Ancheta, Michael Connelly

.....................................................

                      5-7

         În vreme ce căuta, ținea țigara între buze. Fumul îl înțepa în ochi, care deja îl ardeau.

   Bosch scoase un portmoneu, un set de chei și un teanc de bancnote de 1 dolar, în total 27. Bacșișurile lui Stokes din acea zi. Nu mai era nimic altceva.

   Dacă Stokes avea droguri, de vânzare sau pentru uz personal, le aruncase în timp ce încerca să scape.

   - O să iasă cu câinii acolo, spuse Bosch. Dacă ai aruncat vreo doză o s-o găsească, și atunci nu mai pot face nimic pentru tine.

   - N-am aruncat nimic. Dacă găsesc ceva, e plantat de ei.

   - Da... Exact ca în cazul lui O.J.

   Bosch se așeză la loc.

   - Care a fost primul lucru pe care ți l-am spus? Am zis „Vreau doar să vorbesc cu tine.” Era purul adevăr.

   - Polițiștii nu vor niciodată doar să vorbească. Întotdeauna urmăresc și altceva.

   Bosch încuviință din cap. Foștii deținuți cunoșteau foarte bine regulile străzii.

   - Vorbește-mi despre Arthur Delacroix.

   Stokes îl privi nedumerit.

   - Cum? Cine?

   - Arthur Delacroix. Prietenul tău cu care făceai skateborading. Din zilele de la Miracle Mile. Îți amintești?

   - Dumnezeule, asta a fost...

   - Acum mult timp. Știu. De asta te întreb.

   - Ce e cu el? A dispărut de mult, omule.

   - Vorbește-mi despre el. Povestește-mi despre momentul când a dispărut.

   Stokes privi în jos, către mâinile încătușate, și clătină din cap.

   - A trecut mult timp de atunci. Nu-mi aduc aminte.

   - Încearcă. De ce a dispărut?

   - Nu știu. N-a mai suportat porcăria și a fugit.

   - Ți-a spus că fuge?

   - Nu, omule, a plecat pur și simplu. Într-o zi a dispărut. Și nu l-am mai văzut niciodată.

   - Ce porcărie?

   - N-am înțeles?

   - Ai zis că n-a mai suportat porcăria și a fugit. La ce te referi?

   - Ah, știi tu, toată porcăria din viața lui.

   - Avea necazuri acasă?

   Stokes îl îngână pe Bosch.

   - Avea necazuri acasă? În fond, cine nu are, omule?

   - Era molestat acasă? Asta vreau să spun.

   - Cine nu a fost? râse Stokes. Bătrânul meu, mai degrabă m-ar fi împușcat decât să stea de vorbă despre ceva cu mine. Când aveam 12 ani a aruncat cu o cutie de bere în mine de-a curmezișul camerei. Doar fiindcă mâncam un fruct pe care îl voia el. Pentru asta a decăzut din drepturile de părinte.

   - Știi, îmi pare extrem de rău pentru tine, dar noi stăm de vorbă despre Arthur Delacroix aici. Ți-a zis vreodată că tatăl lui îl lovea?

   - Nu trebuia să o facă, omule. Vedeam vânătăile. Ce-mi amintesc eu e că tipu` avea mereu un ochi vânăt.

   - Era de la skateboard. Cădea des.

   Stokes clătină din cap.

   - Pe dracu`, omule. Artie era prea bun ca să se rănească.

   Bosch stătea cu tălpile lipite de podea. După vibrațiile pe care le simți brusc în tălpi își dădu seama că oamenii intraseră în sala principală.

   Întinse mâna și apăsă butonul de pe clanța ușii pentru a o încuia.

           - Îți amintești de perioada când a fost internat în spital? Se lovise la cap. Ți-a zis că s-a accidentat la skateboarding?

   Stokes strânse din ochi și privi în jos. Bosch își dădu seama că evocase o amintire dureroasă.

   - Îmi aduc aminte că era ras în cap și avea copci de parcă îi puseseră un nenorocit de fermoar. Nu știu ce...

   Cineva încercă ușa pe dinafară și apoi bătu tare în ea. Înăuntru răzbătu o voce înfundată.

   - Detectiv Bosch, sunt locotenentul Gilmore, de la SFOI. Deschide ușa.

   Stokes se trase brusc în spate, cuprins de panică.

   - Nu! Nu-i lăsa....

   - Taci!

   Bosch se aplecă peste masă, îl apucă pe Stokes de guler și îl trase înainte.

   - Ascultă-mă, e important.

   Se mai auzi o bătaie în ușă.

   - Arthur nu ți-a zis niciodată că tatăl lui îl lovea?

   - Uite ce e, omule, ai grijă de mine aici și o să spun ce mama dracului vrei tu să spun. Bun? Taică-său era un nenorocit. Dacă vrei să zic că îl bătea pe Artie cu coada de la mătură, așa zic. Vrei să fie o bâtă de baseball? S-a făcut.

   - Nu vreau să spui nimic în afară de adevăr, la naiba. Ți-a mărturisit vreodată că îl bătea?

   Ușa se deschise. Luaseră o cheie de la biroul din față.

   Intrară doi bărbați în costume - locotenentul Gilmore, pe care Bosch îl cunoștea, și un alt detectiv de la SFOI pe care nu-l mai văzuse până atunci.

   - Gata, s-a terminat, spuse ferm Gilmore. Bosch, ce dracu` faci?

   - Ți-a spus ceva? i se adresă Bosch lui Stokes.

   Celălalt detectiv SFOI scoase niște chei din buzunar și începu să descuie cătușele lui Stokes.

   - N-am făcut nimic, începu Stokes să vocifereze. N-am...

   - Ți-a zis vreodată? țipă Bosch.

   - Scoate-l de aici, lătră Gilmore către celălalt detectiv. Închide-l într-o altă cameră.

   Detectivul îl ridică pe Stokes cu forța de pe scaun și îl împinse afară din cameră. Cătușele rămaseră pe masă.

   Bosch se holba la ei cu o figură inexpresivă, gândindu-se la răspunsurile pe care i le dăduse Stokes și simțind o greutate teribilă în piept fiindcă își dăduse seama că ajunsese într-o fundătură. Stokes nu lămurea cu nimic lucrurile. Julia fusese împușcată de pomană.

   Într-un târziu, ridică privirea către Gilmore, care închise ușa și apoi se întoarse către el.

   - Te mai întreb o dată, Bosch, ce dracu` făceai acolo?

                                          33

                 Gilmore se juca cu creionul din mână, bătând cu radiera în masă.

   Bosch nu avea niciun pic de încredere într-un anchetator care lua notițe cu creionul. Dar cu asta se ocupa echipa SFOI, cu crearea de scenarii care să se potrivească cu imaginea pe care departamentul voia să o prezinte publicului. Era o echipă a creionului.

   Ca s-o scoți la capăt cu ei trebuia să folosești creionul, niciodată cerneala sau reportofonul.

   - Mai zi-mi o dată, ce a făcut Brasher?

   Bosch privea peste el. În camera de interogatoriu, îl mutaseră în scaunul suspectului. Stătea cu fața către oglindă - fereastra prin care se putea privi dintr-un singur sens, în spatele căreia era sigur că se aflau cel puțin o jumătate de duzină de oameni, printre care probabil și chestorul adjunct Irving.

   Se întrebă dacă observase cineva că pornise înregistrarea video. Dacă ar fi remarcat, ar fi oprit-o imediat.

   - S-a împușcat singură.

   - Și tu ai văzut asta.

   - Nu foarte clar. Era cu spatele la mine.

   - Atunci de unde știi că s-a împușcat singură?

   - Pentru că nu mai era nimeni acolo în afară de ea, de mine și de Stokes. Eu n-am împușcat-o, și nici Stokes. S-a împușcat singură.

   - În timpul luptei cu Stokes.

   Bosch clătină din cap.

   - Nu, nu era nicio luptă în momentul împușcăturii. Nu știu ce s-a întâmplat înainte să ajung eu acolo, dar în clipa când s-a descărcat arma, Stokes avea ambele mâini pe perete și stătea cu spatele la ea. Ofițerul Brasher era cu mâna pe spatele lui, ținându-l nemișcat. N-am văzut arma, dar am auzit împușcătura și fulgerul de lumină din fața ei. Apoi a căzut..

   Gilmore bătea tare cu creionul în masă.

   - Probabil că asta vă strică înregistrarea, spuse Bosch. Dar, de fapt, voi nu faceți niciodată înregistrări pe bandă.

   - Lasă asta. Și apoi ce s-a întâmplat?

   - M-am apropiat de ei. Stokes a schițat gestul de a se întoarce, pentru a vedea ce s-a întâmplat. De la pământ, ofițerul Brasher a ridicat arma și a țintit-o asupra lui.

   - Dar n-a tras, nu?

   - Nu. Eu i-am strigat lui Stokes „Nu mișca”, și el s-a conformat. Apoi am înaintat până la locul faptei, l-am imobilizat pe Stokes la pământ și i-am pus cătușele. După aceea am chemat ajutoare prin radio și am încercat să mă ocup de rana lui Brasher cât de bine m-am priceput.

   Gilmore mai mesteca și gumă, enervându-l pe Bosch cu plescăitul lui. Într-un târziu spuse:

   - Ceea ce nu pricep eu din chestia asta e de ce s-ar fi împușcat.

   - Asta va trebui s-o întrebi pe ea. Eu îți spun doar ce am văzut.

   - Da, dar eu te întreb pe tine. Tu ai fost acolo. Ce părere ai?

   Bosch așteptă un timp. Lucrurile se întâmplaseră foarte repede. Nu se mai gândise la garaj, concentrându-se asupra lui Stokes. Acum imaginile i se succedau cu repeziciune.

   În cele din urmă, ridică din umeri.

   - Nu știu.

   - Hai să mergem pe mâna ta. Să presupunem că își băga arma înapoi în toc - ceea ce ar fi fost împotriva procedurii - dar să presupunem asta de dragul logicii. Bagă arma înapoi în toc ca să-i poată pune cătușele tipului. Tocul ei e pe șoldul drept și rana e în umărul stâng. Cum se explică asta?

   Bosch se gândi la întrebările pe care i le pusese Brasher cu câteva seri înainte despre cicatricea de pe umărul stâng. Despre senzația pe care o aveai atunci când erai împușcat. 

   Simți cum camera se micșorează, strângându-se în jurul lui. Începu să transpire.

   - Nu știu, spuse el.

   - Nu știi cam multe, Bosch.

   - Ți-am spus ce am văzut.

   Bosch își dorea să mai aibă pachetul de țigări al lui Stokes.

   - Ce relație era între tine și Brasher?

   Bosch își plecă privirea.

   - Ce vrei să spui?

   - Din câte am auzit, i-o trăgeai. Asta voiam să spun.

   - Ce legătură are cu cele întâmplate?

   - Nu știu. Poate îmi spui tu.

   Bosch nu răspunse. Se străduia din răsputeri să nu-și manifeste furia care îl cuprinsese.

   - Ei bine, în primul rând, relația asta a voastră reprezenta o încălcare a politicii departamentului, spuse Gilmore. Știi asta, nu?

   - Ea lucrează în patrulare. Eu lucrez la serviciul de anchetare.

   - Și crezi că asta contează? Câtuși de puțin. Tu ești un D-3. Asta înseamnă nivel de îndrumător. Ea e boboc. Dacă am fi în armată, într-o primă fază te-ai alege cu o lăsare la vatră disciplinară. Urmată poate și de o perioadă de detenție.

   - Dar suntem la poliția din Los Angeles. Deci ce obțin, o promovare?

   Asta era prima mișcare ofensivă pe care o făcea Bosch. Reprezenta un avertisment pentru Gilmore de a schimba cursul discuției. Era o referire mascată la câteva povestioare bine cunoscute între ofițeri cu grad superior și membri normali ai forțelor de poliție.

   Se știa că sindicatul polițienesc, care reprezenta forțele până la gradul de sergent, abia aștepta să conteste măsurile disciplinare luate conform așa-numitei politici împotriva hărțuirii sexuale din cadrul departamentului.
   - Nu mă interesează remarcele tale inteligente, spuse Gilmore. Încerc doar să conduc o anchetă.
   Însoți această replică cu o bătaie prelungită cu creionul în masă, în timp ce studia cele câteva însemnări pe care le făcuse în carnețel. Bosch își dădea seama de faptul că desfășura o anchetă inversă. Începea cu o concluzie și apoi aduna numai faptele care o susțineau.
   - Ce-ți fac ochii? întrebă Gilmore în sfârșit, fără a privi în sus.
   - Unul dintre ei mă înțeapă foarte tare. Am senzația că sunt ouă prăjite în apă.
   - Așadar, Stokes ți-a aruncat în față spray-ul lui de curățat.
   - Corect.
   - Și te-a orbit pentru moment.
   - Așa e.
   Gilmore se ridică și începu să se plimbe prin micul spațiu din spatele scaunului pe care stătuse așezat.
   - Cât timp a trecut din momentul când ai fost orbit până ai ajuns jos, în acel garaj, unde, după cum spui, ai văzut-o împușcându-se singură?
    Bosch se gândi câteva clipe.
   - Păi, mi-am spălat ochii cu un furtun, apoi am continuat urmărirea. Aș zice că în jur de 5 minute.
   - Deci ai devenit din orb vultur - capabil de a vedea totul - în mai puțin de 5 minute.
   - Nu aș caracteriza situația în termenii aceștia, dar timpul l-ai nimerit.
   - Ei bine, măcar am nimerit ceva. Mulțumesc.
   - Cu plăcere, locotenente.
   - Așadar, susții că nu ai văzut lupta pentru preluarea controlului armei lui Brasher înainte de a se produce împușcătura. E corect?
   Ținea mâinile împreunate la spate, cu creionul între două degete, asemeni unei țigări.
   Bosch se aplecă peste masă. Înțelegea jocul semantic pe care îl făcea Gilmore.
   - Nu te juca cu cuvintele, locotenente. Nu a existat nicio luptă. Nu am văzut nicio luptă pentru că nu a avut loc niciuna. E destul de clar pentru tine?
   Gilmore nu răspunse. Continua să se plimbe.
   - Uite ce e, spuse Bosch, de ce nu îi faci lui Stokes un test pentru detectarea pulberii? Pe mâini, pe salopetă. Nu vei găsi nimic, și totul se va termina destul de repede.
   Gilmore se întoarse la scaunul său și se aplecă peste el. Îl privi pe Bosch și clătină din cap.
   - Știi ceva, mi-ar plăcea tare mult să fac asta. În mod normal, într-o asemenea situație primul lucru pe care l-am face ar fi să căutăm reziduuri de pulbere. Problema e că tu ai spart cutia. L-ai luat de capul tău pe Stokes de la locul faptei și l-ai adus aici. S-a rupt lanțul dovezilor, înțelegi? Putea să se spele sau să-și schimbe hainele, din pricină că tu l-ai luat de la locul faptei de capul tău.
   Bosch anticipase replica locotenentului.
   - Am simțit că era o problemă de siguranță. Partenerul meu poate depune mărturie în acest sens. La fel și Stokes. Și a fost tot timpul sub controlul meu până când ai dat tu buzna încoace.
   - Asta nu schimbă faptul că ai considerat ancheta ta mai importantă decât împușcarea unui ofițer din departament, nu?
   Bosch nu avea niciun răspuns la întrebarea locotenentului. Dar acum înțelegea pe deplin ce urmărea Gilmore.
   Era important pentru el și pentru departament să anunțe că Brasher fusese împușcată în timpul unei lupte pentru preluarea controlului asupra armei ei. Reprezenta un mod eroic de a fi împușcat.
   Împușcarea unui polițist bun - și mai ales a unei femei începătoare - la datorie reprezenta un prilej ideal pentru a aminti publicului tot ce era bun și nobil în departamentul lor și toate pericolele cu care se confrunta un polițist în munca sa.
   Alternativa de a anunța că Brasher se împușcase de una singură, accidental ar fi fost jenantă pentru departament.
   Lui Bosch situația i se părea pe cât de anormală, pe atât de bizară. Dar, de-a lungul anilor văzuse lucruri și mai rele care li se întâmplaseră polițiștilor ce îndrăzniseră să se ridice împotriva mașinăriei răspunzătoare de imaginea departamentului în ochii publicului.
   - Ia așteaptă un pic mă..., spuse Bosch, abținându-se să i se adreseze unui ofițer superior într-un mod obscen. Dacă insinuezi că aș încerca să mint în privința faptului că Stokes a împușcat-o pe Julia - ăh, detectiv Brasher - spre a-l ține disponibil pentru cazul meu, atunci tu - cu tot respectul - ți-ai ieșit din nenorocitele alea de minți ale tale.
   - Detectiv Bosch, eu explorez toate posibilitățile. Asta mi-e meseria.
   - Atunci, explorează-le fără mine.
   Bosch se ridică și se duse la ușă.
   - Unde te duci?
   - Am încheiat discuția.
   Aruncă o privire spre oglindă, deschise ușa și apoi se uită la Gilmore.
   - Să te anunț ceva, locotenente. Teoria ta nu face doi bani. Stokes nu înseamnă nimic pentru cazul meu. E un zero. Julia a fost împușcată degeaba.
   - Dar nu ai știut asta înainte de a ajunge cu el aici, nu-i așa?
   Bosch îl privi și apoi clătină încetișor din cap.
   - O zi bună, locotenente.
   Se întoarse pentru a ieși pe ușă și aproape că dădu peste Irving. Chestorul adjunct stătea neclintit, chiar pe holul de la intrarea în cameră.
   - Intră înapoi un moment, detectiv Bosch, spuse el calm. Te rog.
   Bosch reveni în cameră, urmat de Irving.
   - Locotenente, lasă-ne un pic singuri, spuse chestorul adjunct. Și vreau ca toată lumea să iasă din camera de vizionare.
   Spunând asta, arătă cu mâna spre oglindă.
   - Da, domnule, spuse Gilmore, ieșind din cameră și închizând ușa după el.

          - Ia loc, spuse Irving.
   Bosch se așeză pe scaunul din fața oglinzii, în vreme ce Irving rămase în picioare. După câteva clipe începu și el să se plimbe, mișcându-se înainte și înapoi prin fața oglinzii.
   - O să considerăm împușcarea accidentală, spuse el, fără să-l privească pe Bosch. Ofițerul Brasher l-a prins pe suspect și, în timp ce își punea arma înapoi în toc, aceasta s-a descărcat din greșeală.
   - Asta a zis ea? întrebă Bosch.
   Irving păru încurcat pentru un moment, apoi clătină din cap.
   - Din câte știu, singura persoană cu care a vorbit ai fost tu, iar tu spui că nu a făcut nicio referire la împușcătură.
   Bosch încuviință.
   - Deci așa se va termina?
   - Nu văd niciun motiv pentru care lucrurile ar trebui să continue.
   Bosch își aminti de fotografia rechinului de pe șeminelul Juliei. Revăzu cu încetinitorul cele petrecute în garaj. Și lucrurile pur și simplu nu se legau.
   - Dacă nu putem fi sinceri cu noi înșine, cum o să le spunem adevărul oamenilor de afară?
   Irving își drese vocea.
   - Nu am de gând să fac niciun fel de comentarii, detectiv Bosch. Decizia e luată.
   - De dumneavoastră.
   - Da, de mine.
   - Și Stokes?
   - Asta va depinde de procuratură. Conform legii federale ar putea fi acuzat pentru ucidere. Dacă n-ar fi fugit, nimeni nu ar fi fost împușcat. Lucrurile vor lua o întorsăturăă tehnică. Dacă se stabilește că era deja imobilizat în momentul când s-a produs împușcătura fatală, atunci ar putea să...
   - Stați un pic, stați un pic, zise Bosch, ridicându-se din scaun. Lege federală pentru ucidere? Ați zis împușcătură fatală?
   Irving se întoarse cu fața la el.
   - Locotenentul Gilmore nu ți-a spus?
   Bosch se lăsă să cadă înapoi în scaun și își puse coatele pe masă. Își acoperi fața cu mâinile.
   - Glonțul i-a lovit umărul și se pare că a ricoșat în interiorul corpului. I-a străbătut pieptul, penetrându-i inima. Când a ajuns la spital era moartă.
   Bosch avea senzația că o să cadă din scaun. Încercă să respire adânc, până când își reveni. După câteva momente, vocea lui Irving străpunse întunericul din mintea lui.
    - Detectiv Bosch, există câțiva ofițeri în departamentul ăsta care sunt numiți „magneți de rahat” Sunt convins că ai auzit termenul. Personal, găsesc expresia deplasată. Dar înțelesul ei e că lucrurile astea par să se întâmple întotdeauna numai anumitor ofițeri. Lucruri rele. În mod repetat. Întotdeauna.
   Bosch bănuia ce va urma.
   - Din păcate, detectiv Bosch, tu ești unul dintre acei ofițeri.
   Bosch încuviință cu un aer absent. Se gândea la momentul în care medicul pusese masca de oxigen pe fața Juliei, în timp ce ea vorbea.
   Nu-i lăsa....
   Ce voise să spună? Începea să pună lucrurile cap la cap și să se dumirească.
   - Detectiv Bosch, spuse Irving, și acesta simți că vocea lui puternică îi sfârtecă gândurile. De-a lungul anilor am manifestat o răbdare enormă cu tine. Dar toate au o limită. Te-aș sfătui să te gândești la retragere. Curând, detectiv Bosch. Curând.
   Bosch rămase cu capul plecat. După un moment, auzi ușa deschizându-se și închizându-se în urma lui Irving.

                                                34

             Deoarece familia Juliei Brasher își exprimase dorința ca ea să fie înmormântată conform credinței ei, funeraliile au avut loc la sfârșitul dimineții următoare în Parcul Memorial Hollywood.
   Întrucât fusese ucisă accidental în timp ce se afla la datorie, a beneficiat de ceremonia completă de înmormântare polițienească, inclusiv procesiunea de motociclete, gardă de onoare, onor cu 21 de arme și, la cimitir, o amplă desfășurare de forțe polițienești cu grad înalt.
   Bosch privea de la marginea grupului care asista la ceremonie. Îi vâjâia capul, în urma unei nopți înecate în băutură, în încercarea de a atenua durerea și responsabilitatea pe care le resimțea.
   Niște oase ieșite din pământ, și acum 2 oameni muriseră din motive care erau prea puțin logice, după părerea lui.
   Avea ochii injectați și umflați, dar știa că, la nevoie, ar fi putut pune acest lucru pe seama soluției de curățat cauciucuri cu care îl împroșcase Stokes în ziua precedentă.
   O văzu pe Teresa Corazon, de data asta fără cameramanul ei, așezată în primul rând al puținilor demnitari care asistau la ceremonie. Purta ochelari de soare, dar Bosch își dădu seama că îl observase.
   Buzele ei schițară un zâmbet subțire și dur. Un zâmbet de înmormântare.
   Bosch fu primul care își mută privirea.
   Printre uniformele albastre care înconjurau sicriul argintiu se remarca o pată de culoare gri. Avocații. Tatăl ei, împreună cu un contingent masiv de la firmă.
   În al doilea rând din spatele tatălui lui Brasher, Bosch îl văzu pe bărbatul din fotografia de pe șemineul din bungaloul din Venice.
   Bosch fu tentat să se ducă la el și să-i tragă o palmă sau un genunchi în organele genitale. S-o facă în mijlocul ceremoniei, în văzul tuturor, și apoi să-l arate cu degetul și să-i spună că el o trimisese pe drumul acesta.
   Dar renunță la idee. Știa că explicațiile și atribuirea vinei n-aveau niciun rost.
 
       Bosch se îndreptă încet către groapă, trecând pe lângă oamenii care plecau.
   Brusc, simți cum îl trage o mână de cot și se întoarse. Era partenerul lui Brasher, Edgewood.
   - Voiam să îmi cer scuze pentru ieri, pentru ceea ce am făcut. Nu se va mai întâmpla.
   Bosch așteptă să îl privească în ochi și apoi se mulțumi să dea aprobator din cap. Nu avea nimic să-i spună lui Edgewood.
   - Bănuiesc că nu le-ai zis celor de la SFOI și voiam să... voiam doar să-ți mulțumesc.
   Bosch nu-și dezlipea privirea de pe chipul lui.
   Edgewood începu să se simtă stânjenit. Salută o dată din cap și plecă.
   În clipa următoare, Bosch se pomeni în fața unei femei care stătuse exact în spatele polițistului. O sud-americană cu păr argintiu.
   - Dr. Hinojos, o recunoscu el după un moment de ezitare.
   - Detectiv Bosch, ce mai faci?
   Părul era de vină. Cu 7 ani în urmă, când Bosch fusese un vizitator regulat al biroului lui Hinojos, avea părul șaten fără să dea semne de încăruțire. Era încă o femeie atrăgătoare, indiferent de culoarea părului. Dar schimbarea i se părea uluitoare.
   - Bine. Cum merg lucrurile în magazinul psiho?
   Ea zâmbi.
   - Foarte bine.
   - Aud că ești șefă peste tot circul.
   Ea încuviință. Bosch simțea că devine nervos.
   Când o cunoscuse, era în concediu din cauza stresului. În cadrul ședințelor ce se desfășurau de două ori pe săptămână, îi spusese lucruri pe care nu le mai împărtășise nimănui nici înainte, nici după aceea. Și, o dată întors la datorie, nu mai vorbise niciodată cu ea. Până în acel moment.
   - Ai cunoscut-o pe Julia Brasher? întrebă el.
   Nu era un lucru neobișnuit ca un psihiatru al departamentului să participe la înmormântarea unui membru al forțelor de ordine căzute la datorie; acesta putea oferi consiliere la fața locului celor apropiați persoanei decedate.
   - Nu personal. Ca șef de departament, am analizat și aprobat cererea ei pentru Academie și testele preliminare.
   Așteptă un moment reacția lui Bosch.
   - Înțeleg că îi erai apropiat. Și că ai fost martor la cele întâmplate.
   Bosch încuviință. Oamenii care plecau de la înmormântare treceau pe lângă ei. Hinojos făcu un pas către el pentru a nu fi auzită.
   - Nu e nici locul și nici momentul potrivit, dar, Harry, aș vrea să vorbesc cu tine despre ea.
   - Ce mai e de vorbit?
   - Vreau să știu ce s-a întâmplat. Și de ce.
   - A fost un accident. Vorbește cu chestorul Irving.
   - Am vorbit și nu sunt mulțumită de rezultat. Mă îndoiesc că tu ești.
   - Ascultă, doctore, e moartă. Nu o să...
   - Eu i-am dat aprobarea. Pe baza semnăturii mele a primit insigna aia. Dacă ne-a scăpat ceva - dacă mi-a scăpat ceva - vreau să știu. Dacă au existat semne, ar fi trebuit să le vedem.
   Bosch încuviință din cap și privi în pământ.
   - Nu-ți face griji, erau semne pe care ar fi trebuit să le văd. Dar nici eu nu am pus lucrurile cap la cap.
   Se mai apropie un pas. Acum Bosch nu se mai putea uita decât la ea.
   - Atunci am dreptate. Mai e ceva.
   El încuviință.
   - Nimic evident. Își asuma riscuri - a traversat țeava. Încerca să dovedească ceva. Nici măcar nu cred că era sigură că voia să fie polițist.
   - Cui voia să dovedească ceva?
   - Nu știu. Poate șieși, poate altcuiva.
   - Harry, te știam un om cu instincte grozave. Altceva?
   Bosch ridică din umeri.
   - Lucrurile pe care le făcea și spunea... Eu am o cicatrice pe umăr de la o rană de glonț. M-a întrebat despre ea. Cu o noapte înainte. M-a întrebat cum am fost împușcat și eu i-am spus că am avut noroc că m-a lovit exact în locul ăla, fiindcă era numai os. Apoi.... locul unde s-a împușcat, e același. Doar că la ea... a ricoșat. Nu se aștepta la asta.
   Hinojos încuviință din cap și așteptă.
   - Nu vreau să mă gândesc la toate astea, înțelegi?
   - Spune-mi, Harry.
   - Revăd mereu faptele în minte. A îndreptat arma către el. Și cred că, dacă nu aș fi fost acolo și nu aș fi strigat acel lucru, poate că l-ar fi împușcat. De îndată ce ar fi căzut, i-ar fi pus mâinile pe armă și ar fi tras un foc către tavan sau poate într-o mașină. Sau poate în el. Nu ar fi contat, atâta vreme cât el sfârșea mort cu parafină pe mâini și ea putea pretinde că a vrut să îi ia arma.
   - Ce sugerezi, că s-a împușcat pentru a-l omorî pe el și a-și crea sieși o imagine de erou?
   - Nu știu. Vorbea despre nevoia de eroi pe care o resimt oamenii. Mai ales acum. Spera că aibă șansa de a deveni erou într-o zi. Dar cred că era altveca în toate astea. A fost ca și cum ar fi vrut cicatricea, experiența de viață.
   - Și era dispusă să ucidă pentru asta?
   - Nu știu. Nu știu nici măcar dacă nu cumva mă înșel. Știu că poate era boboc, dar ajunsese deja în punctul unde există o diferență între noi și ei, unde toți cei care nu poartă insignă sunt niște ticăloși. Poate căuta doar o cale de ieșire...
   Bosch clătină din cap și privi într-o parte. Acum cimitirul era aproape pustiu.
   - Nu știu. Când o spun cu voce tare sună.... nu știu. E o lume nebună.
   Făcu un pas înapoi.
   - Cred că nu ne cunoaștem niciodată cu adevărat unii pe alții, nu? Ni se poate părea. Putem fi suficient de apropiați pentru a ne culca cu cineva, dar nu știm niciodată cu adevărat ce se întâmplă înăuntru.
   - Nu, nu știm. Toți avem secrete.
   Bosch încuviință din cap gata să plece.
   - Așteaptă puțin, Harry.
   Ridică poșeta și începu să scotocească prin ea.
   - Aș mai vrea să vorbim despre asta, spuse ea, scoțând o carte de vizită și dându-i-o. Te rog să mă suni. Complet neoficial și confidențial. Pentru binele departamentului.
   Bosch aproape că izbucni în râs.
   - Departamentului nu-i pasă de asta. Departamentul e preocupat de imagine, nu de aflarea adevărului.
   - Ei bine, mie îmi pasă, Harry. Și ție.
   Bosch privi în jos către cartea de vizită, încuviință din cap și o puse în buzunar.
   - Bine, o să te sun.
   - Ai numărul de mobil acolo. Îl port tot timpul cu mine.
   Bosch dădu aprobator din cap. Ea făcu un pas înainte și-i întinse mâna.
   - Dar tu, Harry? Tu ești bine?
   - Păi, în afara faptului că am pierdut-o pe ea și că chestorul Irving mi-a cerut să mă retrag, totul e în regulă.
   Hinojos pufni.
   - Ține-te tare, Harry.
   Bosch încuviință, gândindu-se că și el folosise aceleași cuvinte cu Julia, la sfârșit.

         După plecarea lui Hinojos, Bosch își continuă drumul către groapă. Credea că e singur.
   Luă o mână de țărână din mormanul pentru umplerea gropii, se apropie și privi în jos. Pe capacul sicriului fuseseră aruncate buchete de flori.
   Bosch își aminti cum o ținuse în brațe pe Julia în patul lui, cu două seri înainte. Își dorea să fi putut prevedea ce avea să se întâmple. Își dorea să fi putut îngloba indiciile într-o imagine clară a ceea ce făcea ea și încotro se îndrepta.
   Încet, ridică mâna și lăsă țărâna să i se răsfire printre degete.
   - Orașul oaselor, murmură el.
   Privea pământul căzând în groapă, asemeni viselor ce dispar.
   - Presupun că o cunoșteai.
   Bosch se întoarse repede. Era tatăl ei. Zâmbea cu tristețe. Erau singurii rămași în cimitir. Bosch încuviință din cap.
   - Doar de curând. Îmi pare rău pentru pierderea pe care ați suferit-o.
   - Frederick Brasher.
   Îi dădu mâna. Bosch o întinse pe a lui, dar apoi și-o retrase.
   - Am mâna murdară.
   - Nu-ți face griji. La fel e și a mea.
   Își strânseră mâinile.
   - Harry Bosch.
   Mâna lui Brasher se opri din scuturat, în timp ce înregistra numele.
   - Detectivul, spuse el. Ai fost acolo ieri.
   - Da. Am făcut tot posibilul ca să o ajut, dar... Eu...
   Se opri. Nu știa ce să spună.
   - Sunt convins de asta. Trebuie să fi fost o experiență teribilă.
  Bosch încuviință din cap. Îl străbătu un val de vinovăție, ca o rază X ce traversa oase. O lăsase acolo, gândindu-se că va fi bine. Cumva, lucrul acesta îl durea aproape la fel de tare ca faptul că murise.
   - Dar nu înțeleg cum s-a întâmplat, spuse Brasher. Cum putea să o ucidă o greșeală ca asta? Și apoi procuratura, azi, a declarat că omul ăsta, Stokes, nu va fi acuzat de crimă. Sunt avocat, dar pur și simplu nu înțeleg. Îl lasă să scape.
   Bosch îl studie pe bărbatul mai în vârstă și îi văzu suferința din ochi.
   - Îmi pare rău, domnule. Aș vrea să vă pot lămuri. Și eu îmi pun aceleași întrebări.
   Brasher încuviință din cap și privi în groapă.
   - Acum o să plec, spuse într-un târziu. Vă mulțumesc că ați venit, domnule detectiv Bosch.
   Bosch făcu un semn din cap. Își strânseră din nou mâinile și Brasher începu să se îndepărteze.
   - Domnule? întrebă Bosch.
   Brasher se întoarse.
   - Știți cumva când se va duce cineva din familie la ea acasă?
   - De fapt, azi am primit cheile de la casa ei. Voiam să mă duc acolo. Să arunc o privire. Cred că vreau să o simt. În ultimii ani nu prea am...
   Nu termină. Bosch păși mai aproape de el.
   - E vorba de un lucru de-al ei. O fotografie înrămată. Dacă nu aveți nimic împotrivă, aș vrea să o păstrez eu.
   Brasher încuviință din cap.
   - De ce nu veniți acum?
   Bosch se uită la ceas.
   Billets programase o ședință la ora 1,30 pentru a discuta despre evoluția cazului. Probabil că nu avea decât timpul necesar să ajungă până la Venice și să se întoarcă înapoi la secție. N-o să aibă timp pentru prânz, dar oricum nu se simțea în stare să mănânce ceva.
   - Bine, vin.
   Se despărțiră și se îndreptară fiecare către mașina sa.

                                           35

                Jerry Edgar avea un fel aparte de a bate la ușă atunci când prezenta un mandat.
   Asemeni unui sportiv talenat, care-și mobiliza forțele în răsucirea unei bâte sau într-o săritură cu mingea de baschet, Edgar își putea folosi greutatea și înălțimea de 1,90 metri atunci când bătea la ușă. Era ca și cum ar fi fost în stare să invoce și să concentreze toate puterile celor drepți în pumnul de la uriașa mână stângă.
   Își înfipse ferm picioarele în pământ și se așeză lângă ușă. Ridică brațul stâng, îndoi cotul la mai puțin de 30 de grade și lovi ușa cu partea cărnoasă a pumnului. Era o bătaie cu dosul palmei, dar el putea să-și miște așa de repede pistoanele ansamblului muscular încât suna ca lătratul staccato al unei mitraliere. Anunța Ziua Judecății.
   Rulota cu înveliș din aluminiu a lui Samuel Delacroix păru să se clatine dintr-un capăt în celălalt când Edgar îi lovi ușa cu pumnul la ora 3,30, joi după-amiaza.
   Edgar așteptă câteva secunde și apoi lovi din nou, de această dată strigând POLIȚIA și apoi retrăgându-se de pe mica terasă, care era construită dintr-un tenac de blocuri de beton netencuite.
   Așteptară. Niciunul dintre ei nu-și scosese arma, dar Bosch avea mâna sub haină și ținea arma în toc. Era procedura lui standard când prezenta un mandat unei persoane care nu era considerată periculoasă.
   Bosch încerca să deslușească eventualele sunete dinăuntru, dar șuieratul autostrăzii era prea puternic. Verifică ferestrele; nu se mișca niciuna dintre jaluzelele trase.
   - Știi, șopti Bosch, cred că e un fel de ușurare când strigi că e doar poliția după bătaia aia. Cel puțin își dau seama că nu e un cutremur.
   Edgar nu răspunse. Știa probabil că Bosch doar pălăvrăgea, din nervozitate.
   Mai devreme, în timpul ședinței cu Billets privind evoluția cazului, deciseseră că sosise timpul să vorbească cu Sam Delacroix. El era tatăl victimei, și suspectul principal. Puținele dovezi pe care le aveau îl indicau tot pe el.
   Petrecuseră următoarea oră bătând la mașină un mandat de percheziție pentru rulota lui Samuel Delacroix și ducându-l la tribunalul districtual, la un judecător care în mod normal era foarte cooperant.
   Dar până și acest judecător ezitase înainte de a se lăsa convins.
   Problema o constituia vechimea cazului, plus că dovezile care-l indicau indirect pe suspect nu erau foarte concludente, iar locul pe care voiau să-l percheziționeze Bosch și Edgar nu era cel în care, după toate probabilitățile, avusese loc crima și nici măcar nu reprezentase proprietatea suspectului în momentului decesului.
   În favoarea detectivilor pleda impactul emoțional provocat de lista rănirilor pe care oasele băiatului indicau că le suferise acesta în scurta sa viață. În final, datorită acele liste, judecătorul trecuse de partea lor și semnase mandatul.
 
        Se duseseră mai întâi la terenul de golf, dar fuseseră informați că Delacroix terminase de condus tractorul pentru ziua respectivă.
   - Mai bate o dată, îi spuse Bosch lui Edgar, în fața rulotei.
   - Cred că-l aud venind.
   - Nu-mi pasă. Vreau să-l speriem puțin.
   Edgar urcă din nou pe terasăă și bătu la ușă. Blocurile de beton se mișcau și nu putu să-și planteze picioarele prea ferm. Bătaia care rezultă nu avea impactul celorlalte două asalturi asupra ușii.
    Edgar coborî din nou.
   - Asta nu a fost poliția, șopti Bosch, ci mai degrabă un vecin care se plânge din cauza zgomotului câinelui sau ceva în genul ăsta.
   - Îmi pare rău, am...
   Ușa se deschise și Edgar tăcu.
   Bosch intră în alertă maximă. Rulotele erau înșelătoare. Spre deosebire de majoritatea construcțiilor, ușile lor se deschideau către exterior.
   Bosch stătea pe partea invizibilă dinăuntru, astfel încât, oricine ar fi deschis ușa l-ar fi văzut pe Edgar, dar nu și pe el. Din păcate nici Bosch nu putea să zărească persoana care deschidea ușa. Dacă existau probleme, treaba lui Edgar era să-l avertizeze pe Bosch și să se adăpostească.
   Fără nicio ezitare, Bosch și-ar fi golit arma în ușa rulotei, iar gloanțele ar fi trecut prin aluminiu și prin oricine s-ar fi aflat de cealaltă parte ca prin hârtie.
   - Ce e? spuse o voce de bărbat.
   Edgar scoase insigna. Bosch era atent la partenerul său, urmărind orice semn de avertisment.
   - Domnule Delacroix, suntem de la poliție.
   Nevăzând niciun semn de alertă, Bosch făcu un pas înainte și apucă clanța ușii, deschizând-o la maximum. Avea haină dată la o parte și își ținea mâna pe mânerul armei.
   În ușă era bărbatul pe care-l văzuse pe terenul de golf cu o zi înainte. Purta o pereche de pantaloni scurți dintr-un material reiat și un tricou vechi maroniu cu pete de transpirație la subțiori.
   - Avem un mandat care ne permite să percheziționăm aceste împrejurimi, spuse Bosch. Putem intra?
  - Voi ați fost ieri pe terenul de golf, spuse Delacroix.
   - Domnule, se răsti Bosch. Am zis că avem un mandat de percheziție pentru această rulotă. Putem intra?
   Bosch scoase mandatul împăturit din buzunar și îl ținu la vedere, dar nu la îndemâna lui Delacroix.
   Pentru a obține mandatul trebuise să-i arate unui judecător toate atuurile lor. Dar nu voiau să-și descopere cărțile și în fața lui Delacroix. Nu încă.
   Așa că, deși Delacroix avea dreptul de a citi ce scria în mandat înainte de a le permite detectivilor să intre, Bosch spera să pătrundă în rulotă fără ca acest lucru să se întâmple. Delacroix avea să afle curând faptele pentru care era învinuit, dar Bosch voia să controleze transmiterea informațiilor către el, astfel încât să-i poată urmări reacțiile și să-și formeze o părere bazându-se pe acestea.
   Bosch dădu să pună mandatul înapoi în buzunarul interior al hainei.
   - Despre ce e vorba? întrebă Delacroix, protestând liniștit. Pot măcar să văd și eu chestia aia?
   - Sunteți Samuel Delacroix? replică Bosch.
   - Da.
   - Asta e rulota dumneavoastră?
   - E rulota mea. Am primit locul în leasing. Vreau să citesc....
   - Domnule Delacroix, îl întrerupse Edgar. Am prefera să nu stăm afară și să discutăm sub privirile vecinilor. Sunt convins că nici dumneavoastră nu doriți asta. Nu veți permite să executăm mandatul conform legii, sau nu?
   Delacroix privi de la Bosch la Edgar și înapoi la Bosch. Încuviință din cap.
   - Cred că da.
   Bosch urcă primul pe mica verandă. Intră strecurându-se pe lângă Delacroix și sesizând mirosul de coniac și urină de pisică.
   - Ați început devreme, domnule Delacroix?
   - Da, am băut ceva, spuse Delacroix cu un amestec de nepăsare și silă în voce. Mi-am terminat treaba. Am tot dreptul.
   Apoi intră și Edgar, trecând cu greu pe lângă Delacroix, și cercetă cu privirea rulota slab luminată.
   La dreapta intrării se afla camera de zi. Avea lambriuri din lemn, o canapea din marochin și o măsuță de cafea cu fășii de lac desprinse sub care se vedea placajul. Mai era o masă pentru veioză asortată fără veioză pe ea și o măsuță cu un televizor cocoțat deasupra unui videocasetofon. Deasupra televizorului se afla un teanc de casete video. Vizavi de măsuța de cafea era un fotoliu vechi cu brațele zdrențuite - probabil de o pisică - din care ieșeau câlții. Sub măsuța de cafea se afla un teanc de jurnale, cele mai multe dintre ele ziare de scandal cu titluri care-ți luau ochii.
   La stânga era o bucătărie marinărească cu o chiuvetă, dulapuri suspendate, aragaz, cuptor și frigider pe o parte și un colțar de 4 persoane în dreapta. Pe masă se afla o sticlă de bourbon Ancient Age. Pe podea, sub masă, era o farfurie cu câteva granule pentru pisici și o cutie de margarină pe jumătate plină cu apă. Nu se vedea nici urmă de pisică.
   În spatele bucătăriei era un intrând care ducea către unul sau două dormitoare și o baie.
   - Hai să lăsăm ușa deschisă și să deschidem și câteva ferestre, spuse Bosch. Domnule Delacroix, de ce nu vă așezați pe canapea?
   Delacroix se îndreptă spre canapea și spuse:
   - Uite ce e, nu trebuie să faceți percheziție. Știu de ce sunteți aici.
   Bosch îi aruncă o privire lui Edgar și apoi lui Delacroix.
   - Da? spuse Edgar. De ce suntem aici?
   Delacroix se lăsă să cadă greu în mijlocul canapelei. Curelele erau rupte. El se adânci în mijlocul canapelei, iar capetele pernei se ridicară în aer asemeni provelor a două Titanicuri gemene ce se scufundau.
   - Benzina, spuse Delacroix. Dar nu am apucat să folosesc prea mult dinea. Nu merg nicăieri în afară de drumul până la terenul de golf și înapoi. Am permisul restricționat din cauza șofatului sub influența alcoolului.
   - Benzina? întrebă Edgar. Ce vreți să...
   - Domnule Delacoix, noi nu suntem aici ca să vă acuzăm de furt de benzină, spuse Bosch.
   Ridică una dintre casetele din teancul de pe televizor. Pe carcasă era un autocolantt pe care scria First Infantry, episodul 46. O puse la loc și aruncă o privire la ce scria pe celelalte casete. Toate erau episoade ale serialului de televiziune în care Delacroix jucase cu mai bine de 30 de ani în urmă.
   - Nu asta e povestea noastră, adăugă el, fără să-l privească pe Delacroix.
   - Atunci, care e? Ce vreți?
   Acum Bosch îl privi.
   - Suntem aici în legătură cu fiul dumneavoastră.
   Delacroix se holbă la el o vreme, cu gura deschisă din care i se vedeau dinții îngălbeniți.
   - Arthur, spuse el într-un târziu.
   - Da. L-am găsit.
   Privirea lui Delacroix se desprinse de pe chipul lui Bosch și păru că plutește undeva în afara rulotei. În ochii lui era cunoaștere. Bosch o văzu. Instinctele îi spuneau că Delacroix știa ce aveau să-i spună în continuare.
   Îi aruncă o privire lui Edgar, ca să vadă dacă și el înțelesese. Edgar încuviință o singură dată din cap, scurt.
   Bosch privi înapoi la bărbatul de pe canapea.
   - Nu păreți prea entuziasmat, pentru un tată care nu și-a văzut fiul de mai bine de 20 de ani, spuse el.
   Delacroix îl privi.
   - Asta fiindcă știu că e mort.
   Bosch îl studie câteva momente, ținându-și respirația.
   - Ce vă face să credeți asta?
   - Pentru că știu. Am știut tot timpul.
   - Ce ați știut?
   - Că nu se mai întoarce.

      Lucrurile nu se desfășurau în conformitate cu niciunul dintre scenariile pe care și le imaginase Bosch.
   Avea senzația că Delacroix se așteptase ca ei să vină, și asta poate de ani de zile. Examină posibilitatea de a schimba strategia, arestându-l pe Delacroix și citindu-i drepturile.
   - Sunt arestat? întrebă Delacroix, de parcă ar fi gândit la unison cu Bosch.
   Bosch îi aruncă o privire lui Edgar, întrebându-se dacă partenerul lui își dăduse seama că planul lor se ducea de râpă.
   - Ne-am gândit că ar fi preferabil să discutăm mai întâi. Știți, neoficial.
   - Ați putea foarte bine să mă arestați, spuse Delacroix încet.
   - Credeți? Asta înseamnă că nu vreți să discutați cu noi?
   Delacroix clătină încet din cap și își aținti din nou privirea în depărtări.
   - Nu, o să vorbesc cu voi, decise el. O să vă povestesc.
   - Ce să ne povestiți?
   - Ce s-a întâmplat.
   - Ce s-a întâmplat cu ce?
   - Cu fiul meu.
   - Știți cum s-au petrecut lucrurile?
   - Sigur că știu. Eu am făcut-o.
   Bosch aproape că înjură cu voce tare.
   Suspectul lor tocmai mărturisise înainte de a-i citi măcar drepturile, inclusiv dreptul de a evita să dea declarații menite să-l autoincrimineze.
   - Domnule Delacroix, în acest punct o să întrerupem discuția. În continuare o să vă citesc drepturile.
   - Vreau doar să....
   - Nu, vă rog, domnule, nu mai spuneți nimic altceva. Nu încă. Hai să ne ocupăm de chestia asta cu drepturile și apoi vom fi mai mult decât încântați să ascultăm tot ce vreți să ne spuneți.
   Delacroix flutură din mână ca și cum nu avea nicio importanță pentru el, ca și cum totul ar fi fost lipsit de însemnătate.
   - Jerry, unde e reportofonul tău? Eu nu l-am mai recuperat pe al mei de la AI.
   - Îh, în mașină. Deși, nu prea știu cum stau cu bateriile.
   - Du-te și vezi.
   Edgar părăsi rulota și Bosch așteptă în tăcere. Delacroix stătea cu coatele pe genunchi și fața sprijinită în palme.
   Edgar se întoarse cu reportofonul, dar clătină din cap.
   - Bateriile s-au dus. Am crezut că îl ai pe al tău.
   - La dracu`. Atunci ia notițe.
   Bosch scoase suportul insignei și extrase din el una din cărțile sale de vizită. Comandase să i se tipărească pe spate lista de drepturi, plus o linie pentru semnătură.
   Citi declarația de drepturi și îl întrebă pe Delacroix dacă lucrurile sunt clare. Delacroix încuviință din cap.
   - Asta înseamnă că da?
   - Da, înseamnă da.
   - Atunci semnați pe linia de sub rândurile pe care tocmai vi le-am citit.
   Îi dădu cartea de vizită lui Delacroix, împreună cu un stilou.
   După ce obținu semnătura, Bosch puse cartea de vizită înapoi în suportul pentru insignă. Se apropie și se așeză pe marginea fotoliului.
   - Acum, domnule Delacroix, vreți să repetați ceea ce tocmai ne-ați spus cu câteva minute în urmă?
   Delacroix ridică din umeri, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
   - L-am omorât pe fiul meu, Arthur. Eu l-am omorât. Știam că o să apăreți într-o bună zi. V-a luat mult timp.
   Bosch îl privi pe Edgar. Acesta scria într-un carnețel, pentru a avea un fel de înregistrare a mărturisirii lui Delacroix. Privi înapoi către suspect și așteptă, sperând ca tăcerea să fie o invitație adresată acestuia de a spune mai multe.
   Dar el își îngropă din nou fața în mâini. Apoi începu să plângă în hohote.
   - Să mă ierte Dumnezeu.. eu am făcut-o.

          Bosch privi înapoi la Edgar și își înălță sprâncenele.
   Partenerul lui îi făcu un semn rapid, ridicând degetele mari în sus. Aveau mai mult decât le trebuia pentru a trece la etapa următoare - cadrul controlat al unei camere de interogatoriu de la secția de poliție.
   - Domnule Delacroix, aveți o pisică? întrebă Bosch. Unde este?
   Delacroix privi cu ochii înlăcrimați printre degete.
   - E pe-aici pe undeva. Probabil doarme în pat. De ce?
   - Păi o să sunăm la Protecția Animalelor și o să-i rugăm să aibă grijă de ea. Dumneavoastră va trebui să veniți cu noi. Acum o să vă arestăm. Și o să discutăm mai mult la secția de poliție.
   Delacroix părea supărat.
  - Nu. Cei de la Protecția Animalelor nu o vor îngriji. O vor eutanasia în secunda în care vor afla că eu nu mă mai întorc.
   - Păi, nu o putem lăsa așa, aici.
   - O va îngriji doamna Kreski. Locuiește alături. Poate vei ea s-o hrănească.
   Bosch clătină din cap. Totul se tărăgăna din cauza unei pisici.
   - Nu putem face asta. Trebuie să sigilăm locul până când îl percheziționăm.
   - Ce rost are să faceți percheziție?
   Delacroix se înfuriase de-a binelea.
   - Vă spun eu ce trebuie să știți. Mi-am ucis fiul. A fost un accident. L-am lovit prea tare, cred. Am...
   Delacroix își cufundă fața în palme și murmură printre lacrimi:
   - Doamne... ce am făcut?
   Bosch se uită la Edgar, care scria, și apoi se ridică. Voia să-l ducă pe Delacroix la secție și să-l bage într-una din camerele de interogatoriu. Neliniștea îi dispăruse acum, fiind înlocuită de un sentiment de nerăbdare. Mustrările de conștiință erau trecătoare.
   Voia să-l înregistreze pe Delacroix pe bandă - video și audio - înainte ca acesta să discute cu un avocat și înainte să-și dea seama că în urma mărturisirii sale avea să fie închis într-o celulă de 2,5 metri pentru tot restul vieții.
   - Bine, o să vedem mai târziu ce facem cu pisica, spuse el. Pentru moment, o să-i lăsăm suficientă mâncare. Ridicați-vă, domnule Delacroix, plecăm.
   - Pot să-mi schimb hainele? Astea sunt doar niște zdrențe pe care le port pe acasă.
   - Nu vă faceți griji pentru asta, spuse Bosch. Vă aducem noi mai târziu haine de schimb.
   Nu se deranjă să-i mai spună că acele haine nu aveau să fie ale lui. Urma să i se dea o salopetă de închisoare districtuală, cu un număr pe spate.
   - O să-mi puneți cătușele? întrebă Delacroix.
   - Sunt regulile departamentului, spuse Bosch. N-avem încotro.
   Ocoli măsuța de cafea și îl întoarse astfel încât să-i poată prinde mâinile la spate în cătușe.
   - Am fost actor, știți. Am jucat o dată rolul unui prizonier în Evadatul. Prima serie, cu Davis Janssen. Era un rol mic. Stătea pe o bancă lângă Janseen. Asta e tot ce făceam. Cred că trebuia să fiu drogat.
   Bosch nu spuse nimic. Îl împinse cu blândețe pe Delacroix către ușa îngustă a rulotei.
   - Nu știu de ce mi-am amintit episodul ăsta, zise Delacroix.
   - E în regulă, spuse Edgar. În momente ca acestea oamenii își amintesc cele mai ciudate lucruri.
   - Aveți grijă să nu vă împiedicați pe treptele astea, spuse Boch.
   Îl conduse afară, Edgar mergând înainte și Bosch în spatele lui.
   - Aveți o cheie? întrebă Bosch.
   - E pe masa din bucătărie.
   Bosch se întoarse în rulotă și găsi cheile. Apoi începu să deschidă dulapurile suspendate din bucătărie până când găsi cutia de mâncare pentru pisici. O deschise și o goli pe farfuria de carton de sub masă. Nu erau prea multe granule, Bosch știa că va trebui să se ocupe de animal mai târziu.
   Când Bosch ieși din rulotă, Edgar îl instalase deja pe Delacroix pe bancheta din spate a mașinii de poliție. Un vecin privea din ușa deschisă a unei rulote învecinate.
   Bosch se întoarse și încuie ușa locuinței lui Delacroix.

                                           36

              Bosch își băgă capul în biroul locotenentului Billets, care lucra la computer. Își golise masa de lucru și se pregătea să plece acasă.
   - Da? zise ea, fără să se uite cine era.
   - Se pare că ne-a pălit norocul, spuse Bosch.
   Se întoarse de la computer și dădu cu ochii de Bosch.
   - Lasă-mă să ghicesc. Delacroix vă invită înăuntru și mărturisește.
   Bosch încuviință.
   - Zice că el a făcut-o. I-am cerut să nu spună mai mult pentru a-l putea înregistra pe bandă aici. Am avut senzația că se așteptase să ne facem apariția.
   Billets mai puse câteva întrebări, și Bosch sfârși prin a relata întreaga vizită la rulotă, inclusiv problema reportofonului care nu funcționase pentru a înregistra mărturisirea lui Delacroix.
   Billets își făcea griji, atât din cauza lui Bosch și Edgar, care nu fuseseră pregătiți, cât și din cauza lui Bradley de la AI, care nu-i înapoiase reportofonul lui Bosch.
   - Nu-mi rămâne decât să sper că asta nu va însemna apariția unui fir de păr pe prăjitură, Harry, spuse ea, referindu-se la posibilitatea unei contestări legale a oricărei mărturisiri în condițiile în care primele cuvinte ale lui Delacroix nu era înregistrate. Dacă pierdem cazul ăsta fiindcă am dat-o în bară...
   Nu termină ce avea de spus, dar nici nu era nevoie.
   - Uite ce e, eu cred că nu vom avea probleme. Edgar a notat tot ce a spus cuvânt cu cuvânt. L-am oprit imediat ce am avut destule date ca să-l arestăm și acum o să înregistrăm totul pe bandă audio și video.
   Billets se mai îmbună puțin.
   - Și Miranda? Ești convins că nu o să avem o situație Miranda, spuse ea, ultima parte nefiind o întrebare, ci un ordin.
   - Nu cred. A început să turuie înainte ca noi să apucăm să-i citim drepturile, și a continuat să vorbească și după aceea. Câteodată așa se întâmplă. Te pregătești să intri cu berbecul și ei îți deschid ușa. Pe oricine și-ar lua ca avocat, ăla poate să facă un infarct și să înceapă să țipe în privința asta, dar nu va obține nimic. Suntem în regulă, locotenente.
   Billets încuviință din cap, în semn că Bosch devenise convingător.
   - Aș vrea să fie la fel de simplu cu toți spuse ea. Și procuratura?
   - Îi sun acum.
   - Bine, dar vreau să arunc o privire, în ce cameră îl găsesc?
   - Trei.
   - E în ordine, Harry. Du-te și pune lucrurile la punct cu el.
   Se întoarse la computer.
   Bosch îi adresă un salut și era gata să se strecoare pe ușă, când se opri. Ea simți că nu plecase și se întoarse către el.
   - Ce e?
   Bosch ridică din umeri.
   - Nu știu, pe tot drumul până aici m-am gândit ce am fi putut evita dacă l-am fi abordat direct, în loc să-l luăm prin surprindere.
   - Harry, știu la ce gândești, dar n-ai fi avut cum să anticipezi că tipul ăsta - după 20 și ceva de ani - abia aștepta să-i bați la ușă. Ai procedat cum trebuia, și dacă ai lua-o de la capăt ai face același lucru. Trebuie să încolțești prada. Ceea ce s-a întâmplat cu ofițerul Brasher nu are nimic de a face cu modul în care ai anchetat cazul.
   Bosch o privi un moment și apoi încuviință. Spusele ei îl vor ajuta să-și descarce conștiința.
   Billets se întoarse la computer.
   - Cum spuneam, du-te și termină cu el.

            Bosch reveni în camera detectivilor pentru a suna la procuratură și a anunța că fusese făcută o arestare într-un caz de crimă și că urma să fie înregistrată o mărturisire.
   Vorbi cu o îndrumătoare pe nume O`Brien și o informă că el sau partenerul său aveau să vină și să depună acuzațiile la sfârșitul zilei. O`Brien, care cunoștea cazul numai din presă, spuse că voia să trimită un procuror la secție pentru a supraveghea felul în care era făcută mărturisirea.
   Bosch știa că datorită traficului aglomerat din centru, vor mai trece 45 de minute până avea să ajungă un procuror la secție. Îi spuse lui O`Brien că acesta era bine venit, dar nu avea de gând să aștepte pe nimeni înainte de a lua mărturisirea suspectului. O`Brien sugeră că ar trebui să o facă.
   - Uite ce e, tipul vrea să vorbească, zise Bosch. În 45 de minute sau 1 oră lucrurile s-ar putea schimba. Nu putem aștepta. Spune-i omului tău să bată la ușa de la camera 3 când ajunge aici. O să-l punem la curent cât de repede putem.
   Sună apoi la Afaceri Interne, unde ceru să vorbească cu Carol Bradley. I se făcu legătura.
   - Sunt Bosch, de la Divizia Hollywood. Unde e nenorocitul ăla de reportofon al meu?
   La celălalt capăt al firului, răspunsul întârzia.
    - Bradley? Alo? Mai ești...
   - Sunt pe fir. Am reportofonul tău aici.
   - De ce l-ai luat? Ți-am spus să asculți caseta. Nu ți-am cerut să iei aparatul meu, fiindcă nu-mi mai trebuie.
   - Am vrut să ascult din nou și să verific banda.
   - Atunci ia caseta. Nu lua aparatul.
   - Detectiv Bosch, uneori e nevoie de recorderul original pentru autentificarea casetei.
   Bosch clătină frustrat din cap.
   - Doamne, de ce faci asta? Știi cine a autorul scurgerii de informații. De ce mai pierzi timp?
   Urmă din nou o pauză înainte ca ea să răspundă.
   - Trebuia să acopăr toate bazele. Detectiv Bosch, lasă-mă să-mi desfășor ancheta așa cum mi se pare mie potrivit.
   Bosch amuți câteva clipe, întrebându-se dacă nu cumva îi scăpase ceva, dacă se întâmpla altceva. În cele din urmă hotărî să nu se mai frământe din cauza asta.
   - Să acoperi bazele, grozav, spuse el. Ei bine, eu azi aproape am ratat o mărturisire fiindcă nu aveam aparatul. Ți-aș fi recunoscător dacă mi l-ai înapoia.
   - Am terminat cu el și ți-l trimit chiar acum prin poșta internă.
   - Mulțumesc. La revedere.
   Închise exact în momentul în care Edgar își făcea apariția la masă cu 3 cești de cafea fierbinte.
   - Cine e de gardă jos? întrebă.
   - Era Mankiewicz. Și Young.
   Bosch turnă cafeaua din recipientul din polistiren în ceașca pe care o scoase din sertar. Apoi ridică receptorul și formă numărul de la dispecerat.
    Răspunse Mankiewicz.
   - Ai pe cineva în peștera cu lilieci?
   - Bosch? Am crezut că o să-ți iei liber o vreme.
   - Te-ai înșelat. Peștera?
   - Nu, nimeni până la 8. La ce-ți trebuie?
   - Vreau să iau o mărturisire și sper ca niciun avocat să nu deschidă cutia după ce o închid. Tipul meu miroase a Ancient Age, dar cred că e treaz. Oricum, aș vrea să înregistrez asta.
   - E cazul cu oasele?
   - Da.
   - Adu-l jos și o fac eu. Am autorizație.
   - Mulțumesc, Mank.
   Închise și se uită la Edgar.
   - Hai să-l ducem jos în peșteră și să vedem ce ciripește. Ca să ne asigurăm.
   - Bună idee.
 
       Își luară cafelele și plecară în camera de interogatoriu numărul 3, unde mai devreme îl încătușaseră pe Delacroix de inelul din centrul mesei,
   Îi scoaseră cătușele și-l lăsarăă să ia câteva înghițituri de cafea înainte de a-l conduce prin holul din spate către mica închisoare a secției. Era acolo o celulă mică, cunoscută sub numele de celula cu lilieci, unde se testa alcoolemia din sânge.
   Se întâlniră cu Mankiewcz pe hol și îl urmară în peșteră. Acesta porni aparatul Breathalyzer și îl instrui pe Delacroix să sufle într-un tub atașat de mașinărie.
   Bosch observă că Mankiewicz purta o panglică de doliu peste insignă, pentru Brasher.
   În câteva minute aveau rezultatul.
   Delacroix avea o alcoolemie de 3 la mie, nici măcar pe aproape de limita legală pentru conducere auto. Pentru mărturisirea unei crime nu exista un standard.
   În timp ce îl scoteau pe Delacroix din cameră, Bosch simți cum Mankiewicz îl bate peste braț din spate. Se întoarse cu fața la el, lăsându-l pe Edgar s-o ia înainte pe coridor împreună cu Delacroix.
   Mankiewicz dădu din cap.
   - Harry, voiam doar să-ți spun că-mi pare rău. Știi tu, pentru ce s-a întâmplat acolo.
   Bosch știa că se referă la Brasher.
   - Da, mulțumesc. E greu.
   - A trebuit să o trimit acolo. Știu că era începătoare, dar...
   - Hei, Mank, ai făcut ce trebuia. Nu te mai frământa.
   Mankiewicz încuviință din cap.
   - Acum trebuie să plec, spuse Bosch.
   În timp ce Edgar îl conducea pe Delacroix înapoi în camera de interogatoriu, Bosch intră în încăperea de vizionare, ajustăă camera de luat vederi prin oglinda falsă și puse o casetă nouă în aparat, pe care o luă din dulapul cu consumabile. Apoi porni camera, ca și casetofonul pentru dublură. Totul era pregătit.
   Se duse înapoi în camera de interogatoriu pentru a-l lua în primire pe Delacroix.

                                                  37

                   Bosch identifică cele 3 persoane din camera de interogatoriu și notă data și oora, deși acestea aveau să fie afișate în caseta din josul înregistrării video.
   Puse un formular alb pe masă și îi spuse lui Delacroix că voia să-i citească din nou drepturile. Când termină, îi ceru lui Delacroix să semneze formularul pe care îl împinse în partea laterală a mesei.
   Luă o înghițitură de cafea și începu.
   - Domnule Delacroix, mai devreme în cursul zilei de azi, v-ați exprimat dorința de a ne relata ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră, Arthur Delacroix, în 1980. Mai vreți să vorbiți cu noi despre asta?
   - Da.
   - Să începem cu întrebările de bază, și apoi o să revenim pentru a umple golurile. Dumneavoastră ați cauzat moartea fiului dumneavoastră, Arthur Delacroix?
   - Da, eu.
   O spuse fără nicio urmă de ezitare sau de emoție.
   - Dumneavoastră l-ați ucis?
   - Da, eu. E adevărat, fără intenție, dar am făcut-o.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Era în mai cred, în 1980. Probabil că voi știți mai bine decât mine.
   - Vă rog, să nu faceți niciun fel de presupuneri. Răspundeți la fiecare întrebare în măsura în care vă amintiți cum s-au petrecut lucrurile.
   - Voi încerca.
   - Unde a fost ucis fiul dumneavoastră?
   - În casa în care locuiam la acea dată. În camera lui.
   - Cum a fost ucis? L-ați lovit?
   - Îh, da. Am....
   Brusc, detașarea afișată de Delacroix dispăru, mușchii feței îi căzură. Cu podul palmelor își șterse lacrimile din colțurile ochilor.
   - L-ați lovit?
   - Da.
   - Unde?
   - Peste tot, cred.
   - Inclusiv la cap?
   - Da.
   - Asta s-a petrecut în camera lui?
   - Da, în camera lui.
   - Cu ce l-ați lovit?
   - Ce vreți să spuneți?
   - Ați dat cu pumnii, sau ați folosit un obiect?
   - Și cu pumnii și cu un obiect.
   - Cu ce obiect l-ați lovit pe fiul dumneavoastră?
   - Chiar nu-mi amintesc. Va trebui să... era unul din lucrurile lui. Trebuie să mă gândesc.
   - O să revenim mai târziu asupra acestui aspect, domnule Delcroix. De ce în ziua aceea ați... în primul rând, în ce zi s-a întâmplat? La ce oră din zi?
   - A fost de dimineață. După ce Sheila - fiica mea - a plecat la școală. Asta e tot ce-mi amintesc, că Sheila nu era acasă.
   - Și soția dumneavoastră, mama băiatului?
   - Oh, ea ne-a părăsit de mult. Din cauza ei m-am apucat de....
   Se opri.
   Bosch presupunea că avea să de vina pe soția lui pentru că începuse să bea, transferându-i responsabilitatea pentru toate actele rezultate din beție, inclusiv crima.
   - Când ați vorbit ultima dată cu soția dumneavoastră?
   - Fosta soție. Nu am mai vorbit cu ea din ziua când a plecat de acasă. Asta a fost...
   Se opri. Nu-și mai amintea când.
   - Acum mult timp, spuse el.
   - Cât de mult?
   - Nu-mi amintesc. Nu vorbim. Ea m-a ajutat să cumpăr rulota acum 5 sau 6 ani.
   - N-ați vorbit cu ea săptămâna asta?
   Delacroix ridică nedumerit privirea către el, cu o mină curioasă pe față.
   - Săptămâna asta? Nu. De ce...
   - Lăsați-mă pe mine să pun întrebările. Dar știrile le-ați urmărit? În ultimele două săptămâni ați citit vreun ziar sau v-ați uitat la televizor?
   Delacroix clătină din cap.
   - Nu mă dau în vânt după programele de la televizor. Mie-mi place să mă uit la casete.
   Conștient că deviase de la subiect, Bosch hotărî să pună capăt divagațiilor. Pentru el, era important să obțină o mărturisire clară și simplă a uciderii lui Arthur Delacroix. Aceasta trebuia să fie solidă și suficient de detaliată pentru a sta în picioare.
   Bosch nu se îndoia de faptul că, la un moment dat, după ce Delacroix avea să-și ia un avocat, mărturisirea o să fie retrasă. Întotdeauna se întâmpla așa. Datoria lui Bosch nu era numai să obțină mărturisirea, ci și să se asigure că e viabilă și că în final poate fi prezentată în fața a 12 jurați.
   - Să ne întoarcem la fiul dumneavoastră, Arthur. Vă amintiți cu ce obiect l-ați lovit în ziua când a murit?
   - Cred că a fost mica lui bâtă de baseball. O bâtă de baseball în miniatură care era suvenir de la un meci al echipei Dodgers.
   Bosch încuviință. Știa despre ce este vorba.
   La standurile de suveniruri se vindeau bâte asemănătoare celor pe care le purtau polițiștii înainte de a fi introduse bastoanele din metal. Puteau provoca lovituri mortale.
   - De ce l-ați lovit?
   Delacroix privi în jos, către mâini. Bosch observă că nu mai avea unghii. Trebuie să fi fost dureros.
   - Îm, nu-mi amintesc. Probabil eram beat. Am...
   Din nou, izbucni în plâns și-și ascunse fața în mâini. Bosch așteptă până când își reveni și continuă.
   - El... ar fi trebuit să fie la școală. Și nu era. Am intrat în cameră și am dat cu ochii de el. M-am supărat. Plăteam bani mulți - bani pe care nu-i aveam - pentru școala aia. Am început să dau în el și apoi... apoi am luat mica bâtă și l-am lovit cu ea. L-am lovit prea tare, cred. N-am vrut.
   Bosch așteptă din nou, dar Delacroix nu continuă.
   - Apoi a murit?
   Delacroix încuviință din cap.
   - Asta înseamnă da?
   - Da. Da.
   Se auzi o bătaie ușoară în ușă.

           Bosch îi făcu un semn cu capul lui Edgar, care se ridică și ieși afară.
   Bosch bănuia că era procurorul, dar nu avea de gând să întrerupă discuția în acel moment pentru a face prezentările. Continuă.
   - Ce ați făcut după aceea? După ce a murit Arthur.
   - L-am scos pe ușa din spate și am coborât scările în garaj. Nu m-a văzut nimeni. L-am pus în portbagajul mașinii. Apoi m-am dus la el în cameră, am făcut curat și am pus câteva din lucrurile lui într-o geantă.
   - Ce fel de geantă?
   - Era un ghiozdan. Rucsacul lui.
   - Ce haine ați pus în el?
   - Nu-mi amintesc. Ce-am nimerit.
   - În regulă. Ne puteți descrie ruscacul?
   Delacroix ridică din umeri.
   - Nu-mi amintesc. Era un rucsac obișnuit.
   - Bun, după ce ați pus hainele în el, ce ați făcut?
   - L-am băgat în portbagaj.
   - Ce mașină era?
   - Era Impala mea din `72.
   - O mai aveți?
   - Aș vrea eu; ar fi fost o piesă clasică. Dar am făcut-o praf. Atunci am fost prins pentru prima oară conducând sub influența alcoolului.
   - Ce vreți să spuneți cu „am făcut-o praf”?
   - Am intrat cu ea într-un palmier în Beverly Hills. Au dus-o la un cimitir de mașini, undeva.
   Bosch știa că era greu să dai de urma unei mașini vechi de 30 de ani, dar vestea că vehiculul fusese făcut praf îi curmă orice speranță de a-l găsi și a verifica portbagajul în căutarea de probe fizice.
   - Să revenim la povestea dumneavoastră. Aveați cadavrul în portbagaj. Când ați scăpat de el?
   - În noaptea aceea. Târziu. Când nu s-a mai întors de la școală în acea zi, am început să-l căutăm.
   - Noi?
   - Eu și Sheila. Am mers cu mașina prin cartier și l-am căutat. Ne-am dus în toate locurile unde se practica skateboarding-ul.
   - Și în tot acest timp Arthur se afla în portbagajul mașinii pe care o conduceați?
   - Exact. Vedeți, nu voiam ca ea să știe ce făcusem. O protejam.
   - Înțeleg. Ați raportat la poliție dispariția băiatului?
   Delacroix clătină din cap.
   - Nu. M-am dus la secția Wilshire și am vorbit cu un polițist. Era chiar acolo, în biroul de la intrare. Mi-a spus că probabil Arthur doar fugise de acasă și că se va întoarce. Să las să treacă câteva zile. Așa că nu am dat nicio declarație.
   Bosch încerca să elucideze cât mai multe aspecte, trecând peste fapte din povestire care puteau fi verificate și eventual folosite în momentul când ar fi fost nevoie să susțină mărturia lui Delacroix, dacă acesta și-ar fi retras-o și ar fi contestat-o. Acest lucru se putea face în principal cu ajutorul dovezilor concrete sau al celor științifice. Dar prezenta importanță și verificarea poveștii.
   Sheila Delacroix le spusese deja lui Bosch și lui Edgar că ea și tatăl ei fuseseră cu mașina la secția de poliție în noaptea când Arthur nu se mai întorsese acasă. Tatăl ei intrase în secție, iar ea așteptase în mașină. Dar Bosch nu descoperise nicio înregistrare a unei declarații cu privire la o persoană dispărută.
   Acum, lucrurile păreau să se potrivească. Avea un indiciu clar care-l putea ajuta să valideze mărturirisirea.
   - Domnule Delacroix, vă simțiți în largul dumneavoastră când discutați cu mine?
   - Da, sigur.
   - Nu vă simțiți manipulat sau amenințat în vreun fel?
   - Nu, e în regulă.
   - Vorbiți liber cu mine, nu?
   - Exact.
   - Bun, când ați luat trupul fiului dumneavoastră din portbagaj?
   - Asta am făcut-o mai târziu. După ce Sheila s-a culcat, m-am întors la mașină și m-am dus acolo unde puteam ascunde trupul.
   - Și unde s-a petrecut asta?
   - Sus, pe dealuri. În canionul Laurel.
   - Vă puteți aminti cu precizie locul?
   - Nu prea. Am urcat pe muntele Lookout, trecând de școală. Pe-acolo pe undeva. Era întunerci și eu... știți, băusem fiindcă mă simțeam foarte rău din cauza accidentului.
   - Accident?
   - Mă refer la lovirea lui Arthur.
   - Oh. Așadar, sus, după ce ați trecut de școală, vă aminți pe ce stradă erați?
   - Wonderland.
   - Wonderland? Sunteți sigur?
   - Nu, dar asta cred că era. Am petrecut toți acești ani... încercând să uit lucrurile astea.
   - Spuneți deci că erați amețit când ați ascuns cadavrul?
   - Eram beat. Nu credeți că așa ar fi trebuit să fiu?
   - Nu contează ce cred eu.
   Bosch intui pericolul care îl pândea.
   În timp ce Delacroix oferea o mărturisire completă, Bosch obținuse informații care ar fi putut dăuna cazului.
   Faptul că Delacroix fusese beat putea explica de ce lăsase cadavrul la repezeală pe dealuri și nu-l acoperise decât cu țărână și ace de pin. Dar Bosch își amintea că el însuși escaladase cu greu dealul și nu-și putea imagina cum un om beat ar fi fost în stare să-l urce în timp ce căra sau târa după el cadavrul propriului fiu.
   Ca să nu mai vorbim de rucsac. Fusese cărat o dată cu cadavrul, sau Delacroix urcase a doua oară delul, cu ruscacul, și găsise pe întuneric locul unde lăsase cadavrul?

         În vreme ce îl studia pe Delacroix, Bosch se gândea la direcția pe care trebuia să o urmeze.
   Își impuse să fie foarte atent. Risca să distrugă cazul, dacă provoca un răspuns pe care un avocat al apărării ar fi putut să-l exploateze la tribunal.
   - Tot ce-mi amintesc, spuse brusc Delacroix, e că mi-a luat mult timp. Am lipsit aproape toată noaptea de acasă. Și îmi amintesc că l-am îmbrățișat cât am putut de tare înainte de a-l pune în groapă. A fost ca și cum aș fi oficiat o înmormântare.
   Delacroix privi în ochii lui Bosch, de parcă ar fi așteptat confirmarea că făcuse lucrul potrivit. Bosch rămase impasibil.
   - Spuneți-mi, groapa în care l-ați pus, cât de adâncă era?
   - Nu era prea adâncă, maximum o jumătate de metru.
   - Cum ați săpat? Ați avut unelte cu dumneavoastră?
   - Nu, nu m-am gândit la asta. Nu sunt sigur.
   - Dar rucsacul?
   - Îh, cred că l-am pus în groapă. Nu sunt sigur.
   Bosch încuviință din cap.
   - Nu-mi amintesc.
   - Erau case acolo?
   - Existau câteva în apropiere, dar nu m-a văzut nimeni, dacă asta era întrebarea.
   Bosch trase în sfârșit concluzia că mergea prea departe pe un drum periculos din punct de vedere legal. Trebuia să se oprească, și să clarifice câteva detalii.
   - Dar skateboard-ul fiului dumneavoastră?
   - Nu înțeleg.
   - Ce ați făcut cu el?
   Delacroix se aplecă înainte pentru a cumpăni lucrurile.
   - Știi, nu prea îmi amintesc.
   - L-ați îngropat cu el?
   - Nu pot... nu-mi amintesc.
   Bosch așteptă câteva clipe în speranța că își va aminti ceva. Delacroix continua să tacă.
   - Bine, domnule Delacroix, vom lua o mică pauză, cât timp mă duc să vorbesc cu partenerul meu. Aș vrea să vă gândiți la locul unde l-ați dus pe fiul dumeavoastră. Poate vă amintiți mai multe despre asta. Și despre skateboard.
    - Bine, o să încerc.
   - Când mă întorc, vă mai aduc niște cafea.
   - Mulțumesc.
   Bosch se ridică și luă ceștile goale din cameră. Se duse imediat la camera de vizionare și deschise ușa.
   Edgar era acolo, împreună cu un alt bărbat. Acesta se uita la Delacroix prin geamul-oglindă. Edgar se întinse spre video, pentru a-l opri.
   - Nu-l închide, spuse Bosch repede.
   Edgar își retrase mâna.
   - Lasă-l să mearfă. Dacă-și mai amintește vreun lucru, nu vreau să spună cineva că i l-am sugerat noi.
   Edgar încuviință.
   Celălalt bărbat se întoarse de la oglindă și întinse mâna. Nu părea să aibă mai mult de 30 de ani. Avea păr negru dat cu gel, și o piele foartă albă. Pe fața lui era întipărit un zâmbet foarte larg.
   - Salut, George Portugal, procuror adjunct.
   Bosch puse ceștile goale pe masă și îi strânse mâna.
   - Se pare că aveți un caz interesant aici, remarcă Portugal.
   - Și devine din ce în ce mai interesant, spuse Bosch.
   - Oricum, din ce am văzut în ultimele 10 minute, se pare că lucrurile sunt clare.
   Bosch încuviință din cap dar nu-i întoarse zâmbetul. Mai degrabă îi venea să râdă de replica puerilă a lui Portugal. Își cunoștea prea bine meseria ca să se încreadă în instinctele unui procuror tânăr.

                                          38

              La ora 7 seara, Edgar și Bosch l-au dus cu mașina pe Samuel Delacroix la Centrul Parker, în oraș, pentru a fi preluat sub acuzația de a-și fi ucis fiul.
   În prezența lui Portugal, care participase la interogatoriu, îl mai chestionaseră pe Delacroix aproape încă o oră, dar n-au obținut decât câteva detalii în plus cu privire la omor. Amintirile tatălui cu privire la uciderea fiului său fuseseră erodate de aproape 20 de ani de vinovăție și băutură.
   Portugal părăsise camera crezând în continuare că lucrurile erau cât se poate de clare.
   Bosch, pe de altă parte, avea serioase îndoieli. Niciodată nu crezuse în mărturisirile voluntare, spre deosebire de alți detectivi și procurori. După părerea lui remușcările sincere erau o raritate.
   Gândurile lui Bosch fură întrerupte de sunetul telefonului mobil. Era Billets.
   - Băieți, ați șters-o de aici înainte de a apuca să stăm de vorbă.
   - Îl ducem la Centru pentru a fi preluat.
   - Pari mulțumit de felul cum au decurs lucrurile.
   - Ei bine... nu prea pot vorbi acum.
   - E cu tine în mașină?
   - Da.
   - E ceva serios sau doar e joci de-a bunicuța?
   - Nu știu, încă.
   - Mă sună Irving și cei de la Relații cu Presa. Cred că s-a anunțat deja de la biroul de presă al procuraturii că s-au formulat acuzații. Cum vrei să abordez problema?
   Bosch se uită la ceas. Se gândea că, după predarea lui Delacroix, ar fi putut ajunge la Sheila Delacroix acasă în jurul orei 8. Dar în cazul unui anunț către presă exista riscul ca reporterii să-și facă apariția acolo înaintea lor.
   - Știi ce, am vrea să vorbim mai întâi cu fiica. Poți să ajungi la procuratură și să vezi dacă e posibilă amânarea anunțului până la 9? La fel și la Relații cu Presa.
   - Nicio problemă. Și, după ce scapi de tip, sună-mă când poți vorbi. Acasă. Dacă e vreo problemă, vreau să știu și eu despre ce e vorba.
   - S-a făcut.
   Închise telefonul și îl privi pe Edgar.
   - Primul lucru pe care trebuie să-l fi făcut Portugal a fost să sune la biroul lui de presă.
   - Așa cred și eu. Probabil e primul lui caz important. O să stoarcă tot ce poate din el.
   - Da.
   Merseră în tăcere câteva minute.
   Bosch se gândea la discuția lui Billets. Nu putea să-și dea prea bine seama de unde provenea lipsa lui de încredere. Acum, cazul se muta de pe tărâmul achetei polițienești în acela al sistemului judecătoresc.
   De cele mai multe ori, Bosch avea un sentiment de împlinire și ușurare când băga la arest un criminal. Dar nu și de data asta, și nu-și dădea prea bine seama de ce.
   În cele din urmă, puse aceste sentimente pe seama propriilor greșeli și a momentelor în care cazul îi scăpase de sub control.
   Da, puseseră mâna pe ucigașul unui copil care-și recunoscuse fapta și îl duceau la închisoare. Dar Nicholas Trent și Julia Brasher își pierduseră viața.
   - Despre fata mea vorbeai? O să discuți cu ea?

          Bosch ridică privirea către oglinda retrovizoare.
   Delacroix era aplecat în față, din cauza mâinilor prinse în cătușe la spate. Bosch orientă oglinda spre el și aprinse lumina din plafon ca să-i poată vedea ochii.
   - Mda. O să-i dăm noi vestea.
   - Chiar trebuie s-o amestecați în povestea asta?
   Bosch îl privi în oglindă câteva clipe.
   - Nu avem de ales. E vorba de fratele ei, de tatăl ei.
   Bosch intră cu mașina pe strada Los Angeles. Aveau să ajungă la centrul de predare din spatele Centrului Parker în 5 minute.
   - Ce o să-i spuneți?
   - Ceea ce ne-ați mărturisit. Că l-ați ucis pe Arthur. Vrem să-i spunem înainte de a ajunge reporterii la ea sau de a afla vestea la știri.
   Se uită în oglindă și îl văzu pe Delacroix dând aprobator din cap. Apoi bărbatul îl fixă cu privirea pe Bosch în oglindă.
   - Vreți să-i transmiteți ceva din partea mea?
   - Ce să-i transmitem?
   Bosch băgă mâna în buzunarul de la haină, căutându-și reportofonul, dar apoi își dădu seama că nu îl avea la el. O înjură în gând pe Bradley și propria lui decizie de a coopera cu AI.
   Delacroix tăcu un moment. Mișcă din cap într-o parte și în alta, de parcă ar fi căutat vorbele pe care să i le spună fiicei sale. Apoi își ridică din nou privirea către oglindă și vorbi.
   - Spuneți-i doar că îmi pare rău pentru tot. Atât. Rău pentru tot. Chiar așa.
   - Vă pare rău pentru tot. S-a făcut. Altceva?
   - Nu, doar atât.
   Edgar se răsuci în scaun pentru a-l putea privi pe Delacroix.
   - Îți pare rău, ai? spuse el. Cam târziu, după 20 de ani, nu crezi?
   Bosch întoarse la dreapta pe strada Los Angeles. Nu reuși să surprindă în oglindă reacția lui Delacroix.
   - Nu știi nimic, rispotă Delacroix furios. Plâng de 20 de ani.
   - Mda, zise Edgar. Plângi în sticlă. Dar nu destul ca să fi făcut ceva în privința asta, înainte să apărem noi. Nu destul cât să te târăști afară din sticlă și să te predai și să-ți scoți băiatul din pământ cât încă mai rămăsese ceva din el pentru o înmormântare decentă. Tot ce avem sunt oase, știi? Oase.
   Acum, Bosch se uită în oglindă.
   Delacroix clătină din cap și se aplecă și mai tare înainte, până când ajunse cu capul pe spătarul scaunului din față.
   - N-am putut, spuse el. Nici măcar n-am....
   Se opri, și Bosch se uită în oglindă la umerii lui care începeau să tresalte. Plângea.
   - Nici măcar n-ai ce? întrebă Bosch.
   Apoi îl auzi pe Delacroix vomitând pe podeaua compartimentului din spate.
   - Ah, la dracu`! strigă Edgar. Știam că o să se întâmple asta.
   Mașina se umplu de mirosul acru al unui butoi de alcool.
   În ciuda aerului rece de ianuarie, Bosch deschise geamul complet pe partea sa. Edgar făcu același lucru, apoi Bosch intră cu mașina în Centrul Parker.
   - E rândul tău, spuse Bosch. Ultima dată m-am ocupat eu. Deșteptul ăla pe care l-am extras din barul Marmount.
    - Știu, știu, zise Edgar. Este exact ce-mi doream să fac înainte de cină.
   Bosch parcă într-unul din spațiile de lângă ușa de acces care erau rezervate pentru mașinile ce aduceau deținuți. Un ofițer de serviciu care stătea în picioare lângă ușă se îndreptă către mașină.
   Bosch își amintea cât de revoltată era Julia Brasher fiindcă trebuia să curețe voma din partea din spate a mașinii. Era ca și cum l-ar fi înghiontit din nou în coastele rănite, făcându-l să zâmbească în ciuda suferinței.

                                            39

               Sheila Delacroix deschise ușa casei în care locuise o scurtă perioadă de timp împreună cu fratele ei.
   Purta pantaloni negri strâmți și un tricou lung ce-i ajungea aproape până la genunchi. Era demachiată, și pentru prima dată Bosch observă că avea o față drăguță când nu se farda în exces.
   În clipa în care îi recunoscu pe Bosch și pe Edgar, făcu ochii mari.
   - Domnilor detectivi! Nu mă așteptam să veniți.
   Nu schiță niciun gest de a-i invita înăuntru.
   Bosch vorbi.
   - Am reușit să identificăm rămășițele din canionul Laurel ca aparținând fratelui dumneavoastră, Arthur. Ne pare rău că trebuie să vă dăm această veste. Putem intra câteva minute?
   Încuviință din cap în timp ce o anunțau, și se rezemă pentru o secundă de tocul ușii.
   Bosch se întreba dacă va continua să locuiască acolo și în condițiile în care nu mai exista nicio șansă ca Arthur să se întoarcă.
   Se dădu la o parte și îi invită să intre.
   - Vă rog, spuse el, făcându-le semn să se așeze în timp ce se apropiau de living.
   Bosch observă pe măsuța de cafea cutia cu fotografii pe care o adusese în ziua precedentă. Acum, fotografiile erau așezate în teancuri ordonate în cutie.
   Sheila îi urmări privirea.
   - Le-am pus în ordine. Voiam să fac asta mai demult.
   Bosch încuviință din cap. Așteptă să se așeze și ea, înainte de a continua.
   În drum spre ea plănuise cu Edgar cum avea să decurgă vizita.
   Sheila Delacroix urma să fie o componentă importantă a cazului. Aveau mărturisirea tatălui său și oasele ca probă. Dar numai povestea ei putea face legătura între aceste lucruri. Aveau nevoie de relatarea ei cu privire la viața unui copil în casa familiei Delacroix.
   - Ar mai fi ceva. Am vrut să vorbim cu dumneavoastră înainte să vedeți știrile. Astă seară, tatăl dumneavoastră a fost acuzat de uciderea lui Arthur.
   - Oh, Doamne.
   Se aplecă înainte și-și puse coatele pe genunchi. Își ținu pumnii strânși la gură. Închise ochii și părul îi căzu înainte, mascându-i fața.
   - E reținut la Centrul Parker, urmând ca mâine să se formuleze capetele de acuzare și să se fixeze cauțiunea. Aș zice că, după toate aparențele - după felul lui de viață, vreau să spun - nu cred că va reuși să depună cauțiunea care se va stabili.
   Ea deschise ochii.
   - Trebuie să fie o greșeală. Dar bărbatul, bărbatul de peste drum? S-a sinucis, deci el trebuie să fie făptașul.
   - Noi nu credem asta, Sheila.
   - Tatăl meu nu ar fi putut să facă așa ceva.
   - De fapt, spuse Edgar cu blândețe, a mărturirist.
   Ea își îndreptă spatele, iar Bosch văzu surprinderea sinceră pe fața ei. Și asta îl miră. Crezuse că ea avusese dintotdeauna bănuieli în privința tatălui ei.
   - Ne-a spus că l-a lovit cu o bâtă de baseball fiindcă chiulise de la școală, spuse Bosch. Tatăl tău a afirmat că băuse în acel moment,  și-a pierdut controlul și l-a lovit prea tare. Un accident, după cum spune el.
   Sheila îl privea fix, încercând să prelucreze informațiile.
   - Apoi a pus cadavrul lui Arthur în portbagajul mașinii. Ne-a spus că atunci, în seara aceea, când ați plecat să-l căutați cu mașina, a fost tot timpul în portbagaj.
   Închise ochii din nou.
   - Apoi, mai târziu în acea seară, continuă Edgar, în timp ce dumneavoastră dormeați, el s-a strecurat afară și a plecat cu mașina pe dealuri pentru a îngropa cadavrul.
   Sheila scutură din cap, de parcă ar fi respins acele cuvinte.
   - Nu, nu, el...
   - L-ați văzut vreodată pe tatăl dumneavoastră lovindu-l pe Arthur? întrebă Bosch.
   Sheila îl privi, lăsând impresia că-și revenise din amețeală.
   - Nu, niciodată.
   - Ești sigură de asta?
   Ea clătină din cap.
   - Doar câte o palmă la fund când era mic și făcea prostii. Atât.
   Bosch se uită la Edgar și apoi din nou la femeie, care se aplecase înainte, privind podeaua de sub picioarele ei.
   - Știu că vorbim de tatăl dumneavoastră. Dar e la mijloc și fratele dumneavoastră. N-a prea avut șansa să-și trăiască viața, așa-i?
   Într-un târziu, ea clătină din cap fără a-și ridica privirea.
   - Avem mărturisirea tatălui dumneavoastră și mai dispunem și de probe.  Oasele lui Arthur ne spun o întreagă poveste. Există răni. O grămadă. De pe parcursul întregii sale vieți.
   Ea încuviință din cap.
   - Ceea ce ne trebuie e o altă voce. Cineva care să ne poată spune cum a crescut Arthur în această casă.
    Sheila se îndreptă și-și șterse cu palmele lacrimile de pe obraji.
   - Tot ce pot să vă spun e că nu l-am văzut niciodată lovindu-l pe fratele meu. Nici măcar o dată. E de necrezut, adăugă ea. Tot ce am făcut a fost să... n-am vrut decât să aflu dacă Arthur era acolo sus. Și acum... n-ar fi trebuit să vă sun niciodată. Ar fi trebuit să...
   Se ciupi de nas încercând să-și oprească lacrimile ce-i șiroiau pe obraji.
   - Dacă nu tatăl dumneavoastră a făcut-o, de ce ar susține contrariul? intreveni Edgar.
   Clătină din cap în prada unei agitații crescânde.
   - De ce ne-ar fi cerut să vă spunem că îi pare rău?
   - Nu știu. E bolnav. Bea. Poate că vrea să fie băgat în seamă. A fost actor, știți.
   Bosch trase cutia cu fotografii de-a lungul mesei și scotoci printr-unul din teancuri. Văzu o fotografie de-a lui Arthur când avea poate 5 ani. O scoase afară și o studie cu atenție.
   Din poză nu-ți puteai da seama de suferințele îndurate de copil.
   Strecură fotografia la locul ei și se uită înspre femeie.
   - Vreți să ne ajutați?
   Ea își feri privirea de a lui.
   - Nu pot.

                                                 40

                   Bosch parcă mașina în fața canalului de scurgere și opri repede motorul. Nu voia să atragă în niciun fel atenția locuitorilor pe de Wonderland Avenue.
   Bosch era singur în mașină, partenerul lui fiind plecat acasă în aceasă seară. Întinse mâna și apăsă butonul de deschidere a portbagajului, apoi se aplecă pe fereastra laterală și scrută întunericul de pe deal.
   Își dădu seama că unitatea de la Servicii Speciale fusese deja pe teren pentru a demonta rețeaua de rampe și scări care duceau către locul crimei. Asta și dorea. Voia ca locul să nu se deosebească prea mult de felul cum arătase când Samuel Delacroix târâse cadavrul fiului său în susul dealului, în inima nopții.
   Lanterna care se aprinse îl sperie în prima clipă pe Bosch, fiindcă nu își dăduse seama că avea degetul mare pe buton. O stinse și privi casele din sensul giratoriul. Bosch își urma instinctele, întorcându-se în locul în care începuse totul.
   Arestase un bărbat pentru o crimă care se petrecuse cu mai bine de 20 de ani în urmă, dar asta nu îl făcea să se simtă bine. Ceva nu era în regulă, avea să înceapă căutările în acest loc.
   Stinse lumina de pe plafon, deschise ușa cu grijă și ieși din mașină cu lanterna aprinsă.
   Când ajunse în spatele mașinii, mai privi o dată în jurul său și deschise portbagajul, în care se afla un manechin pentru teste pe care îl împrumutase de la Jesper, de la laborator.
   Greutatea fiecărui manechin putea fi modificată, adăugându-i-se sau scoțându-se saci de o jumătate de kilogram plini cu nisip din buzunarele cu fermoar de pe tors și de pe membre.
   În laborator, Bosch și Jesper folosiseră saci de nisip pentru a-l face să cântărească 35 de kilograme, greutatea estimativă a lui Arthur Delacroix stabilită de Golliher luând ca repere mărimea oaselor și fotografiile băiatului.
   Manechinul purta un rucsac cumpărat din magazin, de mărimea celui care fusese găsit în timpul săpăturilor. Era îndesat cu zdrențe din portbagajul mașinii de poliție, aproximativ la fel de multe ca și hainele ce fuseseră îngropate odată cu oasele.
   Bosch puse lanterna jos și apucă manechinul de antebrațe, trăgându-l afară din portbagaj. Îl ridică și îl aruncă peste umărul stâng. Făcu un pas înapoi, pentru a-și restabili echilibrul, apoi luă lanterna din portbagaj. O aprinse, traversă bordura și se îndreptă către deal.
   Bosch începu să urce, dar își dădu seama imediat că avea nevoie de ambele mâini pentru a se prinde de crengile de copaci și a reuși să escaladeze panta. Puse lanterna într-unul din buzunarele din față, însă raza acesteia lumina mai mult părțile superioare ale copacilor fără să-i fie de niciun folos.
   Căzu de două ori în primele 5 minute, și ajunse repede la epuizare înainte de a urca 10 metri din panta abruptă.
   Fiindcă  nu vedea nimic în calea sa, nu remarcă o creangă fără frunze pe lângă care trecea, și aceasta îl zgârie pe obraz, lăsând o rană deschisă.
   Bosch înjură, dar își continuă drumul.
   Când ajunse la 15 metri în susul pantei făcu o primă pauză, lăsând manechinul lângă trunchiul unui pin de Monterey și apoi așezându-se pe pieptul acestuia. Își scoase tricoul din pantaloni și rupse o bucată de material pentru a opri sângele cei se scurgea pe obraz.
   Rana îl ustura, din cauza transpirației care îi curgea pe față.
   - Bine, Dis, hai să mergem, spuse el, după ce își recăpătase răsuflarea.
   Următorii 6  metri trase manechinul după el pe pantă. Nu mai înainta la fel de repede, dar nu mai trebuia să care întreaga greutate a manechinului, și acesta era felul în care Delacroix le spusese că procedase.
   După încă o pauză, Bosch reuși să parcurgă și ultimii 10 metri până la locul nivelat și târî manechinul până în luminișul de sub salcâmi. Se lăsă în genunchi și apoi se sprijini pe călcâie.
   - Rahat, spuse el chinuindu-se să-și recapete răsuflarea.
   Nu vedea cum Delacroix ar fi putut să parcurgă acel drum. Poate că era cu 10 ani mai în vârstă decât fusese Delacroix când susținea că făcuse aceeași ispravă, dar Bosch era într-o formă bună pentru un bărbat de vârsta lui. Mai era și treaz, spre deosebire de Delacroix, potrivit spuselor lui.
   Deși Bosch reușise să care manechinul pe deal, instinctul îi spunea că Delacroix îl mințise. Nu o făcuse așa cum pretindea.
   Ori nu urcase el cadavrul, ori avusese un ajutor. Și mai exista o a treia posibilitate, aceea ca Arthur Delacroix să fi fost viu și să fi urcat dealul pe propriile picioare.
   În sfârșit, respirația îi reveni la normal.
   Bosch își lăsă capul pe spate și privi în sus, prin  deschizătura din perdeaua de copaci. Se vedea cerul nopții și, parțial, luna de după un nor.
   Scoase lanterna din buzunar și apucă o baretă cusută pe spatele manechinului. De vreme ce coborârea manechinului de pe deal nu făcea parte din test, intenționa să-l tragă de baretă.
   Era pe punctul să se ridice, când auzi mișcare pe covorul de ace și frunze, la aproximativ 10 metri în stânga lui.

           Bosch îndreptă imediat lanterna în direcția zgomotului, și prinse o imagine fugară a unui coiot ce se furișa prin tufișuri. Animalul ieși repede din fasciculul de lumină și dispăru.
   Bosch mătură locul cu raza lanternei, dar nu îl mai găsi. Se ridică și începu să târască manechinul către pantă.
   Legea gravitației făcea coborârea mai ușoară, dar la fel de riscantă.
   În cele din urmă, reuși să coboare dealul fără să cadă.
   În timp ce căra manechinul, îl văzu pe doctorul Guyot stând cu câinele lângă mașina poliției. Câinele era în lesă.
   Bosch se duse repede la portbagaj, aruncă manechinul înăuntru și trânti capacul, închizându-l. Guyot se apropie de spatele mașinii.
   - Detectiv Bosch.
   Avea suficient tact ca să nu întrebe ce făcea Bosch.
   - Doctore Guyot. Ce mai faceți?
   - Mai bine decât dumneavoastră, din păcate. Iarăși v-ați rănit.

....................................................