...........................................................
3-6
Se pretinde că, pentru detectivii privatizați, cazurile de adulter înseamnă corvoada, pâinea cea de toate zilele, drojdia meseriei...
Pe naiba! Dacă e să fim sinceri, intrarea prin efracție în viața sexuală a clienților rămâne una din laturile bune ale meseriei...
Nu mi-a fost deloc greu să descopăr că Alexandre de Carville nu era tocmai un model de virtute. E un eufemism. Cam bănuiam eu... Când ai puterea, bănuții, tinerețea, într-un oraș în care practica haremului este multimilenară, cu o soție care are grijă de copii la cinci sute de kilometri de locul tău de muncă... Am reușit, în timp, să identific o jumătate de duzină de aventuri extraconjugale ale chipeșului Alexandre. În mod straniu, femeile au tendința de a-și mărturisi destul de lesne aventurile cu un amant răposat...Cu-atât mai mult cu cât și soția amantului a murit, la rândul ei...
Bizare, sentimentele.
Alexandre de Carville o ardea clasic, cu secretara suită pe biroul lui de sticlă de la sediul întreprinderii din Istanbul, în cartierul Yenikapi; le-am văzut pe amândouă, biroul de sticlă și secretara. Elegante și reci.
Nu mi-a fost deloc greu să descopăr că Alexandre de Carville nu era tocmai un model de virtute. E un eufemism. Cam bănuiam eu... Când ai puterea, bănuții, tinerețea, într-un oraș în care practica haremului este multimilenară, cu o soție care are grijă de copii la cinci sute de kilometri de locul tău de muncă... Am reușit, în timp, să identific o jumătate de duzină de aventuri extraconjugale ale chipeșului Alexandre. În mod straniu, femeile au tendința de a-și mărturisi destul de lesne aventurile cu un amant răposat...Cu-atât mai mult cu cât și soția amantului a murit, la rândul ei...
Bizare, sentimentele.
Alexandre de Carville o ardea clasic, cu secretara suită pe biroul lui de sticlă de la sediul întreprinderii din Istanbul, în cartierul Yenikapi; le-am văzut pe amândouă, biroul de sticlă și secretara. Elegante și reci.
Își regăsise și tinerețea, vreme de trei luni, cu o arzoaică din capitala turcă, abia majoră, care se fâțâia prin cartierul Galata cu o fustă ce abia-i acoperea fundul, cu buricul la vedere, sub privirea inchizitorială a femeilor cu feregea neagră. Ea îl târa din bar în bar. I-am dat de urmă, este căsătorită. Doi copii. Încă nu poartă văl, dar a renunțat la minijupă. Trec peste aventurile de hamam, peste dansurile din buric, cu semiprofesioniste într-ale amorului, în care adesea era însoțit de clienți, de altfel.
După cercetările mele, amanta lui cea mai fidelă a fost Pauline Colbert, o franțuzoaică gen workinggirl, necăsătorită, responsabilă cu vânzările la firma Total, care, după spusele ei, fusese ultima care făcuse dragoste cu Alexandre de Carville, în 22 decembrie 1982, adică exact în ziua plecării familiei cu avionul Airbus 5403... În mod vizibil, faptul că-l făcuse să-și dea drumul de mai multe ori, mi-a precizat ea, pe un tip care avea s-o sfârșească ars într-un avion după mai puțin de douăzeci și patru de ore o excita teribil, a posteriori. Mi-a mărturisit fără nicio rușine că Alexandre era o superpartidă și că mersese până la a i-o lua la supt în seraiulTopkapi, pe sub barba paznicilor palatului. Fata avea un chip oarecare pus pe un corp destul de provocator. Chiar am perceput că, dacă aș fi insistat puțin, și-ar fi adăugat și un detectiv privat în panoplia de trofee de vânătoare. Pe moment, nu m-am simțit prea bine pe post de fazan.
De unde o primă întrebare: Veronique de Carville era oare la curent cu destrăbălările soțului ei?
Greu de crezut contrariul! O a doua întrebare se impunea atunci, și cea mai importantă: îi răspundea ea oare cu aceeași monedă? N-am găsit nicio dovadă.
Totul părea să arate că Veronique era moderat de deprimată, trăind aproape mereu singură, cu fetele ei, Malvina, apoi Lyse-Rose... Primea puține vizite, v-am spus deja... Am încercat să reperez în anturajul ei candidați la titlul de amant oficial și de tată potențial al lui Lyse-Rose. Exista fiul grădinarului, un băiat frumos ca un zeu, care săpa la torsul gol pe sub obloanele lui Veronique, amabil, genul care poate întreține fantasmele unei occidentale deprimate, cititoare tulburată a cărții Amantul Doamnei Chatterley, dar flăcăul nu mi-a mărturisit nimic și, în plus, avea o pereche de ochi de un negru-intens care nu prea mă aranja din punct de vedere genetic...
M-am concentrat pe căutarea ochilor albaștri în împrejurimile vilei familiei de Carville din Ceyhan. Erau rari. Am găsit trei perechi, dintre care una posibilă, oarecum credibilă, aparținând unui neamț frumos cu părul strâns în coadă, care închiria hidrobiciclete prin împrejurimi. L-am fotografiat pe tip, de atunci pândesc viitoarele asemănări cu Lylie, de-a lungul anilor. În jocul asemănărilor, nimic evident pentru moment. Cu atât mai bine!
De unde o primă întrebare: Veronique de Carville era oare la curent cu destrăbălările soțului ei?
Greu de crezut contrariul! O a doua întrebare se impunea atunci, și cea mai importantă: îi răspundea ea oare cu aceeași monedă? N-am găsit nicio dovadă.
Totul părea să arate că Veronique era moderat de deprimată, trăind aproape mereu singură, cu fetele ei, Malvina, apoi Lyse-Rose... Primea puține vizite, v-am spus deja... Am încercat să reperez în anturajul ei candidați la titlul de amant oficial și de tată potențial al lui Lyse-Rose. Exista fiul grădinarului, un băiat frumos ca un zeu, care săpa la torsul gol pe sub obloanele lui Veronique, amabil, genul care poate întreține fantasmele unei occidentale deprimate, cititoare tulburată a cărții Amantul Doamnei Chatterley, dar flăcăul nu mi-a mărturisit nimic și, în plus, avea o pereche de ochi de un negru-intens care nu prea mă aranja din punct de vedere genetic...
M-am concentrat pe căutarea ochilor albaștri în împrejurimile vilei familiei de Carville din Ceyhan. Erau rari. Am găsit trei perechi, dintre care una posibilă, oarecum credibilă, aparținând unui neamț frumos cu părul strâns în coadă, care închiria hidrobiciclete prin împrejurimi. L-am fotografiat pe tip, de atunci pândesc viitoarele asemănări cu Lylie, de-a lungul anilor. În jocul asemănărilor, nimic evident pentru moment. Cu atât mai bine!
Nu mă vedeam explicându-i lui Mathilde de Carville că-mi plătise o avere în toți acești ani pentru ca să-i spun că efectiv Lyse-Rose supraviețuise prăbușirii... dar că nu era nepoțica lor, nu era o Carville, ci fiica unui teuton care închiria hidrobiciclete!
Între timp, în Franța, prețul brățăricii la mica publicitate trecuse la patruzeci și cinci de mii de franci și niciun pește nu mușcase încă, nici măcar un șmen turcesc.
Între timp, în Franța, prețul brățăricii la mica publicitate trecuse la patruzeci și cinci de mii de franci și niciun pește nu mușcase încă, nici măcar un șmen turcesc.
Nu e ușor de falsificat, trebuie spus, o brățărică din aur masiv inscripționată la Tournaire...
În seria „să nu neglijez nicio pistă”, continuam să-l enervez pe Nazim, între două fumuri și trei înghițituri fierbinți:
- Nazim, și dacă prăbușirea avionului Airbus 5403 nu ar fi o întâmplare?
Era într-o după-amiază, cafeneaua Dez Anj era plină ochi de turci la cravată care-și dădeau rachiul de dușcă în timpul orei de rugăciune. Nazim tresări, aproape că răsturnă platoul pe care ni-l adusese chelnerul.
- Ce anume cauți, Credoule?
În seria „să nu neglijez nicio pistă”, continuam să-l enervez pe Nazim, între două fumuri și trei înghițituri fierbinți:
- Nazim, și dacă prăbușirea avionului Airbus 5403 nu ar fi o întâmplare?
Era într-o după-amiază, cafeneaua Dez Anj era plină ochi de turci la cravată care-și dădeau rachiul de dușcă în timpul orei de rugăciune. Nazim tresări, aproape că răsturnă platoul pe care ni-l adusese chelnerul.
- Ce anume cauți, Credoule?
- Ei bine... Dacă ne gândim din nou, n-au fost niciodată elucidate complet cauzele accidentului de pe Mont Terrible. Nu ți se pare că viscolul și incompetența pilotului sunt numai bune de învinovățit? De ce să nu ne imaginăm altceva?
- Am încredere în tine... Precizează...
- Un atentat, de exemplu. Un atentat terorist!
Mustața lui Nazim a vibrat.
- Împotriva cui? A familiei de Carville?
- De ce nu? Un atentat împotriva familiei lor, a lui Alexandre, moștenitorul unic... Raționamentul meu nu e complet stupid.Alexandre lucra la un proiect cu grad înalt de risc, conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, care trece chiar prin mijlocul Kurdistanului. Alexandre negocia direct cu guvernul turc, în timp ce PKK,Partidul Muncitoresc din Kurdistan, își multiplica atentatele pe întreg teritoriul...
Pe Nazim l-a bufnit râsul.
- Kurzii! Asta-i bună! Voi vedeți teroriști peste tot, voi, în Occident... Kurzii! O adunătură de țărani care...
- Nazim, sunt serios. Partidul Muncitoresc din Kurdistan n-a apreciat, dar absolut deloc, să vadă aurul negru cum îi trece pe sub nas fără să se oprească pe teritoriul lui. Cred că apreciau și mai puțin ipoteza unei invazii de buldozere Carville în Kurdistan, flancate de tancuri ale armatei turce...
- De acord, Credoule, dar de aici până la a arunca în aer un Airbus cu juniorul Carville la bord... De altfel, la final, ce ar schimba asta, un atentat împotriva familiei de Carville?
- Și de ce nu o poveste de spionaj întortocheată? Lyse-Rose răpită înainte de plecarea Airbusului, sau sosii care iau avionul în locul familiei de Carville, înștiințată de proiectul de atentat...
Nazim a izbucnit iarăși în râs, mi-a dat o ditai scatoalca peste spinare și a comandat încă două rachiuri. Ne-am petrecut noaptea privind vapoarele cum treceau prin Cornul de Aur și vorbind la nesfârșit despre caz. Au fost, de departe, cele mai bune momente ale investigației, când mă gândesc din nou. Primele luni.
- Am încredere în tine... Precizează...
- Un atentat, de exemplu. Un atentat terorist!
Mustața lui Nazim a vibrat.
- Împotriva cui? A familiei de Carville?
- De ce nu? Un atentat împotriva familiei lor, a lui Alexandre, moștenitorul unic... Raționamentul meu nu e complet stupid.Alexandre lucra la un proiect cu grad înalt de risc, conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, care trece chiar prin mijlocul Kurdistanului. Alexandre negocia direct cu guvernul turc, în timp ce PKK,Partidul Muncitoresc din Kurdistan, își multiplica atentatele pe întreg teritoriul...
Pe Nazim l-a bufnit râsul.
- Kurzii! Asta-i bună! Voi vedeți teroriști peste tot, voi, în Occident... Kurzii! O adunătură de țărani care...
- Nazim, sunt serios. Partidul Muncitoresc din Kurdistan n-a apreciat, dar absolut deloc, să vadă aurul negru cum îi trece pe sub nas fără să se oprească pe teritoriul lui. Cred că apreciau și mai puțin ipoteza unei invazii de buldozere Carville în Kurdistan, flancate de tancuri ale armatei turce...
- De acord, Credoule, dar de aici până la a arunca în aer un Airbus cu juniorul Carville la bord... De altfel, la final, ce ar schimba asta, un atentat împotriva familiei de Carville?
- Și de ce nu o poveste de spionaj întortocheată? Lyse-Rose răpită înainte de plecarea Airbusului, sau sosii care iau avionul în locul familiei de Carville, înștiințată de proiectul de atentat...
Nazim a izbucnit iarăși în râs, mi-a dat o ditai scatoalca peste spinare și a comandat încă două rachiuri. Ne-am petrecut noaptea privind vapoarele cum treceau prin Cornul de Aur și vorbind la nesfârșit despre caz. Au fost, de departe, cele mai bune momente ale investigației, când mă gândesc din nou. Primele luni.
În Turcia.Cele mai frumoase amintiri ale mele. Apoi, începând cu vara anului 1982, șederile în Turcia s-au mai rărit.
În 7 noiembrie 1982, eram însă în Turcia, de cincisprezece zile. Am aflat vestea după trei zile, de la Nazim. Mathilde de Carville nici măcar n-a avut tactul să mă anunțe. Pierre și Nicole Vitral fuseseră victimele unui accident, în Treport, cu puțin înainte de răsăritul soarelui, în noaptea de sâmbătă spre duminică. Pierre nu s-a mai trezit niciodată. Nicole se zbătea încă între viață și moarte.
Ipoteza accidentului, văzută de la Istanbul, era greu de crezut.
Deformație profesională sau convingere intimă? În camera mea din hotelul Askoc, am fost cuprins pe neașteptate de teamă, o teamă groaznică, brutală. Pentru prima oară, îmi dădeam seama că a continua să lucrez la acest caz pentru familia de Carville, timp de ani întregi din viața mea, însemna să pierd toți acei ani...precum și pe cei care mi-ar mai rămâne.
Și totuși am continuat.
În 7 noiembrie 1982, eram însă în Turcia, de cincisprezece zile. Am aflat vestea după trei zile, de la Nazim. Mathilde de Carville nici măcar n-a avut tactul să mă anunțe. Pierre și Nicole Vitral fuseseră victimele unui accident, în Treport, cu puțin înainte de răsăritul soarelui, în noaptea de sâmbătă spre duminică. Pierre nu s-a mai trezit niciodată. Nicole se zbătea încă între viață și moarte.
Ipoteza accidentului, văzută de la Istanbul, era greu de crezut.
Deformație profesională sau convingere intimă? În camera mea din hotelul Askoc, am fost cuprins pe neașteptate de teamă, o teamă groaznică, brutală. Pentru prima oară, îmi dădeam seama că a continua să lucrez la acest caz pentru familia de Carville, timp de ani întregi din viața mea, însemna să pierd toți acei ani...precum și pe cei care mi-ar mai rămâne.
Și totuși am continuat.
2 octombrie 1998, ora 11.52
Nation.
Marc își ridică privirea. Spinarea i se brobonise de sudoare.
Aici trebuia să schimbe metroul, să ia o linie spre suburbii.
Marc se trezi pe peron, cu caietul în mână, fără suflu, buimac.Se îndreptă spre banca din fața lui, închise caietul și-și deschise rucsacul. Răvășit.
Nation.
Marc își ridică privirea. Spinarea i se brobonise de sudoare.
Aici trebuia să schimbe metroul, să ia o linie spre suburbii.
Marc se trezi pe peron, cu caietul în mână, fără suflu, buimac.Se îndreptă spre banca din fața lui, închise caietul și-și deschise rucsacul. Răvășit.
7 noiembrie 1982...
Data îi rămăsese întipărită în memorie. O citise atât de adesea în toți acești ani, gravată pe mormântul bunicului lui, fiindcă nu avea nimic altceva de făcut în timp ce bunică-sa plângea. Ea mergea în fiecare zi la cimitir. În zilele în care nu avea școală, Marc o însoțea, împingând landoul în care dormea Lylie. Era departe, aveau de urcat o coastă foarte lungă, Nicole tușea fără încetare.
7 noiembrie 1982...
Marc merse cam la întâmplare pe culoarele metroului, căutând linia A printre direcțiile care se intersectau în stația imensă.Treptat, își recăpăta suflul, se gândea.
Planul metroului preorășenesc îi defila în cap. Direcția Vincennes, Noisy-le-Grand, Bussy-Saint-Georges...
Încetini pasul, nu trebuia să meargă prea repede, să se lase antrenat de spirala evenimentelor, de caietul lui Grand-Duc și de revelațiile lui, de uciderea detectivului, de dispariția lui Lylie. De accidentul bunicilor lui.
Aerul care se strecura prin culoarele lungi îi îngheța spatele lac de sudoare.
Nu era prost, nu trebuia să se arunce așa în gura lupului. Nu fără să-și ia măsuri de precauție, în orice caz. Planul metroului îi defilă din nou prin minte. Marc schiță un zâmbet. Da, era mult mai inteligent să meargă în sens invers, în direcția La Defense.Doar o stație în plus. Abia câteva minute pierdute, suficiente cât să pună la adăpost ce aflase.
După mai puțin de două minute, Marc se regăsea în mulțimea din Gare de Lyon. Se lăsă dus de vârtejul călătorilor prin culoarele interminabile. Imagini uriașe defilau, pentru a lăuda următoarele filme din sălile de cinema. Îmblânzitorul de cai, Salvați soldatul Ryan...
Ultimele apariții editoriale, concertele.
Marc abia dacă-și întoarse capul.
Un afiș sumbru îl anunța pe Charlelie Couture în concert la Bataclan.
Gândurile lui își luară zborul către Lylie.
O, libelulă,
Tu, cea cu plăpândă aripă,
Eu, cel cu carlinga rănită...
Data îi rămăsese întipărită în memorie. O citise atât de adesea în toți acești ani, gravată pe mormântul bunicului lui, fiindcă nu avea nimic altceva de făcut în timp ce bunică-sa plângea. Ea mergea în fiecare zi la cimitir. În zilele în care nu avea școală, Marc o însoțea, împingând landoul în care dormea Lylie. Era departe, aveau de urcat o coastă foarte lungă, Nicole tușea fără încetare.
7 noiembrie 1982...
Marc merse cam la întâmplare pe culoarele metroului, căutând linia A printre direcțiile care se intersectau în stația imensă.Treptat, își recăpăta suflul, se gândea.
Planul metroului preorășenesc îi defila în cap. Direcția Vincennes, Noisy-le-Grand, Bussy-Saint-Georges...
Încetini pasul, nu trebuia să meargă prea repede, să se lase antrenat de spirala evenimentelor, de caietul lui Grand-Duc și de revelațiile lui, de uciderea detectivului, de dispariția lui Lylie. De accidentul bunicilor lui.
Aerul care se strecura prin culoarele lungi îi îngheța spatele lac de sudoare.
Nu era prost, nu trebuia să se arunce așa în gura lupului. Nu fără să-și ia măsuri de precauție, în orice caz. Planul metroului îi defilă din nou prin minte. Marc schiță un zâmbet. Da, era mult mai inteligent să meargă în sens invers, în direcția La Defense.Doar o stație în plus. Abia câteva minute pierdute, suficiente cât să pună la adăpost ce aflase.
După mai puțin de două minute, Marc se regăsea în mulțimea din Gare de Lyon. Se lăsă dus de vârtejul călătorilor prin culoarele interminabile. Imagini uriașe defilau, pentru a lăuda următoarele filme din sălile de cinema. Îmblânzitorul de cai, Salvați soldatul Ryan...
Ultimele apariții editoriale, concertele.
Marc abia dacă-și întoarse capul.
Un afiș sumbru îl anunța pe Charlelie Couture în concert la Bataclan.
Gândurile lui își luară zborul către Lylie.
O, libelulă,
Tu, cea cu plăpândă aripă,
Eu, cel cu carlinga rănită...
Marc își scoase telefonul. În sfârșit avea semnal. Formă numărul lui Lylie.
Șapte apeluri. Ca de obicei.
Mesageria vocală.
- Lylie, așteaptă, așteaptă-mă. Nu face tâmpenii! Sună-mă. Urmăresc o pistă. Voi găsi....
Ce să găsească?
Să nu șovăie, să înainteze.
Marc sosi la peronul de plecare a liniilor de tren. Trenurile de mare viteză oranj erau aliniate ca la startul unui sprint de cinci sute de kilometri către sud. Casetele de bagaje se situau puțin la dreapta, în spatele punctului de presă.
Șapte apeluri. Ca de obicei.
Mesageria vocală.
- Lylie, așteaptă, așteaptă-mă. Nu face tâmpenii! Sună-mă. Urmăresc o pistă. Voi găsi....
Ce să găsească?
Să nu șovăie, să înainteze.
Marc sosi la peronul de plecare a liniilor de tren. Trenurile de mare viteză oranj erau aliniate ca la startul unui sprint de cinci sute de kilometri către sud. Casetele de bagaje se situau puțin la dreapta, în spatele punctului de presă.
Marc deschise o ușiță grea din oțel și-și îndesă rucsacul Eastpack înăuntrul cubului gri. N-avea să meargă la Roseraie, acasă la familia de Carville, cu caietul luiGrand-Duc asupra lui. Lui Lylie i-l încredințase Grand-Duc, și nu bunicilor Carville, exista fără doar și poate un motiv pentru asta. Avea să-i întâlnească pe alde Carville, să discute, să negocieze.Apoi, se va mai gândi...
Trebuia introdus un cod. De cinci cifre. Marc tastă pe negândite: 7 11 82.
Caseta de bagaje se închise cu un zgomot sec. Marc răsuflă.Un chioșc vindea sendvișuri și băuturi, stătu la coadă două minute și cumpără un sendviș cu șuncă și unt și o sticlă cu apă.
Luase decizia corectă. Să se despartă temporar de caiet, chiar dacă ardea de nerăbdare să citească urmarea. Versiunea lui Grand-Duc. Despre accidentul din 7 noiembrie 1982.
Marc avea patru ani la vremea aceea, doar amintiri vagi. Cuvintele din caietul lui Grand-Duc erau totuși explicite.
„Ipoteza accidentului, văzută de la Istanbul, era greu de crezut. Deformație profesională sau convingere intimă?”
Marc voia să știe!
Cu atât mai rău.
Se întoarse brusc pe călcâie, reveni la caseta de bagaje, tastă codul.
7 11 82.
Marc scotoci cu nervozitate prin rucsac, scoase caietul. Paginile defilară.
Tânărul survola rândurile.
Însemna să pierd toți acei ani... precum și pe cei care mi-ar mai rămâne. Și totuși am continuat.
Acolo ajunsese.
Marc prinse câteva pagini între degete, apoi, cu o smucitură, le rupse din caiet.
Cinci foi, cele de după pagina la care își încheiase lectura. Accidentul bunicilor lui, din noaptea aceea, la Treport, povestit de Grand-Duc.
Marc împături foile în patru, le strecură în blugi, în buzunarul de la spate, închise la loc ușița casetei pentru bagaje, apoi se înfundă din nou în labirintul culoarelor din Gare de Lyon.
2 octombrie 1998, ora 11.55
Nicole Vitral mergea încet pe trotuar, pe rue de la Barre.
Trebuia introdus un cod. De cinci cifre. Marc tastă pe negândite: 7 11 82.
Caseta de bagaje se închise cu un zgomot sec. Marc răsuflă.Un chioșc vindea sendvișuri și băuturi, stătu la coadă două minute și cumpără un sendviș cu șuncă și unt și o sticlă cu apă.
Luase decizia corectă. Să se despartă temporar de caiet, chiar dacă ardea de nerăbdare să citească urmarea. Versiunea lui Grand-Duc. Despre accidentul din 7 noiembrie 1982.
Marc avea patru ani la vremea aceea, doar amintiri vagi. Cuvintele din caietul lui Grand-Duc erau totuși explicite.
„Ipoteza accidentului, văzută de la Istanbul, era greu de crezut. Deformație profesională sau convingere intimă?”
Marc voia să știe!
Cu atât mai rău.
Se întoarse brusc pe călcâie, reveni la caseta de bagaje, tastă codul.
7 11 82.
Marc scotoci cu nervozitate prin rucsac, scoase caietul. Paginile defilară.
Tânărul survola rândurile.
Însemna să pierd toți acei ani... precum și pe cei care mi-ar mai rămâne. Și totuși am continuat.
Acolo ajunsese.
Marc prinse câteva pagini între degete, apoi, cu o smucitură, le rupse din caiet.
Cinci foi, cele de după pagina la care își încheiase lectura. Accidentul bunicilor lui, din noaptea aceea, la Treport, povestit de Grand-Duc.
Marc împături foile în patru, le strecură în blugi, în buzunarul de la spate, închise la loc ușița casetei pentru bagaje, apoi se înfundă din nou în labirintul culoarelor din Gare de Lyon.
23
2 octombrie 1998, ora 11.55
Nicole Vitral mergea încet pe trotuar, pe rue de la Barre.
Ajunsă la intersecția școlii Sevigne, se opri și tuși. Păcătoasa aia de tuse productivă. Îi rămânea să urce rue de Montigny, toată, până la cimitirul Janval. Peste un kilometru. Nu-i păsa, nu se grăbea. De când se pensionase, altceva nu mai avea de făcut, sau aproape nimic altceva, doar pelerinajul ei zilnic la mormântul soțului, apoi să ia pâine de la Ghislaine pe drumul de întoarcere, la coborâre, să cumpere carne la fiecare două zile și să se întoarcă în cartierul Pollet. Picioarele n-o mai duceau la fel de bine ca altădată.
Cu mult curaj, Nicole atacă partea de la baza străzii Montigny, porțiunea cea mai abruptă. Imediat după curba de la piscină, un camion al primăriei o depăși, apoi opri în fața ei, cu două roți pe trotuar. Fața jovială a lui Sebastien, consilier municipal, apăru în cadrul portierei.
- Urcăm până la sala de sport, doamnă Vitral! Vă lăsăm în fața cimitirului, în trecere?
La primărie, Sebastien făcea parte dintre tinerei, pe la patruj’de ani, cum se spune acum, dar comunist, și mândru de asta.Nicole Vitral îl văzuse crescând. Un tip bine, militant, încăpățânat, dar cu căpățâna bine înfiptă pe umeri. În pofida a ce spunea toată lumea la televizor, cu astfel de tipi, Partidul avea încă un viitor frumos. Aveau să păstreze primăria din Dieppe, la următoarele alegeri municipale.Cu siguranță!
Nicole Vitral nu se lăsă rugată și urcă în cabina camionului. Sebastien era însoțit de Titi, funcționar municipal. Și pe el Nicole îl văzuse crescând. Nu inventase apa caldă, ceea ce ar fi fost teribil de util pe plaja din Dieppe, dar n-avea pereche în întreținerea răzoarelor de flori și contribuia din plin la prosperitatea barurilor din oraș. La Dieppe, micul comerț e important.
- Mereu în formă, din câte văd, doamnă Vitral!
- Nici chiar așa... Va trebui să trageți linie de autobuz până la cimitir, Sebastien, pentru toate vădanele bătrâne, ca mine...
Consilierul municipal zâmbi.
- Mda... E și asta o idee. O s-o trecem în program! Și Marc, tot la Paris?
- Da, da. Tot acolo...
Nicole nu se putu împiedica să cadă din nou pe gânduri, să-și amintească ultimele cuvinte ale lui Marc, ascultate înregistrate în telefon, în dimineața aceea, înainte să iasă din casă.
Cu mult curaj, Nicole atacă partea de la baza străzii Montigny, porțiunea cea mai abruptă. Imediat după curba de la piscină, un camion al primăriei o depăși, apoi opri în fața ei, cu două roți pe trotuar. Fața jovială a lui Sebastien, consilier municipal, apăru în cadrul portierei.
- Urcăm până la sala de sport, doamnă Vitral! Vă lăsăm în fața cimitirului, în trecere?
La primărie, Sebastien făcea parte dintre tinerei, pe la patruj’de ani, cum se spune acum, dar comunist, și mândru de asta.Nicole Vitral îl văzuse crescând. Un tip bine, militant, încăpățânat, dar cu căpățâna bine înfiptă pe umeri. În pofida a ce spunea toată lumea la televizor, cu astfel de tipi, Partidul avea încă un viitor frumos. Aveau să păstreze primăria din Dieppe, la următoarele alegeri municipale.Cu siguranță!
Nicole Vitral nu se lăsă rugată și urcă în cabina camionului. Sebastien era însoțit de Titi, funcționar municipal. Și pe el Nicole îl văzuse crescând. Nu inventase apa caldă, ceea ce ar fi fost teribil de util pe plaja din Dieppe, dar n-avea pereche în întreținerea răzoarelor de flori și contribuia din plin la prosperitatea barurilor din oraș. La Dieppe, micul comerț e important.
- Mereu în formă, din câte văd, doamnă Vitral!
- Nici chiar așa... Va trebui să trageți linie de autobuz până la cimitir, Sebastien, pentru toate vădanele bătrâne, ca mine...
Consilierul municipal zâmbi.
- Mda... E și asta o idee. O s-o trecem în program! Și Marc, tot la Paris?
- Da, da. Tot acolo...
Nicole nu se putu împiedica să cadă din nou pe gânduri, să-și amintească ultimele cuvinte ale lui Marc, ascultate înregistrate în telefon, în dimineața aceea, înainte să iasă din casă.
Ce să-i spună? Ce să-i răspundă? Bineînțeles, știa unde se afla Emilie, bineînțeles, ghicise ce act ireparabil avea să comită. În toți acești ani, se rugase atât demult ca acel lucru să nu se întâmple. Osteneală zadarnică. Afurisit de destin.
Vocea stridentă a lui Titi o scoase din toropeală. Deja duhnea a calvados.
- Marco ăsta... încă face pe cățelușul în fața lui Emilie? Acum, nici măcar nu se mai întoarce la Dieppe duminica, să joace rugby cu echipa... Ține cont, Nicole, chiar dacă e nepotul dumitale, nu-i vreo mare pierdere, avea mâinile cam pătrate. Și mâinile pătrate nu prea se potrivesc c-o minge ovală, nu?...
Titi izbucni într-un râs hăhăit.
- Mai tacă-ți gura, Titi, i-o reteză Sebastien.
- Nu-i problemă, surâse Nicole.
Femeia își întoarse capul. În spate, în camion erau teancuri cu sute de foițe de hârtie puse în cutii de carton.
- Mereu pe punte, Sebastien?
- Mereu! Degeaba a dizolvat Chirac dreapta cu Adunarea, încă mai așteptăm schimbarea, nu?... Chiar cu tovarăși în guvern!
- Ce sunt?
- Fluturași pentru salvarea portului comercial... Vor să distrugă liniile cu Africa de Vest, ultimele pe care Le Havre sau Anvers nu le-au recuperat. Bananele, ananasul... Chestii de genul ăsta. Dacă pierdem piața și portul crapă, nu e nevoie să vă desenez...Manifestăm la Rouen, în fața prefecturii, sâmbăta viitoare.
Titi o înghionti cu cotul pe Nicole, în coaste.
- Ei și, chiar dacă pierdem bananele și ananasul, tot ne rămâne pescuitul, nu?
Sebastien oftă. Nicole îl privi cu un aer înțelegător.
- Să-mi dai niște fluturași, dacă vrei... Să treci prin Pollet, să lași o cutie. Nu-ți promit nimic pentru manifestația de sâmbătă, dar îi voi împărți din ușă-n ușă în timpul săptămânii. Îmi face plăcere, și-apoi încă există oleacă de lume în Dieppe care mă cunoaște. Ba chiar care mă ascultă...
Titi aproape că sări de pe scaun.
- Că bine zici, Nicole! Îmi plăcea la nebunie să mă uit la dumneata când te dădeau la televizor, pe vremuri. Aveam cincisprezece ani. Era super când îți ascundeai mereu înaintașii și tot ți se vedeau!
Sebastien smuci volanul, de enervat ce era.
Vocea stridentă a lui Titi o scoase din toropeală. Deja duhnea a calvados.
- Marco ăsta... încă face pe cățelușul în fața lui Emilie? Acum, nici măcar nu se mai întoarce la Dieppe duminica, să joace rugby cu echipa... Ține cont, Nicole, chiar dacă e nepotul dumitale, nu-i vreo mare pierdere, avea mâinile cam pătrate. Și mâinile pătrate nu prea se potrivesc c-o minge ovală, nu?...
Titi izbucni într-un râs hăhăit.
- Mai tacă-ți gura, Titi, i-o reteză Sebastien.
- Nu-i problemă, surâse Nicole.
Femeia își întoarse capul. În spate, în camion erau teancuri cu sute de foițe de hârtie puse în cutii de carton.
- Mereu pe punte, Sebastien?
- Mereu! Degeaba a dizolvat Chirac dreapta cu Adunarea, încă mai așteptăm schimbarea, nu?... Chiar cu tovarăși în guvern!
- Ce sunt?
- Fluturași pentru salvarea portului comercial... Vor să distrugă liniile cu Africa de Vest, ultimele pe care Le Havre sau Anvers nu le-au recuperat. Bananele, ananasul... Chestii de genul ăsta. Dacă pierdem piața și portul crapă, nu e nevoie să vă desenez...Manifestăm la Rouen, în fața prefecturii, sâmbăta viitoare.
Titi o înghionti cu cotul pe Nicole, în coaste.
- Ei și, chiar dacă pierdem bananele și ananasul, tot ne rămâne pescuitul, nu?
Sebastien oftă. Nicole îl privi cu un aer înțelegător.
- Să-mi dai niște fluturași, dacă vrei... Să treci prin Pollet, să lași o cutie. Nu-ți promit nimic pentru manifestația de sâmbătă, dar îi voi împărți din ușă-n ușă în timpul săptămânii. Îmi face plăcere, și-apoi încă există oleacă de lume în Dieppe care mă cunoaște. Ba chiar care mă ascultă...
Titi aproape că sări de pe scaun.
- Că bine zici, Nicole! Îmi plăcea la nebunie să mă uit la dumneata când te dădeau la televizor, pe vremuri. Aveam cincisprezece ani. Era super când îți ascundeai mereu înaintașii și tot ți se vedeau!
Sebastien smuci volanul, de enervat ce era.
- Ce tâmpit ești, Titi...
- Și ce? spuse Titi, uimit. Ce-i rău în asta? Doar Nicole n-o să-și închipuie că o agăț, la vârsta ei... E doar un compliment, așa. De plăcere.
Nicole își puse ușor mâna peste brațul lui Titi.
- Și-n plus ai dreptate, Titi, îmi face plăcere.
În scurtul răstimp de tăcere care urmă, Nicole nu se putu împiedica să se gândească la Emilie. Bătrânei i-ar fi plăcut atât demult să fie cu ea, alături de ea. Fără să caute s-o răzgândească, nu, doar să fie acolo. Nicole știa că după aceea Émilie avea să-și piardă cu totul inocența. Gustul morții urma s-o însoțească pe Emilie pentru totdeauna, după aceea. Amintirea. Remușcarea.
- Și ce? spuse Titi, uimit. Ce-i rău în asta? Doar Nicole n-o să-și închipuie că o agăț, la vârsta ei... E doar un compliment, așa. De plăcere.
Nicole își puse ușor mâna peste brațul lui Titi.
- Și-n plus ai dreptate, Titi, îmi face plăcere.
În scurtul răstimp de tăcere care urmă, Nicole nu se putu împiedica să se gândească la Emilie. Bătrânei i-ar fi plăcut atât demult să fie cu ea, alături de ea. Fără să caute s-o răzgândească, nu, doar să fie acolo. Nicole știa că după aceea Émilie avea să-și piardă cu totul inocența. Gustul morții urma s-o însoțească pe Emilie pentru totdeauna, după aceea. Amintirea. Remușcarea.
Camionul frână.
- Cap de linie, spuse Sebastien. Stația cimitir. Vă aduc diseară cutia cu fluturași?
- Dacă vrei, da.
- Ne va fi de mare ajutor. Cu adevărat... Ar trebui să candidați pe listele noastre...
- Pierre. El trebuia s-o facă. Era stabilit. În 1983.
Sebastien tăcu, stânjenit.
- Îmi amintesc, articulă el. Mare, mare pierdere... La naiba. Ce tâmpenie! De fapt... dubița, Citroenul, o mai aveți? întrebă șovăitor.
Nicole zâmbi, resemnată:
- Da. Trebuia să muncesc în continuare. Și-apoi, îi aveam pe Emilie și pe Marc.
- Cei mai buni cartofi prăjiți de pe coasta de Alabastru, strecură Titi. Pe cuvânt, Nicole, nu veneam la dubiță doar ca să mă uit la înaintașii matale!
Pe Sebastien îl bufni râsul, fără să vrea. Și Nicole afișă un surâs nostalgic. Ochii ei albaștri străluceau încă.
- E tot în grădină, dubița. Acum, nu mă mai roagă nimeni s-o mișc din loc pentru a se juca în curte. Ruginește liniștită afară...
Nicole deschise portiera.
- Bun, vă las să munciți!
Titi o ajută să coboare. O petrecură amândoi cu privirea, câteva clipe, în parcarea pustie.
Nicole împinse grilajul de fier, din nou pierdută în gândurile ei.
Marc avea s-o sune. Curând. Poate va veni la Dieppe. Ce să-i zică? Trebuia să lase o șansă poveștii lor imposibile? Emilie șiMarc...
Trebuia să ia o decizie. Să vorbească sau să tacă. Era urgent, știa asta, trebuia să aleagă înainte de lăsarea serii.
Nicole închise în urma ei poarta cimitirului.
O să-i ceară sfatul lui Pierre. Pierre întotdeauna lua hotărârile cele bune.
2 octombrie 1998, ora 12.32
O rază de soare plăpândă îi dădu binețe lui Marc când ieși din stația de metrou Val-d’Europe, în Place d’Ariane. Tânărul punea pentru prima oară piciorul în orașul nou, inaugurat cu câteva luni mai devreme.
- Cap de linie, spuse Sebastien. Stația cimitir. Vă aduc diseară cutia cu fluturași?
- Dacă vrei, da.
- Ne va fi de mare ajutor. Cu adevărat... Ar trebui să candidați pe listele noastre...
- Pierre. El trebuia s-o facă. Era stabilit. În 1983.
Sebastien tăcu, stânjenit.
- Îmi amintesc, articulă el. Mare, mare pierdere... La naiba. Ce tâmpenie! De fapt... dubița, Citroenul, o mai aveți? întrebă șovăitor.
Nicole zâmbi, resemnată:
- Da. Trebuia să muncesc în continuare. Și-apoi, îi aveam pe Emilie și pe Marc.
- Cei mai buni cartofi prăjiți de pe coasta de Alabastru, strecură Titi. Pe cuvânt, Nicole, nu veneam la dubiță doar ca să mă uit la înaintașii matale!
Pe Sebastien îl bufni râsul, fără să vrea. Și Nicole afișă un surâs nostalgic. Ochii ei albaștri străluceau încă.
- E tot în grădină, dubița. Acum, nu mă mai roagă nimeni s-o mișc din loc pentru a se juca în curte. Ruginește liniștită afară...
Nicole deschise portiera.
- Bun, vă las să munciți!
Titi o ajută să coboare. O petrecură amândoi cu privirea, câteva clipe, în parcarea pustie.
Nicole împinse grilajul de fier, din nou pierdută în gândurile ei.
Marc avea s-o sune. Curând. Poate va veni la Dieppe. Ce să-i zică? Trebuia să lase o șansă poveștii lor imposibile? Emilie șiMarc...
Trebuia să ia o decizie. Să vorbească sau să tacă. Era urgent, știa asta, trebuia să aleagă înainte de lăsarea serii.
Nicole închise în urma ei poarta cimitirului.
O să-i ceară sfatul lui Pierre. Pierre întotdeauna lua hotărârile cele bune.
24
2 octombrie 1998, ora 12.32
O rază de soare plăpândă îi dădu binețe lui Marc când ieși din stația de metrou Val-d’Europe, în Place d’Ariane. Tânărul punea pentru prima oară piciorul în orașul nou, inaugurat cu câteva luni mai devreme.
Imensa piață rotundă îl ului. Se aștepta să descopere un oraș nou modern, high-tech, în stilul Cergy sau Evry...
Ajunsese în schimb în centrul unei piețe în stilul perioadei baronului Haussmann, copie conformă a celor din primele arondismente pariziene, doar că piața n-avea o sută de ani, ci mai puțin de o sută de zile! Ceva nou care imita ceva vechi. De altfel, deloc rău.
În fața lui, pe deasupra burlanelor și a imitațiilor de gargui, se înălțau macarale, ARLINGTON BUSINESS PARK, indica un panou.Turnurile de sticlă neterminate din cartierul de afaceri depășeau deja cu mai multe zeci de metri imitația bătrânei piețe. Marc întoarse capul: în depărtare, dincolo de centura orașului, distingea vârfurile de la Disneyland, clopotnița castelului Frumoasei din Pădurea Adormită, pietrele roșii ale trenului de la mină, domul de la Space Mountain...
O viziune suprarealistă!
Probabil așa ceva își doriseră urbaniștii, se gândi Marc.
O frântură de conversație din cartierul Pollet, de-acasă de laNicole, îi reveni în memorie. Era într-o seară, acum câteva luni, după un reportaj tv despre noul oraș orchestrat de consorțiulDisney, cu ocazia inaugurării centrului comercial. Nicole se enervase în bucătărie:
- Nu pricep cum mai există oameni care-și duc copiii laDisney ca să-l îmbogățească pe șobolanul ăla capitalist de Mickey!Ba mai mult, acum li se dau terenuri să-și construiască orașe în țara noastră!
Lylie strângea masa. Ca întotdeauna, știa mai multe decât ei despre subiect.
- E și o utopie, bunico. Știi că Walt Disney însuși visase, în Florida, la un oraș ideal, Celebration, fără mașini, fără segregare, sub un dom pentru controlul climei? Dar a murit înainte, iar proiectul i-a fost denaturat de moștenitori... Val-d’Europe este cel de-al doilea oraș din lume construit de Disney. Singurul din Europa, cel mai tânăr oraș din Franța, douăzeci de mii de locuitori...
- Vorbești de o utopie! comentase Nicole. Căsuțe la trei milioane! Un golf. Școli private...
Lylie nu răspunsese nimic. Marc își dădea seama că ea ar fi dorit să-și dezvolte argumentația despre conceptul orașului, despre urbanism, spații verzi, provocări arhitecturale, administrarea delicată a deplasărilor în comună. Dar Lylie tăcuse, ca întotdeauna.Zâmbise, apucând o cârpă pentru a o ajuta pe Nicole. Se mulțumise să-i vorbească din nou lui Marc, seara, pe scurt.
Ajunsese în schimb în centrul unei piețe în stilul perioadei baronului Haussmann, copie conformă a celor din primele arondismente pariziene, doar că piața n-avea o sută de ani, ci mai puțin de o sută de zile! Ceva nou care imita ceva vechi. De altfel, deloc rău.
În fața lui, pe deasupra burlanelor și a imitațiilor de gargui, se înălțau macarale, ARLINGTON BUSINESS PARK, indica un panou.Turnurile de sticlă neterminate din cartierul de afaceri depășeau deja cu mai multe zeci de metri imitația bătrânei piețe. Marc întoarse capul: în depărtare, dincolo de centura orașului, distingea vârfurile de la Disneyland, clopotnița castelului Frumoasei din Pădurea Adormită, pietrele roșii ale trenului de la mină, domul de la Space Mountain...
O viziune suprarealistă!
Probabil așa ceva își doriseră urbaniștii, se gândi Marc.
O frântură de conversație din cartierul Pollet, de-acasă de laNicole, îi reveni în memorie. Era într-o seară, acum câteva luni, după un reportaj tv despre noul oraș orchestrat de consorțiulDisney, cu ocazia inaugurării centrului comercial. Nicole se enervase în bucătărie:
- Nu pricep cum mai există oameni care-și duc copiii laDisney ca să-l îmbogățească pe șobolanul ăla capitalist de Mickey!Ba mai mult, acum li se dau terenuri să-și construiască orașe în țara noastră!
Lylie strângea masa. Ca întotdeauna, știa mai multe decât ei despre subiect.
- E și o utopie, bunico. Știi că Walt Disney însuși visase, în Florida, la un oraș ideal, Celebration, fără mașini, fără segregare, sub un dom pentru controlul climei? Dar a murit înainte, iar proiectul i-a fost denaturat de moștenitori... Val-d’Europe este cel de-al doilea oraș din lume construit de Disney. Singurul din Europa, cel mai tânăr oraș din Franța, douăzeci de mii de locuitori...
- Vorbești de o utopie! comentase Nicole. Căsuțe la trei milioane! Un golf. Școli private...
Lylie nu răspunsese nimic. Marc își dădea seama că ea ar fi dorit să-și dezvolte argumentația despre conceptul orașului, despre urbanism, spații verzi, provocări arhitecturale, administrarea delicată a deplasărilor în comună. Dar Lylie tăcuse, ca întotdeauna.Zâmbise, apucând o cârpă pentru a o ajuta pe Nicole. Se mulțumise să-i vorbească din nou lui Marc, seara, pe scurt.
Toți știau că familia de Carville locuia la Coupvray, unul dintre sătucurile din vecinătatea departamentului Val-de-Marne, a cărui tradiție atât de franțuzească fusese integrată perfect în proiectul american dinVal-d’Europe, făcând să salte și mai mult prețurile în domeniul imobiliar. Tradiție și modernitate.
Marc mergea. Cartierul fusese gândit pentru pietoni, nimic de obiectat în această privință. Coupvray era la numai doi kilometri depărtare. Ajunse în Place de Toscane. Zâmbi la vederea fântânii sculptate, a teraselor și a cafenelelor de culoare Siena.Nu fusese niciodată în Italia, dar exact așa își închipuia o piață florentină sau romană ideală, chiar în plină iarnă. Încă puțin și s-ar fi așteptat să-i zărească pe Doamna și pe Vagabondul ocupați cu degustatul de spaghete la o masă. Continuă să înainteze, cu pas vioi. Chiar dacă orașul fusese gândit pentru pietoni, erau mai degrabă rari.
Marc mergea. Cartierul fusese gândit pentru pietoni, nimic de obiectat în această privință. Coupvray era la numai doi kilometri depărtare. Ajunse în Place de Toscane. Zâmbi la vederea fântânii sculptate, a teraselor și a cafenelelor de culoare Siena.Nu fusese niciodată în Italia, dar exact așa își închipuia o piață florentină sau romană ideală, chiar în plină iarnă. Încă puțin și s-ar fi așteptat să-i zărească pe Doamna și pe Vagabondul ocupați cu degustatul de spaghete la o masă. Continuă să înainteze, cu pas vioi. Chiar dacă orașul fusese gândit pentru pietoni, erau mai degrabă rari.
Marc traversa în prezent cartierul cu terenuri de golf. Moda imita aici căscioarele englezești. Bovindouri, lemn verde și purpuriu, fier forjat. Marc avea sentimentul că străbătuse o Europă de carte poștală în mai puțin de doi kilometri.
Căsuțe mai clasice, deși înstărite, îi indicară că de apropia de Coupvray.
Observă o serie de panouri familiare: PRIMĂRIE,ȘCOALĂ, SALĂ DE FESTIVITĂȚI, BIBLIOTECĂ, MUZEUL CASEI MEMORIALE A LUI LOUIS BRAILLE.
Căsuțe mai clasice, deși înstărite, îi indicară că de apropia de Coupvray.
Observă o serie de panouri familiare: PRIMĂRIE,ȘCOALĂ, SALĂ DE FESTIVITĂȚI, BIBLIOTECĂ, MUZEUL CASEI MEMORIALE A LUI LOUIS BRAILLE.
Jennifer îi furnizase adresa familiei de Carville, pe strada Chauds-Soleils, o fundătură de la marginea comunei, în mijlocul pădurii din Coupvray. Satul se dezvoltase într-un cot al Marnei, îmbrățișat de păduri protejate. Canalul de la Meaux la Chalifert forma un fel de graniță a comunei, trasând o linie dreaptă pentru a scurta cursul Marnei, care adăuga un plus de pitoresc acelui colț de rai bucolic, aflat la numai câțiva kilometri de capitală. Trei pescari ședeau pe zidul scund din piatră de-a lungul canalului, ECLUZA LESCHES, citi Marc pe un panou maro. Nu mai rezistă. Locul i se părea ideal pentru a face o pauză, a se așeza, a scoate din buzunarul blugilor cele cinci pagini smulse din caietul lui Grand-Duc.
Marc nu avusese curajul să le citească în metroul zgomotos, în preajma unor necunoscuți care ar fi putut trage cu ochiul peste umărul lui.
Nu la acea parte a poveștii. A lui.
Amânase scadența. Își verifică telefonul.
Niciun mesaj de la bunică-sa. Niciun mesaj de la Lylie.
Nu mai avea scuze. Despături cele cinci foi.
Marc nu avusese curajul să le citească în metroul zgomotos, în preajma unor necunoscuți care ar fi putut trage cu ochiul peste umărul lui.
Nu la acea parte a poveștii. A lui.
Amânase scadența. Își verifică telefonul.
Niciun mesaj de la bunică-sa. Niciun mesaj de la Lylie.
Nu mai avea scuze. Despături cele cinci foi.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
În acea duminică de 7 noiembrie 1982, îmi petrecuserăm sfârșitul de săptămână în Antalya, la Marea Mediterană, pe Riviera turcească, cu trei sute de zile de soare pe an, la un înalt funcționar din Ministerul de Interne turc care mă primea în casa lui de vacanță; de săptămâni bune alergam după el, voiam să verific dacă nu cumva văzuse cineva ceva în aeroportul Ataturk din Istanbul, în22 decembrie.
În acea duminică de 7 noiembrie 1982, îmi petrecuserăm sfârșitul de săptămână în Antalya, la Marea Mediterană, pe Riviera turcească, cu trei sute de zile de soare pe an, la un înalt funcționar din Ministerul de Interne turc care mă primea în casa lui de vacanță; de săptămâni bune alergam după el, voiam să verific dacă nu cumva văzuse cineva ceva în aeroportul Ataturk din Istanbul, în22 decembrie.
Nu se știe niciodată, o cameră de supraveghere, un incident oarecare; aeroportul era înțesat de militari pe vremea aceea, unul dintre ei ar fi putut remarca ceva.
Încercaserăm să distribui un scurt chestionar prin cazărmi și, bineînțeles, fuseserăm luat drept nebun. Înaltul funcționar sfârșise, cu lehamite, prin a mă invita într-un weekend în locul unde primea toată protipendada securității naționale turce. Se întâmplase ca de data aceea Nazim să nu fie cu mine, Ayla insistase să se întoarcă, ea parcă-mi amintesc că se îmbolnăvise... Nu-mi convenea, dimpotrivă, tot weekendul m-am chinuit să explic fără interpret ce doream, cu-atât mai mult cu cât toți ceilalți veniseră acolo să se relaxeze la soare cu soțiile...Deloc convinși de caracterul prioritar al cererilor mele. Cum, de altfel, nici eu nu mai eram. Pe zi ce trecea mai puțin.
Am aflat despre accidentul din Treport trei zile mai târziu, la hotelul Askoc.
Nazim m-a anunțat. De atunci, am discutat mult cu Nicole Vitral. Mi-a explicat toate detaliile. În acel sfârșit de săptămână din noiembrie 1982, ca în fiecare an, cele trei orașesurori normande și picarde, Le Treport, Eu și Mers-les-Bains, își organizau serbarea lor marină, un fel de carnaval de la Dunkerque mai timid, versiune normandă. Scoici prăjite după pofta inimii, plimbări cu vaporașul, defilări pe stradă... O lume nebună, ieșită cine știe de unde...
Încercaserăm să distribui un scurt chestionar prin cazărmi și, bineînțeles, fuseserăm luat drept nebun. Înaltul funcționar sfârșise, cu lehamite, prin a mă invita într-un weekend în locul unde primea toată protipendada securității naționale turce. Se întâmplase ca de data aceea Nazim să nu fie cu mine, Ayla insistase să se întoarcă, ea parcă-mi amintesc că se îmbolnăvise... Nu-mi convenea, dimpotrivă, tot weekendul m-am chinuit să explic fără interpret ce doream, cu-atât mai mult cu cât toți ceilalți veniseră acolo să se relaxeze la soare cu soțiile...Deloc convinși de caracterul prioritar al cererilor mele. Cum, de altfel, nici eu nu mai eram. Pe zi ce trecea mai puțin.
Am aflat despre accidentul din Treport trei zile mai târziu, la hotelul Askoc.
Nazim m-a anunțat. De atunci, am discutat mult cu Nicole Vitral. Mi-a explicat toate detaliile. În acel sfârșit de săptămână din noiembrie 1982, ca în fiecare an, cele trei orașesurori normande și picarde, Le Treport, Eu și Mers-les-Bains, își organizau serbarea lor marină, un fel de carnaval de la Dunkerque mai timid, versiune normandă. Scoici prăjite după pofta inimii, plimbări cu vaporașul, defilări pe stradă... O lume nebună, ieșită cine știe de unde...
Pierre și Nicole Vitral participau la serbarea din Treport în fiecare an, după cum încercau să țină pasul cu toate celelalte manifestări ale porturilor de pe Canalul Mânecii, de la Dunkerque la Le Havre. În afară de sezonul estival, izbuteau să se ajungă cu banii mai ales grație weekendurilor festive. Îi lăsau pe Marc și pe Emilie în grija vecinilor și plecau pentru o noapte cu Citroenul de tip H roșu cu oranj. Își parcau dubița în locuri strategice, cât mai aproape cu putință de mare, deschideau tejgheaua, trăgeau prelata împotriva vântului, dacă era nevoie, și începeau în cel mult o oră să servească vafe, cartofi prăjiți, clătite și alte prostioare... În general, lucrau până noaptea târziu... În pofida climei, sărbătorile din Nord se terminau adesea în zori.
Ca să nu piardă timp și bani, Pierre și Nicole închideau atunci dubița, întindeau o saltea între cuptorul pe gaz și frigidere, abia dacă era loc, și dormeau acolo câteva ore, înainte de a-și relua serviciul, duminica. Era spartan, dar într-un weekend câștigau mai bine decât în zece zile obișnuite.
În duminica din 7 noiembrie 1982, Pierre și Nicole Vitral și-au închis dubița către ora trei dimineața. N-au mai apucat s-o redeschidă. Alerta a dat-o un tip care-și plimba câinele pe digul din Treport. Mirosul de gaz se simțea până în afara dubiței, în pofida pulberii fine de apă ridicate de valuri. În fine, mai degrabă mirosul de mercaptan, produsul pe bază de sulf care se adaugă în butan, fiindcă porcăria asta de gaz natural e inodor și incolor. Pompierii au spart cu toporul ușa din spate a dubiței și au descoperit cele două trupuri inerte. Butanul scăpase începând cu cel puțin ora cinci dimineața, într-un spațiu închis de nouă metri pătrați. Pierre Vitral nu mai respira. Pompierii nici măcar n-au mai încercat să-l reanime, știau să recunoască simptomele morții. Nicole Vitral încă trăia. Au transportat-o de urgență la Abbeville.
În duminica din 7 noiembrie 1982, Pierre și Nicole Vitral și-au închis dubița către ora trei dimineața. N-au mai apucat s-o redeschidă. Alerta a dat-o un tip care-și plimba câinele pe digul din Treport. Mirosul de gaz se simțea până în afara dubiței, în pofida pulberii fine de apă ridicate de valuri. În fine, mai degrabă mirosul de mercaptan, produsul pe bază de sulf care se adaugă în butan, fiindcă porcăria asta de gaz natural e inodor și incolor. Pompierii au spart cu toporul ușa din spate a dubiței și au descoperit cele două trupuri inerte. Butanul scăpase începând cu cel puțin ora cinci dimineața, într-un spațiu închis de nouă metri pătrați. Pierre Vitral nu mai respira. Pompierii nici măcar n-au mai încercat să-l reanime, știau să recunoască simptomele morții. Nicole Vitral încă trăia. Au transportat-o de urgență la Abbeville.
Medicii n-au anunțat că fusese definitiv salvată decât după cincisprezece ore; avea plămânii roși pe dinăuntru pentru tot restul zilelor ei.
Ancheta nu a bătut pasul pe loc. Unul din tuburile de gaz ale celor patru cuptoare era străpuns. Accidentul era pe cât de stupid, pe atât de previzibil.
Asigurările au rămas fidele reputației lor de profundă omenie: să dormi în dubiță, înghesuit între buteliile de butan și cuptoarele încă fierbinți, era, în opinia lor, nebunie curată; instalația era vetustă, desigur, autorizată de serviciile sanitare, dar experții au scos la iveală alte vicii... Pe scurt, asigurările au găsit fără nicio dificultate toate scuzele pentru a n-o despăgubi cu nimic pe Nicole Vitral.
Nu-i mai rămânea decât dubița... Un tub de plastic și o portieră-spate de înlocuit... Și doi țânci de crescut.
Poate asta m-a apropiat de familia Vitral. Mila. Da, se poate numi astfel. Mila.
Nu e nicio rușine în așa ceva.
Mila. Și bănuiala, de asemenea.
Când Nazim m-a sunat pentru a-mi povesti ce se întâmplase la Treport, prima mea reacție a fost să nu cred în teza accidentului. De acord, destinul care, întocmai copiilor în curtea școlii, în recreație, se încrâncenează asupra celor mai slabi. Dar există limite! În săptămânile următoare, m-am întâlnit cu avocații familiei de Carville, iar unii, nu foarte mândri, și-au dat drumul la gură.
Ancheta nu a bătut pasul pe loc. Unul din tuburile de gaz ale celor patru cuptoare era străpuns. Accidentul era pe cât de stupid, pe atât de previzibil.
Asigurările au rămas fidele reputației lor de profundă omenie: să dormi în dubiță, înghesuit între buteliile de butan și cuptoarele încă fierbinți, era, în opinia lor, nebunie curată; instalația era vetustă, desigur, autorizată de serviciile sanitare, dar experții au scos la iveală alte vicii... Pe scurt, asigurările au găsit fără nicio dificultate toate scuzele pentru a n-o despăgubi cu nimic pe Nicole Vitral.
Nu-i mai rămânea decât dubița... Un tub de plastic și o portieră-spate de înlocuit... Și doi țânci de crescut.
Poate asta m-a apropiat de familia Vitral. Mila. Da, se poate numi astfel. Mila.
Nu e nicio rușine în așa ceva.
Mila. Și bănuiala, de asemenea.
Când Nazim m-a sunat pentru a-mi povesti ce se întâmplase la Treport, prima mea reacție a fost să nu cred în teza accidentului. De acord, destinul care, întocmai copiilor în curtea școlii, în recreație, se încrâncenează asupra celor mai slabi. Dar există limite! În săptămânile următoare, m-am întâlnit cu avocații familiei de Carville, iar unii, nu foarte mândri, și-au dat drumul la gură.
Înainte de cel de-al doilea infarct, Leonce de Carville le propusese avocaților să lucreze pe o chestiune pur tehnică: „Și dacă soții Vitral ar dispărea, ce s-ar întâmpla? Micuța Lylie ar rămâne o Vitral și ar fi plasată într-o casă de copii, sau se putea face un recurs? În acest context nou, care erau șansele ca micuța să fie încredințată familiei de Carville?”
Problema era pe cât de morbidă, pe-atât de spinoasă. Avocații nu prea s-au pus de acord între ei, dar ideea generală era că dacă soții Vitral ar fi dispărut și dacă micuța Lylie ar fi avut mai puțin de doi ani, o nouă judecată ar fi fost posibilă.
„Simplă ipoteză tehnică”, precizau ei, dar se putea juca în același timp pe cartea îndoielii privind identitatea ei și pe interesul superior al copilei...Dacă tot trebuia căutată micuței orfane o familie adoptivă, mai bine s-o încredințeze familiei de Carville!
Vă livrez toate astea la grămadă. Faceți ce veți voi cu ele.
Dacă Mathilde de Carville era destul de nebună pentru a angaja un detectiv privat timp de optsprezece ani, soțul ei, mai puțin răbdător, ar fi putut avea ideea, în ceea ce-l privea, să angajeze un asasin. Să înțepi o conductă de gaz într-o dubiță care nu se închide decât pe jumătate probabil e la îndemâna celui mai mărunt tip lipsit de scrupule. N-am crezut niciodată că Mathilde de Carville ar fi știut ceva, cu atât mai puțin că ar fi pus la cale o astfel de treabă. Religia însăși i-ar fi interzis-o.
Leonce de Carville, dimpotrivă, era întru totul capabil. Cea de-a doua criză cardiacă l-a zdrobit, douăzeci și trei de zile mai târziu. S-ar putea vedea aici un raport de cauză-efect. Nicole Vitral supraviețuise. Poate că Leonce avea pe conștiință moartea lui Pierre Vitral. În zadar.Lyse-Rose murise definitiv...
Iată, știți la fel de multe ca mine. Leguma care a devenit Leonce de Carville va păstra pentru totdeauna secretul.
Avea de câștigat de pe urma îndoielii?
Afurisită întrebare!
Problema era pe cât de morbidă, pe-atât de spinoasă. Avocații nu prea s-au pus de acord între ei, dar ideea generală era că dacă soții Vitral ar fi dispărut și dacă micuța Lylie ar fi avut mai puțin de doi ani, o nouă judecată ar fi fost posibilă.
„Simplă ipoteză tehnică”, precizau ei, dar se putea juca în același timp pe cartea îndoielii privind identitatea ei și pe interesul superior al copilei...Dacă tot trebuia căutată micuței orfane o familie adoptivă, mai bine s-o încredințeze familiei de Carville!
Vă livrez toate astea la grămadă. Faceți ce veți voi cu ele.
Dacă Mathilde de Carville era destul de nebună pentru a angaja un detectiv privat timp de optsprezece ani, soțul ei, mai puțin răbdător, ar fi putut avea ideea, în ceea ce-l privea, să angajeze un asasin. Să înțepi o conductă de gaz într-o dubiță care nu se închide decât pe jumătate probabil e la îndemâna celui mai mărunt tip lipsit de scrupule. N-am crezut niciodată că Mathilde de Carville ar fi știut ceva, cu atât mai puțin că ar fi pus la cale o astfel de treabă. Religia însăși i-ar fi interzis-o.
Leonce de Carville, dimpotrivă, era întru totul capabil. Cea de-a doua criză cardiacă l-a zdrobit, douăzeci și trei de zile mai târziu. S-ar putea vedea aici un raport de cauză-efect. Nicole Vitral supraviețuise. Poate că Leonce avea pe conștiință moartea lui Pierre Vitral. În zadar.Lyse-Rose murise definitiv...
Iată, știți la fel de multe ca mine. Leguma care a devenit Leonce de Carville va păstra pentru totdeauna secretul.
Avea de câștigat de pe urma îndoielii?
Afurisită întrebare!
2 octombrie 1998, ora 12.40
Marc privi cum soarele plăpând de toamnă se lăsa din nou încercuit de cete bine organizate de nori.Îndoiala...0000
Nu avea decât patru ani la momentul accidentului, Marc nu-și amintea de aproape nimic, doar de tristețea infinită a adulților din jurul lui; iar el nu avea decât un scop, un reflex, acela s-o ocrotească pe Lylie, să-i strângă mâna foarte tare, să n-o părăsească, să n-o lase.
Bunică-sa nu-i dăduse niciodată multe detalii. Înțelegea și de ce. Există subiecte care nu se redeschid. Expunerea lui Grand-Duc era mult mai clară decât toate frânturile de informații pe care fusese în stare să le culeagă de-a lungul anilor.
Marc se uită la cei trei pescari din fața lui, mai degrabă tineri, nemișcați, aproape adormiți. Ce interes puteau găsi în așteptarea, timp de ore întregi, a unui pește care nu mușcă niciodată? Poate așteptau pur și simplu sfârșitul lumii în acel colț de rai.
Îndoiala...
Un colț de rai unde sălășluia diavolul?
Lui Marc îi venea să scormonească în partea cea mai profundă a memoriei lui.
Fără să perceapă exact de ce, povestirea lui Grand-Duc declanșase în el un fel de alertă. Un detaliu tulburător, o anomalie...
Ceva nu se lega!
Marc încercă să se concentreze, dar era din ce în ce mai convins că detaliul cu pricina era înscris în memoria lui mecanică, ceva învățat pe deasupra, ceva cunoscut, dar care nu va reveni decât dacă ar fi tras de capătul firului, de-ar fi ajuns la un punct de plecare, la un cuvânt.
Continuă să caute, dar fără succes. Era pur și simplu sigur că detaliul se afla pus bine, în camera lui, printre lucrușoare, pe rue Pocholle, în cartierul Pollet, la Dieppe. Că scotocind va găsi...
Era urgent? Ce legătură avea cu tot restul? Marea călătorie fără de întoarcere a lui Lylie.
Dieppe nu era decât la două ore cu trenul... Trebuia și să discute cu Nicole.
Dar asta putea să mai aștepte.
Cu o mână febrilă, întoarse foaia ruptă și citi ultima pagină.
Marc privi cum soarele plăpând de toamnă se lăsa din nou încercuit de cete bine organizate de nori.Îndoiala...0000
Nu avea decât patru ani la momentul accidentului, Marc nu-și amintea de aproape nimic, doar de tristețea infinită a adulților din jurul lui; iar el nu avea decât un scop, un reflex, acela s-o ocrotească pe Lylie, să-i strângă mâna foarte tare, să n-o părăsească, să n-o lase.
Bunică-sa nu-i dăduse niciodată multe detalii. Înțelegea și de ce. Există subiecte care nu se redeschid. Expunerea lui Grand-Duc era mult mai clară decât toate frânturile de informații pe care fusese în stare să le culeagă de-a lungul anilor.
Marc se uită la cei trei pescari din fața lui, mai degrabă tineri, nemișcați, aproape adormiți. Ce interes puteau găsi în așteptarea, timp de ore întregi, a unui pește care nu mușcă niciodată? Poate așteptau pur și simplu sfârșitul lumii în acel colț de rai.
Îndoiala...
Un colț de rai unde sălășluia diavolul?
Lui Marc îi venea să scormonească în partea cea mai profundă a memoriei lui.
Fără să perceapă exact de ce, povestirea lui Grand-Duc declanșase în el un fel de alertă. Un detaliu tulburător, o anomalie...
Ceva nu se lega!
Marc încercă să se concentreze, dar era din ce în ce mai convins că detaliul cu pricina era înscris în memoria lui mecanică, ceva învățat pe deasupra, ceva cunoscut, dar care nu va reveni decât dacă ar fi tras de capătul firului, de-ar fi ajuns la un punct de plecare, la un cuvânt.
Continuă să caute, dar fără succes. Era pur și simplu sigur că detaliul se afla pus bine, în camera lui, printre lucrușoare, pe rue Pocholle, în cartierul Pollet, la Dieppe. Că scotocind va găsi...
Era urgent? Ce legătură avea cu tot restul? Marea călătorie fără de întoarcere a lui Lylie.
Dieppe nu era decât la două ore cu trenul... Trebuia și să discute cu Nicole.
Dar asta putea să mai aștepte.
Cu o mână febrilă, întoarse foaia ruptă și citi ultima pagină.
25
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
La o lună după drama din Tréport, Nicole Vitral își servea din nou clienții în fast-foodul ei ambulant. Nu avea de ales. Multora li s-a părut curios, chiar morbid, să continue să lucreze în sicriul pe roți, în capcana de tablă și gaz care-i luase soțul, adormit pentru totdeauna pe podeaua pe care ea continua să calce cât era ziua de lungă.
Nicole răspundea, surâzând: „Continuăm să ne ducem viața în casele în care s-au stins apropiații noștri. Continuăm să dormim în aceleași paturi, mâncăm din farfuriile în care mâncau și ei, bem din paharele din care au băut și ei... obiectele nu sunt răspunzătoare. Nici dubița, nu mai mult ca un alt obiect”.
Am înțeles, cu ani mai târziu, că în străfundurile ei Nicole iubea munca aceea, să-și servească clienții în Citroenul de tip H, pe litoralul din Dieppe, cum o făcuse ani la rând împreună cu Pierre, chiar dacă fumul prăjelii și amestecul de mirosuri în spațiul închis îi rodeau tot mai tare plămânii, făcând-o să tușească de nu se mai oprea.
La o lună după drama din Tréport, Nicole Vitral își servea din nou clienții în fast-foodul ei ambulant. Nu avea de ales. Multora li s-a părut curios, chiar morbid, să continue să lucreze în sicriul pe roți, în capcana de tablă și gaz care-i luase soțul, adormit pentru totdeauna pe podeaua pe care ea continua să calce cât era ziua de lungă.
Nicole răspundea, surâzând: „Continuăm să ne ducem viața în casele în care s-au stins apropiații noștri. Continuăm să dormim în aceleași paturi, mâncăm din farfuriile în care mâncau și ei, bem din paharele din care au băut și ei... obiectele nu sunt răspunzătoare. Nici dubița, nu mai mult ca un alt obiect”.
Am înțeles, cu ani mai târziu, că în străfundurile ei Nicole iubea munca aceea, să-și servească clienții în Citroenul de tip H, pe litoralul din Dieppe, cum o făcuse ani la rând împreună cu Pierre, chiar dacă fumul prăjelii și amestecul de mirosuri în spațiul închis îi rodeau tot mai tare plămânii, făcând-o să tușească de nu se mai oprea.
Pierre adormise în dubița aceea, nu ieșise niciodată din ea cu adevărat, iar Nicole, de-acum singură, petrecea mai mult timp în magazinul ei ambulant decât oriunde altundeva. Exceptând poate cimitirul Janval.
Cam pe atunci, pe la jumătatea anului 1983, m-am apropiat de Nicole, de nepoții ei. Am întâlnit-o prima oară în aprilie, într-o dimineață în care Marc era la școală, iar Lylie dormea.
Nicole mi-a barat intrarea, în pagul casei lor. Am început, timid:
- Credule Grand-Duc. Detectiv privat, fac... o investigație despre...
- Știu cine sunteți, domnule Grand-Duc, de luni întregi dați târcoale prin împrejurimi... Veștile circulă repede pe-aici, știți...
- Hmm... Bine... Cel puțin vom câștiga timp... Mathilde de Carville m-a angajat pentru a relua de la zero întreaga investigație, întreg cazul prăbușirii de pe Mont Terrible...
- Sper că măcar vă plătește bine pentru asta...
- Nu mă plâng, e mai degrabă confortabil...
- Cât?
Ochii lui Nicole Vitral vibrau. Se juca de-a șoarecele și pisica.Ce rost avea să mint?
- O sută de mii de franci. Pe an.
- Ați fi putut obține mai mult, mult mai mult...
Nicole Vitral purta un pulover destul de fin, gri-bleu, foarte decoltat. Gulerul în „V” îi cobora către piept. Eram groaznic de tulburat. Ea a continuat, fără a se clinti:
- Și ce așteptați de la mine?
- Să mă pot apropia de Lylie, s-o observ, să-i vorbesc. S-o văd crescând...
- Doar atât...
Simțeam că negocierile aveau să dureze. Nu mai știam unde să mă uit, la strălucirea ochilor ei sau la piept. Nicole Vitral își ridică puloverul cu un gest mașinal.
- Vedeți dumneavoastră, n-am nimic de ascuns. Contrar a ceea ce credeți probabil, și pe mine mă interesează să aflu adevărul... Ați găsit ceva?
Am ezitat. Eram din nou în avantaj? Nu pentru multă vreme, puloverul o lua deja la vale.
- Am urmărit multe piste, cele mai multe s-au dovedit fundături, dar am descoperit și câteva detalii tulburătoare...
Nicole Vitral a părut să șovăie. Ochii ei au cuprins rue Pocholle.
- Mathilde de Carville va dat să semnați vreo clauză de confidențialitate? De exclusivitate asupra rezultatelor?
- Nimic de genul. Mă plătește doar ca să descopăr o dovadă.
- O dovadă? Doar atât. Eu nu-mi permit să plătesc... dar Mathilde de Carville știe să fie generoasă cât pentru amândouă.
A zâmbit și și-a ridicat din nou puloverul.
- Serviciu contra serviciu? Intrați la o cafea, îmi veți povesti ce și cum până se trezește Lylie.
Nicole Vitral îmi acordase încrederea ei. Veți înțelege și de ce!
Eram conștient că jucam un joc periculos: dacă vreodată aș fi descoperit ceva, poziția mea între cele două văduve, pe-aproape, n-ar fi fost ușor de păstrat, chiar dacă izbuteam să rămân neutru...Și era din ce în ce mai puțin cazul! Între simplitatea familiei Vitral și disprețul familiei de Carville, nu încăpea asemănare.
Cam pe atunci, pe la jumătatea anului 1983, m-am apropiat de Nicole, de nepoții ei. Am întâlnit-o prima oară în aprilie, într-o dimineață în care Marc era la școală, iar Lylie dormea.
Nicole mi-a barat intrarea, în pagul casei lor. Am început, timid:
- Credule Grand-Duc. Detectiv privat, fac... o investigație despre...
- Știu cine sunteți, domnule Grand-Duc, de luni întregi dați târcoale prin împrejurimi... Veștile circulă repede pe-aici, știți...
- Hmm... Bine... Cel puțin vom câștiga timp... Mathilde de Carville m-a angajat pentru a relua de la zero întreaga investigație, întreg cazul prăbușirii de pe Mont Terrible...
- Sper că măcar vă plătește bine pentru asta...
- Nu mă plâng, e mai degrabă confortabil...
- Cât?
Ochii lui Nicole Vitral vibrau. Se juca de-a șoarecele și pisica.Ce rost avea să mint?
- O sută de mii de franci. Pe an.
- Ați fi putut obține mai mult, mult mai mult...
Nicole Vitral purta un pulover destul de fin, gri-bleu, foarte decoltat. Gulerul în „V” îi cobora către piept. Eram groaznic de tulburat. Ea a continuat, fără a se clinti:
- Și ce așteptați de la mine?
- Să mă pot apropia de Lylie, s-o observ, să-i vorbesc. S-o văd crescând...
- Doar atât...
Simțeam că negocierile aveau să dureze. Nu mai știam unde să mă uit, la strălucirea ochilor ei sau la piept. Nicole Vitral își ridică puloverul cu un gest mașinal.
- Vedeți dumneavoastră, n-am nimic de ascuns. Contrar a ceea ce credeți probabil, și pe mine mă interesează să aflu adevărul... Ați găsit ceva?
Am ezitat. Eram din nou în avantaj? Nu pentru multă vreme, puloverul o lua deja la vale.
- Am urmărit multe piste, cele mai multe s-au dovedit fundături, dar am descoperit și câteva detalii tulburătoare...
Nicole Vitral a părut să șovăie. Ochii ei au cuprins rue Pocholle.
- Mathilde de Carville va dat să semnați vreo clauză de confidențialitate? De exclusivitate asupra rezultatelor?
- Nimic de genul. Mă plătește doar ca să descopăr o dovadă.
- O dovadă? Doar atât. Eu nu-mi permit să plătesc... dar Mathilde de Carville știe să fie generoasă cât pentru amândouă.
A zâmbit și și-a ridicat din nou puloverul.
- Serviciu contra serviciu? Intrați la o cafea, îmi veți povesti ce și cum până se trezește Lylie.
Nicole Vitral îmi acordase încrederea ei. Veți înțelege și de ce!
Eram conștient că jucam un joc periculos: dacă vreodată aș fi descoperit ceva, poziția mea între cele două văduve, pe-aproape, n-ar fi fost ușor de păstrat, chiar dacă izbuteam să rămân neutru...Și era din ce în ce mai puțin cazul! Între simplitatea familiei Vitral și disprețul familiei de Carville, nu încăpea asemănare.
Leonce de Carville avea apă în locul mușchilor, Malvina aburi în locul creierului, iar Mathilde un cub de gheață în locul inimii. Eram salariatul lor, câinele lor credincios, dar fără îndoială că simpatia mea mergea către familia Vitral.
Marc și Lylie erau doi copilași adorabili. Căpătaserăm obișnuința să vin să-i văd destul de des, cel puțin la fiecare aniversare a lui Lylie. Uneori dădeam prin Dieppe împreună cu Nazim. Îi speria cu mustața lui groasă, dar pe mine mă fascina îndeosebiNicole, cu energia, umorul, încăpățânarea de a-i crește ea însăși pe Marc și pe Lylie. Se ținuse bine, nu se atinsese de o centimă din rezerva din contul bancar al lui Lylie, averea virată de Mathilde de Carville.
Nicole era hotărâtă și fidelă. O femeie mărunțică incredibilă.Astfel au trecut lunile, anii.
Și eu rămăseserăm fidel pelerinajului meu. A sosit vremea să vă vorbesc despre el. Este important, nici nu vă închipuiți în ce măsură, în fiecare an, în jurul datei de 22 decembrie, mă întorceam pe Mont Terrible. Dormeam într-o pensiune apropiată, la Clairbief, pe malul râului Doubs, și-mi petreceam ceva timp acolo sus, la locul prăbușirii. Rămâneam în fiecare an cel puțin câteva ore, mergând, gândind, recitind însemnări pe care le făcuserăm.
Ca și când locul avea să sfârșească prin a-mi încredința secretul...
Acolo mergeam întotdeauna singur, fără Nazim.
Cunoșteam de-acum fiecare drumeag, fiecare piatră, fiece brad.Simțeam că trebuia să îmblânzesc acel colț sălbatic de munte, că trebuia să-mi ofer răgazul de a-l asculta, dincolo de traumatism. Cum făcuserăm cu familia Vitral, până la urmă.
Fără îndoială nu mă veți crede. Dar a funcționat! Muntele mi-a acordat încrederea lui. Exact trei ani mai târziu. Trei pelerinaje mai târziu, în decembrie 1986, masivul mi-a dezvăluit secretul lui, de departe cel mai tulburător din optsprezece ani de investigație.
În acel 22 decembrie 1986, o furtună pe cât de năprasnică, pe-atât de neașteptată mă luase prin surprindere la finalul după-amiezii, sus pe munte. Ca să cobor, aș fi fost nevoit să mărșăluiesc două ore prin ploaie și fulgere. Am căutat un refugiu, oricare, la întâmplare. Copacii replantați pe locul prăbușirii erau incapabili să mă protejeze.
Am orbecăit un kilometru sau doi. Până să dau nas în nas cu cea mai incredibilă descoperire. Eram leoarcă. Mai întâi am crezut că visez, că am vreo halucinație.
Am continuat să înaintez prin noroaie, având în fața ochilor o imagine din ce în ce mai clară, cât se poate de reală.
Burnița nu mai conta. Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept. Am înaintat buimac....
Marc înjură de ciudă.
Foaia smulsă se termina cu aceste ultime cuvinte.
Am înaintat buimac până la...
Enervat, lovi cu piciorul în pietrișul din fața lui. Pescarii își ridicară capetele, surprinși. Continuarea frazei se afla pe pagina următoare din caiet, la o oră de mers cu metroul, în caseta asigurată cu cifru din Gare de Lyon, al cărei cod nu era cunoscut decât de el.
Marc vârî foile în buzunar și se ridică, furios pe el însuși, furios pe stilul alambicat al lui Grand-Duc, care nu putea scrie lucrurile simplu și care își oferea plăcerea sadică de a-și istorisi investigația așa cum ai așterne un roman polițist...
Trecu de partea cealaltă a canalului pe un podeț. Străzile din Coupvray erau liniștite. În umbra Disney City, satul fermecător avea ceva artificial, ca și când și el ar fi fost construit din mucava. Un decor. Strada Chauds-Soleils era prima la dreapta, cum ajungeai în localitate. Mai curând un drumeag decât o stradă, cu siguranță întunecat, care se înfunda în pădure. Marc înaintă cu neîncredere.
Marc și Lylie erau doi copilași adorabili. Căpătaserăm obișnuința să vin să-i văd destul de des, cel puțin la fiecare aniversare a lui Lylie. Uneori dădeam prin Dieppe împreună cu Nazim. Îi speria cu mustața lui groasă, dar pe mine mă fascina îndeosebiNicole, cu energia, umorul, încăpățânarea de a-i crește ea însăși pe Marc și pe Lylie. Se ținuse bine, nu se atinsese de o centimă din rezerva din contul bancar al lui Lylie, averea virată de Mathilde de Carville.
Nicole era hotărâtă și fidelă. O femeie mărunțică incredibilă.Astfel au trecut lunile, anii.
Și eu rămăseserăm fidel pelerinajului meu. A sosit vremea să vă vorbesc despre el. Este important, nici nu vă închipuiți în ce măsură, în fiecare an, în jurul datei de 22 decembrie, mă întorceam pe Mont Terrible. Dormeam într-o pensiune apropiată, la Clairbief, pe malul râului Doubs, și-mi petreceam ceva timp acolo sus, la locul prăbușirii. Rămâneam în fiecare an cel puțin câteva ore, mergând, gândind, recitind însemnări pe care le făcuserăm.
Ca și când locul avea să sfârșească prin a-mi încredința secretul...
Acolo mergeam întotdeauna singur, fără Nazim.
Cunoșteam de-acum fiecare drumeag, fiecare piatră, fiece brad.Simțeam că trebuia să îmblânzesc acel colț sălbatic de munte, că trebuia să-mi ofer răgazul de a-l asculta, dincolo de traumatism. Cum făcuserăm cu familia Vitral, până la urmă.
Fără îndoială nu mă veți crede. Dar a funcționat! Muntele mi-a acordat încrederea lui. Exact trei ani mai târziu. Trei pelerinaje mai târziu, în decembrie 1986, masivul mi-a dezvăluit secretul lui, de departe cel mai tulburător din optsprezece ani de investigație.
În acel 22 decembrie 1986, o furtună pe cât de năprasnică, pe-atât de neașteptată mă luase prin surprindere la finalul după-amiezii, sus pe munte. Ca să cobor, aș fi fost nevoit să mărșăluiesc două ore prin ploaie și fulgere. Am căutat un refugiu, oricare, la întâmplare. Copacii replantați pe locul prăbușirii erau incapabili să mă protejeze.
Am orbecăit un kilometru sau doi. Până să dau nas în nas cu cea mai incredibilă descoperire. Eram leoarcă. Mai întâi am crezut că visez, că am vreo halucinație.
Am continuat să înaintez prin noroaie, având în fața ochilor o imagine din ce în ce mai clară, cât se poate de reală.
Burnița nu mai conta. Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept. Am înaintat buimac....
Marc înjură de ciudă.
Foaia smulsă se termina cu aceste ultime cuvinte.
Am înaintat buimac până la...
Enervat, lovi cu piciorul în pietrișul din fața lui. Pescarii își ridicară capetele, surprinși. Continuarea frazei se afla pe pagina următoare din caiet, la o oră de mers cu metroul, în caseta asigurată cu cifru din Gare de Lyon, al cărei cod nu era cunoscut decât de el.
Marc vârî foile în buzunar și se ridică, furios pe el însuși, furios pe stilul alambicat al lui Grand-Duc, care nu putea scrie lucrurile simplu și care își oferea plăcerea sadică de a-și istorisi investigația așa cum ai așterne un roman polițist...
Trecu de partea cealaltă a canalului pe un podeț. Străzile din Coupvray erau liniștite. În umbra Disney City, satul fermecător avea ceva artificial, ca și când și el ar fi fost construit din mucava. Un decor. Strada Chauds-Soleils era prima la dreapta, cum ajungeai în localitate. Mai curând un drumeag decât o stradă, cu siguranță întunecat, care se înfunda în pădure. Marc înaintă cu neîncredere.
Cine erau alde Carville, în fond? Victime ale destinului, ca el? Veritabila familie a lui Lylie, așa cum spera? Dar și comanditarii uciderii bunicului lui?
Dușmani? Aliați? Și una, și alta, în același timp?
Marc se strădui să respire calm.
Nu avea voie să ezite. Criza de agorafobie se putea produce în orice clipă, de ce nu aici, în liniștea, sub verdeața aceea...
Câteva mașini, mai degrabă premium, erau parcate în fundătură.Mercedes. Saab. Audi. Cu capacități cilindrice mari, cu excepția unui model mai mic. Un Rover Mini. Albastru. Marc încremeni, ca și când o alertă se declanșase brusc înăuntrul lui.
Se mai întâlnise cu acea mașină, nu demult!
Unde?
N-ar fi trebuit să-i vină greu să-și amintească, își petrecuse aproape întreaga zi pe sub pământ, în metrou. Singura dată când scosese nasul afară fusese aici, la Coupvray, și...
Acasă la Grand-Duc!
O mână i se așeză pe umăr.
Un tub metalic i se înfipse în șale. O armă de foc, fără nicio îndoială.
O voce stridentă spori grozăvia clipei:
- Cauți ceva, tâmpitule?
2 octombrie 1998, ora 12.50
În mod curios, Marc nu simțea niciun simptom de criză. Nici îngreunarea respirației, nici palpitații. Percepea doar că i se accelera pulsul.
Să nu intre în panică.
Să se întoarcă.
Strada Chauds-Soleils era disperant de pustie. Copacii înalți de pe proprietăți își așterneau umbra mișcătoare peste pietrișul gri-deschis.
Dușmani? Aliați? Și una, și alta, în același timp?
Marc se strădui să respire calm.
Nu avea voie să ezite. Criza de agorafobie se putea produce în orice clipă, de ce nu aici, în liniștea, sub verdeața aceea...
Câteva mașini, mai degrabă premium, erau parcate în fundătură.Mercedes. Saab. Audi. Cu capacități cilindrice mari, cu excepția unui model mai mic. Un Rover Mini. Albastru. Marc încremeni, ca și când o alertă se declanșase brusc înăuntrul lui.
Se mai întâlnise cu acea mașină, nu demult!
Unde?
N-ar fi trebuit să-i vină greu să-și amintească, își petrecuse aproape întreaga zi pe sub pământ, în metrou. Singura dată când scosese nasul afară fusese aici, la Coupvray, și...
Acasă la Grand-Duc!
O mână i se așeză pe umăr.
Un tub metalic i se înfipse în șale. O armă de foc, fără nicio îndoială.
O voce stridentă spori grozăvia clipei:
- Cauți ceva, tâmpitule?
26
2 octombrie 1998, ora 12.50
În mod curios, Marc nu simțea niciun simptom de criză. Nici îngreunarea respirației, nici palpitații. Percepea doar că i se accelera pulsul.
Să nu intre în panică.
Să se întoarcă.
Strada Chauds-Soleils era disperant de pustie. Copacii înalți de pe proprietăți își așterneau umbra mișcătoare peste pietrișul gri-deschis.
Marc se întoarse cu foarte multă încetineală și-și ridică mâinile cu ostentație, pentru a arăta că nu avea nicio intenție să se opună.
- Nu face pe deșteptul, Vitral.
Marc își miji ochii. În fața lui stătea o copilă de circa un metru cincizeci, de maximum patruzeci de kile, îmbrăcată de parcă ieșise dintr-un pension de fete...
Atât că avea chipul cuiva de treizeci de ani.
Malvina de Carville!
Marc n-o întâlnise niciodată, nici măcar n-o văzuse în fotografii, dar nu putea fi decât ea. Îl ținea în bătaia armei, agățându-se de revolver cu o furie stranie în ochi.
Creierul lui Marc căuta să analizeze în mare viteză elementele care se succedau.
Roverul Mini albastru, parcat la câțiva metri pe strada Chauds-Soleils, dar și pe rue de la Butte-aux-Cailles cu o oră mai devreme, era deci mașina Malvinei de Carville. Fata fusese la Grand-Duc, în urmă cu câteva ore... Cu un revolver.
Ea îl doborâse pe Credule Grand-Duc. Acum îi venise și lui rândul.
Malvina se holba la el, îl scruta din cap până-n picioare.
- Ce mama naibii cauți pe-aici, Vitral?
Era în intonația ei ceva aproape comic, ca hămăitul subțire de potaie arțăgoasă, inofensivă, care latră de după gardul unei căsuțe.Marc era conștient că nu trebuia să aibă încredere în ea. Fata era în stare de orice, ca de pildă să-ți tragă un glonț între ochi în timp ce izbucnește în râs. Totuși, în pofida oricărei logici, Marc nu izbutea să ia în serios acea femeiușcă demodată. În mod straniu, încă nu simțea nici cel mai vag simptom de agorafobie, de teamă, de panică.
- Nu te mișca, Vitral. Nu te mișca, îți zic.
Marc înaintă cu jumătate de metru, fără a-și coborî brațele, schițând un zâmbet.
- Nu mă mai privi așa! țipă Malvina, dându-se înapoi. Nu mă impresionezi cu figurile tale. Știu totul despre tine. Știu chiar că te culci cu soră-ta... Nu e scârbos, să i-o tragi soră-tii?
Marc nu se putu împiedica să zâmbească, din nou. Insultele sunau fals în gura Malvinei, ca înjurăturile copiilor din parcul orașului Dieppe pe care le lăsa să alunece pe lângă el, cuvinte prea grosolane pentru niște copii de opt ani, care ascundeau prost o timiditate combătută prin exces.
- Dacă mă pun în locul tău, m-aș culca mai degrabă cu a ta...
Malvina fu surprinsă de întorsătură. Mintea părea să-i funcționeze ca un calculator cu prea puțină memorie RAM. În cele din urmă, găsi răspunsul:
- Ai dreptate, i-o tragi soră-mii pentru că e prea frumoasă, prea frumoasă ca să fie o jegoasă de Vitral. Dar Lyse-Rose nu va avea mult timp nevoie de-un păduchios ca tine, acum că a împlinit optsprezece ani...
Invectivele Malvinei continuau de alunece pe lângă Marc fără să-l atingă. Prea caricaturale, probabil. Ireale. Nici măcar nu-i venea să se apere, să-i răspundă că nici vorbă, nu și-o punea cuLylie. Marc începu să meargă pe alee fără să-i mai pese de Malvina, străduindu-se să nu dea dovadă de nicio ezitare. Fata îndreptă și mai ferm Mauserul către el.
- Nu mișca, îți spun.
Marc continuă să înainteze, fără să se întoarcă.
- Îmi pare rău, n-am venit pentru tine. Trebuie s-o văd pe bunica ta. Mă scuzi. Casa asta e Roseraie?
- Dacă mai faci un pas, trag. N-ai înțeles?
Marc se purtă ca și când n-ar fi priceput, continuând să-i întoarcă spatele Malvinei. Făcea oare alegerea potrivită? Trebuia să se încreadă în instinct, în lipsa simptomelor de criză? N-avea să sfârșească la fel ca Grand-Duc, doborât de nebună? Un glonț în inimă. Picuri de sudoare începeau să-i șiroiască pe șale. Se proțăpi în fața porții imense a proprietății Roseraie.
- Ce faci acolo? Te împușc, îți zic!
Malvina tropăi ca o copilă nervoasă într-un loc de joacă și se înfipse în fața lui Marc, continuând să-l amenințe cu Mauserul.Încă odată, îl observă pe Marc cu atenție, din cap până-n picioare.
- Cauți ceva? întrebă el încercând să-și dozeze ironia din ton.
- Ai venit așa, fără rucsac? Ești sigur că n-ai nimic ascuns asupra ta? Pe sub bluzon?
- Vrei să mă dezbrac, aici, în fața ta? Asta era?
- Ține mâinile sus, când îți zic!
- Vrei s-o faci tu, singură? Să mă perchiziționezi cu mânuțele tale?
Malvina șovăia. Marc se întrebă dacă nu mersese prea departe.Fata părea cu nervii întinși la maximum, degetul apăsa pe trăgaciul Mauserului; un deget care purta un inel din argint, ornat cu o magnifică piatră maro translucidă, de culoarea ochilor ei, dar mai luminoasă. Malvina continua să-i scruteze anatomia în detaliu.
Fără nicio îndoială, căuta caietul lui Grand-Duc. Fusese tare inspirat să-și ia măsuri de precauție.
Marc se strădui să învârtă cuțitul în rană:
- Îmi pare rău, Malvina, o prefer pe surioara ta.
Înaintă fără să mai aștepte reacția fetei și apăsă pe butonul interfonului, cu degetul tremurător, de-acum incapabil să mai observe ce făcea nebuna în spatele lui.
- Tâmpitule, te...
O voce de femeie în interfon o întrerupse:
- Da?
- Sunt Marc Vitral. Am venit să vorbesc cu Mathilde de Carville.
- Intrați.
Poarta se deschise. Malvina șovăi, acum parcă stânjenită de arma ei. O îndreptă către Marc.
- Ai înțeles? Ce mai aștepți, atunci? Intră când ți se spune!
Marc știa la ce să se aștepte, își dădea seama că avea să pătrundă într-o proprietate somptuoasă, una dintre cele mai fastuoase din cartierul acela de avuți, totuși fu impresionat de imensitatea parcului cu copaci, de varietatea esențelor, chiar toamna, de răzoarele de flori, de trandafirii impecabil tăiați. Oare pe ce suprafață se întindea domeniul? Zece mii de metri pătrați? Cincisprezece mii?
- Nu face pe deșteptul, Vitral.
Marc își miji ochii. În fața lui stătea o copilă de circa un metru cincizeci, de maximum patruzeci de kile, îmbrăcată de parcă ieșise dintr-un pension de fete...
Atât că avea chipul cuiva de treizeci de ani.
Malvina de Carville!
Marc n-o întâlnise niciodată, nici măcar n-o văzuse în fotografii, dar nu putea fi decât ea. Îl ținea în bătaia armei, agățându-se de revolver cu o furie stranie în ochi.
Creierul lui Marc căuta să analizeze în mare viteză elementele care se succedau.
Roverul Mini albastru, parcat la câțiva metri pe strada Chauds-Soleils, dar și pe rue de la Butte-aux-Cailles cu o oră mai devreme, era deci mașina Malvinei de Carville. Fata fusese la Grand-Duc, în urmă cu câteva ore... Cu un revolver.
Ea îl doborâse pe Credule Grand-Duc. Acum îi venise și lui rândul.
Malvina se holba la el, îl scruta din cap până-n picioare.
- Ce mama naibii cauți pe-aici, Vitral?
Era în intonația ei ceva aproape comic, ca hămăitul subțire de potaie arțăgoasă, inofensivă, care latră de după gardul unei căsuțe.Marc era conștient că nu trebuia să aibă încredere în ea. Fata era în stare de orice, ca de pildă să-ți tragă un glonț între ochi în timp ce izbucnește în râs. Totuși, în pofida oricărei logici, Marc nu izbutea să ia în serios acea femeiușcă demodată. În mod straniu, încă nu simțea nici cel mai vag simptom de agorafobie, de teamă, de panică.
- Nu te mișca, Vitral. Nu te mișca, îți zic.
Marc înaintă cu jumătate de metru, fără a-și coborî brațele, schițând un zâmbet.
- Nu mă mai privi așa! țipă Malvina, dându-se înapoi. Nu mă impresionezi cu figurile tale. Știu totul despre tine. Știu chiar că te culci cu soră-ta... Nu e scârbos, să i-o tragi soră-tii?
Marc nu se putu împiedica să zâmbească, din nou. Insultele sunau fals în gura Malvinei, ca înjurăturile copiilor din parcul orașului Dieppe pe care le lăsa să alunece pe lângă el, cuvinte prea grosolane pentru niște copii de opt ani, care ascundeau prost o timiditate combătută prin exces.
- Dacă mă pun în locul tău, m-aș culca mai degrabă cu a ta...
Malvina fu surprinsă de întorsătură. Mintea părea să-i funcționeze ca un calculator cu prea puțină memorie RAM. În cele din urmă, găsi răspunsul:
- Ai dreptate, i-o tragi soră-mii pentru că e prea frumoasă, prea frumoasă ca să fie o jegoasă de Vitral. Dar Lyse-Rose nu va avea mult timp nevoie de-un păduchios ca tine, acum că a împlinit optsprezece ani...
Invectivele Malvinei continuau de alunece pe lângă Marc fără să-l atingă. Prea caricaturale, probabil. Ireale. Nici măcar nu-i venea să se apere, să-i răspundă că nici vorbă, nu și-o punea cuLylie. Marc începu să meargă pe alee fără să-i mai pese de Malvina, străduindu-se să nu dea dovadă de nicio ezitare. Fata îndreptă și mai ferm Mauserul către el.
- Nu mișca, îți spun.
Marc continuă să înainteze, fără să se întoarcă.
- Îmi pare rău, n-am venit pentru tine. Trebuie s-o văd pe bunica ta. Mă scuzi. Casa asta e Roseraie?
- Dacă mai faci un pas, trag. N-ai înțeles?
Marc se purtă ca și când n-ar fi priceput, continuând să-i întoarcă spatele Malvinei. Făcea oare alegerea potrivită? Trebuia să se încreadă în instinct, în lipsa simptomelor de criză? N-avea să sfârșească la fel ca Grand-Duc, doborât de nebună? Un glonț în inimă. Picuri de sudoare începeau să-i șiroiască pe șale. Se proțăpi în fața porții imense a proprietății Roseraie.
- Ce faci acolo? Te împușc, îți zic!
Malvina tropăi ca o copilă nervoasă într-un loc de joacă și se înfipse în fața lui Marc, continuând să-l amenințe cu Mauserul.Încă odată, îl observă pe Marc cu atenție, din cap până-n picioare.
- Cauți ceva? întrebă el încercând să-și dozeze ironia din ton.
- Ai venit așa, fără rucsac? Ești sigur că n-ai nimic ascuns asupra ta? Pe sub bluzon?
- Vrei să mă dezbrac, aici, în fața ta? Asta era?
- Ține mâinile sus, când îți zic!
- Vrei s-o faci tu, singură? Să mă perchiziționezi cu mânuțele tale?
Malvina șovăia. Marc se întrebă dacă nu mersese prea departe.Fata părea cu nervii întinși la maximum, degetul apăsa pe trăgaciul Mauserului; un deget care purta un inel din argint, ornat cu o magnifică piatră maro translucidă, de culoarea ochilor ei, dar mai luminoasă. Malvina continua să-i scruteze anatomia în detaliu.
Fără nicio îndoială, căuta caietul lui Grand-Duc. Fusese tare inspirat să-și ia măsuri de precauție.
Marc se strădui să învârtă cuțitul în rană:
- Îmi pare rău, Malvina, o prefer pe surioara ta.
Înaintă fără să mai aștepte reacția fetei și apăsă pe butonul interfonului, cu degetul tremurător, de-acum incapabil să mai observe ce făcea nebuna în spatele lui.
- Tâmpitule, te...
O voce de femeie în interfon o întrerupse:
- Da?
- Sunt Marc Vitral. Am venit să vorbesc cu Mathilde de Carville.
- Intrați.
Poarta se deschise. Malvina șovăi, acum parcă stânjenită de arma ei. O îndreptă către Marc.
- Ai înțeles? Ce mai aștepți, atunci? Intră când ți se spune!
Marc știa la ce să se aștepte, își dădea seama că avea să pătrundă într-o proprietate somptuoasă, una dintre cele mai fastuoase din cartierul acela de avuți, totuși fu impresionat de imensitatea parcului cu copaci, de varietatea esențelor, chiar toamna, de răzoarele de flori, de trandafirii impecabil tăiați. Oare pe ce suprafață se întindea domeniul? Zece mii de metri pătrați? Cincisprezece mii?
Înaintă pe aleea cu pietriș roz, flancat în continuare de garda lui de corp de un metru cincizeci.
- Te dă pe spate, nu-i așa, Vitral, tot terenul ăsta! Roseraie! Cel mai mare parc din Coupvray. De la al doilea etaj, poți vedea tot cotul Marnei. Îți dai seama, Vitral, că ați privat-o pe Lyse-Rose de toate astea?
Marc își reprimă cheful de a o pălmui pe ciuma asta. Din atâtea săgeți otrăvite azvârlite orbește, câteva sfârșeau prin a-și atinge ținta. Marc nu se putea împiedica să compare parcul de laRoseraie cu grădinița lui din rue Pocholle. Cinci metri pe trei. Când Citroenul era parcat, nu mai rămânea nicio grădină. Departe, în parc, în apropierea serei, trecu o veveriță, aruncând vizitatorilor priviri înspăimântate.
- Acum c-ai înțeles, sper că măcar ai remușcări!
Remușcări?
Hohotele de râs ale lui Lylie răsunau încă în urechile lui Marc.Strigăte de copii veseli, de îndată ce Nicole scotea dubița pentru a merge la muncă pe litoralul din Dieppe, iar Lylie și cu el se grăbeau să încingă o partidă de șotron sau de badminton. Mai vastă decât orice Roseraie, din cât măsurau cu ochii lor de copii.
- Te dă pe spate, nu-i așa, Vitral, tot terenul ăsta! Roseraie! Cel mai mare parc din Coupvray. De la al doilea etaj, poți vedea tot cotul Marnei. Îți dai seama, Vitral, că ați privat-o pe Lyse-Rose de toate astea?
Marc își reprimă cheful de a o pălmui pe ciuma asta. Din atâtea săgeți otrăvite azvârlite orbește, câteva sfârșeau prin a-și atinge ținta. Marc nu se putea împiedica să compare parcul de laRoseraie cu grădinița lui din rue Pocholle. Cinci metri pe trei. Când Citroenul era parcat, nu mai rămânea nicio grădină. Departe, în parc, în apropierea serei, trecu o veveriță, aruncând vizitatorilor priviri înspăimântate.
- Acum c-ai înțeles, sper că măcar ai remușcări!
Remușcări?
Hohotele de râs ale lui Lylie răsunau încă în urechile lui Marc.Strigăte de copii veseli, de îndată ce Nicole scotea dubița pentru a merge la muncă pe litoralul din Dieppe, iar Lylie și cu el se grăbeau să încingă o partidă de șotron sau de badminton. Mai vastă decât orice Roseraie, din cât măsurau cu ochii lor de copii.
Trei trepte. Malvina trecu înaintea lui, fără a-și lăsa Mauserul, și deschise ușa masivă din lemn.
Marc o urmă.
Își pierduse oare mințile să intre așa, de bunăvoie? Acționase singur. Nimeni nu era la curent cu vizita lui. Malvina îi indică un culoar mare, urcară din nou trei trepte. Tablouri cu peisaje campestre erau agățate de zidurile coridorului; mantouri din blană atârnau în cârlige de cuier din fier forjat. O oglindă ovală în capătul culoarului oferea o iluzie suplimentară de adâncime.
Țeava Mauserului desemnă prima ușă la dreapta, o ușă grea cu ornamente roșii.
Intrară.
Marc descoperi un salon mare. Majoritatea mobilelor, canapele, șifoniere, erau acoperite cu cearșafuri albe, destinate probabil protejării de uzura timpului, atunci când nu primeau pe nimeni.O bibliotecă descoperită, care ocupa tot peretele, era chiar în fața lui. În colțul opus, încăperea era tăiată de un pian cu coadă, alb lăcuit.
Un Petrof, una din mărcile cele mai luxoase, Marc cunoștea prețurile.
Mathilde de Carville stătea în fața lui, dreaptă, înaltă, țeapănă, fără altă bijuterie decât crucea de la gât și cu câteva urme de noroi nepotrivite în partea de jos a rochiei. Leonce de Carville dormea alături. Indiferent. Cu un pled pe genunchi, cu câteva frunze îngălbenite căzute pe brațe. Văduva neagră și paraliticul, o scenă demnă de un film de groază prost.
Mathilde de Carville nu se clinti. Se mulțumi să-i zâmbească straniu.
- Marc Vitral, ce vizită surprinzătoare... N-aș fi crezut că vei veni într-o zi aici...
- Eu însumi eram departe de a crede acest lucru...
Zâmbetul se lărgi încă puțin. Malvina se îndepărtă, să se posteze lângă pian.
- Lasă-ți arma, Malvina.
- Dar, bunico...
Privirea lui Mathilde de Carville nu îngăduia nicio discuție. Malvina își puse cu ostentație arma pe pian. În mod vădit, nu aștepta decât un lucru, s-o înșface și să se folosească de ea.
Privirea lui Marc rămânea însă obsedată de pian. Cu siguranță că exista un pian în locuința familiei de Carville. Chiar fără să fi venit vreodată aici, ar fi ghicit.
Făcea parte din ordinea lucrurilor. Niciun membru al familiei Vitral nu era mare iubitor de muzică. Nici părinții lui, nici bunicii nu se apropiaseră în viața lor de un instrument muzical. Chiar discurile erau rare în casa din Pollet. Ca prin minune, Lylie, încă din primele luni petrecute pe ruePocholle, fusese cucerită de sunete, toate felurile de sunete; la grădiniță, jucăriile muzicale o fascinau; înscrierea ei la școala de muzică, încă de la patru ani, a părut o urmare logică și aproape gratuită; profesorul ei nu mai contenea cu elogiile la adresa fetiței, își amintea Marc cu mândrie.
- O piesă frumoasă, nu-i așa? spuse Mathilde de Carville. Eautentic. Comandat de tatăl meu în 1934. Mă surprinzi, Marc. Te interesează pianul?
Marc nu răspunse, pierdut în gânduri. Când Lylie a împlinit opt ani, profesorii de muzică au început să insiste. Lylie era una dintre cele mai bune eleve ale lor, cea mai pasionată. Cânta bine la toate instrumentele, dar mai ales la pian. Trebuia să exerseze mai mult, nu numai câteva ore în timpul cursurilor, trebuia să-și facă gamele în fiecare zi, acasă. Argumentul lipsei deloc a fost repede măturat de profesorii de muzică din Dieppe, se construiau piane excelente, aproape plate, pentru apartament. Rămânea argumentul costului. Cel mai mic pian de calitate, chiar de ocazie, reprezenta mai multe luni de salariu al lui Nicole. De negândit.
Lylie nu protestase când Nicole îi explicase că le depășea posibilitățile...
Un fel de scârțâit îl făcu pe Marc să tresară. Malvina, în spatele lui, făcea să alunece Mauserul pe lemnul pianului Petrof.
- Malvina, te rog, lasă arma! ordonă vocea calmă a lui Mathilde de Carville. Și eu, Marc, obișnuiam să cânt... Cel puțin în tinerețe. Destul de rău, de altfel. Fiul meu Alexandre era mult mai înzestrat decât mine... Dar presupun că n-ai venit aici pentru a vorbi despre muzica clasică...
Niciunul dintre cuvintele rostite de Mathilde de Carville nu era gratuit, Marc era pe deplin conștient.
- Aveți dreptate... începu el. Voi merge drept la țintă. Am venit să vă vorbesc despre investigația lui Crédule Grand-Duc. Nu vă voi ascunde nimic, mi-a încredințat caietul lui, toate însemnările lui de optsprezece ani. În fine, i l-a încredințat lui...
Marc șovăi și își reveni imediat.
- ...i l-a încredințat lui Lylie, care în dimineața aceasta a insistat să-l citesc.
- Dar ai venit cu mâinile goale? i-o reteză Mathilde de Carville. Ești prudent, Marc. Nu ai încredere. Pe nedrept. În ceea ce privește caietul, n-am avut niciodată cea mai mică pretenție de exclusivitate din partea lui Credule Grand-Duc. La urma urmei, e un lucru bun ca Lylie să știe. Îndoielile valorează mai mult decât niște false certitudini. În ce mă privește, cred că știu destul de precis ce conține caietul. Grand-Duc era un angajat loial.
Marc observă chipul desfigurat al Malvinei în reflexia lemnului ceruit al pianului Petrof înainte de a lua cuvântul, străduindu-se să pară uimit:
- „Era”?
Mathilde răspunse cu nedisimulată ironie:
- Da, „era”. Grand-Duc a fost la ordinele mele timp de optsprezece ani... Dar e liber de trei zile...
Marc se enervă. Dându-și aere de superioritate, Mathilde de Carville încerca să-l manipuleze! Era la curent, bineînțeles, cu moartea lui Grand-Duc. Asasinat de propria ei nepoată. Poate și la ordinul ei... Mâinile lui Marc se agitau, fără să vrea.
Ce căuta aici? Între bătrâna vrăjitoare acrită și nebuna care nu aștepta decât un ordin de la ea pentru a-l doborî. Fără a mai vorbi despre bătrânul inert din scaunul lui cu rotile. O viziune de coșmar. Ce putea spera, dacă nu dădea cu mucii-n fasole, o fasole răcită de atâția ani de zile?
Marc înaintă câțiva pași, ca pentru a căpăta încredere. Degetele Malvinei se crispară pe Mauser. Nu avea de ales, nu avea nimic de pierdut, trebuia să se lanseze.
- De acord. Să terminăm cu totul circul. Voi da cărțile pe față! De optsprezece ani, familiile noastre s-au agățat de certitudinile lor. Cei din familia de Carville pretind că Lyse-Rose este cea care a supraviețuit. Cei din familia Vitral sunt siguri că Emilie. E ceea ce a spus și judecătorul.
Marc răsuflă, căutând cuvintele potrivite.
Marc o urmă.
Își pierduse oare mințile să intre așa, de bunăvoie? Acționase singur. Nimeni nu era la curent cu vizita lui. Malvina îi indică un culoar mare, urcară din nou trei trepte. Tablouri cu peisaje campestre erau agățate de zidurile coridorului; mantouri din blană atârnau în cârlige de cuier din fier forjat. O oglindă ovală în capătul culoarului oferea o iluzie suplimentară de adâncime.
Țeava Mauserului desemnă prima ușă la dreapta, o ușă grea cu ornamente roșii.
Intrară.
Marc descoperi un salon mare. Majoritatea mobilelor, canapele, șifoniere, erau acoperite cu cearșafuri albe, destinate probabil protejării de uzura timpului, atunci când nu primeau pe nimeni.O bibliotecă descoperită, care ocupa tot peretele, era chiar în fața lui. În colțul opus, încăperea era tăiată de un pian cu coadă, alb lăcuit.
Un Petrof, una din mărcile cele mai luxoase, Marc cunoștea prețurile.
Mathilde de Carville stătea în fața lui, dreaptă, înaltă, țeapănă, fără altă bijuterie decât crucea de la gât și cu câteva urme de noroi nepotrivite în partea de jos a rochiei. Leonce de Carville dormea alături. Indiferent. Cu un pled pe genunchi, cu câteva frunze îngălbenite căzute pe brațe. Văduva neagră și paraliticul, o scenă demnă de un film de groază prost.
Mathilde de Carville nu se clinti. Se mulțumi să-i zâmbească straniu.
- Marc Vitral, ce vizită surprinzătoare... N-aș fi crezut că vei veni într-o zi aici...
- Eu însumi eram departe de a crede acest lucru...
Zâmbetul se lărgi încă puțin. Malvina se îndepărtă, să se posteze lângă pian.
- Lasă-ți arma, Malvina.
- Dar, bunico...
Privirea lui Mathilde de Carville nu îngăduia nicio discuție. Malvina își puse cu ostentație arma pe pian. În mod vădit, nu aștepta decât un lucru, s-o înșface și să se folosească de ea.
Privirea lui Marc rămânea însă obsedată de pian. Cu siguranță că exista un pian în locuința familiei de Carville. Chiar fără să fi venit vreodată aici, ar fi ghicit.
Făcea parte din ordinea lucrurilor. Niciun membru al familiei Vitral nu era mare iubitor de muzică. Nici părinții lui, nici bunicii nu se apropiaseră în viața lor de un instrument muzical. Chiar discurile erau rare în casa din Pollet. Ca prin minune, Lylie, încă din primele luni petrecute pe ruePocholle, fusese cucerită de sunete, toate felurile de sunete; la grădiniță, jucăriile muzicale o fascinau; înscrierea ei la școala de muzică, încă de la patru ani, a părut o urmare logică și aproape gratuită; profesorul ei nu mai contenea cu elogiile la adresa fetiței, își amintea Marc cu mândrie.
- O piesă frumoasă, nu-i așa? spuse Mathilde de Carville. Eautentic. Comandat de tatăl meu în 1934. Mă surprinzi, Marc. Te interesează pianul?
Marc nu răspunse, pierdut în gânduri. Când Lylie a împlinit opt ani, profesorii de muzică au început să insiste. Lylie era una dintre cele mai bune eleve ale lor, cea mai pasionată. Cânta bine la toate instrumentele, dar mai ales la pian. Trebuia să exerseze mai mult, nu numai câteva ore în timpul cursurilor, trebuia să-și facă gamele în fiecare zi, acasă. Argumentul lipsei deloc a fost repede măturat de profesorii de muzică din Dieppe, se construiau piane excelente, aproape plate, pentru apartament. Rămânea argumentul costului. Cel mai mic pian de calitate, chiar de ocazie, reprezenta mai multe luni de salariu al lui Nicole. De negândit.
Lylie nu protestase când Nicole îi explicase că le depășea posibilitățile...
Un fel de scârțâit îl făcu pe Marc să tresară. Malvina, în spatele lui, făcea să alunece Mauserul pe lemnul pianului Petrof.
- Malvina, te rog, lasă arma! ordonă vocea calmă a lui Mathilde de Carville. Și eu, Marc, obișnuiam să cânt... Cel puțin în tinerețe. Destul de rău, de altfel. Fiul meu Alexandre era mult mai înzestrat decât mine... Dar presupun că n-ai venit aici pentru a vorbi despre muzica clasică...
Niciunul dintre cuvintele rostite de Mathilde de Carville nu era gratuit, Marc era pe deplin conștient.
- Aveți dreptate... începu el. Voi merge drept la țintă. Am venit să vă vorbesc despre investigația lui Crédule Grand-Duc. Nu vă voi ascunde nimic, mi-a încredințat caietul lui, toate însemnările lui de optsprezece ani. În fine, i l-a încredințat lui...
Marc șovăi și își reveni imediat.
- ...i l-a încredințat lui Lylie, care în dimineața aceasta a insistat să-l citesc.
- Dar ai venit cu mâinile goale? i-o reteză Mathilde de Carville. Ești prudent, Marc. Nu ai încredere. Pe nedrept. În ceea ce privește caietul, n-am avut niciodată cea mai mică pretenție de exclusivitate din partea lui Credule Grand-Duc. La urma urmei, e un lucru bun ca Lylie să știe. Îndoielile valorează mai mult decât niște false certitudini. În ce mă privește, cred că știu destul de precis ce conține caietul. Grand-Duc era un angajat loial.
Marc observă chipul desfigurat al Malvinei în reflexia lemnului ceruit al pianului Petrof înainte de a lua cuvântul, străduindu-se să pară uimit:
- „Era”?
Mathilde răspunse cu nedisimulată ironie:
- Da, „era”. Grand-Duc a fost la ordinele mele timp de optsprezece ani... Dar e liber de trei zile...
Marc se enervă. Dându-și aere de superioritate, Mathilde de Carville încerca să-l manipuleze! Era la curent, bineînțeles, cu moartea lui Grand-Duc. Asasinat de propria ei nepoată. Poate și la ordinul ei... Mâinile lui Marc se agitau, fără să vrea.
Ce căuta aici? Între bătrâna vrăjitoare acrită și nebuna care nu aștepta decât un ordin de la ea pentru a-l doborî. Fără a mai vorbi despre bătrânul inert din scaunul lui cu rotile. O viziune de coșmar. Ce putea spera, dacă nu dădea cu mucii-n fasole, o fasole răcită de atâția ani de zile?
Marc înaintă câțiva pași, ca pentru a căpăta încredere. Degetele Malvinei se crispară pe Mauser. Nu avea de ales, nu avea nimic de pierdut, trebuia să se lanseze.
- De acord. Să terminăm cu totul circul. Voi da cărțile pe față! De optsprezece ani, familiile noastre s-au agățat de certitudinile lor. Cei din familia de Carville pretind că Lyse-Rose este cea care a supraviețuit. Cei din familia Vitral sunt siguri că Emilie. E ceea ce a spus și judecătorul.
Marc răsuflă, căutând cuvintele potrivite.
- Doamnă de Carville, în decursul acestor ani, am crescut alături de Lylie și am căpătat o certitudine.
Marc șovăi din nou, apoi continuă:
- Doamnă de Carville, Lylie nu este sora mea! Mă înțelegeți? N-avem nicio legătură de sânge în comun... Lyse-Rose este cea care a supraviețuit în seara prăbușirii.
Mauserul, alunecând pe pian, scoase un zgomot sec. Ochii Malvinei străluceau de surprindere, de încântare, ca și când, dintr-odată, Marc devenise un aliat. Un spion care-și dădea masca la o parte și-și dezvăluia identitatea. Unul de-ai lor!
Dimpotrivă, Mathilde de Carville rămase perfect neclintită, păstrând un lung moment de tăcere, apoi pronunță doar câteva cuvinte:
- Malvina, du-te să-l plimbi pe bunicul prin parc.
- Dar, bunico...
Lacrimile se adunau în ochii tinerei.
- Fă ce-ți spun, Malvina. Ia-l pe Léonce cu tine și du-te să-l plimbi prin parc.
- Dar...
De data aceasta, Malvina nu-și mai reținea lacrimile. Ieși, împingând scaunul cu rotile în care bunicul ei, nemișcat, continua să doarmă.
2 octombrie 1998, ora 12.55
Lylie se clătina periculos. Taburetul de bar cu picioare înguste fusese pesemne special conceput pentru a bascula când persoana așezată pe el ar fi vrut să golească un pahar în plus.
Nu va mai dura mult, gândi Lylie.
O chestie care trebuia brevetată, taburetul basculant.
Își duse păhărelul de gin la buze. N-o mai ardea, acum. Nu mai simțea nimic, doar ruliul taburetului.
Era singura femeie din acel bar, Barramundi, pe rue de Lappe. Genul de bar în care nu mergi singură, chiar pe timpul zilei, decât dacă ți-ai pus ceva anume în minte. Tipii din bar degeaba se prefăceau că nu sunt interesați de ea, continuând să-și bea berile sau cupele de vin alb Aligote, să răzuiască zgomotos grilele de pronosticuri sportive, să se holbeze la televizorul care transmitea știri sportive în buclă... le simțea privirile insistente pe coapsele ei dezgolite, pe picioarele ridicate de-a lungul taburetului, le simțea ochii urcându-i pe spinare, până la ceafă...
Să uite...
Lylie dădu paharul de gin de dușcă și se întoarse către barman, un tip placid cu un singur smoc de păr, cărunt și creț, deasupra craniului.
- Ce-mi mai puteți propune?
Testase deja vodca și tequila. Până acum, prefera vodca, de departe. Dar nu era decât la începutul uceniciei, nu băuse strop de alcool înainte să împlinească optsprezece ani. Doar o cupă de șampanie, cu trei zile mai devreme. Recâștiga timpul pierdut.
- Cred că ajunge, domnișoară. Ați băut deja cam multișor, nu?
Ce-avea cu ea cheliosul ăsta cu șuvița lui de tâmpit, nu pricepuse că era majoră de trei zile? Lylie se gândi să-i scoată ochii cu cartea ei de identitate, dar ciumetele de barman îi întorcea deja spatele, fără ca măcar s-o privească.
Un bărbat în costum gri și cravată moale stătea la doi metri de ea, la tejghea, înecat într-un pahar pe fundul căruia se afla un lichid maro. Era singurul din tot barul care n-o dezbrăcase din priviri. Lylie se aplecă spre el, în echilibru pe taburetul șchiop, agățându-se de tejghea.
- Dumneavoastră ce beți?
Cravata moale se redresă puțin.
- Clasic. Un whisky scoțian...
- Vreau și eu! Barman, vreau așa ceva!
Barmanul, la fel de calm, ridică din sprânceana dreaptă:
- Sunteți sigură, domnișoară?
- Lasă, Jean-Charles, spuse cravata, e pentru mine.
Jean-Charles ridică din nou din sprânceană, stânga, de data asta. Pesemne că tipul chiar avea antrenament.
- Unul și gata, atunci? Nu vreau probl...
Cu o tehnică de echilibristică pe taburet mult mai bine stăpânită decât cea a lui Lylie, băutorul de scotch, fără a coborî de pe culmea lui, veni până lângă ea. Nu pentru a o consola, departe de el gândul; dimpotrivă; acest tip în derivă nu supraviețuia, probabil, decât prin intermediul naufragiaților, al poveștilor cu furtuni, cu supraviețuire, cu sticle aruncate în mare...
- Dar dumneavoastră? Cum ați ajuns aici? Domnișoara...
- Libelula. Domnișoara Libelula!
Tipul părea că abia începe să-și dea seama că fata care-l abordase avea un corp de manechin longilin și că tot barul le observa interacțiunea, ca la teatru.
Marc șovăi din nou, apoi continuă:
- Doamnă de Carville, Lylie nu este sora mea! Mă înțelegeți? N-avem nicio legătură de sânge în comun... Lyse-Rose este cea care a supraviețuit în seara prăbușirii.
Mauserul, alunecând pe pian, scoase un zgomot sec. Ochii Malvinei străluceau de surprindere, de încântare, ca și când, dintr-odată, Marc devenise un aliat. Un spion care-și dădea masca la o parte și-și dezvăluia identitatea. Unul de-ai lor!
Dimpotrivă, Mathilde de Carville rămase perfect neclintită, păstrând un lung moment de tăcere, apoi pronunță doar câteva cuvinte:
- Malvina, du-te să-l plimbi pe bunicul prin parc.
- Dar, bunico...
Lacrimile se adunau în ochii tinerei.
- Fă ce-ți spun, Malvina. Ia-l pe Léonce cu tine și du-te să-l plimbi prin parc.
- Dar...
De data aceasta, Malvina nu-și mai reținea lacrimile. Ieși, împingând scaunul cu rotile în care bunicul ei, nemișcat, continua să doarmă.
27
2 octombrie 1998, ora 12.55
Lylie se clătina periculos. Taburetul de bar cu picioare înguste fusese pesemne special conceput pentru a bascula când persoana așezată pe el ar fi vrut să golească un pahar în plus.
Nu va mai dura mult, gândi Lylie.
O chestie care trebuia brevetată, taburetul basculant.
Își duse păhărelul de gin la buze. N-o mai ardea, acum. Nu mai simțea nimic, doar ruliul taburetului.
Era singura femeie din acel bar, Barramundi, pe rue de Lappe. Genul de bar în care nu mergi singură, chiar pe timpul zilei, decât dacă ți-ai pus ceva anume în minte. Tipii din bar degeaba se prefăceau că nu sunt interesați de ea, continuând să-și bea berile sau cupele de vin alb Aligote, să răzuiască zgomotos grilele de pronosticuri sportive, să se holbeze la televizorul care transmitea știri sportive în buclă... le simțea privirile insistente pe coapsele ei dezgolite, pe picioarele ridicate de-a lungul taburetului, le simțea ochii urcându-i pe spinare, până la ceafă...
Să uite...
Lylie dădu paharul de gin de dușcă și se întoarse către barman, un tip placid cu un singur smoc de păr, cărunt și creț, deasupra craniului.
- Ce-mi mai puteți propune?
Testase deja vodca și tequila. Până acum, prefera vodca, de departe. Dar nu era decât la începutul uceniciei, nu băuse strop de alcool înainte să împlinească optsprezece ani. Doar o cupă de șampanie, cu trei zile mai devreme. Recâștiga timpul pierdut.
- Cred că ajunge, domnișoară. Ați băut deja cam multișor, nu?
Ce-avea cu ea cheliosul ăsta cu șuvița lui de tâmpit, nu pricepuse că era majoră de trei zile? Lylie se gândi să-i scoată ochii cu cartea ei de identitate, dar ciumetele de barman îi întorcea deja spatele, fără ca măcar s-o privească.
Un bărbat în costum gri și cravată moale stătea la doi metri de ea, la tejghea, înecat într-un pahar pe fundul căruia se afla un lichid maro. Era singurul din tot barul care n-o dezbrăcase din priviri. Lylie se aplecă spre el, în echilibru pe taburetul șchiop, agățându-se de tejghea.
- Dumneavoastră ce beți?
Cravata moale se redresă puțin.
- Clasic. Un whisky scoțian...
- Vreau și eu! Barman, vreau așa ceva!
Barmanul, la fel de calm, ridică din sprânceana dreaptă:
- Sunteți sigură, domnișoară?
- Lasă, Jean-Charles, spuse cravata, e pentru mine.
Jean-Charles ridică din nou din sprânceană, stânga, de data asta. Pesemne că tipul chiar avea antrenament.
- Unul și gata, atunci? Nu vreau probl...
Cu o tehnică de echilibristică pe taburet mult mai bine stăpânită decât cea a lui Lylie, băutorul de scotch, fără a coborî de pe culmea lui, veni până lângă ea. Nu pentru a o consola, departe de el gândul; dimpotrivă; acest tip în derivă nu supraviețuia, probabil, decât prin intermediul naufragiaților, al poveștilor cu furtuni, cu supraviețuire, cu sticle aruncate în mare...
- Dar dumneavoastră? Cum ați ajuns aici? Domnișoara...
- Libelula. Domnișoara Libelula!
Tipul părea că abia începe să-și dea seama că fata care-l abordase avea un corp de manechin longilin și că tot barul le observa interacțiunea, ca la teatru.
- Drăguț... nume... Libelula. Eu sunt Richard... Prof de gimnaziu, la Boieldieu, în arondismentul douăzeci, deci ghiciți că...
Lylie îl împinse cu brațul pentru a apuca paharul de whisky scoțian. Doar puse pe buze și se strâmbă. Hotărât lucru, nimic nu era mai bun ca vodca! Richard înțelese că fetei nu-i păsa de mofturile lui academice și schimbă subiectul:
- O tânără frumoasă ca dumneavoastră... Nu păreți de meserie. Cum se poate așa ceva? Să fiți aici? Când sunteți atât de drăguță?
Lylie își înclină către Richard taburetul, care rezistă ca prin minune.
- Tu, vino aici.
Brusc, Lylie îl apucă de cravată, trăgându-i capul, și apropie urechea profesorului de gura ei:
- Să-ți spun, cravată. De fapt, nu sunt drăguță. Sunt deghizată.
Richard își luă o expresie aiurită.
- Cum?
- Picioarele... Sânii... Gura... Pielea mea... Tot ce vede lumea, tot ce vrea să atingă, pe stradă, peste tot... Ei bine, e doar o deghizare, o chestie din latex, cum au scafandrii.
- Tu... tu?
- Nu te mint. Toată lumea mă crede frumoasă, dar de fapt sunt un monstru pe dinăuntru!
- Tu...
- Ai urechile astupate, sau ce? Îți explic că sunt ca șopârlele...Am mai multe piei. Vezi, ca monștrii din serialul V, de la televizor, care seamănă cu niște ființe omenești, dar sunt scârboși pe sub pielea lor. Mai ales șeful lor, fata, o reptilă cleioasă în corpul unei bombe sexy. Sunt ca ea, ca șopârlele care halesc șoareci vii. Asta-i, pricepi ce vreau să zic?
- Ăăă, nu prea. Știi, serialele de la televizor, eu sunt prof de...
O tracțiune de cravată îi luă piuitul, scurt.
- Să-ți spun altceva, cravată, și mai rău. Nu sunt singură, suntem doi înăuntrul combinației. Doi în același corp, asta crezi?
- Păi, hmm... aș zice că...
- Șșt... Nu spune nimic, e mai bine așa... Tre’ să plec. În câteva minute... Știi unde? Tre’ să merg să fac o chestie nașpa.O chestie de care n-am niciun chef. Mi-e silă de mine. Și totuși trebuie s-o fac...
Richard se cramponă de umărul lui Lylie, altfel ar fi căzut. Își lăsă brațul să întârzie peste sânul lui Lylie și mormăi, apropiindu-și buzele de cele ale fetei:
- De ce? Nimeni nu poate să ne oblige, niciodată. Dacă te-aș ajuta... să-ți dai jos deghizarea, ca să vă văd pe dinăuntru. Pe tine și pe prietena ta...
Lylie îl împinse cu brațul pentru a apuca paharul de whisky scoțian. Doar puse pe buze și se strâmbă. Hotărât lucru, nimic nu era mai bun ca vodca! Richard înțelese că fetei nu-i păsa de mofturile lui academice și schimbă subiectul:
- O tânără frumoasă ca dumneavoastră... Nu păreți de meserie. Cum se poate așa ceva? Să fiți aici? Când sunteți atât de drăguță?
Lylie își înclină către Richard taburetul, care rezistă ca prin minune.
- Tu, vino aici.
Brusc, Lylie îl apucă de cravată, trăgându-i capul, și apropie urechea profesorului de gura ei:
- Să-ți spun, cravată. De fapt, nu sunt drăguță. Sunt deghizată.
Richard își luă o expresie aiurită.
- Cum?
- Picioarele... Sânii... Gura... Pielea mea... Tot ce vede lumea, tot ce vrea să atingă, pe stradă, peste tot... Ei bine, e doar o deghizare, o chestie din latex, cum au scafandrii.
- Tu... tu?
- Nu te mint. Toată lumea mă crede frumoasă, dar de fapt sunt un monstru pe dinăuntru!
- Tu...
- Ai urechile astupate, sau ce? Îți explic că sunt ca șopârlele...Am mai multe piei. Vezi, ca monștrii din serialul V, de la televizor, care seamănă cu niște ființe omenești, dar sunt scârboși pe sub pielea lor. Mai ales șeful lor, fata, o reptilă cleioasă în corpul unei bombe sexy. Sunt ca ea, ca șopârlele care halesc șoareci vii. Asta-i, pricepi ce vreau să zic?
- Ăăă, nu prea. Știi, serialele de la televizor, eu sunt prof de...
O tracțiune de cravată îi luă piuitul, scurt.
- Să-ți spun altceva, cravată, și mai rău. Nu sunt singură, suntem doi înăuntrul combinației. Doi în același corp, asta crezi?
- Păi, hmm... aș zice că...
- Șșt... Nu spune nimic, e mai bine așa... Tre’ să plec. În câteva minute... Știi unde? Tre’ să merg să fac o chestie nașpa.O chestie de care n-am niciun chef. Mi-e silă de mine. Și totuși trebuie s-o fac...
Richard se cramponă de umărul lui Lylie, altfel ar fi căzut. Își lăsă brațul să întârzie peste sânul lui Lylie și mormăi, apropiindu-și buzele de cele ale fetei:
- De ce? Nimeni nu poate să ne oblige, niciodată. Dacă te-aș ajuta... să-ți dai jos deghizarea, ca să vă văd pe dinăuntru. Pe tine și pe prietena ta...
Richard căpăta curaj. Ținut în continuare de cravată, nu avea un spațiu mare de manevră, dar mâna dreaptă îi alunecă pe sub fusta neagră. Lylie nu se clinti.
- E prea târziu, îți zic... Nu mai poți face nimic pentru mine, nimeni nu mai poate. Vezi, voi omorî pe cineva care n-are nicio vină, care n-a cerut nimic... Pentru că așa stă treaba...
- Bine, bine... Dar mai avem timp. Câteva minute. Trebuie să-mi arăți a doua piele a ta, înainte... Dacă vrei să te cred...
Mâna dreaptă urcă mai mult pe coapsă, mâna stângă se așeză pe pieptul lui Lylie. Barmanul reacționă imediat, cu ambele sprâncene în accent circumflex.
Puse cu violență un pahar pe tejghea.
- Ușurel, Richard. Las-o mai moale cu copila. Jos labele, ai deja destule probleme de genul ăsta, nu?
Richard șovăi. Cravata se întinse, sucindu-i gâtul.
- Spune, m-asculți? Îți zic că voi omorî un nevinovat!
Lylie se aplecă și mai mult. De data asta, taburetul nu mai rezistă. Fata se prăbuși brusc. Lylie îi dăduse drumul cravatei în cădere, dar Richard tot avea o ditamai urma roșie de strangulare în jurul gâtului.
Ca un spânzurat scăpat ca prin minune, care nu poartă ranchiună, bărbatul se ridică pentru a o ajuta pe Lylie.
- Nu mă atinge! urlă ea. Jos labele murdare! Cară-te!
2 octombrie 1998, ora 13.11
Mathilde de Carville trase ușor perdeaua dublă și observă pe fereastră dacă nepoata îi execută ordinele. Marc privi în aceeași direcție, ochii i se opriră o clipă la mâna ridată, apoi, prin ochiurile fine ale tulului alb care cădea de-a lungul geamului, îmbrățișară vastul parc verde-ocru. Domeniul Roseraie părea scăldat în ambianța vătuită a unui film vechi de gen: decor burghez, neclaritate desuetă și tonuri pastelate.
- Bine, bine... Dar mai avem timp. Câteva minute. Trebuie să-mi arăți a doua piele a ta, înainte... Dacă vrei să te cred...
Mâna dreaptă urcă mai mult pe coapsă, mâna stângă se așeză pe pieptul lui Lylie. Barmanul reacționă imediat, cu ambele sprâncene în accent circumflex.
Puse cu violență un pahar pe tejghea.
- Ușurel, Richard. Las-o mai moale cu copila. Jos labele, ai deja destule probleme de genul ăsta, nu?
Richard șovăi. Cravata se întinse, sucindu-i gâtul.
- Spune, m-asculți? Îți zic că voi omorî un nevinovat!
Lylie se aplecă și mai mult. De data asta, taburetul nu mai rezistă. Fata se prăbuși brusc. Lylie îi dăduse drumul cravatei în cădere, dar Richard tot avea o ditamai urma roșie de strangulare în jurul gâtului.
Ca un spânzurat scăpat ca prin minune, care nu poartă ranchiună, bărbatul se ridică pentru a o ajuta pe Lylie.
- Nu mă atinge! urlă ea. Jos labele murdare! Cară-te!
28
2 octombrie 1998, ora 13.11
Mathilde de Carville trase ușor perdeaua dublă și observă pe fereastră dacă nepoata îi execută ordinele. Marc privi în aceeași direcție, ochii i se opriră o clipă la mâna ridată, apoi, prin ochiurile fine ale tulului alb care cădea de-a lungul geamului, îmbrățișară vastul parc verde-ocru. Domeniul Roseraie părea scăldat în ambianța vătuită a unui film vechi de gen: decor burghez, neclaritate desuetă și tonuri pastelate.
Malvina trecu în depărtare pe aleea cu pietriș roz, împingându-și nervoasă bunicul. Capul infirmului probabil alunecase pe drumul haotic, iar gâtul i se sucise treptat: ochii lui ficși se căscau către cerul alb, sau poate către vârfurile copacilor, către zborul lent al ultimelor frunze ruginite din arțarul cel mare. Nici măcar o dată Malvina nu se aplecă spre bunicul ei pentru a-l ridica.
Mathilde așteptă câteva clipe. Malvina și Leonce de Carville se îndepărtau de-a lungul trandafirilor în direcția serei și a panoramei către Marna. Fără grabă, ea trase perdeaua dublă. Încăperea fu din nou cufundată într-o ușoară penumbră în care străluceau siluetele albe și nemișcate ale mobilelor acoperite cu cearșafuri; și lacul imaculat al pianului Petrof, bineînțeles. Mathilde de Carville se întoarse către Marc.
- Marc... îmi dai voie să-ți spun Marc? Vârsta mi-o îngăduie, cred. Pentru că ai venit, aș dori să-ți pun o întrebare. O simplă întrebare. Când ai revăzut-o pe Lylie în ultimele zile, de când e majoră, purta cumva o bijuterie? Un inel?
Marc se apropiase de pian. Degetele lui alergau pe claviatură, fără să apese pe clape. De ce să mintă?
- Da, purta... un inel. Un safir deschis la culoare...
Niciun surâs nu apăru pe chipul lui Mathilde de Carville. Nicio manifestare de triumf. Nicio jubilare. Lui Marc reacția ei i se păru ciudată. De polițai care nu îndrăznește să accepte mărturiile unui răufăcător.
Mâna lui Marc alunecă pe pian. Mauserul era în continuare pus pe lemnul alb, la optzeci de centimetri de degetele lui. Pe fereastră, tânărul căută s-o repereze din nou pe Malvina în parc, dar perdeaua trasă nu-i dezvăluia decât o fâșie de lumină palidă.
- Și-a pierdut mințile, spuse deodată vocea calmă a lui Mathilde de Carville. Nepoțica mea aproape că și-a pierdut mințile. Presupun că ți-ai dat seama?
Marc nu răspunse nimic, iar Mathilde continuă:
- Dar dumneata, Marc, ce crezi?
Nimic, Marc aștepta.
- Despre nebunie, Marc. Despre nebunie vorbesc... Ce crezi?
Degetele lui Marc dansau pe clapele de fildeș pentru a evita ca tremuratul lor să devină prea perceptibil.
- Într-adevăr, Marc, insistă vocea glacială a lui Mathilde de Carville. De dumneata vorbesc. Ca și la Malvina, creierașul dumitale de copil probabil că s-a confruntat cu îndoiala. Ce i s-a întâmplat surioarei mele? Mai trăiește? A murit? Ai ieșit mai bine decât Malvina, în final?
Marc își săltă capul, fără să rostească o vorbă.
- Ce tortură, nu-i așa, Marc? Toți acești ani. Să nu știi ce sentiment încerci pentru fata pe care o iubești cel mai mult pe lume. Oare e vorba de o iubire castă, frățească? Sau de una arzătoare, carnală? Cum să crești cu o astfel de îndoială în suflet?
Tonul i se schimbase. Vocea îi devenea mai puternică, amenințătoare. Mathilde de Carville înaintă către pian.
- Pentru a trăi, pentru a supraviețui, cădem la pace cu sentimentele, nu-i așa, Marc? În toți anii de copilărie, micuțul Marc căuta afecțiunea micuței Emilie, adorabila lui surioară... Apoi micul Marc a crescut... De ce să nu profite de îndoială, ocazia e prea frumoasă, nu? S-o îngroape pe mica Emilie și să se îndrăgostească de Lyse-Rose, frumoasa și bogata moștenitoare a familiei de Carville?
Degetele lui Mathilde de Carville se apropiau de revolver, iar vocea îi devenea și mai puternică:
- Am suferit, Marc. Dumnezeule, cât am suferit. În toți acești ani, am ispășit habar nu am ce vină, dar tot am ispășit-o. Revanșa mea are gust amar, Marc, crede-mă.
Marc tuși. Niciun alt sunet nu izbutea să-i iasă din gât. Mathilde stătea acum în picioare, la mai puțin de un metru în fața lui.Despre ce revanșă vorbea?
Pe neașteptate, Mathilde de Carville se întoarse. Bătrâna se îndreptă către bibliotecă, în colțul opus al încăperii. Umbra ei acoperi cu un efemer văl cenușiu pianul Petrof. Apucă fără ezitare o carte groasă al cărei titlu Marc nu apucă să-l citească, o deschise și scoase un plic albastru-lavandă. Mathilde de Carville se apropie iarăși.
- Grand-Duc venise în preajma voastră, Marc, devenise chiar un prieten al familiei Vitral. Dar nu te lăsa înșelat, rămânea angajatul meu, îmi raporta totul, aproape săptămânal... Cel puțin în primii ani. După cinci ani de investigație, practic nu mai exista nicio pistă de urmărit. După opt ani, nu mai era chiar niciuna.
Imaginea cadavrului lui Grand-Duc se furișă prin fața ochilor lui Marc.
Mathilde puse plicul albastru pe pian, chiar alături de revolver.
- Absolut niciuna, cu o excepție. Ultima, singura. Eram în 1988...
Mathilde se întoarse încă odată. Femeia asta chiar nu se oprea niciodată?
- Marc, avem timp, pot să-ți ofer ceva de băut?
Marc șovăi, surprins. Tot ce trăia și descoperea de când sosise pe domeniul Roseraie i se părea pregătit, calculat, ca și când venirea lui era așteptată: încăperea lugubră, prost luminată. Pianul alb, cu Mauserul deasupra. Dispariția Malvinei și a lui Léonce deCarville în grădină, sau altundeva, întrucât perdeaua ascundea tot ce se petrecea în afară.
- D... da, bâigui Marc împotriva propriei dorințe. De ce nu?
- Un ceai? Am amestecuri aromatice excelente, pe care le cultiv eu însămi.
Marc încuviință din cap. Mathilde de Carville lipsi minute bune, lăsându-l pe Marc singur, chiar alături de plicul albastru, de Mauser. Evident, cu intenție. O tortură blândă. Revanșa ei.Marc se străduia să respire încet, pândind primele semne ale crizei de agorafobie. Dacă, în mod curios, nu încercase niciun sentiment de pericol în fața monstrulețului înarmat de Malvina, punerea în scenă a bătrânei Carville îi provoca o emoție inversă. Începea să resimtă micile înțepături familiare ale sângelui care i se repezea către picioare, brațe, mâini.
Mathilde reveni cu o tavă mică în brațe, pe care se aflau două cești, cu câte o infuzie în fiecare. Îi întinse una lui Marc, pe o farfurioară.
- Bea, Marc...
Tânărul ezită. Mathilde îi aruncă un zâmbet franc.
- N-o să te otrăvesc!
El duse ceaiul la buze. Era fierbinte.
- Marc, spuse Mathilde de Carville, nu te voi lăsa să mai suferi mult timp.
- Marc... îmi dai voie să-ți spun Marc? Vârsta mi-o îngăduie, cred. Pentru că ai venit, aș dori să-ți pun o întrebare. O simplă întrebare. Când ai revăzut-o pe Lylie în ultimele zile, de când e majoră, purta cumva o bijuterie? Un inel?
Marc se apropiase de pian. Degetele lui alergau pe claviatură, fără să apese pe clape. De ce să mintă?
- Da, purta... un inel. Un safir deschis la culoare...
Niciun surâs nu apăru pe chipul lui Mathilde de Carville. Nicio manifestare de triumf. Nicio jubilare. Lui Marc reacția ei i se păru ciudată. De polițai care nu îndrăznește să accepte mărturiile unui răufăcător.
Mâna lui Marc alunecă pe pian. Mauserul era în continuare pus pe lemnul alb, la optzeci de centimetri de degetele lui. Pe fereastră, tânărul căută s-o repereze din nou pe Malvina în parc, dar perdeaua trasă nu-i dezvăluia decât o fâșie de lumină palidă.
- Și-a pierdut mințile, spuse deodată vocea calmă a lui Mathilde de Carville. Nepoțica mea aproape că și-a pierdut mințile. Presupun că ți-ai dat seama?
Marc nu răspunse nimic, iar Mathilde continuă:
- Dar dumneata, Marc, ce crezi?
Nimic, Marc aștepta.
- Despre nebunie, Marc. Despre nebunie vorbesc... Ce crezi?
Degetele lui Marc dansau pe clapele de fildeș pentru a evita ca tremuratul lor să devină prea perceptibil.
- Într-adevăr, Marc, insistă vocea glacială a lui Mathilde de Carville. De dumneata vorbesc. Ca și la Malvina, creierașul dumitale de copil probabil că s-a confruntat cu îndoiala. Ce i s-a întâmplat surioarei mele? Mai trăiește? A murit? Ai ieșit mai bine decât Malvina, în final?
Marc își săltă capul, fără să rostească o vorbă.
- Ce tortură, nu-i așa, Marc? Toți acești ani. Să nu știi ce sentiment încerci pentru fata pe care o iubești cel mai mult pe lume. Oare e vorba de o iubire castă, frățească? Sau de una arzătoare, carnală? Cum să crești cu o astfel de îndoială în suflet?
Tonul i se schimbase. Vocea îi devenea mai puternică, amenințătoare. Mathilde de Carville înaintă către pian.
- Pentru a trăi, pentru a supraviețui, cădem la pace cu sentimentele, nu-i așa, Marc? În toți anii de copilărie, micuțul Marc căuta afecțiunea micuței Emilie, adorabila lui surioară... Apoi micul Marc a crescut... De ce să nu profite de îndoială, ocazia e prea frumoasă, nu? S-o îngroape pe mica Emilie și să se îndrăgostească de Lyse-Rose, frumoasa și bogata moștenitoare a familiei de Carville?
Degetele lui Mathilde de Carville se apropiau de revolver, iar vocea îi devenea și mai puternică:
- Am suferit, Marc. Dumnezeule, cât am suferit. În toți acești ani, am ispășit habar nu am ce vină, dar tot am ispășit-o. Revanșa mea are gust amar, Marc, crede-mă.
Marc tuși. Niciun alt sunet nu izbutea să-i iasă din gât. Mathilde stătea acum în picioare, la mai puțin de un metru în fața lui.Despre ce revanșă vorbea?
Pe neașteptate, Mathilde de Carville se întoarse. Bătrâna se îndreptă către bibliotecă, în colțul opus al încăperii. Umbra ei acoperi cu un efemer văl cenușiu pianul Petrof. Apucă fără ezitare o carte groasă al cărei titlu Marc nu apucă să-l citească, o deschise și scoase un plic albastru-lavandă. Mathilde de Carville se apropie iarăși.
- Grand-Duc venise în preajma voastră, Marc, devenise chiar un prieten al familiei Vitral. Dar nu te lăsa înșelat, rămânea angajatul meu, îmi raporta totul, aproape săptămânal... Cel puțin în primii ani. După cinci ani de investigație, practic nu mai exista nicio pistă de urmărit. După opt ani, nu mai era chiar niciuna.
Imaginea cadavrului lui Grand-Duc se furișă prin fața ochilor lui Marc.
Mathilde puse plicul albastru pe pian, chiar alături de revolver.
- Absolut niciuna, cu o excepție. Ultima, singura. Eram în 1988...
Mathilde se întoarse încă odată. Femeia asta chiar nu se oprea niciodată?
- Marc, avem timp, pot să-ți ofer ceva de băut?
Marc șovăi, surprins. Tot ce trăia și descoperea de când sosise pe domeniul Roseraie i se părea pregătit, calculat, ca și când venirea lui era așteptată: încăperea lugubră, prost luminată. Pianul alb, cu Mauserul deasupra. Dispariția Malvinei și a lui Léonce deCarville în grădină, sau altundeva, întrucât perdeaua ascundea tot ce se petrecea în afară.
- D... da, bâigui Marc împotriva propriei dorințe. De ce nu?
- Un ceai? Am amestecuri aromatice excelente, pe care le cultiv eu însămi.
Marc încuviință din cap. Mathilde de Carville lipsi minute bune, lăsându-l pe Marc singur, chiar alături de plicul albastru, de Mauser. Evident, cu intenție. O tortură blândă. Revanșa ei.Marc se străduia să respire încet, pândind primele semne ale crizei de agorafobie. Dacă, în mod curios, nu încercase niciun sentiment de pericol în fața monstrulețului înarmat de Malvina, punerea în scenă a bătrânei Carville îi provoca o emoție inversă. Începea să resimtă micile înțepături familiare ale sângelui care i se repezea către picioare, brațe, mâini.
Mathilde reveni cu o tavă mică în brațe, pe care se aflau două cești, cu câte o infuzie în fiecare. Îi întinse una lui Marc, pe o farfurioară.
- Bea, Marc...
Tânărul ezită. Mathilde îi aruncă un zâmbet franc.
- N-o să te otrăvesc!
El duse ceaiul la buze. Era fierbinte.
- Marc, spuse Mathilde de Carville, nu te voi lăsa să mai suferi mult timp.
Marc bău o înghițitură. Gustul îi plăcu. Bătrâna vrăjitoare își cultiva prin urmare ea însăși ierburile nebune în imensa grădină secretă.
- La începutul acestui deceniu, continuă Mathilde de Carville, o știi la fel de bine ca mine, a devenit posibilă aflarea adevărului...Un simplu test ADN! Infailibil. Laboratoarele englezești, mai ales, pentru foarte mulți bani, puțină salivă sau sânge, dădeau rezultatele în câteva zile. Am așteptat câțiva ani înainte de a mă hotărî. Fără doar și poate, religia catolică nu face casă bună cu genetica, înțelegi, Marc. Am șovăit multă vreme. Am luat hotărârea acum trei ani, când Lylie avea cincisprezece. Era ultima misiune a lui Grand-Duc, cumva. El s-a ocupat de tot. Avea relații în poliția științifică franceză, iar eu i-am dat bani. Un astfel de demers n-avea nimic legal. El a recuperat un eșantion de sânge de la Lylie, în ziua aniversării ei. Eu i-am dat unul de la mine, unul de la soțul meu, unul de la Malvina. Era atât de simplu de aflat.
Marc simțea că i se taie picioarele. Luă încă o înghițitură de infuzie. Gustul devenea din ce în ce mai acid, pe măsură ce bea.Își amintea, bineînțeles, de ziua în care Lylie împlinise cincisprezece ani, Credule Grand-Duc fusese invitat, ca în fiecare an, și-i oferise o vază pentru o singură floare, din sticlă. Vaza era așa de fină, poate ciobită, că se spărsese de îndată ce Lylie o apucase între degete. Lylie se tăiase la arătător. Lui Grand-Duc îi părea rău.Adunase bucățile de sticlă, bâiguind scuze...
Oare Grand-Duc avea să-și mărturisească dublul joc în următoarele pagini ale caietului? Va verifica. Gâtul îl ardea pe dinăuntru.
Pentru moment, nu avea decât o dorință, să pună mâna pe plicul albastru, să-l deschidă, să citească.
Mathilde de Carville îi aruncă un nou zâmbet straniu.
- Marc, rezultatele sunt acolo, în plic. Le cunosc de trei ani de-acum. Doar eu. Mi-ai făcut un serviciu venind, Marc. Vei lua acest plic.
Marc își fripse cerul gurii cu o ultimă înghițitură. Luă, cu degete tremurătoare, plicul albastru-lavandă. Chipul lui Mathilde de Carville se strâmbă, triumfător.
- Dar nu-l vei deschide, Marc! Vei duce acest plic la Nicole Vitral. Este ceva între ea și mine, de mai mulți ani, de-acum. Dacă altcineva trebuie să afle adevărul astăzi, ea este.
O tăcere îndelungată învălui încăperea, ca o chiciură matinală ce îngheață cearșafurile. Marc strecură încet plicul albastru în buzunar.
- Cum veți ști că nu-l voi deschide de îndată ce ies de-aici?
- Ești un băiețel cuminte, nu? Ascultător. Nu-ți vei trăda bunica. Ei îi este destinat plicul...
- Sunt regulile dumneavoastră... Ce mă obligă să le urmez?
- Le vei urma, Marc, bineînțeles. Fiindcă ești convins că știi deja răspunsul din plic.
Marc se sufoca. Gâtul și stomacul îl ardeau. Mathilde de Carville insistă:
- De ce te temi, Marc? Nu așa ceva îți doreai? Lyse-Rose a supraviețuit, Emilie a murit. Doar Nicole va suferi puțin, desigur, dar fericirea nepotului ei o va alina, nu?
Marc simțea cum îl cuprinde criza de agorafobie, nu mai izbutea să-și controleze respirația, ca și când infuzia fierbinte îi devora pântecul. Mathilde de Carville izbucni într-un râs forțat, terifiant.
- Ce anume sperai, mai exact, Marc? Să te căsătorești cu Lylie? Să-și ia, la majorat, numele de Lyse-Rose de Carville? Să-mi devii nepot? O căsătorie în alb, la Notre-Dame? Soțului meu îi va veni foarte greu să-și conducă nepoata până la altar, dar ne vom descurca. Și apoi? Să vii cu Lyse-Rose să vă beți cafeaua duminica, să jucați șah în parc privind Marna cum curge, în timp ce eu vorbesc despre vafe și cartofi prăjiți cu bunica dumitale?Ce păcat, Marc. Ce risipă...
Tânărul încercă să-și apuce ceașca, ea îi căzu din mâini și se sparse pe covor, stropind picioarele pianului.
- Dă-i acest plic bunicii dumitale, Marc. Dacă dorește, îți va citi după aceea rezultatul testului ADN. Spune-i că nu regret nimic, mai ales banii pe care i-am virat. Sunt împăcată cu mine însămi.
Ochii lui Marc se încețoșau. Sângele din artere îi iriga corpul ca un oleoduct în flăcări. Picioarele nu mai izbuteau să-l țină, ca două turnuri roase de un incendiu. Mâinile i se crispară pe claviatura pianului Petrof. Ele îi încetiniră în ultima clipă căderea, într-un țipăt sinistru de note dezacordate.
2 octombrie 1998, ora 13.15
Ayla Ozan stătea în picioare în fața numărului 21 de pe rue de la Butte-aux-Cailles. Încerca, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, să vadă cât mai departe în grădină.
- La începutul acestui deceniu, continuă Mathilde de Carville, o știi la fel de bine ca mine, a devenit posibilă aflarea adevărului...Un simplu test ADN! Infailibil. Laboratoarele englezești, mai ales, pentru foarte mulți bani, puțină salivă sau sânge, dădeau rezultatele în câteva zile. Am așteptat câțiva ani înainte de a mă hotărî. Fără doar și poate, religia catolică nu face casă bună cu genetica, înțelegi, Marc. Am șovăit multă vreme. Am luat hotărârea acum trei ani, când Lylie avea cincisprezece. Era ultima misiune a lui Grand-Duc, cumva. El s-a ocupat de tot. Avea relații în poliția științifică franceză, iar eu i-am dat bani. Un astfel de demers n-avea nimic legal. El a recuperat un eșantion de sânge de la Lylie, în ziua aniversării ei. Eu i-am dat unul de la mine, unul de la soțul meu, unul de la Malvina. Era atât de simplu de aflat.
Marc simțea că i se taie picioarele. Luă încă o înghițitură de infuzie. Gustul devenea din ce în ce mai acid, pe măsură ce bea.Își amintea, bineînțeles, de ziua în care Lylie împlinise cincisprezece ani, Credule Grand-Duc fusese invitat, ca în fiecare an, și-i oferise o vază pentru o singură floare, din sticlă. Vaza era așa de fină, poate ciobită, că se spărsese de îndată ce Lylie o apucase între degete. Lylie se tăiase la arătător. Lui Grand-Duc îi părea rău.Adunase bucățile de sticlă, bâiguind scuze...
Oare Grand-Duc avea să-și mărturisească dublul joc în următoarele pagini ale caietului? Va verifica. Gâtul îl ardea pe dinăuntru.
Pentru moment, nu avea decât o dorință, să pună mâna pe plicul albastru, să-l deschidă, să citească.
Mathilde de Carville îi aruncă un nou zâmbet straniu.
- Marc, rezultatele sunt acolo, în plic. Le cunosc de trei ani de-acum. Doar eu. Mi-ai făcut un serviciu venind, Marc. Vei lua acest plic.
Marc își fripse cerul gurii cu o ultimă înghițitură. Luă, cu degete tremurătoare, plicul albastru-lavandă. Chipul lui Mathilde de Carville se strâmbă, triumfător.
- Dar nu-l vei deschide, Marc! Vei duce acest plic la Nicole Vitral. Este ceva între ea și mine, de mai mulți ani, de-acum. Dacă altcineva trebuie să afle adevărul astăzi, ea este.
O tăcere îndelungată învălui încăperea, ca o chiciură matinală ce îngheață cearșafurile. Marc strecură încet plicul albastru în buzunar.
- Cum veți ști că nu-l voi deschide de îndată ce ies de-aici?
- Ești un băiețel cuminte, nu? Ascultător. Nu-ți vei trăda bunica. Ei îi este destinat plicul...
- Sunt regulile dumneavoastră... Ce mă obligă să le urmez?
- Le vei urma, Marc, bineînțeles. Fiindcă ești convins că știi deja răspunsul din plic.
Marc se sufoca. Gâtul și stomacul îl ardeau. Mathilde de Carville insistă:
- De ce te temi, Marc? Nu așa ceva îți doreai? Lyse-Rose a supraviețuit, Emilie a murit. Doar Nicole va suferi puțin, desigur, dar fericirea nepotului ei o va alina, nu?
Marc simțea cum îl cuprinde criza de agorafobie, nu mai izbutea să-și controleze respirația, ca și când infuzia fierbinte îi devora pântecul. Mathilde de Carville izbucni într-un râs forțat, terifiant.
- Ce anume sperai, mai exact, Marc? Să te căsătorești cu Lylie? Să-și ia, la majorat, numele de Lyse-Rose de Carville? Să-mi devii nepot? O căsătorie în alb, la Notre-Dame? Soțului meu îi va veni foarte greu să-și conducă nepoata până la altar, dar ne vom descurca. Și apoi? Să vii cu Lyse-Rose să vă beți cafeaua duminica, să jucați șah în parc privind Marna cum curge, în timp ce eu vorbesc despre vafe și cartofi prăjiți cu bunica dumitale?Ce păcat, Marc. Ce risipă...
Tânărul încercă să-și apuce ceașca, ea îi căzu din mâini și se sparse pe covor, stropind picioarele pianului.
- Dă-i acest plic bunicii dumitale, Marc. Dacă dorește, îți va citi după aceea rezultatul testului ADN. Spune-i că nu regret nimic, mai ales banii pe care i-am virat. Sunt împăcată cu mine însămi.
Ochii lui Marc se încețoșau. Sângele din artere îi iriga corpul ca un oleoduct în flăcări. Picioarele nu mai izbuteau să-l țină, ca două turnuri roase de un incendiu. Mâinile i se crispară pe claviatura pianului Petrof. Ele îi încetiniră în ultima clipă căderea, într-un țipăt sinistru de note dezacordate.
29
2 octombrie 1998, ora 13.15
Ayla Ozan stătea în picioare în fața numărului 21 de pe rue de la Butte-aux-Cailles. Încerca, ridicându-se pe vârfurile picioarelor, să vadă cât mai departe în grădină.
Nicio mișcare. Obloanele de culoare verde-pal erau disperant de închise! Ayla sună de mai multe ori, îndelung. Nimeni!
Sfârși prin a se întoarce, merse pe stradă, căutând un indiciu oarecare. Venise adesea acasă la Credule Grand-Duc, ea gătea în timp ce Credule și Nazim lucrau la caz, discutau, până târziu în noapte. Îi asculta puțin, apoi sfârșea mereu prin a adormi înaintea lor, pe canapea, învăluită de căldura șemineului, numărând libelulele din vivariu. Legănată de vocile celor doi, bărbatul vieții ei și cel mai bun prieten al lui. Oare unde se duseseră? Nimeni acasă la Credule, niciun semn de viață de la Nazim de două zile. Ceva nu mirosea a bine.
Ayla trecu prin fața unui bar, Le Temps des Cerises. Șovăi dacă să intre pentru a se informa, Credule venea uneori aici să-și bea cafeaua. Se opri, conștientă că demersul ei nu era foarte firesc, înainte de a părăsi fast-foodul de pe bulevardul Raspail, Ayla înșfăcase un ditamai cuțitul de bucătărie, cel mai ascuțit, îl înfășurase într-o pungă de plastic și-l strecurase de-a lungul piciorului, pe sub pantalonii ei largi. Era prea lung, nu-i încăpea în rucsac.O armă improvizată, în cazul în care... Nu izbutea să se golească de sentimentul groaznic al primejdiei.
Sfârși prin a se întoarce, merse pe stradă, căutând un indiciu oarecare. Venise adesea acasă la Credule Grand-Duc, ea gătea în timp ce Credule și Nazim lucrau la caz, discutau, până târziu în noapte. Îi asculta puțin, apoi sfârșea mereu prin a adormi înaintea lor, pe canapea, învăluită de căldura șemineului, numărând libelulele din vivariu. Legănată de vocile celor doi, bărbatul vieții ei și cel mai bun prieten al lui. Oare unde se duseseră? Nimeni acasă la Credule, niciun semn de viață de la Nazim de două zile. Ceva nu mirosea a bine.
Ayla trecu prin fața unui bar, Le Temps des Cerises. Șovăi dacă să intre pentru a se informa, Credule venea uneori aici să-și bea cafeaua. Se opri, conștientă că demersul ei nu era foarte firesc, înainte de a părăsi fast-foodul de pe bulevardul Raspail, Ayla înșfăcase un ditamai cuțitul de bucătărie, cel mai ascuțit, îl înfășurase într-o pungă de plastic și-l strecurase de-a lungul piciorului, pe sub pantalonii ei largi. Era prea lung, nu-i încăpea în rucsac.O armă improvizată, în cazul în care... Nu izbutea să se golească de sentimentul groaznic al primejdiei.
Ayla cuprinse dintr-o privire rue de la Butte-aux-Cailles. Era puțină lume.
Mame și copii. Clienți ai brutăriei.
Brusc, înțepeni.
Inima îi explodă pe sub haina lungă, de iarnă.
BMW-ul X3 negru al lui Credule era parcat de-a lungul trotuarului, la cincizeci de metri de locuința lui. Dimpotrivă, nici urmă de Xantia albastră a lui Nazim.
Nazim se dusese la Credule; dacă plecaseră împreună din casa de pe rue de la Butte-aux-Cailles, din ce afurisit de motiv preferaseră să ia Xantia murdară și rablagită în locul BMW-ului? Mai ales bătrânul maniac de Credule.
Ayla luă împrejurimile la picior. Rue Samson, pasajul Boiton, rue Jean-Marie-Jego, rue Alphand, cu pași lenți, târându-și cum putea piciorul țeapăn din cauza lamei cuțitului. Se gândea că punga de plastic putea ceda în orice moment, că oțelul avea să-i intre în picior, că avea să se prăbușească pe stradă, ca o proastă...
- Căutați ceva?
Un tip cu un câine se holba la ea, genul de vecin căruia nu-i prea plac străinii care o lălăie prin cartierul lui. Mai ales o turcoaică dând ocol mașinilor parcate pe-acolo.
Mame și copii. Clienți ai brutăriei.
Brusc, înțepeni.
Inima îi explodă pe sub haina lungă, de iarnă.
BMW-ul X3 negru al lui Credule era parcat de-a lungul trotuarului, la cincizeci de metri de locuința lui. Dimpotrivă, nici urmă de Xantia albastră a lui Nazim.
Nazim se dusese la Credule; dacă plecaseră împreună din casa de pe rue de la Butte-aux-Cailles, din ce afurisit de motiv preferaseră să ia Xantia murdară și rablagită în locul BMW-ului? Mai ales bătrânul maniac de Credule.
Ayla luă împrejurimile la picior. Rue Samson, pasajul Boiton, rue Jean-Marie-Jego, rue Alphand, cu pași lenți, târându-și cum putea piciorul țeapăn din cauza lamei cuțitului. Se gândea că punga de plastic putea ceda în orice moment, că oțelul avea să-i intre în picior, că avea să se prăbușească pe stradă, ca o proastă...
- Căutați ceva?
Un tip cu un câine se holba la ea, genul de vecin căruia nu-i prea plac străinii care o lălăie prin cartierul lui. Mai ales o turcoaică dând ocol mașinilor parcate pe-acolo.
- Su... sunt o prietenă a lui Crédule Grand-Duc. Locuiește pe rue de la Butte-aux-Cailles la numărul 21. Căsuța de dinainte de barul Temps des Cerises. El nu e acasă, dar are mașina parcată aproape. Un BMW negru. Nu... nu cumva ați văzut o altă mașină? O Xantia. Albastră...
Tipul se uită la ea de parcă ar fi lucrat la serviciul imigrări al Ministerului de Interne și ar fi fost însărcinat cu eliberarea permiselor de reședință în cartier. Își consultă câinele.
- Cu parașocurile înfundate? Cu o amestecătură de flori agățate de oglindă? Cu un drapel turcesc lipit de parbriz? Asta, nu?
Tipul făcu o pauză mulțumit de sine, în timp ce Ayla își recăpăta speranța și încuviința, decupându-și cel mai frumos zâmbet, chiar dacă bărbatul părea să se încreadă mai mult în instinctul câinelui decât în farmecul otoman. Pentru moment, corcitura maro-deschis se lipea afectuos de picioarele lui Ayla.
- Xantia a rămas parcată în cartier zilele astea, lăsă bărbatul să-i scape până la urmă, dar nu mai e aici de ieri... Cu siguranță n-o veți mai găsi în zonă. N-are rost să mai pierdeți timpul.
Cuțitul de pe coapsă o făcea pe Ayla să sufere, iar botul cretinului de câine apăsat de piciorul ei avea s-o sfârșească despicat în două, ca o bucată de carne de kebap. Femeia se aplecă pentru a îndepărta corcitura, încercând totodată să-și schimbe poziția.
Tipul o privi și mai neîncrezător. Era un tâmpit jegos, dar îi putea fi de folos.
Ayla îi oferi fascistului un zâmbet, iar câinelui o mângâiere. Niciunul nu putea fi gelos pe celălalt.
- Și... îmi păreți a cunoaște bine cartierul... N-ați văzut ceva nou în ultimele zile, chiar ore... Pe cineva nou, de exemplu? O altă mașină, care să nu fie din cartier?
Tipul se holbă la turcoaică, uimit de îndrăzneala ei. Trase instinctiv de lesă.
Ayla continuă. N-avea nimic de pierdut.
- Un străin, înțelegeți...
El șovăi în continuare, dar nu putu rezista plăcerii de a se dovedi util:
- Înțeleg ce vreți să spuneți...
Își privi câinele, ca pentru a-i împărtăși jubilarea:
- Un Rover Mini, albastru, destul de nou. Proprietara și-a făcut de lucru prin cartier aproape toată dimineața, o fată cu figură bătrânicioasă și corp de fetiță. Bizară. Suspectă, cu o privire de ipocrită... Asta căutați?
Chipul lui Ayla Ozan se albise brusc. Bineînțeles, înțelesese despre cine vorbea tipul. Nazim i-o descrisese adesea pe Malvina de Carville, cu fizicul ei atipic, capriciile, mașina, un Rover Mini oferit de bunica ei superbogată... Nazim îi spusese deseori că fata o luase complet razna de la accidentul de avion.
Nebună și periculoasă.
Ayla intră în panică.
- Bine... Da. Mul... mulțumesc...
Ce putea face, acum? Să dea fuga la poliție? Să-l dea la persoane dispărute? I-ar pune întrebări. Ea ar trebui să dezvăluie atunci tot ce știa despre caz, despre Carville, despre Nazim... Nu dispăruse decât de două zile. Dacă ar vorbi, l-ar da pe mâna polițailor. Niciodată Nazim n-ar ierta-o...
Tipul cu câinele se îndepărta, continuând să se uite cruciș la ea. Nu, trebuia să se descurce singură. Știa destule despre familia de Carville. Nu uitase niciuna dintre confidențele lui Nazim de pe pernă, când se prăbușea pe spate după ce-și dăduse drumul. Fascistul și câinele lui maroniu dispărură la colțul străzii Samson.
Pe Ayla o agita un tremur straniu, amestec de angoasă și de surescitare.Se gândea din nou la corpul lui Nazim, la mustața uriașului ei care o mângâia pe piele. Își dorea atât demult să se ghemuiască în brațele lui. Să danseze în fața lui, să-și agite burtica rotundă sub nasul lui pentru a-l excita, ca el s-o sărute, cu lăcomie.
Ayla se aplecă și strânse cuțitul rece de pe picior. N-avea decât o pistă. Malvina de Carville! Ayla era singură, dar proastă nu era. Familia de Carville locuia în suburbia estică, aproape deMarne-la-Vallée. Va găsi locul. De douăzeci de ani împărțea patul cu un detectiv privat. Va izbuti să se descurce.
2 octombrie 1998, ora 13.17
Marc înainta pe culoarul întunecat. Mathilde de Carville doar îi deschisese ușa, fără a-l însoți, lăsându-l singur cu îndoielile lui.
Tipul se uită la ea de parcă ar fi lucrat la serviciul imigrări al Ministerului de Interne și ar fi fost însărcinat cu eliberarea permiselor de reședință în cartier. Își consultă câinele.
- Cu parașocurile înfundate? Cu o amestecătură de flori agățate de oglindă? Cu un drapel turcesc lipit de parbriz? Asta, nu?
Tipul făcu o pauză mulțumit de sine, în timp ce Ayla își recăpăta speranța și încuviința, decupându-și cel mai frumos zâmbet, chiar dacă bărbatul părea să se încreadă mai mult în instinctul câinelui decât în farmecul otoman. Pentru moment, corcitura maro-deschis se lipea afectuos de picioarele lui Ayla.
- Xantia a rămas parcată în cartier zilele astea, lăsă bărbatul să-i scape până la urmă, dar nu mai e aici de ieri... Cu siguranță n-o veți mai găsi în zonă. N-are rost să mai pierdeți timpul.
Cuțitul de pe coapsă o făcea pe Ayla să sufere, iar botul cretinului de câine apăsat de piciorul ei avea s-o sfârșească despicat în două, ca o bucată de carne de kebap. Femeia se aplecă pentru a îndepărta corcitura, încercând totodată să-și schimbe poziția.
Tipul o privi și mai neîncrezător. Era un tâmpit jegos, dar îi putea fi de folos.
Ayla îi oferi fascistului un zâmbet, iar câinelui o mângâiere. Niciunul nu putea fi gelos pe celălalt.
- Și... îmi păreți a cunoaște bine cartierul... N-ați văzut ceva nou în ultimele zile, chiar ore... Pe cineva nou, de exemplu? O altă mașină, care să nu fie din cartier?
Tipul se holbă la turcoaică, uimit de îndrăzneala ei. Trase instinctiv de lesă.
Ayla continuă. N-avea nimic de pierdut.
- Un străin, înțelegeți...
El șovăi în continuare, dar nu putu rezista plăcerii de a se dovedi util:
- Înțeleg ce vreți să spuneți...
Își privi câinele, ca pentru a-i împărtăși jubilarea:
- Un Rover Mini, albastru, destul de nou. Proprietara și-a făcut de lucru prin cartier aproape toată dimineața, o fată cu figură bătrânicioasă și corp de fetiță. Bizară. Suspectă, cu o privire de ipocrită... Asta căutați?
Chipul lui Ayla Ozan se albise brusc. Bineînțeles, înțelesese despre cine vorbea tipul. Nazim i-o descrisese adesea pe Malvina de Carville, cu fizicul ei atipic, capriciile, mașina, un Rover Mini oferit de bunica ei superbogată... Nazim îi spusese deseori că fata o luase complet razna de la accidentul de avion.
Nebună și periculoasă.
Ayla intră în panică.
- Bine... Da. Mul... mulțumesc...
Ce putea face, acum? Să dea fuga la poliție? Să-l dea la persoane dispărute? I-ar pune întrebări. Ea ar trebui să dezvăluie atunci tot ce știa despre caz, despre Carville, despre Nazim... Nu dispăruse decât de două zile. Dacă ar vorbi, l-ar da pe mâna polițailor. Niciodată Nazim n-ar ierta-o...
Tipul cu câinele se îndepărta, continuând să se uite cruciș la ea. Nu, trebuia să se descurce singură. Știa destule despre familia de Carville. Nu uitase niciuna dintre confidențele lui Nazim de pe pernă, când se prăbușea pe spate după ce-și dăduse drumul. Fascistul și câinele lui maroniu dispărură la colțul străzii Samson.
Pe Ayla o agita un tremur straniu, amestec de angoasă și de surescitare.Se gândea din nou la corpul lui Nazim, la mustața uriașului ei care o mângâia pe piele. Își dorea atât demult să se ghemuiască în brațele lui. Să danseze în fața lui, să-și agite burtica rotundă sub nasul lui pentru a-l excita, ca el s-o sărute, cu lăcomie.
Ayla se aplecă și strânse cuțitul rece de pe picior. N-avea decât o pistă. Malvina de Carville! Ayla era singură, dar proastă nu era. Familia de Carville locuia în suburbia estică, aproape deMarne-la-Vallée. Va găsi locul. De douăzeci de ani împărțea patul cu un detectiv privat. Va izbuti să se descurce.
30
2 octombrie 1998, ora 13.17
Marc înainta pe culoarul întunecat. Mathilde de Carville doar îi deschisese ușa, fără a-l însoți, lăsându-l singur cu îndoielile lui.
Criza de agorafobie se îndepărta, puțin câte puțin, respirația își recăpăta un ritm normal. Și efectul fierbinte al infuziei se estompa, ca și când întregul lui corp se ventila, treptat, din ce în ce mai bine. Marc își zări figura buimacă în oglinda mare, ovală, de la capătul culoarului.
Nu întârzie în fața ei.
Doar trei trepte de coborât. Să împingă ușa greoaie de stejar.Să fugă, cât mai repede cu putință.
Abia dacă-l mai duceau picioarele. Gândurile i se răvășeau.Trebuia să deschidă plicul albastru, să citească rezultatul testuluiADN? Sau să aibă răbdare câteva ore lungi, să aștepte până avea să fie la Dieppe? Mathilde de Carville căuta poate să-l atragă într-o cursă...
O treaptă, două trepte, trei trepte.
Aerul proaspăt, salvator, îl lovi în plină figură. Marc își umplu îndelung plămânii în timp ce încerca să-și organizeze gândurile, în fața lui, nicio umbră nu se clintea în parcul de la Roseraie.Domeniul îl ducea cu gândul la ambianța morbidă a unui azil de bătrâni; sau a unuia de nebuni.
Marc merse către poartă. La stânga, în spatele arțarului cu frunze ruginii, îl zări pe Leonce de Carville. Infirmul dormea, cu capul căzut pe umăr, abandonat de Malvina în mijlocul peluzei.
Pietrișul roz îi scârțâia sub pași.
Marc încercă să-și pună ideile în ordine. Trebuia să rezolve trei urgențe, toate legate de câte o crimă, într-un fel sau altul.
Uciderea lui Grand-Duc mai întâi, cu câteva ore mai devreme.Totul te făcea să crezi că Malvina de Carville îl doborâse. După aceea, uciderea bunicului lui, fiindcă fusese un asasinat asfixierea din dubiță, la Treport, acum cincisprezece ani.
Marc trebuia să-și amintească detaliul discordant din povestirea lui Grand-Duc, acel ceva pus bine pe undeva prin camera lui de copil, din Dieppe. Lylie, în cele din urmă. Călătoria fără de întoarcere de care vorbea.O fugă? O răzbunare? O sinucidere programată?
Cele trei drame erau oare legate între ele? Da, fără nicio îndoială. Rezolvarea uneia însemna și rezolvarea celorlalte două.
Pietrișul scârțâi din nou. În spatele lui Marc.
- Unde te duci, Vitral?
Malvina!
Marc se întoarse.
- Mă car de-aici. Bunică-ta a avut amabilitatea să-mi povestească tot ce voiam să aflu...
- Ce vorbești! N-ai aflat nimic. Bunica își dă ea aere, dar e pe lângă subiect.
Marc oftă.
- Doar eu cunosc adevărul, continuă Malvina. Am fost acolo, în Turcia. Toți ceilalți au murit în avion pe Mont Terrible. Eu, nu. Am luat avionul de dinainte. Urmează-mă, Vitral!
Marc o privi pe Malvina neîncrezător.
- Urmează-mă, îți zic! Uite, nici nu mai am pistolul. Ai spus adineaori că Lyse-Rose trăiește, că Emilie Vitral a ars în avion, acum optsprezece ani? Atunci, urmează-mă!
Marc nu se clintea.
- Haide, Vitral, vino cu mine. Te va interesa, îți zic!
De ce nu, la urma urmei.
Plină de însuflețire ca o copilă, Malvina merse înapoi pe alee, deschise din nou ușa de stejar, traversă culoarul, apoi urcă scara din lemn de cireș. Marc o urma, intrigat. Ajunsă la primul etaj, Malvina se întoarse, puse un deget la gură, aproape șoptind:
- La dreapta, e camera mea. Nu-ți face iluzii, că nu ți-o arăt.La stânga, dimpotrivă, e camera lui Lyse-Rose. Urmează-mă...
Marc înaintă. Încă odată, în prezența Malvinei nu resimțea niciun simptom al primejdiei, nicio prevestire a crizei.
Malvina împinse ușa.
Marc descoperi, uluit, o cameră adorabilă de fetiță. Nimic nu lipsea. Pătuțul adânc, roz, acoperit cu jucării din pluș; perdele desenate cu girafe mari, cu gâtul atingând tavanul și cu picioarele pe dușumea; un prosop portocaliu pus pe o masă de schimbat scutecele, din stejar; un șifonier decorat cu flori în tonuri pastelate; pe o etajeră, cutii muzicale, o veioză, alte jucării din pluș, un elefant albastru, un tigru, un iepure gri cu alb; pe jos, un imens covor de joacă, doldora de alte jucării, de zornăitori, un elefănțel, clovni de cârpă...
Marc n-avea decât o dorință, presantă, incontrolabilă: să iasă din casa aceea de nebuni, dar picioarele nu-l mai ascultau, de parcă vocea Malvinei se înfășură în jurul lor ca un fir de borangic invizibil.
- Bunica a decorat camera asta de copil acum optsprezece ani, pentru întoarcerea din Turcia a lui Lyse-Rose. De atunci, am continuat s-o întreținem, pentru cazul în care Lyse-Rose s-ar întoarce. Înțelegi. Putea sosi oricând!
Malvina se grăbi, sprintenă, înăuntrul camerei, pășind peste jucării. Deschise șifonierul. Etajerele erau pline ochi de haine, de rochii de toate mărimile, de pălării, de pantofiori adorabili. Ocăciuliță roz căptușită cu blană căzu pe jos.
Malvina se întoarse către Marc, ghidușă, continuând să vorbească încet, pasionată ca o fetiță care spune povestea casei ei de păpuși unui om mare:
- Acum, eu am grijă să fac ordine și curățenie. Sunt sigură că dacă aș lăsa-o pe ea, bunica ar arunca totul la gunoi. Îți dai seama, s-arunce totul la gunoi? Tu poți pricepe. Știu că Lyse-Rose e mare acum, dar când se va întoarce și-și va descoperi camera, jucăriile, hainele, va însemna ceva pentru ea, nu?
Marc se dădu puțin înapoi, fără să iasă totuși din cameră. Un val de sentimente contradictorii îl năpădea.
- Spune, Vitral, te uiți? Intri? Ții la Lyse-Rose, da sau nu?
Marc făcu cu un pas înainte, fără voie.
- Privește. Sunt inclusiv cadourile ei!
Marc simți cum i se intensifică senzația de disconfort, dacă mai era cu putință.
Pășise într-un basm rău, se conversa cu ucigașa în serie de la raionul de jucării dintr-un supermagazin pentru copii.
Doar trei trepte de coborât. Să împingă ușa greoaie de stejar.Să fugă, cât mai repede cu putință.
Abia dacă-l mai duceau picioarele. Gândurile i se răvășeau.Trebuia să deschidă plicul albastru, să citească rezultatul testuluiADN? Sau să aibă răbdare câteva ore lungi, să aștepte până avea să fie la Dieppe? Mathilde de Carville căuta poate să-l atragă într-o cursă...
O treaptă, două trepte, trei trepte.
Aerul proaspăt, salvator, îl lovi în plină figură. Marc își umplu îndelung plămânii în timp ce încerca să-și organizeze gândurile, în fața lui, nicio umbră nu se clintea în parcul de la Roseraie.Domeniul îl ducea cu gândul la ambianța morbidă a unui azil de bătrâni; sau a unuia de nebuni.
Marc merse către poartă. La stânga, în spatele arțarului cu frunze ruginii, îl zări pe Leonce de Carville. Infirmul dormea, cu capul căzut pe umăr, abandonat de Malvina în mijlocul peluzei.
Pietrișul roz îi scârțâia sub pași.
Marc încercă să-și pună ideile în ordine. Trebuia să rezolve trei urgențe, toate legate de câte o crimă, într-un fel sau altul.
Uciderea lui Grand-Duc mai întâi, cu câteva ore mai devreme.Totul te făcea să crezi că Malvina de Carville îl doborâse. După aceea, uciderea bunicului lui, fiindcă fusese un asasinat asfixierea din dubiță, la Treport, acum cincisprezece ani.
Marc trebuia să-și amintească detaliul discordant din povestirea lui Grand-Duc, acel ceva pus bine pe undeva prin camera lui de copil, din Dieppe. Lylie, în cele din urmă. Călătoria fără de întoarcere de care vorbea.O fugă? O răzbunare? O sinucidere programată?
Cele trei drame erau oare legate între ele? Da, fără nicio îndoială. Rezolvarea uneia însemna și rezolvarea celorlalte două.
Pietrișul scârțâi din nou. În spatele lui Marc.
- Unde te duci, Vitral?
Malvina!
Marc se întoarse.
- Mă car de-aici. Bunică-ta a avut amabilitatea să-mi povestească tot ce voiam să aflu...
- Ce vorbești! N-ai aflat nimic. Bunica își dă ea aere, dar e pe lângă subiect.
Marc oftă.
- Doar eu cunosc adevărul, continuă Malvina. Am fost acolo, în Turcia. Toți ceilalți au murit în avion pe Mont Terrible. Eu, nu. Am luat avionul de dinainte. Urmează-mă, Vitral!
Marc o privi pe Malvina neîncrezător.
- Urmează-mă, îți zic! Uite, nici nu mai am pistolul. Ai spus adineaori că Lyse-Rose trăiește, că Emilie Vitral a ars în avion, acum optsprezece ani? Atunci, urmează-mă!
Marc nu se clintea.
- Haide, Vitral, vino cu mine. Te va interesa, îți zic!
De ce nu, la urma urmei.
Plină de însuflețire ca o copilă, Malvina merse înapoi pe alee, deschise din nou ușa de stejar, traversă culoarul, apoi urcă scara din lemn de cireș. Marc o urma, intrigat. Ajunsă la primul etaj, Malvina se întoarse, puse un deget la gură, aproape șoptind:
- La dreapta, e camera mea. Nu-ți face iluzii, că nu ți-o arăt.La stânga, dimpotrivă, e camera lui Lyse-Rose. Urmează-mă...
Marc înaintă. Încă odată, în prezența Malvinei nu resimțea niciun simptom al primejdiei, nicio prevestire a crizei.
Malvina împinse ușa.
Marc descoperi, uluit, o cameră adorabilă de fetiță. Nimic nu lipsea. Pătuțul adânc, roz, acoperit cu jucării din pluș; perdele desenate cu girafe mari, cu gâtul atingând tavanul și cu picioarele pe dușumea; un prosop portocaliu pus pe o masă de schimbat scutecele, din stejar; un șifonier decorat cu flori în tonuri pastelate; pe o etajeră, cutii muzicale, o veioză, alte jucării din pluș, un elefant albastru, un tigru, un iepure gri cu alb; pe jos, un imens covor de joacă, doldora de alte jucării, de zornăitori, un elefănțel, clovni de cârpă...
Marc n-avea decât o dorință, presantă, incontrolabilă: să iasă din casa aceea de nebuni, dar picioarele nu-l mai ascultau, de parcă vocea Malvinei se înfășură în jurul lor ca un fir de borangic invizibil.
- Bunica a decorat camera asta de copil acum optsprezece ani, pentru întoarcerea din Turcia a lui Lyse-Rose. De atunci, am continuat s-o întreținem, pentru cazul în care Lyse-Rose s-ar întoarce. Înțelegi. Putea sosi oricând!
Malvina se grăbi, sprintenă, înăuntrul camerei, pășind peste jucării. Deschise șifonierul. Etajerele erau pline ochi de haine, de rochii de toate mărimile, de pălării, de pantofiori adorabili. Ocăciuliță roz căptușită cu blană căzu pe jos.
Malvina se întoarse către Marc, ghidușă, continuând să vorbească încet, pasionată ca o fetiță care spune povestea casei ei de păpuși unui om mare:
- Acum, eu am grijă să fac ordine și curățenie. Sunt sigură că dacă aș lăsa-o pe ea, bunica ar arunca totul la gunoi. Îți dai seama, s-arunce totul la gunoi? Tu poți pricepe. Știu că Lyse-Rose e mare acum, dar când se va întoarce și-și va descoperi camera, jucăriile, hainele, va însemna ceva pentru ea, nu?
Marc se dădu puțin înapoi, fără să iasă totuși din cameră. Un val de sentimente contradictorii îl năpădea.
- Spune, Vitral, te uiți? Intri? Ții la Lyse-Rose, da sau nu?
Marc făcu cu un pas înainte, fără voie.
- Privește. Sunt inclusiv cadourile ei!
Marc simți cum i se intensifică senzația de disconfort, dacă mai era cu putință.
Pășise într-un basm rău, se conversa cu ucigașa în serie de la raionul de jucării dintr-un supermagazin pentru copii.
- Vezi, Vitral? Sunt toate cadourile lui Lyse-Rose de aniversare.Dar și de Crăciun.
Malvina îi arătă lui Marc pachete ambalate de toate mărimile, răspândite prin cameră, uneori îngrămădite unul peste celălalt.
- Știu pe deasupra ce e în toate. Cel mai mare pachet, de-acolo, din pat, era cadoul pentru primul ei Crăciun. Fuseserăm cu bunica să-l căutăm, chiar înainte de Crăciun, cu o zi până în accidentul de avion, la Galeriile Lafayette, pe-atunci aveam șase ani, încă îmi amintesc automatele din vitrine...
Fata se apropie de Marc și-i murmură în ureche:
- Ghicești ce e?
Marc scutură din cap, împărțit între emoție și groază.
- E un ursuleț, un ursuleț imens, mai mare decât ea, portocaliu cu maro. Îl cheamă Banjo. Eu i-am pus numele. Banjo. Eprietenul ei dintotdeauna, o așteaptă, vezi. Nu te mișca, ți-l voi prezenta...
Marc își trecu mâna prin fața ochilor. Tâmpițica de Malvina avea să sfârșească prin a-l face să plângă, cu delirurile ei. Malvina deschise cu delicatețe cutia mare din carton și scoase din ea un urs enorm din pluș, cu privire visătoare. Un tezaur de tandrețe.
Malvina îi arătă lui Marc pachete ambalate de toate mărimile, răspândite prin cameră, uneori îngrămădite unul peste celălalt.
- Știu pe deasupra ce e în toate. Cel mai mare pachet, de-acolo, din pat, era cadoul pentru primul ei Crăciun. Fuseserăm cu bunica să-l căutăm, chiar înainte de Crăciun, cu o zi până în accidentul de avion, la Galeriile Lafayette, pe-atunci aveam șase ani, încă îmi amintesc automatele din vitrine...
Fata se apropie de Marc și-i murmură în ureche:
- Ghicești ce e?
Marc scutură din cap, împărțit între emoție și groază.
- E un ursuleț, un ursuleț imens, mai mare decât ea, portocaliu cu maro. Îl cheamă Banjo. Eu i-am pus numele. Banjo. Eprietenul ei dintotdeauna, o așteaptă, vezi. Nu te mișca, ți-l voi prezenta...
Marc își trecu mâna prin fața ochilor. Tâmpițica de Malvina avea să sfârșească prin a-l face să plângă, cu delirurile ei. Malvina deschise cu delicatețe cutia mare din carton și scoase din ea un urs enorm din pluș, cu privire visătoare. Un tezaur de tandrețe.
Malvina îl puse pe Banjo pe pat între două pernuțe roz, să stea drept.
- Salut, Banjo! zise ea cu veselie. Să-ți spun un secret, n-o să mai fi singur, ziua cea mare se apropie. N-o să-ți vină să crezi.Lyse-Rose se va întoarce!
Camera Frumoasei din Pădurea Adormită, gândi Marc. Plușuri împăiate, haine înțepenite în așteptarea întoarcerii copilei moarte.Muzeul absenței.
- Apoi, continuă Malvina, în celelalte pachete, nu ți le-arăt pe toate, sunt păpuși, bineînțeles, cărți groase, știu că adoră să citească. Pentru aniversarea de zece ani, în cutia de-acolo, e o vioară. Nu știu dacă era o idee bună, dar pian aveam deja. După, a fost mai greu de ales, sunt pachetele cele mai mici. Bijuterii, pentru aniversarea de treisprezece ani, acolo. Și un ceas. CD-uri, dar probabil că sunt demodate acum, nu? Britney Spears, RickyMartin, Larusso, toate astea... vezi genul. Pachetul mare de-acolo, pentru aniversarea de șaisprezece ani, e o combină hi-fi. Iar ultimul, pentru optsprezece ani, plicul... Ghicești ce e?
Marc scutură iarăși din cap, incapabil să rostească o vorbuliță.
- O călătorie! O surpriză la plic, all inclusive, de la o agenție din rue de Rivoli. Ți se pare o idee bună? Crezi că Lyse-Rose va îndrăzni să se urce iar în avion?
O furtună îi răscolea creierul lui Marc: s-o sugrume pe nebună, aici, s-o sufoce între jucăriile de pluș, să tacă, să înceteze!
Malvina aproape că se spânzură de gâtul lui Marc.
- Recunosc... Cadoul meu preferat rămâne primul, ursulețul Banjo. E prea frumos, nu? Să-ți spun: la început, pe Banjo îl iubeam atât demult, că eram puțin geloasă, voiam să-l păstrez pentru mine, dar bunica n-a fost de acord. Avea dreptate, îți dai seama. Sunt sigură că și Lyse-Rose îl va adora... Dar tu ce părere ai?
Marc o privea pe Malvina, gândindu-se ce atitudine să adopte.Patul de copil cu cearșafuri roz-deschis avea forma și culoarea unei pietre tombale de granit! Un mormânt de copil. Camera era un cavou, cadourile, acumulate an după an, ofrande aduse unui martir. Dumnezeu se milostivise de atâta suferință, sfârșind prin a învia copilul din morți!
- Hm, nu spui nimic, Vitral. Ești dat pe spate, e-atât de amuzant! Cred că te enervează, nu, acum, când îți dai seama de tot ce a ratat Lyse-Rose. Nici nu-mi închipui rahaturile pe care probabil le primea de Crăciun, la voi acasă!
Cel puțin s-o pălmuiască. Să-i facă rău fizic, odată, apoi să fugă.
Marc se abținu.
- Uite, Vitral, vino aproape, să-ți arăt. O ultimă chestie...
Marc se pregătea de ce era mai rău. Malvina înaintă până la șifonier, deschise un sertar și scoase o carte îmbrăcată în pânză roz, ornată cu flori și cu pompoane.
- Albumul lui Lyse-Rose, susură Malvina. Poftim, te las să te uiți, dar să ai grijă.
Marc, fără voie, luă albumul, îl deschise, întoarse paginile.Mâinile îi tremurau.
O nebunie în plus.
MĂ CHEAMĂ: Lyse-Rose
CELELALTE NUME ALE MELE: Veronique, Mathilde, Malvina
TATĂL MEU: Alexandre
MAMA MEA: Veronique
M-AM NĂSCUT LA: 27septembrie 1980, la Istanbul, în Turcia
Urmau apoi alte detalii, unele mai macabre ca altele...
CASA MEA: o fotografie cu domeniul Roseraie.
CAMERA MEA: un desen al camerei în care se afla acum Marc, un desen de copil, fără îndoială al Malvinei când era mică.
CEL MAI IUBIT PLUȘ AL MEU ESTE: Banjo
CEA MAI BUNĂ PRIETENĂ A MEA ESTE: sora mea, Malvina
Marc întorcea paginile, năucit. Descoperea fantoma unei vieți închipuite, a unei prezențe avortate.
MÂNA MEA: o amprentă a mâinii, în tempera, a cui?
CULOAREA MEA PREFERATĂ: albastru
CE ADOR SĂ FAC: să ascult muzică
Paginile dansau sub degetele lui Marc.
PRIMA MEA ANIVERSARE: o fotografie cu Lylie fusese decupată dintr-o revistă ilustrată, Paris Match sau o alta, apoi lipită grosolan în mijlocul familiei de Carville, care prânzea în jurul unei mese pe care era pus un tort cu lumânări, și el decupat dintr-un ziar.
PRIMA MEA VACANȚĂ: aceeași fotografie cu Lylie era lipită pe un câmp, în mijlocul unor gențiane înflorite, într-un decor de munte. Malvina poza alături de pajiște, radioasă. Avea opt ani, iar tulpinile îi ajungeau până la brâu.
Marc se opri, incapabil să meargă mai departe, îl lua cu frig de la ceafă până la creier. Malvina își dădu seama, pesemne. Îi smulse albumul din mâini.
- Bine, ai văzut? Îl pun la locul lui!
Mathilde de Carville, prin fereastra salonului, îl privi pe Marc cum se îndepărtează cu pași mari pe alee.
Alerga, mai bine zis.
Scârbulița de Malvina nu se putuse abține, trebuise să-i arate camera, jucăriile și tot restul. Își uitase bunicul în mijlocul peluzei, ca pe-un cărucior de copil pe care-l lași baltă, o jucărie vulgară pe care o uiți în fundul grădinii toamna și o regăsești primăvara ruginită și mucegăită.
- Așa-i trebuie! șuieră Mathilde de Carville ca pentru sine.
Îl văzu pe Marc aproape de poarta domeniului Roseraie. Zâmbi.Se grăbea spre bunică-sa, la Dieppe, prea nerăbdător să deschidă plicul, prea fricos să nu se supună. N-avea să fie dezamăgit când va citi rezultatele testului ADN, sărmanul, micuțul de Marc.
Marc deschise poarta, dispăru din vederea ei, înghițit de frunzișul copacilor din pădurea Coupvray și ai proprietăților vecine.
Gânditoare, Mathilde se plimba prin camera tăcută. Nu-i spusese totul lui Marc Vitral. Nu-i vorbise despre apelul lui Grand-Duc, despre ultima lui descoperire, din seara aniversării, despre telefonul care schimba totul. Grand-Duc pretindea că descoperise adevărul. Un adevăr diferit... Doar aplecându-se asupra unui ziar vechi de optsprezece ani!
Degetul lui Mathilde de Carville atinse ușor o clapă albă a pianului.
Grand-Duc mersese oare la cacealma?
Va avea răspunsul în curând. Îi comandase secretarei directorului de la sediul companiei Carville o fotocopie a ziarului L’Est républicain din 23 decembrie 1980. O va avea fără îndoială diseară, dacă secretara era cât de cât descurcăreață.
Ceruse să i se transmită imediat, prin curier. Fusese limpede, fata nu spusese nici pâs. Nu mai avea decât să aștepte câteva ore. Atunci, va ști dacă Grand-Duc o mințise, dacă se terminase totul cu adevărat.
Mathilde de Carville se așeză pe taburetul pianului, punându-și mâinile cu palmele deschise, în fața ei. Nu mai cântase de ani întregi. Pianul era mut, inutil, infirm, ca tot restul din casa aceea.
Da, peste câteva ore, totul se va sfârși.
Trei note ascuțite rupseră tăcerea. Do. Fa. Sol.
Totul se va sfârși, mai puțin pentru Malvina.
Indiferent de conținutul ziarului, de ce ar fi descoperit Grand-Duc, de ce ar citi Marc Vitral în caietul acela sau în plicul albastru, Lyse-Rose va continua să trăiască de-a pururea în imaginația maladivă a surorii ei, Malvina. Va trăi cum trăiește o păpușă în privirea unei fetițe. Atâta că fetița ascundea un Mauser L110 în cărucior și era în stare să-i ucidă pe toți cei care, în drumul ei, i-ar fi spus că în landou nu plimba decât o jucărie moartă, un cadavru din plastic rece.
2 octombrie 1998, ora 13.29
Marc mergea cu pași rapizi pe strada Chauds-Soleils.
- Salut, Banjo! zise ea cu veselie. Să-ți spun un secret, n-o să mai fi singur, ziua cea mare se apropie. N-o să-ți vină să crezi.Lyse-Rose se va întoarce!
Camera Frumoasei din Pădurea Adormită, gândi Marc. Plușuri împăiate, haine înțepenite în așteptarea întoarcerii copilei moarte.Muzeul absenței.
- Apoi, continuă Malvina, în celelalte pachete, nu ți le-arăt pe toate, sunt păpuși, bineînțeles, cărți groase, știu că adoră să citească. Pentru aniversarea de zece ani, în cutia de-acolo, e o vioară. Nu știu dacă era o idee bună, dar pian aveam deja. După, a fost mai greu de ales, sunt pachetele cele mai mici. Bijuterii, pentru aniversarea de treisprezece ani, acolo. Și un ceas. CD-uri, dar probabil că sunt demodate acum, nu? Britney Spears, RickyMartin, Larusso, toate astea... vezi genul. Pachetul mare de-acolo, pentru aniversarea de șaisprezece ani, e o combină hi-fi. Iar ultimul, pentru optsprezece ani, plicul... Ghicești ce e?
Marc scutură iarăși din cap, incapabil să rostească o vorbuliță.
- O călătorie! O surpriză la plic, all inclusive, de la o agenție din rue de Rivoli. Ți se pare o idee bună? Crezi că Lyse-Rose va îndrăzni să se urce iar în avion?
O furtună îi răscolea creierul lui Marc: s-o sugrume pe nebună, aici, s-o sufoce între jucăriile de pluș, să tacă, să înceteze!
Malvina aproape că se spânzură de gâtul lui Marc.
- Recunosc... Cadoul meu preferat rămâne primul, ursulețul Banjo. E prea frumos, nu? Să-ți spun: la început, pe Banjo îl iubeam atât demult, că eram puțin geloasă, voiam să-l păstrez pentru mine, dar bunica n-a fost de acord. Avea dreptate, îți dai seama. Sunt sigură că și Lyse-Rose îl va adora... Dar tu ce părere ai?
Marc o privea pe Malvina, gândindu-se ce atitudine să adopte.Patul de copil cu cearșafuri roz-deschis avea forma și culoarea unei pietre tombale de granit! Un mormânt de copil. Camera era un cavou, cadourile, acumulate an după an, ofrande aduse unui martir. Dumnezeu se milostivise de atâta suferință, sfârșind prin a învia copilul din morți!
- Hm, nu spui nimic, Vitral. Ești dat pe spate, e-atât de amuzant! Cred că te enervează, nu, acum, când îți dai seama de tot ce a ratat Lyse-Rose. Nici nu-mi închipui rahaturile pe care probabil le primea de Crăciun, la voi acasă!
Cel puțin s-o pălmuiască. Să-i facă rău fizic, odată, apoi să fugă.
Marc se abținu.
- Uite, Vitral, vino aproape, să-ți arăt. O ultimă chestie...
Marc se pregătea de ce era mai rău. Malvina înaintă până la șifonier, deschise un sertar și scoase o carte îmbrăcată în pânză roz, ornată cu flori și cu pompoane.
- Albumul lui Lyse-Rose, susură Malvina. Poftim, te las să te uiți, dar să ai grijă.
Marc, fără voie, luă albumul, îl deschise, întoarse paginile.Mâinile îi tremurau.
O nebunie în plus.
MĂ CHEAMĂ: Lyse-Rose
CELELALTE NUME ALE MELE: Veronique, Mathilde, Malvina
TATĂL MEU: Alexandre
MAMA MEA: Veronique
M-AM NĂSCUT LA: 27septembrie 1980, la Istanbul, în Turcia
Urmau apoi alte detalii, unele mai macabre ca altele...
CASA MEA: o fotografie cu domeniul Roseraie.
CAMERA MEA: un desen al camerei în care se afla acum Marc, un desen de copil, fără îndoială al Malvinei când era mică.
CEL MAI IUBIT PLUȘ AL MEU ESTE: Banjo
CEA MAI BUNĂ PRIETENĂ A MEA ESTE: sora mea, Malvina
Marc întorcea paginile, năucit. Descoperea fantoma unei vieți închipuite, a unei prezențe avortate.
MÂNA MEA: o amprentă a mâinii, în tempera, a cui?
CULOAREA MEA PREFERATĂ: albastru
CE ADOR SĂ FAC: să ascult muzică
Paginile dansau sub degetele lui Marc.
PRIMA MEA ANIVERSARE: o fotografie cu Lylie fusese decupată dintr-o revistă ilustrată, Paris Match sau o alta, apoi lipită grosolan în mijlocul familiei de Carville, care prânzea în jurul unei mese pe care era pus un tort cu lumânări, și el decupat dintr-un ziar.
PRIMA MEA VACANȚĂ: aceeași fotografie cu Lylie era lipită pe un câmp, în mijlocul unor gențiane înflorite, într-un decor de munte. Malvina poza alături de pajiște, radioasă. Avea opt ani, iar tulpinile îi ajungeau până la brâu.
Marc se opri, incapabil să meargă mai departe, îl lua cu frig de la ceafă până la creier. Malvina își dădu seama, pesemne. Îi smulse albumul din mâini.
- Bine, ai văzut? Îl pun la locul lui!
Mathilde de Carville, prin fereastra salonului, îl privi pe Marc cum se îndepărtează cu pași mari pe alee.
Alerga, mai bine zis.
Scârbulița de Malvina nu se putuse abține, trebuise să-i arate camera, jucăriile și tot restul. Își uitase bunicul în mijlocul peluzei, ca pe-un cărucior de copil pe care-l lași baltă, o jucărie vulgară pe care o uiți în fundul grădinii toamna și o regăsești primăvara ruginită și mucegăită.
- Așa-i trebuie! șuieră Mathilde de Carville ca pentru sine.
Îl văzu pe Marc aproape de poarta domeniului Roseraie. Zâmbi.Se grăbea spre bunică-sa, la Dieppe, prea nerăbdător să deschidă plicul, prea fricos să nu se supună. N-avea să fie dezamăgit când va citi rezultatele testului ADN, sărmanul, micuțul de Marc.
Marc deschise poarta, dispăru din vederea ei, înghițit de frunzișul copacilor din pădurea Coupvray și ai proprietăților vecine.
Gânditoare, Mathilde se plimba prin camera tăcută. Nu-i spusese totul lui Marc Vitral. Nu-i vorbise despre apelul lui Grand-Duc, despre ultima lui descoperire, din seara aniversării, despre telefonul care schimba totul. Grand-Duc pretindea că descoperise adevărul. Un adevăr diferit... Doar aplecându-se asupra unui ziar vechi de optsprezece ani!
Degetul lui Mathilde de Carville atinse ușor o clapă albă a pianului.
Grand-Duc mersese oare la cacealma?
Va avea răspunsul în curând. Îi comandase secretarei directorului de la sediul companiei Carville o fotocopie a ziarului L’Est républicain din 23 decembrie 1980. O va avea fără îndoială diseară, dacă secretara era cât de cât descurcăreață.
Ceruse să i se transmită imediat, prin curier. Fusese limpede, fata nu spusese nici pâs. Nu mai avea decât să aștepte câteva ore. Atunci, va ști dacă Grand-Duc o mințise, dacă se terminase totul cu adevărat.
Mathilde de Carville se așeză pe taburetul pianului, punându-și mâinile cu palmele deschise, în fața ei. Nu mai cântase de ani întregi. Pianul era mut, inutil, infirm, ca tot restul din casa aceea.
Da, peste câteva ore, totul se va sfârși.
Trei note ascuțite rupseră tăcerea. Do. Fa. Sol.
Totul se va sfârși, mai puțin pentru Malvina.
Indiferent de conținutul ziarului, de ce ar fi descoperit Grand-Duc, de ce ar citi Marc Vitral în caietul acela sau în plicul albastru, Lyse-Rose va continua să trăiască de-a pururea în imaginația maladivă a surorii ei, Malvina. Va trăi cum trăiește o păpușă în privirea unei fetițe. Atâta că fetița ascundea un Mauser L110 în cărucior și era în stare să-i ucidă pe toți cei care, în drumul ei, i-ar fi spus că în landou nu plimba decât o jucărie moartă, un cadavru din plastic rece.
31
2 octombrie 1998, ora 13.29
Marc mergea cu pași rapizi pe strada Chauds-Soleils.
Se gândi că fusese pesemne botezată cu gândul la căldura soarelui dinainte să se înalțe copacii din pădurea Coupvray. Pentru moment, „umbre reci” ar califica mai precis fundătura aceea burgheză și plină de verdeață. Marc regăsi cu ușurare burgul Coupvray, clopotnița bisericii gri, panoul triunghiular ȘCOALĂ REDUCEȚI VITEZA, indicatoarele maro, GRUPUL ȘCOLAR FRANCIS-ET-ODETTE-TEISSEYRE sau SALA DE SPORT DAVID-DOUILLET, și mai cu seamă timida rază de lumină care se încăpățâna să străpungă cerul de vată.
Își încetini mersul, apucă telefonul mobil, își consultă mesageria vocală. Tot niciun mesaj. Nici de la Lylie, nici de la Nicole.
Fără a se opri din mers, o sună pe Lylie. Se enervă pe afurisita de setare cu sunatul de șapte ori!
- Lylie, sunt Marc. Trebuie să stăm de vorbă, cât mai curând posibil. Sună-mă înapoi. Am fost acasă la familia de Carville. Da. Ai înțeles bine. La familia de Carville. E important, Lylie. Nu lua nicio decizie fără să-mi vorbești înainte despre ea. Țin atât demult la tine.
Închise telefonul, murmurând pentru sine însuși, cu buzele aproape închise:
- Să sune, dă, Doamne, să sune...
Marc continuă să înainteze rapid, ajungând la ecluza din Lesches.Pescarii nu se clintiseră nici cu o grosime de fir. Apa canalului se scurgea la fel de leneșă. Marc derulă agenda telefonului mobil.
Nicole.
După un apel și jumătate, o voce spartă și familiară îi răspunse:
- Alo?
Marc răsuflă ușurat.
- Nicole, sunt Marc, ai primit mesajul meu?
- Da, da... Doar ce m-am întors de la cimitirul Janval. Urma să te sun. Ce să îți spun, băiatul meu, n-am nicio veste să-ți dau, probabil te-ai văzut cu Emilie după mine, la Paris. Vezi tu, eu...
- Nicole, sunt la Coupvray... Am fost acasă la familia de Carville.
Tăcere. Orfeu la ieșirea din infern. Fără Euridice.
Marc trebuia să continue. Cu capul plecat.
- Nicole... Mathilde de Carville mi-a dat un plic pentru tine.O... analiză a poliției științifice datată 1995. Un test ADN.Grand-Duc a furat sânge de la Lylie.
Vocea spartă a lui Nicole răsună în receptor, rugătoare:
- Marc, doar n-o să-i crezi. Nu după ce...
Marc îi tăie vorba:
- Tu trebuie să-l deschizi, Nicole. Așa mi-a spus ea.
O nouă tăcere îndelungă le punctă conversația. Marc auzea doar răsuflarea aspră a lui Nicole.
- Marc, ai plicul... la tine?
- Da.
- Cum arată?...
Marc, fără să înțeleagă unde voia să ajungă bunica lui, se supuse:
- Ei bine, e un plic de mărime standard. Albastru-deschis.Spre albastru-lavandă. Ca plicurile din spitale, din laboratoare...
- L-ai deschis?
- Nu! Te asigur, Nicole. Eu...
- Mai ales nu-l deschide, Marc! Mathilde de Carville are dreptate, cel puțin în această privință. Nu-l deschide. Trebuie să vii la Dieppe. Să mergi la familia de Carville era cea mai mare nebunie. Acum, trebuie să te întorci în Pollet, cât mai rapid posibil.
Nicole tuși. Părea că-i vine greu să vorbească. Tuși din nou, de data aceasta pentru a-și drege vocea.
- Marc, lucrurile nu sunt niciodată la fel de simple pe cât credem noi. Să nu iei de bun nimic din ce au putut să-ți spună alde Carville. Nu știu totul, departe de asta. Vino repede. Sper doar să nu fie prea târziu.
Marc avu impresia că e cufundat brusc într-un bloc de gheață, asfixiat în apa posomorâtă a canalului, iremediabil tras către fundul apei.
Își încetini mersul, apucă telefonul mobil, își consultă mesageria vocală. Tot niciun mesaj. Nici de la Lylie, nici de la Nicole.
Fără a se opri din mers, o sună pe Lylie. Se enervă pe afurisita de setare cu sunatul de șapte ori!
- Lylie, sunt Marc. Trebuie să stăm de vorbă, cât mai curând posibil. Sună-mă înapoi. Am fost acasă la familia de Carville. Da. Ai înțeles bine. La familia de Carville. E important, Lylie. Nu lua nicio decizie fără să-mi vorbești înainte despre ea. Țin atât demult la tine.
Închise telefonul, murmurând pentru sine însuși, cu buzele aproape închise:
- Să sune, dă, Doamne, să sune...
Marc continuă să înainteze rapid, ajungând la ecluza din Lesches.Pescarii nu se clintiseră nici cu o grosime de fir. Apa canalului se scurgea la fel de leneșă. Marc derulă agenda telefonului mobil.
Nicole.
După un apel și jumătate, o voce spartă și familiară îi răspunse:
- Alo?
Marc răsuflă ușurat.
- Nicole, sunt Marc, ai primit mesajul meu?
- Da, da... Doar ce m-am întors de la cimitirul Janval. Urma să te sun. Ce să îți spun, băiatul meu, n-am nicio veste să-ți dau, probabil te-ai văzut cu Emilie după mine, la Paris. Vezi tu, eu...
- Nicole, sunt la Coupvray... Am fost acasă la familia de Carville.
Tăcere. Orfeu la ieșirea din infern. Fără Euridice.
Marc trebuia să continue. Cu capul plecat.
- Nicole... Mathilde de Carville mi-a dat un plic pentru tine.O... analiză a poliției științifice datată 1995. Un test ADN.Grand-Duc a furat sânge de la Lylie.
Vocea spartă a lui Nicole răsună în receptor, rugătoare:
- Marc, doar n-o să-i crezi. Nu după ce...
Marc îi tăie vorba:
- Tu trebuie să-l deschizi, Nicole. Așa mi-a spus ea.
O nouă tăcere îndelungă le punctă conversația. Marc auzea doar răsuflarea aspră a lui Nicole.
- Marc, ai plicul... la tine?
- Da.
- Cum arată?...
Marc, fără să înțeleagă unde voia să ajungă bunica lui, se supuse:
- Ei bine, e un plic de mărime standard. Albastru-deschis.Spre albastru-lavandă. Ca plicurile din spitale, din laboratoare...
- L-ai deschis?
- Nu! Te asigur, Nicole. Eu...
- Mai ales nu-l deschide, Marc! Mathilde de Carville are dreptate, cel puțin în această privință. Nu-l deschide. Trebuie să vii la Dieppe. Să mergi la familia de Carville era cea mai mare nebunie. Acum, trebuie să te întorci în Pollet, cât mai rapid posibil.
Nicole tuși. Părea că-i vine greu să vorbească. Tuși din nou, de data aceasta pentru a-și drege vocea.
- Marc, lucrurile nu sunt niciodată la fel de simple pe cât credem noi. Să nu iei de bun nimic din ce au putut să-ți spună alde Carville. Nu știu totul, departe de asta. Vino repede. Sper doar să nu fie prea târziu.
Marc avu impresia că e cufundat brusc într-un bloc de gheață, asfixiat în apa posomorâtă a canalului, iremediabil tras către fundul apei.
- Prea târziu pentru ce, Nicole? Prea târziu pentru ce?
- Nu mai pierde timpul, Marc. Te aștept.
- Nicole...
Bunică-sa închisese.
În spatele unui pilon de beton, la adăpost de mulțimea dinGare de Lyon, Marc consulta mersul trenurilor pe o hârtiuță pe care o păstra mereu în portofel.
Paris-Rouen: 16.11–17.29
Rouen-Dieppe: 17.38–18.24
Avea la dispoziție peste o oră înainte să ia trenul din Gare Saint-Lazare. Va avea astfel tot timpul să termine de citit caietul lui Grand-Duc înainte de a sosi la Dieppe. În timp ce mergea în direcția metroului, purtat de fluxul de călători, Marc încercă să-și amintească ultimele cuvinte citite pe paginile smulse. Detectivul se afla pe Mont Terrible, în pelerinaj, ca în fiecare an. Fusese surprins de furtună.
Căutase un adăpost... Și apoi...
Metroul țâșni lângă peron. O tânără muziciană urcă în fața lui Marc aruncându-i un zâmbet radios. Ducea în spate o chitară, iar partea de sus a husei îi depășea craniul, ca tubul negru al acoperământului capului unei bretone în doliu din regiunea Bigouden.
- Nu mai pierde timpul, Marc. Te aștept.
- Nicole...
Bunică-sa închisese.
În spatele unui pilon de beton, la adăpost de mulțimea dinGare de Lyon, Marc consulta mersul trenurilor pe o hârtiuță pe care o păstra mereu în portofel.
Paris-Rouen: 16.11–17.29
Rouen-Dieppe: 17.38–18.24
Avea la dispoziție peste o oră înainte să ia trenul din Gare Saint-Lazare. Va avea astfel tot timpul să termine de citit caietul lui Grand-Duc înainte de a sosi la Dieppe. În timp ce mergea în direcția metroului, purtat de fluxul de călători, Marc încercă să-și amintească ultimele cuvinte citite pe paginile smulse. Detectivul se afla pe Mont Terrible, în pelerinaj, ca în fiecare an. Fusese surprins de furtună.
Căutase un adăpost... Și apoi...
Metroul țâșni lângă peron. O tânără muziciană urcă în fața lui Marc aruncându-i un zâmbet radios. Ducea în spate o chitară, iar partea de sus a husei îi depășea craniul, ca tubul negru al acoperământului capului unei bretone în doliu din regiunea Bigouden.
Marc afectă indiferența blazată comună citadinilor troglodiți din culoarele subterane ale marilor capitale. Se așeză la capătul vagonului, se rezemă de geam și se concentră asupra povestirii lui Grand-Duc, mai întâi asupra ultimelor rânduri din paginile smulse, apoi asupra urmării din caiet.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Burnița nu mai conta. Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept.
Burnița nu mai conta. Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept.
Am înaintat buimac până la colibă, chiar în fața mea. O colibă simplă de cioban, aproape abandonată, al cărei acoperiș în ruină avea să-mi ofere totuși suficient adăpost.
Dar nu coliba îmi atrăsese privirea, ci locșorul acoperit cu pietre din apropiere: cineva le îngrămădise acolo, treizeci de centimetri pe cincizeci. O cruce mică din lemn era înfiptă în pământ, în fața grămezii. La poalele crucii, într-un ghiveci de lut, o plantă, o iasomie de iarnă galbenă, nici măcar ofilită.
Vă închipuiți ce tulburat am fost. Mă aflam în fața unui mormânt, a unui mormânt minuscul!
Am făcut apel la rațiune. Fără îndoială că un cioban își îngropase aici câinele.
Sau o oaie, o capră, sau orice alt animal. Ce altceva?
Continua să plouă, mă refugiaserăm în colibă, dar picăturile se infiltrau prin găurile din acoperiș, trebuia să stau lipit de peretele de lemn. Nu mă puteam împiedica să gândesc că mormântul din apropierea colibei, bătut de furtună, avea cu siguranță mărimea unui animal de talie mică... dar și a unui... copil sugar.
Pentru moment, am așteptat să treacă furtuna și am examinat coliba. Nu era mobilată, dar un fel de trunchi lung putea servi la nevoie de pat. O cuvertură gri, găurită, mototolită, era pusă într-o parte. Urme întunecate de cenușă, într-un fel de scobitură în pământ, arătau că se improvizase un foc aici cu câteva zile mai devreme, poate săptămâni. Pe jos, gunoaiele împrăștiate, cutiile de bere, chiștoacele, mai mult sau mai puțin vechi, erau alte dovezi că în acea colibă se oploșeau boschetari sau că adolescenți de prin partea locului veneau uneori să-și petreacă seara acolo.
Dar nu coliba îmi atrăsese privirea, ci locșorul acoperit cu pietre din apropiere: cineva le îngrămădise acolo, treizeci de centimetri pe cincizeci. O cruce mică din lemn era înfiptă în pământ, în fața grămezii. La poalele crucii, într-un ghiveci de lut, o plantă, o iasomie de iarnă galbenă, nici măcar ofilită.
Vă închipuiți ce tulburat am fost. Mă aflam în fața unui mormânt, a unui mormânt minuscul!
Am făcut apel la rațiune. Fără îndoială că un cioban își îngropase aici câinele.
Sau o oaie, o capră, sau orice alt animal. Ce altceva?
Continua să plouă, mă refugiaserăm în colibă, dar picăturile se infiltrau prin găurile din acoperiș, trebuia să stau lipit de peretele de lemn. Nu mă puteam împiedica să gândesc că mormântul din apropierea colibei, bătut de furtună, avea cu siguranță mărimea unui animal de talie mică... dar și a unui... copil sugar.
Pentru moment, am așteptat să treacă furtuna și am examinat coliba. Nu era mobilată, dar un fel de trunchi lung putea servi la nevoie de pat. O cuvertură gri, găurită, mototolită, era pusă într-o parte. Urme întunecate de cenușă, într-un fel de scobitură în pământ, arătau că se improvizase un foc aici cu câteva zile mai devreme, poate săptămâni. Pe jos, gunoaiele împrăștiate, cutiile de bere, chiștoacele, mai mult sau mai puțin vechi, erau alte dovezi că în acea colibă se oploșeau boschetari sau că adolescenți de prin partea locului veneau uneori să-și petreacă seara acolo.
Mirosul, amestec de țărână și de urină, abia putea fi suportat.
Furtuna nu s-a potolit decât după o oră îndelungată. Se întunecase deja, dar deveniserăm prevăzător după toți anii de pelerinaj la munte. Mă înarmaserăm cu o lanternă. Am ieșit din colibă și, cu picioarele în noroi, am îndreptat raza de lumină către mormânt.Mai picura puțin. Am înaintat, neîncrezător: erau ultimii picuri înainte de oprirea ploii sau primii ai unei noi averse?
Furtuna nu s-a potolit decât după o oră îndelungată. Se întunecase deja, dar deveniserăm prevăzător după toți anii de pelerinaj la munte. Mă înarmaserăm cu o lanternă. Am ieșit din colibă și, cu picioarele în noroi, am îndreptat raza de lumină către mormânt.Mai picura puțin. Am înaintat, neîncrezător: erau ultimii picuri înainte de oprirea ploii sau primii ai unei noi averse?
Haloul luminos a măturat întunecimea. Crucea fusese încropită din două crenguțe simple, legate împreună.
Legătura, o sforicică, părea puțin uzată. Un an sau doi, cel mult?
Am îndreptat raza de lumină spre plantă. Nu mă pricepeam prea bine, dar era puțin probabil ca iasomia de iarnă să fie o plantă vivace, mai ales la acea temperatură. Cineva depusese deci ghiveciul în fața mormântului cu puțin timp înainte, cel mult câteva luni.
Mi-era greu să merg mai departe, în noaptea aceea, pe întuneric. Din copaci se scurgeau perle reci. Temperatura scădea rapid. Aveam nevoie de două ore pentru a coborî de pe MontTerrible, poate chiar de mai mult, doar la lumina lanternei.
Totuși, am rămas acolo... începeți să mă cunoașteți! Am mișcat din pietre, ici și colo, pentru a încerca să văd ce anume putea ascunde grămăjoara. Pare-se că nimic, doar țărână. Sau ar fi trebuit să revin cu o lopată, să scormonesc, doar nu aveam să sap cu mâinile goale...
Vă dați seama, nu-i așa, n-am renunțat din atâta lucru, am ridicat pietrele, una câte una, cu o mână, ținând lanterna, greoi, cu cealaltă. După zece minute, am făcut schimb între mâini. Aveam impresia că sunt un hoț din morminte, un soi de mort viu căutând să înroleze un cadavru în secta lui, dacă se poate într-o noapte cu furtună. Un câine, o capră, un nou-născut... Nu conta.
Legătura, o sforicică, părea puțin uzată. Un an sau doi, cel mult?
Am îndreptat raza de lumină spre plantă. Nu mă pricepeam prea bine, dar era puțin probabil ca iasomia de iarnă să fie o plantă vivace, mai ales la acea temperatură. Cineva depusese deci ghiveciul în fața mormântului cu puțin timp înainte, cel mult câteva luni.
Mi-era greu să merg mai departe, în noaptea aceea, pe întuneric. Din copaci se scurgeau perle reci. Temperatura scădea rapid. Aveam nevoie de două ore pentru a coborî de pe MontTerrible, poate chiar de mai mult, doar la lumina lanternei.
Totuși, am rămas acolo... începeți să mă cunoașteți! Am mișcat din pietre, ici și colo, pentru a încerca să văd ce anume putea ascunde grămăjoara. Pare-se că nimic, doar țărână. Sau ar fi trebuit să revin cu o lopată, să scormonesc, doar nu aveam să sap cu mâinile goale...
Vă dați seama, nu-i așa, n-am renunțat din atâta lucru, am ridicat pietrele, una câte una, cu o mână, ținând lanterna, greoi, cu cealaltă. După zece minute, am făcut schimb între mâini. Aveam impresia că sunt un hoț din morminte, un soi de mort viu căutând să înroleze un cadavru în secta lui, dacă se poate într-o noapte cu furtună. Un câine, o capră, un nou-născut... Nu conta.
N-am găsit nimic, în afară de pietre și de țărâna muiată. Pe dibuite, am așezat pietrele la loc.
În noaptea aceea, când am ajuns la BMW-ul meu, era aproape miezul nopții și-am mai făcut peste un ceas, cu douăzeci de kilometri la oră, până la pensiunea ținută de Monique Genevez, pe malul râului Doubs; furtuna își dublase intensitatea, cădea un fel de lapoviță lipicioasă. Eram ud leoarcă, cu frigul în oase, plin de noroi. Cu degetele însângerate. Am tras zece zile de guturaiul contractat în noaptea aceea... Totul pentru câteva pietre. Mormântul unui câine! Un câine pe care nici măcar nu reușiserăm să-l dezgrop. Povestea asta cu investigația mă scotea din minți.
În noaptea aceea, când am ajuns la BMW-ul meu, era aproape miezul nopții și-am mai făcut peste un ceas, cu douăzeci de kilometri la oră, până la pensiunea ținută de Monique Genevez, pe malul râului Doubs; furtuna își dublase intensitatea, cădea un fel de lapoviță lipicioasă. Eram ud leoarcă, cu frigul în oase, plin de noroi. Cu degetele însângerate. Am tras zece zile de guturaiul contractat în noaptea aceea... Totul pentru câteva pietre. Mormântul unui câine! Un câine pe care nici măcar nu reușiserăm să-l dezgrop. Povestea asta cu investigația mă scotea din minți.
În noaptea aceea, înainte de a adormi, pentru a mă calma, am dat pe gât trei pahare de vin licoros de la mama Genevez.
A doua zi, m-am întors să mă văd cu inginerul de la Ape și Păduri angajat de Parcul Natural, Gregory Morez, un tip cu umeri lați de tăietor de lemne, chipeș ca ieșit dintr-un film de Hollywood turnat în Munții Stâncoși. De ani întregi străbătea în lung și-n lat Mont Terrible și împrejurimile în mașina lui 4 x 4, a priori trebuia să cunoască și coliba, și mormântul.
Morez a părut în același timp surprins de întrebarea mea și dezamăgit că n-avea un răspuns satisfăcător. Da, cunoștea coliba, din când în când se oploșeau boschetari prin ea, sau adolescenți, pe care îi izgonea cum putea mai bine. Cât despre mormânt, nu-i atrăsese niciodată atenția, dar era vorba probabil de un câine. Era ceva obișnuit în Jura, la munte, să se îngroape câinii sub o grămadă de pietre. Ca un cairn. Balize de-a lungul cărărilor.
Am șovăit dacă să urc din nou pe Mont Terrible înarmat cu o cazma, pentru a scormoni mormântul. Era în ziua aceea o vreme și mai execrabilă decât în ajun, câteva grade în minus și aceeași ploaie amestecată cu zăpadă. Două-trei ore de mers, pentru ce? Râcâiserăm deja minute îndelungi pământul mormântului, noaptea trecută.
Ce legătură putea exista între colibă, grămăjoara de pietre și investigația mea?
Niciuna, bineînțeles.
În cele din urmă, am luat o cafea la Indevillers, sătucul cel mai apropiat, și am așteptat o jumătate de oră să se îmbuneze vremea. În zadar. La sfârșitul dimineții a început de-a dreptul să ningă pe linia crestelor. M-am întors direct în Paris.
O nouă fundătură în investigația mea, mă gândeam, o nouă pistă care l-ar fi făcut pe Nazim să se tăvălească de râs dacă i-aș fi povestit despre ea.
Vă închipuiți, să dezgrop un câine!
Încă nu știam, dar în ziua aceea de 23 decembrie 1986 am comis o eroare. Poate singura în optsprezece ani de investigație, dar, Dumnezeule mare, ce eroare! Mi-aș putea găsi toate scuzele din lume. Zăpada, frigul, oboseala, ghinionul, sarcasmele lui Nazim, dar la ce bun? Eu, Credule Grand-Duc cel meticulos, cel încăpățânat, în dimineața aceea am renunțat, mi-a lipsit curajul, n-am mers până la capătul pistei.
O sigură dată, vă asigur. Singura dată pe care n-ar fi trebuit s-o las să-mi scape...
Dar anticipez, odată în plus. Îmi cer iertare. Eram deci în 1986, cursul brățăricii urcase la șaizeci de mii de franci. Încă niciun client la orizont... îmi continuam investigația cu obstinație, încercând să resping primele semne de lehamite printr-o planificare metodică a investigațiilor... Am petrecut un sejur îndelungat în Quebec, pentru a-i întâlni pe bunicii din partea mamei ai lui Lyse-Rose, familia Bernier, din Chicoutimi, degeaba...
Apropierea de familia Vitral era una din opțiunile planificării mele metodice.
Nu cea mai neplăcută, de altfel. Lylie avea aproape șase ani, Marc - opt. Am petrecut ziua de 21 iunie 1986 cu ei...
A doua zi, m-am întors să mă văd cu inginerul de la Ape și Păduri angajat de Parcul Natural, Gregory Morez, un tip cu umeri lați de tăietor de lemne, chipeș ca ieșit dintr-un film de Hollywood turnat în Munții Stâncoși. De ani întregi străbătea în lung și-n lat Mont Terrible și împrejurimile în mașina lui 4 x 4, a priori trebuia să cunoască și coliba, și mormântul.
Morez a părut în același timp surprins de întrebarea mea și dezamăgit că n-avea un răspuns satisfăcător. Da, cunoștea coliba, din când în când se oploșeau boschetari prin ea, sau adolescenți, pe care îi izgonea cum putea mai bine. Cât despre mormânt, nu-i atrăsese niciodată atenția, dar era vorba probabil de un câine. Era ceva obișnuit în Jura, la munte, să se îngroape câinii sub o grămadă de pietre. Ca un cairn. Balize de-a lungul cărărilor.
Am șovăit dacă să urc din nou pe Mont Terrible înarmat cu o cazma, pentru a scormoni mormântul. Era în ziua aceea o vreme și mai execrabilă decât în ajun, câteva grade în minus și aceeași ploaie amestecată cu zăpadă. Două-trei ore de mers, pentru ce? Râcâiserăm deja minute îndelungi pământul mormântului, noaptea trecută.
Ce legătură putea exista între colibă, grămăjoara de pietre și investigația mea?
Niciuna, bineînțeles.
În cele din urmă, am luat o cafea la Indevillers, sătucul cel mai apropiat, și am așteptat o jumătate de oră să se îmbuneze vremea. În zadar. La sfârșitul dimineții a început de-a dreptul să ningă pe linia crestelor. M-am întors direct în Paris.
O nouă fundătură în investigația mea, mă gândeam, o nouă pistă care l-ar fi făcut pe Nazim să se tăvălească de râs dacă i-aș fi povestit despre ea.
Vă închipuiți, să dezgrop un câine!
Încă nu știam, dar în ziua aceea de 23 decembrie 1986 am comis o eroare. Poate singura în optsprezece ani de investigație, dar, Dumnezeule mare, ce eroare! Mi-aș putea găsi toate scuzele din lume. Zăpada, frigul, oboseala, ghinionul, sarcasmele lui Nazim, dar la ce bun? Eu, Credule Grand-Duc cel meticulos, cel încăpățânat, în dimineața aceea am renunțat, mi-a lipsit curajul, n-am mers până la capătul pistei.
O sigură dată, vă asigur. Singura dată pe care n-ar fi trebuit s-o las să-mi scape...
Dar anticipez, odată în plus. Îmi cer iertare. Eram deci în 1986, cursul brățăricii urcase la șaizeci de mii de franci. Încă niciun client la orizont... îmi continuam investigația cu obstinație, încercând să resping primele semne de lehamite printr-o planificare metodică a investigațiilor... Am petrecut un sejur îndelungat în Quebec, pentru a-i întâlni pe bunicii din partea mamei ai lui Lyse-Rose, familia Bernier, din Chicoutimi, degeaba...
Apropierea de familia Vitral era una din opțiunile planificării mele metodice.
Nu cea mai neplăcută, de altfel. Lylie avea aproape șase ani, Marc - opt. Am petrecut ziua de 21 iunie 1986 cu ei...
Groaznic de cald. Era una din primele serbări ale muzicii, Lylie cântase două piese la pian cu orchestra din Dieppe, într-un chioșc ridicat pentru ocazia respectivă pe litoral, în fața piscinei. Radioasă în rochia ei drăguță, verde, cu părul blond buclat, Lylie era cea mai tânără din grup, și de departe! Apoi am ciugulit ceva în fast-foodul ambulant al lui Nicole. A fost o seară cu foarte multă lume. Nicole Vitral mi-a părut mai strălucitoare ca niciodată, atât de mândră de nepoata ei de pe estradă. Și atât de frumoasă, aproape fericită, pe durata unei sonate de Chopin. N-o slăbeam din ochi, ea nu-și dădea seama, cu privirea acaparată de scena pe care Lylie triumfa. Nici măcar odată bluza ei pătată n-a fost trasă pentru a-i ascunde rotunjimea sânilor sub corsajul fin.
Ceva mai târziu, eram așezați pe iarbă, iar Lylie devora o clătită, așezată pe genunchii mei. Mă întrebase cum mă cheamă.
- Credule!
- Credulă-Basculă!
Mă botezase pe loc așa, pentru o seară. Credulă-Basculă.Oare-și mai amintește? Din detectiv privat, fost mercenar, deveniserăm balansoar de fetițe. Marc, în schimb, voia să se întoarcă în cartierul Pollet, în fundătura Pocholle. Imediat! Era sfertul de finală al Cupei Mondiale. Franța-Brazilia...
Ceva mai târziu, eram așezați pe iarbă, iar Lylie devora o clătită, așezată pe genunchii mei. Mă întrebase cum mă cheamă.
- Credule!
- Credulă-Basculă!
Mă botezase pe loc așa, pentru o seară. Credulă-Basculă.Oare-și mai amintește? Din detectiv privat, fost mercenar, deveniserăm balansoar de fetițe. Marc, în schimb, voia să se întoarcă în cartierul Pollet, în fundătura Pocholle. Imediat! Era sfertul de finală al Cupei Mondiale. Franța-Brazilia...
Marc n-avusese nevoie să insiste, nici eu nu voiam să pierd meciul, iar în sinea mea îmi făcea plăcere să mă uit la el împreună cu Marc. Nicole acceptase să-l duc pe băiat în cartierul Pollet, în timp ce ea rămânea pe plajă cu Lylie.
O seară incredibilă...
Ne-am aruncat unul în brațele celuilalt, Marc și cu mine, când Platini a egalat, chiar înainte de pauză, după ce Stopyra l-a călcat în picioare discret pe portarul brazilian; micuțul Marc m-a strâns de coapsă foarte tare când Joel Bats a respins penalty-ul lui Socrates, cu un sfert de oră înainte de sfârșitul meciului, cu mâna opusă, o capodoperă; am urlat împreună când ticălosul de arbitru n-a fluierat faultul la Bellone, în plin teren, în prelungiri... Și când Luis Fernandez a înscris ultima lovitură de pedeapsă, am ieșit împreună în fundătura Pocholle, antrenați într-o fiestă cu vecinii cum nu mai cunoscuserăm niciodată.
1986.
Credulă-Basculă.
Franța în semifinală împotriva teutonilor!
N-avea mare legătură cu investigația, recunosc...
Dar oare mai rămânea mare lucru de văzut?
În 1986, deja, nu prea mai credeam...
2 octombrie 1998, ora 13.41
Din postul ei de observație, Ayla Ozan domina întreaga proprietate Roseraie.
Se instalase în pădurea Coupvray. După stradaChauds-Soleils, urmase discret o cărare ce urca printre copaci.De acolo, ascunsă după un trunchi, nu putea rata nimic din sosirile și plecările de la familia de Carville.
Pentru moment, nimic nu se mișca pe proprietate, nici măcar bătrânul Carville, sub copacul lui, în mijlocul peluzei, ca un fel de sculptură modernă în mijlocul unui parc public. Nu-i mai lipseau decât iedera cățărându-i-se de-a lungul picioarelor și lichenii pe roțile scaunului.
Ayla inspectase împrejurimile, străzile, drumurile. Nici urmă de Xantia albastră! Dimpotrivă, nu-i fusese greu să repereze Roverul Mini al Malvinei de Carville, parcat aproape chiar în fața domeniului Roseraie. Mașina care se odihnise pe rue de la Butte-aux-Cailles cu câteva ore mai devreme.
Nici Credule, nici Nazim nu erau deci aici. Ezita în legătură cu ce să facă. Să aștepte aici, în pofida a tot? În cazul în care...Să sune la familia de Carville, să intre? S-o găsească pe aceaMalvina de Carville, s-o facă să vorbească, într-un mod sau altul, s-o întrebe ce căuta în fața casei lui Grand-Duc? S-o întrebe mai ales dacă se întâlnise cu Nazim?
Ayla simțea în continuare răcoarea lamei cuțitului pe picior. O, da, ce i-ar mai fi plăcut să-și ofere un mic tête-à-tête cu Malvina aia. Salteaua de frunze moarte îi scârțâia ușor sub pingele. Se gândi logic. Să-i contacteze pe cei din familia de Carville era ultimul lucru pe care să-l facă!
Soluția cea bună, pe care o sucise pe toate părțile în cap, era să meargă la poliție. Să le spună cât mai simplu cu putință că soțul ei, Nazim Ozan, nu-i mai dăduse vești de două zile. Să-l dea la persoane dispărute, polițaii pot face asta.
Poate că nu era prea târziu. Poate că polițaii nu ar lua-o la întrebări, la urma urmei.
Și dacă ar întreba-o, și dacă ea ar simți că asta ar putea contribui la regăsirea lui Nazim, atunci da, fără șovăire, Ayla le-ar povesti polițailor tot ce știa.
Mărturia ei l-ar ajuta pe Nazim, în cele din urmă. Nu era singurul vinovat, le va spune ea polițailor. Vor înțelege. Și Nazim va înțelege. Tot ce conta acum era să dea de el.
Ayla privi din nou spre domeniul Roseraie. Ce și-ar fi dorit era să iasă fata, Malvina aia. Ar fi înghesuit-o, i-ar fi pus cuțitul la gât, i-ar fi explicat că dacă nu vorbește o va decupa în lamele ca pe carnea de kebap. Fata și-ar fi dat drumul la gură. Era nebună, nu sinucigașă.
Dar Ayla încă nu dibuia nici urmă de fată, doar mașina ei...
Șovăi. Aștepta deja acolo de o oră.
Cu-atât mai rău. Trebuia să plece, să meargă la poliție.
Ayla se ridică.
Împușcătura îi explodă în urechi.
Din instinct, Ayla se aruncă peste frunze. I se păru că se prăvălește pe un covor gros. Își trase răsuflarea. Nu fusese atinsă. Estimă că glonțul fusese tras de la mai puțin de cincizeci de metri de ea.
Glonțul îi fusese destinat, sau doar se panicase? Vânători? Pesemne erau o droaie în acea pădure, de periferie șic, poate chiar de vânătoare cu hăitași.
Ce să facă?
Să țipe. Să urle: „Hei, sunt aici”...
Să-i anunțe pe vânători?
Poate să-l anunțe pe ucigaș...
Sau să se târască, să încerce să ajungă la drum, aflat la câteva sute de metri mai la vale. Acolo, în apropierea caselor, ar fi în siguranță.
Ayla nu făcu nimic, așteptă pândind cel mai slab zgomot din pădure.
Adrenalina care o năpădise îi amintea momentul în care fugise din Turcia generalilor cu tatăl ei, ascunsă ore întregi în podeaua falsă a unui camion. Încă își amintea de zgomotul cizmelor pe scânduri, la graniță, ea aflându-se la câțiva centimetri dedesubt, cu gura astupată de mâna tatălui ei.
Toate simțurile i se treziseră.
Acum, niciun alt zgomot nu străbătea pădurea. Doar vântul prin copaci, printre frunze.
Așteptă minute bune, care i se părură ore.
Nimic. O pădure calmă. Liniștită.
Se ridică ușurel, scrutând umbrele din copaci, ciulind urechea la vântul prin frunze.
Nimeni.
Era din nou singură în pădure. Fără îndoială auzise un glonț rătăcit. Ecoul de sub copaci probabil amplificase detunătura, focul ar fi putut fi tras departe de ea, la celălalt capăt al pădurii. Hotărât lucru, era prea nervoasă, trebuia cu orice preț să meargă la secția de poliție, cât mai repede cu putință de-acum.
Făcu un pas, încet, neîncrezătoare, în pofida a tot. Se sprijini cu mâna de copacul cel mai apropiat.
Glonțul era înfipt în trunchi.
Mâna lui Ayla se crispă pe scoarță. Brusc înghețată.
Glonțul îi fusese destinat...
Ayla auzi detunătura abia cu o zecime de secundă înainte de a-și simți umărul cum explodează la impact. Se prăbuși. Clavicula i se rupse pentru a doua oară la impactul violent cu pământul. Ayla urlă fără reținere, copleșită de durere.
O seară incredibilă...
Ne-am aruncat unul în brațele celuilalt, Marc și cu mine, când Platini a egalat, chiar înainte de pauză, după ce Stopyra l-a călcat în picioare discret pe portarul brazilian; micuțul Marc m-a strâns de coapsă foarte tare când Joel Bats a respins penalty-ul lui Socrates, cu un sfert de oră înainte de sfârșitul meciului, cu mâna opusă, o capodoperă; am urlat împreună când ticălosul de arbitru n-a fluierat faultul la Bellone, în plin teren, în prelungiri... Și când Luis Fernandez a înscris ultima lovitură de pedeapsă, am ieșit împreună în fundătura Pocholle, antrenați într-o fiestă cu vecinii cum nu mai cunoscuserăm niciodată.
1986.
Credulă-Basculă.
Franța în semifinală împotriva teutonilor!
N-avea mare legătură cu investigația, recunosc...
Dar oare mai rămânea mare lucru de văzut?
În 1986, deja, nu prea mai credeam...
32
2 octombrie 1998, ora 13.41
Din postul ei de observație, Ayla Ozan domina întreaga proprietate Roseraie.
Se instalase în pădurea Coupvray. După stradaChauds-Soleils, urmase discret o cărare ce urca printre copaci.De acolo, ascunsă după un trunchi, nu putea rata nimic din sosirile și plecările de la familia de Carville.
Pentru moment, nimic nu se mișca pe proprietate, nici măcar bătrânul Carville, sub copacul lui, în mijlocul peluzei, ca un fel de sculptură modernă în mijlocul unui parc public. Nu-i mai lipseau decât iedera cățărându-i-se de-a lungul picioarelor și lichenii pe roțile scaunului.
Ayla inspectase împrejurimile, străzile, drumurile. Nici urmă de Xantia albastră! Dimpotrivă, nu-i fusese greu să repereze Roverul Mini al Malvinei de Carville, parcat aproape chiar în fața domeniului Roseraie. Mașina care se odihnise pe rue de la Butte-aux-Cailles cu câteva ore mai devreme.
Nici Credule, nici Nazim nu erau deci aici. Ezita în legătură cu ce să facă. Să aștepte aici, în pofida a tot? În cazul în care...Să sune la familia de Carville, să intre? S-o găsească pe aceaMalvina de Carville, s-o facă să vorbească, într-un mod sau altul, s-o întrebe ce căuta în fața casei lui Grand-Duc? S-o întrebe mai ales dacă se întâlnise cu Nazim?
Ayla simțea în continuare răcoarea lamei cuțitului pe picior. O, da, ce i-ar mai fi plăcut să-și ofere un mic tête-à-tête cu Malvina aia. Salteaua de frunze moarte îi scârțâia ușor sub pingele. Se gândi logic. Să-i contacteze pe cei din familia de Carville era ultimul lucru pe care să-l facă!
Soluția cea bună, pe care o sucise pe toate părțile în cap, era să meargă la poliție. Să le spună cât mai simplu cu putință că soțul ei, Nazim Ozan, nu-i mai dăduse vești de două zile. Să-l dea la persoane dispărute, polițaii pot face asta.
Poate că nu era prea târziu. Poate că polițaii nu ar lua-o la întrebări, la urma urmei.
Și dacă ar întreba-o, și dacă ea ar simți că asta ar putea contribui la regăsirea lui Nazim, atunci da, fără șovăire, Ayla le-ar povesti polițailor tot ce știa.
Mărturia ei l-ar ajuta pe Nazim, în cele din urmă. Nu era singurul vinovat, le va spune ea polițailor. Vor înțelege. Și Nazim va înțelege. Tot ce conta acum era să dea de el.
Ayla privi din nou spre domeniul Roseraie. Ce și-ar fi dorit era să iasă fata, Malvina aia. Ar fi înghesuit-o, i-ar fi pus cuțitul la gât, i-ar fi explicat că dacă nu vorbește o va decupa în lamele ca pe carnea de kebap. Fata și-ar fi dat drumul la gură. Era nebună, nu sinucigașă.
Dar Ayla încă nu dibuia nici urmă de fată, doar mașina ei...
Șovăi. Aștepta deja acolo de o oră.
Cu-atât mai rău. Trebuia să plece, să meargă la poliție.
Ayla se ridică.
Împușcătura îi explodă în urechi.
Din instinct, Ayla se aruncă peste frunze. I se păru că se prăvălește pe un covor gros. Își trase răsuflarea. Nu fusese atinsă. Estimă că glonțul fusese tras de la mai puțin de cincizeci de metri de ea.
Glonțul îi fusese destinat, sau doar se panicase? Vânători? Pesemne erau o droaie în acea pădure, de periferie șic, poate chiar de vânătoare cu hăitași.
Ce să facă?
Să țipe. Să urle: „Hei, sunt aici”...
Să-i anunțe pe vânători?
Poate să-l anunțe pe ucigaș...
Sau să se târască, să încerce să ajungă la drum, aflat la câteva sute de metri mai la vale. Acolo, în apropierea caselor, ar fi în siguranță.
Ayla nu făcu nimic, așteptă pândind cel mai slab zgomot din pădure.
Adrenalina care o năpădise îi amintea momentul în care fugise din Turcia generalilor cu tatăl ei, ascunsă ore întregi în podeaua falsă a unui camion. Încă își amintea de zgomotul cizmelor pe scânduri, la graniță, ea aflându-se la câțiva centimetri dedesubt, cu gura astupată de mâna tatălui ei.
Toate simțurile i se treziseră.
Acum, niciun alt zgomot nu străbătea pădurea. Doar vântul prin copaci, printre frunze.
Așteptă minute bune, care i se părură ore.
Nimic. O pădure calmă. Liniștită.
Se ridică ușurel, scrutând umbrele din copaci, ciulind urechea la vântul prin frunze.
Nimeni.
Era din nou singură în pădure. Fără îndoială auzise un glonț rătăcit. Ecoul de sub copaci probabil amplificase detunătura, focul ar fi putut fi tras departe de ea, la celălalt capăt al pădurii. Hotărât lucru, era prea nervoasă, trebuia cu orice preț să meargă la secția de poliție, cât mai repede cu putință de-acum.
Făcu un pas, încet, neîncrezătoare, în pofida a tot. Se sprijini cu mâna de copacul cel mai apropiat.
Glonțul era înfipt în trunchi.
Mâna lui Ayla se crispă pe scoarță. Brusc înghețată.
Glonțul îi fusese destinat...
Ayla auzi detunătura abia cu o zecime de secundă înainte de a-și simți umărul cum explodează la impact. Se prăbuși. Clavicula i se rupse pentru a doua oară la impactul violent cu pământul. Ayla urlă fără reținere, copleșită de durere.
Se rostogoli pe burtă, incapabilă să se întoarcă. Toată partea de sus a corpului refuza să i se supună, anchilozată, paralizată de suferință. Ayla încercă zadarnic să se ridice doar prin forța brațului ei valid. Ca un copilaș de câteva luni căzut pe burtă.
Picioarele i se agitară, căutând un punct de sprijin, pentru a se târî, pentru a se îndepărta. Nu dădură decât peste un strat de frunze ruginite care zburau cât colo de la mișcările ei disperate. De parcă ar fi încercat să înoate într-o piscină de pene.
Picioarele i se agitară, căutând un punct de sprijin, pentru a se târî, pentru a se îndepărta. Nu dădură decât peste un strat de frunze ruginite care zburau cât colo de la mișcările ei disperate. De parcă ar fi încercat să înoate într-o piscină de pene.
Durerea o țintuia la pământ. Trebuia totuși să se îndepărteze.
Auzi pași apropiindu-se. Zgomotul sinistru al frunzelor strivite, din ce în ce mai clar.
Apoi nimic altceva.
Ucigașul era acolo. Se terminase totul.
Ayla nu mai suferea. Simțea doar mângâierea stratului de frunze moarte pe chip, pe gât, pe brațe. Voia să moară cu acea senzație de mângâiere. Nu frunzele îi sâcâiau acum trupul dezvelit, ci mustața lui Nazim. Mustața lui groasă, tandră, blândă, impudică.Gândurile îi zburară către casa din Antiohia, cea pe care trebuia s-o cumpere împreună cu Nazim, în Turcia, casa lor, țara lor, țara din care fugise în brațele tatălui ei, acum atât de multă vreme...
Zgomotul sec al unui revolver care este armat rupse tăcerea. Ayla făcu un ultim efort pentru a se întoarce, pentru a-l vedea.Pentru a-și cunoaște ucigașul, împinse cu toată forța brațului ei valid.
Ultima ei dorință nu-i fu acordată, în clipa următoare, glonțul îi străbătu ceafa.
2 octombrie 1998, ora 14.40
Concorde. Schimbare de linie.
Marc își aranjă mașinal caietul în rucsac. Și fata zâmbitoare cu chitara în spate cobora. Merseră unul lângă celălalt pe culoar, aproape atingându-se, stânjeniți, ca atunci când te afli în intimitatea unui ascensor cu un necunoscut.
Pe podeaua rece a culoarului, o femeie ghemuită părea să se roage la un oarecare zeu din Iad. Fără copil, fără animal, fără muzică, fără carton rupt, fără mesaj sau explicație, doar un chip invizibil vârât între genunchi și o farfurie albă.
Auzi pași apropiindu-se. Zgomotul sinistru al frunzelor strivite, din ce în ce mai clar.
Apoi nimic altceva.
Ucigașul era acolo. Se terminase totul.
Ayla nu mai suferea. Simțea doar mângâierea stratului de frunze moarte pe chip, pe gât, pe brațe. Voia să moară cu acea senzație de mângâiere. Nu frunzele îi sâcâiau acum trupul dezvelit, ci mustața lui Nazim. Mustața lui groasă, tandră, blândă, impudică.Gândurile îi zburară către casa din Antiohia, cea pe care trebuia s-o cumpere împreună cu Nazim, în Turcia, casa lor, țara lor, țara din care fugise în brațele tatălui ei, acum atât de multă vreme...
Zgomotul sec al unui revolver care este armat rupse tăcerea. Ayla făcu un ultim efort pentru a se întoarce, pentru a-l vedea.Pentru a-și cunoaște ucigașul, împinse cu toată forța brațului ei valid.
Ultima ei dorință nu-i fu acordată, în clipa următoare, glonțul îi străbătu ceafa.
33
2 octombrie 1998, ora 14.40
Concorde. Schimbare de linie.
Marc își aranjă mașinal caietul în rucsac. Și fata zâmbitoare cu chitara în spate cobora. Merseră unul lângă celălalt pe culoar, aproape atingându-se, stânjeniți, ca atunci când te afli în intimitatea unui ascensor cu un necunoscut.
Pe podeaua rece a culoarului, o femeie ghemuită părea să se roage la un oarecare zeu din Iad. Fără copil, fără animal, fără muzică, fără carton rupt, fără mesaj sau explicație, doar un chip invizibil vârât între genunchi și o farfurie albă.
Goală. Mulțimea o ocolea pe cerșetoare, o evita, pășea peste ea. Fără ca măcar să se gândească, fără ca măcar să-ncetinească, Marc lăsă o monedă din buzunar în farfurioară. Fata cu chitara întoarse către el o privire surprinsă, genul de privire care însemna că Marc tocmai urcase, în ochii ei, de la statutul de tânăr-tâmpit-grăbit-bosumflat-din-metrou la cel de băiat-mult-mai-interesant-decât-pare-care-din-nefericire-nu-remarcă-nimic...
Câțiva metri mai încolo, culoarul se despărțea în două. Marc se întoarse la dreapta, către linia 12, în direcția Porte de laChapelle, în continuare pe gânduri.
Fata cu chitara o coti la stânga, către linia 7, în direcția La Courneuve, încetinind doar puțin pentru a-l privi cum se îndepărtează pe băiatul drăguț, înalt, blond și melancolic.
Madeleine.
Se apropia de una din gările pariziene cele mai frecventate. Nu era oră de vârf, dar pe-aproape. Mulțimea de pe peroane și din vagoane se îndesi brusc. Imposibil să mai citească în acele condiții.
Saint-Lazare.
Vagonul se goli cu o viteză vertiginoasă. Marc încă privea cu uluire cursa călătorilor de pe culoarele gării Saint-Lazare: oameni care sprintau, împingându-i pe cei mai puțin rapizi, neglijând scările rulante înțesate pentru a urca rapid, câte patru trepte, pe scările obișnuite, trecute cu vederea de majoritate, accelerând și mai mult de fiecare dată când un tunel lung, în linie dreaptă, le permitea... Oare oamenii ăștia se porneau în cursa lor contra cronometru din cauza unei urgențe excepționale, sau alergau așa în fiecare zi, dimineața și seara, doar din obișnuință, la fel cum fac alții jogging pe sub platani?
Citise de curând povestea acelui tip, unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii, cu un nume rusesc pe care nu-l reținuse, care, într-o bună zi, timp de mai multe ore se pusese pe cântat într-un hol de metrou. Fără afiș, fără anunț oficial, se proțăpise pur și simplu, neștiut de nimeni, pe culoar și-și scosese vioara. Deși în fiecare seară umplea săli din lumea-ntreagă, deși era bătaie pe locurile de sute de franci pentru privilegiul de a-l asculta, în ziua aceea nimeni sau aproape nimeni de pe culoarul metroului nu s-a oprit ca să-l asculte. Toți tipii la cravată nici măcar nu încetiniseră trecând prin fața lui, alergând către garnitura lor de metrou, și poate în aceeași seară sau la sfârșit de săptămână alergaseră din nou, pentru a sosi la timp la concertul unui muzician reputat care nu trebuia ratat cu niciun preț.
Marc, pentru prima oară de la începutul zilei, își oferi un mic răgaz. Merse liniștit până la sala pașilor pierduți. Mii de persoane așteptau în imensul hol al gării, în picioare, neclintiți, cu ochii la cer, ca o mulțime care așteaptă în fața scenei intrarea unei vedete rock internaționale. Atâta că pasagerii nu se uitau țintă la spoturile de lumină, ci la ecranele luminoase care indicau peronul trenurilor, sau mai degrabă nu-l indicau destul de devreme, iar călătorii se înghesuiau, mai strânși cu fiecare minut.
Trenul Corail Paris-Rouen făcea parte dintre acelea cărora nu fi se anunțaseră încă peroanele. Marc traversă tot holul, fofilându-se prin mijlocul pădurii de navetiști încremeniți, și se așeză la terasa bufetului gării. Comandă un suc de portocale unui chelner agitat care îi luă banii imediat, ca și când tânărul avea să fugă cu paharul în mână... Marc își apucă telefonul. Răgazul lui fusese efemer, înjură, un „Ce mama naibii!” care se pierdu în vacarmul gării.
Lylie îl sunase!
Evident, apelul venise când Marc era sub pământ, de parcă Lylie îl urmărea pas cu pas prin Paris, așteptând să se înfunde în culoarele subterane pentru a-i lăsa mesaje... Fără a-i vorbi!
Marc apăsă repede tastele. Duse telefonul la ureche pentru a asculta mesajul.
Abia dacă se auzea, Lylie mai mult șoptea decât vorbea:
„Marc, sunt Emilie. Dumnezeule, ce-ai căutat la familia de Carville? Ai încredere în mine, Marc. Mâine totul se va termina, îți voi explica atunci. Îți voi explica totul. Dacă mă iubești pe cât spui, mă vei ierta.”
Marc rămase neclintit pentru o clipă, cu telefonul lipit în continuare de ureche.
Câțiva metri mai încolo, culoarul se despărțea în două. Marc se întoarse la dreapta, către linia 12, în direcția Porte de laChapelle, în continuare pe gânduri.
Fata cu chitara o coti la stânga, către linia 7, în direcția La Courneuve, încetinind doar puțin pentru a-l privi cum se îndepărtează pe băiatul drăguț, înalt, blond și melancolic.
Madeleine.
Se apropia de una din gările pariziene cele mai frecventate. Nu era oră de vârf, dar pe-aproape. Mulțimea de pe peroane și din vagoane se îndesi brusc. Imposibil să mai citească în acele condiții.
Saint-Lazare.
Vagonul se goli cu o viteză vertiginoasă. Marc încă privea cu uluire cursa călătorilor de pe culoarele gării Saint-Lazare: oameni care sprintau, împingându-i pe cei mai puțin rapizi, neglijând scările rulante înțesate pentru a urca rapid, câte patru trepte, pe scările obișnuite, trecute cu vederea de majoritate, accelerând și mai mult de fiecare dată când un tunel lung, în linie dreaptă, le permitea... Oare oamenii ăștia se porneau în cursa lor contra cronometru din cauza unei urgențe excepționale, sau alergau așa în fiecare zi, dimineața și seara, doar din obișnuință, la fel cum fac alții jogging pe sub platani?
Citise de curând povestea acelui tip, unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii, cu un nume rusesc pe care nu-l reținuse, care, într-o bună zi, timp de mai multe ore se pusese pe cântat într-un hol de metrou. Fără afiș, fără anunț oficial, se proțăpise pur și simplu, neștiut de nimeni, pe culoar și-și scosese vioara. Deși în fiecare seară umplea săli din lumea-ntreagă, deși era bătaie pe locurile de sute de franci pentru privilegiul de a-l asculta, în ziua aceea nimeni sau aproape nimeni de pe culoarul metroului nu s-a oprit ca să-l asculte. Toți tipii la cravată nici măcar nu încetiniseră trecând prin fața lui, alergând către garnitura lor de metrou, și poate în aceeași seară sau la sfârșit de săptămână alergaseră din nou, pentru a sosi la timp la concertul unui muzician reputat care nu trebuia ratat cu niciun preț.
Marc, pentru prima oară de la începutul zilei, își oferi un mic răgaz. Merse liniștit până la sala pașilor pierduți. Mii de persoane așteptau în imensul hol al gării, în picioare, neclintiți, cu ochii la cer, ca o mulțime care așteaptă în fața scenei intrarea unei vedete rock internaționale. Atâta că pasagerii nu se uitau țintă la spoturile de lumină, ci la ecranele luminoase care indicau peronul trenurilor, sau mai degrabă nu-l indicau destul de devreme, iar călătorii se înghesuiau, mai strânși cu fiecare minut.
Trenul Corail Paris-Rouen făcea parte dintre acelea cărora nu fi se anunțaseră încă peroanele. Marc traversă tot holul, fofilându-se prin mijlocul pădurii de navetiști încremeniți, și se așeză la terasa bufetului gării. Comandă un suc de portocale unui chelner agitat care îi luă banii imediat, ca și când tânărul avea să fugă cu paharul în mână... Marc își apucă telefonul. Răgazul lui fusese efemer, înjură, un „Ce mama naibii!” care se pierdu în vacarmul gării.
Lylie îl sunase!
Evident, apelul venise când Marc era sub pământ, de parcă Lylie îl urmărea pas cu pas prin Paris, așteptând să se înfunde în culoarele subterane pentru a-i lăsa mesaje... Fără a-i vorbi!
Marc apăsă repede tastele. Duse telefonul la ureche pentru a asculta mesajul.
Abia dacă se auzea, Lylie mai mult șoptea decât vorbea:
„Marc, sunt Emilie. Dumnezeule, ce-ai căutat la familia de Carville? Ai încredere în mine, Marc. Mâine totul se va termina, îți voi explica atunci. Îți voi explica totul. Dacă mă iubești pe cât spui, mă vei ierta.”
Marc rămase neclintit pentru o clipă, cu telefonul lipit în continuare de ureche.
Să aibă încredere...
Să ierte...
Să aștepte?!
Niciodată, niciodată! Lylie îi ascundea ceva, totul avea să se joace în următoarele ore, faimoasa călătorie fără de întoarcere pe care doar el o putea împiedica. Marc tastă din nou pe telefon și ascultă pentru a doua oară mesajul de la Lylie. Un detaliu îl intriga.
„Marc, sunt Emilie...”
Să ierte...
Să aștepte?!
Niciodată, niciodată! Lylie îi ascundea ceva, totul avea să se joace în următoarele ore, faimoasa călătorie fără de întoarcere pe care doar el o putea împiedica. Marc tastă din nou pe telefon și ascultă pentru a doua oară mesajul de la Lylie. Un detaliu îl intriga.
„Marc, sunt Emilie...”
El își presă receptorul pe urechea dreaptă și și-o astupă pe cealaltă cu un deget. Avea nevoie să audă clar, ceea ce se dovedi deosebit de complicat în gara ticsită de oameni.
„Mă vei ierta.”
Marc tastă din nou pe telefon și urmări pentru a treia oară mesajul. Nu-l mai interesau cuvintele lui Lylie, ci ceea ce străbătea pe fundal. Sunetul era cam îndepărtat, cam înfundat, dar la a treia ascultare era destul de sigur de el. Din precauție, ascultă totuși pentru o ultimă oară mesajul: în spatele vocii lui Lylie, auzea distinct sunetul mai multor sirene de ambulanță.
Marc își băgă telefonul în buzunar și bău jumătate din sucul de portocale, încercând să reflecteze. Nu vedea decât două explicații posibile. Fie Lylie se găsea în apropierea locului unui accident, pe stradă sau altundeva. Fie se găsea... în fața unui spital, sau a unei clinici! În orice caz, era vorba de un indiciu, cel dintâi!
Marc își goli paharul și continuă să raționeze. Să caute locul în care tocmai se produsese un accident în Paris era stupid, locul accidentului - o intersecție, un colț de stradă - va fi degajat rapid, Lylie n-avea să rămână pe loc, i-ar fi cu neputință să-i dea de urmă astfel. Dimpotrivă, dacă reținea ipoteza unui spital... Se va afla probabil în fața mai multor zeci de adrese din Paris... Dar era singura lui pistă...
Marc își puse paharul gol pe masa din aluminiu. Chelnerul se grăbi să debaraseze, ca pentru a-i semnala lui Marc că timpul de staționare în bar era limitat. Marc nu reacționă, o altă întrebare îl bântuia: de ce un spital? Ce făcea acolo Lylie? Prima imagine care-i veni în minte fu una cu Lylie rănită. Era dusă de urgență în blocul operator, cu un roi de infirmiere în halate în jurul ei...
Marea călătorie. Încercase să se sinucidă! Nu așteptase ziua următoare.
Ce era de făcut?
Inima lui Marc bătea să-i sară din piept.
Să sune la toate clinicile, la toate spitalele din Paris?
De ce nu, la urma urmei?
Marc îi telefonă pentru a treia oară în acea zi colegei lui de la France Telecom, Jennifer. Ea îi transmise în mare grabă, într-o serie de optsprezece SMS-uri interminabile, lista numerelor de telefon pe care le dorea: o sută cincizeci și opt de clinici și spitale din Parisul intravilan...
Un fleac!
„Mă vei ierta.”
Marc tastă din nou pe telefon și urmări pentru a treia oară mesajul. Nu-l mai interesau cuvintele lui Lylie, ci ceea ce străbătea pe fundal. Sunetul era cam îndepărtat, cam înfundat, dar la a treia ascultare era destul de sigur de el. Din precauție, ascultă totuși pentru o ultimă oară mesajul: în spatele vocii lui Lylie, auzea distinct sunetul mai multor sirene de ambulanță.
Marc își băgă telefonul în buzunar și bău jumătate din sucul de portocale, încercând să reflecteze. Nu vedea decât două explicații posibile. Fie Lylie se găsea în apropierea locului unui accident, pe stradă sau altundeva. Fie se găsea... în fața unui spital, sau a unei clinici! În orice caz, era vorba de un indiciu, cel dintâi!
Marc își goli paharul și continuă să raționeze. Să caute locul în care tocmai se produsese un accident în Paris era stupid, locul accidentului - o intersecție, un colț de stradă - va fi degajat rapid, Lylie n-avea să rămână pe loc, i-ar fi cu neputință să-i dea de urmă astfel. Dimpotrivă, dacă reținea ipoteza unui spital... Se va afla probabil în fața mai multor zeci de adrese din Paris... Dar era singura lui pistă...
Marc își puse paharul gol pe masa din aluminiu. Chelnerul se grăbi să debaraseze, ca pentru a-i semnala lui Marc că timpul de staționare în bar era limitat. Marc nu reacționă, o altă întrebare îl bântuia: de ce un spital? Ce făcea acolo Lylie? Prima imagine care-i veni în minte fu una cu Lylie rănită. Era dusă de urgență în blocul operator, cu un roi de infirmiere în halate în jurul ei...
Marea călătorie. Încercase să se sinucidă! Nu așteptase ziua următoare.
Ce era de făcut?
Inima lui Marc bătea să-i sară din piept.
Să sune la toate clinicile, la toate spitalele din Paris?
De ce nu, la urma urmei?
Marc îi telefonă pentru a treia oară în acea zi colegei lui de la France Telecom, Jennifer. Ea îi transmise în mare grabă, într-o serie de optsprezece SMS-uri interminabile, lista numerelor de telefon pe care le dorea: o sută cincizeci și opt de clinici și spitale din Parisul intravilan...
Un fleac!
Timp de peste o jumătate de oră, Marc se jucă de-a centralistul.Cu același ritual, mereu:
„Bună ziua, doamnă, a fost cumva internată astăzi la dumneavoastră o tânără pe nume Emilie Vitral?... Nu, nu știu în ce serviciu... La urgențe, poate?”
Fiecare apel îi lua între câteva secunde și câteva minute. Răspunsul era mereu același, cu câteva variante: „Nu, domnule, nu avem pe nimeni înregistrat cu datele acestea. Sunteți sigur de nume?”
„Bună ziua, doamnă, a fost cumva internată astăzi la dumneavoastră o tânără pe nume Emilie Vitral?... Nu, nu știu în ce serviciu... La urgențe, poate?”
Fiecare apel îi lua între câteva secunde și câteva minute. Răspunsul era mereu același, cu câteva variante: „Nu, domnule, nu avem pe nimeni înregistrat cu datele acestea. Sunteți sigur de nume?”
Marc se opri la numărul douăzeci de pe listă. Să telefoneze la o sută cincizeci și opt de numere avea să-i ia un timp infinit. Era conștient că pierdea ore prețioase cu urmărirea unui indiciu destul de vag: câteva sirene de ambulanță... La fel de bine ar fi putut trece unele în trombă pe orice stradă, exact când îl suna Lylie...
Chelnerul venise deja de trei ori să-l întrebe dacă mai dorea și altceva. Marc comandase încă un suc de portocale, fără convingere, doar pentru a-l face să aibă răbdare. Nu se atinsese de el. Oare asta simțise Credule Grand-Duc în toți acești ani? Că urmărește până la obsesie o direcție pe care o știe falsă de la bun început? Că se agață de flacăra unui chibrit într-o noapte cu furtună?
Marc își ridică ochii către panoul de afișaj cu plecările trenurilor. Încă nu era indicat nimic pentru ruta Rouen-Paris. Totul se petrecea prea repede, se gândi el, mult prea repede. Zgomotele de sirene... Plicul albastru din buzunarul lui, pe care, la urma urmei, n-avea decât să-l deschidă, în pofida recomandărilor luiMathilde de Carville și a promisiunii făcute lui Nicole... Și caietul, confidențele lui Grand-Duc, suspansul prost pe care îl întreținea...Și care-l prinsese în capcană.
Marc își goli dintr-o înghițitură cel de-al doilea suc de portocale. Chelnerul se repezi să șteargă masa, înarmat cu o cârpă, schițând aproape un zâmbet de ușurare.
Ca pentru a-i face în ciudă, Marc scoase caietul verde.
Chelnerul venise deja de trei ori să-l întrebe dacă mai dorea și altceva. Marc comandase încă un suc de portocale, fără convingere, doar pentru a-l face să aibă răbdare. Nu se atinsese de el. Oare asta simțise Credule Grand-Duc în toți acești ani? Că urmărește până la obsesie o direcție pe care o știe falsă de la bun început? Că se agață de flacăra unui chibrit într-o noapte cu furtună?
Marc își ridică ochii către panoul de afișaj cu plecările trenurilor. Încă nu era indicat nimic pentru ruta Rouen-Paris. Totul se petrecea prea repede, se gândi el, mult prea repede. Zgomotele de sirene... Plicul albastru din buzunarul lui, pe care, la urma urmei, n-avea decât să-l deschidă, în pofida recomandărilor luiMathilde de Carville și a promisiunii făcute lui Nicole... Și caietul, confidențele lui Grand-Duc, suspansul prost pe care îl întreținea...Și care-l prinsese în capcană.
Marc își goli dintr-o înghițitură cel de-al doilea suc de portocale. Chelnerul se repezi să șteargă masa, înarmat cu o cârpă, schițând aproape un zâmbet de ușurare.
Ca pentru a-i face în ciudă, Marc scoase caietul verde.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
În 1987, brățărica ajunsese la suma de șaptezeci și cinci de mii de franci. Vă închipuiți? O avere, la vremea respectivă, chiar și pentru o bijuterie de la Tournaire. Cât despre investigația mea, devenea de-a dreptul urâcioasă... Nicio nouă pistă, mă mulțumeam să trudesc la cele vechi, să citesc și să recitesc, de câte zece ori, aceleași dosare.
Am mai făcut câteva sejururi în Turcia, de formă. Hotelul Askoc, Cornul de Aur, neguțătorii de covoare, crepusculul pe Bosfor, tot „Lylie’s Mystery Tour”; urmați-l pe ghid. Am revizitat și Québecul, Chicoutimi, casa familiei Bernier, odată, la minus cincisprezece grade! Degeaba.
Trecuserăm și pe la Dieppe. De două ori, cred, dintre care una cu Nazim.
Acelea sunt amintiri plăcute. Motiv pentru care le și povestesc, în parte. Pe de altă parte, și pentru că e important s-o înțelegeți pe Lylie. Psihologia ei, vreau să spun. Mediul în care a crescut, determinismul, ce e dobândit și ce e înnăscut, toate prostiile alea. Vă dau detaliile ca să puteți judeca pe cont propriu.Este important, dacă doriți să vă formați o opinie proprie.
Era prin martie 1987. O vreme de groază. Din ce ne spusese Nicole Vitral, ploaia și vântul de peste șaizeci de kilometri pe oră nu conteniseră la Dieppe de cincisprezece zile. Nu vedeai nici măcar o pisică pe litoral. Nicole tușea după fiecare frază. Plămânii o chinuiau la cel mai mic efort.
Nazim era fericit. Lui îi plăcea să vină la Dieppe. Îi plăcea ploaia. Îi plăcea și de Marc, chiar dacă puștiului îi era puțin frică de el. Nazim nu avea copii, ca de altfel nici eu. Dar cel puțin el avea soție! Frumoasa Ayla, cu forme rotunde precum kebapul pe care îl vindea. Nazim, cum era de așteptat, susținea echipa de fotbal a Turciei. Marc îl lua peste picior: înainte cu câțiva ani, în timpul meciurilor eliminatorii pentru Cupa Mondială din ’86, echipa Turciei pierduse cu 8–0 în fața Angliei! „Un scor de miuță”, se amuza Marc.
Nazim a vrut să-i arate lui Marc că nu era ranchiunos și i-a adus un tricou al lui Dündar Siz, extrema stângă de la Galatasaray, cartierul „galic” din Istanbul...
Numele lui Dundar Siz nu vă spune cu siguranță nimic. Încercați să-l traduceți în franceză...V-ați prins? Didier Six... Jucătorul francez fusese nevoit să-și ia cetățenie turcă, pentru a putea aduce pentru Galatasaray titlul de campioană, anul următor. Didier Six... Cum să-l ai ca idol pe Didier Six! Un tip care toată viața lui a făcut aceeași fentă, plecare falsă pe extremă și croșeu spre interior... Un tip care, mai ales, a șutat în brațele portarului un penalty la Sevilia în 1982, în semifinala Cupei Mondiale, cu Germania. Pe vremea aceea juca laStuttgart, vândutul... Alții au fost împușcați pentru mai puțin de-atât!
Și iată că Nazim, cinci ani mai târziu, nu găsea nimic mai bun decât să-i aducă lui Marc un tricou al lui Dündar Siz! Tricoul unui trădător care trăia în exil sub un nume fals! Frumos exemplu pentru tineret. Marc, tânăr și naiv, a îmbrăcat tricoul fără să-și pună întrebări. Normal, nu știa de ’82, de noaptea din Sevilia, de șocul unei întregi generații...
Micuței Emilie, însă, nici că-i păsa. În acea zi de martie 1987, ea înfrunta vântul și ploaia. Își trăsese pe ea un impermeabil mov fluorescent, cu o glugă care îi ascundea fățuca și din care îi ieșea doar părul blond. Purta cizme de aceeași culoare și sărea prin băltoacele de lângă rigolele de pe rue Pocholle. Alerga după pisici! Nicole, emoționată până la lacrimi, mi-a explicat de ce.
Emilie nu împlinise încă șapte ani, avea șase luni de clasă pregătitoare, știa să citească și devora deja Poveștile motanului cocoțat, de Marcel Ayme. Poveștile roșii. Delphine și Marinette, animalele de la fermă care vorbesc...
„Poveștile motanului cocoțat! îmi spunea Nicole, luându-mă de martor. La nici șapte ani! La clasa pregătitoare! Credule, vă dați seama?”
Cred că găseai mai puțin de douăzeci de cărți în căsuța lor de pescari, iar aceea era singura pentru copii. Care era legătura cu pisicile din cartier? Îmi veți spune.
Ajung și acolo. Emilie adorase povestea pisicii de la fermă care, pentru a enerva lumea, își dădea în fiecare zi, când își făcea toaleta, cu lăbuța pe după ureche, atrăgând nesmintit ploaia pentru a doua zi. Săptămâni de potop doar din vina dispoziției pisicii și a caracterului ei urât, până când fermierii hotărăsc să se descotorosească de pisică... iar Delphine și Marinette o salvează în ultima clipă.
Deducție logică pentru Emilie: dacă potopul se abătuse peste Dieppe de cincisprezece zile, cu ploaie, vânt, grindină și pietriș zburător, era vina pisicilor din cartier, care și ele probabil își dădeau cu lăbuța pe după ureche.O singură soluție se impunea: să convingă pisicile din cartier să se spele altfel. Toate pisicile din Pollet. Vă închipuiți, un cartier de pescari!
În 1987, brățărica ajunsese la suma de șaptezeci și cinci de mii de franci. Vă închipuiți? O avere, la vremea respectivă, chiar și pentru o bijuterie de la Tournaire. Cât despre investigația mea, devenea de-a dreptul urâcioasă... Nicio nouă pistă, mă mulțumeam să trudesc la cele vechi, să citesc și să recitesc, de câte zece ori, aceleași dosare.
Am mai făcut câteva sejururi în Turcia, de formă. Hotelul Askoc, Cornul de Aur, neguțătorii de covoare, crepusculul pe Bosfor, tot „Lylie’s Mystery Tour”; urmați-l pe ghid. Am revizitat și Québecul, Chicoutimi, casa familiei Bernier, odată, la minus cincisprezece grade! Degeaba.
Trecuserăm și pe la Dieppe. De două ori, cred, dintre care una cu Nazim.
Acelea sunt amintiri plăcute. Motiv pentru care le și povestesc, în parte. Pe de altă parte, și pentru că e important s-o înțelegeți pe Lylie. Psihologia ei, vreau să spun. Mediul în care a crescut, determinismul, ce e dobândit și ce e înnăscut, toate prostiile alea. Vă dau detaliile ca să puteți judeca pe cont propriu.Este important, dacă doriți să vă formați o opinie proprie.
Era prin martie 1987. O vreme de groază. Din ce ne spusese Nicole Vitral, ploaia și vântul de peste șaizeci de kilometri pe oră nu conteniseră la Dieppe de cincisprezece zile. Nu vedeai nici măcar o pisică pe litoral. Nicole tușea după fiecare frază. Plămânii o chinuiau la cel mai mic efort.
Nazim era fericit. Lui îi plăcea să vină la Dieppe. Îi plăcea ploaia. Îi plăcea și de Marc, chiar dacă puștiului îi era puțin frică de el. Nazim nu avea copii, ca de altfel nici eu. Dar cel puțin el avea soție! Frumoasa Ayla, cu forme rotunde precum kebapul pe care îl vindea. Nazim, cum era de așteptat, susținea echipa de fotbal a Turciei. Marc îl lua peste picior: înainte cu câțiva ani, în timpul meciurilor eliminatorii pentru Cupa Mondială din ’86, echipa Turciei pierduse cu 8–0 în fața Angliei! „Un scor de miuță”, se amuza Marc.
Nazim a vrut să-i arate lui Marc că nu era ranchiunos și i-a adus un tricou al lui Dündar Siz, extrema stângă de la Galatasaray, cartierul „galic” din Istanbul...
Numele lui Dundar Siz nu vă spune cu siguranță nimic. Încercați să-l traduceți în franceză...V-ați prins? Didier Six... Jucătorul francez fusese nevoit să-și ia cetățenie turcă, pentru a putea aduce pentru Galatasaray titlul de campioană, anul următor. Didier Six... Cum să-l ai ca idol pe Didier Six! Un tip care toată viața lui a făcut aceeași fentă, plecare falsă pe extremă și croșeu spre interior... Un tip care, mai ales, a șutat în brațele portarului un penalty la Sevilia în 1982, în semifinala Cupei Mondiale, cu Germania. Pe vremea aceea juca laStuttgart, vândutul... Alții au fost împușcați pentru mai puțin de-atât!
Și iată că Nazim, cinci ani mai târziu, nu găsea nimic mai bun decât să-i aducă lui Marc un tricou al lui Dündar Siz! Tricoul unui trădător care trăia în exil sub un nume fals! Frumos exemplu pentru tineret. Marc, tânăr și naiv, a îmbrăcat tricoul fără să-și pună întrebări. Normal, nu știa de ’82, de noaptea din Sevilia, de șocul unei întregi generații...
Micuței Emilie, însă, nici că-i păsa. În acea zi de martie 1987, ea înfrunta vântul și ploaia. Își trăsese pe ea un impermeabil mov fluorescent, cu o glugă care îi ascundea fățuca și din care îi ieșea doar părul blond. Purta cizme de aceeași culoare și sărea prin băltoacele de lângă rigolele de pe rue Pocholle. Alerga după pisici! Nicole, emoționată până la lacrimi, mi-a explicat de ce.
Emilie nu împlinise încă șapte ani, avea șase luni de clasă pregătitoare, știa să citească și devora deja Poveștile motanului cocoțat, de Marcel Ayme. Poveștile roșii. Delphine și Marinette, animalele de la fermă care vorbesc...
„Poveștile motanului cocoțat! îmi spunea Nicole, luându-mă de martor. La nici șapte ani! La clasa pregătitoare! Credule, vă dați seama?”
Cred că găseai mai puțin de douăzeci de cărți în căsuța lor de pescari, iar aceea era singura pentru copii. Care era legătura cu pisicile din cartier? Îmi veți spune.
Ajung și acolo. Emilie adorase povestea pisicii de la fermă care, pentru a enerva lumea, își dădea în fiecare zi, când își făcea toaleta, cu lăbuța pe după ureche, atrăgând nesmintit ploaia pentru a doua zi. Săptămâni de potop doar din vina dispoziției pisicii și a caracterului ei urât, până când fermierii hotărăsc să se descotorosească de pisică... iar Delphine și Marinette o salvează în ultima clipă.
Deducție logică pentru Emilie: dacă potopul se abătuse peste Dieppe de cincisprezece zile, cu ploaie, vânt, grindină și pietriș zburător, era vina pisicilor din cartier, care și ele probabil își dădeau cu lăbuța pe după ureche.O singură soluție se impunea: să convingă pisicile din cartier să se spele altfel. Toate pisicile din Pollet. Vă închipuiți, un cartier de pescari!
Emilie petrecea ore întregi apropiindu-se de ele, îmblânzindu-le, explicându-le cu duhul blândeții că din cauza lor bunica ei Nicole nu putea munci. Că nici ele, care iubesc atât demult soarele, nu puteau ieși pentru a se însori pe asfalt.
Emilie încercase să mă atragă, ca și pe Nazim, afară, pe ploaie, la prins de pisici. Ca să le speriem! Erau unele care n-o ascultau.Cele sălbatice, mai ales.
Emilie încercase să mă atragă, ca și pe Nazim, afară, pe ploaie, la prins de pisici. Ca să le speriem! Erau unele care n-o ascultau.Cele sălbatice, mai ales.
„Hai, vino, Credulă-Basculă!”
„Haide cu mine, Mustață!”
Trăgea de noi cu mânuța. Picături de ploaie i se scurgeau încă de pe impermeabil. Nazim izbucnea în hohote puternice de râs, dar rămânea la adăpost în fața unei cafele. Și eu la fel. Doar Marc, de la înălțimea celor opt anișori ai lui, sfârșea prin a ceda, ieșind în ploaia care răpăia. Cu tricoul turcesc cu Didier Six, prea mare, tras pe deasupra hainei de ploaie maro. Ud leoarcă, aproape transparent.
La fel de transparent ca Dundar Siz, izolat pe extrema stângă în stadionul Parc des Princes.
Vă ostenesc poate cu șuvoiul meu de amintiri. Înțeleg. Vă interesează investigația și atât... Doar investigația. Ajung, ajung și acolo. Nu renunțaserăm, în pofida a tot. Veți vedea, nu veți fi dezamăgiți. La 22 decembrie 1987, ca în fiecare an, m-am dus în pelerinajul meu pe Mont Terrible. Am sosit spre seară pe malurile râului Doubs pentru a-mi lăsa bagajele. Aveam deja obișnuințele mele de holtei bătrân.
„Haide cu mine, Mustață!”
Trăgea de noi cu mânuța. Picături de ploaie i se scurgeau încă de pe impermeabil. Nazim izbucnea în hohote puternice de râs, dar rămânea la adăpost în fața unei cafele. Și eu la fel. Doar Marc, de la înălțimea celor opt anișori ai lui, sfârșea prin a ceda, ieșind în ploaia care răpăia. Cu tricoul turcesc cu Didier Six, prea mare, tras pe deasupra hainei de ploaie maro. Ud leoarcă, aproape transparent.
La fel de transparent ca Dundar Siz, izolat pe extrema stângă în stadionul Parc des Princes.
Vă ostenesc poate cu șuvoiul meu de amintiri. Înțeleg. Vă interesează investigația și atât... Doar investigația. Ajung, ajung și acolo. Nu renunțaserăm, în pofida a tot. Veți vedea, nu veți fi dezamăgiți. La 22 decembrie 1987, ca în fiecare an, m-am dus în pelerinajul meu pe Mont Terrible. Am sosit spre seară pe malurile râului Doubs pentru a-mi lăsa bagajele. Aveam deja obișnuințele mele de holtei bătrân.
Patroana, Monique Genevez, o femeie cam voinică și adorabilă, cu accent de Franche-Comte atât de puternic, că-mi amintea de cel din Quebec, îmi rezerva întotdeauna aceeași cameră, numărul 12, cu vedere spre Mont Terrible, și-mi lăsa la maturat cu cel puțin o lună mai devreme brânza moale cancoillotte pe care mi-o servea cu un vin de Arbois. Investigația se împotmolea, deja îmi adânceam nevroza... Aveam tot dreptul la câteva compensații.
În ziua aceea, deci, Monique, care mă pândea la capătul drumului, nu mi-a lăsat timp nici măcar să-mi parchez mașina:
- Domnule Grand-Duc, vă caută cineva!
Am privit-o surprins. Femeia a insistat:
- E-aici de două ore. A telefonat de mai multe ori luna trecută, voia să vină să vă vadă, i-am spus că veți sosi ca-n fiecare an, pe 22 decembrie, după-amiaza... Cred că are legătură cu investigația dumneavoastră.
Monique cotcodăcise în fața mea ca Miss Moneypenny în fața lui James Bond.
Uimit, surescitat, am intrat rapid în salon. Un bărbat care se ținea bine pentru cei cincizeci de ani ai săi, cu o haină lungă și întunecată de iarnă, mă aștepta citind anunțuri legate de regiune. S-a ridicat să mă întâmpine.
- Augustin Pelletier. De luni întregi doresc să vă întâlnesc, domnule Grand-Duc. Am dat din întâmplare peste anunțurile dumneavoastră la mica publicitate, în L’Est républicain. Credeam că toată investigația despre accidentul de pe Mont Terrible s-a încheiat de multă vreme... Dar, pe cât se pare, mai căutați. Poate mă puteți ajuta...
Mă așteptam mai degrabă la contrariu. La ajutor din partea lui, dar treacă-meargă... Augustin Pelletier îmi făcea impresia unui om echilibrat, gen cadru de conducere într-o întreprindere, hotărât, precis, cu simțul responsabilității.
În ziua aceea, deci, Monique, care mă pândea la capătul drumului, nu mi-a lăsat timp nici măcar să-mi parchez mașina:
- Domnule Grand-Duc, vă caută cineva!
Am privit-o surprins. Femeia a insistat:
- E-aici de două ore. A telefonat de mai multe ori luna trecută, voia să vină să vă vadă, i-am spus că veți sosi ca-n fiecare an, pe 22 decembrie, după-amiaza... Cred că are legătură cu investigația dumneavoastră.
Monique cotcodăcise în fața mea ca Miss Moneypenny în fața lui James Bond.
Uimit, surescitat, am intrat rapid în salon. Un bărbat care se ținea bine pentru cei cincizeci de ani ai săi, cu o haină lungă și întunecată de iarnă, mă aștepta citind anunțuri legate de regiune. S-a ridicat să mă întâmpine.
- Augustin Pelletier. De luni întregi doresc să vă întâlnesc, domnule Grand-Duc. Am dat din întâmplare peste anunțurile dumneavoastră la mica publicitate, în L’Est républicain. Credeam că toată investigația despre accidentul de pe Mont Terrible s-a încheiat de multă vreme... Dar, pe cât se pare, mai căutați. Poate mă puteți ajuta...
Mă așteptam mai degrabă la contrariu. La ajutor din partea lui, dar treacă-meargă... Augustin Pelletier îmi făcea impresia unui om echilibrat, gen cadru de conducere într-o întreprindere, hotărât, precis, cu simțul responsabilității.
Nu un fabulator.
M-am așezat alături de el, în holul pensiunii. De la fereastră, se putea admira toată linia crestelor, inclusiv Mont Terrible, încă neacoperit de zăpadă anul acela.
- Voi face tot ce-mi va sta în putință, domnule Pelletier. Mă surprindeți...
- E o poveste veche, domnule Grand-Duc. O voi scurta cât mai mult. Sunt în căutarea fratelui meu, Georges, Georges Pelletier.A dispărut de mai mulți ani. Ultima dată când am aflat despre el a fost în decembrie 1980. Pe vremea aceea, trăia ca un pustnic pe Mont Terrible, într-o colibă mică, nu foarte departe de locul în care s-a prăbușit avionul Airbus.
2 octombrie 1998, ora 15.09
Marc își ridică ochii. Literele luminoase ale panoului de afișaj se amestecară ca literele unui joc de scrabble electronic.
Paris-Caen. Peron 23.
O bună parte din mulțime, până atunci încremenită în sala pașilor pierduți, se zori către strâmtul peron 23, ca tot atâtea grăunțe colorate vărsate prin gâtul unei clepsidre. Marc învățase că-și puteau găsi loc peste o mie de persoane într-un tren.
Populația medie a unei capitale de canton... Deloc uimitoare, atunci, mulțimea din sala pașilor pierduți: două sau trei trenuri anunțate cu întârziere însemnau mai multe mii de călători în picioare, pe peroane...
Printre care și cei de pe ruta Paris-Rouen, a căror linie nu era încă indicată.
Marc se uită la telefon, trebuia să continue cu apelurile la clinici, să-și urmeze singura pistă pentru a o regăsi pe Lylie, oricât de infimă ar fi fost aceasta. Mâna îi șovăi între telefon și caietul verde, dar curiozitatea se dovedi mai puternică. Își putea acorda câteva minute pentru a mai citi niște pagini. Oare Grand-Duc chiar găsise un martor al prăbușirii de pe Mont Terrible?
M-am așezat alături de el, în holul pensiunii. De la fereastră, se putea admira toată linia crestelor, inclusiv Mont Terrible, încă neacoperit de zăpadă anul acela.
- Voi face tot ce-mi va sta în putință, domnule Pelletier. Mă surprindeți...
- E o poveste veche, domnule Grand-Duc. O voi scurta cât mai mult. Sunt în căutarea fratelui meu, Georges, Georges Pelletier.A dispărut de mai mulți ani. Ultima dată când am aflat despre el a fost în decembrie 1980. Pe vremea aceea, trăia ca un pustnic pe Mont Terrible, într-o colibă mică, nu foarte departe de locul în care s-a prăbușit avionul Airbus.
34
2 octombrie 1998, ora 15.09
Marc își ridică ochii. Literele luminoase ale panoului de afișaj se amestecară ca literele unui joc de scrabble electronic.
Paris-Caen. Peron 23.
O bună parte din mulțime, până atunci încremenită în sala pașilor pierduți, se zori către strâmtul peron 23, ca tot atâtea grăunțe colorate vărsate prin gâtul unei clepsidre. Marc învățase că-și puteau găsi loc peste o mie de persoane într-un tren.
Populația medie a unei capitale de canton... Deloc uimitoare, atunci, mulțimea din sala pașilor pierduți: două sau trei trenuri anunțate cu întârziere însemnau mai multe mii de călători în picioare, pe peroane...
Printre care și cei de pe ruta Paris-Rouen, a căror linie nu era încă indicată.
Marc se uită la telefon, trebuia să continue cu apelurile la clinici, să-și urmeze singura pistă pentru a o regăsi pe Lylie, oricât de infimă ar fi fost aceasta. Mâna îi șovăi între telefon și caietul verde, dar curiozitatea se dovedi mai puternică. Își putea acorda câteva minute pentru a mai citi niște pagini. Oare Grand-Duc chiar găsise un martor al prăbușirii de pe Mont Terrible?
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Norii veneau din Elveția. Ceva destul de rar. După ani de experiență, începeam să am idee despre clima locală din Haut-Jura.
- Georges este fratele meu mai mic, a explicat Augustin Pelletier. A fost întotdeauna mai fragil decât mine. O personalitate complicată. Eram foarte diferiți. Când a început să fugă de-acasă, la Besancon, încă nu împlinise paisprezece ani. O ardea cu găștile de cartier. Polițiștii îl aduceau acasă la părinții noștri. Pe urmă, Georges a stat doi ani într-o instituție specializată, fără folos.
Băteam ușor cu palmele în brațele fotoliului. Ce-avea să-i mai îndruge Augustin ăsta?
- Ajung și la episodul de pe Mont Terrible, domnule Grand-Duc, a zis Augustin, care probabil își dăduse seama că eram nerăbdător. Nu vă temeți. La șaisprezece ani, Georges a plecat definitiv de-acasă. Nu e cazul să vă desenez. Dormea pe străzi. Alcool. Droguri.Făcea și nițel trafic. Nimic foarte rău. Devenise pur și simplu boschetar. Acum se zice om al străzii, persoană fără adăpost. Era cunoscut în Besançon, împreună cu alți câțiva. Părinții mei au renunțat. Și eu la fel, pe vremea aceea aveam slujbă, nevastă care nu mai voia s-audă de el, vă puteți închipui cum vine asta, nu, domnule Grand-Duc? Nu-i ușor să inviți un junky la cina din ajunul Crăciunului...
Degetele mele continuau să danseze pe brațele fotoliului, dar Augustin nu le mai dădea atenție, sau așa părea.
- Mă descurcam cum puteam, a continuat el. Păstram un fel de legătură indirectă, prin serviciile sociale și prin intermediul poliției. Georges nu voia să fie ajutat. De fiecare dată când îi întinseserăm o mână, îmi dăduse peste ea, sau ceva de genul, dacă înțelegeți ce vreau să zic...
Înțelegeam. Și nici că-mi păsa. I-am arătat-o. Mai scurteaz-o, Augustin.
- Imediat, domnule Grand-Duc. Mai aveam unele vești de la Georges, cu perioade mai mult sau mai puțin lungi în care-i pierdeam urma. Un an sau doi, cel mult. În mai 1980, i-am pierdut urma definitiv. Georges avea atunci patruzeci și doi de ani, dar părea cu cel puțin cincisprezece ani mai bătrân. Nu mai am nicio veste de la el de aproape opt ani.
Norii veneau din Elveția. Ceva destul de rar. După ani de experiență, începeam să am idee despre clima locală din Haut-Jura.
- Georges este fratele meu mai mic, a explicat Augustin Pelletier. A fost întotdeauna mai fragil decât mine. O personalitate complicată. Eram foarte diferiți. Când a început să fugă de-acasă, la Besancon, încă nu împlinise paisprezece ani. O ardea cu găștile de cartier. Polițiștii îl aduceau acasă la părinții noștri. Pe urmă, Georges a stat doi ani într-o instituție specializată, fără folos.
Băteam ușor cu palmele în brațele fotoliului. Ce-avea să-i mai îndruge Augustin ăsta?
- Ajung și la episodul de pe Mont Terrible, domnule Grand-Duc, a zis Augustin, care probabil își dăduse seama că eram nerăbdător. Nu vă temeți. La șaisprezece ani, Georges a plecat definitiv de-acasă. Nu e cazul să vă desenez. Dormea pe străzi. Alcool. Droguri.Făcea și nițel trafic. Nimic foarte rău. Devenise pur și simplu boschetar. Acum se zice om al străzii, persoană fără adăpost. Era cunoscut în Besançon, împreună cu alți câțiva. Părinții mei au renunțat. Și eu la fel, pe vremea aceea aveam slujbă, nevastă care nu mai voia s-audă de el, vă puteți închipui cum vine asta, nu, domnule Grand-Duc? Nu-i ușor să inviți un junky la cina din ajunul Crăciunului...
Degetele mele continuau să danseze pe brațele fotoliului, dar Augustin nu le mai dădea atenție, sau așa părea.
- Mă descurcam cum puteam, a continuat el. Păstram un fel de legătură indirectă, prin serviciile sociale și prin intermediul poliției. Georges nu voia să fie ajutat. De fiecare dată când îi întinseserăm o mână, îmi dăduse peste ea, sau ceva de genul, dacă înțelegeți ce vreau să zic...
Înțelegeam. Și nici că-mi păsa. I-am arătat-o. Mai scurteaz-o, Augustin.
- Imediat, domnule Grand-Duc. Mai aveam unele vești de la Georges, cu perioade mai mult sau mai puțin lungi în care-i pierdeam urma. Un an sau doi, cel mult. În mai 1980, i-am pierdut urma definitiv. Georges avea atunci patruzeci și doi de ani, dar părea cu cel puțin cincisprezece ani mai bătrân. Nu mai am nicio veste de la el de aproape opt ani.
..........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu