.
Iată una care cred nu m-a înghițit niciodată... Și nu exagerez deloc. Curios lucru, reciproca este valabilă. Degeaba încerc să mă conving că n-are nicio vină în nebunia ei, că fără toată această tragedie ar fi devenit fără îndoială o femeie splendidă și seducătoare, o burgheză născută într-o familie bună, apoi intrată, prin căsătorie, într-o altă familie bună... Cu toate acestea, de-a lungul anilor, cu obsesiile ei din ce în ce mai mari, copilița asta m-a speriat întotdeauna de moarte...Spre deosebire de bunica ei, n-a avut niciodată încredere în mine; pesemne simțea că o consideram un soi de monstru. Da, un monstru! Exact ceea ce adorabila copiliță a devenit, cu timpul. O creatură urâtă, acrită și inconsolabilă...
Dar să trecem mai departe. Încă nu este momentul să vorbim despre asta... Cu puțin ghinion, carnetul meu de note ar putea ajunge în mâinile acestei furii, și cine mai știe atunci ce reacție ar putea trezi în ea lectura acestor rânduri!
un general și în Turcia, și în Franța unei armate de servitori, decorase cu pompoane roz și alb tot drumul de la holul de intrare până la camera lui Lyse-Rose, inclusiv scara cea mare din lemn de cireș.
Malvina de Carville...
Îngăduiți-mi să mă abat pentru câteva rânduri de la lungul drum al lui Leonce de Carville pe culoarele spitalului Montbeliard și să v-o prezint pe Malvina. Este important. Veți înțelege.
Așadar, Malvina de Carville.
Iată una care cred nu m-a înghițit niciodată... Și nu exagerez deloc. Curios lucru, reciproca este valabilă. Degeaba încerc să mă conving că n-are nicio vină în nebunia ei, că fără toată această tragedie ar fi devenit fără îndoială o femeie splendidă și seducătoare, o burgheză născută într-o familie bună, apoi intrată, prin căsătorie, într-o altă familie bună... Cu toate acestea, de-a lungul anilor, cu obsesiile ei din ce în ce mai mari, copilița asta m-a speriat întotdeauna de moarte...Spre deosebire de bunica ei, n-a avut niciodată încredere în mine; pesemne simțea că o consideram un soi de monstru. Da, un monstru! Exact ceea ce adorabila copiliță a devenit, cu timpul. O creatură urâtă, acrită și inconsolabilă...
Dar să trecem mai departe. Încă nu este momentul să vorbim despre asta... Cu puțin ghinion, carnetul meu de note ar putea ajunge în mâinile acestei furii, și cine mai știe atunci ce reacție ar putea trezi în ea lectura acestor rânduri!
Să revenim mai degrabă la ce a făcut-o să-și piardă mințile. Miracolul.
Simulacrul de miracol, mai precis.
În centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard, Leonce de Carville își păstră acel soi de distanță pe care, măcar odată, nimeni din jurul lui nu o consideră răceală, ci pudoare. Rămase stoic, chiar când îi fu prezentată pentru prima dată nepoțica, în spatele unui geam care făcea să nu i se audă plânsetele.
Simulacrul de miracol, mai precis.
În centrul spitalicesc Belfort-Montbeliard, Leonce de Carville își păstră acel soi de distanță pe care, măcar odată, nimeni din jurul lui nu o consideră răceală, ci pudoare. Rămase stoic, chiar când îi fu prezentată pentru prima dată nepoțica, în spatele unui geam care făcea să nu i se audă plânsetele.
- Ea este, spuse infirmiera. Primul pătuț, chiar în fața dumneavoastră.
- Mulțumesc.
Tonul era sobru, calm, stăpânit. Infirmiera se îndepărtă trei pași. Aflase că Lyse-Rose era tot ce-i mai rămăsese lui Leonce deCarville...
În clipa aceea, credința remarcabilului industriaș fu pesemne zdruncinată. Sau cel puțin clătinată... Bineînțeles, Leonce nu era un catolic la fel de fervent ca soția lui, Mathilde. El nu era credincios decât ca urmare a convertirii, a sociabilității, pentru ca omul de știință rațional să nu producă o prea mare dezordine printre rudele sale prin alianță și în influenta societate confesională de binefacere din Coupvray.
În clipa aceea, credința remarcabilului industriaș fu pesemne zdruncinată. Sau cel puțin clătinată... Bineînțeles, Leonce nu era un catolic la fel de fervent ca soția lui, Mathilde. El nu era credincios decât ca urmare a convertirii, a sociabilității, pentru ca omul de știință rațional să nu producă o prea mare dezordine printre rudele sale prin alianță și în influenta societate confesională de binefacere din Coupvray.
Dar în astfel de clipe probabil ar fi fost greu, chiar și pentru cel mai rațional dintre oameni, să nu se gândească la lumea de dincolo. Să nu fie sfâșiat între mânia împotriva unui Dumnezeu crud care îi răpise unicul fiu și recunoștința, iertarea față de un Dumnezeu meschin care din remușcare, poate ca o compensație, acceptă să-i salveze nepoțica. Doar pe ea...
Lyse-Rose plângea în tăcere în cușca ei de sticlă.
- Este un miracol, strecură, în spatele lui, doctorul Morange, un medic cu bluză albă și surâs de preot.
Avea același surâs când l-am întâlnit și când mi-a povestit totul, câțiva ani mai târziu.
- Este un miracol, strecură, în spatele lui, doctorul Morange, un medic cu bluză albă și surâs de preot.
Avea același surâs când l-am întâlnit și când mi-a povestit totul, câțiva ani mai târziu.
- Se simte miraculos de bine. Nu are absolut nicio sechelă. Doar o ținem puțin sub observație, ca să fim siguri, dar s-a recuperat deja perfect. Vă asigur, ține de domeniul miracolului...
Îți mulțumesc ție, celui de sus, probabil că gândi, totuși, Leonce de Carville.
În clipa aceea o infirmieră veni după șeful de gardă. Era chemat la telefon. Da, urgent. Urgent și foarte straniu. Doctorul Morange îl lăsă pe Leonce de Carville în fața cuștii de sticlă în care i se zbătea nepoțica.
Singur, va putea în sfârșit să verse o lacrimă, își spuse medicul, căruia, ca tuturor, îi plăceau tragediile care se termină cu bine, sau care cel puțin se termină mai bine decât au început. Încă emoționat, apucă receptorul pe care i-l întindea infirmiera.
Vocea din aparat părea că vine de la capătul lumii, un amestec de gravitate și de grabă.
Îți mulțumesc ție, celui de sus, probabil că gândi, totuși, Leonce de Carville.
În clipa aceea o infirmieră veni după șeful de gardă. Era chemat la telefon. Da, urgent. Urgent și foarte straniu. Doctorul Morange îl lăsă pe Leonce de Carville în fața cuștii de sticlă în care i se zbătea nepoțica.
Singur, va putea în sfârșit să verse o lacrimă, își spuse medicul, căruia, ca tuturor, îi plăceau tragediile care se termină cu bine, sau care cel puțin se termină mai bine decât au început. Încă emoționat, apucă receptorul pe care i-l întindea infirmiera.
Vocea din aparat părea că vine de la capătul lumii, un amestec de gravitate și de grabă.
- Bună ziua, doctore, sunt bunicul fetiței din avion. Știți, catastrofa din Munții Jura, de azi-noapte. Centrala mi-a făcut legătura către dumneavoastră... Cum se simte?
- Bine... Foarte bine, liniștiți-vă, totul este din ce în ce mai bine. Cred chiar că va putea fi externată în câteva zile. De altfel, bunicul ei din partea tatălui a sosit deja. Dacă doriți să vi-l dau la telefon...
Urmă o clipă de tăcere. Din acel moment, medicul simți că ceva nu era în regulă.
Urmă o clipă de tăcere. Din acel moment, medicul simți că ceva nu era în regulă.
- Doctore... Îmi pare foarte rău, dar vă înșelați... Eu sunt bunicul bebelușei din partea tatălui. Iar nepoțica mea n-are bunic din partea mamei, nora mea era orfană...
Doctorul Morange simți mici înțepături nervoase, agitate, în degete. Își închipuia, în mare viteză, explicații peste explicații.Creierul deja îi fierbea. O farsă? Șiretenia unui ziarist avid de informații? Avea nevoie de mai multe precizări.
Doctorul Morange simți mici înțepături nervoase, agitate, în degete. Își închipuia, în mare viteză, explicații peste explicații.Creierul deja îi fierbea. O farsă? Șiretenia unui ziarist avid de informații? Avea nevoie de mai multe precizări.
- Vorbiți despre catastrofa zborului Istanbul-Paris, de azi-noapte? Despre fetița salvată ca prin minune? Despre micuțaLyse-Rose?
- Nu, doctore...
Medicul simți din vocea interlocutorului său că acesta scotea un imens suspin de ușurare.
- Nu, doctore, continuă liniștită vocea, e o neînțelegere. Bebelușa supraviețuitoare nu se numește Lyse-Rose... O cheamă Emilie.
Broboane de sudoare apăruseră pe fruntea medicului, nu i se întâmplase așa ceva niciodată, nici chiar în blocul operator.
- Domnule, îmi pare foarte rău, e imposibil. Bunicul copilului, domnul de Carville, este aici, în spital, chiar în această clipă. O privește, a recunoscut-o, susține că o cheamă Lyse-Rose...
Urmă apoi o tăcere încurcată, de ambele părți ale liniei telefonice.
Medicul simți din vocea interlocutorului său că acesta scotea un imens suspin de ușurare.
- Nu, doctore, continuă liniștită vocea, e o neînțelegere. Bebelușa supraviețuitoare nu se numește Lyse-Rose... O cheamă Emilie.
Broboane de sudoare apăruseră pe fruntea medicului, nu i se întâmplase așa ceva niciodată, nici chiar în blocul operator.
- Domnule, îmi pare foarte rău, e imposibil. Bunicul copilului, domnul de Carville, este aici, în spital, chiar în această clipă. O privește, a recunoscut-o, susține că o cheamă Lyse-Rose...
Urmă apoi o tăcere încurcată, de ambele părți ale liniei telefonice.
- Dumneavoastră... locuiți departe de Montbeliard? încercă medicul.
- La Dieppe... În departamentul Haute-Normandie.
- A... Și... și cred că, mai bine... domnule?
Medicul câștiga timp, cu stângăcie.
Medicul câștiga timp, cu stângăcie.
- Vitral. Pierre Vitral...
- Ei bine, domnule Vitral, cred că cel mai simplu e să telefonați la comisariatul din Montbeliard. Cred că tocmai acum verifică identitatea pasagerilor. Nu vă pot spune mai multe... Vă vor informa ei, fără îndoială. Vă vor furniza toate răspunsurile...
Brusc, medicul fu supărat pe sine pentru că se juca astfel de-a funcționarii, redirecționând un biet tip deznădăjduit la ghișeul din față. Simțea bine că la celălalt capăt al firului, la Dieppe, odată receptorul pus în furcă, celălalt avea să se prăbușească, de parcă nepoțica i-ar fi fost ucisă a doua oară. Dar se liniști rapid.
Nu era treaba lui câtuși de puțin, la urma urmei. Întreaga poveste era ridicolă. Tipul pesemne că se înșela.
Închiseră.
Medicul se întrebă atunci dacă trebuia să-i vorbească despre acest apel straniu lui Leonce de Carville.
Pierre Vitral lăsă încet receptorul în furcă. Soția lui, Nicole, stătea în picioare alături de el, neliniștită:
- Deci, Emilie e bine? Ce-au spus?
Soțul ei o privi cu o tandrețe infinită, așa cum încă știa s-o facă atât de bine.
Vorbi cu blândețe, de parcă ar fi fost din vina lui:
Brusc, medicul fu supărat pe sine pentru că se juca astfel de-a funcționarii, redirecționând un biet tip deznădăjduit la ghișeul din față. Simțea bine că la celălalt capăt al firului, la Dieppe, odată receptorul pus în furcă, celălalt avea să se prăbușească, de parcă nepoțica i-ar fi fost ucisă a doua oară. Dar se liniști rapid.
Nu era treaba lui câtuși de puțin, la urma urmei. Întreaga poveste era ridicolă. Tipul pesemne că se înșela.
Închiseră.
Medicul se întrebă atunci dacă trebuia să-i vorbească despre acest apel straniu lui Leonce de Carville.
Pierre Vitral lăsă încet receptorul în furcă. Soția lui, Nicole, stătea în picioare alături de el, neliniștită:
- Deci, Emilie e bine? Ce-au spus?
Soțul ei o privi cu o tandrețe infinită, așa cum încă știa s-o facă atât de bine.
Vorbi cu blândețe, de parcă ar fi fost din vina lui:
- Au spus că bebelușa care a supraviețuit se numește Lyse-Rose, nu Emilie...
Nicole și Pierre Vitral nu spuseră nimic un lung răstimp. Viața nu-l răsfățase nici pe unul, nici pe celălalt. Adunarea laolaltă a două lipse de noroc este uneori o ecuație pozitivă, ca atunci când se adaugă două semne minus. În doi, ținuseră piept lipsei de bani, loviturilor sorții, bolilor, vieții de zi cu zi. Fără să se văicărească vreodată. Mereu e la fel: dacă nu faci gât, nu obții nimic... Și cum alde Vitral nu se manifestaseră vreodată împotriva vieții, aceasta nu se sfiise să-i umple cu prisosul și de nefericire. Pierre și Nicole Vitral își paradiseră sănătatea, Pierre spinarea, iar Nicole plămânii, timp de peste douăzeci de ani, vânzând cartofi prăjiți, cârnați și alte preparate la grătar într-un Citroen de tip H roșu cu oranj, special amenajat, pe litoralul din Dieppe și pe toate plajele din nordul Franței, în funcție de evenimente, de festivaluri, de vreme... rar îngăduitoare. Își făcuseră timp să facă doi copii pentru a-i da cu sâc vieții, iar ea le luase unul înapoi, pe Nicolas, pe motoretă, la Criel-sur-Mer, într-o seară ploioasă.
Nenorocul se ținea scai de ei și totuși, pentru prima oară, abia acum două luni, câștigaseră ceva: un sejur de cincisprezece zile la Bodrum-Gumbet.
Bodrum-Gumbet? Pe unde vine asta, Bodrum-Gumbet?
În Turcia, o peninsulă care înaintează în Marea Mediterană, mărginită de hoteluri-cluburi de patru stele, cu picioarele șezlongului în apă transparentă. Cu toate cheltuielile plătite. Un adevărat hotel de lux! Câștigaseră din întâmplare, la un concurs, din mila unui simplu buletin depus într-un borcan de sticlă în Carrefour, în timpul perioadei de reduceri. Biletul fiului lor, Pascal, fusese extras.
Nu exista decât o constrângere: trebuia să plece înainte de sfârșitul anului 1980.
Atâta că nu prea le convenea cu adevărat... Pascal și Stephanie, soția lui, deveniseră, în urmă cu abia două luni, părinții unei micuțe adorabile, Emilie.
Pentru Marc, fiul lor mai mare, care avea deja doi ani, nu era o problemă, putea rămâne la bunici pe durata călătoriei. Dar pentru micuța Emilie, era mai complicat, Stephanie încă o alăpta, și oricum n-avea niciun chef să stea departe de fiica ei, timp de cincisprezece zile...Biletele erau nominale, nu puteau fi schimbate... Fie pierdeau călătoria, fie plecau împreună cu micuța.
Și au plecat. Nu mai luaseră niciodată avionul. Stephanie era o tânără femeie a cărei fantezie îi stăruia în ochii zâmbitori, care-și închipuia lumea ca pe un măr mare, numai bun de mușcat. Un fruct pe care-l credea oprit, într-un mic paradis.
S-au gândit că nu trebuie să întoarcă spatele norocului când în sfârșit le surâdea.
Ar fi trebuit să nu se încreadă, niciodată nu trebuie să te încrezi în surâsuri. Pascal, Stephanie și Emilie ar fi trebuit să aterizeze la Roissy în 23 decembrie, apoi să rămână o zi la Paris, pentru a admira vitrinele de Crăciun. Încă o fantezie de-a lui Stéphanie, care era orfană, adorabilă și adorată de toată familia Vitral.
Nicole și Pierre Vitral nu spuseră nimic un lung răstimp. Viața nu-l răsfățase nici pe unul, nici pe celălalt. Adunarea laolaltă a două lipse de noroc este uneori o ecuație pozitivă, ca atunci când se adaugă două semne minus. În doi, ținuseră piept lipsei de bani, loviturilor sorții, bolilor, vieții de zi cu zi. Fără să se văicărească vreodată. Mereu e la fel: dacă nu faci gât, nu obții nimic... Și cum alde Vitral nu se manifestaseră vreodată împotriva vieții, aceasta nu se sfiise să-i umple cu prisosul și de nefericire. Pierre și Nicole Vitral își paradiseră sănătatea, Pierre spinarea, iar Nicole plămânii, timp de peste douăzeci de ani, vânzând cartofi prăjiți, cârnați și alte preparate la grătar într-un Citroen de tip H roșu cu oranj, special amenajat, pe litoralul din Dieppe și pe toate plajele din nordul Franței, în funcție de evenimente, de festivaluri, de vreme... rar îngăduitoare. Își făcuseră timp să facă doi copii pentru a-i da cu sâc vieții, iar ea le luase unul înapoi, pe Nicolas, pe motoretă, la Criel-sur-Mer, într-o seară ploioasă.
Nenorocul se ținea scai de ei și totuși, pentru prima oară, abia acum două luni, câștigaseră ceva: un sejur de cincisprezece zile la Bodrum-Gumbet.
Bodrum-Gumbet? Pe unde vine asta, Bodrum-Gumbet?
În Turcia, o peninsulă care înaintează în Marea Mediterană, mărginită de hoteluri-cluburi de patru stele, cu picioarele șezlongului în apă transparentă. Cu toate cheltuielile plătite. Un adevărat hotel de lux! Câștigaseră din întâmplare, la un concurs, din mila unui simplu buletin depus într-un borcan de sticlă în Carrefour, în timpul perioadei de reduceri. Biletul fiului lor, Pascal, fusese extras.
Nu exista decât o constrângere: trebuia să plece înainte de sfârșitul anului 1980.
Atâta că nu prea le convenea cu adevărat... Pascal și Stephanie, soția lui, deveniseră, în urmă cu abia două luni, părinții unei micuțe adorabile, Emilie.
Pentru Marc, fiul lor mai mare, care avea deja doi ani, nu era o problemă, putea rămâne la bunici pe durata călătoriei. Dar pentru micuța Emilie, era mai complicat, Stephanie încă o alăpta, și oricum n-avea niciun chef să stea departe de fiica ei, timp de cincisprezece zile...Biletele erau nominale, nu puteau fi schimbate... Fie pierdeau călătoria, fie plecau împreună cu micuța.
Și au plecat. Nu mai luaseră niciodată avionul. Stephanie era o tânără femeie a cărei fantezie îi stăruia în ochii zâmbitori, care-și închipuia lumea ca pe un măr mare, numai bun de mușcat. Un fruct pe care-l credea oprit, într-un mic paradis.
S-au gândit că nu trebuie să întoarcă spatele norocului când în sfârșit le surâdea.
Ar fi trebuit să nu se încreadă, niciodată nu trebuie să te încrezi în surâsuri. Pascal, Stephanie și Emilie ar fi trebuit să aterizeze la Roissy în 23 decembrie, apoi să rămână o zi la Paris, pentru a admira vitrinele de Crăciun. Încă o fantezie de-a lui Stéphanie, care era orfană, adorabilă și adorată de toată familia Vitral.
Stephanie le întorcea dragostea cu supra măsură, în fond, ea nu avea nevoie de călătoria în Turcia pentru a fi fericită.Basmul ei erau Marc și Émilie, ghemotoacele ei dragi, cu tatăl lor și cu bunicii pentru a-i răsfăța.
Pierre și Nicole Vitral aflaseră despre dramă împreună, ascultând grupajul informativ de la radio de pe France Inter, la ora șapte.
Ca în fiecare dimineață.
Față în față, de fiecare parte a măsuței ticsite din bucătărie. Multă vreme, cele două boluri din gresie, de cafea pentru Pierre și de ceai pentru Nicole, rămaseră acolo, înghețate, abia atinse, fără o încrețitură, stupide, încremenite de acea secundă care împăia viața în căscioara de pescari de pe rue Pocholle, în cartierul Pollet, vechiul cartier pescăresc așezat ca o insulă în mijlocul portului Dieppe.
Pierre și Nicole Vitral aflaseră despre dramă împreună, ascultând grupajul informativ de la radio de pe France Inter, la ora șapte.
Ca în fiecare dimineață.
Față în față, de fiecare parte a măsuței ticsite din bucătărie. Multă vreme, cele două boluri din gresie, de cafea pentru Pierre și de ceai pentru Nicole, rămaseră acolo, înghețate, abia atinse, fără o încrețitură, stupide, încremenite de acea secundă care împăia viața în căscioara de pescari de pe rue Pocholle, în cartierul Pollet, vechiul cartier pescăresc așezat ca o insulă în mijlocul portului Dieppe.
- De ce Lyse-Rose? urlă brusc Nicole Vitral.
Toate casele de pe stradă erau perete în perete. Fundătura se rezuma la vreo zece fațade gemene. Toată lumea auzea tot. Țipătul lui Nicole străbătu zidurile.
- De ce copilul s-ar numi Lyse-Rose? Aud? Cine le-a spus? Poate bebelușa? Le-a zis pompierilor cum o cheamă!? O bebelușă de trei luni în avion, o fetiță cu ochi albaștri... Este Emilie a noastră! Trăiește. Cine poate să spună că nu-i așa? Cum pot să spună că nu-i așa? Fac aranjamente pentru că doar ea mai trăiește, vor să ne-o fure pentru că doar ea a supraviețuit...
Nicole avea lacrimi în ochi. Unii vecini începeau să iasă pe stradă, în pofida frigului. Femeia se prăbuși în brațele soțului.
Toate casele de pe stradă erau perete în perete. Fundătura se rezuma la vreo zece fațade gemene. Toată lumea auzea tot. Țipătul lui Nicole străbătu zidurile.
- De ce copilul s-ar numi Lyse-Rose? Aud? Cine le-a spus? Poate bebelușa? Le-a zis pompierilor cum o cheamă!? O bebelușă de trei luni în avion, o fetiță cu ochi albaștri... Este Emilie a noastră! Trăiește. Cine poate să spună că nu-i așa? Cum pot să spună că nu-i așa? Fac aranjamente pentru că doar ea mai trăiește, vor să ne-o fure pentru că doar ea a supraviețuit...
Nicole avea lacrimi în ochi. Unii vecini începeau să iasă pe stradă, în pofida frigului. Femeia se prăbuși în brațele soțului.
- Nu, Pierre al meu. Promite-mi... Nu, Pierre al meu, nu ne vor lua nepoțica, n-a scăpat ea din avion ca să ne-o fure ei.Promite-mi.
În cămăruța care se învecina cu salonul, trezit brusc de țipătul bunicii lui, micuțul Marc Vitral, de la înălțimea celor doi anișori ai săi, începu să urle. Cu toate că nu putea înțelege, ba chiar nu va păstra nicio amintire din acea dimineață nenorocită.
În cămăruța care se învecina cu salonul, trezit brusc de țipătul bunicii lui, micuțul Marc Vitral, de la înălțimea celor doi anișori ai săi, începu să urle. Cu toate că nu putea înțelege, ba chiar nu va păstra nicio amintire din acea dimineață nenorocită.
2 octombrie 1998, ora 9.24
Marc ridică ochii din carnetul lui Grand-Duc. Emoționat până la lacrimi.
Nu, bineînțeles, nu păstrase nicio amintire a acelei dimineți nenorocite. Până să citească povestea...
Să descopere, astfel, fiecare detaliu din drama copilăriei lui avea ceva straniu, ireal.
Agitația din jurul său, în barul Lénine, îl zăpăcea. Cei cinci tipi din asociația studențească ieșiseră, la fel de hilari, trântind ușa de sticlă după ei. Mâna lui Marc îi alunecă peste față, ștergând cu discreție lacrimile din colțul ochilor. Respiră lent, făcând apel la rațiune. La urma urmei, cunoștea deja aproape toate elementele poveștii. Ale poveștii vieții lui.
Aproape toate...
9.25, după pendula Martini.
Și era de-abia la început.
6
2 octombrie 1998, ora 9.17
Malvina de Carville ciocăni în geam cu țeava revolverului ei MauserL110.
Libelulele abia reacționară. Doar cea mai mare, cu corpul proeminent, reflexii roșiatice și aripi gigantice, încercă să se ridice câțiva centimetri, înainte de a cădea din nou pe fundul vivariului, prinsă între trupurile celorlalte insecte deja moarte, cu zecile.Nicio clipă Malvina de Carville nu încercă nevoia de a rebranșa oxigenarea din vivariu sau de a ridica capacul de sticlă pentru a lăsa supraviețuitoarele să scape. Prefera să observe agonia gâzelor.La urma urmelor, cecatomba nu era opera ei.
Ciocăni din nou în geam cu țeava revolverului, cu mai multă violență. Era fascinată de eforturile disperate ale insectelor de a-și agita aripile îngreunate în aerul lipsit de oxigen, la fiecare zguduire a pereților vivariului.
Malvina rămase astfel minute îndelungate. Puteau să crape toate libelulele!
Puțin îi păsa. Nu pentru ele venise. Ci pentru Lyse-Rose. Libelula ei. Singura și unica. Malvina înaintă în încăpere. Oglinda din salon o luă prin surprindere, întorcându-i imaginea.Nu se putu împiedica să-și observe reflexia. Un frison de dezgust o străbătu. Își detesta bareta albă care îi despărțea în două rânduri, chiar pe mijloc, părul drept și lung; își detesta puloverul de lână azuriu cu guler de dantelă; își detesta trunchiul fără sâni, brațele slăbănoage, trupul de patruzeci de kile.
Pe stradă, trecătorii o luau drept o fată de cincisprezece ani...Cel puțin din spate. Din față, cunoștea bine surpriza din ochii lor, când dădeau nas în nas, stupefiați, cu o fată cu trăsături de bătrână; o fată îmbătrânită, de douăzeci și patru de ani, îmbrăcată ca în anii cincizeci.
Puțin îi păsa.
Îi dădea dracului pe toți, pe toți cei care îi spuneau același lucru de optsprezece ani, pe cei aproape zece psihologi, cei mai buni, pe care-i epuizase rând pe rând, pe pedopsihiatri, pe nutriționiști, pe specialiștii în nu știu ce... Și pe bunică-sa, de asemenea.Le știa pisălogeala pe de rost. Refuz de creștere... Refuz de îngrășare. Refuz de îmbătrânire. Refuz de a ține doliu. Refuz de a o uita pe Lyse-Rose.
Lyse-Rose.
A ține doliu, a o uita...
Altfel spus, a o ucide...
Se întoarse și merse către șemineu. Probabil că păși peste cadavru. Pentru nimic în lume n-ar fi lăsat Mauserul pe care îl ținea în mâna dreaptă. Nu se știe niciodată. Chiar dacă ticălosul deGrand-Duc nu avea să se mai ridice. Cu un glonț în inimă.
Și capul vârât în șemineu.
Înșfacă vătraiul cu mâna stângă și scociorî neîndemânatic în vatră.
Nimic!
Scursura asta de Credule Grand-Duc nu lăsase nimic în urmă!
Malvina agită tija de fier, din ce în ce mai enervată, lovindu-i chipul lui Grand-Duc, ridicând un nor de fum negru. Trebuia să mai fi rămas vreo urmă, vreun petic de hârtie necalcinat, un indiciu oarecare...
Dar trebuia să admită evidența. Nu răscolea decât minuscule confeti înnegrite. Bibliorafturile zăceau etalate pe parchet. Anii erau înscriși cu marker roșu pe cotor: 1980,1981,1982–1983,1984–1985,1986–1989,1990–1995,1996...
Toate goale, disperant de goale.
O mânie surdă, incontrolabilă, de care se știa în stare, urla înMalvina. Așadar, ticălosul de Crédule Grand-Duc își bătuse joc de ei! Pentru asta îl plătiseră bunicii săi optsprezece ani, pentru asta îi rambursaseră toate notele de cheltuieli, călătoriile, taxele, an după an?
Pentru o grămăjoară de cenușă!
Malvina lăsă vătraiul să cadă pe parchetul ceruit, care însemnă lemnul cu o crestătură neagră. Cu bănuții lor își plătise ticălosul casa, casa asta de burghez chiar în centrul cartierului Butte-aux-Cailles... Cu bănuții lor! Pentru ce, la urma urmei?Pentru a arde toate probele înainte de a-și închide gura. Definitiv!
Strânse tocul Mauserului în pumn.
Malvina de Carville nu încerca mai multă compasiune pentru Grand-Duc decât pentru libelulele moarte în vivariu.
Ba chiar mai puțină.
Avusese parte de ce merita, ticălosul, s-o sfârșească doborât la el acasă, cu nasul, ochii și gura în jarul încă fierbinte al propriilor minciuni. Își asumase niște riscuri, voise să joace un joc dublu.Pierduse. Ea, una, nu avea să-i plângă soarta. Singurul lucru pe care-lregreta, la urma urmei, era că de-acum înainte detectivul nu va mai putea să vorbească... Dar ea nu-și va abandona misiunea, cu atât mai puțin acum. Nu-și va lăsa de izbeliște surioara. Pentru ea era aici, ca întotdeauna.
Lyse-Rose a ei, libelula ei. Trebuia să-și continue căutarea. Trebuia să găsească. Carnetul, de exemplu, carnetul de însemnări al lui Credule Grand-Duc, așternute zilnic, în toți acești ani. Un caiet cu coperta verde-pal, din câte aflase. Oare unde-l băgase, carnetul? Cui i-l putuse încredința?
Malvina înaintă până la bucătărie. Aruncă o privire de jur împrejur. Totul părea curat și ordonat. O cârpă albastră atârna într-un cui. Oricum, scotocise deja prin fiecare colțișor, zadarnic.Totul era în ordine în bucătărie și în celelalte încăperi.
Grand-Duc fusese un tip meticulos.
La naiba!
Coșmelia asta era o fundătură. Trebuia să se mai gândească.
Malvinei îi veni în minte din nou telefonul dat de Grand-Duc bunicii ei, cu o zi înainte. Pretindea că a găsit ceva. În sfârșit!După toți acești ani, chiar în seara majoratului lui Lyse-Rose.Ba și mai și. Cu câteva minute înainte de miezul nopții.
Marc ridică ochii din carnetul lui Grand-Duc. Emoționat până la lacrimi.
Nu, bineînțeles, nu păstrase nicio amintire a acelei dimineți nenorocite. Până să citească povestea...
Să descopere, astfel, fiecare detaliu din drama copilăriei lui avea ceva straniu, ireal.
Agitația din jurul său, în barul Lénine, îl zăpăcea. Cei cinci tipi din asociația studențească ieșiseră, la fel de hilari, trântind ușa de sticlă după ei. Mâna lui Marc îi alunecă peste față, ștergând cu discreție lacrimile din colțul ochilor. Respiră lent, făcând apel la rațiune. La urma urmei, cunoștea deja aproape toate elementele poveștii. Ale poveștii vieții lui.
Aproape toate...
9.25, după pendula Martini.
Și era de-abia la început.
6
2 octombrie 1998, ora 9.17
Malvina de Carville ciocăni în geam cu țeava revolverului ei MauserL110.
Libelulele abia reacționară. Doar cea mai mare, cu corpul proeminent, reflexii roșiatice și aripi gigantice, încercă să se ridice câțiva centimetri, înainte de a cădea din nou pe fundul vivariului, prinsă între trupurile celorlalte insecte deja moarte, cu zecile.Nicio clipă Malvina de Carville nu încercă nevoia de a rebranșa oxigenarea din vivariu sau de a ridica capacul de sticlă pentru a lăsa supraviețuitoarele să scape. Prefera să observe agonia gâzelor.La urma urmelor, cecatomba nu era opera ei.
Ciocăni din nou în geam cu țeava revolverului, cu mai multă violență. Era fascinată de eforturile disperate ale insectelor de a-și agita aripile îngreunate în aerul lipsit de oxigen, la fiecare zguduire a pereților vivariului.
Malvina rămase astfel minute îndelungate. Puteau să crape toate libelulele!
Puțin îi păsa. Nu pentru ele venise. Ci pentru Lyse-Rose. Libelula ei. Singura și unica. Malvina înaintă în încăpere. Oglinda din salon o luă prin surprindere, întorcându-i imaginea.Nu se putu împiedica să-și observe reflexia. Un frison de dezgust o străbătu. Își detesta bareta albă care îi despărțea în două rânduri, chiar pe mijloc, părul drept și lung; își detesta puloverul de lână azuriu cu guler de dantelă; își detesta trunchiul fără sâni, brațele slăbănoage, trupul de patruzeci de kile.
Pe stradă, trecătorii o luau drept o fată de cincisprezece ani...Cel puțin din spate. Din față, cunoștea bine surpriza din ochii lor, când dădeau nas în nas, stupefiați, cu o fată cu trăsături de bătrână; o fată îmbătrânită, de douăzeci și patru de ani, îmbrăcată ca în anii cincizeci.
Puțin îi păsa.
Îi dădea dracului pe toți, pe toți cei care îi spuneau același lucru de optsprezece ani, pe cei aproape zece psihologi, cei mai buni, pe care-i epuizase rând pe rând, pe pedopsihiatri, pe nutriționiști, pe specialiștii în nu știu ce... Și pe bunică-sa, de asemenea.Le știa pisălogeala pe de rost. Refuz de creștere... Refuz de îngrășare. Refuz de îmbătrânire. Refuz de a ține doliu. Refuz de a o uita pe Lyse-Rose.
Lyse-Rose.
A ține doliu, a o uita...
Altfel spus, a o ucide...
Se întoarse și merse către șemineu. Probabil că păși peste cadavru. Pentru nimic în lume n-ar fi lăsat Mauserul pe care îl ținea în mâna dreaptă. Nu se știe niciodată. Chiar dacă ticălosul deGrand-Duc nu avea să se mai ridice. Cu un glonț în inimă.
Și capul vârât în șemineu.
Înșfacă vătraiul cu mâna stângă și scociorî neîndemânatic în vatră.
Nimic!
Scursura asta de Credule Grand-Duc nu lăsase nimic în urmă!
Malvina agită tija de fier, din ce în ce mai enervată, lovindu-i chipul lui Grand-Duc, ridicând un nor de fum negru. Trebuia să mai fi rămas vreo urmă, vreun petic de hârtie necalcinat, un indiciu oarecare...
Dar trebuia să admită evidența. Nu răscolea decât minuscule confeti înnegrite. Bibliorafturile zăceau etalate pe parchet. Anii erau înscriși cu marker roșu pe cotor: 1980,1981,1982–1983,1984–1985,1986–1989,1990–1995,1996...
Toate goale, disperant de goale.
O mânie surdă, incontrolabilă, de care se știa în stare, urla înMalvina. Așadar, ticălosul de Crédule Grand-Duc își bătuse joc de ei! Pentru asta îl plătiseră bunicii săi optsprezece ani, pentru asta îi rambursaseră toate notele de cheltuieli, călătoriile, taxele, an după an?
Pentru o grămăjoară de cenușă!
Malvina lăsă vătraiul să cadă pe parchetul ceruit, care însemnă lemnul cu o crestătură neagră. Cu bănuții lor își plătise ticălosul casa, casa asta de burghez chiar în centrul cartierului Butte-aux-Cailles... Cu bănuții lor! Pentru ce, la urma urmei?Pentru a arde toate probele înainte de a-și închide gura. Definitiv!
Strânse tocul Mauserului în pumn.
Malvina de Carville nu încerca mai multă compasiune pentru Grand-Duc decât pentru libelulele moarte în vivariu.
Ba chiar mai puțină.
Avusese parte de ce merita, ticălosul, s-o sfârșească doborât la el acasă, cu nasul, ochii și gura în jarul încă fierbinte al propriilor minciuni. Își asumase niște riscuri, voise să joace un joc dublu.Pierduse. Ea, una, nu avea să-i plângă soarta. Singurul lucru pe care-lregreta, la urma urmei, era că de-acum înainte detectivul nu va mai putea să vorbească... Dar ea nu-și va abandona misiunea, cu atât mai puțin acum. Nu-și va lăsa de izbeliște surioara. Pentru ea era aici, ca întotdeauna.
Lyse-Rose a ei, libelula ei. Trebuia să-și continue căutarea. Trebuia să găsească. Carnetul, de exemplu, carnetul de însemnări al lui Credule Grand-Duc, așternute zilnic, în toți acești ani. Un caiet cu coperta verde-pal, din câte aflase. Oare unde-l băgase, carnetul? Cui i-l putuse încredința?
Malvina înaintă până la bucătărie. Aruncă o privire de jur împrejur. Totul părea curat și ordonat. O cârpă albastră atârna într-un cui. Oricum, scotocise deja prin fiecare colțișor, zadarnic.Totul era în ordine în bucătărie și în celelalte încăperi.
Grand-Duc fusese un tip meticulos.
La naiba!
Coșmelia asta era o fundătură. Trebuia să se mai gândească.
Malvinei îi veni în minte din nou telefonul dat de Grand-Duc bunicii ei, cu o zi înainte. Pretindea că a găsit ceva. În sfârșit!După toți acești ani, chiar în seara majoratului lui Lyse-Rose.Ba și mai și. Cu câteva minute înainte de miezul nopții.
Vorbise despre un vechi ziar, L’Est republicain, despre o revelație pe care ar fi avut-o, optsprezece ani mai târziu, doar deschizându-l!
Ce vorbești!
Mergea la cacealma, ticălosul!
Poate că bunică-sa era în stare să pună botul, odată în plus, dacă-i făcea plăcere să creadă încă în bazaconiile detectivului.Dar nu și ea... Ziarul L’Est republicain. Cu exact optsprezece ani mai târziu? Fix la miezul nopții. Ca din întâmplare...
Patetic.
Doar încercase să câștige timp. Contractul lui se încheia exact în ziua în care Lyse-Rose împlinea optsprezece ani, bănuții aveau să nu mai curgă, voise doar să se mai servească puțin de la robinet, născocind cine știe ce. Bunică-sa, cu habotniciile ei, gata să asculte orice, se încredea prea mult în acest Grand-Duc, care o jucase pe degete în toți acești ani. Malvina observă placa de cupru de pe birou. Credule Grand-Duc, detectiv privat.
Ce nume tâmpit!
Da, crezuse că-i joacă pe degete pe bunicii ei.
Dar nu și pe ea!
Ea era liberă. Lucidă. Ea știuse să-i dibuiască jocul dublu.Grand-Duc îi preferase întotdeauna pe alde Vitral. Era în tabăra lor! Grand-Duc o privise întotdeauna pieziș, ca pe o arătare de bâlci. Se ferea de ea.
Nu îndeajuns!
Malvina aruncă o ultimă privire peste birou, părăsi salonul cu părere de rău și înaintă în micul vestibul al casei. Privirea ei pătrunzătoare scrută umbrelele aranjate într-o vază mare, mantalele agățate de cârlige. Nici aici nu ieșea nimic în evidență.
Nu se putu împiedica să se oprească asupra fotografiilor prinse cu magneți una peste alta, chiar deasupra ferestrei de la intrare.O poză de la căsătoria lui Nazim Ozan, complicele lui Grand-Duc, cu ditai vaca lui de turcoaică; o alta cu Nicole Vitral, bineînțeles, cu țâțele care-i ieșeau din rochia nașparlie de vânzătoare de cartofi prăjiți. Grand-Duc n-avea să-i mai studieze în fiecare dimineață mamelele lu’ madam Vitral, înainte de a ieși din casă, punându-și mantaua și luându-și umbreluța.
Malvina privi distrată celelalte fotografii din vestibul. Peisaje de munte, fără îndoială din Munții Jura. Mont Terrible. Montbeliard.
Își amintea. Recunoscuse bebelușa, pe surioara ei, la spitalul de acolo. Avea șase ani la vremea aceea. Era singurul martor în viață.
Lyse-Rose trăia. I se furase surioara.
Puteau să-i spună orice. Refuz de a ține doliu și tot restul.
Niciodată, niciodată n-o va abandona.
Malvina se strădui să iasă din toropeală, trebuia să redevină activă. Se întoarse în salon, păși din nou peste cadavrul lui Grand-Duc, apoi scrută pentru o ultimă oară șemineul, vivariul, biroul... Intrase în casă prin efracție pe fereastra camerei, pe care o spărsese printre nalbe. Își lăsase amprentele peste tot; poliția va sfârși prin a se arăta, anunțată de vreun vecin. Trebuia să fie prudentă. Nu pentru ea, puțin îi păsa de sine. Ci pentru Lyse-Rose.Trebuia să rămână în libertate, trebuia să-și șteargă urmele prezenței în acea casă, de peste tot. Cu puțin noroc, ar putea remarca un detaliu pe care-l neglijase. De ce nu afurisitul de caiet verde cu însemnări?
Oare ce putuse scrie ticălosul de Grand-Duc în caietul cu pricina? Descoperise cu adevărat ceva, adevărul, în ziar, în ziua în care Lyse-Rose împlinea optsprezece ani?
Ce adevăr?
Era o cacealma?
Putea să-și asume un asemenea risc?
Trebuia să dea de caietul cu pricina...
Mai mult ca sigur, îl va fi încredințat deja familiei Vitral...Înainte de a încasa un glonț în inimă. I s-ar fi potrivit. Ca un fel de cadou de aniversare. Dar dacă am dreptate, caietul se află în mâinile perversului de Marc Vitral. Care chiar îl citește.
7
2 octombrie 1998, ora 9.28
Marc Vitral scrută pendula Martini.
La masa cea mai apropiată, în fața lui, o studentă brunetă răpitoare, cu părul foarte scurt, tuns băiețește, îl mânca din ochi - ocean în care orice alt bărbat s-ar fi scufundat fără șovăire.
Marc își întoarse privirea, insensibil.
Fapt care probabil o incită și mai mult pe frumoasa studentă.Tipul blond pierdut în gândurile lui, în tristețea lui, cu ochii strălucind de lacrimi, privea prin ea ca și când ar fi fost invizibilă. Probabil că întâlnea foarte rar bărbați indiferenți la farmecele ei. Hotărât lucru, nu era atrasă decât de bărbații indisponibili, de fantomele inaccesibile.
Marc relua obsesiv descrierea făcută de Grand-Duc părinților lui, Pascal și Stephanie, despre care nu avea ca amintiri decât niște fotografii vechi. Ridică mâna către Mariam. Chelnerița crezu că voia să-și reclame cadoul în avans, să câștige câteva minute, și se uită cu un aer dezaprobator la pendulă.
- Mariam, îmi aduci un corn? N-am mâncat nimic de dimineață... De obicei Lylie nu-mi dă întâlnire așa devreme!
Mariam afișă un surâs larg, liniștit.
Câteva secunde mai târziu, aducea cornul pe o farfurie. Hărmălaia din barul Lenine devenea asurzitoare. Studenta cu ochi abisali continua să-l fixeze galeș pe Marc, cerșind cu disperare o privire.
Se ostenea degeaba.
Marc rupse jumătate din corn, înfulecând-o dintr-odată.
Ce vorbești!
Mergea la cacealma, ticălosul!
Poate că bunică-sa era în stare să pună botul, odată în plus, dacă-i făcea plăcere să creadă încă în bazaconiile detectivului.Dar nu și ea... Ziarul L’Est republicain. Cu exact optsprezece ani mai târziu? Fix la miezul nopții. Ca din întâmplare...
Patetic.
Doar încercase să câștige timp. Contractul lui se încheia exact în ziua în care Lyse-Rose împlinea optsprezece ani, bănuții aveau să nu mai curgă, voise doar să se mai servească puțin de la robinet, născocind cine știe ce. Bunică-sa, cu habotniciile ei, gata să asculte orice, se încredea prea mult în acest Grand-Duc, care o jucase pe degete în toți acești ani. Malvina observă placa de cupru de pe birou. Credule Grand-Duc, detectiv privat.
Ce nume tâmpit!
Da, crezuse că-i joacă pe degete pe bunicii ei.
Dar nu și pe ea!
Ea era liberă. Lucidă. Ea știuse să-i dibuiască jocul dublu.Grand-Duc îi preferase întotdeauna pe alde Vitral. Era în tabăra lor! Grand-Duc o privise întotdeauna pieziș, ca pe o arătare de bâlci. Se ferea de ea.
Nu îndeajuns!
Malvina aruncă o ultimă privire peste birou, părăsi salonul cu părere de rău și înaintă în micul vestibul al casei. Privirea ei pătrunzătoare scrută umbrelele aranjate într-o vază mare, mantalele agățate de cârlige. Nici aici nu ieșea nimic în evidență.
Nu se putu împiedica să se oprească asupra fotografiilor prinse cu magneți una peste alta, chiar deasupra ferestrei de la intrare.O poză de la căsătoria lui Nazim Ozan, complicele lui Grand-Duc, cu ditai vaca lui de turcoaică; o alta cu Nicole Vitral, bineînțeles, cu țâțele care-i ieșeau din rochia nașparlie de vânzătoare de cartofi prăjiți. Grand-Duc n-avea să-i mai studieze în fiecare dimineață mamelele lu’ madam Vitral, înainte de a ieși din casă, punându-și mantaua și luându-și umbreluța.
Malvina privi distrată celelalte fotografii din vestibul. Peisaje de munte, fără îndoială din Munții Jura. Mont Terrible. Montbeliard.
Își amintea. Recunoscuse bebelușa, pe surioara ei, la spitalul de acolo. Avea șase ani la vremea aceea. Era singurul martor în viață.
Lyse-Rose trăia. I se furase surioara.
Puteau să-i spună orice. Refuz de a ține doliu și tot restul.
Niciodată, niciodată n-o va abandona.
Malvina se strădui să iasă din toropeală, trebuia să redevină activă. Se întoarse în salon, păși din nou peste cadavrul lui Grand-Duc, apoi scrută pentru o ultimă oară șemineul, vivariul, biroul... Intrase în casă prin efracție pe fereastra camerei, pe care o spărsese printre nalbe. Își lăsase amprentele peste tot; poliția va sfârși prin a se arăta, anunțată de vreun vecin. Trebuia să fie prudentă. Nu pentru ea, puțin îi păsa de sine. Ci pentru Lyse-Rose.Trebuia să rămână în libertate, trebuia să-și șteargă urmele prezenței în acea casă, de peste tot. Cu puțin noroc, ar putea remarca un detaliu pe care-l neglijase. De ce nu afurisitul de caiet verde cu însemnări?
Oare ce putuse scrie ticălosul de Grand-Duc în caietul cu pricina? Descoperise cu adevărat ceva, adevărul, în ziar, în ziua în care Lyse-Rose împlinea optsprezece ani?
Ce adevăr?
Era o cacealma?
Putea să-și asume un asemenea risc?
Trebuia să dea de caietul cu pricina...
Mai mult ca sigur, îl va fi încredințat deja familiei Vitral...Înainte de a încasa un glonț în inimă. I s-ar fi potrivit. Ca un fel de cadou de aniversare. Dar dacă am dreptate, caietul se află în mâinile perversului de Marc Vitral. Care chiar îl citește.
7
2 octombrie 1998, ora 9.28
Marc Vitral scrută pendula Martini.
La masa cea mai apropiată, în fața lui, o studentă brunetă răpitoare, cu părul foarte scurt, tuns băiețește, îl mânca din ochi - ocean în care orice alt bărbat s-ar fi scufundat fără șovăire.
Marc își întoarse privirea, insensibil.
Fapt care probabil o incită și mai mult pe frumoasa studentă.Tipul blond pierdut în gândurile lui, în tristețea lui, cu ochii strălucind de lacrimi, privea prin ea ca și când ar fi fost invizibilă. Probabil că întâlnea foarte rar bărbați indiferenți la farmecele ei. Hotărât lucru, nu era atrasă decât de bărbații indisponibili, de fantomele inaccesibile.
Marc relua obsesiv descrierea făcută de Grand-Duc părinților lui, Pascal și Stephanie, despre care nu avea ca amintiri decât niște fotografii vechi. Ridică mâna către Mariam. Chelnerița crezu că voia să-și reclame cadoul în avans, să câștige câteva minute, și se uită cu un aer dezaprobator la pendulă.
- Mariam, îmi aduci un corn? N-am mâncat nimic de dimineață... De obicei Lylie nu-mi dă întâlnire așa devreme!
Mariam afișă un surâs larg, liniștit.
Câteva secunde mai târziu, aducea cornul pe o farfurie. Hărmălaia din barul Lenine devenea asurzitoare. Studenta cu ochi abisali continua să-l fixeze galeș pe Marc, cerșind cu disperare o privire.
Se ostenea degeaba.
Marc rupse jumătate din corn, înfulecând-o dintr-odată.
9.33.
Se cufundă iarăși în însemnările lui Grand-Duc.
Se cufundă iarăși în însemnările lui Grand-Duc.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Veți fi de acord cu mine, cred, că pentru familia Vitral și pentru familia de Carville viața e totuși o afurisită de târfă... Le vestește mai întâi că un avion Airbus se prăbușește, că nu există supraviețuitori, le răpește dintr-o lovitură cele două generații pe care își clădiseră viitorul. Fii și nepoțele... Apoi, după o oră, le vestește radioasă un miracol: făptura cea mai mică și cea mai plăpândă a fost cruțată. Și ajungi chiar să fii fericit, să-i mulțumești cerului, să uiți dispariția persoanelor atât de dragi... Dar viața nu-și scoate pumnalul din rană decât pentru a-l împlânta mai bine a doua oară. Și dacă mica făptură scăpată ca prin minune, sânge din sângele tău, rod din rodul pântecelui tău, nu e a ta?
S-au zorit la comisariatul din Montbeliard, dis-de-dimineață, în 23 decembrie 1980, comisarul însuși preluând cazul, Vatelier, un polițai hârșit și dinamic care purta o barbă neagră lăsată netunsă, dar asortată cu haina lui de piele. Compania Turkish Airlines trimisese prin fax lista pasagerilor încă de la ora șapte dimineața.
Fapt comic, care pesemne amuzase echipajul pe pista aeroportului Ataturk din Istanbul, în avion erau doi bebeluși, două tinere franțuzoaice venite pe lume aproape în aceeași zi.
Lyse-Rose de Carville, născută la 27 septembrie 1980
Émilie Vitral, născută la 30 septembrie 1980
Poate vi se pare o coincidență nostimă. Am verificat între timp: prezența bebelușilor într-un avion este departe de a fi o întâmplare excepțională. Dimpotrivă, este frecventă, mai ales pe distanțe lungi, cu ocazia vacanței. În plină globalizare economică, chiar trebuie ca familiile să se reunească în jurul unui brad, al unui tort de aniversare, pentru o căsătorie, o înmormântare sau pentru orice alt eveniment... Nu se bagă de seamă, dar eu știu acum că avioanele colcăie de bebeluși!
La început, mi-a mărturisit Vatelier, faptul mai degrabă i-a amuzat echipa...
Doi bebeluși... Cum să știi care dintre ei supraviețuise? De fapt, polițaii credeau pesemne că ancheta va fi scurtă.Nu e greu să faci un bebeluș să vorbească. Ochii, pielea, sângele, conținutul stomacului, hainele, lucrușoarele personale, apropiații...Tot atâtea indicii, probabil mai mult decât suficiente...
Doar că trebuia făcut totul repede. Polițaii aveau o hoardă de ziariști pe urmele lor, cazul era mană cerească pentru mass-media...Închipuiți-vă, o singură orfană pentru două familii! Și-apoi, totuși, era în joc viitorul unei copilițe, nu aveau s-o lase luni întregi în creșa din spitalul Belfort-Montbeliard, ancheta trebuia instrumentată de urgență, trebuia deliberat, ales, iar fetița înapoiată familiei.
Veți fi de acord cu mine, cred, că pentru familia Vitral și pentru familia de Carville viața e totuși o afurisită de târfă... Le vestește mai întâi că un avion Airbus se prăbușește, că nu există supraviețuitori, le răpește dintr-o lovitură cele două generații pe care își clădiseră viitorul. Fii și nepoțele... Apoi, după o oră, le vestește radioasă un miracol: făptura cea mai mică și cea mai plăpândă a fost cruțată. Și ajungi chiar să fii fericit, să-i mulțumești cerului, să uiți dispariția persoanelor atât de dragi... Dar viața nu-și scoate pumnalul din rană decât pentru a-l împlânta mai bine a doua oară. Și dacă mica făptură scăpată ca prin minune, sânge din sângele tău, rod din rodul pântecelui tău, nu e a ta?
S-au zorit la comisariatul din Montbeliard, dis-de-dimineață, în 23 decembrie 1980, comisarul însuși preluând cazul, Vatelier, un polițai hârșit și dinamic care purta o barbă neagră lăsată netunsă, dar asortată cu haina lui de piele. Compania Turkish Airlines trimisese prin fax lista pasagerilor încă de la ora șapte dimineața.
Fapt comic, care pesemne amuzase echipajul pe pista aeroportului Ataturk din Istanbul, în avion erau doi bebeluși, două tinere franțuzoaice venite pe lume aproape în aceeași zi.
Lyse-Rose de Carville, născută la 27 septembrie 1980
Émilie Vitral, născută la 30 septembrie 1980
Poate vi se pare o coincidență nostimă. Am verificat între timp: prezența bebelușilor într-un avion este departe de a fi o întâmplare excepțională. Dimpotrivă, este frecventă, mai ales pe distanțe lungi, cu ocazia vacanței. În plină globalizare economică, chiar trebuie ca familiile să se reunească în jurul unui brad, al unui tort de aniversare, pentru o căsătorie, o înmormântare sau pentru orice alt eveniment... Nu se bagă de seamă, dar eu știu acum că avioanele colcăie de bebeluși!
La început, mi-a mărturisit Vatelier, faptul mai degrabă i-a amuzat echipa...
Doi bebeluși... Cum să știi care dintre ei supraviețuise? De fapt, polițaii credeau pesemne că ancheta va fi scurtă.Nu e greu să faci un bebeluș să vorbească. Ochii, pielea, sângele, conținutul stomacului, hainele, lucrușoarele personale, apropiații...Tot atâtea indicii, probabil mai mult decât suficiente...
Doar că trebuia făcut totul repede. Polițaii aveau o hoardă de ziariști pe urmele lor, cazul era mană cerească pentru mass-media...Închipuiți-vă, o singură orfană pentru două familii! Și-apoi, totuși, era în joc viitorul unei copilițe, nu aveau s-o lase luni întregi în creșa din spitalul Belfort-Montbeliard, ancheta trebuia instrumentată de urgență, trebuia deliberat, ales, iar fetița înapoiată familiei.
Leonce de Carville repezi către Montbeliard, începând cu ora paisprezece din ziua de 23 decembrie, o haită de avocați parizieni, toți plătiți regește, cu sarcina de a nu se dezlipi de anchetatorii lui Vatelier și de a verifica fiecare detaliu...
Pe plan juridic, cazul era complex. Cancelaria hotărî totuși în câteva ore: comisariatul din Montbeliard era însărcinat cu ancheta, dar decizia finală avea să fie luată de un judecător pentru minori, după audierea părților și a martorilor. Cu ușile închise, bineînțeles. Decizia trebuia pronunțată cel târziu la sfârșitul lunii aprilie 1981, pentru a nu perturba siguranța afectivă a fetiței, care avea să rămână în creșa centrului spitalicesc Belfort-Montbeliard. Pentru a conduce instrumentarea cazului, cancelaria îl numi, pe repede-înainte, fără surprize, pe judecătorul Jean-Louis Le Drian, una din eminențele Tribunalului de Mare Instanță din Paris, autor a vreo zece lucrări despre copii născuți și abandonați în grija statului, despre cercetări pentru stabilirea identității lor, adopție... Genul fără de care nu se poate.
Din ziua următoare, 24 decembrie, judecătorul Le Drian reuși să adune, de bine, de rău, la sfârșitul după-amiezii, un grup de lucru improvizat, nu foarte entuziasmat de ideea de a-și petrece o parte din ajunul Crăciunului lucrând la cazul cu pricina: Vatelier, comisarul din Montbeliard, Morange, doctorul care o veghease pe micuța scăpată ca prin minune încă din ziua precedentă, și Saint-Simon, un polițai de la ambasada Franței în Turcia, cu care comunicau prin telefon.
Mi-au povestit toți, după aceea, întrunirea suprarealistă într-un birou mare din Paris, de pe avenue de Suffren, cu vedere către Turnul Eiffel iluminat pe fundalul unui cer alb de iarnă... O promisiune de ajun al Crăciunului fără ghirlande sau cadouri. Țâncii lor care-i așteptau lângă brad, în timp ce ei cântăreau, cu precizie și profesionism, viitorul unei copilițe de trei luni.
Judecătorul Le Drian era agasat, îi cunoștea vag pe cei din familia de Carville. Îi întâlnise întruna sau două serate pariziene în care câteva sute de persoane se înghesuie în saloane înalte din clădiri haussmanniene. Mă pun în locul lui. În străfundul capului, o voce mică îi sufla, pesemne: Dă, Doamne, ca fetița să fie nepoțica lui Carville, altfel sunt în rahat...
O șansă din două... Cap sau pajură.
Dar moneda, la prima vedere, nu părea să binevoiască a cădea pe partea care trebuia.
Când l-am întâlnit pe judecătorul Le Drian, câțiva ani mai târziu, arăta exact la fel ca pe vremea cazului: distins, precis, la patru ace, cu o eșarfă mov ceva mai deschisă la culoare decât cravata purpurie, încât te întrebai cum putea, încoțopenit în costumul lui, să le inspire încredere unor copii traumatizați și să le strângă confidențele. Judecătorul filmase toate întrunirile. Mi-a încredințat toate casetele, nu putea refuza nimic familiei deCarville. Fapt care-mi permite să fiu precis: veți avea dreptul la sunet și la imagine. În privința verdictului, dimpotrivă, vă las să judecați, este cazul să spun.
- Voi încerca să fiu cât mai scurt cu putință, începu Le Drian.Toți suntem grăbiți, nu-i așa? Voi începe cu informațiile referitoare la Lyse-Rose de Carville. Micuța s-a născut la Istanbul, acum aproape trei luni. Doar părinții ei o cunosc cu adevărat, dar Alexandre și Veronique de Carville au luat cu ei, în avionul Airbus Istanbul-Paris, tot ce avea legătură cu Lyse-Rose. Jucăriile, hăinuțele, fotografiile, medicamentele, carnetul de sănătate. Totul a dispărut când a ars avionului. Saint-Simon, în partea turcească, ați descoperit alte mărturii?
Vocea nazală a polițaiului de la ambasada turcă pârâi în difuzorul telefonului pus pe masă:
Pe plan juridic, cazul era complex. Cancelaria hotărî totuși în câteva ore: comisariatul din Montbeliard era însărcinat cu ancheta, dar decizia finală avea să fie luată de un judecător pentru minori, după audierea părților și a martorilor. Cu ușile închise, bineînțeles. Decizia trebuia pronunțată cel târziu la sfârșitul lunii aprilie 1981, pentru a nu perturba siguranța afectivă a fetiței, care avea să rămână în creșa centrului spitalicesc Belfort-Montbeliard. Pentru a conduce instrumentarea cazului, cancelaria îl numi, pe repede-înainte, fără surprize, pe judecătorul Jean-Louis Le Drian, una din eminențele Tribunalului de Mare Instanță din Paris, autor a vreo zece lucrări despre copii născuți și abandonați în grija statului, despre cercetări pentru stabilirea identității lor, adopție... Genul fără de care nu se poate.
Din ziua următoare, 24 decembrie, judecătorul Le Drian reuși să adune, de bine, de rău, la sfârșitul după-amiezii, un grup de lucru improvizat, nu foarte entuziasmat de ideea de a-și petrece o parte din ajunul Crăciunului lucrând la cazul cu pricina: Vatelier, comisarul din Montbeliard, Morange, doctorul care o veghease pe micuța scăpată ca prin minune încă din ziua precedentă, și Saint-Simon, un polițai de la ambasada Franței în Turcia, cu care comunicau prin telefon.
Mi-au povestit toți, după aceea, întrunirea suprarealistă într-un birou mare din Paris, de pe avenue de Suffren, cu vedere către Turnul Eiffel iluminat pe fundalul unui cer alb de iarnă... O promisiune de ajun al Crăciunului fără ghirlande sau cadouri. Țâncii lor care-i așteptau lângă brad, în timp ce ei cântăreau, cu precizie și profesionism, viitorul unei copilițe de trei luni.
Judecătorul Le Drian era agasat, îi cunoștea vag pe cei din familia de Carville. Îi întâlnise întruna sau două serate pariziene în care câteva sute de persoane se înghesuie în saloane înalte din clădiri haussmanniene. Mă pun în locul lui. În străfundul capului, o voce mică îi sufla, pesemne: Dă, Doamne, ca fetița să fie nepoțica lui Carville, altfel sunt în rahat...
O șansă din două... Cap sau pajură.
Dar moneda, la prima vedere, nu părea să binevoiască a cădea pe partea care trebuia.
Când l-am întâlnit pe judecătorul Le Drian, câțiva ani mai târziu, arăta exact la fel ca pe vremea cazului: distins, precis, la patru ace, cu o eșarfă mov ceva mai deschisă la culoare decât cravata purpurie, încât te întrebai cum putea, încoțopenit în costumul lui, să le inspire încredere unor copii traumatizați și să le strângă confidențele. Judecătorul filmase toate întrunirile. Mi-a încredințat toate casetele, nu putea refuza nimic familiei deCarville. Fapt care-mi permite să fiu precis: veți avea dreptul la sunet și la imagine. În privința verdictului, dimpotrivă, vă las să judecați, este cazul să spun.
- Voi încerca să fiu cât mai scurt cu putință, începu Le Drian.Toți suntem grăbiți, nu-i așa? Voi începe cu informațiile referitoare la Lyse-Rose de Carville. Micuța s-a născut la Istanbul, acum aproape trei luni. Doar părinții ei o cunosc cu adevărat, dar Alexandre și Veronique de Carville au luat cu ei, în avionul Airbus Istanbul-Paris, tot ce avea legătură cu Lyse-Rose. Jucăriile, hăinuțele, fotografiile, medicamentele, carnetul de sănătate. Totul a dispărut când a ars avionului. Saint-Simon, în partea turcească, ați descoperit alte mărturii?
Vocea nazală a polițaiului de la ambasada turcă pârâi în difuzorul telefonului pus pe masă:
- Nu tocmai... Cu excepția câtorva servitori turci care au zărit-o pe Lyse-Rose printr-o plasă de țânțari aproape opacă, singurul martor care a văzut-o pe micuță rămâne sora ei mai mare, de șase ani, Malvina... Vedeți...
Le Drian simțea deja cum cazul începea să se-mpută. În astfel de situații, când evenimentele îi scăpau de sub control, se ridica și trăgea de capătul eșarfei până ce ambele extremități care-i atârnau de-a lungul vestei ajungeau exact de aceeași lungime.O manie ca oricare alta. Bineînțeles, prin cel mai mare mister al frecării textilelor, afurisita de eșarfă mov aluneca fie la stânga, fie la dreapta, fără ca măcar judecătorul să aibă impresia că schițează cea mai mică mișcare a gâtului.
Comisarul Vatelier observa ticul judecătorului abia ascunzându-și zâmbetul în barbă.Continuă:
Le Drian simțea deja cum cazul începea să se-mpută. În astfel de situații, când evenimentele îi scăpau de sub control, se ridica și trăgea de capătul eșarfei până ce ambele extremități care-i atârnau de-a lungul vestei ajungeau exact de aceeași lungime.O manie ca oricare alta. Bineînțeles, prin cel mai mare mister al frecării textilelor, afurisita de eșarfă mov aluneca fie la stânga, fie la dreapta, fără ca măcar judecătorul să aibă impresia că schițează cea mai mică mișcare a gâtului.
Comisarul Vatelier observa ticul judecătorului abia ascunzându-și zâmbetul în barbă.Continuă:
- Am vorbit pe larg cu bunicii Carville. În fine, mai ales cu Leonce de Carville. Pe nepoțica lor n-o cunoșteau decât din câteva descrieri telefonice vagi. Au și o fotografie cu Lyse-Rose imediat după naștere, trimisă prin poștă împreună cu ferparul...
- Ce anume apare în fotografie?
Comisarul Vatelier se strâmbă:
Comisarul Vatelier se strâmbă:
- Aproape nimic. Mama își alăptează fiica. Lyse-Rose este cu spatele... Se ghicește un gât, o ureche, nimic mai mult...
Judecătorul Le Drian își trase, nervos, eșarfa la dreapta... Hotărât lucru, cazul nu arăta deloc bine pentru familia de Carville.
Dacă-mi îngăduiți să anticipez puțin, să știți că, în săptămânile care au urmat, Leonce de Carville a convocat experți foarte serioși care au afirmat că urechea bebelușei scăpate ca prin minune era exact cea a lui Lyse-Rose din fotografia cu ferparul. M-am uitat de atunci în detaliu la fotografii și la analize: trebuia cu adevărat o doză serioasă de rea credință pentru a extrage din ele o certitudine oarecare, într-un sens sau în celălalt.
Judecătorul Le Drian își trase, nervos, eșarfa la dreapta... Hotărât lucru, cazul nu arăta deloc bine pentru familia de Carville.
Dacă-mi îngăduiți să anticipez puțin, să știți că, în săptămânile care au urmat, Leonce de Carville a convocat experți foarte serioși care au afirmat că urechea bebelușei scăpate ca prin minune era exact cea a lui Lyse-Rose din fotografia cu ferparul. M-am uitat de atunci în detaliu la fotografii și la analize: trebuia cu adevărat o doză serioasă de rea credință pentru a extrage din ele o certitudine oarecare, într-un sens sau în celălalt.
Judecătorul Le Drian nu ajunsese acolo, el continua să exploreze genealogia fetiței scăpate ca prin minune.
- Dar bunicii lui Lyse-Rose din partea mamei? întrebă el.
Vatelier, comisarul din Montbéliard, observă cu tristețe Turnul Eiffel strălucind ca un imens brad de Crăciun, apoi, consultându-și notele, spuse:
- Veronique, mama lui Lyse-Rose, este cel de-al patrulea copil al unei familii din Quebec, Bernier, care are șapte copii, precum și unsprezece nepoți, deja. Veronique se distanțase destul demult de familie încă de când l-a întâlnit pe Alexandre la Toronto, cu ocazia unui seminar de chimie moleculară. Familia Bernier pare să susțină familia de Carville. Cu timiditate.
Vatelier, comisarul din Montbéliard, observă cu tristețe Turnul Eiffel strălucind ca un imens brad de Crăciun, apoi, consultându-și notele, spuse:
- Veronique, mama lui Lyse-Rose, este cel de-al patrulea copil al unei familii din Quebec, Bernier, care are șapte copii, precum și unsprezece nepoți, deja. Veronique se distanțase destul demult de familie încă de când l-a întâlnit pe Alexandre la Toronto, cu ocazia unui seminar de chimie moleculară. Familia Bernier pare să susțină familia de Carville. Cu timiditate.
- OK. Vom încerca să aprofundăm și acest aspect, spuse LeDrian. Să trecem la Emilie Vitral. Aparent, ea a lăsat mai multe indicii în urmă...
- Mda, oftă Vatelier, chiar dacă și carnetul ei de sănătate, bagajul, biberoanele, bavetele s-au făcut și ele scrum odată cu avionul. Voi fi precis. De la nașterea ei până la vârsta de două luni, bunicii și-au văzut nepoata de cinci ori, dintre care de două ori la clinica din Dieppe, în săptămâna nașterii, și odată în ziua plecării avionului, când Pascal și Stephanie au venit să-l lase peMarc la ei. Dar micuța dormea atunci profund.
Comisarul se întoarse către doctorul Morange, care luă cuvântul pentru prima oară:
Comisarul se întoarse către doctorul Morange, care luă cuvântul pentru prima oară:
- Eram de față când au văzut copilul la spitalul Belfort-Montbeliard. Bunicii Vitral și-au recunoscut imediat nepoțica...
- Bineînțeles, strecură Le Drian. Bineînțeles. Doar nu aveau să susțină contrariul...
Judecătorul răsuflă cu lehamite, degetele îi necăjiră eșarfa înspre stânga.
Judecătorul răsuflă cu lehamite, degetele îi necăjiră eșarfa înspre stânga.
Comisarul Vatelier ridică tonul:
- Doar nu aveam s-aliniem patru bebeluși numerotați și să-i punem pe bunici să-l recunoască pe cel bun de după un geam prin care se poate vedea într-un singur sens!
- Poate c-ar fi trebuit, insistă Le Drian fără a râde. Am fi câștigat timp...
Comisarul ridică din umeri și continuă:
Comisarul ridică din umeri și continuă:
- Pentru a pune moț rahatului, bunicii Vitral nu au nicio fotografie. Din ce spun ei, Stephanie făcuse un mic album al fetiței, cu douăsprezece fotografii, de care nu se despărțea niciodată. Putem presupune că și acesta a dispărut în flăcări.
- Dar negativele fotografiilor? întrebă judecătorul.
- Poliția din Dieppe a scotocit totul în apartamentul părinților Vitral, de la mochetă la tavan, pentru a găsi afurisitele de negative. Fără succes pentru moment. Probabil Stephanie le luase și pe ele cu sine, poate în buzunarul cutiei aparatului de fotografiat...
Poate...
Și eu am căutat afurisitele de negative, în cele ce-au urmat.Gândiți-vă, o fotografie a bebelușei! Inutil să mai întrețin suspansul, cel puțin pe acest plan. Pot să vă spun deja că n-au fost găsite niciodată! În afara ipotezei dispariției lor în avion, sau a unei simple invenții din partea familiei Vitral, întotdeauna m-am gândit că Leonce de Carville putuse interveni, vizitând apartamentul lui Pascal și Stephanie Vitral înainte ca polițailor să le treacă prin cap, făcând să dispară toate dovezile compromițătoare. Era în stare. Asta vă dă o idee despre vastitatea posibilităților de care dispunea.
Judecătorul Le Drian simțea cum i se umezește ceafa și cum îi alunecă eșarfa pe umăr, irezistibil, ca un șarpe. Cazul începea să pută a enigmă judiciară.
- Bun, spuse el. Am trecut aproape totul în revistă. Restul familiei lui Emilie Vitral... Și-aici se-nfundă treaba?
Poate...
Și eu am căutat afurisitele de negative, în cele ce-au urmat.Gândiți-vă, o fotografie a bebelușei! Inutil să mai întrețin suspansul, cel puțin pe acest plan. Pot să vă spun deja că n-au fost găsite niciodată! În afara ipotezei dispariției lor în avion, sau a unei simple invenții din partea familiei Vitral, întotdeauna m-am gândit că Leonce de Carville putuse interveni, vizitând apartamentul lui Pascal și Stephanie Vitral înainte ca polițailor să le treacă prin cap, făcând să dispară toate dovezile compromițătoare. Era în stare. Asta vă dă o idee despre vastitatea posibilităților de care dispunea.
Judecătorul Le Drian simțea cum i se umezește ceafa și cum îi alunecă eșarfa pe umăr, irezistibil, ca un șarpe. Cazul începea să pută a enigmă judiciară.
- Bun, spuse el. Am trecut aproape totul în revistă. Restul familiei lui Emilie Vitral... Și-aici se-nfundă treaba?
- Așa s-ar zice, răspunse comisarul Vatelier. Mama, Stephanie, era orfană, abandonată la naștere în grija statului. A fost crescută la casa de copii a fundației Auteuil, la Rouen. Fata s-a îndrăgostit de Pascal Vitral pe terasa unei cafenele, pe când nu împlinise încă șaisprezece ani. Pe scurt, micuța Émilie, dacă ea a supraviețuit, nu mai are în viață decât bunicii, Pierre și Nicole Vitral, și pe fratele mai mare, Marc.
Privirea judecătorului Le Drian se pierdu departe înapoia ochiului mare de geam, deasupra luminilor care alcătuiau constelația Turnului Eiffel, în căutarea unei direcții, a unei stele a Ciobanului oarecare, pe care s-o urmeze orbește în noaptea Nașterii Pruncului Sfânt.
Aș putea continua așa multă vreme, să vă descriu orele de trăncăneală, de argumente sau de contraargumente. În afară de filmările întrunirilor, în săptămânile următoare la judecătorul LeDrian s-au adunat aproape trei mii de pagini de anchetă, pe care și eu le-am luat la puricat, și nu pomenesc despre arhivele mele personale. Nu vă temeți, voi reveni în cele ce urmează asupra detaliilor care mi s-au părut importante. Dar cred că începeți să percepeți dificultatea, dilema anchetatorilor. Nu-i deloc ușor să-ți faci o idee, nu? Pe care față să fac moneda să cadă? Nu am izbutit până la urmă.
Vă las toate aceste indicii moștenire. E rândul vostru...Însă îmi dau seama unde bateți...
Dar știința? Hainele? Sângele? Ochii? Tot restul?
Ajung și acolo.
Nu veți fi dezamăgiți.
8
2 octombrie 1998, ora 9.35
Marc își înfulecă restul cornului fără măcar a-și mai ridica ochii către pendula care nu înainta, către frumoasa studentă cu privire de azur de vizavi, sau către Mariam, chelnerița care-i făcea nervii praștie.
Privirea judecătorului Le Drian se pierdu departe înapoia ochiului mare de geam, deasupra luminilor care alcătuiau constelația Turnului Eiffel, în căutarea unei direcții, a unei stele a Ciobanului oarecare, pe care s-o urmeze orbește în noaptea Nașterii Pruncului Sfânt.
Aș putea continua așa multă vreme, să vă descriu orele de trăncăneală, de argumente sau de contraargumente. În afară de filmările întrunirilor, în săptămânile următoare la judecătorul LeDrian s-au adunat aproape trei mii de pagini de anchetă, pe care și eu le-am luat la puricat, și nu pomenesc despre arhivele mele personale. Nu vă temeți, voi reveni în cele ce urmează asupra detaliilor care mi s-au părut importante. Dar cred că începeți să percepeți dificultatea, dilema anchetatorilor. Nu-i deloc ușor să-ți faci o idee, nu? Pe care față să fac moneda să cadă? Nu am izbutit până la urmă.
Vă las toate aceste indicii moștenire. E rândul vostru...Însă îmi dau seama unde bateți...
Dar știința? Hainele? Sângele? Ochii? Tot restul?
Ajung și acolo.
Nu veți fi dezamăgiți.
8
2 octombrie 1998, ora 9.35
Marc își înfulecă restul cornului fără măcar a-și mai ridica ochii către pendula care nu înainta, către frumoasa studentă cu privire de azur de vizavi, sau către Mariam, chelnerița care-i făcea nervii praștie.
Barul Lenine se agita în jurul lui. La fel și esplanada universității, dincolo de geam. Chiar dacă în niciun caz revelațiile lui Grand-Duc nu l-ar face să se îndoiască, avea nevoie să mai citească, să înmagazineze toate informațiile pe care avea să le descopere, în cea mai mare parte.
Pentru că așa voia Lylie...
Pentru că așa voia Lylie...
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Judecătorul Le Drian convocă, vreo cincisprezece zile mai târziu, la 11 ianuarie 1980, o nouă întrunire. Aceiași anchetatori, același loc, același birou, pe avenue de Suffren, dar de astă dată dimineața.
Judecătorul Le Drian convocă, vreo cincisprezece zile mai târziu, la 11 ianuarie 1980, o nouă întrunire. Aceiași anchetatori, același loc, același birou, pe avenue de Suffren, dar de astă dată dimineața.
Turnul Eiffel tremura în ceață, abia dacă i se distingeau picioarele umede în bălțile pe care o ploaie mocănească le umfla încetul cu încetul. Rânduri de turiști se lungeau sub un drum de umbrele.Nu se prevăzuse niciun spațiu, nici măcar un acoperiș de sticlă, pentru a aștepta în fața celui mai vizitat monument din lume.
O culme. Printre atâtea altele.
Judecătorul Le Drian era din ce în ce mai nemulțumit. I se adusese la cunoștință, pe cale ierarhică, toată simpatia pe care persoane foarte influente o aveau pentru familia de Carville.
Judecătorul nu era nerod, înțelesese mesajul... Atâta că făcea și el ce putea cu elementele de care dispunea. Doar n-avea să fabrice probe false!
Doctorul Morange își termina raportul despre chestiunea grupei sanguine. Le distribuise fotocopii de analize medicale complexe.
O culme. Printre atâtea altele.
Judecătorul Le Drian era din ce în ce mai nemulțumit. I se adusese la cunoștință, pe cale ierarhică, toată simpatia pe care persoane foarte influente o aveau pentru familia de Carville.
Judecătorul nu era nerod, înțelesese mesajul... Atâta că făcea și el ce putea cu elementele de care dispunea. Doar n-avea să fabrice probe false!
Doctorul Morange își termina raportul despre chestiunea grupei sanguine. Le distribuise fotocopii de analize medicale complexe.
- Deci, în rezumat, spuse doctorul, micuța noastră scăpată ca prin minune are grupa sanguină cea mai comună, A II cu Rh pozitiv, ca peste patruzeci la sută din populația franceză. Arhivele clinicilor din Dieppe și din Istanbul ne-au comunicat că EmilieVitral și Lyse-Rose de Carville, fără nicio îndoială, aveau ambele...Grupa sanguină cea mai comună, A II cu Rh pozitiv, ați înțeles.
Evident, gândi judecătorul Le Drian.
- Nu se poate face nimic ca analizele medicale să ne spună mai mult? Se enervă el.
Morange explică, doct:
Morange explică, doct:
- Trebuie să înțelegeți, prelevările de sânge permit doar eliminarea relațiilor de paternitate sau de înrudire, nu și afirmarea lor.Nu s-ar putea afirma că există o legătură de familie decât dacă ne-am afla în prezența unui Rh mai puțin întâlnit sau în cazul unei boli genetice rare... Dar nu suntem absolut deloc în această situație. Știința nu ne va spune nimic despre familia acestui copil.
Dacă veni vorba de știință, văd ce vreți să spuneți, vă credeți iscusiți: dar genetica, ADN-ul, testul de paternitate și tot tămbălăul? Însă închipuiți-vă contextul, eram în 1980! Pe vremea aceea, testele ADN erau încă SF-uri. Primul caz judiciar din lume care a fost elucidat pornind de la un test ADN datează din 1987...Deci vă dați seama! Acestea fiind spuse, vă asigur, vom reveni, normal, la problema testului ADN; este o problemă care avea cu siguranță să se pună, într-o bună zi... Dar micuța scăpată ca prin minune crescuse atunci, iar datele problemei se schimbaseră într-un mare fel. Știința nu explică totul, nicidecum, veți vedea...
Până una-alta, în 1980, experții din avenue de Suffren încropeau și ei ce puteau.
Doctorul Morange făcu să alunece peste masă mai multe fotografii.
Dacă veni vorba de știință, văd ce vreți să spuneți, vă credeți iscusiți: dar genetica, ADN-ul, testul de paternitate și tot tămbălăul? Însă închipuiți-vă contextul, eram în 1980! Pe vremea aceea, testele ADN erau încă SF-uri. Primul caz judiciar din lume care a fost elucidat pornind de la un test ADN datează din 1987...Deci vă dați seama! Acestea fiind spuse, vă asigur, vom reveni, normal, la problema testului ADN; este o problemă care avea cu siguranță să se pună, într-o bună zi... Dar micuța scăpată ca prin minune crescuse atunci, iar datele problemei se schimbaseră într-un mare fel. Știința nu explică totul, nicidecum, veți vedea...
Până una-alta, în 1980, experții din avenue de Suffren încropeau și ei ce puteau.
Doctorul Morange făcu să alunece peste masă mai multe fotografii.
- Sunt modelizările stabilite de laboratorul din Meudon. Tehnici de îmbătrânire artificială a chipului micuței salvate, realizate informatic, pentru a vedea cu cine va semăna fetița peste cinci ani, peste zece, peste douăzeci...
Judecătorul aruncă o privire fotografiilor și se arătă iritat:
Judecătorul aruncă o privire fotografiilor și se arătă iritat:
- Dacă vă-nchipuiți c-o să decid pe baza unui astfel de delir!
În acea privință, avea dreptate. Cel puțin în parte. Obiectiv, fetița salvată și îmbătrânită prin modelizare semăna mai mult cu o Vitral decât cu o Carville, dar fără ca acest lucru să fie flagrant, iar avocații familiei de Carville nu se abținură nici ei să discrediteze toată chestia. Acum, după optsprezece ani în care am văzut-o nemijlocit cum crește pe bebelușa scăpată ca prin minune, pot să afirm de altfel că tehnicile acelea de îmbătrânire artificială țineau de cea mai pură bătaie de joc!
- Rămâne culoarea ochilor, insistă medicul. Singurul semn distinctiv real al copilei... Sunt uimitor de albaștri pentru vârsta ei. Culoarea încă se mai poate schimba, închide, dar ține totuși de o particularitate genetică...
Comisarul Vatelier preluă ștafeta:
În acea privință, avea dreptate. Cel puțin în parte. Obiectiv, fetița salvată și îmbătrânită prin modelizare semăna mai mult cu o Vitral decât cu o Carville, dar fără ca acest lucru să fie flagrant, iar avocații familiei de Carville nu se abținură nici ei să discrediteze toată chestia. Acum, după optsprezece ani în care am văzut-o nemijlocit cum crește pe bebelușa scăpată ca prin minune, pot să afirm de altfel că tehnicile acelea de îmbătrânire artificială țineau de cea mai pură bătaie de joc!
- Rămâne culoarea ochilor, insistă medicul. Singurul semn distinctiv real al copilei... Sunt uimitor de albaștri pentru vârsta ei. Culoarea încă se mai poate schimba, închide, dar ține totuși de o particularitate genetică...
Comisarul Vatelier preluă ștafeta:
- Micuța Emilie Vitral avea ochi deschiși la culoare, bătând deja în albastru, toți martorii care s-au apropiat de ea, bunicii, câțiva prieteni, infirmierele de la maternitate, au confirmat-o. Ochi deschiși la culoare ca ai ambilor ei părinți, ca ai bunicilor săi, ca practic ai întregii familii Vitral. Pe de altă parte, în familia de Carville, părinții și bunicii sunt bruneți, cu ochii închiși la culoare și căprui. Cam la fel stau lucrurile și în familia Bernier, am verificat.
Judecătorul Le Drian părea ajuns la capătul nervilor. Nu era deloc bine, nu era bine deloc pentru Carville. Polițaiul îl agasa.
Afară, ploaia mocănească se transforma în aversă, vizitatorii stoici continuau să rabde la poalele Turnului Eiffel, pitiți sub un capitel de umbrele, versiune modernă a tacticii romane a țestoasei din scuturi. Judecătorul se ridică pentru a apăsa pe un întrerupător, adăugând puțină lumină încăperii. Eșarfa îi atârna în partea dreaptă. N-o mai potrivi.
- Mda, moderă el. O presupunere în plus, încă nicio probă.Toată lumea știe că doi părinți cu ochii căprui sau negri pot avea un copil cu toată gama posibilă de culori ale ochilor...
- Întocmai, consimți doctorul Morange, apoi, e doar o chestiune de probabilitate...
Probabilitatea... Cu toată buna credință, chiar nu înclina în favoarea familiei de Carville. Îmi amintesc că după câteva săptămâni revista Science et Vie folosise exemplul „fetiței salvate ca prin minune de pe Mont Terrible” pentru a explica de ce anume genetica era incapabilă să prezică în mod sistematic caracteristicile fizice ale unui individ pornind de la ascendența lui familială.
Probabilitatea... Cu toată buna credință, chiar nu înclina în favoarea familiei de Carville. Îmi amintesc că după câteva săptămâni revista Science et Vie folosise exemplul „fetiței salvate ca prin minune de pe Mont Terrible” pentru a explica de ce anume genetica era incapabilă să prezică în mod sistematic caracteristicile fizice ale unui individ pornind de la ascendența lui familială.
L-am suspectat întotdeauna, de atunci, pe Leonce de Carville că ar fi telecomandat, direct sau indirect, un astfel de articol care cădea un pic cam prea la țanc...
Judecătorul îl luă apoi la întrebări pe Saint-Simon, anchetatorul turc, în difuzor.
Judecătorul îl luă apoi la întrebări pe Saint-Simon, anchetatorul turc, în difuzor.
- Dar hăinuțele fetiței găsite, pentru numele lui Dumnezeu? Este așa de greu să trageți concluzii care să reziste pornind de la hăinuțele pe care le purta în ziua prăbușirii?
Saint-Simon ripostă, cu calm:
Saint-Simon ripostă, cu calm:
- Domnilor, vă reamintesc hainele pe care le purta bebelușul salvat. Un body de bumbac, o rochiță albă cu flori portocalii, un pulover tricotat de lână bej. Se poate afirma cu certitudine că hăinuțele au fost cumpărate la Istanbul, în Marele Bazar, cea mai mare piață acoperită din lume...
Judecătorul Le Drian nu lăsă să-i scape ocazia:
Judecătorul Le Drian nu lăsă să-i scape ocazia:
- Soții Vitral au fost într-o vacanță de doar cincisprezece zile în Turcia, iar la Istanbul n-au stat decât două zile! Micuța EmilieVitral trebuia în mod logic să poarte hăinuțe franțuzești luate în bagaje. E foarte puțin probabil ca părinții să fi avut prezența de spirit s-o îmbrace, la câteva ore înainte de a pleca înapoi în Franța, cu hăinuțe cumpărate la Istanbul! Dacă fetița salvată purta un body, o rochiță, un pulover turcești, mi se pare evident că trebuie să fie vorba despre Lyse-Rose de Carville. Micuța s-a născut la Istanbul...
Saint-Simon îi întoarse argumentul în secunda următoare:
Saint-Simon îi întoarse argumentul în secunda următoare:
- Numai că, dacă-mi permiteți, domnule judecător, hăinuțele turcești purtate de nou-născut erau unele ieftine... Am verificat, n-au nimic în comun cu restul garderobei lui Lyse-Rose aranjată în șifonierele din vila lor din Ceyhan. Vă voi trimite o descriere precisă. Lyse-Rose nu era îmbrăcată decât cu hăinuțe de firmă, cumpărate din cartierul occidental din Istanbul, la Galatasaray...Nu din Marele Bazar!
Înainte să se lanseze în analiza diferențelor sociologice dintre cartierele din Istanbul, Le Drian i-o reteză scurt lui Saint-Simon:
Înainte să se lanseze în analiza diferențelor sociologice dintre cartierele din Istanbul, Le Drian i-o reteză scurt lui Saint-Simon:
- OK, mă voi uita peste asta. Vatelier, ne poți rezuma expertizele balistice?
Vatelier își frecă barba și-l privi pe judecător cu un aer neîncrezător. Apoi:
Vatelier își frecă barba și-l privi pe judecător cu un aer neîncrezător. Apoi:
- Experții au încercat să reconstituie cum și în ce moment exact bebelușul a fost azvârlit din avion. Știm pe ce loc stătea fiecare pasager. Familia de Carville stătea în rândul zece, la fereastră, ușor în partea dinapoi a carlingii; familia Vitral avea locuri în centrul avionului Airbus, cam pe la nivelul aripilor. Cei doi bebeluși se găseau prin urmare cam la aceeași distanță de ușa avionului care a cedat la impactul prăbușirii, apoi în explozie și prin care sugarul a fost aruncat în afară. Asupra acestui punct, toate părerile concordă. V-am scos dosarul. Experții au putut reconstitui cu precizie impactul, torsiunea ușii, căzând de acord:doar o ființă de mai puțin de zece kile putea ieși vie dintr-o asemenea capcană...
- OK, OK, comisare, i-o reteză judecătorul, care arbora în ziua aceea o eșarfă galben-muștar ce se asorta așa și-așa cu vesta lui verde-măsliniu. Dar a existat teoria Le Tallandier, între timp...Dacă nu mă înșel, profesorul de fizică Serge Le Tallandier a demonstrat că era puțin verosimil ca azvârlirea să se fi produs dintr-o mișcare laterală și că, în alți termeni, este mai puțin probabil să fi fost aruncată Emilie Vitral, deoarece era așezată în centrul carlingii... Opinia dumneavoastră, comisare?
- Sincer să fiu, calculele lui Le Tallandier sunt atât de complicate, că niciun polițai din Franța, chiar din poliția științifică, n-ar îndrăzni să-l contrazică. Totuși, am datoria de a preciza că Serge Le Tallandier a fost coleg de promoție cu Leonce de Carville la Politehnică și că i-a condus lucrarea de diplomă lui Alexandre de Carville la Școala de Mine din Paris...
Judecătorul îl privi pe comisarul Vatelier ca și când tocmai proferase o erezie.
Își agită brațele și trase de eșarfa galben-muștar, cu un gest prea nervos pentru a spera reechilibrarea bucății de țesătură.
Judecătorul îl privi pe comisarul Vatelier ca și când tocmai proferase o erezie.
Își agită brațele și trase de eșarfa galben-muștar, cu un gest prea nervos pentru a spera reechilibrarea bucății de țesătură.
- Dacă acum trebuie să resping și experții care conduc lucrări la Politehnică...
Vatelier răspunse cu un surâs:
Vatelier răspunse cu un surâs:
- O, dar eu, unul, nu contest nimic. N-am nicio competență pentru așa ceva. Pot doar să vă spun că teoria Le Tallandier provoacă multe râsete la Politehnică, ale colegilor lui pe care i-am întâlnit...
Judecătorul oftă. Afară, Turnul Eiffel dispăruse în întregime în ceață, iar sutele de turiști așteptaseră probabil ore întregi pe ploaie, degeaba.
Aș putea să vă copleșesc cu alte și alte detalii tehnice, pe multe pagini. Cu înregistrări ale orelor de întrunire. Nu vă voi obosi cu așa ceva, cel puțin nu chiar acum.
Săptămânile treceau, iar cazul bătea pasul pe loc într-un marasm judiciar și științific care treptat nu mai interesa pe nimeni, în afară de familiile implicate.
Polițaii insistau.
Dar jurnaliștii se plictiseau.
Publicul, care se arătase pasionat de caz în zilele imediat următoare „miracolului”, obosi rapid, din lipsa certitudinilor...Gâlcevile experților plictiseau pe toată lumea. Enigma părea de nerezolvat. De îndată ce agitația s-a mai potolit, polițaii au încercat să lucreze cât mai discret cu putință. Dinspre partea lor, avocații familiei de Carville au făcut presiuni maxime pentru a evita ca instrumentarea să nu ajungă prea mult la marele public. Dacă acest caz n-ar fi fost administrat decât între înalți funcționari, nu era nicio îndoială că s-ar fi întors în favoarea lor. Judecătorul Le Drian era un om rezonabil.
Ziarul L’Est republicain, aflat la originea cazului, a fost ultimul ziar care a ținut o cronică zilnică a progreselor în „cazul fetiței scăpate ca prin minune de pe Mont Terrible”; o cronică din ce în ce mai scurtă. Ziarista însărcinată cu investigația, Lucile Moraud, care urmărea deja de un deceniu cazurile cele mai sordide din estul Franței, și nici că ducea lipsă de așa ceva, se află rapid în fața unei dileme: cum s-o boteze pe micuța scăpată ca prin minune?
Judecătorul oftă. Afară, Turnul Eiffel dispăruse în întregime în ceață, iar sutele de turiști așteptaseră probabil ore întregi pe ploaie, degeaba.
Aș putea să vă copleșesc cu alte și alte detalii tehnice, pe multe pagini. Cu înregistrări ale orelor de întrunire. Nu vă voi obosi cu așa ceva, cel puțin nu chiar acum.
Săptămânile treceau, iar cazul bătea pasul pe loc într-un marasm judiciar și științific care treptat nu mai interesa pe nimeni, în afară de familiile implicate.
Polițaii insistau.
Dar jurnaliștii se plictiseau.
Publicul, care se arătase pasionat de caz în zilele imediat următoare „miracolului”, obosi rapid, din lipsa certitudinilor...Gâlcevile experților plictiseau pe toată lumea. Enigma părea de nerezolvat. De îndată ce agitația s-a mai potolit, polițaii au încercat să lucreze cât mai discret cu putință. Dinspre partea lor, avocații familiei de Carville au făcut presiuni maxime pentru a evita ca instrumentarea să nu ajungă prea mult la marele public. Dacă acest caz n-ar fi fost administrat decât între înalți funcționari, nu era nicio îndoială că s-ar fi întors în favoarea lor. Judecătorul Le Drian era un om rezonabil.
Ziarul L’Est republicain, aflat la originea cazului, a fost ultimul ziar care a ținut o cronică zilnică a progreselor în „cazul fetiței scăpate ca prin minune de pe Mont Terrible”; o cronică din ce în ce mai scurtă. Ziarista însărcinată cu investigația, Lucile Moraud, care urmărea deja de un deceniu cazurile cele mai sordide din estul Franței, și nici că ducea lipsă de așa ceva, se află rapid în fața unei dileme: cum s-o boteze pe micuța scăpată ca prin minune?
Imposibil s-o numească, rămânând neutră, Emilie sau Lyse-Rose...
Perifraze precum „fetița scăpată ca prin minune de pe MontTerrible”, „orfana zăpezilor”, „bebelușa salvată de rug” îi îngreunau stilul într-un mare fel, stil pe care ea îl voia totuși simplu și direct, pentru a-și captiva cititorii din popor. Și-a găsit inspirația către sfârșitul lui ianuarie 1981. La vremea aceea, vă amintiți cu siguranță, un cântec de Charlélie Couture se difuza în buclă la toate posturile de radio, un cântec care, în împrejurarea dată, părea sinistru: „Ca un avion fără aripă”...
Excedată de încetineala procedurii și de caracterul temător al judecătorului Le Drian, Lucile Moraud a publicat, la 29 ianuarie, pe prima pagină a ziarului L’Est republicain, o fotografie format mare a „fetiței scăpate ca prin minune”, în cușca ei de sticlă din serviciul pediatric al spitalului, unde aștepta răbdătoare de mai bine de o lună, în indiferența generală, subtitrând, cu litere groase, trei rânduri din cântec:
O, libelulă,
Tu, cea cu plăpândă aripă,
Eu, cel cu carlinga rănită...
Perifraze precum „fetița scăpată ca prin minune de pe MontTerrible”, „orfana zăpezilor”, „bebelușa salvată de rug” îi îngreunau stilul într-un mare fel, stil pe care ea îl voia totuși simplu și direct, pentru a-și captiva cititorii din popor. Și-a găsit inspirația către sfârșitul lui ianuarie 1981. La vremea aceea, vă amintiți cu siguranță, un cântec de Charlélie Couture se difuza în buclă la toate posturile de radio, un cântec care, în împrejurarea dată, părea sinistru: „Ca un avion fără aripă”...
Excedată de încetineala procedurii și de caracterul temător al judecătorului Le Drian, Lucile Moraud a publicat, la 29 ianuarie, pe prima pagină a ziarului L’Est republicain, o fotografie format mare a „fetiței scăpate ca prin minune”, în cușca ei de sticlă din serviciul pediatric al spitalului, unde aștepta răbdătoare de mai bine de o lună, în indiferența generală, subtitrând, cu litere groase, trei rânduri din cântec:
O, libelulă,
Tu, cea cu plăpândă aripă,
Eu, cel cu carlinga rănită...
Experimentata ziaristă o nimerise din plin. Nimeni n-a mai putut auzi șlagărul lui Charlelie Couture fără să se gândească la micuța scăpată ca prin minune, la aripile ei plăpânde, la carlinga rănită. Pentru Franța, orfana zăpezilor devenea „Libelula”. Supranumele a prins. Chiar și apropiații ei și l-au însușit. Chiar și eu.
Ce tâmpit!
Libelula!
Ba chiar am împins zelul până la a mă interesa de aceste insecte diforme; până la a cheltui o avere pentru a colecționa așa ceva...Când mă gândesc, acum... Tot acest circ, din cauza unei ziariste iscusite care a știut să mizeze pe sentimentalismul maselor...
Polițaii, însă, erau mai puțin romantici. Pentru a evoca fetița, când nu voiau să vorbească în mod explicit de una dintre cele două familii, au inventat un acronim neutru care asocia începutul primului prenume cu sfârșitul celui de-al doilea. Încrucișarea dintre Lyse-Rose și Emilie a devenit Lylie...
Lylie...
Comisarul Vatelier a folosit cel dintâi acest nume, în fața ziariștilor.
Bine găsit, nimic de zis. Da, la urma urmei, și polițaii se puteau arăta romantici.
La fel ca Libelula, prenumele Lylie a rămas. Cam ca un diminutiv afectuos.
Nici Lyse-Rose, nici Emilie.
Lylie...
O himeră, o făptură stranie alcătuită din două corpuri.
Un monstru.
Apropo de monstru, este momentul să vă vorbesc despre rolul jucat de Malvina de Carville... Știu, Malvinei de Carville nu i-ar plăcea tranziția... Mi-o veți ierta.
Veți înțelege, face parte din daunele colaterale ale dramei.
Leonce de Carville era un bărbat voluntar, hotărât, obișnuit să obțină ce voia. Totuși, dacă e să fim cinstiți, nicio probă, nicio piesă de la dosar nu înclina balanța în favoarea lui. Așa că a comis atunci două erori. Două erori extrem de grave. Din dorința de a avansa mai repede.
Cea dintâi o privea pe propria-i nepoțică Malvina. Copila de numai șase ani era plină de viață, crescută ca o regină într-un cocon privilegiat. Bineînțeles, decesul accidental al părinților ei, poate și al surioarei, avea să fie greu de depășit pentru ea. Dar, bine înconjurată de o armată de psihologi, de familie, și-ar fi putut reveni, s-ar fi putut reface.
Ca toată lumea.
Atât că ea era singurul martor ocular... Singura făptură în viață care fusese în apropierea lui Lyse-Rose în Turcia, în primele două luni ale vieții ei. Poate singurele...
Are o copilă de șase ani capacitatea de a recunoaște un sugar?Să-l recunoască în mod cert, să-l deosebească de un altul?
Întrebarea merită pusă...
Față de afirmațiile bunicilor Vitral, Malvina era unicul atu de partea familiei de Carville, singura capabilă s-o identifice peLyse-Rose. Leonce de Carville ar fi trebuit s-o protejeze, să nu o facă să depună mărturie, să-i dea afară pe polițai, avea mijloacele, să nu-i ceară nimic, s-o lase în pace, să o pună la adăpost, să o trimită departe de agitație într-o pensiune pentru țâncii de bogătani cu puericultoare pline de grijă, cu alți copii veseli, cu un parc mare, plin de tot soiul de animale... în loc de toate astea, a expus-o pe Malvina, a făcut-o să depună mărturie, de zece ori, de o sută de ori, în fața a zeci de judecători, avocați, polițai, experți...
Ce tâmpit!
Libelula!
Ba chiar am împins zelul până la a mă interesa de aceste insecte diforme; până la a cheltui o avere pentru a colecționa așa ceva...Când mă gândesc, acum... Tot acest circ, din cauza unei ziariste iscusite care a știut să mizeze pe sentimentalismul maselor...
Polițaii, însă, erau mai puțin romantici. Pentru a evoca fetița, când nu voiau să vorbească în mod explicit de una dintre cele două familii, au inventat un acronim neutru care asocia începutul primului prenume cu sfârșitul celui de-al doilea. Încrucișarea dintre Lyse-Rose și Emilie a devenit Lylie...
Lylie...
Comisarul Vatelier a folosit cel dintâi acest nume, în fața ziariștilor.
Bine găsit, nimic de zis. Da, la urma urmei, și polițaii se puteau arăta romantici.
La fel ca Libelula, prenumele Lylie a rămas. Cam ca un diminutiv afectuos.
Nici Lyse-Rose, nici Emilie.
Lylie...
O himeră, o făptură stranie alcătuită din două corpuri.
Un monstru.
Apropo de monstru, este momentul să vă vorbesc despre rolul jucat de Malvina de Carville... Știu, Malvinei de Carville nu i-ar plăcea tranziția... Mi-o veți ierta.
Veți înțelege, face parte din daunele colaterale ale dramei.
Leonce de Carville era un bărbat voluntar, hotărât, obișnuit să obțină ce voia. Totuși, dacă e să fim cinstiți, nicio probă, nicio piesă de la dosar nu înclina balanța în favoarea lui. Așa că a comis atunci două erori. Două erori extrem de grave. Din dorința de a avansa mai repede.
Cea dintâi o privea pe propria-i nepoțică Malvina. Copila de numai șase ani era plină de viață, crescută ca o regină într-un cocon privilegiat. Bineînțeles, decesul accidental al părinților ei, poate și al surioarei, avea să fie greu de depășit pentru ea. Dar, bine înconjurată de o armată de psihologi, de familie, și-ar fi putut reveni, s-ar fi putut reface.
Ca toată lumea.
Atât că ea era singurul martor ocular... Singura făptură în viață care fusese în apropierea lui Lyse-Rose în Turcia, în primele două luni ale vieții ei. Poate singurele...
Are o copilă de șase ani capacitatea de a recunoaște un sugar?Să-l recunoască în mod cert, să-l deosebească de un altul?
Întrebarea merită pusă...
Față de afirmațiile bunicilor Vitral, Malvina era unicul atu de partea familiei de Carville, singura capabilă s-o identifice peLyse-Rose. Leonce de Carville ar fi trebuit s-o protejeze, să nu o facă să depună mărturie, să-i dea afară pe polițai, avea mijloacele, să nu-i ceară nimic, s-o lase în pace, să o pună la adăpost, să o trimită departe de agitație într-o pensiune pentru țâncii de bogătani cu puericultoare pline de grijă, cu alți copii veseli, cu un parc mare, plin de tot soiul de animale... în loc de toate astea, a expus-o pe Malvina, a făcut-o să depună mărturie, de zece ori, de o sută de ori, în fața a zeci de judecători, avocați, polițai, experți...
Timp de săptămâni întregi, ea a trecut din cabinete în audieri, din săli de așteptare în săli de audiențe, încadrată în permanență de tipi siniștri la costum cu cravată și de gorile, pentru a o proteja de ziariști, totuși.
Sistematic, în fața tuturor oamenilor mari care îi erau prezentați, Malvina repeta același lucru:
„Da, bebelușa e surioara mea.”
„O recunosc, e chiar Lyse-Rose.”
Bunicul ei nici măcar nu era nevoit s-o forțeze. Ea era sigură, nu mai avea îndoieli, nu se putea înșela.
Ale ei erau hăinuțele care i se arătau, îi recunoștea chipul, îi ascultase plânsetele. Era gata s-o jure, în fața judecătorului, cu mâna pe Biblie, pe păpușă.
Sistematic, în fața tuturor oamenilor mari care îi erau prezentați, Malvina repeta același lucru:
„Da, bebelușa e surioara mea.”
„O recunosc, e chiar Lyse-Rose.”
Bunicul ei nici măcar nu era nevoit s-o forțeze. Ea era sigură, nu mai avea îndoieli, nu se putea înșela.
Ale ei erau hăinuțele care i se arătau, îi recunoștea chipul, îi ascultase plânsetele. Era gata s-o jure, în fața judecătorului, cu mâna pe Biblie, pe păpușă.
De la înălțimea celor șase anișori ai ei, putea chiar să le țină piept bunicilor Vitral!
De atunci, am văzut-o pe Malvina crescând, mă rog, crescând are un sens bun... să spunem c-am văzut-o pe Malvina îmbătrânind, devenind adolescentă, adultă. Am văzut cum nebunia își făcea treptat loc în ea, o nebunie furioasă. Mă sperie de moarte, e-adevărat; cred că locul ei ar fi de drept într-un spital psihiatric, atent supravegheată; dar mă văd nevoit să recunosc un lucru: nu e vina sa în tot ce i s-a întâmplat.
De atunci, am văzut-o pe Malvina crescând, mă rog, crescând are un sens bun... să spunem c-am văzut-o pe Malvina îmbătrânind, devenind adolescentă, adultă. Am văzut cum nebunia își făcea treptat loc în ea, o nebunie furioasă. Mă sperie de moarte, e-adevărat; cred că locul ei ar fi de drept într-un spital psihiatric, atent supravegheată; dar mă văd nevoit să recunosc un lucru: nu e vina sa în tot ce i s-a întâmplat.
Bunicul ei, Leonce de Carville, este singurul responsabil. El știa ce face.S-a folosit deliberat de nepoțică. I-a sacrificat conștient sănătatea mentală, în pofida tuturor sfaturilor medicilor, a rugăminților soției lui. Rău e că nu i-a folosit la nimic, absolut la nimic!
Fiindcă Leonce de Carville a comis o altă eroare, poate și mai grosolană decât cea dintâi.
2 octombrie 1998, ora 9.43
Lylie nu se clintise de o jumătate de oră.
Fiindcă Leonce de Carville a comis o altă eroare, poate și mai grosolană decât cea dintâi.
9
2 octombrie 1998, ora 9.43
Lylie nu se clintise de o jumătate de oră.
Ședea pe parapetul de marmură al esplanadei Invalizilor. Răcoarea pietrei îi urca de-a lungul picioarelor, dar n-o deranja prea tare. Vremea era uscată, în fața ei, Domul Invalizilor abia se distingea de cerul alb, aproape monocrom.
Indiferenți la răcoarea din aer, vreo zece tipi pe role se antrenau, chiar în fața ei.
Ba chiar exagerau cu asta.
Esplanada Invalizilor, deși cunoscută de obișnuiții locului, nu este tocmai cea mai populară din Paris. Turiștii se îngrămădesc mai degrabă la Trocadero, în față la Palais-Royal, în piața de laHotel-de-Ville, în Piața Bastiliei... Aici, spectatorii erau mai rari...Și nu întotdeauna printre ei își făcea loc o fată atât de drăguță caLylie. O fată atât de drăguță, care rămânea atâta timp să-i admire, în ciuda vremii, a frigului din marmura de sub fese.
Oare ce căuta? O tăvăleală fără obligații?
Neștiind ce să creadă, rollerii dădeau ce-aveau mai bun într-înșii. Esplanada Invalizilor este adesea frecventată de practicanții de slalom, viteză, salturi pe role.
Își instalaseră mici marcaje portocalii de plastic, pe două rânduri, iar duelurile se țineau lanț, pe o sută de metri. Ca într-o versiune modernă a turnirurilor medievale, în care cel mai rapid, ultimul rămas în picioare, ar câștiga drept trofeu inima frumoasei.
Lui Lylie îi plăcea viteza rollerilor, îi plăceau strigătele, râsetele. Agitația o ajuta să-și păstreze calmul lăuntric. Nu era ușor. Totul se răsturna. Se gândea din nou la carnetul lui Grand-Duc. Oare făcuse bine că i-l încredințase lui Marc? Îl va citi? Da, bineînțeles...Dar îl va înțelege? Marc avea o legătură complicată cu Credule Grand-Duc, nu-i era un înlocuitor de tată, nu, nicidecum, însă fusese în toți acești ani una din rarele prezențe masculine din viața lui.
Indiferenți la răcoarea din aer, vreo zece tipi pe role se antrenau, chiar în fața ei.
Ba chiar exagerau cu asta.
Esplanada Invalizilor, deși cunoscută de obișnuiții locului, nu este tocmai cea mai populară din Paris. Turiștii se îngrămădesc mai degrabă la Trocadero, în față la Palais-Royal, în piața de laHotel-de-Ville, în Piața Bastiliei... Aici, spectatorii erau mai rari...Și nu întotdeauna printre ei își făcea loc o fată atât de drăguță caLylie. O fată atât de drăguță, care rămânea atâta timp să-i admire, în ciuda vremii, a frigului din marmura de sub fese.
Oare ce căuta? O tăvăleală fără obligații?
Neștiind ce să creadă, rollerii dădeau ce-aveau mai bun într-înșii. Esplanada Invalizilor este adesea frecventată de practicanții de slalom, viteză, salturi pe role.
Își instalaseră mici marcaje portocalii de plastic, pe două rânduri, iar duelurile se țineau lanț, pe o sută de metri. Ca într-o versiune modernă a turnirurilor medievale, în care cel mai rapid, ultimul rămas în picioare, ar câștiga drept trofeu inima frumoasei.
Lui Lylie îi plăcea viteza rollerilor, îi plăceau strigătele, râsetele. Agitația o ajuta să-și păstreze calmul lăuntric. Nu era ușor. Totul se răsturna. Se gândea din nou la carnetul lui Grand-Duc. Oare făcuse bine că i-l încredințase lui Marc? Îl va citi? Da, bineînțeles...Dar îl va înțelege? Marc avea o legătură complicată cu Credule Grand-Duc, nu-i era un înlocuitor de tată, nu, nicidecum, însă fusese în toți acești ani una din rarele prezențe masculine din viața lui.
Marc avea și el certitudinile sale, instinctul lui, cum spunea. Convingerile lui. Era oare gata să-și asume un adevăr...Un adevăr diferit?
Lylie răsucea aceste întrebări pe toate fețele de minute bune.Dar nu găsea nicio soluție.
În fața ei, un slalomist mai în vârstă decât ceilalți, de vreo patruzeci de ani, poate, deja aproape grizonant, n-o mai slăbea din ochi. Câștigase sistematic toate întrecerile cu ceilalți concurenți, fluierând. Își dezbrăcase vesta din piele și nu rata nicio ocazie de a-și încorda trunchiul musculos pe sub tricou. Își plimba privirea întunecată și pătrunzătoare peste întreaga esplanadă, ca un vultur, pentru a sfârși mereu prin a o îndrepta spre ochii albaștri ai lui Lylie. Eleganța dansului din jurul marcajelor din plastic, chipul fin și tranșant aminteau de o pasăre de pradă.
Lylie nici măcar nu-l remarcase dintre ceilalți rolleri. Se gândea acum la cadoul ei pentru Marc, la acea punere în scenă macabră.
Chiar folosea la ceva?
Lacrimi începeau să i se ivească în colțurile ochilor. Nu avea de ales, trebuia cu orice preț să-l îndepărteze pe Marc, pentru câteva ore, pentru câteva zile, să-l lase în afara întregii povești, să-l protejeze. Apoi, când totul se va fi terminat, poate că va avea curajul să-i mărturisească totul. Marc ținea atât demult la ea. La ea... La cine, mai exact?
Surâse.
Lylie a lui, libelula lui... Dumnezeule, ce n-ar fi dat să aibă un prenume normal, banal. Un singur prenume!
Rollerul argintat pe tâmple aproape că o atinse pe Lylie. Ea tresări, ieșind brusc din toropeală. Nu-și putu împiedica un surâs.Bărbatul-pasăre de pradă, în pofida vremii, erau mai puțin de zece grade, își dăduse jos tricoul și dansa acum în fața ei, pe picioarele lui de cocostârc, mulate în blugi. La torsul gol.
Un corp perfect. Epilat. Musculos.
Lylie răsucea aceste întrebări pe toate fețele de minute bune.Dar nu găsea nicio soluție.
În fața ei, un slalomist mai în vârstă decât ceilalți, de vreo patruzeci de ani, poate, deja aproape grizonant, n-o mai slăbea din ochi. Câștigase sistematic toate întrecerile cu ceilalți concurenți, fluierând. Își dezbrăcase vesta din piele și nu rata nicio ocazie de a-și încorda trunchiul musculos pe sub tricou. Își plimba privirea întunecată și pătrunzătoare peste întreaga esplanadă, ca un vultur, pentru a sfârși mereu prin a o îndrepta spre ochii albaștri ai lui Lylie. Eleganța dansului din jurul marcajelor din plastic, chipul fin și tranșant aminteau de o pasăre de pradă.
Lylie nici măcar nu-l remarcase dintre ceilalți rolleri. Se gândea acum la cadoul ei pentru Marc, la acea punere în scenă macabră.
Chiar folosea la ceva?
Lacrimi începeau să i se ivească în colțurile ochilor. Nu avea de ales, trebuia cu orice preț să-l îndepărteze pe Marc, pentru câteva ore, pentru câteva zile, să-l lase în afara întregii povești, să-l protejeze. Apoi, când totul se va fi terminat, poate că va avea curajul să-i mărturisească totul. Marc ținea atât demult la ea. La ea... La cine, mai exact?
Surâse.
Lylie a lui, libelula lui... Dumnezeule, ce n-ar fi dat să aibă un prenume normal, banal. Un singur prenume!
Rollerul argintat pe tâmple aproape că o atinse pe Lylie. Ea tresări, ieșind brusc din toropeală. Nu-și putu împiedica un surâs.Bărbatul-pasăre de pradă, în pofida vremii, erau mai puțin de zece grade, își dăduse jos tricoul și dansa acum în fața ei, pe picioarele lui de cocostârc, mulate în blugi. La torsul gol.
Un corp perfect. Epilat. Musculos.
Bărbatul se holba acum fără nicio reținere la trupul lui Lylie, ca pentru a-i cântări calitățile și defectele. Părea să fi redevenit definitiv pasăre. Parada lui nupțială, perfect controlată, se desfășura fără ambiguitate. Oare de câte ori o practicase? Câte tinere îi căzuseră în gheare? Toate?
Lylie îi susținu privirea câteva clipe, scrutând, la rându-i, anatomia seducătorului. Aproape indiferentă. Era obișnuită, corpul ei drăguț, de liană, nu-i lăsa pe bărbați indiferenți. Se mira totuși că putea fi privită, că putea fi dorită. Se simțea transparentă...
Și căzu din nou pe gânduri. Nu trebuia să se înduioșeze în privința sorții ei. În imediat, nici numele, nici porecla nu erau importante. Doar trebuia să acționeze rapid, pe cont propriu.
Era hotărâtă. Acum că aflase adevărul, groaznicul adevăr, nu mai avea de ales, trebuia să și-l asume.
Totul se întâmplase atât de curând. Ieri. Viața i se dăduse peste cap cu o zi înainte. Totul se accelerase, însă ireparabilul îl comisese înainte. De atunci, fusese prinsă într-un angrenaj, nu mai avea de ales, ori continua, ori avea să fie sfărâmată...
Prădătorul nu-și abandona prada. Descria cercuri largi cu compasurile care-i serveau de membre inferioare, fără a-și clinti capul cu un centimetru, orientat definitiv către Lylie.
Ochii ei se pierdeau în gol. Se gândea din nou la Marc. Încolțit în acel bar. Prins în capcană de ea. Încă cincisprezece minuțele. Apoi, cu siguranță avea să încerce s-o sune. Fata duse mâna la geantă, își opri telefonul mobil. Trebuia să rămână invizibilă, de negăsit, cel puțin pentru moment. Marc n-ar fi de acord cu proiectul ei. Ar încerca s-o protejeze, n-ar vedea decât riscurile, primejdia.
Îl cunoștea bine, ar numi așa ceva o crimă.
O crimă...
Ca un zbor de rândunele în clipa când se aude o detunătură, cei vreo zece rolleri se îndepărtară brusc spre Invalizi, supunându-se ordinelor șefului cu tâmplele argintate, plictisit sau vexat de lipsa de succes a paradei lui. Marcajele din plastic portocaliu, vestele, tricourile, totul se făcu nevăzut într-un curent de aer, lăsând în urmă doar asfaltul cenușiu și pur.
O crimă...
Lylie surâse nervos.
La urma urmei, da, se putea numi așa. O crimă.
O crimă de sânge indispensabilă.
A ucide.
A ucide un monstru pentru a putea trăi în continuare.
A supraviețui, cel puțin.
2 octombrie 1998, ora 9.45
Marc își ridică ochii.
Pendula Martini: 9.45.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu înainta deloc. Îl năpădea un sentiment straniu.
Cadoul de la Lylie pe care Mariam îl pusese în casa de marcat, cutia de chibrituri... era o capcană. Un pretext.O momeală. Interminabila oră de așteptare n-avea ca scop decât să-i permită lui Lylie să plece, să scape, să se ascundă.
De ce?
Nu-i plăcea asta. De parcă fiecare minut îl îndepărta și mai mult de Lylie. Își coborî totuși ochii către caiet. Ghicea continuarea, cea de-a doua eroare a lui Leonce de Carville. Îi fusese, încă odată, martor direct, un martor plângăcios, din câte i se povestise; dacă versiunea lui Grand-Duc era fidelă legendei din rue Pocholle, avea să cântărească din ce urma să citească. Ajunsese deja acolo.
Lylie îi susținu privirea câteva clipe, scrutând, la rându-i, anatomia seducătorului. Aproape indiferentă. Era obișnuită, corpul ei drăguț, de liană, nu-i lăsa pe bărbați indiferenți. Se mira totuși că putea fi privită, că putea fi dorită. Se simțea transparentă...
Și căzu din nou pe gânduri. Nu trebuia să se înduioșeze în privința sorții ei. În imediat, nici numele, nici porecla nu erau importante. Doar trebuia să acționeze rapid, pe cont propriu.
Era hotărâtă. Acum că aflase adevărul, groaznicul adevăr, nu mai avea de ales, trebuia să și-l asume.
Totul se întâmplase atât de curând. Ieri. Viața i se dăduse peste cap cu o zi înainte. Totul se accelerase, însă ireparabilul îl comisese înainte. De atunci, fusese prinsă într-un angrenaj, nu mai avea de ales, ori continua, ori avea să fie sfărâmată...
Prădătorul nu-și abandona prada. Descria cercuri largi cu compasurile care-i serveau de membre inferioare, fără a-și clinti capul cu un centimetru, orientat definitiv către Lylie.
Ochii ei se pierdeau în gol. Se gândea din nou la Marc. Încolțit în acel bar. Prins în capcană de ea. Încă cincisprezece minuțele. Apoi, cu siguranță avea să încerce s-o sune. Fata duse mâna la geantă, își opri telefonul mobil. Trebuia să rămână invizibilă, de negăsit, cel puțin pentru moment. Marc n-ar fi de acord cu proiectul ei. Ar încerca s-o protejeze, n-ar vedea decât riscurile, primejdia.
Îl cunoștea bine, ar numi așa ceva o crimă.
O crimă...
Ca un zbor de rândunele în clipa când se aude o detunătură, cei vreo zece rolleri se îndepărtară brusc spre Invalizi, supunându-se ordinelor șefului cu tâmplele argintate, plictisit sau vexat de lipsa de succes a paradei lui. Marcajele din plastic portocaliu, vestele, tricourile, totul se făcu nevăzut într-un curent de aer, lăsând în urmă doar asfaltul cenușiu și pur.
O crimă...
Lylie surâse nervos.
La urma urmei, da, se putea numi așa. O crimă.
O crimă de sânge indispensabilă.
A ucide.
A ucide un monstru pentru a putea trăi în continuare.
A supraviețui, cel puțin.
10
2 octombrie 1998, ora 9.45
Marc își ridică ochii.
Pendula Martini: 9.45.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu înainta deloc. Îl năpădea un sentiment straniu.
Cadoul de la Lylie pe care Mariam îl pusese în casa de marcat, cutia de chibrituri... era o capcană. Un pretext.O momeală. Interminabila oră de așteptare n-avea ca scop decât să-i permită lui Lylie să plece, să scape, să se ascundă.
De ce?
Nu-i plăcea asta. De parcă fiecare minut îl îndepărta și mai mult de Lylie. Își coborî totuși ochii către caiet. Ghicea continuarea, cea de-a doua eroare a lui Leonce de Carville. Îi fusese, încă odată, martor direct, un martor plângăcios, din câte i se povestise; dacă versiunea lui Grand-Duc era fidelă legendei din rue Pocholle, avea să cântărească din ce urma să citească. Ajunsese deja acolo.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Leonce de Carville credea că banii rezolvau orice.
Cazul bătea pasul pe loc, chiar dacă Ministerul Justiției ceruse, în acord cu judecătorul Le Drian, ca totul să se rezolve înainte ca micuța scăpată ca prin minune să împlinească șase luni.
Șase luni.
Era prea mult, pentru Leonce de Carville.
Totuși, toți avocații insistau că era suficient să tragă de timp; îndoiala avea să sfârșească prin a-i avantaja, controlau rețelele potrivite, toți li se vor alătura unul câte unul, chiar mass-media, chiar polițaii, chiar Vatelier. Din lipsă de probe, cazul avea să se preschimbe într-o gâlceavă de experți. Decizia finală a judecătorului Le Drian era asigurată. Alde Vitral nu aveau nicio greutate, nu aveau deloc experiență, nu dispuneau de niciun sprijin...
Leonce de Carville credea că banii rezolvau orice.
Cazul bătea pasul pe loc, chiar dacă Ministerul Justiției ceruse, în acord cu judecătorul Le Drian, ca totul să se rezolve înainte ca micuța scăpată ca prin minune să împlinească șase luni.
Șase luni.
Era prea mult, pentru Leonce de Carville.
Totuși, toți avocații insistau că era suficient să tragă de timp; îndoiala avea să sfârșească prin a-i avantaja, controlau rețelele potrivite, toți li se vor alătura unul câte unul, chiar mass-media, chiar polițaii, chiar Vatelier. Din lipsă de probe, cazul avea să se preschimbe într-o gâlceavă de experți. Decizia finală a judecătorului Le Drian era asigurată. Alde Vitral nu aveau nicio greutate, nu aveau deloc experiență, nu dispuneau de niciun sprijin...
Dar Leonce de Carville era probabil mai puțin senin, mai puțin demn, mai puțin indiferent decât lăsa să apară. Hotărî să rezolve cazul pe cont propriu, odată pentru totdeauna, în felul în care își administrase întotdeauna întreprinderea.
Ca un șef. Bazându-se pe instinct.
Ridică pur și simplu telefonul, în ziua de 17 februarie 1981 către prânz, având totuși reflexul de a nu încredința secretarei această sarcină, și stabili o întâlnire cu familia Vitral, pentru a doua zi dimineață... în fine, nu tocmai cu familia Vitral, ci cu Pierre Vitral. Încă o eroare cu greutate din partea lui. Nicole mi-a povestit totul, mai târziu, în cele mai mici detalii. Jubilând.
A doua zi dimineața, la Dieppe, vecinii de pe rue Pocholle au văzut, uimiți, cum o limuzină Mercedes aproape mai lungă decât fațada casei a fost parcată în fața barierei familiei Vitral. Carville a intrat, deghizat în providență, ca-n filme, cu o valijoară neagră în mână.
O caricatură.
Ca un șef. Bazându-se pe instinct.
Ridică pur și simplu telefonul, în ziua de 17 februarie 1981 către prânz, având totuși reflexul de a nu încredința secretarei această sarcină, și stabili o întâlnire cu familia Vitral, pentru a doua zi dimineață... în fine, nu tocmai cu familia Vitral, ci cu Pierre Vitral. Încă o eroare cu greutate din partea lui. Nicole mi-a povestit totul, mai târziu, în cele mai mici detalii. Jubilând.
A doua zi dimineața, la Dieppe, vecinii de pe rue Pocholle au văzut, uimiți, cum o limuzină Mercedes aproape mai lungă decât fațada casei a fost parcată în fața barierei familiei Vitral. Carville a intrat, deghizat în providență, ca-n filme, cu o valijoară neagră în mână.
O caricatură.
- Domnule Vitral, ar fi posibil să vorbesc singur cu dumneavoastră?
Pierre Vitral șovăi. Nu și soția lui. Întrebarea, de fapt, ei i se adresa. Femeia nu se jenă să-i răspundă:
- Nu, domnule de Carville, nu va fi posibil.
Nicole Vitral îl ținea pe micuțul Marc în brațe. Nu-l lăsă, strângându-l și mai tare. Continuă:
Nicole Vitral îl ținea pe micuțul Marc în brațe. Nu-l lăsă, strângându-l și mai tare. Continuă:
- Chiar dacă merg în bucătărie, vedeți dumneavoastră, domnule de Carville, tot voi auzi totul. E strâmt de tot la noi. Chiar dacă merg la vecini, tot voi auzi. Aici, totul se aude. Așa stă treaba. Pereții nu sunt groși. Nu putem să avem secrete. Poate și pentru că, de altfel, nici nu ne dorim secrete.
Marc, în brațele ei, se smiorcăi puțin. Nicole se așeză pe un scaun pentru a-l pune pe genunchi, dar și pentru a arăta că n-avea să părăsească încăperea.
Leonce de Carville nu păru prea impresionat de tiradă.
Marc, în brațele ei, se smiorcăi puțin. Nicole se așeză pe un scaun pentru a-l pune pe genunchi, dar și pentru a arăta că n-avea să părăsească încăperea.
Leonce de Carville nu păru prea impresionat de tiradă.
- Cum doriți, continuă el cu zâmbetu-i de tombolă, voi fi scurt. Ce vă propun poate fi zis în câteva cuvinte.
Înaintă puțin în încăpere, privind pe fugă la micul televizor aprins într-un colț, pe care rula un serial american oarecare. Salonul era minuscul, doisprezece metri pătrați cu totul, încă mobilat cu plastic laminat oranj ca în anii 70. Carville stătea la mai puțin de doi metri de soții Vitral.
- Domnule Vitral, să fim cinstiți între noi. Nimeni nu va ști niciodată cine a supraviețuit accidentului de avion. Cine trăiește? Lyse-Rose sau Emilie? Nu va exista niciodată vreo probă veritabilă, dumneata vei fi întotdeauna convins că e vorba de Emilie, după cum eu voi rămâne convins că Lyse-Rose a fost cea cruțată. Orice s-ar întâmpla, vom rămâne cu certitudinile noastre.E omenește.
Până acolo, cei doi Vitral încuviințară.
Înaintă puțin în încăpere, privind pe fugă la micul televizor aprins într-un colț, pe care rula un serial american oarecare. Salonul era minuscul, doisprezece metri pătrați cu totul, încă mobilat cu plastic laminat oranj ca în anii 70. Carville stătea la mai puțin de doi metri de soții Vitral.
- Domnule Vitral, să fim cinstiți între noi. Nimeni nu va ști niciodată cine a supraviețuit accidentului de avion. Cine trăiește? Lyse-Rose sau Emilie? Nu va exista niciodată vreo probă veritabilă, dumneata vei fi întotdeauna convins că e vorba de Emilie, după cum eu voi rămâne convins că Lyse-Rose a fost cea cruțată. Orice s-ar întâmpla, vom rămâne cu certitudinile noastre.E omenește.
Până acolo, cei doi Vitral încuviințară.
- Până și judecătorul, continuă Carville, până și jurații nu vor ști nimic. Va exista obligația luării unei decizii, dar nu se va ști niciodată dacă va fi cea bună. Va fi cap sau pajură. Domnule Vitral, crezi cu adevărat că se dă cu banul pentru viitorul unui copil, cap sau pajură?
Fără să aprobe sau să nege, soții Vitral așteptau urmarea. Râsete stupide ieșeau din televizor. Nicole înaintă către ecran, opri sunetul, apoi se așeză la loc.
Fără să aprobe sau să nege, soții Vitral așteptau urmarea. Râsete stupide ieșeau din televizor. Nicole înaintă către ecran, opri sunetul, apoi se așeză la loc.
- Vă voi vorbi deschis, domnule Vitral și doamnă Vitral, m-am informat în ce vă privește. Probabil ați făcut la fel cu mine.
Lui Nicole Vitral îi plăcea din ce în ce mai puțin surâsul lui satisfăcut.
Lui Nicole Vitral îi plăcea din ce în ce mai puțin surâsul lui satisfăcut.
- V-ați crescut copiii cu demnitate. Toată lumea o spune. Nu va fost mereu ușor. Am aflat despre fiul dumneavoastră mai mare, Nicolas, despre accidentul de motoretă de acum patru ani.Am aflat și despre problemele dumitale cu spinarea, Pierre, sau cu plămânii, Nicole. Îmi dau seama că, având o meserie ca a voastră... În fine, ce vreau să spun: de multă vreme ar fi trebuit să vă găsiți altceva. Pentru voi. Pentru nepoțel.
Ajunsese la obiect. Nicole îl strânse pe Marc prea tare, el scânci puțin.
Ajunsese la obiect. Nicole îl strânse pe Marc prea tare, el scânci puțin.
- Unde vreți să ajungeți, domnule de Carville? întrebă deodată Pierre Vitral.
- Sunt sigur că m-ați înțeles deja. Nu suntem dușmani. Dimpotrivă. În interesul Libelulei noastre, e chiar invers, trebuie să ne unim forțele.
Nicole Vitral se ridică dintr-odată. Carville nici măcar nu-și dădu seama, prins cum era de firul ideilor lui. Mai rău, al convingerilor lui. El continuă:
Nicole Vitral se ridică dintr-odată. Carville nici măcar nu-și dădu seama, prins cum era de firul ideilor lui. Mai rău, al convingerilor lui. El continuă:
- Să vorbim deschis, sunt convins că ați visat să le oferiți copiilor, nepoților studii adevărate... vacanțe adevărate. Tot ce-și doresc. Ce merită. O adevărată șansă în viață. O adevărată șansă are prețul ei. Totul are un preț.
Carville se înfunda. Neînstare să-și dea seama. Soții Vitral tăceau, buimaci.
- Pierre, Nicole... Nu știu dacă Libelula noastră este nepoțica mea sau a voastră, dar mă angajez să-i ofer tot ce-și poate dori, să-i îndeplinesc cea mai mică dorință. Mă angajez, jur, să fac din ea fata cea mai fericită din lume. Voi merge chiar mai departe, am o mare stimă pentru familia voastră, v-am spus deja, mă angajez și să vă ajut financiar, să vă ajut să-l creșteți pe Marc, celălalt nepoțel al vostru. Sunt conștient că această dramă este îngrozitor mai greu de suportat de voi decât de mine, că vă va obliga să munciți ani în plus, pentru a putea hrăni o gură în plus...
Nicole Vitral se apropie de soțul ei. Sângele i se urca la cap.
Nicole Vitral se apropie de soțul ei. Sângele i se urca la cap.
Leonce de Carville făcu o pauză, în fine, avu o scurtă ezitare, apoi se lansă:
- Pierre, Nicole, acceptați să renunțați la drepturile voastre asupra copilului, asupra lui Lylie. Recunoașteți că se numește Lyse-Rose, Lyse-Rose de Carville. Și mă angajez solemn să veghez asupra voastră, asupra lui Marc... O veți vedea pe Lylie de câte ori veți dori, nimic nu se va schimba, veți rămâne ca și bunicii ei...
Privirea lui Leonce deveni rugătoare, aproape omenească.
- Vă implor, acceptați. Gândiți-vă la viitorul ei. La viitorul lui Lylie...
Nicole Vitral se pregătea să intervină, dar Pierre răspunse cel dintâi, uimitor de calm:
Nicole Vitral se pregătea să intervină, dar Pierre răspunse cel dintâi, uimitor de calm:
- Domnule de Carville, prefer să nu vă răspund. Emilie nu e de vânzare, nici Marc, nici nimeni de aici. Nu se poate cumpăra totul, domnule de Carville. Oare accidentul fiului dumneavoastră nu va făcut să înțelegeți acest lucru?
Leonce de Carville, surprins, ridică brusc tonul. Avea principiul de a nu rămâne niciodată în defensivă. Marc urlă în brațele bunică-sii. Probabil că toată lumea din rue Pocholle îl auzi.
- Nu, domnule Vitral! Nu-mi mai țineți și morală, pe deasupra: poate credeți că nu e umilitor pentru mine să vin aici cu această propunere? Tocmai v-am oferit șansa unică de a o scoate la capăt, și nu vă duce capul să profitați de ea. Mândria șade bine...
Leonce de Carville, surprins, ridică brusc tonul. Avea principiul de a nu rămâne niciodată în defensivă. Marc urlă în brațele bunică-sii. Probabil că toată lumea din rue Pocholle îl auzi.
- Nu, domnule Vitral! Nu-mi mai țineți și morală, pe deasupra: poate credeți că nu e umilitor pentru mine să vin aici cu această propunere? Tocmai v-am oferit șansa unică de a o scoate la capăt, și nu vă duce capul să profitați de ea. Mândria șade bine...
- Afară!
Leonce de Carville nu se clinti.
Leonce de Carville nu se clinti.
- Ieșiți, imediat! Și nu vă uitați valijoara. Cât e înăuntru? La cât o estimați pe Emilie? O sută de mii de franci? O mașină frumoasă... Trei sute de mii, un bungalow cu vedere la Marea Nordului, pentru bătrânețile noastre?
- Cinci sute de mii de franci, domnule Vitral. Mai mult după decizia judecătorului, dacă doriți.
- Cărați-vă!
- Greșiți... Sunteți pe cale să pierdeți totul. Să pierdeți totul din pricina mândriei. Știți ca și mine că n-aveți nicio șansă în decizia care va fi luată. Plătesc zeci de avocați care se tutuiesc cu experții, cu polițiștii însărcinați cu ancheta. Cunosc personal jumătate din judecătorii Tribunalului de Mare Instanță din Paris. Lumea asta nu vă aparține. Jocul e măsluit, domnule Vitral, și o știți prea bine. O știți dintotdeauna. Bebelușa se va numi Lyse-Rose, chiar dacă se vor descoperi fapte de netăgăduit care ar dovedi contrariul.Lyse-Rose trăiește, stă scris deja, asta este. Nu am venit ca dușman, domnule Vitral, nu eram obligat. Am venit doar să vă restabilesc șansele, pentru că puteam.
Marc urla în brațele lui Nicole.
Marc urla în brațele lui Nicole.
- Cărați-vă!
Carville își luă valijoara, înaintă către ușă.
Carville își luă valijoara, înaintă către ușă.
- Mulțumesc, domnule Vitral. Cel puțin mi-am ușurat conștiința... Și nu m-a costat o lețcaie!
Ieși.
Nicole Vitral îl strânse puternic pe micuțul Marc. Plângea în părul lui. Plângea fiindcă știa că Leonce de Carville nu mințea. Tot ce spusese era adevărat, familia Vitral cunoștea acea fatalitate, se întâlnea cu ea atât de des. Cu mândrie. Dar era conștientă că n-aveau nicio șansă de câștig. Pierre Vitral se uită de jur împrejur prin salon. Rămase câteva clipe bune să privească televizorul mut.
Ieși.
Nicole Vitral îl strânse puternic pe micuțul Marc. Plângea în părul lui. Plângea fiindcă știa că Leonce de Carville nu mințea. Tot ce spusese era adevărat, familia Vitral cunoștea acea fatalitate, se întâlnea cu ea atât de des. Cu mândrie. Dar era conștientă că n-aveau nicio șansă de câștig. Pierre Vitral se uită de jur împrejur prin salon. Rămase câteva clipe bune să privească televizorul mut.
Se gândea că nu spinarea îl făcea să sufere în clipa aceea, ci altceva, și că durerile nu se adună, se suprapun, din fericire.
Pierre Vitral observă pentru o ultimă oară micul ecran al televizorului. În sfârșit, un licăr de rezistență îi poposi în priviri. Mormăi aproape ca pentru sine:
Pierre Vitral observă pentru o ultimă oară micul ecran al televizorului. În sfârșit, un licăr de rezistență îi poposi în priviri. Mormăi aproape ca pentru sine:
- Nu, nu veți câștiga, domnule de Carville.
Dacă vă pot împărtăși analiza mea, la rece, cu ani mai târziu, Carville a comis o eroare grosolană în dimineața aceea: a trezit mânia familiei Vitral. Fără aceasta, ar fi câștigat cu siguranță judecata, într-o totală discreție. Soții Vitral ar fi făcut degeaba scandal, în indiferența generală.
Limuzina Mercedes încă nu plecase din insula Pollet cândPierre Vitral lua un ziar de pe o etajeră aglomerată a șifonierului.
Dacă vă pot împărtăși analiza mea, la rece, cu ani mai târziu, Carville a comis o eroare grosolană în dimineața aceea: a trezit mânia familiei Vitral. Fără aceasta, ar fi câștigat cu siguranță judecata, într-o totală discreție. Soții Vitral ar fi făcut degeaba scandal, în indiferența generală.
Limuzina Mercedes încă nu plecase din insula Pollet cândPierre Vitral lua un ziar de pe o etajeră aglomerată a șifonierului.
- Ce vom face? îl întrebă nevastă-sa.
- Ne vom bate... Îl voi distruge...
- Cum? L-ai auzit doar, are dreptate...
- Nu... Nu, Nicole. Emilie mai are o șansă. Carville a uitat un amănunt. Tot discursul lui era adevărat înainte, înainte deLibelula, înainte ca Pascal și Stephanie să-și ia zborul spre cer. Dar nu și acum! Și noi, dacă vrem, suntem importanți, Nicole! Lumea se interesează de noi. Se vorbește despre noi în ziare, la radio...
Se întoarse către colțul încăperii.
- Și la televizor s-a vorbit de noi. Pesemne Carville nu se uită la televizor, el habar n-are. Astăzi, televizorul și ziarele sunt la fel de importante ca banii...
- Ce... ce vrei să faci?
Pierre Vitral sublinia un număr de telefon în ziar.
Pierre Vitral sublinia un număr de telefon în ziar.
- Voi începe cu ziarul L’Est republicain. Ei cunosc cel mai bine cazul. Nicole, îți amintești de ziarista care redactează cronicile?
- Ce vorbești, abia cinci rânduri săptămâna trecută!
- Tocmai. Cu atât mai mult. Poți să afli cum o cheamă?
Nicole Vitral îl puse pe Marc pe un scaun, chiar în fața televizorului. Scoase un dosar de sub masa din salon în care păstra cu meticulozitate toate articolele din ziare care vorbeau despre catastrofa de pe Mont Terrible. Îi luă câteva secunde:
Nicole Vitral îl puse pe Marc pe un scaun, chiar în fața televizorului. Scoase un dosar de sub masa din salon în care păstra cu meticulozitate toate articolele din ziare care vorbeau despre catastrofa de pe Mont Terrible. Îi luă câteva secunde:
- Lucile Moraud!
- OK... N-avem nimic de pierdut. Vedem noi...
Pierre Vitral apucă telefonul și formă numărul general al ziarului.
Pierre Vitral apucă telefonul și formă numărul general al ziarului.
- Ziarul L’Est republicain?... Bună ziua, sunt Pierre Vitral, bunicul bebelușei salvate din catastrofa de pe Mont Terrible...Da, „Libelula”... Aș dori să vorbesc cu una din ziaristele dumneavoastră, Lucile Moraud, am ceva de spus apropo de caz, lucruri importante...
Pierre Vitral simți imediat agitația de la celălalt capăt al firului, în mai puțin de un minut, o voce uimitor de gravă pentru o femeie, puțin gâfâită, îi îngheță măduva spinării:
Pierre Vitral simți imediat agitația de la celălalt capăt al firului, în mai puțin de un minut, o voce uimitor de gravă pentru o femeie, puțin gâfâită, îi îngheță măduva spinării:
- Pierre Vitral? Sunt Lucile Moraud. Spuneți că aveți noutăți.E ceva serios?
- Leonce de Carville tocmai a plecat din casa mea. Mi-a propus cinci sute de mii de franci ca să renunțăm la caz.
Cele trei secunde de tăcere care urmară îi părură interminabile lui Pierre Vitral.
Vocea răgușită de tutungioaică a ziaristei rupse din nou tăcerea, făcându-l să tresară:
Cele trei secunde de tăcere care urmară îi părură interminabile lui Pierre Vitral.
Vocea răgușită de tutungioaică a ziaristei rupse din nou tăcerea, făcându-l să tresară:
- Aveți martori?
- Tot cartierul...
- Pentru numele lui Dumnezeu... Nu plecați nicăieri, nu vorbiți cu nimeni altcineva, găsim o soluție, vă trimitem pe cineva!
2 octombrie 1998, ora 10.00
10.00, indica pendula Martini. Fix!
Marc își sincronizase ritmul lecturii cu cel al minutelor care se scurgeau, cu un ochi în caiet, cu celălalt la cadranul pendulei.
Închise caietul verde, îl băgă printre dosarele lui, în rucsacul Eastpack. Înaintă spre tejgheaua barului Lenine cu un zâmbet satisfăcut. Mariam era întoarsă cu spatele, ocupată să clătească niște pahare. Marc își puse degetul pe zincul tejghelei, ca și când ar fi apăsat butonul unei sonerii.
11
2 octombrie 1998, ora 10.00
10.00, indica pendula Martini. Fix!
Marc își sincronizase ritmul lecturii cu cel al minutelor care se scurgeau, cu un ochi în caiet, cu celălalt la cadranul pendulei.
Închise caietul verde, îl băgă printre dosarele lui, în rucsacul Eastpack. Înaintă spre tejgheaua barului Lenine cu un zâmbet satisfăcut. Mariam era întoarsă cu spatele, ocupată să clătească niște pahare. Marc își puse degetul pe zincul tejghelei, ca și când ar fi apăsat butonul unei sonerii.
- Driiiing, făcu el cu o voce stridentă. E timpul!
Mariam se întoarse, se apucă să-și șteargă mâinile cu o cârpă, apoi puse cârpa la locul ei, împăturită bine.
Mariam se întoarse, se apucă să-și șteargă mâinile cu o cârpă, apoi puse cârpa la locul ei, împăturită bine.
- E timpul! insistă Marc.
- Bine, bine...
..............................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu