..........................................................
4-6
Nu mai rezistam.
Norii albi, elvețieni, se agățau de linia crestelor, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu Mont Terrible.
- Domnule Pelletier... Care-i legătura cu mine? Care-i legătura cu ziua de 23 decembrie, cu accidentul?
- Ajung și acolo. Imediat. Eram groaznic de neliniștit. Nici nu vă puteți închipui. Nicio veste. I-am întrebat de el și pe ceilalți boschetari din Besancon. N-a fost ușor... Dar bine, vă scutesc de detalii, au sfârșit prin a-mi scăpa că Georges plecase să se pună la adăpost. Se săturase de viața pe stradă. Mai ales că erau o droaie de tipi prin Besançon care căutau să-l înghesuie. Pentru trafic, înțelegeți. Dar și tipi din poliție, înțelegeți?
Înțelegeam...
- Mi-au spus că ultima oară când le dăduse de veste, trăia într-o colibă în natură, pe munte, la granița elvețiană. În locul numit Mont Terrible. Se vorbise mult despre el la vremea aceea, din cauza accidentului... Iată, de-atunci n-am mai aflat nimic despre fratele meu. Au trecut mai bine de șapte ani. Am cercetat luni întregi. În zadar. Între timp, mi-am cam abandonat căutările, ca și speranța de a-l revedea într-o bună zi. Soția n-a suferit, vă dați seama. Dar când am citit anunțul dumneavoastră, după atâția ani, am avut un șoc! Mi-am spus: De ce nu? Dacă există cineva care continuă să cerceteze ce s-a petrecut acolo sus, în noaptea aceea, poate că indirect i-a putut da de urmă fratelui meu...
Augustin își isprăvise tirada! Mâinile mi se agățau de brațele fotoliului ca ale unui căpitan de cârma corabiei sale cu trei catarge.
- Domnule Pelletier... Care-i legătura cu mine? Care-i legătura cu ziua de 23 decembrie, cu accidentul?
- Ajung și acolo. Imediat. Eram groaznic de neliniștit. Nici nu vă puteți închipui. Nicio veste. I-am întrebat de el și pe ceilalți boschetari din Besancon. N-a fost ușor... Dar bine, vă scutesc de detalii, au sfârșit prin a-mi scăpa că Georges plecase să se pună la adăpost. Se săturase de viața pe stradă. Mai ales că erau o droaie de tipi prin Besançon care căutau să-l înghesuie. Pentru trafic, înțelegeți. Dar și tipi din poliție, înțelegeți?
Înțelegeam...
- Mi-au spus că ultima oară când le dăduse de veste, trăia într-o colibă în natură, pe munte, la granița elvețiană. În locul numit Mont Terrible. Se vorbise mult despre el la vremea aceea, din cauza accidentului... Iată, de-atunci n-am mai aflat nimic despre fratele meu. Au trecut mai bine de șapte ani. Am cercetat luni întregi. În zadar. Între timp, mi-am cam abandonat căutările, ca și speranța de a-l revedea într-o bună zi. Soția n-a suferit, vă dați seama. Dar când am citit anunțul dumneavoastră, după atâția ani, am avut un șoc! Mi-am spus: De ce nu? Dacă există cineva care continuă să cerceteze ce s-a petrecut acolo sus, în noaptea aceea, poate că indirect i-a putut da de urmă fratelui meu...
Augustin își isprăvise tirada! Mâinile mi se agățau de brațele fotoliului ca ale unui căpitan de cârma corabiei sale cu trei catarge.
Ochii mei au căutat orizontul îndepărtat prin geam, crestele rotunjite, acolo sus, acum pierdute în ceață. Și dacă acest Georges dormea în faimoasa colibă, în noaptea dintre 22 și 23 decembrie1980? Și dacă acest Georges era ceea ce nu speraserăm niciodată, și nici măcar nu căutaserăm, în șapte ani de investigație?
Un martor!
Un martor direct al catastrofei. Și dacă Georges fusese cel dintâi pe scena dramei? Și dacă Georges găsise, cel dintâi, alături de copila scăpată ca prin minune, faimoasa brățărică a lui Lyse-Rose? Și dacă Georges săpase acel mormânt?
Întrebările au început să curgă de la sine:
- Georges avea un câine?
Augustin m-a privit aiurit.
„Revino-ți, Augustin”, aproape că i-am zis. „De șape ani trudesc la cazul ăsta!”
- Păi... da. O corcitură maro, cu labele scurte. De ce?
Îmi luam deja notițe pe spatele unui prospect pus în fața mea.
- Și ce fuma, ce țigări, vreau să zic, fratele dumneavoastră?
- Gitanes, cred... Dar nu sunt sigur.
- Ce număr purta la pantof?
- Aș spune 43 sau 44.
- Ce marcă de bere bea?
- Bere? Păi... Habar nu am... Chiar nu știu...
Augustin părea că pierde șirul. A oprit jocul:
- Dar... Domnule Grand-Duc, de ce toate aceste întrebări? L-ați găsit pe Georges? Mort? Asta este? I-ați găsit corpul?...
Calmează-te, Augustin!
Monique Genevez, impecabilă în rolul ei de gazdă, ne-a adus ceai și biscuiți, gen Spéculoos, dar în versiunea din Jura, mai tari și mai lungi. Augustin nu s-a atins de nimic. Ronțăind cât pentru doi, i-am povestit totul, descoperirea mea din anul precedent.Coliba, chiștoacele, mormântul... Augustin Pelletier a fost aproape dezamăgit, nu descoperiserăm nicio urmă concretă a fratelui său...
Un martor!
Un martor direct al catastrofei. Și dacă Georges fusese cel dintâi pe scena dramei? Și dacă Georges găsise, cel dintâi, alături de copila scăpată ca prin minune, faimoasa brățărică a lui Lyse-Rose? Și dacă Georges săpase acel mormânt?
Întrebările au început să curgă de la sine:
- Georges avea un câine?
Augustin m-a privit aiurit.
„Revino-ți, Augustin”, aproape că i-am zis. „De șape ani trudesc la cazul ăsta!”
- Păi... da. O corcitură maro, cu labele scurte. De ce?
Îmi luam deja notițe pe spatele unui prospect pus în fața mea.
- Și ce fuma, ce țigări, vreau să zic, fratele dumneavoastră?
- Gitanes, cred... Dar nu sunt sigur.
- Ce număr purta la pantof?
- Aș spune 43 sau 44.
- Ce marcă de bere bea?
- Bere? Păi... Habar nu am... Chiar nu știu...
Augustin părea că pierde șirul. A oprit jocul:
- Dar... Domnule Grand-Duc, de ce toate aceste întrebări? L-ați găsit pe Georges? Mort? Asta este? I-ați găsit corpul?...
Calmează-te, Augustin!
Monique Genevez, impecabilă în rolul ei de gazdă, ne-a adus ceai și biscuiți, gen Spéculoos, dar în versiunea din Jura, mai tari și mai lungi. Augustin nu s-a atins de nimic. Ronțăind cât pentru doi, i-am povestit totul, descoperirea mea din anul precedent.Coliba, chiștoacele, mormântul... Augustin Pelletier a fost aproape dezamăgit, nu descoperiserăm nicio urmă concretă a fratelui său...
L-am liniștit, în timp ce-mi înmuiam biscuiții în ceaiul fierbinte. Nu putea să afirm că-i voi regăsi fratele, pe Georges, cu atât mai puțin că-l voi regăsi în viață, dar l-am asigurat că aveam să-mi consacru întreaga energie acestui scop în lunile următoare. Nu mințeam. Aveam să-i suflu în ceafă singurului meu martor potențial! Augustin făcuse bine să vină din Besancon, câștigase un detectiv privat, cu normă întreagă, pe urmele fratelui său, cu toate cheltuielile plătite de Mathilde de Carville. Și nu pe cel mai puțin determinat. Mi-a lăsat cartea lui de vizită. Era responsabil cu clientela la Societatea generală în Besancon. I-am promis încă odată că voi face tot ce-mi va sta în putință.
În noaptea aceea, n-am dormit decât câteva ore. Un pic din cauza surescitării, mai mult din cauza sticlei de vin de Arbois pe care o băuserăm seara pentru a sărbători noutatea din ajun, urmată de câteva pahare de vin licoros pentru a marca evenimentul. Gazda mea avea unul excelent.
A doua zi de dimineață, cu noaptea-n cap, am plecat echipat până sus, la umeri.
Cazma, greblă, sită... Eram hotărât să mă joc de-a jefuitorii de morminte pentru a verifica dacă într-adevăr corcitura maro cu labe scurte a lui Georges fusese îngropată alături de colibă. Aveam și saci etanși și eprubete, ultimul răcnet al poliției științifice, pentru a îndesa în ele chiștoacele, cutiile de bere din colibă, pentru a verifica identitatea ultimilor ocupanți.
În noaptea aceea, n-am dormit decât câteva ore. Un pic din cauza surescitării, mai mult din cauza sticlei de vin de Arbois pe care o băuserăm seara pentru a sărbători noutatea din ajun, urmată de câteva pahare de vin licoros pentru a marca evenimentul. Gazda mea avea unul excelent.
A doua zi de dimineață, cu noaptea-n cap, am plecat echipat până sus, la umeri.
Cazma, greblă, sită... Eram hotărât să mă joc de-a jefuitorii de morminte pentru a verifica dacă într-adevăr corcitura maro cu labe scurte a lui Georges fusese îngropată alături de colibă. Aveam și saci etanși și eprubete, ultimul răcnet al poliției științifice, pentru a îndesa în ele chiștoacele, cutiile de bere din colibă, pentru a verifica identitatea ultimilor ocupanți.
Duceam în rucsac aproape cincisprezece kile. Când am trecut prin fața Casei Parcului Natural regional din Haut-Jura, după cotul râului Doubs, inginerul Gregory Morez mi-a făcut semn cu mâna. S-a amuzat de harnașamentul meu:
- Dacă vrei să faci alpinism la opt mii de metri, ai greșit drumul...
Gregory... în afara câtorva vizite rare ale unor grupuri de elevi, inginerul probabil că-și petrecea întreaga zi agățând stagiarele de la recepție. Cel puțin asta era impresia pe care o lăsa. Ticălosul părea tot mai chipeș cu fiecare an, cu coama lui care încărunțea, sare și piper, în timp ce stagiarele aveau exact aceeași vârstă în fiecare nou an. A lăsat-o baltă pe o blondină drăguță foc care-l sorbea din priviri și mi-a spus:
- Haide, Credule, mi-e milă de tine, te iau în 4 x 4. Va trebui să faci pe jos ultimii kilometri, dar partea cea mai grea va fi trecut deja. Julie, mă întorc în douăzeci de minute, nu te miști de-aici dacă vrei să afli urmarea la ce mi s-a-ntâmplat în noaptea aceea pe Spitzberg...
Inginerul m-a lăsat la capătul drumului de pământ, mi-a făcut cu ochiul și s-a întors să-și vrăjească blonda. Îl întrebaserăm pe drum, nu auzise niciodată despre vreun Georges Pelletier. Logic, toate astea erau de-acum mai bine de șapte ani...
În timp ce mergeam, încercam să-mi organizez amintirile vechi de un an, ploaia rece, lumina lanternei, pietrele îngrămădite peste mormânt. Am regăsit fără greutate coliba. Eram leoarcă de transpirație. Vremea nu putea fi mai diferită de cea de anul trecut.Un soare frumos de iarnă inunda piscul muntelui și aurea vârfurile brazilor, ca un fel de vară indiană care se retrăgea în ritm elvețian. Mai c-ar fi scos capul din iarbă părăluțele, narcisele și gențianele.
Surescitarea punea stăpânire pe mine, ca la primul filaj. Nu mi se mai întâmplase de foarte multă vreme în decursul acestei investigații. Am început cu coliba. Nimic nu părea să se fi clintit.Existau de altfel toate șansele ca, de anul trecut, nimeni altcineva în afară de mine să nu fi intrat în acel refugiu de la capătul lumii.
- Dacă vrei să faci alpinism la opt mii de metri, ai greșit drumul...
Gregory... în afara câtorva vizite rare ale unor grupuri de elevi, inginerul probabil că-și petrecea întreaga zi agățând stagiarele de la recepție. Cel puțin asta era impresia pe care o lăsa. Ticălosul părea tot mai chipeș cu fiecare an, cu coama lui care încărunțea, sare și piper, în timp ce stagiarele aveau exact aceeași vârstă în fiecare nou an. A lăsat-o baltă pe o blondină drăguță foc care-l sorbea din priviri și mi-a spus:
- Haide, Credule, mi-e milă de tine, te iau în 4 x 4. Va trebui să faci pe jos ultimii kilometri, dar partea cea mai grea va fi trecut deja. Julie, mă întorc în douăzeci de minute, nu te miști de-aici dacă vrei să afli urmarea la ce mi s-a-ntâmplat în noaptea aceea pe Spitzberg...
Inginerul m-a lăsat la capătul drumului de pământ, mi-a făcut cu ochiul și s-a întors să-și vrăjească blonda. Îl întrebaserăm pe drum, nu auzise niciodată despre vreun Georges Pelletier. Logic, toate astea erau de-acum mai bine de șapte ani...
În timp ce mergeam, încercam să-mi organizez amintirile vechi de un an, ploaia rece, lumina lanternei, pietrele îngrămădite peste mormânt. Am regăsit fără greutate coliba. Eram leoarcă de transpirație. Vremea nu putea fi mai diferită de cea de anul trecut.Un soare frumos de iarnă inunda piscul muntelui și aurea vârfurile brazilor, ca un fel de vară indiană care se retrăgea în ritm elvețian. Mai c-ar fi scos capul din iarbă părăluțele, narcisele și gențianele.
Surescitarea punea stăpânire pe mine, ca la primul filaj. Nu mi se mai întâmplase de foarte multă vreme în decursul acestei investigații. Am început cu coliba. Nimic nu părea să se fi clintit.Existau de altfel toate șansele ca, de anul trecut, nimeni altcineva în afară de mine să nu fi intrat în acel refugiu de la capătul lumii.
Minuțios, cu mănuși, am cules diverse eșantioane din gunoaiele împrăștiate pe jos. Am râcâit puțin pentru a dezgropa diverse obiecte înfipte în lut.
Chiștoace, cutii de bere, ambalaje.
Toate era posibil să servească pentru a-i da de urmă lui Georges Pelletier, chiar dacă foarte probabil părăsise locurile de o bună bucată de vreme.
Am ieșit din colibă. Partea cea mai dificilă mă aștepta. Mormântul. Am ajuns în fața îngrămădirii de pietre. Crucea mică din lemn era încă pe poziție. La poalele ei, iasomia din ghiveci se ofilise. Nimeni nu venise deci să aibă grijă de floarea de la mormânt în ultimul an. De ce? Dar de ce să fi pus o floare în toți anii trecuți, nu și în ultimul?
Chiștoace, cutii de bere, ambalaje.
Toate era posibil să servească pentru a-i da de urmă lui Georges Pelletier, chiar dacă foarte probabil părăsise locurile de o bună bucată de vreme.
Am ieșit din colibă. Partea cea mai dificilă mă aștepta. Mormântul. Am ajuns în fața îngrămădirii de pietre. Crucea mică din lemn era încă pe poziție. La poalele ei, iasomia din ghiveci se ofilise. Nimeni nu venise deci să aibă grijă de floarea de la mormânt în ultimul an. De ce? Dar de ce să fi pus o floare în toți anii trecuți, nu și în ultimul?
Era foarte cald, îmi scoseserăm puloverul și rămăseserăm în cămașă, și cu toate acestea transpiram. Vântul răcoros al dimineții se mulțumea cu puțin, sufla peste creștetele pinilor înalți. Ca în cântec.
M-am aplecat în fața dreptunghiului de pietre.
Un detaliu straniu m-a alertat. O impresie bizară, tenace:pietrele nu mai erau aranjate în același fel ca data trecută! Fuseseră deplasate.
Am încercat să fac apel la rațiune. Cum puteam avea o astfel de certitudine?
Observaserăm acele pietre cu un an înainte, noaptea, pe ploaie, le răscoliserăm la nimereală, la lumina lanternei...
Chiar dacă. Nu era doar o impresie. Cineva fusese aici! De un an îmi gravaserăm în memorie repere, chiar forma pietrelor, volumul, echilibrul lor, o imagine precisă, cu toate că nocturnă. Fără să mă laud, sunt destul de înzestrat pentru așa ceva, am o memorie vizuală care nu prea dă greș.
Credeți-mă pe cuvânt, totul era răvășit!
Cu-atât mai rău. N-aveam să aflu răspunsul la întrebările mele fără să mă murdăresc pe mâini. Am început să ridic pietrele cu o precauție infinită. Mi-a luat cam o jumătate de oră. Soarele radios împiedica scena să devină prea macabră.
M-am oprit de mai multe ori ca să beau apă.
După ce ultima pietricică a fost aruncată într-o parte, am continuat cu cazmaua, delicat. Toate astea pentru ce? Mă gândeam.Pentru a deshuma vreun hoit de câine!
Ce altceva puteam spera?Un bebeluș înmormântat în vârful Muntelui Terrible?
Am săpat, deci, timp de aproape o oră. Soarele călătorise către apus, iar umbra binefăcătoare a pinilor se întindea acum peste mormântul profanat. Gaura pe care o degajaserăm era adâncă, de peste un metru. Ridicaserăm crucea, săpaserăm și pe sub ea. Am continuat încă o jumătate de oră, cu încăpățânare.
În final... nimic!
Nici măcar un oscior de câine, de capră sau de iepure.
Nimic, când vă spun!
Mausoleul din piatră, crucea, plata ofilită fuseseră așezate doar peste o țărână neumblată. M-am prăbușit, epuizat, nimicit.Cheltuiserăm atâta energie, fără niciun rezultat. Am băut niște apă, în timp ce mă gândeam. Cămașa mi se murdărise de noroi. La umbră, transpirat leoarcă, îmi era acum puțin frig. Am făcut câțiva pași ca să mă încălzesc, continuând să mă gândesc, vorbind singur, discutând cu brazii... Brusc, mi-a venit să râd de prostia mea!
Nu! Bineînțeles, nu săpaserăm degeaba. Cel mai rău pentru mine, pentru investigația mea, ar fi fost, dimpotrivă, să găsesc un cadavru de animal îngropat.
Așa ar fi sfârșit într-o fundătură toată povestea asta cu mormântul. Dac-aș fi exhumat oasele corciturii lui Georges, ce-aș fi făcut după aceea? I-aș fi dus lui Augustin resturile câinelui fratelui său?
Dar un mormânt gol! Era ceva aproape nesperat, dacă mă gândeam bine. Acea gaură căscată îmi deschidea toate posibilitățile.M-am șters pe frunte, apoi am scos sendvișul cu brânză de prin partea locului pe care mi-l pregătise Monique. În fond, nu existau decât două explicații posibile...
Îți putea trece prin minte, mai întâi, că era vorba de un mormânt simbolic, ca acele cruci la care se depun flori de-a lungul șoselelor naționale, la curbe, chiar în locul în care un apropiat a murit într-un accident rutier. Avea sens... Familia uneia dintre victimele din avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris poate să fi dorit să facă un astfel de gest. Să vină aici, în pelerinaj. Să încropească un mormânt, gol, în lipsa unui cadavru... Orice familie a oricăreia dintre cele o sută șaizeci și opt de victime ar fi putut avea o astfel de reacție.
M-am aplecat în fața dreptunghiului de pietre.
Un detaliu straniu m-a alertat. O impresie bizară, tenace:pietrele nu mai erau aranjate în același fel ca data trecută! Fuseseră deplasate.
Am încercat să fac apel la rațiune. Cum puteam avea o astfel de certitudine?
Observaserăm acele pietre cu un an înainte, noaptea, pe ploaie, le răscoliserăm la nimereală, la lumina lanternei...
Chiar dacă. Nu era doar o impresie. Cineva fusese aici! De un an îmi gravaserăm în memorie repere, chiar forma pietrelor, volumul, echilibrul lor, o imagine precisă, cu toate că nocturnă. Fără să mă laud, sunt destul de înzestrat pentru așa ceva, am o memorie vizuală care nu prea dă greș.
Credeți-mă pe cuvânt, totul era răvășit!
Cu-atât mai rău. N-aveam să aflu răspunsul la întrebările mele fără să mă murdăresc pe mâini. Am început să ridic pietrele cu o precauție infinită. Mi-a luat cam o jumătate de oră. Soarele radios împiedica scena să devină prea macabră.
M-am oprit de mai multe ori ca să beau apă.
După ce ultima pietricică a fost aruncată într-o parte, am continuat cu cazmaua, delicat. Toate astea pentru ce? Mă gândeam.Pentru a deshuma vreun hoit de câine!
Ce altceva puteam spera?Un bebeluș înmormântat în vârful Muntelui Terrible?
Am săpat, deci, timp de aproape o oră. Soarele călătorise către apus, iar umbra binefăcătoare a pinilor se întindea acum peste mormântul profanat. Gaura pe care o degajaserăm era adâncă, de peste un metru. Ridicaserăm crucea, săpaserăm și pe sub ea. Am continuat încă o jumătate de oră, cu încăpățânare.
În final... nimic!
Nici măcar un oscior de câine, de capră sau de iepure.
Nimic, când vă spun!
Mausoleul din piatră, crucea, plata ofilită fuseseră așezate doar peste o țărână neumblată. M-am prăbușit, epuizat, nimicit.Cheltuiserăm atâta energie, fără niciun rezultat. Am băut niște apă, în timp ce mă gândeam. Cămașa mi se murdărise de noroi. La umbră, transpirat leoarcă, îmi era acum puțin frig. Am făcut câțiva pași ca să mă încălzesc, continuând să mă gândesc, vorbind singur, discutând cu brazii... Brusc, mi-a venit să râd de prostia mea!
Nu! Bineînțeles, nu săpaserăm degeaba. Cel mai rău pentru mine, pentru investigația mea, ar fi fost, dimpotrivă, să găsesc un cadavru de animal îngropat.
Așa ar fi sfârșit într-o fundătură toată povestea asta cu mormântul. Dac-aș fi exhumat oasele corciturii lui Georges, ce-aș fi făcut după aceea? I-aș fi dus lui Augustin resturile câinelui fratelui său?
Dar un mormânt gol! Era ceva aproape nesperat, dacă mă gândeam bine. Acea gaură căscată îmi deschidea toate posibilitățile.M-am șters pe frunte, apoi am scos sendvișul cu brânză de prin partea locului pe care mi-l pregătise Monique. În fond, nu existau decât două explicații posibile...
Îți putea trece prin minte, mai întâi, că era vorba de un mormânt simbolic, ca acele cruci la care se depun flori de-a lungul șoselelor naționale, la curbe, chiar în locul în care un apropiat a murit într-un accident rutier. Avea sens... Familia uneia dintre victimele din avionul Airbus 5403 Istanbul-Paris poate să fi dorit să facă un astfel de gest. Să vină aici, în pelerinaj. Să încropească un mormânt, gol, în lipsa unui cadavru... Orice familie a oricăreia dintre cele o sută șaizeci și opt de victime ar fi putut avea o astfel de reacție.
Dar atunci de ce aici, la doi kilometri, și nu chiar la locul dramei? De ce să sape acest mormânt dreptunghiular, exact de mărimea unui sugar? N-au existat decât doi sugari în Airbus...Cine înfipsese crucea în pământ, cine adunase pietrele, cine stropise iasomia galbenă în toți acești ani? Un membru al familiei Vitral? Al familiei de Carville? Care dintre ei? Când? De ce?
Rămânea cea de-a doua ipoteză. Existase un schelet sub pietre.Cineva, an de an, venea să cinstească ființa dispărută, să-i pună flori pe mormânt, discret, în secret. Dar în acest an, întorcându-se, misterioasa persoană constatase că mormântul fusese scotocit.Secretul fusese descoperit, sau risca să fie. După o astfel de logică, persoana nu avea atunci decât o soluție: să golească mormântul! Să dea pietrele la o parte, să dezgroape scheletul, să pună pietrele la loc...
Fiindcă pietrele fuseseră date la o parte, n-aveam nicio îndoială.
Această a doua ipoteză lăsa deschise la fel de multe întrebări ca prima. De ce să pună în scenă un astfel de ritual, de ce să-și ia astfel de precauții? Pentru un hoit de câine? Ce nebun putea acționa așa? Georges Pelletier?
Nu stătea în picioare!
M-am șters din nou pe frunte. Eram senin, calm. Noi întrebări, o oarecare relansare, în fond era tot ce așteptam de la această investigație. Aveam tot timpul din lume să-mi testez fiecare ipoteză.Am scotocit în rucsac și am scos sita pe care avuseserăm grijă s-o aduc cu mine. O sită din lemn și nailon, în genul celor de care încă se servesc căutătorii de aur în râuri și nisip. Aveam să trec prin ciur și prin dârmon grămada de pământ! Dacă rămăsese cea mai mică așchie de os, de câine, de sugar sau de diplodoc, aveam s-o găsesc.
Am petrecut acolo peste cinci ore, fără exagerare. Un arheolog n-ar fi avut răbdarea mea.
Recompensa pentru încăpățânare nu mi-a fost oferită decât la jumătatea după-amiezii. Îmi meritam din plin, la urma urmei, cei o sută de mii de franci pe an. În sita mea, după ce dăduserăm la o parte cea mai mică pietricică cu vârful degetului, după ce toată țărâna fusese transformată în praf, strălucea în soare o minusculă buclă aurită.
Zaua unei bijuterii.
Un oval de abia un milimetru pe doi.
Din aur.
- Vrei poza mea, tâmpitule?
Marc ridică ochii, cu gândurile încă pe vârful Muntelui Terrible, ca expulzat brusc dintr-un vis. Vacarmul gării contrasta cu liniștea din pădurea de pini unde îl dusese lectura.
Ca o bună parte a călătorilor din sala pașilor pierduți, Marc se întoarse către strigătul de dementă. Era vorba doar de un incident de gară banal: o fată isterică își înjura vecinul... Călătorii ridicară din umeri și-și pierdură interesul pentru scenă... Toți, mai puțin Marc.
Recunoscuse vocea feminină... Visul se preschimba în coșmar.La vreo treizeci de metri, în fața unui ghișeu, Malvina de Carville îl înjura pe un tip din spatele ei; bărbatul era cu cel puțin trei capete mai înalt decât ea. Nici urmă de îndoială. Și nici de întâmplare, doar de nebunie care se încăpățâna.
Îl urmărise.
2 octombrie 1998, ora 15.21
Motocicleta se opri pe strada Chauds-Soleils, chiar în față la Roseraie.
Motociclistul descălecă în viteză, își scoase casca, își ciufuli părul lung, ca pana corbului, și apăsă pe butonul interfonului.
- Da?
- O livrare pentru doamna de Carville. Curier special. Se pare că e ceva urgent. Vin direct de la sediu.
- Nu este disponibilă acum. Lăsați plicul în cutie...
- Trebuie să i-l înmânez personal.
- Atunci nu imediat. Nu poate fi deranjată încă vreo câteva minute. Puteți aștepta?
Motociclistul oftă:
- Nu prea, nu. Cine sunteți?
- Linda, infirmiera...
- Bun și-așa, spuse curierul, după un scurt moment de ezitare. Am încredere în dumneavoastră. Îi veți da plicul doamnei de Carville?
- Cred că voi fi în stare...
Motociclistul plecă, hlizindu-se:
- Ia spuneți-mi, Linda... Ce balamuc aici la voi! Ambulanțe, pompieri, polițai. Cu greu am reușit să trec de Marna. Au încolțit un ucigaș în serie sau ce?
- Aproape! Doar ce-au descoperit corpul unei femei în pădurea Coupvray, puțin mai la deal de casă. Împușcată, din câte-am înțeles, încă nu se știe dacă a fost glonțul rătăcit al unui vânător sau o crimă. Vă dați seama? O crimă. La Coupvray!
- Măcar se mai animă cartierul...
Linda recuperă plicul mare de hârtie kraft. Ezită s-o cheme pe Mathilde de Carville, care grădinărea în seră. Doamna de Carville detesta să fie deranjată când se ocupa de florile ei. Sera îi devenise capelă. Grădinăritul îi era comuniune, o clipă sacră pe care Linda nu-și dorea nicicum s-o profaneze. Cu atât mai rău. Plicul va aștepta întoarcerea patroanei. Linda îl puse alături de telefon, pe secreterul de lângă intrare.
Nu voia să-l lase pe Leonce de Carville singur prea multă vreme. Și mai ales nu voia să întârzie, mai avea să-i facă toaleta, să-i pună pijamaua, să-i dea să mănânce, să-i pună perfuziile...Dacă se mișca repede, pe la ora optsprezece putea fi liniștită. Leonce de Carville va fi curat, hrănit, culcat. Linda se va putea întoarce acasă la ea. Să-și ia în primire bebelușul, să profite un pic de timpul cu el...
Se apropie de Leonce de Carville și-i împinse scaunul cu rotile până în baie. Era momentul pe care îl detesta cel mai mult. Să-l lungească pe bătrân pe masă. La fel de practic ca purtatul unei saltele. Când izbuti, Linda răsuflă și apăsă pe butonul elevatorului.
Fiindcă pietrele fuseseră date la o parte, n-aveam nicio îndoială.
Această a doua ipoteză lăsa deschise la fel de multe întrebări ca prima. De ce să pună în scenă un astfel de ritual, de ce să-și ia astfel de precauții? Pentru un hoit de câine? Ce nebun putea acționa așa? Georges Pelletier?
Nu stătea în picioare!
M-am șters din nou pe frunte. Eram senin, calm. Noi întrebări, o oarecare relansare, în fond era tot ce așteptam de la această investigație. Aveam tot timpul din lume să-mi testez fiecare ipoteză.Am scotocit în rucsac și am scos sita pe care avuseserăm grijă s-o aduc cu mine. O sită din lemn și nailon, în genul celor de care încă se servesc căutătorii de aur în râuri și nisip. Aveam să trec prin ciur și prin dârmon grămada de pământ! Dacă rămăsese cea mai mică așchie de os, de câine, de sugar sau de diplodoc, aveam s-o găsesc.
Am petrecut acolo peste cinci ore, fără exagerare. Un arheolog n-ar fi avut răbdarea mea.
Recompensa pentru încăpățânare nu mi-a fost oferită decât la jumătatea după-amiezii. Îmi meritam din plin, la urma urmei, cei o sută de mii de franci pe an. În sita mea, după ce dăduserăm la o parte cea mai mică pietricică cu vârful degetului, după ce toată țărâna fusese transformată în praf, strălucea în soare o minusculă buclă aurită.
Zaua unei bijuterii.
Un oval de abia un milimetru pe doi.
Din aur.
- Vrei poza mea, tâmpitule?
Marc ridică ochii, cu gândurile încă pe vârful Muntelui Terrible, ca expulzat brusc dintr-un vis. Vacarmul gării contrasta cu liniștea din pădurea de pini unde îl dusese lectura.
Ca o bună parte a călătorilor din sala pașilor pierduți, Marc se întoarse către strigătul de dementă. Era vorba doar de un incident de gară banal: o fată isterică își înjura vecinul... Călătorii ridicară din umeri și-și pierdură interesul pentru scenă... Toți, mai puțin Marc.
Recunoscuse vocea feminină... Visul se preschimba în coșmar.La vreo treizeci de metri, în fața unui ghișeu, Malvina de Carville îl înjura pe un tip din spatele ei; bărbatul era cu cel puțin trei capete mai înalt decât ea. Nici urmă de îndoială. Și nici de întâmplare, doar de nebunie care se încăpățâna.
Îl urmărise.
35
2 octombrie 1998, ora 15.21
Motocicleta se opri pe strada Chauds-Soleils, chiar în față la Roseraie.
Motociclistul descălecă în viteză, își scoase casca, își ciufuli părul lung, ca pana corbului, și apăsă pe butonul interfonului.
- Da?
- O livrare pentru doamna de Carville. Curier special. Se pare că e ceva urgent. Vin direct de la sediu.
- Nu este disponibilă acum. Lăsați plicul în cutie...
- Trebuie să i-l înmânez personal.
- Atunci nu imediat. Nu poate fi deranjată încă vreo câteva minute. Puteți aștepta?
Motociclistul oftă:
- Nu prea, nu. Cine sunteți?
- Linda, infirmiera...
- Bun și-așa, spuse curierul, după un scurt moment de ezitare. Am încredere în dumneavoastră. Îi veți da plicul doamnei de Carville?
- Cred că voi fi în stare...
Motociclistul plecă, hlizindu-se:
- Ia spuneți-mi, Linda... Ce balamuc aici la voi! Ambulanțe, pompieri, polițai. Cu greu am reușit să trec de Marna. Au încolțit un ucigaș în serie sau ce?
- Aproape! Doar ce-au descoperit corpul unei femei în pădurea Coupvray, puțin mai la deal de casă. Împușcată, din câte-am înțeles, încă nu se știe dacă a fost glonțul rătăcit al unui vânător sau o crimă. Vă dați seama? O crimă. La Coupvray!
- Măcar se mai animă cartierul...
Linda recuperă plicul mare de hârtie kraft. Ezită s-o cheme pe Mathilde de Carville, care grădinărea în seră. Doamna de Carville detesta să fie deranjată când se ocupa de florile ei. Sera îi devenise capelă. Grădinăritul îi era comuniune, o clipă sacră pe care Linda nu-și dorea nicicum s-o profaneze. Cu atât mai rău. Plicul va aștepta întoarcerea patroanei. Linda îl puse alături de telefon, pe secreterul de lângă intrare.
Nu voia să-l lase pe Leonce de Carville singur prea multă vreme. Și mai ales nu voia să întârzie, mai avea să-i facă toaleta, să-i pună pijamaua, să-i dea să mănânce, să-i pună perfuziile...Dacă se mișca repede, pe la ora optsprezece putea fi liniștită. Leonce de Carville va fi curat, hrănit, culcat. Linda se va putea întoarce acasă la ea. Să-și ia în primire bebelușul, să profite un pic de timpul cu el...
Se apropie de Leonce de Carville și-i împinse scaunul cu rotile până în baie. Era momentul pe care îl detesta cel mai mult. Să-l lungească pe bătrân pe masă. La fel de practic ca purtatul unei saltele. Când izbuti, Linda răsuflă și apăsă pe butonul elevatorului.
Corpul se înălță la orizontală până la nivelul mijlocului ei. Toată sala de baie era automatizată, echipată cu materiale ultimul răcnet, la fel ca în orice spital. Ba chiar mai bune. Nimic de spus în această privință. Putea munci.
Mathilde de Carville îi punea la dispoziție mijloacele.
Linda începu să-l dezbrace pe infirm.
Când îl smucea ușor pentru a-i descheia nasturii, pentru a-i băga mâinile pe mâneci, Linda aproape avea impresia că bătrânul reacționa, ca și când intra în joc, ca și când o ajuta. Acum trei zile, Linda chiar crezuse că Leonce de Carville îi zâmbise. Voluntar. Știa că e imposibil. Cel puțin așa spuneau medicii. Infirmul era incapabil să recunoască un chip, o voce, un sunet, să-și amintească gesturile de la o zi la alta. Și-atunci, s-o ajute să-i bage brațul prin gaura mânecii...
Linda trase pantalonul de pânză de-a lungul picioarelor fleșcăite ale bătrânului.
Apoi slipul, murdar. Câteva frunze de arțar ce fuseseră lipite de țesătură căzură pe covorașul din baie.
Și dacă se înșelau! se gândi Linda.
De aproape șase ani deja de când se ocupa cu îngrijirea lui Leonce, două ore dimineața și trei după-amiaza, îi plăcea să se convingă că nu era doar un tub digestiv împins într-un scaun cu rotile, cum ai plimba un cărucior de cumpărături.
Linda dădu drumul la apă, potrivit de caldă; apoi săpuni îndelung mănușa de baie, până făcu spumă. Începea întotdeauna toaleta cu organele genitale, apoi cu partea inferioară a corpului. Linda era mamă de șapte luni de-acum. A micului Hugo. Era capabilă să diferențieze un zâmbet adevărat de unul reflex; să diferențieze o privire care înțelege de una pierdută în spatele unui văl.
Mănușa urca de-a lungul piciorului stâng. În fond, Lindei îi plăcea de Leonce, chiar dacă toată lumea din acea casă sinistră îl detesta. Soția lui. Propria lui nepoată, ciuma asta de Malvina. I se spuseseră atâtea lucruri rele despre Leonce de Carville. Că fusese un patron tiranic, capabil să arunce în stradă sute de muncitori cât ai zice pește, în Venezuela, în Nigeria, în Turcia. Un tip lipsit de scrupule. Un dur. Și ce? Puțin îi păsa. De șase ani, pentru ea, Leonce de Carville nu era decât un manechin de cauciuc. Un bătrân lipsit de apărare. O biată ființă plăpândă care n-o avea decât pe ea pentru a o proteja, pentru a o îngriji, pentru a-i oferi puțină atenție, puțină tandrețe. Ca bebelușul ei!
Se înțelegeau amândoi. Bătrânul și infirmiera. Cinci ore pe zi. Niciun medic din lume nu putea percepe legătura aceea. Cu atât mai puțin Mathilde și Malvina de Carville. Da, Léonce de Carville mai putea comunica. În felul lui...
O ușă se trânti!
Mâna înmănușată a Lindei se opri brusc pe burta moale a bătrânului. Era ușa de la intrare. Linda credea că totuși o închisese.Lăsă mănușa și merse până pe hol.
Nimeni. Doar un curent de aer. Se mai întâmpla, Roseraie era o clădire imensă cu peste zece camere de locuit și douăzeci de încăperi, în care exista întotdeauna cel puțin o ușă sau o fereastră deschisă. Linda se întoarse în baie. Leonce aștepta.
Gol. Avea nevoie de ea. La fel ca pe micul ei Hugo, nu trebuia să-l lase singur.
Mathilde de Carville îi punea la dispoziție mijloacele.
Linda începu să-l dezbrace pe infirm.
Când îl smucea ușor pentru a-i descheia nasturii, pentru a-i băga mâinile pe mâneci, Linda aproape avea impresia că bătrânul reacționa, ca și când intra în joc, ca și când o ajuta. Acum trei zile, Linda chiar crezuse că Leonce de Carville îi zâmbise. Voluntar. Știa că e imposibil. Cel puțin așa spuneau medicii. Infirmul era incapabil să recunoască un chip, o voce, un sunet, să-și amintească gesturile de la o zi la alta. Și-atunci, s-o ajute să-i bage brațul prin gaura mânecii...
Linda trase pantalonul de pânză de-a lungul picioarelor fleșcăite ale bătrânului.
Apoi slipul, murdar. Câteva frunze de arțar ce fuseseră lipite de țesătură căzură pe covorașul din baie.
Și dacă se înșelau! se gândi Linda.
De aproape șase ani deja de când se ocupa cu îngrijirea lui Leonce, două ore dimineața și trei după-amiaza, îi plăcea să se convingă că nu era doar un tub digestiv împins într-un scaun cu rotile, cum ai plimba un cărucior de cumpărături.
Linda dădu drumul la apă, potrivit de caldă; apoi săpuni îndelung mănușa de baie, până făcu spumă. Începea întotdeauna toaleta cu organele genitale, apoi cu partea inferioară a corpului. Linda era mamă de șapte luni de-acum. A micului Hugo. Era capabilă să diferențieze un zâmbet adevărat de unul reflex; să diferențieze o privire care înțelege de una pierdută în spatele unui văl.
Mănușa urca de-a lungul piciorului stâng. În fond, Lindei îi plăcea de Leonce, chiar dacă toată lumea din acea casă sinistră îl detesta. Soția lui. Propria lui nepoată, ciuma asta de Malvina. I se spuseseră atâtea lucruri rele despre Leonce de Carville. Că fusese un patron tiranic, capabil să arunce în stradă sute de muncitori cât ai zice pește, în Venezuela, în Nigeria, în Turcia. Un tip lipsit de scrupule. Un dur. Și ce? Puțin îi păsa. De șase ani, pentru ea, Leonce de Carville nu era decât un manechin de cauciuc. Un bătrân lipsit de apărare. O biată ființă plăpândă care n-o avea decât pe ea pentru a o proteja, pentru a o îngriji, pentru a-i oferi puțină atenție, puțină tandrețe. Ca bebelușul ei!
Se înțelegeau amândoi. Bătrânul și infirmiera. Cinci ore pe zi. Niciun medic din lume nu putea percepe legătura aceea. Cu atât mai puțin Mathilde și Malvina de Carville. Da, Léonce de Carville mai putea comunica. În felul lui...
O ușă se trânti!
Mâna înmănușată a Lindei se opri brusc pe burta moale a bătrânului. Era ușa de la intrare. Linda credea că totuși o închisese.Lăsă mănușa și merse până pe hol.
Nimeni. Doar un curent de aer. Se mai întâmpla, Roseraie era o clădire imensă cu peste zece camere de locuit și douăzeci de încăperi, în care exista întotdeauna cel puțin o ușă sau o fereastră deschisă. Linda se întoarse în baie. Leonce aștepta.
Gol. Avea nevoie de ea. La fel ca pe micul ei Hugo, nu trebuia să-l lase singur.
Linda comise o greșeală. Pierdută în gândurile ei despre Hugo și Leonce, nu dădu atenție unui amănunt. Nu privi pe secreter, lângă ușa de la intrare.
Plicul din hârtie kraft nu mai era acolo.
Linda răsuflă din nou. Isprăvise cu toaleta lui Leonce de Carville, îl îmbrăcase cu niște pantaloni și cu o bluză de pijama curate, ca în fiecare zi. Refuza să-i pună scutece pentru adulți, cum se proceda chiar în clinicile cele mai costisitoare. Cu atât mai rău, schimba pijamaua și cearșafurile în fiecare dimineață.
Linda îl așeză pe infirm în patul său ca de spital din camera lui, aflată chiar alături de baie. Fusese nevoie să fie spartă o nouă ușă ca să poată trece scaunul cu rotile. Și patul era cel mai bun produs de pe piață, cu comenzi integral electrice.
Nimic de spus. Din punct de vedere medical, Leonce de Carville o ducea mai bine aici decât în camera unui azil pentru persoane în vârstă, în reședințe în care bătrânii sunt îngrămădiți ca într-o groapă comună. Leonce de Carville, cel puțin, va avea dreptul de a muri în lux.Singur, dar în lux. Mathilde de Carville dormea la etaj de mai mulți ani deja.
Linda apucă perna de pene de pe pat și o puse pe scaunul cel mai apropiat.
Așeza perna asta mare și albă sub spinarea lui Leonce de Carville pentru a-l ridica și a-l rezema când îl hrănea ca pe copiii mici. Linda se uită la ceas. Va pune masa în mai puțin de o oră, de-acum.
Se asigură pentru ultima oară că trunchiul bătrânului era bine legat de patul de spital. Infirmul avea acum ochii larg deschiși, ficși, ca întotdeauna după toaletă, doar câteva bătăi din pleoape.Linda auzise vorbindu-se despre tipul paraplegic care scrisese o carte dictând literele, cuvintele și frazele doar din bătăi de pleoape.
Incredibil! Și dacă era la fel cu Leonce al ei? Și dacă, în pofida spuselor medicilor, creierul continua să-i lucreze, pe dinăuntru? Prizonier într-o carapace de bumbac.
Și dacă Leonce de Carville avea ceva să-i spună? Să-i povestească? Însă ea nu-i înțelegea modul de comunicare. Oare ce avea bătrânul în cap? Linda aflase că Leonce de Carville fusese un tip extraordinar. Un patron. Unul dintre cei mai mari. Plecat de la zero, acumulase o bogăție considerabilă, uzine în întreaga lume.
Comandase unui imperiu. Fusese faraonul din fruntea unei imense piramide. Ei îi revenea datoria de a-i întreține amintirea mumificată, de a-i îmbălsăma corpul.
Probabil pentru puterea lui fusese atât de detestat. Din invidie. Cei slabi se răzbunau pe el, acum că nu se mai putea apăra. Niște oameni slabi care totuși îi datorau totul. Domeniul Roseraie, de pildă.
Linda puse pe măsuța de la căpătâiul lui Leonce de Carville o mică stație de emisie-recepție, asemenea celor folosite pentru a auzi plânsetul unui bebeluș dintr-o altă cameră. Punea mereu cealaltă stație în bucătărie, în timp ce pregătea masa. Așa, se simțea liniștită. Dar și puțin ridicolă. Ce i se putea întâmpla infirmului cât timp ea era în bucătărie?
La ieșire, Linda îi aruncă bătrânului o ultimă privire: acesta stătea tot cu ochii larg deschiși.
Un geniu plecat de la zero. Revenit la punctul de plecare.
Umbra se strecură în tăcere pe la spatele Lindei, se ascunse între perete și scară.
Linda ar fi putut-o vedea dacă și-ar fi întors capul, doar un sfert de rotație. Tânăra merse drept în bucătărie.
Linda ținea să pregătească ea însăși masa lui Leonce de Carville. Fiertura lui. Își făcea o datorie de onoare din folosirea de produse proaspete. Legume, jambon, peste zece ingrediente pe care le cumpăra din piața de la Marne-la-Vallee, pe care le curăța, le tăia bucăți și le băga în mixer. Leonce de Carville scuipa jumătate din cât îi dădea și răhățea restul, dar Linda nu făcea rabat de la principiile ei. De o lună, în plus, gătea pentru doi. Făcea prea multă fiertură pentru Leonce, așa că din ea păstra jumătate pentru Hugo. Având în vedere ora la care se întorcea acasă, mai bine nici că se putea. Același meniu pentru bătrânul Leonce și pentru bebelușul Hugo. Linda era o fată organizată.
Linda răsuflă din nou. Isprăvise cu toaleta lui Leonce de Carville, îl îmbrăcase cu niște pantaloni și cu o bluză de pijama curate, ca în fiecare zi. Refuza să-i pună scutece pentru adulți, cum se proceda chiar în clinicile cele mai costisitoare. Cu atât mai rău, schimba pijamaua și cearșafurile în fiecare dimineață.
Linda îl așeză pe infirm în patul său ca de spital din camera lui, aflată chiar alături de baie. Fusese nevoie să fie spartă o nouă ușă ca să poată trece scaunul cu rotile. Și patul era cel mai bun produs de pe piață, cu comenzi integral electrice.
Nimic de spus. Din punct de vedere medical, Leonce de Carville o ducea mai bine aici decât în camera unui azil pentru persoane în vârstă, în reședințe în care bătrânii sunt îngrămădiți ca într-o groapă comună. Leonce de Carville, cel puțin, va avea dreptul de a muri în lux.Singur, dar în lux. Mathilde de Carville dormea la etaj de mai mulți ani deja.
Linda apucă perna de pene de pe pat și o puse pe scaunul cel mai apropiat.
Așeza perna asta mare și albă sub spinarea lui Leonce de Carville pentru a-l ridica și a-l rezema când îl hrănea ca pe copiii mici. Linda se uită la ceas. Va pune masa în mai puțin de o oră, de-acum.
Se asigură pentru ultima oară că trunchiul bătrânului era bine legat de patul de spital. Infirmul avea acum ochii larg deschiși, ficși, ca întotdeauna după toaletă, doar câteva bătăi din pleoape.Linda auzise vorbindu-se despre tipul paraplegic care scrisese o carte dictând literele, cuvintele și frazele doar din bătăi de pleoape.
Incredibil! Și dacă era la fel cu Leonce al ei? Și dacă, în pofida spuselor medicilor, creierul continua să-i lucreze, pe dinăuntru? Prizonier într-o carapace de bumbac.
Și dacă Leonce de Carville avea ceva să-i spună? Să-i povestească? Însă ea nu-i înțelegea modul de comunicare. Oare ce avea bătrânul în cap? Linda aflase că Leonce de Carville fusese un tip extraordinar. Un patron. Unul dintre cei mai mari. Plecat de la zero, acumulase o bogăție considerabilă, uzine în întreaga lume.
Comandase unui imperiu. Fusese faraonul din fruntea unei imense piramide. Ei îi revenea datoria de a-i întreține amintirea mumificată, de a-i îmbălsăma corpul.
Probabil pentru puterea lui fusese atât de detestat. Din invidie. Cei slabi se răzbunau pe el, acum că nu se mai putea apăra. Niște oameni slabi care totuși îi datorau totul. Domeniul Roseraie, de pildă.
Linda puse pe măsuța de la căpătâiul lui Leonce de Carville o mică stație de emisie-recepție, asemenea celor folosite pentru a auzi plânsetul unui bebeluș dintr-o altă cameră. Punea mereu cealaltă stație în bucătărie, în timp ce pregătea masa. Așa, se simțea liniștită. Dar și puțin ridicolă. Ce i se putea întâmpla infirmului cât timp ea era în bucătărie?
La ieșire, Linda îi aruncă bătrânului o ultimă privire: acesta stătea tot cu ochii larg deschiși.
Un geniu plecat de la zero. Revenit la punctul de plecare.
Umbra se strecură în tăcere pe la spatele Lindei, se ascunse între perete și scară.
Linda ar fi putut-o vedea dacă și-ar fi întors capul, doar un sfert de rotație. Tânăra merse drept în bucătărie.
Linda ținea să pregătească ea însăși masa lui Leonce de Carville. Fiertura lui. Își făcea o datorie de onoare din folosirea de produse proaspete. Legume, jambon, peste zece ingrediente pe care le cumpăra din piața de la Marne-la-Vallee, pe care le curăța, le tăia bucăți și le băga în mixer. Leonce de Carville scuipa jumătate din cât îi dădea și răhățea restul, dar Linda nu făcea rabat de la principiile ei. De o lună, în plus, gătea pentru doi. Făcea prea multă fiertură pentru Leonce, așa că din ea păstra jumătate pentru Hugo. Având în vedere ora la care se întorcea acasă, mai bine nici că se putea. Același meniu pentru bătrânul Leonce și pentru bebelușul Hugo. Linda era o fată organizată.
Nu-i spusese nimic lui Mathilde de Carville, dar capra bătrână doar n-avea s-o certe pentru două bucăți de praz, trei cartofi și o felie de jambon!
Linda puse stația de emisie-recepție pentru bebeluși alături de mixer și începu să curețe cei doi morcovi din fața ei.
Îi plăcea tăcerea aceea. O liniștea.
Umbra trecu prin fața ușii bucătăriei și o împinse pe cea de la camera lui Leonce de Carville. Intră în cameră, cu precauție. Linda nu auzise și nu văzuse nimic.
Infirmul privi țintă la silueta care înainta. Cu ochii larg deschiși. Împietriți de frică, de parcă i-ar fi ghicit intenția. Umbra șovăi. Privirea ațintită asupra ei părea ireală. Aproape amenințătoare. Șovăiala nu dură decât o clipită. Umbra înaintă. Nu resimțea nicio milă pentru acel trup inert lungit în fața ei. Doar ură și dispreț.
Umbra se apropie și mai mult, cu hotărâre. Observase perna pusă alături de pat.
Umbra zâmbi. Era soluția ideală. Rapidă.Tăcută. Umbra se îndreptă către scaun. Privirea infirmului n-o urmărise, el privea țintă, în continuare, cu ochii ieșiți din orbite, ușa deschisă. Umbra se simțea ceva mai liniștită. Frica ei nu era decât o iluzie. Infirmul n-o recunoscuse, nu mai recunoștea nimic, de altfel.
Linda puse stația de emisie-recepție pentru bebeluși alături de mixer și începu să curețe cei doi morcovi din fața ei.
Îi plăcea tăcerea aceea. O liniștea.
Umbra trecu prin fața ușii bucătăriei și o împinse pe cea de la camera lui Leonce de Carville. Intră în cameră, cu precauție. Linda nu auzise și nu văzuse nimic.
Infirmul privi țintă la silueta care înainta. Cu ochii larg deschiși. Împietriți de frică, de parcă i-ar fi ghicit intenția. Umbra șovăi. Privirea ațintită asupra ei părea ireală. Aproape amenințătoare. Șovăiala nu dură decât o clipită. Umbra înaintă. Nu resimțea nicio milă pentru acel trup inert lungit în fața ei. Doar ură și dispreț.
Umbra se apropie și mai mult, cu hotărâre. Observase perna pusă alături de pat.
Umbra zâmbi. Era soluția ideală. Rapidă.Tăcută. Umbra se îndreptă către scaun. Privirea infirmului n-o urmărise, el privea țintă, în continuare, cu ochii ieșiți din orbite, ușa deschisă. Umbra se simțea ceva mai liniștită. Frica ei nu era decât o iluzie. Infirmul n-o recunoscuse, nu mai recunoștea nimic, de altfel.
Sub picioarele ei, parchetul scârțâi ușor.
Vârful cuțitului Lindei rămase în aer. Infirmiera auzise un zgomot limpede în camera lui Leonce. Un scârțâit! Mașinal, fără măcar să lase cuțitul pe masa din bucătărie, Linda ieși pe hol și se îndreptă către camera infirmului. Doar nu se ridicase bătrânul!
Fără să vrea, strânse în palmă mânerul cuțitului. După-amiaza lua o întorsătură stranie. Mai întâi, crima din pădure. Polițaii, peste tot. Apoi curierul, plicul. Ușa trântită, mai devreme. Scârțâitul din camera unui neputincios, acum.
Vârful cuțitului Lindei rămase în aer. Infirmiera auzise un zgomot limpede în camera lui Leonce. Un scârțâit! Mașinal, fără măcar să lase cuțitul pe masa din bucătărie, Linda ieși pe hol și se îndreptă către camera infirmului. Doar nu se ridicase bătrânul!
Fără să vrea, strânse în palmă mânerul cuțitului. După-amiaza lua o întorsătură stranie. Mai întâi, crima din pădure. Polițaii, peste tot. Apoi curierul, plicul. Ușa trântită, mai devreme. Scârțâitul din camera unui neputincios, acum.
Linda întinse brațul. Cuțitul mătură spațiul de dinaintea ei.Brațul îi tremura.
Casa asta o speriase dintotdeauna, ca un conac bântuit din filme. Psycho și celelalte. De obicei, Linda se ferea să se gândească la asta, dar întotdeauna simțise acel disconfort. Abia se ținea pe picioare. Tremura toată.
Linda ținu lama cuțitului înaintea ei și intră în cameră. Privirea lui Leonce de Carville o aținti. Goală. Goală, ca restul camerei.Nimeni! Linda se eliberă de tensiune într-un râs nervos. Casa și familia asta de țicniți o s-o înnebunească.
Ajunsese să se plimbe cu un cuțit de bucătărie în mână pentru un scârțâit de parchet! Trebuia să-și găsească altceva, o altă slujbă, nu de familii înstărite duceau ei lipsă pe malurile Marnei. Cu-atât mai rău pentru bătrânul Carville. Va uita tandrețea curioasă încercată pentru el... Acum îl avea pe Hugo.
Mâna cu cuțitul i se lăsă în jos. Linda se gândi că trebuia să se adune, să termine fiertura bătrânului și a bebelușului. Apoi s-o șteargă. Merse cu pași mai fermi pe hol.
Umbra auzi cu ușurare zgomotul mixerului din bucătărie. Cu câteva minute mai devreme, fusese imprudentă. Nerăbdătoare. De data aceasta, infirmiera din bucătărie n-o va auzi.
Casa asta o speriase dintotdeauna, ca un conac bântuit din filme. Psycho și celelalte. De obicei, Linda se ferea să se gândească la asta, dar întotdeauna simțise acel disconfort. Abia se ținea pe picioare. Tremura toată.
Linda ținu lama cuțitului înaintea ei și intră în cameră. Privirea lui Leonce de Carville o aținti. Goală. Goală, ca restul camerei.Nimeni! Linda se eliberă de tensiune într-un râs nervos. Casa și familia asta de țicniți o s-o înnebunească.
Ajunsese să se plimbe cu un cuțit de bucătărie în mână pentru un scârțâit de parchet! Trebuia să-și găsească altceva, o altă slujbă, nu de familii înstărite duceau ei lipsă pe malurile Marnei. Cu-atât mai rău pentru bătrânul Carville. Va uita tandrețea curioasă încercată pentru el... Acum îl avea pe Hugo.
Mâna cu cuțitul i se lăsă în jos. Linda se gândi că trebuia să se adune, să termine fiertura bătrânului și a bebelușului. Apoi s-o șteargă. Merse cu pași mai fermi pe hol.
Umbra auzi cu ușurare zgomotul mixerului din bucătărie. Cu câteva minute mai devreme, fusese imprudentă. Nerăbdătoare. De data aceasta, infirmiera din bucătărie n-o va auzi.
Umbra deschise cu precauție ușa salonului în care se refugiase, cel cu pianul alb. Mâinile apucară perna de pene de pe scaun. Încă doi pași.
Țesătura din mătase se uni cu forma chipului lui Leonce deCarville. Niciun gest. Nicio reacție. Era atât de ușor. Prea ușor, chiar. Cât timp trebuia să aștepte pentru a sufoca un paralitic? Îi era imposibil să se încreadă în orice semn de renunțare al unui corp în convulsii care dintr-odată încetează să mai lupte. Trebuia să aștepte un minut? Două? Trei? O veșnicie.
Umbra nu socoti. Cum să facă? Așteptă, pur și simplu. Cât mai mult timp cu putință.
Deodată, negânditul se produse. Imposibilul, după medici.Brațul lui Leonce de Carville se contractă. Brusc. Era ultima reacție a unui trup care moare? O apărare deznădăjduită? Umbra nu-și slăbi strânsura. Brațul stâng al lui Leonce de Carville părea cuprins de spasme. Și mătură măsuța de la căpătâi. Paharul și carafa de apă puse pe șervețelul croșetat se sparseră pe parchet.
Linda urlă!
De data aceasta, nu era o halucinație, auzise zgomot de sticlă spartă în cameră.
Își pierdea oare mințile? Se înarmă din nou cu cuțitul de bucătărie și se avântă.
Fără ca măcar să gândească pătrunse în trombă în încăpere.
Sticlă spartă la picioarele ei.
Apă, puțin stătută.
Nimeni altcineva.
Nimeni în afară de Leonce de Carville, cu ochii în continuare deschiși, aproape ovali. Nebuni. Cu gura sucită. Livid. Ca o mască din Scream.
Fără suflare. Mort.
Linda știa să recunoască moartea. Îi cunoștea mirosul. De aproape zece ani lucra cu bătrâni.
Mort.
Sufocat.
Perna era încă pe pat, la picioarele lui.
Pe moment, Linda nu simți nicio tristețe pentru bărbatul lipsit de viață din fața ei, nicio milă pentru infirmul pe care îl îndrăgise.Pe moment, singurul sentiment pe care-l încercă, singura emoție care le strivea pe toate celelalte, fu frica.
Umbra nu socoti. Cum să facă? Așteptă, pur și simplu. Cât mai mult timp cu putință.
Deodată, negânditul se produse. Imposibilul, după medici.Brațul lui Leonce de Carville se contractă. Brusc. Era ultima reacție a unui trup care moare? O apărare deznădăjduită? Umbra nu-și slăbi strânsura. Brațul stâng al lui Leonce de Carville părea cuprins de spasme. Și mătură măsuța de la căpătâi. Paharul și carafa de apă puse pe șervețelul croșetat se sparseră pe parchet.
Linda urlă!
De data aceasta, nu era o halucinație, auzise zgomot de sticlă spartă în cameră.
Își pierdea oare mințile? Se înarmă din nou cu cuțitul de bucătărie și se avântă.
Fără ca măcar să gândească pătrunse în trombă în încăpere.
Sticlă spartă la picioarele ei.
Apă, puțin stătută.
Nimeni altcineva.
Nimeni în afară de Leonce de Carville, cu ochii în continuare deschiși, aproape ovali. Nebuni. Cu gura sucită. Livid. Ca o mască din Scream.
Fără suflare. Mort.
Linda știa să recunoască moartea. Îi cunoștea mirosul. De aproape zece ani lucra cu bătrâni.
Mort.
Sufocat.
Perna era încă pe pat, la picioarele lui.
Pe moment, Linda nu simți nicio tristețe pentru bărbatul lipsit de viață din fața ei, nicio milă pentru infirmul pe care îl îndrăgise.Pe moment, singurul sentiment pe care-l încercă, singura emoție care le strivea pe toate celelalte, fu frica.
O spaimă imensă, ca un sloi de gheață pe ceafă. O nevoie de a fugi din Roseraie urlând.
De a părăsi cu orice preț acel palat de demenți.
2Octombrie 1998, ora 15.22
În holul Gării Saint-Lazare, Malvina de Carville se potoli la fel de repede pe cât se enervase. Se îndepărtă bombănind de coada de la ghișeu. Uriașul pe care-l agresase se întoarse ridicând din umeri și nimeni nu-i mai acordă vreo atenție femeiuștii isterice.
Nimeni, cu excepția lui Marc.
Așadar, Malvina de Carville îl urmărise! Marc se simțea năpădit de o mânie irepresibilă. Nebuna se hotărâse deci să ia același tren cu el până la Dieppe. Doar că pentru moment el era în avantaj, se afla într-un loc public. Mulțimea în proteja.
De a părăsi cu orice preț acel palat de demenți.
36
2Octombrie 1998, ora 15.22
În holul Gării Saint-Lazare, Malvina de Carville se potoli la fel de repede pe cât se enervase. Se îndepărtă bombănind de coada de la ghișeu. Uriașul pe care-l agresase se întoarse ridicând din umeri și nimeni nu-i mai acordă vreo atenție femeiuștii isterice.
Nimeni, cu excepția lui Marc.
Așadar, Malvina de Carville îl urmărise! Marc se simțea năpădit de o mânie irepresibilă. Nebuna se hotărâse deci să ia același tren cu el până la Dieppe. Doar că pentru moment el era în avantaj, se afla într-un loc public. Mulțimea în proteja.
Măcar să profite...
Marc se ridică dintr-un salt. Își puse caietul lui Credule Grand-Duc în rucsac.
Fără a mai aștepta un răspuns, îngrămădi rucsacul în brațele chelnerului din barul gării.
- Dacă puteți să mi-l păstrați câteva minute... Mă întorc. Atenție, e prețios. Are... toate cursurile mele din acest an.
Zăpăcit, chelnerul strânse rucsacul la piept. Marc se îndepărta deja. Malvina se afla la câteva zeci de metri mai departe. Părea să ezite între rândul impresionant de la ghișeele gării, distribuitoarele automate, sau poate să nu-și ia bilet deloc. Stătea cu spatele la el. Ocazia era nesperată.
Marc se fofilă printre trecătorii împovărați de bagaje și se năpusti spre ea.Încerca o nevoie animalică să evacueze presiunea. Mâna i se puse pe umărul Malvinei, se închise peste puloverul de lână și aproape că o ridică în aer pe tânără. Marc avea cu treizeci de centimetri mai mult decât Malvina și o greutate dublă. O târî fără menajamente câțiva metri, în apropierea unui aparat cu băuturi proaspete și sendvișuri ambalate în celofan, mai la adăpost de mulțime.
Malvina afișă un zâmbet abia surprins.
- Nu mai poți fără mine, Vitral?
Strânsoarea lui Marc îi deformă puloverul și mai mult.
- Ce naiba cauți aici?
- Ghicește...
Mâna lui Marc se apropie de gâtul Malvinei. Un gâtuț ca de pui de găină. L-ar fi cuprins cu o singură mână. Marc o strânse și mai mult pe Malvina lângă el. Nimeni din jur nu le dădea atenție, crezându-i pesemne un cuplu care se îmbrățișează înainte de despărțirea de la plecare.
- M-ai urmărit? De unde știai că o să vin la Saint-Lazare?
- Prea tare, inimioară... Prea tare... Unde putea micuțul Vitral să scape în fugă? În fustele bunică-sii, fără doar și poate.
Marc se ridică dintr-un salt. Își puse caietul lui Credule Grand-Duc în rucsac.
Fără a mai aștepta un răspuns, îngrămădi rucsacul în brațele chelnerului din barul gării.
- Dacă puteți să mi-l păstrați câteva minute... Mă întorc. Atenție, e prețios. Are... toate cursurile mele din acest an.
Zăpăcit, chelnerul strânse rucsacul la piept. Marc se îndepărta deja. Malvina se afla la câteva zeci de metri mai departe. Părea să ezite între rândul impresionant de la ghișeele gării, distribuitoarele automate, sau poate să nu-și ia bilet deloc. Stătea cu spatele la el. Ocazia era nesperată.
Marc se fofilă printre trecătorii împovărați de bagaje și se năpusti spre ea.Încerca o nevoie animalică să evacueze presiunea. Mâna i se puse pe umărul Malvinei, se închise peste puloverul de lână și aproape că o ridică în aer pe tânără. Marc avea cu treizeci de centimetri mai mult decât Malvina și o greutate dublă. O târî fără menajamente câțiva metri, în apropierea unui aparat cu băuturi proaspete și sendvișuri ambalate în celofan, mai la adăpost de mulțime.
Malvina afișă un zâmbet abia surprins.
- Nu mai poți fără mine, Vitral?
Strânsoarea lui Marc îi deformă puloverul și mai mult.
- Ce naiba cauți aici?
- Ghicește...
Mâna lui Marc se apropie de gâtul Malvinei. Un gâtuț ca de pui de găină. L-ar fi cuprins cu o singură mână. Marc o strânse și mai mult pe Malvina lângă el. Nimeni din jur nu le dădea atenție, crezându-i pesemne un cuplu care se îmbrățișează înainte de despărțirea de la plecare.
- M-ai urmărit? De unde știai că o să vin la Saint-Lazare?
- Prea tare, inimioară... Prea tare... Unde putea micuțul Vitral să scape în fugă? În fustele bunică-sii, fără doar și poate.
- OK... Tu ești aia mai isteață. Te previn, dacă dau de tine în același tren cu mine, te zbor din el.
Marc accentuă strânsoarea. Gulerul puloverului întins lăsa o urmă roșie pe gâtul Malvinei.
- Ai înțeles?
Malvina începea să respire cu dificultate. Totuși, încă afișa un amestec de zâmbet și de strâmbătură. Marc o întrebă din nou, fără a-și slăbi strânsoarea:
- Ai înțeles?
Malvina se sufoca. Marc se întrebă până unde putea merge.Cât timp să o mai strângă de gât. Malvina era exact ca un punching-ball numai bun de lovit. Marc nu simțea niciun simptom de agorafobie în acea mulțime, dimpotrivă, încerca un soi de atotputernicie, de ură oarbă. Până unde îl putea duce?
Nu trebui să-și pună întrebarea multă vreme. Simți țeava de oțel pătrunzându-i între picioare, presându-i prohabul. Instinctiv, își slăbi strânsoarea.
- Rămâi lipit de mine, Vitral, îi murmură Malvina în ureche, să creadă lumea că suntem îndrăgostiți, să nu se vadă Mauserul cu care-ți țintesc boașele. Dar trage-ți imediat labele de pe gâtul meu.
Privirea lui Marc se pierdu în imensitatea holului gării. Nimeni nu era atent la ei. Un frate mai mare și surioara lui. Înlănțuiți. Era aproape adevărat, în fond.
Marc accentuă strânsoarea. Gulerul puloverului întins lăsa o urmă roșie pe gâtul Malvinei.
- Ai înțeles?
Malvina începea să respire cu dificultate. Totuși, încă afișa un amestec de zâmbet și de strâmbătură. Marc o întrebă din nou, fără a-și slăbi strânsoarea:
- Ai înțeles?
Malvina se sufoca. Marc se întrebă până unde putea merge.Cât timp să o mai strângă de gât. Malvina era exact ca un punching-ball numai bun de lovit. Marc nu simțea niciun simptom de agorafobie în acea mulțime, dimpotrivă, încerca un soi de atotputernicie, de ură oarbă. Până unde îl putea duce?
Nu trebui să-și pună întrebarea multă vreme. Simți țeava de oțel pătrunzându-i între picioare, presându-i prohabul. Instinctiv, își slăbi strânsoarea.
- Rămâi lipit de mine, Vitral, îi murmură Malvina în ureche, să creadă lumea că suntem îndrăgostiți, să nu se vadă Mauserul cu care-ți țintesc boașele. Dar trage-ți imediat labele de pe gâtul meu.
Privirea lui Marc se pierdu în imensitatea holului gării. Nimeni nu era atent la ei. Un frate mai mare și surioara lui. Înlănțuiți. Era aproape adevărat, în fond.
Vocea ascuțită a Malvinei șuieră:
- Nu ai rucsacul?
- Nu, îți dai seama. Iar vrei să mă dezbrac la piele... Aici, în public...
Marc încerca să câștige timp. Cu stângăcie. Simți o enervare lăuntrică împotriva stupidității de care dăduse dovadă. Știa totuși că nebuna era înarmată.
- Să te detextilez aici? De ce nu, Vitral? Ești mai degrabă drăguț în felul tău. Cam tâmpit, dar drăguț. Și-n plus ești obligat să faci ce vreau eu.
Picuri de sudoare îi apăruseră lui Marc pe gât. În timp ce Mauserul își menținea presiunea între picioarele lui, mâna stângă a Malvinei îi alunecă pe picior. În sus.
Tânărul tresări. Țeava se dădu înapoi câțiva centimetri, iar degetele Malvinei se insinuară sub cutele prohabului de la blugi. Malvina se strânse și mai tare lângă Marc, accentuându-și contactul mâinii.
- Dacă miști, trag.
Marc se gândi din nou la cadavrul lui Grand-Duc. Un glonț drept în inimă. Nu era o cacealma. Nebuna era cu adevărat în stare să-l omoare în plină gară, în fața a sute de martori.
- Nu ai rucsacul?
- Nu, îți dai seama. Iar vrei să mă dezbrac la piele... Aici, în public...
Marc încerca să câștige timp. Cu stângăcie. Simți o enervare lăuntrică împotriva stupidității de care dăduse dovadă. Știa totuși că nebuna era înarmată.
- Să te detextilez aici? De ce nu, Vitral? Ești mai degrabă drăguț în felul tău. Cam tâmpit, dar drăguț. Și-n plus ești obligat să faci ce vreau eu.
Picuri de sudoare îi apăruseră lui Marc pe gât. În timp ce Mauserul își menținea presiunea între picioarele lui, mâna stângă a Malvinei îi alunecă pe picior. În sus.
Tânărul tresări. Țeava se dădu înapoi câțiva centimetri, iar degetele Malvinei se insinuară sub cutele prohabului de la blugi. Malvina se strânse și mai tare lângă Marc, accentuându-și contactul mâinii.
- Dacă miști, trag.
Marc se gândi din nou la cadavrul lui Grand-Duc. Un glonț drept în inimă. Nu era o cacealma. Nebuna era cu adevărat în stare să-l omoare în plină gară, în fața a sute de martori.
Malvina continuă:
- Nu ți se scoală, Vitral? Nu-ți plac?
Marc rămăsese în pană de sarcasme. Degetele fetei se târau pe el ca labele netede ale unei reptile. Malvina îi mângâia sexul. Neîndemânatică, prea puternic, în ciuda mâinii ei de fetiță. Vocea șuieră din nou:
- Deci, nu ți se scoală? Nu reușești? Poate c-o preferi pe soră-mea?
Marc respiră pentru a se liniști. Îi venea să riște, s-o apuce pe țicnită de umeri și s-o învârtă ca pe-un titirez. Poate că nu va îndrăzni să tragă. Și totuși nu făcu nimic. Nici nu spuse nimic.
- Ai amuțit, Vitral? Nu mai ai nimic de zis? Să nu spui că nu ți se scoală de la soră-mea! Nu ezita, nu sunt geloasă. Câtuși de puțin, vezi. Știu că ea e frumoasă, pe cât sunt eu de urâtă.Facem o medie amândouă. Frumoasa și bestia. Rățușca cea urâtă!
Mâna Malvinei cobora, îi mângâia testiculele lui Marc. Mai degrabă le malaxa, cu stângăcie, ca și când ar fi atins pentru prima oară părțile genitale ale unui bărbat.
- Nu reușești să ți-o scoli, nu? Îți voi spune de ce nu sunt geloasă. Nu ghicești?
Malvina învăța repede. Degetele ei de fetiță deveneau mai blânde, îi alunecau peste sex, i se insinuau între picioare. Marc se simțea mânjit, violat. Cu atât mai rău, nu avea de ales, trebuia s-o respingă. Să dea cu ea de zidul gării. De parcă Malvina i-ar fi citit gândurile, țeava revolverului i se propti în testicule. Durerea se accentuă.
- Nu înțelegi, nu? Îți voi spune: dacă sunt un monstru, nu-i vina lui Lyse-Rose. Câtuși de puțin. E vina ta. Alde Vitral sunt de vină. Voi mi-ați furat surioara... Ce-ai de spus împotriva acuzației mele? „Refuz de creștere”, au zis medicii. Eram la fel de drăguță ca Lyse-Rose înainte. Aș fi fost la fel de drăguță ca ea. La fel de înaltă. La fel de excitantă, nu? Dar am refuzat să cresc! Alde Vitral îmi luaseră surioara pentru care aș fi devenit drăguță. Ne-am fi aranjat părul, ne-am fi machiat, deghizat. Amândouă. Ne-am fi ales hainele împreună. Și băieții, la fel. Dar tu mi-ai furat toate astea, Vitral! Pentru cine ai vrea să fiu frumoasă, aud? Pentru cine?
Marc transpira acum stropi mari de sudoare. Malvina slăbi puțin presiunea degetelor pe sexul lui. Îi suflă în ureche:
- Ți-ai tras-o cu soră-mea, nu? Spune-o.
Ce să-i zică? De altfel, Malvina aștepta oare un răspuns? Marc tremura.
Trecătorii îi atingeau, indiferenți. Nimeni din gară nu părea să le găsească ciudată acuplarea.
Degețelele fetei își reluară joaca nesănătoasă.
- Ești un frumușel, Vitral. Cred că ți-o pui cu o grămadă de fete. Cât cuprinde. Ce nevoie mai ai și de soră-mea? Ești un pervers, așa e?
Țeava Mauserului se apăsă și mai tare de sexul lui.
- Dacă nu ți se scoală, îți dau cep, Vitral. Lyse-Rose se va întoarce, acum. Acasă la noi; la ea. Gata cu delirul. Târfulița de Émilie a murit în avion, chiar tu ai spus-o mai devreme. Nu-mi vei lua surioara a doua oară...
Asta era, să nu se mai gândească. Dacă nu se putea clinti, Marc putea cel puțin să acționeze, să-și recapete avantajul, s-o provoace pe Malvina. Va mai vedea el.
Se strădui să articuleze cu o voce sigură pe ea și ironică:
- Îți cauți o surioară, asta este?
Nu scosese o vorbă de multă vreme. Malvina fu surprinsă, își slăbi puțin strânsoarea.
- Crede-mă, Malvina, nu de surioare duci tu lipsă. Și nici de frățiori. Pesemne ai o grămadă pe lângă Bosfor. Tăticul tău Alexandre a lăsat probabil câteva mici amintiri prin Turcia, înainte de a se ridica sub formă de fum, dacă-nțelegi ce vreau să zic. N-avea probleme cu sculatul, tăticul tău...
Țeava Mauserului nu-l mai atingea. Malvina se lichefia. Marc continuă:
- Nu erai așa de mică, poate-ți mai amintești curvele cu care o ardea tăticul tău în Istanbul. În biroul lui. Peste tot. Pe mămica ta care plângea. Care o ardea, și ea, cu tipi care-l înlocuiau pe tăticul tău, tipi cu ochi albaștri...
Malvina se chircea. Marc insistă:
- Se poate ca Lyse-Rose nici măcar să nu-ți fie soră!
Malvina urlă. Pesemne că toată lumea se întoarse în holul Gării Saint-Lazare. Mânuța reptiliană se închise brutal peste părțile genitale ale lui Marc, din răsputeri.
Marc se prăbuși, fulgerat de durere. Mauserul dispăru în buzunarul Malvinei, iar fata se îndepărtă cu pași mărunți prin mulțime; o anghilă într-o pădure de alge.
Marc stătea în genunchi. Mut. Gâfâind. În chinuri groaznice.
Câțiva trecători se grăbiră spre el pentru a-i veni în ajutor.
În sfârșit.
2 octombrie 1998, ora 16.13
Marc traversa cel de-al cincilea vagon. Tot nu găsea un loc liber.
- Nu ți se scoală, Vitral? Nu-ți plac?
Marc rămăsese în pană de sarcasme. Degetele fetei se târau pe el ca labele netede ale unei reptile. Malvina îi mângâia sexul. Neîndemânatică, prea puternic, în ciuda mâinii ei de fetiță. Vocea șuieră din nou:
- Deci, nu ți se scoală? Nu reușești? Poate c-o preferi pe soră-mea?
Marc respiră pentru a se liniști. Îi venea să riște, s-o apuce pe țicnită de umeri și s-o învârtă ca pe-un titirez. Poate că nu va îndrăzni să tragă. Și totuși nu făcu nimic. Nici nu spuse nimic.
- Ai amuțit, Vitral? Nu mai ai nimic de zis? Să nu spui că nu ți se scoală de la soră-mea! Nu ezita, nu sunt geloasă. Câtuși de puțin, vezi. Știu că ea e frumoasă, pe cât sunt eu de urâtă.Facem o medie amândouă. Frumoasa și bestia. Rățușca cea urâtă!
Mâna Malvinei cobora, îi mângâia testiculele lui Marc. Mai degrabă le malaxa, cu stângăcie, ca și când ar fi atins pentru prima oară părțile genitale ale unui bărbat.
- Nu reușești să ți-o scoli, nu? Îți voi spune de ce nu sunt geloasă. Nu ghicești?
Malvina învăța repede. Degetele ei de fetiță deveneau mai blânde, îi alunecau peste sex, i se insinuau între picioare. Marc se simțea mânjit, violat. Cu atât mai rău, nu avea de ales, trebuia s-o respingă. Să dea cu ea de zidul gării. De parcă Malvina i-ar fi citit gândurile, țeava revolverului i se propti în testicule. Durerea se accentuă.
- Nu înțelegi, nu? Îți voi spune: dacă sunt un monstru, nu-i vina lui Lyse-Rose. Câtuși de puțin. E vina ta. Alde Vitral sunt de vină. Voi mi-ați furat surioara... Ce-ai de spus împotriva acuzației mele? „Refuz de creștere”, au zis medicii. Eram la fel de drăguță ca Lyse-Rose înainte. Aș fi fost la fel de drăguță ca ea. La fel de înaltă. La fel de excitantă, nu? Dar am refuzat să cresc! Alde Vitral îmi luaseră surioara pentru care aș fi devenit drăguță. Ne-am fi aranjat părul, ne-am fi machiat, deghizat. Amândouă. Ne-am fi ales hainele împreună. Și băieții, la fel. Dar tu mi-ai furat toate astea, Vitral! Pentru cine ai vrea să fiu frumoasă, aud? Pentru cine?
Marc transpira acum stropi mari de sudoare. Malvina slăbi puțin presiunea degetelor pe sexul lui. Îi suflă în ureche:
- Ți-ai tras-o cu soră-mea, nu? Spune-o.
Ce să-i zică? De altfel, Malvina aștepta oare un răspuns? Marc tremura.
Trecătorii îi atingeau, indiferenți. Nimeni din gară nu părea să le găsească ciudată acuplarea.
Degețelele fetei își reluară joaca nesănătoasă.
- Ești un frumușel, Vitral. Cred că ți-o pui cu o grămadă de fete. Cât cuprinde. Ce nevoie mai ai și de soră-mea? Ești un pervers, așa e?
Țeava Mauserului se apăsă și mai tare de sexul lui.
- Dacă nu ți se scoală, îți dau cep, Vitral. Lyse-Rose se va întoarce, acum. Acasă la noi; la ea. Gata cu delirul. Târfulița de Émilie a murit în avion, chiar tu ai spus-o mai devreme. Nu-mi vei lua surioara a doua oară...
Asta era, să nu se mai gândească. Dacă nu se putea clinti, Marc putea cel puțin să acționeze, să-și recapete avantajul, s-o provoace pe Malvina. Va mai vedea el.
Se strădui să articuleze cu o voce sigură pe ea și ironică:
- Îți cauți o surioară, asta este?
Nu scosese o vorbă de multă vreme. Malvina fu surprinsă, își slăbi puțin strânsoarea.
- Crede-mă, Malvina, nu de surioare duci tu lipsă. Și nici de frățiori. Pesemne ai o grămadă pe lângă Bosfor. Tăticul tău Alexandre a lăsat probabil câteva mici amintiri prin Turcia, înainte de a se ridica sub formă de fum, dacă-nțelegi ce vreau să zic. N-avea probleme cu sculatul, tăticul tău...
Țeava Mauserului nu-l mai atingea. Malvina se lichefia. Marc continuă:
- Nu erai așa de mică, poate-ți mai amintești curvele cu care o ardea tăticul tău în Istanbul. În biroul lui. Peste tot. Pe mămica ta care plângea. Care o ardea, și ea, cu tipi care-l înlocuiau pe tăticul tău, tipi cu ochi albaștri...
Malvina se chircea. Marc insistă:
- Se poate ca Lyse-Rose nici măcar să nu-ți fie soră!
Malvina urlă. Pesemne că toată lumea se întoarse în holul Gării Saint-Lazare. Mânuța reptiliană se închise brutal peste părțile genitale ale lui Marc, din răsputeri.
Marc se prăbuși, fulgerat de durere. Mauserul dispăru în buzunarul Malvinei, iar fata se îndepărtă cu pași mărunți prin mulțime; o anghilă într-o pădure de alge.
Marc stătea în genunchi. Mut. Gâfâind. În chinuri groaznice.
Câțiva trecători se grăbiră spre el pentru a-i veni în ajutor.
În sfârșit.
37
2 octombrie 1998, ora 16.13
Marc traversa cel de-al cincilea vagon. Tot nu găsea un loc liber.
Blestema trenurile de pe ruta Paris-Rouen, mai ales pe cele de vineri seara. SNCF vindea pesemne de două ori mai multe bilete decât numărul de locuri.
Zona dintre picioare încă îi provoca suferință, chiar dacă durerea i se atenua, lent. Rămăsese la pământ aproape zece minute în holul gării. Trecători grijulii îl încercuiseră: „Ești bine? Punct ochit, punct lovit, așa-i?”.
Pe jumătate neliniștiți, pe jumătate amuzați. Cum să reacționezi față de un tip pliat în două pentru că o fată pe care o ținea în brațe tocmai i-a zdrobit boașele?
Greu de ales, între milă și amuzament.
Marc își recuperase rucsacul de la barman și se năpustise spre peronul trenului Paris-Rouen, afișat în cele din urmă, de fapt, o luase din loc cât de repede putea.
Fiecare întindere a piciorului îl durea.
În cel de-al șaptelea vagon, Marc se lăsă păgubaș. Se așeză pe trepte, între cele două etaje ale trenului Corail. Nu era singurul.O mamă cu cei trei copii ai ei, un cadru de conducere absorbit de un raport de studiu, o adolescentă ațipită ocupau deja scara.Era incomod, dar tot de preferat rămânerii în picioare. Probabil era interzis să stai așa într-o zonă de trecere, însă, dată fiind mulțimea de călători din trenul de vineri seara, cu siguranță niciun controlor nu ar fi îndrăznit să se arate.
Își propti rucsacul între picioare și-și scoase telefonul din nou. Niciun mesaj.
Formă numărul lui Lylie.
Șapte apeluri, ca întotdeauna.
- Lylie... Sunt Marc! Te rog, răspunde! Unde ești? Ți-am ascultat ultimul mesaj. Am auzit ambulanțe pe fundal. Îmi pierd mințile. M-am apucat să telefonez la toate spitalele și clinicile din Paris. Sună-mă. Te rog.
Marc se enervă. Trecu în revistă seria de SMS-uri de la Jennifer cu telefoanele spitalelor și ale clinicilor din Paris. Contactase deja peste douăzeci. Principalele.
Trebuia să continue. Își oferi pentru asta o jumătate de oră, înainte de a relua lectura jurnalului lui Grand-Duc.
Peste tot, aceeași poveste:
„Bună ziua, doamnă, a fost cumva internată astăzi la dumneavoastră o tânără pe nume Emilie Vitral?... Nu, nu știu în ce serviciu... La urgențe, poate?”
Trenul făcea un vacarm infernal. Lui Marc îi era foarte greu să audă ce i se spunea de la recepție. Mereu același lucru, oricum.
Nici urmă de Emilie Vitral în registrul lor.
După treizeci de minute, contactase încă douăzeci și două de noi spitale.
Câștiga în eficiență tot ce pierdea în amabilitate. Acum contacta clinici private, cabinete specializate. Stabilimente medicale în care îi era clar că n-avea nicio șansă s-o găsească pe Lylie.
Toate acestea erau fără speranță. Urmărea o himeră, nu așa avea s-o regăsească pe Lylie... Nu până mâine.
Trebuia să reflecteze, să găsească modul în care să aranjeze toate piesele din puzzle în ordinea corectă. Trebuia să termine de citit caietul lui Grand-Duc, înainte de toate. Va avea tot timpul din lume, înainte de a sosi la Dieppe.
Rămăseseră cel mult vreo treizeci de pagini.
Marc își băgă telefonul mobil în vestă și scoase foile de hârtie smulse din jurnalul lui Grand-Duc din buzunarul blugilor. Ultima foaie nu avea nimic scris pe verso. Marc luă un stilou din rucsac și notă nervos, cu litere mari:
UNDE ESTE LYLIE?
Apoi, dedesubt, cu un scris mărunt, înghesuit:
Într-un spital? Călătorie fără de întoarcere?
Sublinie ultimele patru cuvinte și înșiră trei semne de întrebare:
Sinucidere?
Crimă?
Răzbunare?
Fără să analizeze de ce, Marc sublinie cuvântul „răzbunare”.Continuă să scrie:
Zona dintre picioare încă îi provoca suferință, chiar dacă durerea i se atenua, lent. Rămăsese la pământ aproape zece minute în holul gării. Trecători grijulii îl încercuiseră: „Ești bine? Punct ochit, punct lovit, așa-i?”.
Pe jumătate neliniștiți, pe jumătate amuzați. Cum să reacționezi față de un tip pliat în două pentru că o fată pe care o ținea în brațe tocmai i-a zdrobit boașele?
Greu de ales, între milă și amuzament.
Marc își recuperase rucsacul de la barman și se năpustise spre peronul trenului Paris-Rouen, afișat în cele din urmă, de fapt, o luase din loc cât de repede putea.
Fiecare întindere a piciorului îl durea.
În cel de-al șaptelea vagon, Marc se lăsă păgubaș. Se așeză pe trepte, între cele două etaje ale trenului Corail. Nu era singurul.O mamă cu cei trei copii ai ei, un cadru de conducere absorbit de un raport de studiu, o adolescentă ațipită ocupau deja scara.Era incomod, dar tot de preferat rămânerii în picioare. Probabil era interzis să stai așa într-o zonă de trecere, însă, dată fiind mulțimea de călători din trenul de vineri seara, cu siguranță niciun controlor nu ar fi îndrăznit să se arate.
Își propti rucsacul între picioare și-și scoase telefonul din nou. Niciun mesaj.
Formă numărul lui Lylie.
Șapte apeluri, ca întotdeauna.
- Lylie... Sunt Marc! Te rog, răspunde! Unde ești? Ți-am ascultat ultimul mesaj. Am auzit ambulanțe pe fundal. Îmi pierd mințile. M-am apucat să telefonez la toate spitalele și clinicile din Paris. Sună-mă. Te rog.
Marc se enervă. Trecu în revistă seria de SMS-uri de la Jennifer cu telefoanele spitalelor și ale clinicilor din Paris. Contactase deja peste douăzeci. Principalele.
Trebuia să continue. Își oferi pentru asta o jumătate de oră, înainte de a relua lectura jurnalului lui Grand-Duc.
Peste tot, aceeași poveste:
„Bună ziua, doamnă, a fost cumva internată astăzi la dumneavoastră o tânără pe nume Emilie Vitral?... Nu, nu știu în ce serviciu... La urgențe, poate?”
Trenul făcea un vacarm infernal. Lui Marc îi era foarte greu să audă ce i se spunea de la recepție. Mereu același lucru, oricum.
Nici urmă de Emilie Vitral în registrul lor.
După treizeci de minute, contactase încă douăzeci și două de noi spitale.
Câștiga în eficiență tot ce pierdea în amabilitate. Acum contacta clinici private, cabinete specializate. Stabilimente medicale în care îi era clar că n-avea nicio șansă s-o găsească pe Lylie.
Toate acestea erau fără speranță. Urmărea o himeră, nu așa avea s-o regăsească pe Lylie... Nu până mâine.
Trebuia să reflecteze, să găsească modul în care să aranjeze toate piesele din puzzle în ordinea corectă. Trebuia să termine de citit caietul lui Grand-Duc, înainte de toate. Va avea tot timpul din lume, înainte de a sosi la Dieppe.
Rămăseseră cel mult vreo treizeci de pagini.
Marc își băgă telefonul mobil în vestă și scoase foile de hârtie smulse din jurnalul lui Grand-Duc din buzunarul blugilor. Ultima foaie nu avea nimic scris pe verso. Marc luă un stilou din rucsac și notă nervos, cu litere mari:
UNDE ESTE LYLIE?
Apoi, dedesubt, cu un scris mărunt, înghesuit:
Într-un spital? Călătorie fără de întoarcere?
Sublinie ultimele patru cuvinte și înșiră trei semne de întrebare:
Sinucidere?
Crimă?
Răzbunare?
Fără să analizeze de ce, Marc sublinie cuvântul „răzbunare”.Continuă să scrie:
CINE L-A UCIS PE CREDULE GRAND-DUC?
Apoi, cu litere mici:
Malvina de Carville
Marc supse capătul stiloului câteva clipe îndelungate, apoi adăugă un semn de întrebare după „Malvina”. Trenul Corail vibra, dar Marc era obișnuit să lucreze în tren sau în metrou. Izbutea să se recitească, asta conta.
Scrise urmarea, febril:
De ce Grand-Duc nu și-a tras un glonț în cap, acum trei zile?
Oare ce a descoperit în seara aceea, chiar înainte de miezul nopții?
Ce a descoperit nou?
Încât să fie ucis pentru asta?
ACCIDENTUL BUNICULUI MEU.
CE DETALIU LIPSEȘTE?
Stiloul aluneca. Rândurile scrise de Marc semănau cu valurile unei mări agitate. Să caut în camera mea din Dieppe. Pe îndelete. Să-mi amintesc.
Marc își reciti textul. Se amuză să numere semnele de întrebare. Doisprezece în total! Și nici măcar nu terminase. Simțea în buzunarul de la haină greutatea plicului albastru pe care i-l încredințase Mathilde de Carviile. Stiloul își continuă cursa:
TEST ADN. SOLUȚIA?
Să deschid plicul?
Să progreseze în rezolvarea problemei prin profanarea secretului?
Nu. Asta nu l-ar ajuta să progreseze. Marc știa ce conținea plicul. Lylie nu era sora lui. Lylie era nepoata lui Mathilde deCarville. Sora nebunei de Malvina. Totul o confirma. Progresele investigației lui Grand-Duc... Până și inelul, safirul deschis la culoare, purtat de Lylie. Și sentimentele lui, dintotdeauna...
Și VORBESC CU NICOLE
Marc adăugă un ultim semn de întrebare, să fie cifră rotundă.Cincisprezece!
Trenul avea să sosească la Dieppe la ora optsprezece douăzeci și patru.
Avea mai puțin de trei ore de așteptat, acum.
Trenul se opri la Mantes-la-Jolie. Cam o treime din călători coborî. Se eliberară mai multe locuri. Marc se ridică și se așeză în compartimentul de jos, la fereastră.
Apoi, cu litere mici:
Malvina de Carville
Marc supse capătul stiloului câteva clipe îndelungate, apoi adăugă un semn de întrebare după „Malvina”. Trenul Corail vibra, dar Marc era obișnuit să lucreze în tren sau în metrou. Izbutea să se recitească, asta conta.
Scrise urmarea, febril:
De ce Grand-Duc nu și-a tras un glonț în cap, acum trei zile?
Oare ce a descoperit în seara aceea, chiar înainte de miezul nopții?
Ce a descoperit nou?
Încât să fie ucis pentru asta?
ACCIDENTUL BUNICULUI MEU.
CE DETALIU LIPSEȘTE?
Stiloul aluneca. Rândurile scrise de Marc semănau cu valurile unei mări agitate. Să caut în camera mea din Dieppe. Pe îndelete. Să-mi amintesc.
Marc își reciti textul. Se amuză să numere semnele de întrebare. Doisprezece în total! Și nici măcar nu terminase. Simțea în buzunarul de la haină greutatea plicului albastru pe care i-l încredințase Mathilde de Carviile. Stiloul își continuă cursa:
TEST ADN. SOLUȚIA?
Să deschid plicul?
Să progreseze în rezolvarea problemei prin profanarea secretului?
Nu. Asta nu l-ar ajuta să progreseze. Marc știa ce conținea plicul. Lylie nu era sora lui. Lylie era nepoata lui Mathilde deCarville. Sora nebunei de Malvina. Totul o confirma. Progresele investigației lui Grand-Duc... Până și inelul, safirul deschis la culoare, purtat de Lylie. Și sentimentele lui, dintotdeauna...
Și VORBESC CU NICOLE
Marc adăugă un ultim semn de întrebare, să fie cifră rotundă.Cincisprezece!
Trenul avea să sosească la Dieppe la ora optsprezece douăzeci și patru.
Avea mai puțin de trei ore de așteptat, acum.
Trenul se opri la Mantes-la-Jolie. Cam o treime din călători coborî. Se eliberară mai multe locuri. Marc se ridică și se așeză în compartimentul de jos, la fereastră.
Zona dintre picioare încă îl durea, dar mai puțin, acum că stătea cu picioarele lungite.Malvina nu se zărea prin preajmă, tot era ceva, chiar dacă nimic nu-i garanta că nebuna nu se urcase în același tren ca el. Fata se pierduse în mulțimea din Gara Saint-Lazare... Marc oftă.
Scoase caietul lui Grand-Duc și se cufundă din nou în lectură.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Minuscula za din aur a plecat, protejată atent într-un pliculeț de plastic, la Rosny-sous-Bois, în cel mai bun laborator științific al criminalisticii din Franța, ca de altfel și chiștoacele și cutiile de bere recuperate din coliba de pe Mont Terrible.
Îmi păstraserăm câteva relații cu polițaii. Aveam și cu ce să plătesc. Nu exista nimic ilegal în toată povestea, sau nu tocmai. Doar o investigație paralelă nu tocmai oficială, totuși o investigație.
Rezultatele au sosit opt zile mai târziu. Zaua de doi milimetri găsită în mormântul de lângă colibă era sigur din aur. Era singura certitudine. Imposibil de determinat, pornind de la un eșantion atât de mic, dacă provenea de la o brățărică de bebeluș, de la un lănțișor, de la o brățară, de la un pandantiv... Sau chiar de la medalionul unui câine! Imposibil de aflat dacă întregul din care făcea parte fusese făurit de Tournaire, din Piața Vendome, sau de orice alt bijutier dintr-un târgușor din provincia Franche-Comte.
Zaua unei bijuterii de aur... Iată ce complica și mai mult cazul.De ce bucățica asta fusese îngropată în mormânt, sub micul mausoleu de piatră? Un eșantion din ce? Îngropat de cine?
Mister pe toată linia!
Cursul brățăricii, la mica publicitate, urcase la șaptezeci și cinci de mii de franci. O astfel de sumă friza ridicolul... mai ales pentru o brățărică din care, în varianta ideală, lipsea o za. O sumă virtuală, oricum. Pierduserăm de multă vreme speranța să se arate vreun găsitor.
Totuși... Habar n-aveam atunci, dar firul undiței n-avea să întârzie să se întindă. Și la capăt era un pește. Un ditamai peștele, în fine, „n-avea să întârzie”...
Totul e relativ. Peștele urma să muște abia doi ani mai târziu. Dar nu fiți prea nerăbdători, ajung și acolo. Curând. În privința suspansului, cred că n-aveți de ce vă plânge: un an interminabil pentru mine pentru dumneavoastră se rezumă la câteva pagini de citit.
Eșantioanele de chiștoace și de diverse deșeuri culese în coliba de pe Mont Terrible n-au fost mai vorbărețe. După șapte ani, era improbabil. De la șederea lui Georges Pelletier, în 1980, generații de boschetari oploșiți sau de îndrăgostiți de duminică se succedaseră probabil prin colibă...
Reveneam la punctul de plecare, nu aveam de ales, trebuia să-l regăsesc pe Georges Pelletier. Mi-am petrecut nopți întregi încercând să mă fac acceptat de oamenii străzii din Besancon. Besanconby night poate vă face să râdeți... Poate vi se pare aproape folcloric: bețivanii dintr-un oraș de provincie, o mână de oameni cel mult, nu foarte răi, bine cunoscuți de serviciile poliției. Drojdierii locali. Aproape simpatici.
Să nu credeți așa ceva! Vă pot spune că boschetăreala în Besancon impune respect. Închipuiți-vă locuind sub un carton, fie vară, fie iarnă, în orașul cel mai friguros al Franței! Nici măcar n-au metrou acolo. Iar holul gării noaptea e închis.
Minuscula za din aur a plecat, protejată atent într-un pliculeț de plastic, la Rosny-sous-Bois, în cel mai bun laborator științific al criminalisticii din Franța, ca de altfel și chiștoacele și cutiile de bere recuperate din coliba de pe Mont Terrible.
Îmi păstraserăm câteva relații cu polițaii. Aveam și cu ce să plătesc. Nu exista nimic ilegal în toată povestea, sau nu tocmai. Doar o investigație paralelă nu tocmai oficială, totuși o investigație.
Rezultatele au sosit opt zile mai târziu. Zaua de doi milimetri găsită în mormântul de lângă colibă era sigur din aur. Era singura certitudine. Imposibil de determinat, pornind de la un eșantion atât de mic, dacă provenea de la o brățărică de bebeluș, de la un lănțișor, de la o brățară, de la un pandantiv... Sau chiar de la medalionul unui câine! Imposibil de aflat dacă întregul din care făcea parte fusese făurit de Tournaire, din Piața Vendome, sau de orice alt bijutier dintr-un târgușor din provincia Franche-Comte.
Zaua unei bijuterii de aur... Iată ce complica și mai mult cazul.De ce bucățica asta fusese îngropată în mormânt, sub micul mausoleu de piatră? Un eșantion din ce? Îngropat de cine?
Mister pe toată linia!
Cursul brățăricii, la mica publicitate, urcase la șaptezeci și cinci de mii de franci. O astfel de sumă friza ridicolul... mai ales pentru o brățărică din care, în varianta ideală, lipsea o za. O sumă virtuală, oricum. Pierduserăm de multă vreme speranța să se arate vreun găsitor.
Totuși... Habar n-aveam atunci, dar firul undiței n-avea să întârzie să se întindă. Și la capăt era un pește. Un ditamai peștele, în fine, „n-avea să întârzie”...
Totul e relativ. Peștele urma să muște abia doi ani mai târziu. Dar nu fiți prea nerăbdători, ajung și acolo. Curând. În privința suspansului, cred că n-aveți de ce vă plânge: un an interminabil pentru mine pentru dumneavoastră se rezumă la câteva pagini de citit.
Eșantioanele de chiștoace și de diverse deșeuri culese în coliba de pe Mont Terrible n-au fost mai vorbărețe. După șapte ani, era improbabil. De la șederea lui Georges Pelletier, în 1980, generații de boschetari oploșiți sau de îndrăgostiți de duminică se succedaseră probabil prin colibă...
Reveneam la punctul de plecare, nu aveam de ales, trebuia să-l regăsesc pe Georges Pelletier. Mi-am petrecut nopți întregi încercând să mă fac acceptat de oamenii străzii din Besancon. Besanconby night poate vă face să râdeți... Poate vi se pare aproape folcloric: bețivanii dintr-un oraș de provincie, o mână de oameni cel mult, nu foarte răi, bine cunoscuți de serviciile poliției. Drojdierii locali. Aproape simpatici.
Să nu credeți așa ceva! Vă pot spune că boschetăreala în Besancon impune respect. Închipuiți-vă locuind sub un carton, fie vară, fie iarnă, în orașul cel mai friguros al Franței! Nici măcar n-au metrou acolo. Iar holul gării noaptea e închis.
N-am petrecut decât vreo cincisprezece zile cu ei, între ianuarie și martie 1988, și am crezut că o să crăp de frig. Mă întorceam înghețat bocnă în zorii zilei și petreceam trei ore în apnee într-o baie clocotită. Acum mă credeți, nu luam cu japca, și după opt ani de investigație, bănetul bunicii Carville.
Toate astea pentru ce? Vă las să judecați.
Foștii tovarăși de pe stradă cu care se drogase Pelletier, toată spuma societății nocturne din Besançon, mi-au confirmat căGeorges reapăruse după 23 decembrie 1980. Cât se poate de viu, coborât de pe muntele lui, deloc zdrobit de avionul Airbus care-i căzuse practic în cap. Și tot fără brățărică la încheietură. La fel de tăcut. A rămas șase luni în Besancon și a luat-o de la capăt cu tâmpeniile. Trafic de droguri. Furturi. Apoi a șters-o la Paris înainte ca polițaii să-i dea de urmă. Sau frate-său Augustin. Din spusele tovarășilor lui de pe stradă, Georges se temea mai puțin de polițai decât de lecțiile frățești de morală.
Voi adăuga un ultim detaliu. Georges Pelletier nu coborâse de pe munte cu câinele lui. Un bun punct de plecare... Dar Augustin se înșelase, câinele respectiv nu era deloc mic, ci un ciobănesc belgian. Mascul. Versiune XXL, din spusele tovarășilor lui Georges.Imposibil de băgat în mormântul de lângă colibă. Doar dacă l-ar fi tranșat, dar de ce să-ți faci câinele bucăți? De ce să nu sapi o groapă mai mare? Un afurisit de mister în plus în jurul afurisitului de mormânt!
Vă dați seama, n-am abdicat. Nu-mi mai rămânea decât să dau de urma lui Georges în jungla săriților de pe fix și-a oamenilor străzii din Marele Paris. Nazim a fost nevoit să se implice și el. Încă trei luni de investigație, cu normă întreagă.
Anunțuri la mica publicitate. Lobby de tot felul la polițai, la serviciile sociale ale primăriilor, ale căminelor. Ieșiri în stradă, noaptea, cu lanterna pe fotografia lui Georges, numai zâmbet în fața bradului de Crăciun, acasă la Augustin. Fotografia cea mai recentă pe care fratele a găsit-o...
Treabă de profesionist. Meticuloasă. Pas de pas. Lumea interlopă, meserie de privat, cum îmi plăcea mie, în cele din urmă. Mathilde de Carville avusese dreptate. Pentru a găsi soluția, era nevoie de timp și de bani. De ambele. Vă scutesc de detalii. Cu Nazim, am sfârșit prin a ajunge pe urmele lui Georges Pelletier până la un anumit Pedro Ramos, pe care l-am întâlnit în iunie 1989, în parcul de distracții din La Foire du Trone, în față la Tagada. Da, ați citit bine, în față la Tagada!
- Georges a lucrat pentru mine două sezoane, ne-a explicat Pedro, supraveghindu-și cu coada ochiului afacerea.
Adolescenți isterici plăteau cinci franci locul pentru a-și tăbăci pielea de pe fese timp de două minute și treizeci de secunde pe un platou rotitor. Tagada era o versiune colectivă a balansoarelor de amorțit fundul din locurile de joacă.
- Nu i-am cerut CV-ul, a continuat Pedro, zâmbind cu subînțeles. Am priceput că voia să i se piardă urma. Nu era leneș. Din moment ce era clean când venea la muncă. De rest, nici că-mi păsa.
- Când l-ați văzut ultima oară? Am întrebat.
Pedro nici măcar nu și-a acordat un timp de reflecție. Doar, cu un gest al mâinii, i-a făcut semn să se grăbească unei copile îmbrăcate în roz, care era casieră. Capul lui își schimba culoarea după cum luminau neoanele.
- În toamna lui 1983. Mai exact, la jumătatea lui noiembrie. După La Foire Saint-Romain, ultimul bâlci important al sezonului, pe cheiurile din Rouen. Am ambalat totul, ne-am pregătit pentru iernat și basta. Până la sezonul viitor. Pelletier știa unde mă putea găsi. Nu s-a mai arătat niciodată, începând cu sezonul următor. N-am plâns după el. Nici nu l-am căutat. Sezonierii sunt frecvenți, la noi. Două sezoane e deja frumos. Nu s-a mai întors, nici anul următor, nici altădată după aceea.
Fundătura...
Am continuat să-l chestionez nițel pe Pedro Ramos, de formă.N-am putut scoate nimic altceva de la el. Pista se oprea pe cheiurile din Rouen. Nu așa de departe de Dieppe, dacă stai să te gândești, nu așa de departe de familia Vitral... Care era legătura? Niciuna, fără îndoială, în lunile următoare, am schimbat registrul. Am bătut toate parcurile de distracții. Cu Tagada și celelalte tâmpenii!
Astea îi plăceau lui Nazim mai mult ca lumea interlopă...Uneori, mergea cu micuța lui Ayla, în weekend. Open foire... MamaCarville rambursa plimbările în montagne-russe și în trenulețele groazei, sau merele glasate pe băț. Ne-a luat o grămadă de vreme să descoperim ceva nou. Ani întregi...
Din când în când, pentru a-mi mai schimba ideile, mă întorceam la Dieppe.
2 octombrie 1998, ora 16.19
- Îți zic că-i nuntă!
Mânuțele lui Judith se agățau de grilajul curții grădiniței.
- Ce nătăfleață! Nu e nuntă! Nu vezi că toți sunt în negru. A murit cineva...
Toate astea pentru ce? Vă las să judecați.
Foștii tovarăși de pe stradă cu care se drogase Pelletier, toată spuma societății nocturne din Besançon, mi-au confirmat căGeorges reapăruse după 23 decembrie 1980. Cât se poate de viu, coborât de pe muntele lui, deloc zdrobit de avionul Airbus care-i căzuse practic în cap. Și tot fără brățărică la încheietură. La fel de tăcut. A rămas șase luni în Besancon și a luat-o de la capăt cu tâmpeniile. Trafic de droguri. Furturi. Apoi a șters-o la Paris înainte ca polițaii să-i dea de urmă. Sau frate-său Augustin. Din spusele tovarășilor lui de pe stradă, Georges se temea mai puțin de polițai decât de lecțiile frățești de morală.
Voi adăuga un ultim detaliu. Georges Pelletier nu coborâse de pe munte cu câinele lui. Un bun punct de plecare... Dar Augustin se înșelase, câinele respectiv nu era deloc mic, ci un ciobănesc belgian. Mascul. Versiune XXL, din spusele tovarășilor lui Georges.Imposibil de băgat în mormântul de lângă colibă. Doar dacă l-ar fi tranșat, dar de ce să-ți faci câinele bucăți? De ce să nu sapi o groapă mai mare? Un afurisit de mister în plus în jurul afurisitului de mormânt!
Vă dați seama, n-am abdicat. Nu-mi mai rămânea decât să dau de urma lui Georges în jungla săriților de pe fix și-a oamenilor străzii din Marele Paris. Nazim a fost nevoit să se implice și el. Încă trei luni de investigație, cu normă întreagă.
Anunțuri la mica publicitate. Lobby de tot felul la polițai, la serviciile sociale ale primăriilor, ale căminelor. Ieșiri în stradă, noaptea, cu lanterna pe fotografia lui Georges, numai zâmbet în fața bradului de Crăciun, acasă la Augustin. Fotografia cea mai recentă pe care fratele a găsit-o...
Treabă de profesionist. Meticuloasă. Pas de pas. Lumea interlopă, meserie de privat, cum îmi plăcea mie, în cele din urmă. Mathilde de Carville avusese dreptate. Pentru a găsi soluția, era nevoie de timp și de bani. De ambele. Vă scutesc de detalii. Cu Nazim, am sfârșit prin a ajunge pe urmele lui Georges Pelletier până la un anumit Pedro Ramos, pe care l-am întâlnit în iunie 1989, în parcul de distracții din La Foire du Trone, în față la Tagada. Da, ați citit bine, în față la Tagada!
- Georges a lucrat pentru mine două sezoane, ne-a explicat Pedro, supraveghindu-și cu coada ochiului afacerea.
Adolescenți isterici plăteau cinci franci locul pentru a-și tăbăci pielea de pe fese timp de două minute și treizeci de secunde pe un platou rotitor. Tagada era o versiune colectivă a balansoarelor de amorțit fundul din locurile de joacă.
- Nu i-am cerut CV-ul, a continuat Pedro, zâmbind cu subînțeles. Am priceput că voia să i se piardă urma. Nu era leneș. Din moment ce era clean când venea la muncă. De rest, nici că-mi păsa.
- Când l-ați văzut ultima oară? Am întrebat.
Pedro nici măcar nu și-a acordat un timp de reflecție. Doar, cu un gest al mâinii, i-a făcut semn să se grăbească unei copile îmbrăcate în roz, care era casieră. Capul lui își schimba culoarea după cum luminau neoanele.
- În toamna lui 1983. Mai exact, la jumătatea lui noiembrie. După La Foire Saint-Romain, ultimul bâlci important al sezonului, pe cheiurile din Rouen. Am ambalat totul, ne-am pregătit pentru iernat și basta. Până la sezonul viitor. Pelletier știa unde mă putea găsi. Nu s-a mai arătat niciodată, începând cu sezonul următor. N-am plâns după el. Nici nu l-am căutat. Sezonierii sunt frecvenți, la noi. Două sezoane e deja frumos. Nu s-a mai întors, nici anul următor, nici altădată după aceea.
Fundătura...
Am continuat să-l chestionez nițel pe Pedro Ramos, de formă.N-am putut scoate nimic altceva de la el. Pista se oprea pe cheiurile din Rouen. Nu așa de departe de Dieppe, dacă stai să te gândești, nu așa de departe de familia Vitral... Care era legătura? Niciuna, fără îndoială, în lunile următoare, am schimbat registrul. Am bătut toate parcurile de distracții. Cu Tagada și celelalte tâmpenii!
Astea îi plăceau lui Nazim mai mult ca lumea interlopă...Uneori, mergea cu micuța lui Ayla, în weekend. Open foire... MamaCarville rambursa plimbările în montagne-russe și în trenulețele groazei, sau merele glasate pe băț. Ne-a luat o grămadă de vreme să descoperim ceva nou. Ani întregi...
Din când în când, pentru a-mi mai schimba ideile, mă întorceam la Dieppe.
38
2 octombrie 1998, ora 16.19
- Îți zic că-i nuntă!
Mânuțele lui Judith se agățau de grilajul curții grădiniței.
- Ce nătăfleață! Nu e nuntă! Nu vezi că toți sunt în negru. A murit cineva...
Cortegiul se îndepărta încet pe stradă. Judith nu credea prea mult în ce-i povestea colega ei Sarah. Sarah mereu spunea povești pentru a face pe interesanta.
Când oamenii se plimbau îmbrăcați frumos pe stradă, în rânduri, ca pentru a merge la cantină, când ieșeau din biserică, când sunau clopotele... Așa arăta o nuntă, știa ea bine. Fusese la o grămadă. Cel puțin la două, plus cele când era prea mică pentru a-și mai aminti.
- Nu te cred, Sarah!
Sarah zgâlțâi grilajul de enervare.
- A murit cineva, îți zic! O să-l bage într-o groapă. La fel au făcut cu bunica...
- Nu te cred!
- Bine. Atunci, unde-i mireasa?
- Am scăpat-o, a trecut deja, atâta tot!
- Ce vorbești! În primul rând, e vineri! Nu se face nuntă în zi de grădiniță. Dar când mori e altceva, nu-ți poți alege ziua.
Judith era silită să admită că dreptate avea prietena ei. Care insista:
- Și-apoi, la o nuntă oamenii nu sunt așa de bătrâni. Vezi, toți ăștia sunt bătrâni.
- Nu, nu toți!
- Ba da...
- Nu! Uite. Acolo. Doamna! Doamna!
Lylie ieși brusc din amorțire.
Descoperi cu surprindere două fetițe adorabile de cinci ani, înfofolite în mantouri de lână în culori vii și cu părul ascuns de căciulițe peruane.
- Doamna, doamna, ce e: nuntă sau mort?
Lylie zâmbi fără să vrea. I se părea bulversant contrastul între strigătele de bucurie din curtea grădiniței și tăcerea cortegiului funebru al înmormântării anonime. Lylie se lăsă pe vine, pentru a fi cât fetițele de înaltă.
- E o înmormântare, răspunse ea cu voce blândă.
- A, ai văzut! triumfa Sarah.
Judith se strâmbă. Trei alte copile veniră să se lipească de grilaj. Pe trotuar, Lylie devenea atracția grupei, ca un ponei după un grad de sârmă ghimpată.
- Cine era moarta? continuă Sarah.
- N-o cunoșteam, spuse Lylie. Eram doar în trecere. Nu sunt din familie. Vin din clădirea aceea mare și albă, chiar din față. Unde, de altfel, trebuie să mă întorc.
- Dacă n-o cunoșteai, atunci de ce ești tristă? insistă Judith.
Lylie nu-și putu ascunde surprinderea. Se apropie și mai mult de fetiță. Pistrui minusculi îi punctau obrajii îmbujorați.
- De ce spui că sunt tristă?
- Păi, ai ochii roșii. Și tre’ să fii supertristă dacă ai ales să mergi după o moartă pe care nici n-o cunoști, în loc să mergi, nu știu, prin magazine, să te joci în parc, să vezi un film...
Cincisprezece perechi de ochi, abia vizibili între căciulițe, cagule și fulare, o scrutau de-acum pe Lylie.
- Ai ghicit, murmură Lylie aplecându-se către urechea lui Judith. Dar nu trebuie să spui nimănui. Cum te cheamă?
- Judith. Judith Potier. Sunt în grupa mare la grădiniță. Dar pe tine cum te cheamă?
- Nu știu...
Judith își mușcă buzele, ca și când tocmai pusese o întrebare prea indiscretă.
Rămase o clipă pe gânduri. Era probabil prima oară când dădea peste cineva fără nume. Încercă să-i surâdă necunoscutei, ca atunci când încerca să împace două colege care se certau.
- Înseamnă că de-aia ești așa de tristă?
2 octombrie 1998, ora 16.39
Trenul Corail se opri la Vernon. Marc privi cum dispăreau călătorii care tocmai coborâseră. Fără regăsiri pe peroane, fără îmbrățișări emoționante, fără țipete de bucurie, doar câteva zeci de muncitori grăbiți să se întoarcă acasă. Când trenul porni din nou, peronul era deja pustiu, iar mașinile din mica parcare aflată de cealaltă parte a șinelor de cale ferată se aglomerau către ieșire.
Soarele nu dispăruse încă de tot după colinele de pe lângă Sena. Ca să nu stea cu lumina în față și să poată citi confortabil caietul lui Grand-Duc pus pe mescioara gri, Marc trase perdeluța în dreptul lui. Detectivul avea să treacă de cel de-al zecelea an de investigație...
Când oamenii se plimbau îmbrăcați frumos pe stradă, în rânduri, ca pentru a merge la cantină, când ieșeau din biserică, când sunau clopotele... Așa arăta o nuntă, știa ea bine. Fusese la o grămadă. Cel puțin la două, plus cele când era prea mică pentru a-și mai aminti.
- Nu te cred, Sarah!
Sarah zgâlțâi grilajul de enervare.
- A murit cineva, îți zic! O să-l bage într-o groapă. La fel au făcut cu bunica...
- Nu te cred!
- Bine. Atunci, unde-i mireasa?
- Am scăpat-o, a trecut deja, atâta tot!
- Ce vorbești! În primul rând, e vineri! Nu se face nuntă în zi de grădiniță. Dar când mori e altceva, nu-ți poți alege ziua.
Judith era silită să admită că dreptate avea prietena ei. Care insista:
- Și-apoi, la o nuntă oamenii nu sunt așa de bătrâni. Vezi, toți ăștia sunt bătrâni.
- Nu, nu toți!
- Ba da...
- Nu! Uite. Acolo. Doamna! Doamna!
Lylie ieși brusc din amorțire.
Descoperi cu surprindere două fetițe adorabile de cinci ani, înfofolite în mantouri de lână în culori vii și cu părul ascuns de căciulițe peruane.
- Doamna, doamna, ce e: nuntă sau mort?
Lylie zâmbi fără să vrea. I se părea bulversant contrastul între strigătele de bucurie din curtea grădiniței și tăcerea cortegiului funebru al înmormântării anonime. Lylie se lăsă pe vine, pentru a fi cât fetițele de înaltă.
- E o înmormântare, răspunse ea cu voce blândă.
- A, ai văzut! triumfa Sarah.
Judith se strâmbă. Trei alte copile veniră să se lipească de grilaj. Pe trotuar, Lylie devenea atracția grupei, ca un ponei după un grad de sârmă ghimpată.
- Cine era moarta? continuă Sarah.
- N-o cunoșteam, spuse Lylie. Eram doar în trecere. Nu sunt din familie. Vin din clădirea aceea mare și albă, chiar din față. Unde, de altfel, trebuie să mă întorc.
- Dacă n-o cunoșteai, atunci de ce ești tristă? insistă Judith.
Lylie nu-și putu ascunde surprinderea. Se apropie și mai mult de fetiță. Pistrui minusculi îi punctau obrajii îmbujorați.
- De ce spui că sunt tristă?
- Păi, ai ochii roșii. Și tre’ să fii supertristă dacă ai ales să mergi după o moartă pe care nici n-o cunoști, în loc să mergi, nu știu, prin magazine, să te joci în parc, să vezi un film...
Cincisprezece perechi de ochi, abia vizibili între căciulițe, cagule și fulare, o scrutau de-acum pe Lylie.
- Ai ghicit, murmură Lylie aplecându-se către urechea lui Judith. Dar nu trebuie să spui nimănui. Cum te cheamă?
- Judith. Judith Potier. Sunt în grupa mare la grădiniță. Dar pe tine cum te cheamă?
- Nu știu...
Judith își mușcă buzele, ca și când tocmai pusese o întrebare prea indiscretă.
Rămase o clipă pe gânduri. Era probabil prima oară când dădea peste cineva fără nume. Încercă să-i surâdă necunoscutei, ca atunci când încerca să împace două colege care se certau.
- Înseamnă că de-aia ești așa de tristă?
39
2 octombrie 1998, ora 16.39
Trenul Corail se opri la Vernon. Marc privi cum dispăreau călătorii care tocmai coborâseră. Fără regăsiri pe peroane, fără îmbrățișări emoționante, fără țipete de bucurie, doar câteva zeci de muncitori grăbiți să se întoarcă acasă. Când trenul porni din nou, peronul era deja pustiu, iar mașinile din mica parcare aflată de cealaltă parte a șinelor de cale ferată se aglomerau către ieșire.
Soarele nu dispăruse încă de tot după colinele de pe lângă Sena. Ca să nu stea cu lumina în față și să poată citi confortabil caietul lui Grand-Duc pus pe mescioara gri, Marc trase perdeluța în dreptul lui. Detectivul avea să treacă de cel de-al zecelea an de investigație...
Din acel moment, amintirile lui Marc nu se mai limitau la impresii vagi, un ecou îndepărtat, ci puneau cap la cap o versiune precisă a evenimentelor. O versiune personală asupra faptelor, de confruntat cu cea a lui Grand-Duc.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
La începerea anului școlar în 1991, Emilie Vitral se pregătea să intre la gimnaziu. Nu v-am vorbit mult despre Emilie până acum. Este totuși important să vă fac să înțelegeți cum a crescut ea în toți acei ani, până să cedeze Nicole Vitral, până să triumfe Mathilde de Carville. În felul ei.
Așadar, Emilie avea să împlinească unsprezece ani...
Lui Emilie i-a plăcut întotdeauna de mine, cred. Era reciproc. Pesemne avea legătură cu latura mea asocială, de singuratic. Țâncilor le place să-i asculte pe adulții scumpi la vorbă. Probabil că le împărtășesc pudoarea.
Pentru ea, eram Credulă-Basculă.
Cred că-l fascinam și pe Marc. Nu numai din cauza inepuizabilelor mele cunoștințe despre fotbal. Cred, mai ales, că un detectiv privat face impresie la copii. Ca un tip ieșit direct din televizor. Un MacGyver, un Mike Hammer... Un Magnum fără dobermani, cu BMW în loc de Ferrari... Mai puneam și de la mine.
La începerea anului școlar în 1991, Emilie Vitral se pregătea să intre la gimnaziu. Nu v-am vorbit mult despre Emilie până acum. Este totuși important să vă fac să înțelegeți cum a crescut ea în toți acei ani, până să cedeze Nicole Vitral, până să triumfe Mathilde de Carville. În felul ei.
Așadar, Emilie avea să împlinească unsprezece ani...
Lui Emilie i-a plăcut întotdeauna de mine, cred. Era reciproc. Pesemne avea legătură cu latura mea asocială, de singuratic. Țâncilor le place să-i asculte pe adulții scumpi la vorbă. Probabil că le împărtășesc pudoarea.
Pentru ea, eram Credulă-Basculă.
Cred că-l fascinam și pe Marc. Nu numai din cauza inepuizabilelor mele cunoștințe despre fotbal. Cred, mai ales, că un detectiv privat face impresie la copii. Ca un tip ieșit direct din televizor. Un MacGyver, un Mike Hammer... Un Magnum fără dobermani, cu BMW în loc de Ferrari... Mai puneam și de la mine.
Îmi făcea plăcere. Poveștile mele născocite o făceau să râdă pe Nicole Vitral. Și cu coada ochiului o priveam pe Emilie crescând...
În taină, speram să detectez o asemănare. Ca într-o dimineață fetița să încline definitiv într-o parte sau în cealaltă. Fizic. Vitral sau Carville. Să capete surâsul lui Marc, ticurile bunicului Carville.Ce știu eu? O certitudine, oricare.
Nimic. Ea continua să încline balanța către Vitral. Ochii, cu siguranță. Dar atât...
Pentru restul, situația se complica. Nicole Vitral a făcut totul pentru a ascunde acest lucru, cel puțin la început, dar era atât de flagrant. În rue Pocholle, Emilie părea căzută mai mult dintr-o farfurie zburătoare decât dintr-un avion Airbus.
În taină, speram să detectez o asemănare. Ca într-o dimineață fetița să încline definitiv într-o parte sau în cealaltă. Fizic. Vitral sau Carville. Să capete surâsul lui Marc, ticurile bunicului Carville.Ce știu eu? O certitudine, oricare.
Nimic. Ea continua să încline balanța către Vitral. Ochii, cu siguranță. Dar atât...
Pentru restul, situația se complica. Nicole Vitral a făcut totul pentru a ascunde acest lucru, cel puțin la început, dar era atât de flagrant. În rue Pocholle, Emilie părea căzută mai mult dintr-o farfurie zburătoare decât dintr-un avion Airbus.
Emilie adora școala. A fost prima în toate clasele, de la pregătitoare până la sfârșitul ciclului primar, în timp ce Marc se descurca onest, dar atât, lucrând conștiincios, cuminte, fără vreun gust deosebit, Emilie iubea muzica, Emilie iubea artele, Emilie iubea cărțile, Emilie devora totul. În casa familiei Vitral, existau discuri, cărți, tablouri în cantitate rezonabilă, aproape din necesitate, nu de nevoie.
Cum ai avea în garaj o bicicletă sau bile de petancă. Pentru cazul în care...
Emilie, în schimb, creștea diferită, sărea în ochi. Rămânea adorabilă, adorantă și adorată, dar se sufoca. Jefuia bibliobuzul care se oprea în parcarea gării din Dieppe în fiecare marți seara, își hărțuia cu întrebări bunica tulburată. Poveștile motanului cocoțat din clasa pregătitoare și tot restul după aceea. Roald Dahl. Igor Stravinski. Rudyard Kipling. Serghei Prokofiev. Tot atâtea nume complicate de care Nicole nu auzise niciodată.
O astfel de excepție, într-o familie, se mai întâmplă. Asta-mi spuneam, pentru a mă convinge. Floarea care crește în mijlocul rugilor de mure. Autodidactul școlii republicane. Visul american în versiune Hexagon, tânărul supradotat care urcă singur toate treptele, fără proptele, fără plasă de siguranță, de la certificatul de studii până la Școala Normală Superioară; care-și trage forța și tenacitatea din originile lui modeste. Plecat de departe, de atât de jos, mândru pentru totdeauna de originile lui. Închisoarea domestică originală este pentru totdeauna ceea ce-l diferențiază de „fiul lui...”, de cei de familie bună din primele arondismente pariziene, de clonele din Liceul Henri IV, seva lui care l-a făcut să crească mai înalt. Stindardul lui. Pentru ai săi, devine purtătorul de stindard. Ai săi, care sunt și mai mândri. Micuțul care a reușit. Oare de-asta fac săracii atâția copii? Pentru a-și multiplica șansele de a trage lozul câștigător?
Bun, îmi opresc aici tirada de două parale despre determinismul social. Voiam doar să vă explic cum înflorea Emilie în cartierul Pollet. Micuța care va ajunge departe... Protejată de ai ei. Protejată inclusiv de Nicole, bineînțeles. Doar că probabil vă închipuiți îndoiala sfâșietoare care-i fisura admirația.
Nicole avea oare dreptul de a se mândri cu nepoțica ei? A ei? Șapte ani, zece ani mai târziu, umbra dramei încă plana asupra lor. Dacă micuța era Emilie Vitral, nepoțica ei, carne din carnea ei și sânge din sângele ei, atunci da, ce noroc, ce glorie, ce minune, copila cu destinul gata trasat! Dar dacă micuța era Lyse-Rose de Carville... Dată din greșeală la pension, departe de casă, rătăcită într-o altă lume... împiedicată.
Obiectiv, privind-o pe Emilie cum evoluează în cartierul ei de pescari din Dieppe, nu mă puteam împiedica să mă gândesc că semăna cu un E.T. Căzut în Statele Unite, cu un Tarzan uitat în junglă, cu un Gulliver în Liliput.
„E normal”, îmi strecura uneori Nicole. „O copilă crescută de bunică. Singură. Există fără doar și poate un decalaj.”
Avea dreptate. În parte.
La unsprezece ani, la sfârșitul școlii primare, Emilie a pretins ceva. În fine, nu chiar, Emilie nu pretindea la nimic. Emilie a declarat că voia să meargă să privească mai departe de coarnele bicicletei. Să treacă de cealaltă parte a falezelor. Să descopere alte locuri. Și alte modalități de petrecere a timpului liber. Mai ales muzica. Să continue pianul. Nu numai pentru că era înzestrată sau pentru că o împingeau profesorii ei. Nu. Doar pentru că dorea. Era mai mult decât dorință, chiar. Nevoie.
Miza era simplă, Emilie nu putea continua să progreseze decât dacă avea un pian acasă. Pentru a cânta zilnic mai multe ore. Emilie fusese convingătoare în felul ei. Măsurase salonul. Ar fi încăput o pianină, dacă împingeau nițel televizorul în colț și canapeaua într-o parte. Se încadra, arăta drăguț, se putea pune vaza deasupra, chiar, și scrumiera din cristal de pe valea râului Bresle.
Rămânea prețul.
Treizeci de mii de franci la prima strigare. Să spunem douăzeci de mii, una de ocazie.
Nicole Vitral s-a trezit spunând:
- Un pian! Draga mea copilă, deja mi-e greu să te îmbrac. Am fost nevoită să lucrez duminică de duminică în mai și în iunie ca să putem pleca o săptămână la Saint-Quay și încă nu știu cum îți voi plăti cheltuielile cu școala. Deja avem cursurile tale de muzică. Nu mai sunt gratuite de când ai împlinit zece ani. Deci, draga mea copilă, un pian...
Emilie n-a protestat. Înțelegea. La unsprezece ani, avea deja un fel de maturitate aproape neconformă vârstei. Cel puțin părea să înțeleagă. S-a refugiat în camera ei. Camera ei, care era și cea a lui Marc. Nicole a auzit prin peretele despărțitor o melodie de flaut. Singurul ei instrument. Un flaut din plastic, al lui Marc, pentru gimnaziu. Nicole a recunoscut șlagărul momentului, cântecul lui Goldman, Leidenstadt.
Cu inima sfâșiată.
Când Marc s-a întors de la stadion, și-a găsit bunica plângând, prăbușită pe canapea. Marc avea treisprezece ani. Habar n-avea cum să reacționeze. O auzea doar pe Emilie cântând din flaut. Era drăguț. Dar și trist.
Nicole l-a invitat pe Marc pe canapea, l-a luat în brațe și l-a strâns puternic.
- Va trebui să nu fi gelos pe Emilie. Înțelegi? Niciodată.
Evident, s-a gândit Marc. Cum altfel?
- Va trebui să continui să te porți cu ea ca înainte, iar Emilie să rămână mereu surioara ta...
Bineînțeles. Unde voia să ajungă?
- Chiar dacă fac diferențe. Ești băiat mare de-acum, Marc.Poți înțelege.
Diferențe. Ce diferențe?
Nicole s-a ridicat ușor. Și Marc la fel. Zâmbetul revenise. Un zâmbet fals, cel puțin. Femeia i-a făcut semn lui Marc să apuce de celălalt capăt al canapelei.
- Ajută-mă s-o împing, Marc. Nu sunt sigură c-ar încăpea un pian aici!
Cumpărarea pianului, nou, cu banul jos, un Hartmann-Milonga, din cel mai mare magazin specializat din Rouen, abia dacă s-a cunoscut din banii plasați în contul din bancă al lui Emilie.
Emilie avusese dreptate, încăpea între canapea și televizor. Îndesându-l bine.
Totul s-a înlănțuit, apoi. Mai întâi, stagiile la Paris. De câteva zile. Apoi șederile. Între stagiu, concert și turneu, în străinătate.Londra. Amsterdam. Praga... Apoi cumpărarea de discuri. Și cărțile. De ce s-o priveze pe Emilie de cărți? Apoi hainele. De ce s-o priveze pe Emilie de modă? E omenește. Emilie avea dreptul la tot ce era mai bun. Merita. Nicole nu mai simțea c-ar avea dreptul să neglijeze vreun detaliu cât de mic legat de viitorul ei; să nu mizeze totul. Pentru cazul în care...
Înțelegeți acum strategia lui Mathilde de Carville. De la bun început, fusese conștientă de ce făcea. Contul din bancă deschis pentru Emilie, era un ou de șarpe depus într-un cufăr, șarpe care ieșise din găoace și crescuse, încetul cu încetul, ani de-a rândul, sub casa familiei Vitral, pentru a ieși în cele din urmă, gata să-i sugrume.
Între Emilie și Marc, prăpastia se adâncea. Vreau să zic prăpastia materială.
Pentru restul, voi reveni mai târziu...
Cum ai avea în garaj o bicicletă sau bile de petancă. Pentru cazul în care...
Emilie, în schimb, creștea diferită, sărea în ochi. Rămânea adorabilă, adorantă și adorată, dar se sufoca. Jefuia bibliobuzul care se oprea în parcarea gării din Dieppe în fiecare marți seara, își hărțuia cu întrebări bunica tulburată. Poveștile motanului cocoțat din clasa pregătitoare și tot restul după aceea. Roald Dahl. Igor Stravinski. Rudyard Kipling. Serghei Prokofiev. Tot atâtea nume complicate de care Nicole nu auzise niciodată.
O astfel de excepție, într-o familie, se mai întâmplă. Asta-mi spuneam, pentru a mă convinge. Floarea care crește în mijlocul rugilor de mure. Autodidactul școlii republicane. Visul american în versiune Hexagon, tânărul supradotat care urcă singur toate treptele, fără proptele, fără plasă de siguranță, de la certificatul de studii până la Școala Normală Superioară; care-și trage forța și tenacitatea din originile lui modeste. Plecat de departe, de atât de jos, mândru pentru totdeauna de originile lui. Închisoarea domestică originală este pentru totdeauna ceea ce-l diferențiază de „fiul lui...”, de cei de familie bună din primele arondismente pariziene, de clonele din Liceul Henri IV, seva lui care l-a făcut să crească mai înalt. Stindardul lui. Pentru ai săi, devine purtătorul de stindard. Ai săi, care sunt și mai mândri. Micuțul care a reușit. Oare de-asta fac săracii atâția copii? Pentru a-și multiplica șansele de a trage lozul câștigător?
Bun, îmi opresc aici tirada de două parale despre determinismul social. Voiam doar să vă explic cum înflorea Emilie în cartierul Pollet. Micuța care va ajunge departe... Protejată de ai ei. Protejată inclusiv de Nicole, bineînțeles. Doar că probabil vă închipuiți îndoiala sfâșietoare care-i fisura admirația.
Nicole avea oare dreptul de a se mândri cu nepoțica ei? A ei? Șapte ani, zece ani mai târziu, umbra dramei încă plana asupra lor. Dacă micuța era Emilie Vitral, nepoțica ei, carne din carnea ei și sânge din sângele ei, atunci da, ce noroc, ce glorie, ce minune, copila cu destinul gata trasat! Dar dacă micuța era Lyse-Rose de Carville... Dată din greșeală la pension, departe de casă, rătăcită într-o altă lume... împiedicată.
Obiectiv, privind-o pe Emilie cum evoluează în cartierul ei de pescari din Dieppe, nu mă puteam împiedica să mă gândesc că semăna cu un E.T. Căzut în Statele Unite, cu un Tarzan uitat în junglă, cu un Gulliver în Liliput.
„E normal”, îmi strecura uneori Nicole. „O copilă crescută de bunică. Singură. Există fără doar și poate un decalaj.”
Avea dreptate. În parte.
La unsprezece ani, la sfârșitul școlii primare, Emilie a pretins ceva. În fine, nu chiar, Emilie nu pretindea la nimic. Emilie a declarat că voia să meargă să privească mai departe de coarnele bicicletei. Să treacă de cealaltă parte a falezelor. Să descopere alte locuri. Și alte modalități de petrecere a timpului liber. Mai ales muzica. Să continue pianul. Nu numai pentru că era înzestrată sau pentru că o împingeau profesorii ei. Nu. Doar pentru că dorea. Era mai mult decât dorință, chiar. Nevoie.
Miza era simplă, Emilie nu putea continua să progreseze decât dacă avea un pian acasă. Pentru a cânta zilnic mai multe ore. Emilie fusese convingătoare în felul ei. Măsurase salonul. Ar fi încăput o pianină, dacă împingeau nițel televizorul în colț și canapeaua într-o parte. Se încadra, arăta drăguț, se putea pune vaza deasupra, chiar, și scrumiera din cristal de pe valea râului Bresle.
Rămânea prețul.
Treizeci de mii de franci la prima strigare. Să spunem douăzeci de mii, una de ocazie.
Nicole Vitral s-a trezit spunând:
- Un pian! Draga mea copilă, deja mi-e greu să te îmbrac. Am fost nevoită să lucrez duminică de duminică în mai și în iunie ca să putem pleca o săptămână la Saint-Quay și încă nu știu cum îți voi plăti cheltuielile cu școala. Deja avem cursurile tale de muzică. Nu mai sunt gratuite de când ai împlinit zece ani. Deci, draga mea copilă, un pian...
Emilie n-a protestat. Înțelegea. La unsprezece ani, avea deja un fel de maturitate aproape neconformă vârstei. Cel puțin părea să înțeleagă. S-a refugiat în camera ei. Camera ei, care era și cea a lui Marc. Nicole a auzit prin peretele despărțitor o melodie de flaut. Singurul ei instrument. Un flaut din plastic, al lui Marc, pentru gimnaziu. Nicole a recunoscut șlagărul momentului, cântecul lui Goldman, Leidenstadt.
Cu inima sfâșiată.
Când Marc s-a întors de la stadion, și-a găsit bunica plângând, prăbușită pe canapea. Marc avea treisprezece ani. Habar n-avea cum să reacționeze. O auzea doar pe Emilie cântând din flaut. Era drăguț. Dar și trist.
Nicole l-a invitat pe Marc pe canapea, l-a luat în brațe și l-a strâns puternic.
- Va trebui să nu fi gelos pe Emilie. Înțelegi? Niciodată.
Evident, s-a gândit Marc. Cum altfel?
- Va trebui să continui să te porți cu ea ca înainte, iar Emilie să rămână mereu surioara ta...
Bineînțeles. Unde voia să ajungă?
- Chiar dacă fac diferențe. Ești băiat mare de-acum, Marc.Poți înțelege.
Diferențe. Ce diferențe?
Nicole s-a ridicat ușor. Și Marc la fel. Zâmbetul revenise. Un zâmbet fals, cel puțin. Femeia i-a făcut semn lui Marc să apuce de celălalt capăt al canapelei.
- Ajută-mă s-o împing, Marc. Nu sunt sigură c-ar încăpea un pian aici!
Cumpărarea pianului, nou, cu banul jos, un Hartmann-Milonga, din cel mai mare magazin specializat din Rouen, abia dacă s-a cunoscut din banii plasați în contul din bancă al lui Emilie.
Emilie avusese dreptate, încăpea între canapea și televizor. Îndesându-l bine.
Totul s-a înlănțuit, apoi. Mai întâi, stagiile la Paris. De câteva zile. Apoi șederile. Între stagiu, concert și turneu, în străinătate.Londra. Amsterdam. Praga... Apoi cumpărarea de discuri. Și cărțile. De ce s-o priveze pe Emilie de cărți? Apoi hainele. De ce s-o priveze pe Emilie de modă? E omenește. Emilie avea dreptul la tot ce era mai bun. Merita. Nicole nu mai simțea c-ar avea dreptul să neglijeze vreun detaliu cât de mic legat de viitorul ei; să nu mizeze totul. Pentru cazul în care...
Înțelegeți acum strategia lui Mathilde de Carville. De la bun început, fusese conștientă de ce făcea. Contul din bancă deschis pentru Emilie, era un ou de șarpe depus într-un cufăr, șarpe care ieșise din găoace și crescuse, încetul cu încetul, ani de-a rândul, sub casa familiei Vitral, pentru a ieși în cele din urmă, gata să-i sugrume.
Între Emilie și Marc, prăpastia se adâncea. Vreau să zic prăpastia materială.
Pentru restul, voi reveni mai târziu...
Emilie putea de-acum să ceară tot ce voia, de la capriciul cel mai neserios la cea mai costisitoare dorință. Nimic nu era prea scump pentru ea. Marc, în schimb, trebuia să se mulțumească cu înlocuitori. Hainele vecinului. Bicicleta bunicului. Încălțările de rugby ale prietenilor mai în vârstă.
La început, Emilie insistase: voia să plătească și pentru Marc. La urma urmei, i se explicase, erau banii ei! Nicole Vitral n-a cedat. Pentru ea era o chestiune de onoare, un angajament moral față de Mathilde de Carville.
O linie roșie imposibil de trecut.
Nicio centimă de la familia de Carville pentru nepotul ei.
Admit că vi se poate părea straniu. Dar cine poate ghici cum ar fi reacționat, în locul lui Nicole Vitral? Da, vă repet, Mathilde de Carville știa ce face în seara aceea de mai din 1981, venind să-i ofere șarpele adormit lui Nicole Vitral.
Inelul de safir deschis la culoare ca gaj.
Împotriva oricărei așteptări, există o morală pentru această poveste. Pe cât am putut constata, lucrătura șarpelui a dat greș. Marc nu era gelos. Niciodată n-a fost.
Și nu pentru că și-a ascultat bunica. Ci în mod firesc. El se bucura pur și simplu de fericirea lui Emilie. Voi reveni asupra acestui aspect... În detaliu, vă promit.
Alt miracol, poate și mai curios, în toată această fântână de bezele, de cadouri dulci și de viață aurită, Emilie nu s-a preschimbat în bomboană lipicioasă roz... într-un soi de Nelly Olson care privește cu un aer dezgustat viața simplă a familiei Ingalls. A rămas la fel de vie, simplă, fără dispreț pentru salonul înghesuit, casele lipite una de alta de pe rue Pocholle, pentru marea cenușie și pietrișul prea dur de sub tălpile ei goale.
Emilie creștea. Avea tot ochii albaștri ai neamului Vitral și gusturile rafinate ale familiei de Carville. Amabilitatea familiei Vitral... și bănetul familiei de Carville.
La început, Emilie insistase: voia să plătească și pentru Marc. La urma urmei, i se explicase, erau banii ei! Nicole Vitral n-a cedat. Pentru ea era o chestiune de onoare, un angajament moral față de Mathilde de Carville.
O linie roșie imposibil de trecut.
Nicio centimă de la familia de Carville pentru nepotul ei.
Admit că vi se poate părea straniu. Dar cine poate ghici cum ar fi reacționat, în locul lui Nicole Vitral? Da, vă repet, Mathilde de Carville știa ce face în seara aceea de mai din 1981, venind să-i ofere șarpele adormit lui Nicole Vitral.
Inelul de safir deschis la culoare ca gaj.
Împotriva oricărei așteptări, există o morală pentru această poveste. Pe cât am putut constata, lucrătura șarpelui a dat greș. Marc nu era gelos. Niciodată n-a fost.
Și nu pentru că și-a ascultat bunica. Ci în mod firesc. El se bucura pur și simplu de fericirea lui Emilie. Voi reveni asupra acestui aspect... În detaliu, vă promit.
Alt miracol, poate și mai curios, în toată această fântână de bezele, de cadouri dulci și de viață aurită, Emilie nu s-a preschimbat în bomboană lipicioasă roz... într-un soi de Nelly Olson care privește cu un aer dezgustat viața simplă a familiei Ingalls. A rămas la fel de vie, simplă, fără dispreț pentru salonul înghesuit, casele lipite una de alta de pe rue Pocholle, pentru marea cenușie și pietrișul prea dur de sub tălpile ei goale.
Emilie creștea. Avea tot ochii albaștri ai neamului Vitral și gusturile rafinate ale familiei de Carville. Amabilitatea familiei Vitral... și bănetul familiei de Carville.
Descurcați-vă cum știți.
Marc își ridică privirea. Emoționat până la lacrimi.
Trenul Corail traversa cu toată viteza iazurile din Poses. Șlepuri încărcate cu nisip urcau pe firul Senei. Marc revedea totul. Flautul.Canapeaua. Pianul. Cu Emilie în fața lui, cântând Chopin, Berlioz,Debussy. Habar n-avea băiatul de ei, dar i se părea emoționant. Emilie, cu părul strâns, așezată, cu spinarea dreaptă, cu mâinile, cu degetele în continuă mișcare. Pianul era acum mut. Prăfuit. Tot în
salonul din Dieppe. Marc își amintea și de ținutele lui Lylie.Cum să le fi uitat?
Rochiile, fustele ei. Din ce în ce mai frumoase, pe măsură ce treceau anii.
Cumpărate pentru el, numai pentru el.
Cum să fie gelos?
Nimeni nu înțelesese. Nici Grand-Duc, nici Nicole, nici orice alt adult. Cu-atât mai puțin Mathilde de Carville.
Trenul se opri la Val-de-Reuil, gara din câmp până la care orașul cel nou nu mai ajunsese. Marc șovăi. Îi rămâneau abia cincisprezece minute până la Rouen. Își scoase telefonul mobil, putea încerca să telefoneze la câteva clinici noi. De formă... Tastă trei numere. Fără succes. Nimeni cu numele de Emilie Vitral nu fusese internat în respectivele stabilimente. Cu atât mai rău. Lui Marc îi cam pierise convingerea. Își dorea mai ales să termine de citit caietul lui Grand-Duc.
Adolescența lui povestită de detectiv.
Ceva ca propriul jurnal intim, dar redactat de un străin.
2 octombrie 1998, ora 16.48
Nicole Vitral merse încet spre cherhana, aflată la capătul portului de pescuit din Dieppe. Se apropie de tarabă.
- Gilbert, ce-ai primit astăzi? Nu foarte scump?
Cherhanagiul îi răspunse fără șovăire:
- Cambule. Direct de pe vaporul de azi-noapte. Îți pun una la pachet?
- Două!
Ochiul lui Gilbert, din profil, se rotunji precum al unuia dintre peștii lui morți.
- Două? Ai pe careva la cină? E Emilie? E Marc? Sau vreun drăguț?
Tâmpitul!
- E Marc, idiotule! preciză Nicole.
- OK, îți pun o bucată faină, atunci. Cum o mai duce Marc?
Nicole îi răspunse evaziv. Banalități. Pe gânduri. Plăti.
- Mersi, Gilbert. Săptămâna asta, trec să-ți las fluturași de la primărie, pentru port. Totul e scris pe ei.
Cherhanagiul oftă.
- Iarăși tâmpeniile lor. La primărie, mai bine s-ar ocupa de comercianți decât de docheri. Crede-mă, noi crăpăm primii, chiar înaintea pescarilor...
Nicole se îndepărta deja. Gilbert Letondeur era cel mai bun cherhanagiu din Dieppe, dar și un cretin înrolat în tabăra armatorilor și a Camerei de comerț și de industrie din Dieppe. Pe scurt, un tip care vota cu dreapta... Nicole admitea că viziunea ei asupra lucrurilor era un pic simplificatoare, dar așa deslușea ea orașul Dieppe. Două tabere opuse. În pofida dubiței sale pe litoral, niciodată nu se plasase în tabăra comercianților.
O trădătoare!
De două ori trădătoare. Mânca pește de la tabăra cealaltă.
Nicole continuă spre litoral. Îi plăcea vremea uscată. Vântul regulat. Îi era pe plac și agitația de pe peluză. Terminau cu instalatul câtorva zeci de capiteluri albe, mici, identice, aliniate, în partea superioară cu drapele multicolore ale statelor din lumea întreagă. La fiecare doi ani, timp de zece zile, Dieppe trăia în ritmul Festivalului Internațional al Zmeielor.
Cerul era deja înțesat de romburi pestrițe, de imense cercuri nemișcate, de triunghiuri care descriau curbe strânse. Sus de tot, pe cer se vedeau un dragon chinezesc, o mască incașă, o pisică albastră gigantică, un cerc gol în care se învârtea cu toată viteza o giruetă. Tot atâtea constelații imaginare și colorate. Nicole Vitral înaintă privind în sus, puțin nostalgică. Nu se putea împiedica să se gândească la precedentele ediții ale festivalului. Dieppe fusese cea dintâi dintre stațiunile balneare care, la sfârșitul anilor șaptezeci, organizase festivalul zmeielor. De atunci, acel gen de manifestare fusese copiat pe toate marile plaje din nordul Europei.
Nicole trăise alături de Pierre primele două festivaluri, în 1980și 1982. De două ori câte zece zile de amintiri. Festive. Dar și lucrative. Fast-foodul lor ambulant, pe litoral, era deja o instituție pe vremea aceea. La prima ediție, nora lor, Stephanie, era însărcinată, aproape la termen. Își petrecuse totuși sfârșitul de săptămână ajutându-i. Cum putea și ea.
Trenul Corail traversa cu toată viteza iazurile din Poses. Șlepuri încărcate cu nisip urcau pe firul Senei. Marc revedea totul. Flautul.Canapeaua. Pianul. Cu Emilie în fața lui, cântând Chopin, Berlioz,Debussy. Habar n-avea băiatul de ei, dar i se părea emoționant. Emilie, cu părul strâns, așezată, cu spinarea dreaptă, cu mâinile, cu degetele în continuă mișcare. Pianul era acum mut. Prăfuit. Tot în
salonul din Dieppe. Marc își amintea și de ținutele lui Lylie.Cum să le fi uitat?
Rochiile, fustele ei. Din ce în ce mai frumoase, pe măsură ce treceau anii.
Cumpărate pentru el, numai pentru el.
Cum să fie gelos?
Nimeni nu înțelesese. Nici Grand-Duc, nici Nicole, nici orice alt adult. Cu-atât mai puțin Mathilde de Carville.
Trenul se opri la Val-de-Reuil, gara din câmp până la care orașul cel nou nu mai ajunsese. Marc șovăi. Îi rămâneau abia cincisprezece minute până la Rouen. Își scoase telefonul mobil, putea încerca să telefoneze la câteva clinici noi. De formă... Tastă trei numere. Fără succes. Nimeni cu numele de Emilie Vitral nu fusese internat în respectivele stabilimente. Cu atât mai rău. Lui Marc îi cam pierise convingerea. Își dorea mai ales să termine de citit caietul lui Grand-Duc.
Adolescența lui povestită de detectiv.
Ceva ca propriul jurnal intim, dar redactat de un străin.
40
2 octombrie 1998, ora 16.48
Nicole Vitral merse încet spre cherhana, aflată la capătul portului de pescuit din Dieppe. Se apropie de tarabă.
- Gilbert, ce-ai primit astăzi? Nu foarte scump?
Cherhanagiul îi răspunse fără șovăire:
- Cambule. Direct de pe vaporul de azi-noapte. Îți pun una la pachet?
- Două!
Ochiul lui Gilbert, din profil, se rotunji precum al unuia dintre peștii lui morți.
- Două? Ai pe careva la cină? E Emilie? E Marc? Sau vreun drăguț?
Tâmpitul!
- E Marc, idiotule! preciză Nicole.
- OK, îți pun o bucată faină, atunci. Cum o mai duce Marc?
Nicole îi răspunse evaziv. Banalități. Pe gânduri. Plăti.
- Mersi, Gilbert. Săptămâna asta, trec să-ți las fluturași de la primărie, pentru port. Totul e scris pe ei.
Cherhanagiul oftă.
- Iarăși tâmpeniile lor. La primărie, mai bine s-ar ocupa de comercianți decât de docheri. Crede-mă, noi crăpăm primii, chiar înaintea pescarilor...
Nicole se îndepărta deja. Gilbert Letondeur era cel mai bun cherhanagiu din Dieppe, dar și un cretin înrolat în tabăra armatorilor și a Camerei de comerț și de industrie din Dieppe. Pe scurt, un tip care vota cu dreapta... Nicole admitea că viziunea ei asupra lucrurilor era un pic simplificatoare, dar așa deslușea ea orașul Dieppe. Două tabere opuse. În pofida dubiței sale pe litoral, niciodată nu se plasase în tabăra comercianților.
O trădătoare!
De două ori trădătoare. Mânca pește de la tabăra cealaltă.
Nicole continuă spre litoral. Îi plăcea vremea uscată. Vântul regulat. Îi era pe plac și agitația de pe peluză. Terminau cu instalatul câtorva zeci de capiteluri albe, mici, identice, aliniate, în partea superioară cu drapele multicolore ale statelor din lumea întreagă. La fiecare doi ani, timp de zece zile, Dieppe trăia în ritmul Festivalului Internațional al Zmeielor.
Cerul era deja înțesat de romburi pestrițe, de imense cercuri nemișcate, de triunghiuri care descriau curbe strânse. Sus de tot, pe cer se vedeau un dragon chinezesc, o mască incașă, o pisică albastră gigantică, un cerc gol în care se învârtea cu toată viteza o giruetă. Tot atâtea constelații imaginare și colorate. Nicole Vitral înaintă privind în sus, puțin nostalgică. Nu se putea împiedica să se gândească la precedentele ediții ale festivalului. Dieppe fusese cea dintâi dintre stațiunile balneare care, la sfârșitul anilor șaptezeci, organizase festivalul zmeielor. De atunci, acel gen de manifestare fusese copiat pe toate marile plaje din nordul Europei.
Nicole trăise alături de Pierre primele două festivaluri, în 1980și 1982. De două ori câte zece zile de amintiri. Festive. Dar și lucrative. Fast-foodul lor ambulant, pe litoral, era deja o instituție pe vremea aceea. La prima ediție, nora lor, Stephanie, era însărcinată, aproape la termen. Își petrecuse totuși sfârșitul de săptămână ajutându-i. Cum putea și ea.
Grijulii, Pierre și Pascal, în calitate de socru și de soț, se străduiseră s-o convingă să rămână așezată pe un scaun, s-o facă să înțeleagă că nu era momentul să nască în acel sfârșit de săptămână! Până la urmă, Emilie se născuse la câteva zile după aceea, în 30 septembrie, de parcă avusese grijă să aștepte...
A intervenit drama avionului Airbus... Apoi judecata. Pierre Vitral a apucat un al doilea festival, în 1982, înainte de a adormi pentru a nu se mai trezi niciodată, în 7 noiembrie, la Treport.
A intervenit drama avionului Airbus... Apoi judecata. Pierre Vitral a apucat un al doilea festival, în 1982, înainte de a adormi pentru a nu se mai trezi niciodată, în 7 noiembrie, la Treport.
Festivalul îi ritma viața lui Nicole, ca un simbol macabru: viața și moartea nu se țineau decât de un fir, în voia vântului. Nicole a continuat totuși să-și parcheze dubița pe litoral, în timpul celor zece zile de sărbătoare, fără Pierre care s-o ajute. Nu avea de ales, festivalul rămânea cea mai mare sursă a ei de încasări, odată la doi ani.
Marc și Emilie erau prea mici pentru a-și aminti. Pentru ei, festivalul nu era decât un carnaval gigantic, așteptat vreme de săptămâni. Marc nu se descurca prea rău, cu sforile în mână, pentru a-și epata surioara. Un vecin îi dăduse un zmeu în formă de insectă uriașă, roșu cu auriu, cu o coadă foarte lungă din panglici și aripi din celofan transparent. Bineînțeles, Marc își botezase zmeul „Libelula”; pentru că uneori încă i se spunea așa lui Emilie. Niște tâmpiți. Comercianții din Dieppe, de exemplu.
Emilie, în schimb, se repezea cu capul înainte. Alerga de la un stand la altul, parcurgând toate țările lumii. Peru. China. Platourile etiopiene. Mongolia. Ecuador. Yemen. Quebec. Zmeul ca un fir întins între toți copiii planetei: doar un pic de vânt, nu era nevoie de nimic altceva.
Arta de a îmblânzi cerul, doar din amuzament.
Tot mai sus. Fără pasageri, fără călători.
Fără prăbușiri.
Nicole, după 1980, nu mai privise niciodată cerul ca înainte. Micuța Emilie înghițea kilometri. Japonia. Mali. Columbia. Revenea alergând la Citroenul de tip H, cu ochi scânteietori. Toate triburile lumii își dădeau întâlnire pe peluza ei.
„Ai văzut, bunico? Ai văzut, bunico?”
Nicole se îndepărtă de litoral. Răvășită. În acest an, pentru prima oară în viața ei, Emilie va pierde zmeiele din Dieppe.
Intră în brutărie. Se temea că va avea de înfruntat același circ ca în cazul cherhanagiului. Avea dreptate.
- O baghetă, Nicole?
- O baghetă. Și îmi mai dai și un Salammbo.
- Serios? Un Salammbo? S-a întors Marc?
Un Salammbo. Prăjitura preferată a lui Marc. Cel puțin când avea zece ani.
Nicole știa că e ridicolă continuând să vrea să-i facă băietanului ei pe plac cu dorințele din copilărie. Dar la urma urmei îi făcea plăcere, iar Marc era un băiat politicos.
Nicole se uită la ceas. Nepotul ei va ajunge în două ore. Străbătu cu pași lenți portul de agrement, către podul mobil care separa cartierul Pollet de restul orașului Dieppe. O insulă în inima orașului.
Fără să vrea, se gândea din nou la dialogul telefonic cu Marc. Plicul albastru al lui Mathilde de Carville. Testul ADN încredințat nepotului ei. Interdicția de a deschide cadoul pentru bunică-sa.
Scârba!
Nicole fu nevoită să se oprească din mers. Podul mobil se ridica, lăsând să treacă un pachebot nu foarte mare, sub pavilion nigerian. Mai rămăseseră câteva.
Banane? Ananas? Lemn exotic?
Ce credea oare Carville asta? Că deținea monopolul clarviziunii?Că numai ea se gândise la testul ADN? Că detectivul Grand-Duc era numai în solda ei? Că îi recoltase o picătură de sânge luiÉmilie așa, în voie, fără ca bunica ei să reacționeze?
Coada de mașini din fața podului se făcea din ce în ce mai lungă. Nicole tuși de-și scuipă plămânii în mirosul de maree și de gaze de eșapament. Nu înțelesese totul Carville asta! Grand-Duc nu era un astfel de ticălos. N-o făcuse pe niciuna geloasă. Comandase două teste ADN. Două plicuri albastre. Câte unul pentru fiecare bunică.
Nicole întoarse capul. Un zmeu uriaș, dragonul chinezesc, depășea clădirile de pe litoral. Surâse. În cel de-al doilea sertar al comodei, sub cheie, pusese plicul albastru încredințat de Grand-Duc. Rezultatul testului de comparație al propriului ei sânge cu cel al lui Emilie, care îl va confirma pe cel primit de Mathilde de Carville, pe care Marc i-l aducea, cuminte.
Podul mobil se coborî în cele din urmă. Mașinile trepidau. Nicole tuși din nou.
Deschisese plicul în 1995. Și ea avea răspunsul de-acum trei ani.
Trebuia să-i vorbească despre asta lui Marc. Trebuia, desigur. Diseară. Încă putea salva o viață. După, va fi prea târziu. Ar fi trebuit s-o facă înainte, desigur.
Ușor de zis.
Un astfel de răspuns.
O eliberare?
Poate...
Cu condiția să accepte să piardă totul.
2 octombrie 1998, ora 17.11
Trenul Corail mergea de-a lungul coastei Deux-Amants. Traversă fără să încetinească podul feroviar de la Manoir-sur-Seine, depăși gara de la Pont-de-l’Arche. Marc nici măcar nu simțea răceala geamului de care își rezemase fruntea. Se mulțumise să aprindă lampa de lectură de deasupra capului.
Marc și Emilie erau prea mici pentru a-și aminti. Pentru ei, festivalul nu era decât un carnaval gigantic, așteptat vreme de săptămâni. Marc nu se descurca prea rău, cu sforile în mână, pentru a-și epata surioara. Un vecin îi dăduse un zmeu în formă de insectă uriașă, roșu cu auriu, cu o coadă foarte lungă din panglici și aripi din celofan transparent. Bineînțeles, Marc își botezase zmeul „Libelula”; pentru că uneori încă i se spunea așa lui Emilie. Niște tâmpiți. Comercianții din Dieppe, de exemplu.
Emilie, în schimb, se repezea cu capul înainte. Alerga de la un stand la altul, parcurgând toate țările lumii. Peru. China. Platourile etiopiene. Mongolia. Ecuador. Yemen. Quebec. Zmeul ca un fir întins între toți copiii planetei: doar un pic de vânt, nu era nevoie de nimic altceva.
Arta de a îmblânzi cerul, doar din amuzament.
Tot mai sus. Fără pasageri, fără călători.
Fără prăbușiri.
Nicole, după 1980, nu mai privise niciodată cerul ca înainte. Micuța Emilie înghițea kilometri. Japonia. Mali. Columbia. Revenea alergând la Citroenul de tip H, cu ochi scânteietori. Toate triburile lumii își dădeau întâlnire pe peluza ei.
„Ai văzut, bunico? Ai văzut, bunico?”
Nicole se îndepărtă de litoral. Răvășită. În acest an, pentru prima oară în viața ei, Emilie va pierde zmeiele din Dieppe.
Intră în brutărie. Se temea că va avea de înfruntat același circ ca în cazul cherhanagiului. Avea dreptate.
- O baghetă, Nicole?
- O baghetă. Și îmi mai dai și un Salammbo.
- Serios? Un Salammbo? S-a întors Marc?
Un Salammbo. Prăjitura preferată a lui Marc. Cel puțin când avea zece ani.
Nicole știa că e ridicolă continuând să vrea să-i facă băietanului ei pe plac cu dorințele din copilărie. Dar la urma urmei îi făcea plăcere, iar Marc era un băiat politicos.
Nicole se uită la ceas. Nepotul ei va ajunge în două ore. Străbătu cu pași lenți portul de agrement, către podul mobil care separa cartierul Pollet de restul orașului Dieppe. O insulă în inima orașului.
Fără să vrea, se gândea din nou la dialogul telefonic cu Marc. Plicul albastru al lui Mathilde de Carville. Testul ADN încredințat nepotului ei. Interdicția de a deschide cadoul pentru bunică-sa.
Scârba!
Nicole fu nevoită să se oprească din mers. Podul mobil se ridica, lăsând să treacă un pachebot nu foarte mare, sub pavilion nigerian. Mai rămăseseră câteva.
Banane? Ananas? Lemn exotic?
Ce credea oare Carville asta? Că deținea monopolul clarviziunii?Că numai ea se gândise la testul ADN? Că detectivul Grand-Duc era numai în solda ei? Că îi recoltase o picătură de sânge luiÉmilie așa, în voie, fără ca bunica ei să reacționeze?
Coada de mașini din fața podului se făcea din ce în ce mai lungă. Nicole tuși de-și scuipă plămânii în mirosul de maree și de gaze de eșapament. Nu înțelesese totul Carville asta! Grand-Duc nu era un astfel de ticălos. N-o făcuse pe niciuna geloasă. Comandase două teste ADN. Două plicuri albastre. Câte unul pentru fiecare bunică.
Nicole întoarse capul. Un zmeu uriaș, dragonul chinezesc, depășea clădirile de pe litoral. Surâse. În cel de-al doilea sertar al comodei, sub cheie, pusese plicul albastru încredințat de Grand-Duc. Rezultatul testului de comparație al propriului ei sânge cu cel al lui Emilie, care îl va confirma pe cel primit de Mathilde de Carville, pe care Marc i-l aducea, cuminte.
Podul mobil se coborî în cele din urmă. Mașinile trepidau. Nicole tuși din nou.
Deschisese plicul în 1995. Și ea avea răspunsul de-acum trei ani.
Trebuia să-i vorbească despre asta lui Marc. Trebuia, desigur. Diseară. Încă putea salva o viață. După, va fi prea târziu. Ar fi trebuit s-o facă înainte, desigur.
Ușor de zis.
Un astfel de răspuns.
O eliberare?
Poate...
Cu condiția să accepte să piardă totul.
41
2 octombrie 1998, ora 17.11
Trenul Corail mergea de-a lungul coastei Deux-Amants. Traversă fără să încetinească podul feroviar de la Manoir-sur-Seine, depăși gara de la Pont-de-l’Arche. Marc nici măcar nu simțea răceala geamului de care își rezemase fruntea. Se mulțumise să aprindă lampa de lectură de deasupra capului.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Anii ’90; primii au fost ca și morți. Noi sejururi în Turcia, în Canada; Cornul de Aur și Chicoutimi, vă scutesc de cărți poștale nostalgice. Fără a uita de pelerinajele mele anuale pe Mont Terrible.Nazim a rămas zile întregi în apropierea colibei, filând-o. Degeaba!
Absolut nimic nou. Și a început depresia mea. Cel puțin, dacă e să fixez o perioadă, asta aș spune: între 1990 și 1992. Sfârșitul iluziilor.
Tot fundătură și pe urmele lui Georges Pelletier. Evaporat, boschetarul. Hăpăit de nu știu ce chestie de bâlci, Tagada sau trenuleț al groazei. Cursul brățăricii nu mai urca. Blocat la șaptezeci și cinci de mii de franci.
La ce bun să mai urce? Trăiam o pensie aurită, sau aproape.
Nu mai lucraserăm la caz de aproape trei săptămâni când am primit un telefon de la Zoran Radjic. Anunțurile, 75.000 de franci brățărica, continuau să apară în vreo zece ziare, în fiecare săptămână, plătite în avans prin virament automat.
- Credule Grand-Duc?
- Da...
- Sunt Zoran Radjic. Am citit anunțul dumneavoastră, despre o primă pentru o brățărică din aur pierdută. Cred că am informații de furnizat.
Vă închipuiți ce reacție am avut? Eram neîncrezător, după țeapa falsificatorului turc, cu ani mai devreme, într-o altă viață.
- Știți unde se află brățărica?
- Da... Cred că da...
Surescitat, în pofida a orice. Credule. Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba!
Ne-am întâlnit două ore mai târziu, în barul L’Espadon, pe rue Gay-Lussac.
Fiecare a comandat câte o bere. Zoran Radjic avea toate semnalmentele micului escroc de cartier, ale șarlatanului de la colțul străzii, uns cu toate alifiile. Cu figura aia de nevăstuică, cu privirea alunecoasă, la fel ca părul, dat pe spate, lins, te și întrebai cum putea să învârtă cel mai mic șmen.
Era posibil ca tocmai el să-mi aducă dovada, singura dovadă utilă? O brățărică găsită pe Mont Terrible, înainte cu doisprezece ani... Tot restul putea pleca la coșul de gunoi, culoarea ochilor, înclinația pentru pian, mormântul de lângă colibă... Mi-ar fi fost de-ajuns să țin afurisita de bijuterie între degete și aș fi câștigat pe toată linia: bebelușa scăpată ca prin minune, după ce fusese proiectată în afara avionului, s-ar fi numit Lyse-Rose de Carville.
- Deci? Am început, dornic să spun cât mai puțin posibil.
- V-am citit anunțul, ieri. Nu prea citesc ziarele, de felul meu.
Anii ’90; primii au fost ca și morți. Noi sejururi în Turcia, în Canada; Cornul de Aur și Chicoutimi, vă scutesc de cărți poștale nostalgice. Fără a uita de pelerinajele mele anuale pe Mont Terrible.Nazim a rămas zile întregi în apropierea colibei, filând-o. Degeaba!
Absolut nimic nou. Și a început depresia mea. Cel puțin, dacă e să fixez o perioadă, asta aș spune: între 1990 și 1992. Sfârșitul iluziilor.
Tot fundătură și pe urmele lui Georges Pelletier. Evaporat, boschetarul. Hăpăit de nu știu ce chestie de bâlci, Tagada sau trenuleț al groazei. Cursul brățăricii nu mai urca. Blocat la șaptezeci și cinci de mii de franci.
La ce bun să mai urce? Trăiam o pensie aurită, sau aproape.
Nu mai lucraserăm la caz de aproape trei săptămâni când am primit un telefon de la Zoran Radjic. Anunțurile, 75.000 de franci brățărica, continuau să apară în vreo zece ziare, în fiecare săptămână, plătite în avans prin virament automat.
- Credule Grand-Duc?
- Da...
- Sunt Zoran Radjic. Am citit anunțul dumneavoastră, despre o primă pentru o brățărică din aur pierdută. Cred că am informații de furnizat.
Vă închipuiți ce reacție am avut? Eram neîncrezător, după țeapa falsificatorului turc, cu ani mai devreme, într-o altă viață.
- Știți unde se află brățărica?
- Da... Cred că da...
Surescitat, în pofida a orice. Credule. Lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba!
Ne-am întâlnit două ore mai târziu, în barul L’Espadon, pe rue Gay-Lussac.
Fiecare a comandat câte o bere. Zoran Radjic avea toate semnalmentele micului escroc de cartier, ale șarlatanului de la colțul străzii, uns cu toate alifiile. Cu figura aia de nevăstuică, cu privirea alunecoasă, la fel ca părul, dat pe spate, lins, te și întrebai cum putea să învârtă cel mai mic șmen.
Era posibil ca tocmai el să-mi aducă dovada, singura dovadă utilă? O brățărică găsită pe Mont Terrible, înainte cu doisprezece ani... Tot restul putea pleca la coșul de gunoi, culoarea ochilor, înclinația pentru pian, mormântul de lângă colibă... Mi-ar fi fost de-ajuns să țin afurisita de bijuterie între degete și aș fi câștigat pe toată linia: bebelușa scăpată ca prin minune, după ce fusese proiectată în afara avionului, s-ar fi numit Lyse-Rose de Carville.
- Deci? Am început, dornic să spun cât mai puțin posibil.
- V-am citit anunțul, ieri. Nu prea citesc ziarele, de felul meu.
A făcut „clic”...
Zoran avea un ghiul, cu care se juca. ZR cu litere mari. Din argint. Cine mai poartă așa ceva?
- Și...
L-am lăsat să continue.
- E o poveste veche. De-acum aproape zece ani. 1983 sau1984, aș spune. Mi-a arătat-o un tip distrus. Nu vă ascund, pe atunci îmi cam făceam pomană cu cei aflați în rahat.
Dăduserăm peste un bun samaritean...
- Bun, nu vă ascund nici asta: făceam și nițeluș trafic. În fine, „nițeluș”... Vindeam droguri. Tipul chiar era în mare lipsă. Îl cunoșteam puțin. O ardea de ceva vreme prin cartier. Nu mai avea parale, nu mai avea nimic. Voia să-mi dea în schimbul dozei o bijuterie. O brățărică. O chestie din aur, din câte spunea. Deloc banal, nu?
Samariteanul se amuza cu inelul, de parcă nu-i păsa. De parcă nu-și dădea seama că se juca cu nervii mei. Sau poate era un șmecher adevărat, un profesionist, mă perpelea. Chestia cu el era că aducea atât demult a escroc de cartier, deloc subtil, ușor de mirosit, încât, crezându-te mai isteț, sfârșeai prin a avea încredere.
Să nu cad cumva în capcană, dacă era vreuna. Să-l mai las să se apropie.
- Cred că vă interesează numele tipului, nu?
Venise clipa să-l contrez:
- Numele tipului îl cunosc. Caut dovezi. Sau chiar brățărica. Cei șaptezeci și cinci de mii de franci sunt pentru brățărică. Pentru tot restul, negociem.
Ghiulul dispăru în mâna dreaptă a samariteanului. Și-a strâns pumnul, cu tărie.
- OK. Intru în joc. Poate nu vorbim de același tip, la urma urmei. Cât face numele?
Banco. Ghiulul tocmai reapăruse în mâna stângă a iugoslavului.Cum făcea asta tâmpitul?
- Zece mii de franci, am spus. Pentru nume. Dacă este cel bun...
- Nu mă bag. De unde știu că nu mă tragi în piept? Eu îți dau numele, iar tu n-ai decât să-mi spui că nu pe-ăsta îl cauți și te-ai cărat. Iar eu îmi iau țeapă.
Zoran avea un ghiul, cu care se juca. ZR cu litere mari. Din argint. Cine mai poartă așa ceva?
- Și...
L-am lăsat să continue.
- E o poveste veche. De-acum aproape zece ani. 1983 sau1984, aș spune. Mi-a arătat-o un tip distrus. Nu vă ascund, pe atunci îmi cam făceam pomană cu cei aflați în rahat.
Dăduserăm peste un bun samaritean...
- Bun, nu vă ascund nici asta: făceam și nițeluș trafic. În fine, „nițeluș”... Vindeam droguri. Tipul chiar era în mare lipsă. Îl cunoșteam puțin. O ardea de ceva vreme prin cartier. Nu mai avea parale, nu mai avea nimic. Voia să-mi dea în schimbul dozei o bijuterie. O brățărică. O chestie din aur, din câte spunea. Deloc banal, nu?
Samariteanul se amuza cu inelul, de parcă nu-i păsa. De parcă nu-și dădea seama că se juca cu nervii mei. Sau poate era un șmecher adevărat, un profesionist, mă perpelea. Chestia cu el era că aducea atât demult a escroc de cartier, deloc subtil, ușor de mirosit, încât, crezându-te mai isteț, sfârșeai prin a avea încredere.
Să nu cad cumva în capcană, dacă era vreuna. Să-l mai las să se apropie.
- Cred că vă interesează numele tipului, nu?
Venise clipa să-l contrez:
- Numele tipului îl cunosc. Caut dovezi. Sau chiar brățărica. Cei șaptezeci și cinci de mii de franci sunt pentru brățărică. Pentru tot restul, negociem.
Ghiulul dispăru în mâna dreaptă a samariteanului. Și-a strâns pumnul, cu tărie.
- OK. Intru în joc. Poate nu vorbim de același tip, la urma urmei. Cât face numele?
Banco. Ghiulul tocmai reapăruse în mâna stângă a iugoslavului.Cum făcea asta tâmpitul?
- Zece mii de franci, am spus. Pentru nume. Dacă este cel bun...
- Nu mă bag. De unde știu că nu mă tragi în piept? Eu îți dau numele, iar tu n-ai decât să-mi spui că nu pe-ăsta îl cauți și te-ai cărat. Iar eu îmi iau țeapă.
Nu era chiar atât de tâmpit, iugoslavul.
- OK, am spus. Ai ceva de scris?
- Îhî...
- Îi scriu numele sub cartonul de sub berea mea. Tu faci la fel în dreptul tău. Dacă e același nume, ai câștigat zece mii de franci. Și continuăm...
Samariteanul a zâmbit ca un copil. Ghiulul trecuse din nou în mâna dreaptă.
- Mă bag. Îmi place la nebunie genul ăsta de joc.
Ne-am aplecat amândoi asupra cartoanelor de bere, ascunzând cum puteam, cu mâna stângă, ce scriam. Copii care se joacă de-a bacalaureatul.
Zece mii de franci partida, totuși.
Am ridicat cartoanele în același timp.
Georges Pelletier.
Pe ambele.
Un tremur m-a străbătut de la ceafă la șale. Vorbeam despre același tip! Deci Georges Pelletier al meu îi propusese o brățărică acestui escroc. Totul se lega.
- OK, am spus. Ai ceva de scris?
- Îhî...
- Îi scriu numele sub cartonul de sub berea mea. Tu faci la fel în dreptul tău. Dacă e același nume, ai câștigat zece mii de franci. Și continuăm...
Samariteanul a zâmbit ca un copil. Ghiulul trecuse din nou în mâna dreaptă.
- Mă bag. Îmi place la nebunie genul ăsta de joc.
Ne-am aplecat amândoi asupra cartoanelor de bere, ascunzând cum puteam, cu mâna stângă, ce scriam. Copii care se joacă de-a bacalaureatul.
Zece mii de franci partida, totuși.
Am ridicat cartoanele în același timp.
Georges Pelletier.
Pe ambele.
Un tremur m-a străbătut de la ceafă la șale. Vorbeam despre același tip! Deci Georges Pelletier al meu îi propusese o brățărică acestui escroc. Totul se lega.
Atenție, Credule! Îmi sufla o mică voce interioară. Nu te ambala. Ai răscolit cerul și pământul prin mahalalele Parisului vreme de cinci ani pentru a-i da de urmă lui Pelletier. Zvonurile circulă repede pe străduțe. Cel mai puțin informat dintre turnătorii din capitală era pesemne la curent cu numele tipului pe care îl cauți. Legătura cu anunțul de mică publicitate despre cei șaptezeci și cinci de mii de franci este la îndemâna primului samaritean venit...
- OK, am spus, ai câștigat zece mii de franci. Absolut legal, te asigur. Îți scriu un cec... Ba chiar îți las cartonul, amintire. Cu dedicație: numele lui Georges...
Celălalt se strâmbă puțin. Un cec? Cu siguranță nu era obișnuit cu acest gen de plată.
- Ai văzut-o, brățărica?
- Îhî... Cât dai pentru pont?
- Zece mii dacă merită, am zis. Ai detalii?
- Vedem. Ce vrei să știi?
Poate că tipul care se juca în continuare cu inelul (acum în mâna stângă) avea un mic talent de scamator de cartier, dar și eu aveam o ultimă carte în mână. Și pe mine anii mă învățaseră să fiu șiret.
- Dacă ai văzut într-adevăr brățărica, aceea care trebuie, îți dai seama sigur ce vreau să știu!
Iugoslavul m-a privit cu un zâmbet tâmp. Imposibil de stabilit dacă mergea sau nu la cacealma; dacă-și bătea joc de mine, mă țepuia, sau dacă era martorul, unicul, martorul ultim al investigației mele.
- Încă zece mii de franci, spui? Pentru dovadă? Pot avea încredere în tine?
- Întotdeauna plătesc cinstit. Dacă te-ai interesat, ți s-a confirmat...
Mâinile samariteanului s-au agitat. Și-a ratat mișcarea. Ghiulul a căzut pe masă. Era nervos. Sau așa voia să mă facă să cred, șmecherul... Am apucat cartonul de sub bere și stiloul. Am scris.
Lise-Rose. 27 septembrie 1980.
Exact ca în anunț.
Am împins cartonul către el, pe masă.
- Confirmi că era inscripționat așa ceva pe brățărică?
Iugoslavul și-a frecat mâinile. Ghiulul revenise la locul lui, tras pe deget.
- Data nașterii, mă scuzi, habar n-am. A fost cu ani în urmă, și nici atunci nu-mi amintesc dacă am fost atent. Prenumele, în schimb, este cel bun...
Nenorocitul! Mi-a trecut prin minte. Încă un nenorocit de profitor...
- ...atâta, a continuat iugoslavul pe același ton, atâta că, dacă-mi aduc bine aminte, nu era scris la fel. Lyse era scris cu„y”, nu cu „i”.
O nouă descărcare electrică îmi zbârli spinarea. Radjic nu căzuse în capcana anunțului! Falsa ortografiere a prenumelui, pentru a prinde cu mâța-n sac un eventual falsificator.
Controlează-te, la naiba, mi-a trecut prin minte.
- OK. Ai nimerit-o. Ai mai câștigat zece mii de franci. Până la urmă, ți-a dat Pelletier brățărica la schimb, ca să-ți faci pomană cu el?
Credule, știu... Ar fi fost prea frumos.
- Dacă aș fi știut la vremea aceea că valora șaptezeci și cinci de miare... Îți dai seama!? Dar nici pomeneală, Pelletier a trebuit să se lingă pe bot, cu brelocul lui tâmpit pe care mi-l flutura pe sub nas. Nu dau marfa la schimb. Banul jos, atât.
- OK, am spus, ai câștigat zece mii de franci. Absolut legal, te asigur. Îți scriu un cec... Ba chiar îți las cartonul, amintire. Cu dedicație: numele lui Georges...
Celălalt se strâmbă puțin. Un cec? Cu siguranță nu era obișnuit cu acest gen de plată.
- Ai văzut-o, brățărica?
- Îhî... Cât dai pentru pont?
- Zece mii dacă merită, am zis. Ai detalii?
- Vedem. Ce vrei să știi?
Poate că tipul care se juca în continuare cu inelul (acum în mâna stângă) avea un mic talent de scamator de cartier, dar și eu aveam o ultimă carte în mână. Și pe mine anii mă învățaseră să fiu șiret.
- Dacă ai văzut într-adevăr brățărica, aceea care trebuie, îți dai seama sigur ce vreau să știu!
Iugoslavul m-a privit cu un zâmbet tâmp. Imposibil de stabilit dacă mergea sau nu la cacealma; dacă-și bătea joc de mine, mă țepuia, sau dacă era martorul, unicul, martorul ultim al investigației mele.
- Încă zece mii de franci, spui? Pentru dovadă? Pot avea încredere în tine?
- Întotdeauna plătesc cinstit. Dacă te-ai interesat, ți s-a confirmat...
Mâinile samariteanului s-au agitat. Și-a ratat mișcarea. Ghiulul a căzut pe masă. Era nervos. Sau așa voia să mă facă să cred, șmecherul... Am apucat cartonul de sub bere și stiloul. Am scris.
Lise-Rose. 27 septembrie 1980.
Exact ca în anunț.
Am împins cartonul către el, pe masă.
- Confirmi că era inscripționat așa ceva pe brățărică?
Iugoslavul și-a frecat mâinile. Ghiulul revenise la locul lui, tras pe deget.
- Data nașterii, mă scuzi, habar n-am. A fost cu ani în urmă, și nici atunci nu-mi amintesc dacă am fost atent. Prenumele, în schimb, este cel bun...
Nenorocitul! Mi-a trecut prin minte. Încă un nenorocit de profitor...
- ...atâta, a continuat iugoslavul pe același ton, atâta că, dacă-mi aduc bine aminte, nu era scris la fel. Lyse era scris cu„y”, nu cu „i”.
O nouă descărcare electrică îmi zbârli spinarea. Radjic nu căzuse în capcana anunțului! Falsa ortografiere a prenumelui, pentru a prinde cu mâța-n sac un eventual falsificator.
Controlează-te, la naiba, mi-a trecut prin minte.
- OK. Ai nimerit-o. Ai mai câștigat zece mii de franci. Până la urmă, ți-a dat Pelletier brățărica la schimb, ca să-ți faci pomană cu el?
Credule, știu... Ar fi fost prea frumos.
- Dacă aș fi știut la vremea aceea că valora șaptezeci și cinci de miare... Îți dai seama!? Dar nici pomeneală, Pelletier a trebuit să se lingă pe bot, cu brelocul lui tâmpit pe care mi-l flutura pe sub nas. Nu dau marfa la schimb. Banul jos, atât.
M-a țintuit, ironic, cu privirea.
- Sau un cec, eventual...
La naiba!
- Pelletier a plecat cu bijuteria, atunci?
- Îhî...
- L-ai mai văzut, între timp?
- Niciodată. După părerea mea, în halul în care era, sigur n-a murit de bătrânețe...
Mama naibii!
Am scris cecul. Fără remușcări. Mathilde de Carville nu stătea ea în douăzeci de mii de franci. Chiar dacă îndoiala rămânea.Capcana mea, „y”-ul transformat în „i”, nu era greu de dibuit pentru un escroc puțin mai prudent, numele „Lyse-Rose de Carville”și „Emilie Vitral” făcuseră obiectul unui întreg pachet de articole de presă, la vremea respectivă. Zoran samariteanul putea foarte bine să fi câștigat douăzeci de mii de franci cu puțină minte și ceva aplomb.
Mâinile lui vioaie au înșfăcat cecul pe care l-a examinat cu atenție. În cele din urmă satisfăcut, s-a ridicat. Mi-a întins mâna, cea cu ghiulul.
- Mersi. Uite. Un ultim detaliu. Cadou din partea casei.
Mi s-a făcut pielea de găină, pe tot corpul.
- Ce detaliu?
- Acum mi-am amintit. N-am acceptat schimbul lui Pelletier și pentru că brățărica era ruptă. Lanțul, vreau să zic. Avea o za sau două lipsă.
Mesele și scaunele din bar au început să se învârtă în jurul meu. Dumnezeule!
Nimeni. Nimeni, în afară de Nazim și de mine, nu putea cunoaște detaliul.
2 octombrie 1998, ora 17.29
Măcar odată, trenul Paris-Rouen sosise la timp. Încremeni pe peron exact la ora șaptesprezece treizeci.
- Sau un cec, eventual...
La naiba!
- Pelletier a plecat cu bijuteria, atunci?
- Îhî...
- L-ai mai văzut, între timp?
- Niciodată. După părerea mea, în halul în care era, sigur n-a murit de bătrânețe...
Mama naibii!
Am scris cecul. Fără remușcări. Mathilde de Carville nu stătea ea în douăzeci de mii de franci. Chiar dacă îndoiala rămânea.Capcana mea, „y”-ul transformat în „i”, nu era greu de dibuit pentru un escroc puțin mai prudent, numele „Lyse-Rose de Carville”și „Emilie Vitral” făcuseră obiectul unui întreg pachet de articole de presă, la vremea respectivă. Zoran samariteanul putea foarte bine să fi câștigat douăzeci de mii de franci cu puțină minte și ceva aplomb.
Mâinile lui vioaie au înșfăcat cecul pe care l-a examinat cu atenție. În cele din urmă satisfăcut, s-a ridicat. Mi-a întins mâna, cea cu ghiulul.
- Mersi. Uite. Un ultim detaliu. Cadou din partea casei.
Mi s-a făcut pielea de găină, pe tot corpul.
- Ce detaliu?
- Acum mi-am amintit. N-am acceptat schimbul lui Pelletier și pentru că brățărica era ruptă. Lanțul, vreau să zic. Avea o za sau două lipsă.
Mesele și scaunele din bar au început să se învârtă în jurul meu. Dumnezeule!
Nimeni. Nimeni, în afară de Nazim și de mine, nu putea cunoaște detaliul.
42
2 octombrie 1998, ora 17.29
Măcar odată, trenul Paris-Rouen sosise la timp. Încremeni pe peron exact la ora șaptesprezece treizeci.
Trenul Rouen-Dieppe pleca în opt minute. Legătura era calculată la marele fix, dar, când trenul Corail avea întârziere, toate celelalte trenuri regionale așteptau cuminți sosirea fratelui lor mai mare din capitală. De când studia la Paris, Marc trecuse din unul în celălalt de zeci de ori. Opt minute era mai mult decât avea nevoie. După ce închise cu părere de rău caietul lui Grand-Duc, se îndreptă rapid către magazinul cu diverse gustări. O singură persoană aștepta la rând în fața lui.Marc cumpără o tartă cu mere și o sticlă de San Pellegrino. Fără îndoială, Nicole avea să-i pregătească diseară un festin, al cărui secret numai ea îl deținea, dar asta nu-l împiedica pe Marc să fi digerat de multă vreme sendvișul cu șuncă și unt înfulecat în metroul spre suburbii.
Expresul regional pentru Dieppe era aproape gol. După îmbulzeala din trenul Paris-Rouen, contrastul sărea în ochi. Marc se așeză aproape de fereastră, după obicei. Nu mai erau decât doi pasageri în tot vagonul. Un adolescent, cu căștile înfundate în urechi, și un tip înalt care dormea, ocupând două locuri și chiar depășindu-le.
Marc deplie măsuța gri din fața lui, își puse rucsacul pe ea, apoi își scoase din Eastpack jurnalul lui Grand-Duc. Rămâneau cel mult douăzeci de pagini de citit, după care va recapitula. Se gândi din nou la mesajele lui Lylie, dispunea de o seară și de o noapte pentru a rezolva totul.
Pe peron, un șef de gară fluieră nervos.
Marc întoarse capul din reflex. Încremeni, cu fruntea lipită de geam, ca lovit în moalele capului.
Ea era!
Silueta plăpândă îi aruncă o privire rea șefului de gară, murmură câteva înjurături printre dinți și sări în trenul care se urnise deja.
Malvina de Carville.
Marc rămase minute îndelungate scrutând ușile culisante ale celor două platforme prin care se putea intra în compartiment.Degeaba. Probabil că Malvina se ascundea pe undeva prin tren, dar Marc n-avea niciun chef să alerge după ea.
Doar n-o să se lase prins la-nghesuială, ca un copil, de două ori la rând. Pentru moment, îi rămâneau douăzeci de pagini de citit.
După aceea, se va ocupa și de nebună.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
L-am lăsat pe Zoran Radjic în barul L’Espadon, aproape locuit de certitudinea că micul escroc de bazar îmi spusese adevărul!Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât totul se înlănțuia, logic.Georges Pelletier, oploșit în cocioaba lui, fusese un martor direct al prăbușirii de pe Mont Terrible, la 23 decembrie 1980. Sosise cel dintâi la locul dramei. Dăduse nas în nas cu bebelușa scăpată ca prin minune.
Expresul regional pentru Dieppe era aproape gol. După îmbulzeala din trenul Paris-Rouen, contrastul sărea în ochi. Marc se așeză aproape de fereastră, după obicei. Nu mai erau decât doi pasageri în tot vagonul. Un adolescent, cu căștile înfundate în urechi, și un tip înalt care dormea, ocupând două locuri și chiar depășindu-le.
Marc deplie măsuța gri din fața lui, își puse rucsacul pe ea, apoi își scoase din Eastpack jurnalul lui Grand-Duc. Rămâneau cel mult douăzeci de pagini de citit, după care va recapitula. Se gândi din nou la mesajele lui Lylie, dispunea de o seară și de o noapte pentru a rezolva totul.
Pe peron, un șef de gară fluieră nervos.
Marc întoarse capul din reflex. Încremeni, cu fruntea lipită de geam, ca lovit în moalele capului.
Ea era!
Silueta plăpândă îi aruncă o privire rea șefului de gară, murmură câteva înjurături printre dinți și sări în trenul care se urnise deja.
Malvina de Carville.
Marc rămase minute îndelungate scrutând ușile culisante ale celor două platforme prin care se putea intra în compartiment.Degeaba. Probabil că Malvina se ascundea pe undeva prin tren, dar Marc n-avea niciun chef să alerge după ea.
Doar n-o să se lase prins la-nghesuială, ca un copil, de două ori la rând. Pentru moment, îi rămâneau douăzeci de pagini de citit.
După aceea, se va ocupa și de nebună.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
L-am lăsat pe Zoran Radjic în barul L’Espadon, aproape locuit de certitudinea că micul escroc de bazar îmi spusese adevărul!Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât totul se înlănțuia, logic.Georges Pelletier, oploșit în cocioaba lui, fusese un martor direct al prăbușirii de pe Mont Terrible, la 23 decembrie 1980. Sosise cel dintâi la locul dramei. Dăduse nas în nas cu bebelușa scăpată ca prin minune.
Culesese brățărica din aur înainte de venirea ajutoarelor, ca un prădător mizerabil în mare lipsă.
Mă urmăriți? Bebelușa scăpată ca prin minune, aruncată din avion, era prin urmare Lyse-Rose de Carville... Era aproape o certitudine, de-acum. Asta și era problema, de altfel, acest „aproape”...Deoarece, în ciuda aparențelor, Zoran Radjic putea foarte bine să-și fi imaginat toată treaba, ca un profesionist al escrocheriei ce era. Avusese la dispoziție ani întregi pentru a o rafina... Reveneam la punctul de plecare nu existau decât prezumții, prezumții cu siguranță puternice, dar numai prezumții. Nicio certitudine definitivă...
Prezumții... bănuieli... evidențe... fascicule de convergențe...Numiți-le cum doriți. La urma urmei, v-am povestit totul, știți acum la fel demult ca mine despre caz. Descurcați-vă!
Ca să fiu cinstit până la capăt, nu există decât un lucru despre care încă nu v-am vorbit. Un sentiment, de altfel, mai mult decât un lucru. E cu atât mai complicat să explici un sentiment, cu mult mai greu decât să descrii o explorare pe Mont Terrible sau să retranscrii o conversație cu un martor. Ca să vă spun totul, ajunseserăm în punctul în care consideram că toate probele acumulate, brățărica, mormântul, hainele din Marele Bazar, nu valorau nici cât o grămadă de ciurucuri numai bune de aruncat la gunoi. La fel și în ce privește culoarea ochilor sau darul pentru muzică.
Adevărul era altundeva, adevărul se întemeia pe un sentiment.Pe o relație, mai precis.
Marc și Emilie.
A venit momentul, cred, să abordez relația lor stranie. Nu i se puteau împotrivi, sărmanii copii. Viața hotărâse în locul lor.
În ciuda bunăvoinței sale, Nicole era prea departe. Prea departe de ei, vreau să spun, prea îndepărtată de Marc și de Emilie. Munca, zile, nopți, weekenduri. Viața de zi cu zi. Diferența de vârstă. Fără mamă care să-i crească pe Marc și pe Emilie.
Fără tată. Și fără bunic. În mod logic, Emilie și Marc s-au apropiat. Două capete blonde. Două chipuri de înger, bune de reclamă. Și totuși erau atât de diferiți...
Să-i dau drumul. Știu că Lylie și Marc vor citi aceste rânduri. Voi încerca să fiu la înălțime. Oricum nu voi mai fi acolo, pentru a face față aprecierii lor.
Marc... Ochi de un albastru-azuriu, ca pierduți în zări îndepărtate, ca întorși spre vârsta de aur a pirateriei din Dieppe. Ochi buni de vrăjit sirenele. Însă Marc era un fals visător. El doar își iubea casa, cartierul, tovarășii, bunica... și mai ales pe Emilie.
Marc iubea ceea ce cunoștea, pur și simplu, cu o iubire care se acumula în timp, cu o imensă generozitate, o generozitate...Domestică. Marc cel discret. Marc cel timid. Marc cel aproape mut.
Idolul midinetelor, totuși, dacă pot fi calificate astfel liceenele din Dieppe.
Idolul indiferent. Marc nu avea altă ambiție, din ziua în care l-am cunoscut, când am început să-l observ ca un investigator minuțios, decât devotamentul față de Émilie, să-i fie în același timp frate, tată, bunic. Tot ce-i lipsea. Paravanul ei.
Paratrăsnetul. Umbrela ei de ploaie.
Acesta era paradisul lui.
Micuța Emilie îi întorcea atenția din plin. Ea stropea cu viață peste tot ce întâlnea. Frumoasă coz, așa cum nimic din preajma ei nu mai era, uzine care se închideau, ziduri de cărămidă și de silex, rigole. Frumoasă ca tot restul, apusul de soare pe plaja dinDieppe, toamna în pădurea Arques. Un curcubeu peste faleze.
Ca un fluture rătăcit. O libelulă, dacă insistați...
Emilie multiplica suprafața locuibilă din căscioara familiei Vitral cu doi, cu zece, doar dilatând-o prin muzică, cu melodii de Chopin sau de Satie, făcând-o să-și ia zborul în văzduh, deasupra falezelor, ca un balon de fericire, făcând-o apoi să izbucnească într-un hohot de râs.
Când era tristă, avea grijă de sine prin muzică.
O insectă rătăcită.
Doar diferită. Nu mândră. Singură. Și nu întotdeauna. Emilie nu ezita să urle în tribune la fiecare placare noroioasă a lui Marc pe stadionul Maurice-Thoumyre.
Să-și tragă bascheții pentru a-și face norma de alergat de vreo zece kilometri, șase văiugi care coborau spre mare și cinci sute de metri diferență de nivel. Dieppe-Pourville-Varengeville-Puys.
Un soare mare de oraș. Care mă topea și pe mine, când era copilă.
Credulă-Basculă.
Prea fusese pe punctul de a-și pierde viața la trei luni, pentru a mai risipi vreo fărâmă din ea. Și-apoi, și ea era mândră de Marc al ei. Îngerul ei păzitor. Îngerul ei blond...
Marc și Emilie au știut foarte curând că nu erau frate și soră.Cel puțin nu cu adevărat. Nu ca alții. Secretul păstrat cu gelozie de Nicole Vitral a explodat în curtea de joacă de la grădiniță.Părinții vorbesc, copiii repetă. Deformează.
Mai târziu, copiii din școala Paul Langevin au născocit un joc:să alerge în jurul lui Emilie, cu brațele larg deschise, cu capul plecat, imitând zgomotul unui motor cu reacție; mimând, învârtindu-se, avionul care intră în vrie și care se zdrobește, la câțiva centimetri de ea. Acesta era jocul preferat din curtea școlii PaulLangevin: să termine lungiți pe asfalt, sub spațiul de joacă, maimuțărind moartea.
În jurul lui Emilie, Marc se juca de-a pilotul de vânătoare, neobosit. De la înălțimea centimetrilor lui suplimentari, ca unKing Kong cocoțat pe dom, Marc zdrobea avioanele-cretine care treceau pe lângă el. Până la pedeapsă. Și totul reîncepea.
Marc și Emilie n-au fost niciodată frate și soră cu adevărat. Au crescut în îndoială.
„Vai, îndrăgostiții!”, își băteau joc cei mai puțin cruzi, în recreație.
Da, se iubeau. Iubirea lor sărea în ochi. Dar cu ce fel de dragoste?
Cred că Marc a început să-și pună această întrebare probabil pe la zece ani. De la naștere, în fine, de la catastrofă, el și Emilie au dormit în aceeași cameră. El jos și Emilie deasupra, în patul suprapus. Nicole i-a ajutat cum a putut: Marc a păstrat numai pentru el cămăruța pe care o împărțise cu soră-sa, iar Emilie s-a înghesuit în camera bunicii.
Nicole se descurca și ea cu ce avea la îndemână. A procedat corect aproape întotdeauna.
Ce fel de dragoste? Spuneam.
Mărturisesc, am încercat să merg mai departe. I-am spionat, precum cel mai nemernic dintre paparazzi. Am pus un teleobiectiv în mâinile lui Nazim. Pentru cazul în care...
Degeaba. Sentimentele nu imprimă pelicule de film.
Ce fel de dragoste?
Doar ei aveau răspunsul. Și nici măcar...
Eu, nu...
Nici măcar știința nu m-a ajutat.
Era ceva mai târziu.
Lylie avea cincisprezece ani...
Testul ADN... Afurisitul de test ADN.
N-aveam cum să nu ajung aici. Îmi dădeam bine seama căMathilde de Carville va sfârși prin a mi-o cere, prin a-și arunca bioetica la coș, dorind să asculte genele, în ciuda lui Dumnezeu, în pofida propriei credințe. Femeia voia să știe. Ceva omenesc.Era deja un miracol că a rezistat atât demult.
În ce mă privește, nu eram mândru. Mi-era o frică de moarte.Puneți-vă în locul meu, cei cincisprezece ani de investigație ai mei nu făceau nici cât trei picături de sânge într-o eprubetă.
Ce jalnic! Ce porcărie de știință!
Mă urmăriți? Bebelușa scăpată ca prin minune, aruncată din avion, era prin urmare Lyse-Rose de Carville... Era aproape o certitudine, de-acum. Asta și era problema, de altfel, acest „aproape”...Deoarece, în ciuda aparențelor, Zoran Radjic putea foarte bine să-și fi imaginat toată treaba, ca un profesionist al escrocheriei ce era. Avusese la dispoziție ani întregi pentru a o rafina... Reveneam la punctul de plecare nu existau decât prezumții, prezumții cu siguranță puternice, dar numai prezumții. Nicio certitudine definitivă...
Prezumții... bănuieli... evidențe... fascicule de convergențe...Numiți-le cum doriți. La urma urmei, v-am povestit totul, știți acum la fel demult ca mine despre caz. Descurcați-vă!
Ca să fiu cinstit până la capăt, nu există decât un lucru despre care încă nu v-am vorbit. Un sentiment, de altfel, mai mult decât un lucru. E cu atât mai complicat să explici un sentiment, cu mult mai greu decât să descrii o explorare pe Mont Terrible sau să retranscrii o conversație cu un martor. Ca să vă spun totul, ajunseserăm în punctul în care consideram că toate probele acumulate, brățărica, mormântul, hainele din Marele Bazar, nu valorau nici cât o grămadă de ciurucuri numai bune de aruncat la gunoi. La fel și în ce privește culoarea ochilor sau darul pentru muzică.
Adevărul era altundeva, adevărul se întemeia pe un sentiment.Pe o relație, mai precis.
Marc și Emilie.
A venit momentul, cred, să abordez relația lor stranie. Nu i se puteau împotrivi, sărmanii copii. Viața hotărâse în locul lor.
În ciuda bunăvoinței sale, Nicole era prea departe. Prea departe de ei, vreau să spun, prea îndepărtată de Marc și de Emilie. Munca, zile, nopți, weekenduri. Viața de zi cu zi. Diferența de vârstă. Fără mamă care să-i crească pe Marc și pe Emilie.
Fără tată. Și fără bunic. În mod logic, Emilie și Marc s-au apropiat. Două capete blonde. Două chipuri de înger, bune de reclamă. Și totuși erau atât de diferiți...
Să-i dau drumul. Știu că Lylie și Marc vor citi aceste rânduri. Voi încerca să fiu la înălțime. Oricum nu voi mai fi acolo, pentru a face față aprecierii lor.
Marc... Ochi de un albastru-azuriu, ca pierduți în zări îndepărtate, ca întorși spre vârsta de aur a pirateriei din Dieppe. Ochi buni de vrăjit sirenele. Însă Marc era un fals visător. El doar își iubea casa, cartierul, tovarășii, bunica... și mai ales pe Emilie.
Marc iubea ceea ce cunoștea, pur și simplu, cu o iubire care se acumula în timp, cu o imensă generozitate, o generozitate...Domestică. Marc cel discret. Marc cel timid. Marc cel aproape mut.
Idolul midinetelor, totuși, dacă pot fi calificate astfel liceenele din Dieppe.
Idolul indiferent. Marc nu avea altă ambiție, din ziua în care l-am cunoscut, când am început să-l observ ca un investigator minuțios, decât devotamentul față de Émilie, să-i fie în același timp frate, tată, bunic. Tot ce-i lipsea. Paravanul ei.
Paratrăsnetul. Umbrela ei de ploaie.
Acesta era paradisul lui.
Micuța Emilie îi întorcea atenția din plin. Ea stropea cu viață peste tot ce întâlnea. Frumoasă coz, așa cum nimic din preajma ei nu mai era, uzine care se închideau, ziduri de cărămidă și de silex, rigole. Frumoasă ca tot restul, apusul de soare pe plaja dinDieppe, toamna în pădurea Arques. Un curcubeu peste faleze.
Ca un fluture rătăcit. O libelulă, dacă insistați...
Emilie multiplica suprafața locuibilă din căscioara familiei Vitral cu doi, cu zece, doar dilatând-o prin muzică, cu melodii de Chopin sau de Satie, făcând-o să-și ia zborul în văzduh, deasupra falezelor, ca un balon de fericire, făcând-o apoi să izbucnească într-un hohot de râs.
Când era tristă, avea grijă de sine prin muzică.
O insectă rătăcită.
Doar diferită. Nu mândră. Singură. Și nu întotdeauna. Emilie nu ezita să urle în tribune la fiecare placare noroioasă a lui Marc pe stadionul Maurice-Thoumyre.
Să-și tragă bascheții pentru a-și face norma de alergat de vreo zece kilometri, șase văiugi care coborau spre mare și cinci sute de metri diferență de nivel. Dieppe-Pourville-Varengeville-Puys.
Un soare mare de oraș. Care mă topea și pe mine, când era copilă.
Credulă-Basculă.
Prea fusese pe punctul de a-și pierde viața la trei luni, pentru a mai risipi vreo fărâmă din ea. Și-apoi, și ea era mândră de Marc al ei. Îngerul ei păzitor. Îngerul ei blond...
Marc și Emilie au știut foarte curând că nu erau frate și soră.Cel puțin nu cu adevărat. Nu ca alții. Secretul păstrat cu gelozie de Nicole Vitral a explodat în curtea de joacă de la grădiniță.Părinții vorbesc, copiii repetă. Deformează.
Mai târziu, copiii din școala Paul Langevin au născocit un joc:să alerge în jurul lui Emilie, cu brațele larg deschise, cu capul plecat, imitând zgomotul unui motor cu reacție; mimând, învârtindu-se, avionul care intră în vrie și care se zdrobește, la câțiva centimetri de ea. Acesta era jocul preferat din curtea școlii PaulLangevin: să termine lungiți pe asfalt, sub spațiul de joacă, maimuțărind moartea.
În jurul lui Emilie, Marc se juca de-a pilotul de vânătoare, neobosit. De la înălțimea centimetrilor lui suplimentari, ca unKing Kong cocoțat pe dom, Marc zdrobea avioanele-cretine care treceau pe lângă el. Până la pedeapsă. Și totul reîncepea.
Marc și Emilie n-au fost niciodată frate și soră cu adevărat. Au crescut în îndoială.
„Vai, îndrăgostiții!”, își băteau joc cei mai puțin cruzi, în recreație.
Da, se iubeau. Iubirea lor sărea în ochi. Dar cu ce fel de dragoste?
Cred că Marc a început să-și pună această întrebare probabil pe la zece ani. De la naștere, în fine, de la catastrofă, el și Emilie au dormit în aceeași cameră. El jos și Emilie deasupra, în patul suprapus. Nicole i-a ajutat cum a putut: Marc a păstrat numai pentru el cămăruța pe care o împărțise cu soră-sa, iar Emilie s-a înghesuit în camera bunicii.
Nicole se descurca și ea cu ce avea la îndemână. A procedat corect aproape întotdeauna.
Ce fel de dragoste? Spuneam.
Mărturisesc, am încercat să merg mai departe. I-am spionat, precum cel mai nemernic dintre paparazzi. Am pus un teleobiectiv în mâinile lui Nazim. Pentru cazul în care...
Degeaba. Sentimentele nu imprimă pelicule de film.
Ce fel de dragoste?
Doar ei aveau răspunsul. Și nici măcar...
Eu, nu...
Nici măcar știința nu m-a ajutat.
Era ceva mai târziu.
Lylie avea cincisprezece ani...
Testul ADN... Afurisitul de test ADN.
N-aveam cum să nu ajung aici. Îmi dădeam bine seama căMathilde de Carville va sfârși prin a mi-o cere, prin a-și arunca bioetica la coș, dorind să asculte genele, în ciuda lui Dumnezeu, în pofida propriei credințe. Femeia voia să știe. Ceva omenesc.Era deja un miracol că a rezistat atât demult.
În ce mă privește, nu eram mândru. Mi-era o frică de moarte.Puneți-vă în locul meu, cei cincisprezece ani de investigație ai mei nu făceau nici cât trei picături de sânge într-o eprubetă.
Ce jalnic! Ce porcărie de știință!
Cuvintele lui Grand-Duc jucau sub ochii lui Marc.
„Ce fel de dragoste? Doar ei aveau răspunsul. Și nici măcar...”
Văluririle ținutului Caux îi defilau prin fața ochilor. Și liniile de înaltă tensiune, cele ale centralelor nucleare a căror direcție o urma până la Dieppe.
„Ce fel de dragoste? Doar ei aveau răspunsul. Și nici măcar...”
Văluririle ținutului Caux îi defilau prin fața ochilor. Și liniile de înaltă tensiune, cele ale centralelor nucleare a căror direcție o urma până la Dieppe.
„Ce fel de dragoste?”
Ce putuse înțelege bătrânul detectiv cu spionajul lui mizerabil cu teleobiectivul? Cine putea înțelege?
„Vai, îndrăgostiții!”
Țipetele copiilor răsunau încă în urechile lui Marc. Ca zgomotul de motor cu reacție, prost imitat de mucoșii ăia.
„Vai, îndrăgostiții!”
Lylie, unde ești?
Marc nu mai avea chef să sune la cine știe ce clinică nouă.Una în plus.
Osteneală zadarnică.
„Vai, îndrăgostiții!”
Cine mai știa, în afară de ei? Cine le cunoștea secretul?
Nimeni. Nici Grand-Duc, nici altcineva nu-l povestise într-un caiet.
Nu trecuseră nici două luni de atunci.
16 august.
Lylie nu împlinise încă optsprezece ani.
Marc își închise ochii.
Nu trecuseră nici două luni de atunci.
16 august 1998, ora 18.00
Curată nebunie, se gândea Marc. Să alerge în plină lună august! După-amiaza era pe sfârșite, erau încă aproape treizeci de grade.O caniculă normandă excepțională!
Lylie o ținea una și bună. Își lega șireturile la bascheți, ghemuită în pragul ușii din rue Pocholle, ca și când o mâncau aripile. Marc oftă. Fără niciun chef, își azvârli espadrilele și merse să-și caute încălțările de sport. Vocea veselă a lui Lylie clopoți:
- La drum, leneșule!
Ea-și strânsese părul blond în coadă de cal, cu un elastic albastru-azuriu. Marc adora s-o vadă pe Lylie cu părul legat la spate. Îi mărea chipul, fruntea, îi dădea o grație aproape princiară.Lylie își terminase pregătirile și țopăia în fața ușii, nerăbdătoare.
- Grăbește-te!
- Bine, bine...
De când Lylie luase la bac nota 18 / 20 la sport, opțiunea cros, prinsese gust pentru jogging. Alergase toată primăvara, cinci ore de antrenament pe săptămână, cu abdomene și cu Marc pe post de antrenor.
Tânărul se enervase, nu-și găsea baschetul stâng.
- Dacă n-ai chef să vii...
- Ba da...
Lylie apucă o sticlă cu apă minerală și-și dădu capul pe spate pentru a bea. Un firicel subțire de apă îi curse pe buze, pe bărbie, pe gât. Marc își întoarse privirea.
Tulburat. Încă odată.
- După găleți. Baschetul tău, vreau să zic...
- Mersi...
Marc își legă la rândul lui șiretul încălțămintei, cu stângăcie. Lylie trăsese pe ea un costum de sport Sergio Tacchini. Mov cu alb. Genul de combinezon de campioană olimpică de triatlon. Oavere, pentru niște bucăți de țesătură elastică.
Un șort care se mula ca o a doua piele. Un top care-i turtea prea mult sânii lui Lylie, dar care-i dezvăluia, în schimb, cu totul pântecul plat, arcuirea mijlocului și pielea abia bronzată.
- Bine! Mergem?
Marc se urni fără voie.
O presimțire rea? Arșița apăsătoare din acel 16 august? Lipsa vântului? Tonul lui Lylie? Dispoziția ei bună? Excelentă?
Primele fuleuri sunt întotdeauna cele mai dure. Traversară cartierul Pollet, trecură de podul mobil, merseră de-a lungul digului de beton de pe litoral, apoi începură urcușul abrupt, până la castelul-muzeu.
Lylie alerga tot în fața lui. Marc își potrivea fuleul după ea.Trecură prin fața golfului, apoi a liceului Ango cu arhitectura lui futuristă, la poalele falezelor.
Lylie, malițioasă, își agită mâna în direcția muzeului, în semn de rămas-bun.
Aveau acum de parcurs un kilometru bun de teren plat până la Pourville. Fuleul se putea mări. Brusc, după o curbă, panorama explodă. Văiuga Pourville, care cobora până la mare, superbă în lumina soarelui. Lylie acceleră și mai mult la coborâre. Pe dig, turiștii de la terase, de pe plajă, se întoarseră la trecerea ei. Mai ales bărbații, subjugați de apariția fugitivă a fetei blonde, zvelte, în combinezon mulat. Hipnotizați de mișcarea regulată a picioarelor ei lungi, goale, ca mișcarea perpetuă a pendulei de cupru a unui orologiu. Marc adopta o atitudine de bodyguard. Privire de muscă, la trei sute șaizeci de grade. Încă puțin și, din alergare, i-ar fi pus lui Lylie mâna pe umăr.
Era obișnuit cu felul concupiscent în care bărbații o priveau pe Lylie, dar asta nu-l împiedica să fie gelos. Cei cinci sute de metri de plajă din Pourville fură repede parcurși, deja începeau urcușul din Varengeville, cel mai abrupt, cel mai adăpostit de vânturile din vest... Versantul pe care se ascundeau cele mai frumoase vile, atât datorită panoramei, cât și climei... Aproape cinci sute de metri diferență de nivel!
Lylie se chinuia puțin. Marc ținea pasul fără probleme. Se uita țintă la valea sălbatică din Scie, în depărtare. Și mai ales evita să privească prea multă vreme în fața lui. Chiar în față. Fesele lui Lylie se agitau la înălțimea ochilor, unduitoare, săltărețe, vii.
Tulburătoare. Oare Lylie își dădea seama? O ultimă curbă și coasta se sfârși, în cele din urmă. Marc acceleră, ajunse lângă Lylie. Alergară umăr la umăr. Lylie își întoarse capul spre Marc.Zâmbitoare. Radioasă.
Atât de frumoasă.
O emoție punea stăpânire pe Marc. Nu era nouă. O, nu! Dar mai intensă, mai puternică decât niciodată. Drumul era plat, sau aproape, pe patru-cinci kilometri, până la cimitirul marin dinVarengeville, destinația lor. Varengeville era comuna cea mai împădurită de pe coasta de Alabastru, iar umbra fu binevenită. Trecură pe lângă conacul lui Ango, pe lângă parcul floral din Moutiers, alergând tot unul lângă celălalt, fără să le pese de mașinile din spatele lor care se chinuiau să-i depășească.
La două sute de metri de sosire, Lylie mimă un sprint. Marc îi lăsă cinci metri avans. N-ar fi trebuit... Sudoarea se prelingea pe spatele gol al lui Lylie. Picăturile îi curgeau până pe șale. Piele și perle. Ca un izvor vesel în care Marc nu avea decât o dorință:să-și scufunde gura.
Să se liniștească. Mai ales să se liniștească.
Marc acceleră, o depăși pe Lylie râzând, încetini doar pentru a sosi amândoi în același timp la finiș. Lylie se prăbuși pe peluză, epuizată. Marc își întoarse încă odată privirea de la corpul întins, oferit soarelui.
Merse, împinse poarta cimitirului marin. Lylie îl urmă câteva secunde mai târziu. Nu erau singuri, nici pomeneală. Vreo douăzeci de turiști circulau prin cimitirul minuscul, căutau mormântul lui Georges Braque, vitraliul lui din biserică, pozau în fața panoramei somptuoase. Dieppe. Criel. Treport. Tot litoralul până la faleza moartă, despărțită de mare, din Ault, în Picardie.
Câte perechi de îndrăgostiți visau să se căsătorească aici? În această adorabilă biserică din gresie, suspendată într-un scrin de verdeață, între cer și mare.
Marc însuși... Visa oare așa ceva?
Își alungă gândurile stupide.
- Ne întoarcem?
Aflase că faleza se retrăgea aici mai mult ca în alte părți. Totul era putred pe dedesubt. Creta era îmbibată de apă. Friabilă. Într-o zi sau în alta, totul se va prăbuși în mare. Biserica. Mormintele.Troița din gresie.
Totul. În apă, măturat apoi în două zile de maree.
Lylie băuse o gură de apă chiar de la robinetul de la intrarea în cimitir și o luase deja din loc.
Marc o urmă, docil.
Fluxul continuu de mașini ale turiștilor defila în fața lor. Marginea drumului fiind delimitată de un taluz plantat, meticulos întreținut, le era acum imposibil să mai alerge unul lângă celălalt. Marc trebuia să-și potrivească pasul după Lylie, să se resemneze să contemple, în fața lui, spinarea leoarcă de sudoare, fesele evidențiate de strânsoarea șortului, ceafa catifelată, tivită cu puf blond.
Nu trebuia, totuși.
De ce?
De ce? îi urla o voce în craniu.
Să nu mai privească nimic. Să se concentreze numai asupra ritmului cardiac, a fuleurilor. Să nu mai fie decât o mecanică fără emoție.
Coborau deja către Pourville. Conacele din Belle Epoque urmau unul după altul, rivalizând în fantezie barocă. Brusc, Lylie o luă la stânga, spre Petit Ailly, o mică plajă aflată la capătul unei văiugi aproape secrete, cunoscute mai ales de obișnuiți... Fără îndoială numeroși, totuși, în acel 16 august. Marc ajunse iarăși lângă Lylie.
- Unde mergem?
Privirea fetei străluci.
- Moft! Cine mă iubește vine după mine!
Și schimbă iar direcția. La dreapta. În plină pădure. De-acum nu mai era drum, doar o pădurice de sălcii. După nici două sute de metri, ieșiră din pădure. Trecură de o baltă, în dreapta lor.Probabil pătrunseseră într-o fermă. Lylie continuă să alerge, în câmp deschis. Cu pași mari.
Coborau acum către mare pe o pantă destul de abruptă. Lylie și continua cursa.
Deasupra lor, pe pajiște, niște vaci se holbau la ei. Pe jumătate uimite, pe jumătate înspăimântate.
Cât despre fermieri, dimpotrivă, nu se zărea niciunul. Lylie trecu pe lângă un gard electrificat. În mod vizibil, cunoștea locurile. Marc făcu un efort de concentrare, hărțile pentru drumeții pe litoral GR 21, cu cărări pe care le străbătuse de atâtea ori, îi defilară în minte. O luaseră într-o parte în nordul văii Petit Ailly. Din memorie, reieșea că probabil traversaseră ferma Pin-Brule, apoi cea numită Mordal. Marc nu mai avea de-acum înainte nicio îndoială privind destinația lor: Port de Mordal, pe care îl văzuse doar în hărți. Era vorba de unul dintre acele mici golfuri inaccesibile turiștilor, ascunse celorlalte căi de acces către mare. O plajă privată rezervată exclusiv țăranului proprietar al locurilor, care probabil nu-și uda niciodată cizmele pe acolo.
Pe ultimii douăzeci de metri de dinaintea mării, văiuga se prăbușise. Argila ieșea la suprafață și curgea în limbi ocru spre apă. Trebuiau să depășească o adâncitură de zece metri, nu foarte greu de trecut, și care prezenta avantajul că făcea plaja total invizibilă de pe câmp.
Lylie alunecă pe argilă. Picioarele ei lungi și pielea ei Sergio Tacchini se mânjiră de noroi roșu. Apoi așteptă în picioare pe pietriș. Mândră. Victorioasă.
Marc o urmă, fără greutate. Marea începea să coboare ușor, degajând mai bine de trei metri de nisip dincolo de pietriș.
Lylie își trase elasticul albastru din păr, care i se desfăcu într-o cascadă de aur.
Marc tremură.
- Moft! spuse Lylie cu o fățucă fermecătoare, ca pentru a-și cere iertare. Facem o baie?
Marc nu răspunse. Depășit. Neliniștit. Aceeași presimțire rea.
- Haide, continuă Lylie. Sunt leoarcă de sudoare! Măcar azi vremea e frumoasă. E cea mai frumoasă zi de vară!
Lylie avea dreptate. Cel puțin din punct de vedere meteorologic.
Apa calmă. Căldura. Nisipul. Tăcerea.
Intimitatea lor.
Cum să reziste?
Lylie, oricum, nu așteptă răspunsul lui Marc. Cei doi bascheți zburară pe pietriș. Tânăra plonjă în apă. Costumul ei de triatlon era la fel de adaptat pentru alergare și pentru natație. Marc purta un tricou lălâi în culorile stadionului din Toulouse și niște bermude de pânză. Tricoul luă calea bascheților, pe pietriș.
Bermudele se vor uda. Cu atât mai rău.
Înotară aproape o oră. Cuminți.
Marc începea să-și vină în fire. Corpul lui Lylie se pierdea în apa cenușie a Canalului Mânecii. Alternativ, bras și craul, unul lângă celălalt, complici, fericiți.
Lylie avusese dreptate, ca întotdeauna. Cedase unui moft delicios.
Ce-și închipuise el oare? O capcană?
Spiritul lui pervers fantasmase, atât...
O jerbă de apă îi inundă gândurile. Lylie izbucni în râs și-l împroșcă pe Marc pentru a doua oară. El îi răspunse. Lylie protestă de formă, îl lăsă pe Marc să plece, apoi, dintr-o mișcare suplă, i se cocoță în spinare și-i băgă capul sub apă. Marc nu rezistă, chiar dacă Lylie nu avea cine știe ce greutate.
Marc își recăpăta respirația, scuipând apa sărată. Lylie avea deja doi metri avans și râdea în hohote.
- Nuuu...
Marc o prinse pe Lylie mai întâi de un picior. Ea protestă, fără convingere:
- Nu-i corect!
El o trase spre sine. Se mai jucase așa cu Lylie când erau copii, în aceeași apă plină de săpun dintr-o cadă minusculă. Mâna fermă a băiatului o apucă pe Lylie de mijloc. Ușoară ca o pană. Latexul întins care se mula pe fesele lui Lylie se lipi de torsul lui Marc.
- Trișezi...
Lylie râdea în continuare.
Marc își întinse mâna, apucă un braț, un umăr. Împinse ușor, cât să o scufunde pe Lylie, câțiva centimetri, fără să-i facă rău.Marc își folosi greutatea, lăsându-se pe Lylie. El ieșea din apă în timp ce Lylie se afunda. Pieptul lui Lylie se strivi de burta luiMarc, coborând și mai mult. Umerii, apoi chipul tinerei, cu ochii închiși de teama sării, îi atinseră torsul.
Un metru în plus sub apă.
Figura lui Lylie se lipi de țesătura udă a bermudelor lui Marc. Gura îi atinse sexul băiatului, ca din greșeală.
Lui Marc i se sculase.
Ceva de speriat.
Cum altfel?
În depărtare, pe marea uleioasă, un feribot ieșea din portul Dieppe, în direcția Newhaven. Câteva triunghiuri albe se agitau în siajul lui, pescăruși, fără îndoială, sau veliere mici, era greu de distins de la atâta distanță.
Lylie și Marc nu spuneau nimic. Înotară încet spre plajă. Nisipul era aproape uscat. Lylie se lungi pe burtă.
- Mă usuc puțin, înainte să plecăm?
Singurele cuvinte pe care le-a rostit, cu o voce stânjenită. O voce nouă, ca și când s-ar fi preschimbat. O voce de adult. Marc rămase așezat, chircit, cu brațele în jurul genunchilor pliați, cu ochii țintă către zare.
Cât timp se scurse astfel? Câteva minute? Ore întregi?
Feribotul dispăruse de multă vreme la orizont, către Anglia, iar pescărușii, sau velierele, se întorseseră în port. Marea părea la fel de pustie ca un deșert.
Lylie se ridică brusc. Tăcută. Marc nu-i distingea decât umbra pe nisip. Tânăra își încrucișă brațele și dintr-o mișcare își trase peste cap topul combinezonului. Își puse cu delicatețe tricoul pe nisip, bine întins, ca să se usuce. Când se aplecă, Marc nu avu nevoie să-și întoarcă privirea pentru a-i vedea ieșind în evidență pe nisip profilul ambilor sâni. Mici și fermi. În umbre chinezești, ca ai unei gheișe.
De parcă n-ar fi fost de ajuns...
Lylie își coborî mâinile de-a lungul taliei. Umbra unduia, ca și când ar fi dansat.
Țesătura alunecă mai întâi lent, milimetru cu milimetru. Cea de-a doua piele a ei se desprindea. Da, tânăra năpârlea. Țesătura căzu pe nisip. Ca o piele moartă. Flască. Inutilă.
Marc contempla umbra neclintită, pigmentată de milioane de grăunțe deschise la culoare. Umbra era aceeași, exact ca în clipele de dinainte. Aceeași talie, aceleași picioare, aceleași coapse. Silueta era identică, cu sau fără cea de-a doua piele.
Și totuși.
Lylie se întoarse, lungindu-se. Tot pe burtă.
Marc așteptă ore. Minute.
Nimeni nu-i sări în ajutor, nicio pânză la orizont, niciun turist rătăcit, niciun fermier mânios.
Lylie simți mâna caldă a lui Marc cum i se așază peste partea de jos a spinării.
Nisipul lipit îi făcea palma puțin cam aspră. Ea tremură și se întoarse.
Cui altcuiva îi putea dărui cei optsprezece ani ai ei?
Marc deschise ochii. Era acoperit de sudoare. Pe fereastra trenului, o serie interminabilă de stâlpi de înaltă tensiune i se năpusteau în figură.
Schiță o mișcare de recul, fără să vrea.
Era oare un monstru?
Marc simțea în vestă greutatea celor douăzeci de grame ale plicului albastru de la laborator. Testul ADN.
Erau oare niște monștri?
Să-l deschidă. Să știe. Să aibă dovada...
Ușa vagonului se deschise, iar Malvina de Carville își făcu apariția.
2 octombrie 1998, ora 17.49
Apa fierbinte curgea ca o ploaie peste trupul gol al lui Lylie. Fata închisese ochii sub jet, căutând să regăsească un minimum de seninătate. De calm, cel puțin.
Mâna ei oarbă apăsă burta moale a recipientului cu săpun antiseptic. Își frecă pielea, până la isterie:sânii, pântecul, pubisul. Crema albă se scurgea încet, lăptoasă, până la picioarele ei. Lylie se clăti îndelung. Se străduia să fie curată, pe cât cu putință. Fațada, cel puțin. Să salveze aparențele.
Până la urmă ieși, înfășurată într-un prosop mare și alb. Apa din păr i se scurgea pe prosopul pufos. Lylie șterse oglinda aburită cu dosul palmei. Reflexia neclară o înspăimântă, ca și când figura unei necunoscute i-ar fi înlocuit-o pe a ei. Himera din oglindă dispăru din nou în abur. Lylie se spălă pe dinți apăsând cu putere, cu prea multă putere, până ce-i dădu sângele.
Își golise mațele adineaori, pe stradă, la intersecția cu avenue de Choisy. Își răspândise pe trotuar măruntaiele. Votcă, whisky, tequila, în fuziune... Un polițai tânăr o adunase de pe jos, din patru labe, de la marginea rigolei. Îi întinsese un șervețel Kleenex.Ea se ștersese, încă ghemuită, în timp ce o mamă de familie își împingea căruciorul bebelușului prin balta ei de vomă. Polițaiul ar fi putut-o sălta.
Ar fi făcut-o, dacă ea nu l-ar fi privit cu ochi de căprioară, înlăcrimați.
„E pentru prima oară, domnule agent.”
Scăpase. La mustață.
Vărsase și a doua oară. Cu jumătate de oră mai devreme, în cameră, lângă pat.
Nu mai avea nimic de dat afară, cu excepția măruntaielor. O duruse cumplit.
Lylie ieși din baie.
Fata lungită pe celălalt pat din încăpere îi aștepta întoarcerea cu vădită nerăbdare.
- Au făcut curat cât erai la duș...
Fata n-avea șaisprezece ani, o roșcată tunsă periuță și cu dinți deja îngălbeniți.
- Ești băftoasă, într-un fel, continuă fata, eu țin totul în mine. Uneori mi se pare că putrezesc pe dinăuntru. Aș da orice să pot borî.
Lylie avea chef de orice, mai puțin de conversație. Lui Dinți-Galbeni nici că-i păsa. Ea căuta doar o ureche disponibilă, nimic mai mult.
- Sunt aici pentru a doua oară, continuă ea. Sunt o recidivistă! Și de-aia îmi fac scandal! Trei ore de morală, ieri. Mă toacă mărunt, bulangii.
Lylie se îndepărtă, rămase în picioare, privi pe fereastră. Dinți-Galbeni sfârși prin a se vexa.
- Nu face pe-ncrezuta. Las’ că vezi tu, îți vine și ție rândul.
Lylie observa manevrele ambulanțelor în parcare. Se învârtise aproape o oră pe stradă înainte de a intra. Ajunsese chiar să petreacă o necunoscută pe ultimul drum, chiar în față. Lylie zărea distinct clopotnița bisericii Saint-Hippolyte, dar curtea grădiniței scunde, aflate chiar alături, era mascată de imobilele în stil Haussmann.
Zgomotul mașinilor de pe bulevard acoperea strigătele copiilor.Sau poate se întorseseră în clasă, ori acasă. Lylie nu mai știa decât foarte vag cât e ceasul.
Mintea îi fierbea, corpul o chinuia. Ce căuta acolo? Cum avea să reziste atâtea ore?
- Eram ca tine, prima oară...
Taci odată! urlă Lylie, pe dinăuntru.
Lylie își lăsase telefonul în buzunar, în cuierul din baie. Închis.Totuși, nu avea decât o dorință, o dorință irezistibilă: să-l sune pe Marc! Să vină la ea. Să o ia în brațe, să o apere, ca întotdeauna, ca mai demult în curtea școlii, să-i țină pe ticăloși la distanță.
Să fie acolo, pur și simplu.
Era suficient să-și deschidă telefonul. Marc ar sosi la timp.Oriunde s-ar afla.
Dinți-Galbeni o ținea pe-a ei:
- Știi, nu tre’ să ai remușcări. Ți se fâlfâie de ce părere au toți tâmpiții ăștia. O să caute să te facă să te simți vinovată. Dă-i dracului!
- Mersi, articulă Lylie cu greutate.
Nu putea rosti mai multe. Stătea cu ochii țintă la cedrul cel înalt din fața ei, căutând o pasăre, o urmă de viață oarecare. În zadar.
Nu, Marc nu va veni. Ea nu-l va suna. Nici Marc, nici nimeni altcineva nu-i va putea da de urmă. Anonimatul era minimul la care putea avea pretenția aici. Nu, nu-l va suna. În pofida dorinței ei tenace, în pofida pântecului ei răscolit, în pofida fierii care-i urca încă pe gât, trebuia să-l țină deoparte pe Marc.
Cel puțin până mâine.
Lylie se întoarse către Dinți-Galbeni. Exista cel puțin un lucru pe care fata aceea îl putea face pentru ea. Lylie schiță un fel de zâmbet.
- Ai o țigară pentru mine...
Lylie nu mai apucă să obțină un răspuns. Ușa se deschise. Oinfirmieră cu înfățișare de gardiană de pușcărie făcu un pas în cameră.
- Domnișoara Emilie Vitral?
- Da?
- E timpul. Psihiatrul vă poate primi.
2 octombrie 1998, ora 17.57
Malvina de Carville se zgâia la Marc cu inimitabilul ei surâs de fetiță perversă de familie bună; o criminală în serie imaginată de contesa de Segur. Se așeză pe primul scaun al vagonului, în partea opusă locului ocupat de Marc.
În fața lui.
Peisajul monoton din ținutul Caux defila pe fereastră.
Marc nu schiță niciun gest. Malvina avea, bineînțeles, Mauserul la îndemână.
Ce putuse înțelege bătrânul detectiv cu spionajul lui mizerabil cu teleobiectivul? Cine putea înțelege?
„Vai, îndrăgostiții!”
Țipetele copiilor răsunau încă în urechile lui Marc. Ca zgomotul de motor cu reacție, prost imitat de mucoșii ăia.
„Vai, îndrăgostiții!”
Lylie, unde ești?
Marc nu mai avea chef să sune la cine știe ce clinică nouă.Una în plus.
Osteneală zadarnică.
„Vai, îndrăgostiții!”
Cine mai știa, în afară de ei? Cine le cunoștea secretul?
Nimeni. Nici Grand-Duc, nici altcineva nu-l povestise într-un caiet.
Nu trecuseră nici două luni de atunci.
16 august.
Lylie nu împlinise încă optsprezece ani.
Marc își închise ochii.
Nu trecuseră nici două luni de atunci.
43
16 august 1998, ora 18.00
Curată nebunie, se gândea Marc. Să alerge în plină lună august! După-amiaza era pe sfârșite, erau încă aproape treizeci de grade.O caniculă normandă excepțională!
Lylie o ținea una și bună. Își lega șireturile la bascheți, ghemuită în pragul ușii din rue Pocholle, ca și când o mâncau aripile. Marc oftă. Fără niciun chef, își azvârli espadrilele și merse să-și caute încălțările de sport. Vocea veselă a lui Lylie clopoți:
- La drum, leneșule!
Ea-și strânsese părul blond în coadă de cal, cu un elastic albastru-azuriu. Marc adora s-o vadă pe Lylie cu părul legat la spate. Îi mărea chipul, fruntea, îi dădea o grație aproape princiară.Lylie își terminase pregătirile și țopăia în fața ușii, nerăbdătoare.
- Grăbește-te!
- Bine, bine...
De când Lylie luase la bac nota 18 / 20 la sport, opțiunea cros, prinsese gust pentru jogging. Alergase toată primăvara, cinci ore de antrenament pe săptămână, cu abdomene și cu Marc pe post de antrenor.
Tânărul se enervase, nu-și găsea baschetul stâng.
- Dacă n-ai chef să vii...
- Ba da...
Lylie apucă o sticlă cu apă minerală și-și dădu capul pe spate pentru a bea. Un firicel subțire de apă îi curse pe buze, pe bărbie, pe gât. Marc își întoarse privirea.
Tulburat. Încă odată.
- După găleți. Baschetul tău, vreau să zic...
- Mersi...
Marc își legă la rândul lui șiretul încălțămintei, cu stângăcie. Lylie trăsese pe ea un costum de sport Sergio Tacchini. Mov cu alb. Genul de combinezon de campioană olimpică de triatlon. Oavere, pentru niște bucăți de țesătură elastică.
Un șort care se mula ca o a doua piele. Un top care-i turtea prea mult sânii lui Lylie, dar care-i dezvăluia, în schimb, cu totul pântecul plat, arcuirea mijlocului și pielea abia bronzată.
- Bine! Mergem?
Marc se urni fără voie.
O presimțire rea? Arșița apăsătoare din acel 16 august? Lipsa vântului? Tonul lui Lylie? Dispoziția ei bună? Excelentă?
Primele fuleuri sunt întotdeauna cele mai dure. Traversară cartierul Pollet, trecură de podul mobil, merseră de-a lungul digului de beton de pe litoral, apoi începură urcușul abrupt, până la castelul-muzeu.
Lylie alerga tot în fața lui. Marc își potrivea fuleul după ea.Trecură prin fața golfului, apoi a liceului Ango cu arhitectura lui futuristă, la poalele falezelor.
Lylie, malițioasă, își agită mâna în direcția muzeului, în semn de rămas-bun.
Aveau acum de parcurs un kilometru bun de teren plat până la Pourville. Fuleul se putea mări. Brusc, după o curbă, panorama explodă. Văiuga Pourville, care cobora până la mare, superbă în lumina soarelui. Lylie acceleră și mai mult la coborâre. Pe dig, turiștii de la terase, de pe plajă, se întoarseră la trecerea ei. Mai ales bărbații, subjugați de apariția fugitivă a fetei blonde, zvelte, în combinezon mulat. Hipnotizați de mișcarea regulată a picioarelor ei lungi, goale, ca mișcarea perpetuă a pendulei de cupru a unui orologiu. Marc adopta o atitudine de bodyguard. Privire de muscă, la trei sute șaizeci de grade. Încă puțin și, din alergare, i-ar fi pus lui Lylie mâna pe umăr.
Era obișnuit cu felul concupiscent în care bărbații o priveau pe Lylie, dar asta nu-l împiedica să fie gelos. Cei cinci sute de metri de plajă din Pourville fură repede parcurși, deja începeau urcușul din Varengeville, cel mai abrupt, cel mai adăpostit de vânturile din vest... Versantul pe care se ascundeau cele mai frumoase vile, atât datorită panoramei, cât și climei... Aproape cinci sute de metri diferență de nivel!
Lylie se chinuia puțin. Marc ținea pasul fără probleme. Se uita țintă la valea sălbatică din Scie, în depărtare. Și mai ales evita să privească prea multă vreme în fața lui. Chiar în față. Fesele lui Lylie se agitau la înălțimea ochilor, unduitoare, săltărețe, vii.
Tulburătoare. Oare Lylie își dădea seama? O ultimă curbă și coasta se sfârși, în cele din urmă. Marc acceleră, ajunse lângă Lylie. Alergară umăr la umăr. Lylie își întoarse capul spre Marc.Zâmbitoare. Radioasă.
Atât de frumoasă.
O emoție punea stăpânire pe Marc. Nu era nouă. O, nu! Dar mai intensă, mai puternică decât niciodată. Drumul era plat, sau aproape, pe patru-cinci kilometri, până la cimitirul marin dinVarengeville, destinația lor. Varengeville era comuna cea mai împădurită de pe coasta de Alabastru, iar umbra fu binevenită. Trecură pe lângă conacul lui Ango, pe lângă parcul floral din Moutiers, alergând tot unul lângă celălalt, fără să le pese de mașinile din spatele lor care se chinuiau să-i depășească.
La două sute de metri de sosire, Lylie mimă un sprint. Marc îi lăsă cinci metri avans. N-ar fi trebuit... Sudoarea se prelingea pe spatele gol al lui Lylie. Picăturile îi curgeau până pe șale. Piele și perle. Ca un izvor vesel în care Marc nu avea decât o dorință:să-și scufunde gura.
Să se liniștească. Mai ales să se liniștească.
Marc acceleră, o depăși pe Lylie râzând, încetini doar pentru a sosi amândoi în același timp la finiș. Lylie se prăbuși pe peluză, epuizată. Marc își întoarse încă odată privirea de la corpul întins, oferit soarelui.
Merse, împinse poarta cimitirului marin. Lylie îl urmă câteva secunde mai târziu. Nu erau singuri, nici pomeneală. Vreo douăzeci de turiști circulau prin cimitirul minuscul, căutau mormântul lui Georges Braque, vitraliul lui din biserică, pozau în fața panoramei somptuoase. Dieppe. Criel. Treport. Tot litoralul până la faleza moartă, despărțită de mare, din Ault, în Picardie.
Câte perechi de îndrăgostiți visau să se căsătorească aici? În această adorabilă biserică din gresie, suspendată într-un scrin de verdeață, între cer și mare.
Marc însuși... Visa oare așa ceva?
Își alungă gândurile stupide.
- Ne întoarcem?
Aflase că faleza se retrăgea aici mai mult ca în alte părți. Totul era putred pe dedesubt. Creta era îmbibată de apă. Friabilă. Într-o zi sau în alta, totul se va prăbuși în mare. Biserica. Mormintele.Troița din gresie.
Totul. În apă, măturat apoi în două zile de maree.
Lylie băuse o gură de apă chiar de la robinetul de la intrarea în cimitir și o luase deja din loc.
Marc o urmă, docil.
Fluxul continuu de mașini ale turiștilor defila în fața lor. Marginea drumului fiind delimitată de un taluz plantat, meticulos întreținut, le era acum imposibil să mai alerge unul lângă celălalt. Marc trebuia să-și potrivească pasul după Lylie, să se resemneze să contemple, în fața lui, spinarea leoarcă de sudoare, fesele evidențiate de strânsoarea șortului, ceafa catifelată, tivită cu puf blond.
Nu trebuia, totuși.
De ce?
De ce? îi urla o voce în craniu.
Să nu mai privească nimic. Să se concentreze numai asupra ritmului cardiac, a fuleurilor. Să nu mai fie decât o mecanică fără emoție.
Coborau deja către Pourville. Conacele din Belle Epoque urmau unul după altul, rivalizând în fantezie barocă. Brusc, Lylie o luă la stânga, spre Petit Ailly, o mică plajă aflată la capătul unei văiugi aproape secrete, cunoscute mai ales de obișnuiți... Fără îndoială numeroși, totuși, în acel 16 august. Marc ajunse iarăși lângă Lylie.
- Unde mergem?
Privirea fetei străluci.
- Moft! Cine mă iubește vine după mine!
Și schimbă iar direcția. La dreapta. În plină pădure. De-acum nu mai era drum, doar o pădurice de sălcii. După nici două sute de metri, ieșiră din pădure. Trecură de o baltă, în dreapta lor.Probabil pătrunseseră într-o fermă. Lylie continuă să alerge, în câmp deschis. Cu pași mari.
Coborau acum către mare pe o pantă destul de abruptă. Lylie și continua cursa.
Deasupra lor, pe pajiște, niște vaci se holbau la ei. Pe jumătate uimite, pe jumătate înspăimântate.
Cât despre fermieri, dimpotrivă, nu se zărea niciunul. Lylie trecu pe lângă un gard electrificat. În mod vizibil, cunoștea locurile. Marc făcu un efort de concentrare, hărțile pentru drumeții pe litoral GR 21, cu cărări pe care le străbătuse de atâtea ori, îi defilară în minte. O luaseră într-o parte în nordul văii Petit Ailly. Din memorie, reieșea că probabil traversaseră ferma Pin-Brule, apoi cea numită Mordal. Marc nu mai avea de-acum înainte nicio îndoială privind destinația lor: Port de Mordal, pe care îl văzuse doar în hărți. Era vorba de unul dintre acele mici golfuri inaccesibile turiștilor, ascunse celorlalte căi de acces către mare. O plajă privată rezervată exclusiv țăranului proprietar al locurilor, care probabil nu-și uda niciodată cizmele pe acolo.
Pe ultimii douăzeci de metri de dinaintea mării, văiuga se prăbușise. Argila ieșea la suprafață și curgea în limbi ocru spre apă. Trebuiau să depășească o adâncitură de zece metri, nu foarte greu de trecut, și care prezenta avantajul că făcea plaja total invizibilă de pe câmp.
Lylie alunecă pe argilă. Picioarele ei lungi și pielea ei Sergio Tacchini se mânjiră de noroi roșu. Apoi așteptă în picioare pe pietriș. Mândră. Victorioasă.
Marc o urmă, fără greutate. Marea începea să coboare ușor, degajând mai bine de trei metri de nisip dincolo de pietriș.
Lylie își trase elasticul albastru din păr, care i se desfăcu într-o cascadă de aur.
Marc tremură.
- Moft! spuse Lylie cu o fățucă fermecătoare, ca pentru a-și cere iertare. Facem o baie?
Marc nu răspunse. Depășit. Neliniștit. Aceeași presimțire rea.
- Haide, continuă Lylie. Sunt leoarcă de sudoare! Măcar azi vremea e frumoasă. E cea mai frumoasă zi de vară!
Lylie avea dreptate. Cel puțin din punct de vedere meteorologic.
Apa calmă. Căldura. Nisipul. Tăcerea.
Intimitatea lor.
Cum să reziste?
Lylie, oricum, nu așteptă răspunsul lui Marc. Cei doi bascheți zburară pe pietriș. Tânăra plonjă în apă. Costumul ei de triatlon era la fel de adaptat pentru alergare și pentru natație. Marc purta un tricou lălâi în culorile stadionului din Toulouse și niște bermude de pânză. Tricoul luă calea bascheților, pe pietriș.
Bermudele se vor uda. Cu atât mai rău.
Înotară aproape o oră. Cuminți.
Marc începea să-și vină în fire. Corpul lui Lylie se pierdea în apa cenușie a Canalului Mânecii. Alternativ, bras și craul, unul lângă celălalt, complici, fericiți.
Lylie avusese dreptate, ca întotdeauna. Cedase unui moft delicios.
Ce-și închipuise el oare? O capcană?
Spiritul lui pervers fantasmase, atât...
O jerbă de apă îi inundă gândurile. Lylie izbucni în râs și-l împroșcă pe Marc pentru a doua oară. El îi răspunse. Lylie protestă de formă, îl lăsă pe Marc să plece, apoi, dintr-o mișcare suplă, i se cocoță în spinare și-i băgă capul sub apă. Marc nu rezistă, chiar dacă Lylie nu avea cine știe ce greutate.
Marc își recăpăta respirația, scuipând apa sărată. Lylie avea deja doi metri avans și râdea în hohote.
- Nuuu...
Marc o prinse pe Lylie mai întâi de un picior. Ea protestă, fără convingere:
- Nu-i corect!
El o trase spre sine. Se mai jucase așa cu Lylie când erau copii, în aceeași apă plină de săpun dintr-o cadă minusculă. Mâna fermă a băiatului o apucă pe Lylie de mijloc. Ușoară ca o pană. Latexul întins care se mula pe fesele lui Lylie se lipi de torsul lui Marc.
- Trișezi...
Lylie râdea în continuare.
Marc își întinse mâna, apucă un braț, un umăr. Împinse ușor, cât să o scufunde pe Lylie, câțiva centimetri, fără să-i facă rău.Marc își folosi greutatea, lăsându-se pe Lylie. El ieșea din apă în timp ce Lylie se afunda. Pieptul lui Lylie se strivi de burta luiMarc, coborând și mai mult. Umerii, apoi chipul tinerei, cu ochii închiși de teama sării, îi atinseră torsul.
Un metru în plus sub apă.
Figura lui Lylie se lipi de țesătura udă a bermudelor lui Marc. Gura îi atinse sexul băiatului, ca din greșeală.
Lui Marc i se sculase.
Ceva de speriat.
Cum altfel?
În depărtare, pe marea uleioasă, un feribot ieșea din portul Dieppe, în direcția Newhaven. Câteva triunghiuri albe se agitau în siajul lui, pescăruși, fără îndoială, sau veliere mici, era greu de distins de la atâta distanță.
Lylie și Marc nu spuneau nimic. Înotară încet spre plajă. Nisipul era aproape uscat. Lylie se lungi pe burtă.
- Mă usuc puțin, înainte să plecăm?
Singurele cuvinte pe care le-a rostit, cu o voce stânjenită. O voce nouă, ca și când s-ar fi preschimbat. O voce de adult. Marc rămase așezat, chircit, cu brațele în jurul genunchilor pliați, cu ochii țintă către zare.
Cât timp se scurse astfel? Câteva minute? Ore întregi?
Feribotul dispăruse de multă vreme la orizont, către Anglia, iar pescărușii, sau velierele, se întorseseră în port. Marea părea la fel de pustie ca un deșert.
Lylie se ridică brusc. Tăcută. Marc nu-i distingea decât umbra pe nisip. Tânăra își încrucișă brațele și dintr-o mișcare își trase peste cap topul combinezonului. Își puse cu delicatețe tricoul pe nisip, bine întins, ca să se usuce. Când se aplecă, Marc nu avu nevoie să-și întoarcă privirea pentru a-i vedea ieșind în evidență pe nisip profilul ambilor sâni. Mici și fermi. În umbre chinezești, ca ai unei gheișe.
De parcă n-ar fi fost de ajuns...
Lylie își coborî mâinile de-a lungul taliei. Umbra unduia, ca și când ar fi dansat.
Țesătura alunecă mai întâi lent, milimetru cu milimetru. Cea de-a doua piele a ei se desprindea. Da, tânăra năpârlea. Țesătura căzu pe nisip. Ca o piele moartă. Flască. Inutilă.
Marc contempla umbra neclintită, pigmentată de milioane de grăunțe deschise la culoare. Umbra era aceeași, exact ca în clipele de dinainte. Aceeași talie, aceleași picioare, aceleași coapse. Silueta era identică, cu sau fără cea de-a doua piele.
Și totuși.
Lylie se întoarse, lungindu-se. Tot pe burtă.
Marc așteptă ore. Minute.
Nimeni nu-i sări în ajutor, nicio pânză la orizont, niciun turist rătăcit, niciun fermier mânios.
Lylie simți mâna caldă a lui Marc cum i se așază peste partea de jos a spinării.
Nisipul lipit îi făcea palma puțin cam aspră. Ea tremură și se întoarse.
Cui altcuiva îi putea dărui cei optsprezece ani ai ei?
Marc deschise ochii. Era acoperit de sudoare. Pe fereastra trenului, o serie interminabilă de stâlpi de înaltă tensiune i se năpusteau în figură.
Schiță o mișcare de recul, fără să vrea.
Era oare un monstru?
Marc simțea în vestă greutatea celor douăzeci de grame ale plicului albastru de la laborator. Testul ADN.
Erau oare niște monștri?
Să-l deschidă. Să știe. Să aibă dovada...
Ușa vagonului se deschise, iar Malvina de Carville își făcu apariția.
44
2 octombrie 1998, ora 17.49
Apa fierbinte curgea ca o ploaie peste trupul gol al lui Lylie. Fata închisese ochii sub jet, căutând să regăsească un minimum de seninătate. De calm, cel puțin.
Mâna ei oarbă apăsă burta moale a recipientului cu săpun antiseptic. Își frecă pielea, până la isterie:sânii, pântecul, pubisul. Crema albă se scurgea încet, lăptoasă, până la picioarele ei. Lylie se clăti îndelung. Se străduia să fie curată, pe cât cu putință. Fațada, cel puțin. Să salveze aparențele.
Până la urmă ieși, înfășurată într-un prosop mare și alb. Apa din păr i se scurgea pe prosopul pufos. Lylie șterse oglinda aburită cu dosul palmei. Reflexia neclară o înspăimântă, ca și când figura unei necunoscute i-ar fi înlocuit-o pe a ei. Himera din oglindă dispăru din nou în abur. Lylie se spălă pe dinți apăsând cu putere, cu prea multă putere, până ce-i dădu sângele.
Își golise mațele adineaori, pe stradă, la intersecția cu avenue de Choisy. Își răspândise pe trotuar măruntaiele. Votcă, whisky, tequila, în fuziune... Un polițai tânăr o adunase de pe jos, din patru labe, de la marginea rigolei. Îi întinsese un șervețel Kleenex.Ea se ștersese, încă ghemuită, în timp ce o mamă de familie își împingea căruciorul bebelușului prin balta ei de vomă. Polițaiul ar fi putut-o sălta.
Ar fi făcut-o, dacă ea nu l-ar fi privit cu ochi de căprioară, înlăcrimați.
„E pentru prima oară, domnule agent.”
Scăpase. La mustață.
Vărsase și a doua oară. Cu jumătate de oră mai devreme, în cameră, lângă pat.
Nu mai avea nimic de dat afară, cu excepția măruntaielor. O duruse cumplit.
Lylie ieși din baie.
Fata lungită pe celălalt pat din încăpere îi aștepta întoarcerea cu vădită nerăbdare.
- Au făcut curat cât erai la duș...
Fata n-avea șaisprezece ani, o roșcată tunsă periuță și cu dinți deja îngălbeniți.
- Ești băftoasă, într-un fel, continuă fata, eu țin totul în mine. Uneori mi se pare că putrezesc pe dinăuntru. Aș da orice să pot borî.
Lylie avea chef de orice, mai puțin de conversație. Lui Dinți-Galbeni nici că-i păsa. Ea căuta doar o ureche disponibilă, nimic mai mult.
- Sunt aici pentru a doua oară, continuă ea. Sunt o recidivistă! Și de-aia îmi fac scandal! Trei ore de morală, ieri. Mă toacă mărunt, bulangii.
Lylie se îndepărtă, rămase în picioare, privi pe fereastră. Dinți-Galbeni sfârși prin a se vexa.
- Nu face pe-ncrezuta. Las’ că vezi tu, îți vine și ție rândul.
Lylie observa manevrele ambulanțelor în parcare. Se învârtise aproape o oră pe stradă înainte de a intra. Ajunsese chiar să petreacă o necunoscută pe ultimul drum, chiar în față. Lylie zărea distinct clopotnița bisericii Saint-Hippolyte, dar curtea grădiniței scunde, aflate chiar alături, era mascată de imobilele în stil Haussmann.
Zgomotul mașinilor de pe bulevard acoperea strigătele copiilor.Sau poate se întorseseră în clasă, ori acasă. Lylie nu mai știa decât foarte vag cât e ceasul.
Mintea îi fierbea, corpul o chinuia. Ce căuta acolo? Cum avea să reziste atâtea ore?
- Eram ca tine, prima oară...
Taci odată! urlă Lylie, pe dinăuntru.
Lylie își lăsase telefonul în buzunar, în cuierul din baie. Închis.Totuși, nu avea decât o dorință, o dorință irezistibilă: să-l sune pe Marc! Să vină la ea. Să o ia în brațe, să o apere, ca întotdeauna, ca mai demult în curtea școlii, să-i țină pe ticăloși la distanță.
Să fie acolo, pur și simplu.
Era suficient să-și deschidă telefonul. Marc ar sosi la timp.Oriunde s-ar afla.
Dinți-Galbeni o ținea pe-a ei:
- Știi, nu tre’ să ai remușcări. Ți se fâlfâie de ce părere au toți tâmpiții ăștia. O să caute să te facă să te simți vinovată. Dă-i dracului!
- Mersi, articulă Lylie cu greutate.
Nu putea rosti mai multe. Stătea cu ochii țintă la cedrul cel înalt din fața ei, căutând o pasăre, o urmă de viață oarecare. În zadar.
Nu, Marc nu va veni. Ea nu-l va suna. Nici Marc, nici nimeni altcineva nu-i va putea da de urmă. Anonimatul era minimul la care putea avea pretenția aici. Nu, nu-l va suna. În pofida dorinței ei tenace, în pofida pântecului ei răscolit, în pofida fierii care-i urca încă pe gât, trebuia să-l țină deoparte pe Marc.
Cel puțin până mâine.
Lylie se întoarse către Dinți-Galbeni. Exista cel puțin un lucru pe care fata aceea îl putea face pentru ea. Lylie schiță un fel de zâmbet.
- Ai o țigară pentru mine...
Lylie nu mai apucă să obțină un răspuns. Ușa se deschise. Oinfirmieră cu înfățișare de gardiană de pușcărie făcu un pas în cameră.
- Domnișoara Emilie Vitral?
- Da?
- E timpul. Psihiatrul vă poate primi.
45
2 octombrie 1998, ora 17.57
Malvina de Carville se zgâia la Marc cu inimitabilul ei surâs de fetiță perversă de familie bună; o criminală în serie imaginată de contesa de Segur. Se așeză pe primul scaun al vagonului, în partea opusă locului ocupat de Marc.
În fața lui.
Peisajul monoton din ținutul Caux defila pe fereastră.
Marc nu schiță niciun gest. Malvina avea, bineînțeles, Mauserul la îndemână.
Cel mai rezonabil era să aștepte. Pentru moment, Marc dorea mai presus de orice să termine caietul lui Grand-Duc. Nu-i mai rămâneau decât cinci pagini de citit.
Simți un frison. Imaginea tulburătoare a lui Lylie pe plaja din Morval îi reveni în minte. Urmată de lista spitalelor. Trebuia să se adune. Trebuia să citească ultimele pagini fără s-o scape din ochi pe Malvina... Și să profite de prima ocazie ivită pentru a o dezarma pe nebună.
Jurnalul lui Credule Grand-Duc
Înțeleg unde bateți. Ați numărat paginile rămase! Începeți să intrați în panică. Pretindeți soluția. Și totuși vă preveniserăm, nu trebuia să vă așteptați la un happy-end, la o lovitură de teatru finală, la degetul lui Hercule Poirot care desemnează adevăratul vinovat în chiar ultimul rânduleț... Știu, v-ați pierdut deja interesul pentru psihologia mea de bazar. V-ați săturat de ea. Ajunge cu metodele lu’ taica Grand-Duc, cu interminabilele lui descrieri de stări sufletești și cu indiciile lui insesizabile; mi-ați ascultat povestirea din politețe, dar acum vă interesează un singur lucru, în fond:testul ADN! Știința cu Ș mare. Miracolul geneticii. Liniștiți-vă, ajung și acolo, la faimosul test ADN. Fără panică. Acela a fost cadoul de aniversare al lui Lylie: trei picături de sânge, la împlinirea a cincisprezece ani.
Iertați-mă, dar înainte de asta mai rămân de pus la punct câteva ultime detalii...
Nazim și cu mine continuam cu încăpățânare să-l găsim pe faimosul Georges Pelletier, boschetar drogat care poate se plimba având în buzunar o brățărică de șaptezeci și cinci de mii de franci...
Nazim a dat într-un sfârșit de urma lui Georges, aproape din întâmplare. De mai multe luni încercam să facem un inventar al tuturor cerșetorilor și al celorlalți oameni ai străzii găsiți morți, accidental sau nu. În ziua aceea, o dimineață cețoasă de iulie 1993, Nazim i-a arătat fotografia unui agent de proximitate din Le Havre, din cartierul Neiges, o mahala bizară înghesuită între antrepozitele din port. Tipul își aducea aminte vag. Au exhumat apoi niște arhive, exista un dosar la comisariat.
În 23 ianuarie 1991, un necunoscut fusese găsit înecat în bazinul pentru petroliere. Temperaturile coborâseră sub zero de o săptămână, probabil că tipul nu supraviețuise mai mult de cinci minute în apa înghețată, chiar dacă avea peste două grame de alcool în sânge. Nu se găsise niciun document de identitate asupra lui, dar polițaii fotografiaseră cadavrul. Fără nicio îndoială, era Georges Pelletier, întins pe cuvertura lui găurită. Cu mâinile și buzunarele goale. Nici testament, nici lesă pentru câine... nici brățărică.
Zidul din capătul fundăturii.
L-am anunțat eu însumi pe fratele lui, Augustin, care a părut chiar ușurat.
Înțeleg unde bateți. Ați numărat paginile rămase! Începeți să intrați în panică. Pretindeți soluția. Și totuși vă preveniserăm, nu trebuia să vă așteptați la un happy-end, la o lovitură de teatru finală, la degetul lui Hercule Poirot care desemnează adevăratul vinovat în chiar ultimul rânduleț... Știu, v-ați pierdut deja interesul pentru psihologia mea de bazar. V-ați săturat de ea. Ajunge cu metodele lu’ taica Grand-Duc, cu interminabilele lui descrieri de stări sufletești și cu indiciile lui insesizabile; mi-ați ascultat povestirea din politețe, dar acum vă interesează un singur lucru, în fond:testul ADN! Știința cu Ș mare. Miracolul geneticii. Liniștiți-vă, ajung și acolo, la faimosul test ADN. Fără panică. Acela a fost cadoul de aniversare al lui Lylie: trei picături de sânge, la împlinirea a cincisprezece ani.
Iertați-mă, dar înainte de asta mai rămân de pus la punct câteva ultime detalii...
Nazim și cu mine continuam cu încăpățânare să-l găsim pe faimosul Georges Pelletier, boschetar drogat care poate se plimba având în buzunar o brățărică de șaptezeci și cinci de mii de franci...
Nazim a dat într-un sfârșit de urma lui Georges, aproape din întâmplare. De mai multe luni încercam să facem un inventar al tuturor cerșetorilor și al celorlalți oameni ai străzii găsiți morți, accidental sau nu. În ziua aceea, o dimineață cețoasă de iulie 1993, Nazim i-a arătat fotografia unui agent de proximitate din Le Havre, din cartierul Neiges, o mahala bizară înghesuită între antrepozitele din port. Tipul își aducea aminte vag. Au exhumat apoi niște arhive, exista un dosar la comisariat.
În 23 ianuarie 1991, un necunoscut fusese găsit înecat în bazinul pentru petroliere. Temperaturile coborâseră sub zero de o săptămână, probabil că tipul nu supraviețuise mai mult de cinci minute în apa înghețată, chiar dacă avea peste două grame de alcool în sânge. Nu se găsise niciun document de identitate asupra lui, dar polițaii fotografiaseră cadavrul. Fără nicio îndoială, era Georges Pelletier, întins pe cuvertura lui găurită. Cu mâinile și buzunarele goale. Nici testament, nici lesă pentru câine... nici brățărică.
Zidul din capătul fundăturii.
L-am anunțat eu însumi pe fratele lui, Augustin, care a părut chiar ușurat.
Căutarea lui personală luase sfârșit. Putea întoarce pagina. Eu, nu.
Ticălosul de Georges Pelletier își luase zborul în iarnă cu tot cu secretul lui. Ce naiba căutase în seara aceea pe Mont Terrible? Ce văzuse?
Malvina își închidea ochii!
Văluririle ținutului Caux păreau s-o legene.
Nu era obișnuită cu călătoriile lungi, fătuca, se gândi Marc.
El alterna lectura din caietul lui Grand-Duc cu supravegherea Malvinei de Carville, la capătul compartimentului. De câteva minute bune, Malvina se lupta cu somnul; ațipea o clipită, apoi se trezea brusc, cu privirea la pândă, căutându-l pe Marc. De data aceasta, ochii Malvinei erau închiși de mai bine de treizeci de secunde.
Marc se hotărî. Se ridică fără zgomot, înaintă cu pași de lup. Mai puțin de douăzeci de metri îl despărțeau de fată. Nu trebuia ca Malvina să deschidă ochii, nu imediat...
Marc parcursese deja pe puțin zece metri. Capul Malvinei era tot înclinat, neclintit, în lateralul banchetei albastre cu galben, afișând surâsul aproape angelic al unei fetițe epuizate de prea multă distracție. Marc continuă să înainteze. Se revedea copil, în parcul din orașul Dieppe, jucându-se de-a „regele tăcerii”: trebuia, fără să se lase atins de ghearele unui balaur orb, un puști oarecare legat la ochi, s-o elibereze pe prințesa lui legată fedeleș de un scaun. Lylie, bineînțeles.
Mai rămăseseră cinci metri. Trenul viră ușor la dreapta. Capul Malvinei se înclină câțiva centimetri, apoi se imobiliză din nou.Marc încremeni, încetând și să mai respire.
Malvina deschise ochii. Drept asupra lui. Două bile întunecate trase dintr-o praștie.
Fata nu avu timp să schițeze nici cel mai mic gest, în secunda următoare cele optzeci de kilograme ale lui Marc se abătură peste ea. Plonjase, fără să se gândească, încrezându-se în instinctul lui de jucător de rugby pe extremă. Mâna lui dreaptă îi astupă guraMalvinei, în timp ce numai cu mâna stângă îi prinsese ambele brațe. Malvina trebui să se mulțumească să-și rostogolească ochii rotunzi și să bâțâie de multe ori din picioare. În vagon, ceilalți doi pasageri, adolescentul cu căștile și tipul care dormea, nu se clintiseră.
Marc o împinse pe Malvina către fereastră ținând-o zdravăn. O poșetă de mamaie din imitație de piele verde de crocodil era lângă ea. Marc avea în cap un plan simplu: să recupereze pistolul. După, ar putea discuta...
Își păstră mâna dreaptă pe post de căluș, își presă și mai mult corpul peste Malvina pentru a-i interzice orice mișcare și-i scotoci prin poșetă cu mâna stângă.
Câteva secunde fură de ajuns. Scoase din poșetă Mauserul L110. Ochii Malvinei îl fulgerară. Marc își îndreptă revolverul spre ea, apoi își luă încet mâna de pe gura tinerei.
- Aveai chef să vizitezi Dieppe?
Malvina se strâmbă.
- Îhî. Mă înnebunesc după zmeie. Se pare că în weekendul ăsta Dieppe e Mecca lor...
- Ai răspuns pentru orice, nu?
- Depinde de întrebare. Ce te faci dacă urlu?
- Te pocnesc...
- Ai face una ca asta? Te-ai atinge de scumpa ta cumnată?
- Cine știe... Sunt un Vitral. Un personaj negativ...
Malvina oftă. În mod vizibil, n-avea niciun chef să atragă atenția asupra lor.
- Știi că-i ultimul tren de seară, Malvina? Ai de gând să dormi la Dieppe?
- Cine știe... Sunt o Carville. Sunt plină de bani...
- Cu bani sau fără, te previn, dacă dă bunică-mea Nicole peste tine, vei sfârși tăiată-n bucăți și halită de pescăruși...
- Când încetezi cu umorul tău de două parale?
Marc se ridică vreo câțiva centimetri. Siguranța fetei îl agasa.Trebuia să-i smulgă aroganța de pe buze. Trebuia s-o facă să cedeze, încât să vorbească! Ca pe-o copilă cu tulburări de comportament căreia îi ții piept, pe care o agresezi cu propriile ei arme și care sfârșește prin a se prăbuși. Mâna liberă a lui Marc se opri pe coapsa Malvinei. Fata se smuci înapoi, lovindu-se cu capul de geam.
- Voiai să te găzduim, nu-i așa?... Aveai de gând să dormi în camera mea, este?
Mâna continua să urce. Răzbunare meschină. Lui Marc nici că-i păsa.
- Regret, frumoaso, dar diseară boașele mele sunt cam indispuse, dacă înțelegi aluzia...
- Dacă nu te oprești, încep să urlu...
Ticălosul de Georges Pelletier își luase zborul în iarnă cu tot cu secretul lui. Ce naiba căutase în seara aceea pe Mont Terrible? Ce văzuse?
Malvina își închidea ochii!
Văluririle ținutului Caux păreau s-o legene.
Nu era obișnuită cu călătoriile lungi, fătuca, se gândi Marc.
El alterna lectura din caietul lui Grand-Duc cu supravegherea Malvinei de Carville, la capătul compartimentului. De câteva minute bune, Malvina se lupta cu somnul; ațipea o clipită, apoi se trezea brusc, cu privirea la pândă, căutându-l pe Marc. De data aceasta, ochii Malvinei erau închiși de mai bine de treizeci de secunde.
Marc se hotărî. Se ridică fără zgomot, înaintă cu pași de lup. Mai puțin de douăzeci de metri îl despărțeau de fată. Nu trebuia ca Malvina să deschidă ochii, nu imediat...
Marc parcursese deja pe puțin zece metri. Capul Malvinei era tot înclinat, neclintit, în lateralul banchetei albastre cu galben, afișând surâsul aproape angelic al unei fetițe epuizate de prea multă distracție. Marc continuă să înainteze. Se revedea copil, în parcul din orașul Dieppe, jucându-se de-a „regele tăcerii”: trebuia, fără să se lase atins de ghearele unui balaur orb, un puști oarecare legat la ochi, s-o elibereze pe prințesa lui legată fedeleș de un scaun. Lylie, bineînțeles.
Mai rămăseseră cinci metri. Trenul viră ușor la dreapta. Capul Malvinei se înclină câțiva centimetri, apoi se imobiliză din nou.Marc încremeni, încetând și să mai respire.
Malvina deschise ochii. Drept asupra lui. Două bile întunecate trase dintr-o praștie.
Fata nu avu timp să schițeze nici cel mai mic gest, în secunda următoare cele optzeci de kilograme ale lui Marc se abătură peste ea. Plonjase, fără să se gândească, încrezându-se în instinctul lui de jucător de rugby pe extremă. Mâna lui dreaptă îi astupă guraMalvinei, în timp ce numai cu mâna stângă îi prinsese ambele brațe. Malvina trebui să se mulțumească să-și rostogolească ochii rotunzi și să bâțâie de multe ori din picioare. În vagon, ceilalți doi pasageri, adolescentul cu căștile și tipul care dormea, nu se clintiseră.
Marc o împinse pe Malvina către fereastră ținând-o zdravăn. O poșetă de mamaie din imitație de piele verde de crocodil era lângă ea. Marc avea în cap un plan simplu: să recupereze pistolul. După, ar putea discuta...
Își păstră mâna dreaptă pe post de căluș, își presă și mai mult corpul peste Malvina pentru a-i interzice orice mișcare și-i scotoci prin poșetă cu mâna stângă.
Câteva secunde fură de ajuns. Scoase din poșetă Mauserul L110. Ochii Malvinei îl fulgerară. Marc își îndreptă revolverul spre ea, apoi își luă încet mâna de pe gura tinerei.
- Aveai chef să vizitezi Dieppe?
Malvina se strâmbă.
- Îhî. Mă înnebunesc după zmeie. Se pare că în weekendul ăsta Dieppe e Mecca lor...
- Ai răspuns pentru orice, nu?
- Depinde de întrebare. Ce te faci dacă urlu?
- Te pocnesc...
- Ai face una ca asta? Te-ai atinge de scumpa ta cumnată?
- Cine știe... Sunt un Vitral. Un personaj negativ...
Malvina oftă. În mod vizibil, n-avea niciun chef să atragă atenția asupra lor.
- Știi că-i ultimul tren de seară, Malvina? Ai de gând să dormi la Dieppe?
- Cine știe... Sunt o Carville. Sunt plină de bani...
- Cu bani sau fără, te previn, dacă dă bunică-mea Nicole peste tine, vei sfârși tăiată-n bucăți și halită de pescăruși...
- Când încetezi cu umorul tău de două parale?
Marc se ridică vreo câțiva centimetri. Siguranța fetei îl agasa.Trebuia să-i smulgă aroganța de pe buze. Trebuia s-o facă să cedeze, încât să vorbească! Ca pe-o copilă cu tulburări de comportament căreia îi ții piept, pe care o agresezi cu propriile ei arme și care sfârșește prin a se prăbuși. Mâna liberă a lui Marc se opri pe coapsa Malvinei. Fata se smuci înapoi, lovindu-se cu capul de geam.
- Voiai să te găzduim, nu-i așa?... Aveai de gând să dormi în camera mea, este?
Mâna continua să urce. Răzbunare meschină. Lui Marc nici că-i păsa.
- Regret, frumoaso, dar diseară boașele mele sunt cam indispuse, dacă înțelegi aluzia...
- Dacă nu te oprești, încep să urlu...
Mâna lui Marc ajunse pe puloverul mov al Malvinei, chiar sub sânii ei.
- Știi că n-ai arăta prea nașpa dacă te-ai înțoli corect.
- Jos labele de pe mine...
Timbrul vocii Malvinei părea să se fisureze, ca un zid de beton care se coșcovește. Marc insistă:
- Mai sexy, vreau să spun. Ai avea un corp aproape belea. Niște țâțișoare drăguțe...
Mâna lui Marc acoperi una din cele două umflături mici din partea superioară a puloverului. Simți cum inima Malvinei o ia la galop.
- Și-apoi, ai cu ce să-ți plătești unele mai mari. Nu?
Inima accelera și mai mult. Degetele Malvinei se crispară pe brațul drept al lui Marc: zece ciotulețe inofensive, incapabile să-l zgârie. Roase la sânge.
Marc se aplecă. Gura îi sufla în gâtul Malvinei. Simți cum trupul fetei devine țeapăn câteva secunde bune, cum degetele i se strâng convulsiv, iar corpul slab i se transformă într-un trunchi de copac mort. Apoi Malvina cedă, brusc, ca și când scheletul i s-ar fi topit dintr-odată.
Marc îi dădu mâna la o parte și-i șuieră în ureche:
- Să nu mă mai atingi niciodată, Malvina! Ai înțeles? Niciodată.
Ușa vagonului se deschise brusc. Un controlor intră. O controloare, de fapt, mai degrabă tânără. Trecu prin fața lor fără să se oprească. Aruncă doar o privire pe fugă spre trupurile înlănțuite ale lui Marc și Malvina. Un surâs îi flutură pe buze, apoi dispăru în vagonul următor.
Marc își slăbi strânsoarea, îndreptând Mauserul către prizoniera lui.
- Gata cu joaca. Ce faci aici?
- Du-te dracului...
Marc zâmbi.
- Mă faci să râd, Malvina. Ar trebui să mă bagi în sperieți, iar eu am chef să-ți fac morală, ca unei surioare.
- Sunt mai mare ca tine, tâmpitule!
- Știu. Bizar, nu? Toată lumea te prezintă ca pe o nebună periculoasă. Dar eu nu pot să cred așa ceva.
- Cine, toată lumea? Grand-Duc?
- Printre alții, mda...
- Dacă tu pui botul la poveștile lui...
Malvina își revenea. Marc nu trebuia să se lase înșelat de strania încredere pe care i-o inspira. Îndreptă iarăși Mauserul spre ea.
- De-acum încolo sigur nu te mai poate vorbi de rău. Un glonț în inimă... Radical! De-asta l-ai doborât, fiindcă te ura?
Pentru a doua oară în mai puțin de un minut, corpul Malvinei păru să se lichefieze. Fata deschise niște ochi ca două bile maro, aproape emoționanți:
- Ce tot spui, Vitral? Nu eu l-am omorât pe Grand-Duc...
Vocea își recăpătă o aparență de siguranță:
- Nu că nu mi-ar fi plăcut, îți dai seama. Dar treaba era deja făcută când am ajuns la el acasă...
- Nu mă lua de tâmpit! Cadavrul lui a căzut peste mine. Miniul tău era parcat în fața casei lui.
Pupilele Malvinei se dilatau. Ochii ei închiși la culoare se agitau ca două muște panicate într-un borcan.
- Murise deja când am ajuns. Îți jur! Am intrat în casa lui Grand-Duc cu două ore înaintea ta. Maximum. Deja se răcise. La fel și jarul din vatra în care îi fusese băgat capul.
Marc își mușcă buzele.
Spune adevărul, gândi el.
Grand-Duc murise de mai multe ore când îl găsise. Malvina părea sinceră, versiunea ei era credibilă. Era atât de stupid să aibă încredere în nebuna asta, în pofida tuturor aparențelor? Cine îl ucisese pe Credule Grand-Duc, în acest caz?
Imaginea lui Lylie îi trecu prin fața ochilor.
- De ce te-aș crede?
- Mi se fâlfâie dacă mă crezi sau nu...
- OK. Ce căutai, atunci, acasă la Grand-Duc?
- Sunt fană libelule. Voiam să-i admir colecția. Și tu la fel, nu?
Marc zâmbi, fără să vrea. Totuși avu grijă să țină Mauserul la distanță. Malvina răsuci cuțitul în rană:
- Vitral, poate că tu i-ai făcut felul lui Grand-Duc, la urma urmei. Amprentele tale le vor găsi polițaii, nu pe-ale mele.
Scârba! Nu era chiar așa de nebună! Marc, descumpănit, bâigui:
- Tu... ai habar despre ce s-a întâmplat? Grand-Duc trebuia să se sinucidă, așa zice în caietul lui. Cu un glonț în cap deasupra unui ziar vechi...
- Nu...
Malvina ezitase o clipită, abia cât trecură trei stâlpi electrici pe lângă geam.
Continuă:
- Se vede treaba că tâmpitul nu știa să țintească.
Mințea! Cel puțin în această privință, mințea! Oare Grand-Duc îi contactase pe cei din familia de Carville înainte de a fi asasinat? Dezvăluise oare și altceva decât scrisese în caiet?
- Grand-Duc descoperise ceva! Aproape că strigă Marc. Fără doar și poate i-a explicat bunică-tii. Ce va povestit?
- Mai bine crăp!
Era aproape o mărturisire... Malvina își încrucișă brațele și-și întoarse capul spre geam, semn că nu va spune nimic mai mult.Geamul era deschis vreo zece centimetri și un curent ușor îi agita rarele fire de păr care-i scăpaseră din bentița colorată. Marc puse ochii pe poșeta fetei.
- OK, spuse el. Dacă nu vrei să-mi spui nimic... Mă voi servi singur.
Mâna liberă a lui Marc se strecură în poșetă.
- Nu te atinge de ea, Vitral!
Malvina se destinse ca un arc. Furia îi propulsă falca spre încheietura mâinii care ținea Mauserul, cu gura deschisă, cu dinții înainte, căutând să-i mursece venele. Brațul liber al lui Marc se întinse, palma îi blocă pieptul fetei, pe care o respinse apoi violent la capătul banchetei.
- Ticălosule, șuieră Malvina, continuând să se agațe de brațul lui Marc.
Piciorușele ei îi umpleau de lovituri genunchii lui Marc. El ezită dacă s-o lovească pe fată odată și bine, apoi renunță. Se mulțumi să-și întindă brațul și să continue s-o țină la distanță.Malvina se agăță de vesta lui Marc, căutând să ciupească, să sfâșie, să rupă ce putea, cu toate forțele care-i mai rămâneau.
Dar ele nu erau nici pe departe pe potriva lui Marc. Lupta era inegală. Degetele ei se desfăcură. Fata se trezi din nou împinsă la capătul banchetei, cu capul spre geam.
Marc gâfâi. Malvina ascundea sub părul ei lung, ciufulit, un zâmbet de jubilare.
În timpul luptei, un plic albastru căzuse din buzunarul lui Marc, alunecând sub banchetă, fără ca el să-și dea seama. Nu mai avea decât să aștepte să fie singură pentru a-l recupera. Poate nu era nimic înăuntru: o foaie matricolă, o factură telefonică... Sau poate că era altceva...
Marc îi deschisese poșeta din piele de crocodil.
Plicul va aștepta, se gândi Malvina, ticălosul ăsta n-avea totuși să îndrăznească...
- Nu face asta, Vitral!
Malvina turba, neputincioasă.
- Mă apropii? Ce ascunzi înăuntru, pramatie mică?
Mâna lui Marc bâjbâia prin poșetă, luându-i conținutul la bani mărunți. Chei, un telefon, un ruj de buze, un portmoneu, și el din piele de crocodil, un stilou de argint, o agendă mică...
Ambele mâini ale Malvinei începură să tremure de parcă nu și le mai putea controla.
Marc ardea! Vederea agendei o făcea isterică. De altfel, nu era chiar o agendă, mai curând un simplu carnet, de circa șapte centimetri pe zece. Marc ghicise deja motivul spaimei Malvinei: un jurnal intim, sau ceva pe-aproape.
- Dacă-l deschizi, Vitral... ești mort.
- Atunci scuipă tot. Ce știi despre Grand-Duc?
- Ești mort! Îți jur...
- Cu-atât mai rău pentru tine.
Cu o singură mână, Marc răsfoi carnețelul. Foile se prezentau aproape toate sub aceeași formă. Malvina ilustrase paginile din stânga cu desene, fotografii, colaje și scrisese doar pe paginile din dreapta, o caligrafie măruntă, ca de copil, câte trei rânduri. Trei rândulețe, dispuse ca în niște poeme scurte.
Era probabil cel dintâi care deschidea carnetul și cu siguranță primul care citea din el. Avu grijă să-și îndrepte în continuare țeava Mauserului înspre Malvina. Tânăra părea să pândească cea mai scurtă clipă de neatenție din partea lui, pentru a-i sări la beregată. Se opri la întâmplare. Pe pagina din stânga era lipită imaginea pioasă a unui crucifix. Dar pe trupul gol al lui Hristos, capul cu cununa de spini fusese înlocuit cu cel al unui tip tânăr cu privire de jăratec, pesemne o vedetă oarecare de televiziune pe care Marc n-o cunoștea. Citi cu voce joasă pagina din dreapta:
Să-ți făuresc trup, cu mătănii
Să te ating, pe cruce
Ție să mă dau
- Prefăcută mică, scrâșni Marc. Deci la asta ți-e mintea în timpul slujbei, când îl privești pe micul Iisus...
- Știi că n-ai arăta prea nașpa dacă te-ai înțoli corect.
- Jos labele de pe mine...
Timbrul vocii Malvinei părea să se fisureze, ca un zid de beton care se coșcovește. Marc insistă:
- Mai sexy, vreau să spun. Ai avea un corp aproape belea. Niște țâțișoare drăguțe...
Mâna lui Marc acoperi una din cele două umflături mici din partea superioară a puloverului. Simți cum inima Malvinei o ia la galop.
- Și-apoi, ai cu ce să-ți plătești unele mai mari. Nu?
Inima accelera și mai mult. Degetele Malvinei se crispară pe brațul drept al lui Marc: zece ciotulețe inofensive, incapabile să-l zgârie. Roase la sânge.
Marc se aplecă. Gura îi sufla în gâtul Malvinei. Simți cum trupul fetei devine țeapăn câteva secunde bune, cum degetele i se strâng convulsiv, iar corpul slab i se transformă într-un trunchi de copac mort. Apoi Malvina cedă, brusc, ca și când scheletul i s-ar fi topit dintr-odată.
Marc îi dădu mâna la o parte și-i șuieră în ureche:
- Să nu mă mai atingi niciodată, Malvina! Ai înțeles? Niciodată.
Ușa vagonului se deschise brusc. Un controlor intră. O controloare, de fapt, mai degrabă tânără. Trecu prin fața lor fără să se oprească. Aruncă doar o privire pe fugă spre trupurile înlănțuite ale lui Marc și Malvina. Un surâs îi flutură pe buze, apoi dispăru în vagonul următor.
Marc își slăbi strânsoarea, îndreptând Mauserul către prizoniera lui.
- Gata cu joaca. Ce faci aici?
- Du-te dracului...
Marc zâmbi.
- Mă faci să râd, Malvina. Ar trebui să mă bagi în sperieți, iar eu am chef să-ți fac morală, ca unei surioare.
- Sunt mai mare ca tine, tâmpitule!
- Știu. Bizar, nu? Toată lumea te prezintă ca pe o nebună periculoasă. Dar eu nu pot să cred așa ceva.
- Cine, toată lumea? Grand-Duc?
- Printre alții, mda...
- Dacă tu pui botul la poveștile lui...
Malvina își revenea. Marc nu trebuia să se lase înșelat de strania încredere pe care i-o inspira. Îndreptă iarăși Mauserul spre ea.
- De-acum încolo sigur nu te mai poate vorbi de rău. Un glonț în inimă... Radical! De-asta l-ai doborât, fiindcă te ura?
Pentru a doua oară în mai puțin de un minut, corpul Malvinei păru să se lichefieze. Fata deschise niște ochi ca două bile maro, aproape emoționanți:
- Ce tot spui, Vitral? Nu eu l-am omorât pe Grand-Duc...
Vocea își recăpătă o aparență de siguranță:
- Nu că nu mi-ar fi plăcut, îți dai seama. Dar treaba era deja făcută când am ajuns la el acasă...
- Nu mă lua de tâmpit! Cadavrul lui a căzut peste mine. Miniul tău era parcat în fața casei lui.
Pupilele Malvinei se dilatau. Ochii ei închiși la culoare se agitau ca două muște panicate într-un borcan.
- Murise deja când am ajuns. Îți jur! Am intrat în casa lui Grand-Duc cu două ore înaintea ta. Maximum. Deja se răcise. La fel și jarul din vatra în care îi fusese băgat capul.
Marc își mușcă buzele.
Spune adevărul, gândi el.
Grand-Duc murise de mai multe ore când îl găsise. Malvina părea sinceră, versiunea ei era credibilă. Era atât de stupid să aibă încredere în nebuna asta, în pofida tuturor aparențelor? Cine îl ucisese pe Credule Grand-Duc, în acest caz?
Imaginea lui Lylie îi trecu prin fața ochilor.
- De ce te-aș crede?
- Mi se fâlfâie dacă mă crezi sau nu...
- OK. Ce căutai, atunci, acasă la Grand-Duc?
- Sunt fană libelule. Voiam să-i admir colecția. Și tu la fel, nu?
Marc zâmbi, fără să vrea. Totuși avu grijă să țină Mauserul la distanță. Malvina răsuci cuțitul în rană:
- Vitral, poate că tu i-ai făcut felul lui Grand-Duc, la urma urmei. Amprentele tale le vor găsi polițaii, nu pe-ale mele.
Scârba! Nu era chiar așa de nebună! Marc, descumpănit, bâigui:
- Tu... ai habar despre ce s-a întâmplat? Grand-Duc trebuia să se sinucidă, așa zice în caietul lui. Cu un glonț în cap deasupra unui ziar vechi...
- Nu...
Malvina ezitase o clipită, abia cât trecură trei stâlpi electrici pe lângă geam.
Continuă:
- Se vede treaba că tâmpitul nu știa să țintească.
Mințea! Cel puțin în această privință, mințea! Oare Grand-Duc îi contactase pe cei din familia de Carville înainte de a fi asasinat? Dezvăluise oare și altceva decât scrisese în caiet?
- Grand-Duc descoperise ceva! Aproape că strigă Marc. Fără doar și poate i-a explicat bunică-tii. Ce va povestit?
- Mai bine crăp!
Era aproape o mărturisire... Malvina își încrucișă brațele și-și întoarse capul spre geam, semn că nu va spune nimic mai mult.Geamul era deschis vreo zece centimetri și un curent ușor îi agita rarele fire de păr care-i scăpaseră din bentița colorată. Marc puse ochii pe poșeta fetei.
- OK, spuse el. Dacă nu vrei să-mi spui nimic... Mă voi servi singur.
Mâna liberă a lui Marc se strecură în poșetă.
- Nu te atinge de ea, Vitral!
Malvina se destinse ca un arc. Furia îi propulsă falca spre încheietura mâinii care ținea Mauserul, cu gura deschisă, cu dinții înainte, căutând să-i mursece venele. Brațul liber al lui Marc se întinse, palma îi blocă pieptul fetei, pe care o respinse apoi violent la capătul banchetei.
- Ticălosule, șuieră Malvina, continuând să se agațe de brațul lui Marc.
Piciorușele ei îi umpleau de lovituri genunchii lui Marc. El ezită dacă s-o lovească pe fată odată și bine, apoi renunță. Se mulțumi să-și întindă brațul și să continue s-o țină la distanță.Malvina se agăță de vesta lui Marc, căutând să ciupească, să sfâșie, să rupă ce putea, cu toate forțele care-i mai rămâneau.
Dar ele nu erau nici pe departe pe potriva lui Marc. Lupta era inegală. Degetele ei se desfăcură. Fata se trezi din nou împinsă la capătul banchetei, cu capul spre geam.
Marc gâfâi. Malvina ascundea sub părul ei lung, ciufulit, un zâmbet de jubilare.
În timpul luptei, un plic albastru căzuse din buzunarul lui Marc, alunecând sub banchetă, fără ca el să-și dea seama. Nu mai avea decât să aștepte să fie singură pentru a-l recupera. Poate nu era nimic înăuntru: o foaie matricolă, o factură telefonică... Sau poate că era altceva...
Marc îi deschisese poșeta din piele de crocodil.
Plicul va aștepta, se gândi Malvina, ticălosul ăsta n-avea totuși să îndrăznească...
- Nu face asta, Vitral!
Malvina turba, neputincioasă.
- Mă apropii? Ce ascunzi înăuntru, pramatie mică?
Mâna lui Marc bâjbâia prin poșetă, luându-i conținutul la bani mărunți. Chei, un telefon, un ruj de buze, un portmoneu, și el din piele de crocodil, un stilou de argint, o agendă mică...
Ambele mâini ale Malvinei începură să tremure de parcă nu și le mai putea controla.
Marc ardea! Vederea agendei o făcea isterică. De altfel, nu era chiar o agendă, mai curând un simplu carnet, de circa șapte centimetri pe zece. Marc ghicise deja motivul spaimei Malvinei: un jurnal intim, sau ceva pe-aproape.
- Dacă-l deschizi, Vitral... ești mort.
- Atunci scuipă tot. Ce știi despre Grand-Duc?
- Ești mort! Îți jur...
- Cu-atât mai rău pentru tine.
Cu o singură mână, Marc răsfoi carnețelul. Foile se prezentau aproape toate sub aceeași formă. Malvina ilustrase paginile din stânga cu desene, fotografii, colaje și scrisese doar pe paginile din dreapta, o caligrafie măruntă, ca de copil, câte trei rânduri. Trei rândulețe, dispuse ca în niște poeme scurte.
Era probabil cel dintâi care deschidea carnetul și cu siguranță primul care citea din el. Avu grijă să-și îndrepte în continuare țeava Mauserului înspre Malvina. Tânăra părea să pândească cea mai scurtă clipă de neatenție din partea lui, pentru a-i sări la beregată. Se opri la întâmplare. Pe pagina din stânga era lipită imaginea pioasă a unui crucifix. Dar pe trupul gol al lui Hristos, capul cu cununa de spini fusese înlocuit cu cel al unui tip tânăr cu privire de jăratec, pesemne o vedetă oarecare de televiziune pe care Marc n-o cunoștea. Citi cu voce joasă pagina din dreapta:
Să-ți făuresc trup, cu mătănii
Să te ating, pe cruce
Ție să mă dau
- Prefăcută mică, scrâșni Marc. Deci la asta ți-e mintea în timpul slujbei, când îl privești pe micul Iisus...
.........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu