Ancheta, Michael Connelly

................................................

                    2-7

           Ieșiră din clădire și se urcară în mașina lui Bosch, care stătu un moment nemișcat înainte de a porni motorul.

   În cele din urmă, lovi tare volanul cu podul palmei, și șocul se propagă în partea rănită a pieptului său.

   - Știi, toată povestea asta nu mă face să cred în Dumnezeu, ci în extratereștri, omuleți mici din spațiul cosmic, spuse Edgar.

   Bosch se uită la el. Edgar stătea cu capul sprijinit de geamul lateral, privind podeaua mașinii.

   - Ce vrei să spui?

   - O ființă umană nu ar fi putut să-i facă asta unui semen. Trebuie să fi venit o navă spațială care l-a răpit și l-a dus în spațiul cosmic. Numai așa se explică tot ce i s-a întâmplat.

   Bosch băgă mașina în viteză.

   - Simt nevoia să beau ceva.

   - Eu nu, omule, spuse Edgar. Nu-mi doresc decât să-mi văd copilul și să-l îmbrățișez până când am să mă simt mai bine.

   Nu mai vorbiră tot drumul până la Centrul Parker.

                                   8

              Bosch și Edgar luară liftul până la etajul 5, la laboratorul DIS, unde aveau întâlnire cu Antoine Jesper, criminalistul-șef desemnat să lucreze în cazul oaselor.

   Jesper le ieși în întâmpinare și îi conduse spre partea din spate a clădirii. Era un tânăr de culoare, cu ochi cenușii și pielea netedă. Purta un halat alb de laborator care flutura în ritmul pașilor săi mari și a mișcărilor largi ale mâinii.

   - Pe aici, băieți, spuse el. Nu am cine știe ce, dar totul vă aparține.

   Îi conduse prin laboratorul principal, unde lucrau numai o mână de alți criminaliști, apoi în camera de uscare, un spațiu larg cu un climat controlat unde pe mese mari din oțel inoxidabil erau întinse haine și probe criminologice ce așteptau să fie examinate. 

   Era singurul loc care putea rivaliza cu spațiul destinat autopsiilor de la oficiul de medicină legală în privința mirosului de putrefacție.

   Jesper îi conduse lângă două mese pe care Bosch văzu rucsacul deschis și câteva piese de îmbrăcăminte înnegrite de pământ și mucegai. Mai era o pungă de plastic pentru sandvișuri al cărei conținut intrase în putrefacție.

   - În rucsac au intrat apă și noroi, spuse Jesper. S-au scurs cu timpul, cred.

   Jesper scoase un pix din buzunarul halatului și-l întinse, transformându-l într-un arătător. Îl folosi pentru a-și ilustra comentariile.

   - Avem rucsacul vostru, care conține 3 schimburi de haine și ceva care a fost probabil un sandviș sau ceva de mâncare. Mai exact, 3 tricouri, 3 chiloți, 3 perechi de ciorapi. Și mâncarea. Mai era un plic, sau ce a rămas din el. Nu îl vedeți aici pentru că l-au luat cei de la documente. Dar nu vă faceți iluzii, băieți. Era într-o stare mai proastă decât sandvișul - dacă a fost un sandviș.

   Bosch încuviință. Își notă în caiet conținutul rucsacului.

   - Vreun element de identificare? întrebă el.

   Jesper clătină din cap.

   - Niciun fel de element de identificare personală pe haine sau pe geantă. Am remarcat însă două lucruri. În primul rând, tricoul acesta are o marcă inscripționată pe el, „Solid Surf”, de-a curmezișul pieptului. Acum nu se vede, dar am descifrat scrisul folosind lumină neagră. Poate vă ajută, poate nu. Dacă nu cunoașteți termenul „Solid Surf”, pot să vă spun că e o referire la skateboarding.

   - Am înţeles, spuse Bosch.

   - Mai încolo, e închizătoarea de sus a sacului.

   Folosi pixul pentru a o deschide.

   - Am curățat-o un pic și am descoperit asta.

   Bosch se aplecă peste masă pentru a privi.

   Geanta era confecționată din mușama albastră. Pe închizătoare putea fi văzută o demarcație clară de culoare, care forma în centru o literă B mare.

   - Pare a fi fost un adeziv aplicat la vremea respectivă pe geantă, spuse Jesper. Acum nu mai e, și nu prea știu dacă a fost îndepărtat înainte sau după îngroparea rucsacului. Cred că înainte. Se pare că a fost dezlipit.

   Bosch se îndepărtă de masă și scrise câteva rânduri în caiet. Apoi îl privi pe Jesper.

   - În regulă Antoine, lucruri folositoare. Altceva?

   - Nimic.

   - Atunci, hai să mergem la secția de documente.

   Jesper îi conduse din nou prin laboratorul central și apoi într-un laborator secundar unde trebui să introducă o combinație numerică în sistemul de închidere al ușii pentru a putea intra.

   În laboratorul de documente se aflau două rânduri de birouri, care la acea oră erau goale. Fiecare birou avea o veioză orizontală și o lupă montată pe un pivot. Jesper se îndreptă către al doilea birou din rândul al doilea. Pe plăcuța cu numele de pe birou scria Berandette Fornier.

   Bosch o cunoștea. Lucraseră înainte la un caz, în care fusese falsificat un bilet de sinucidere. Știa că e o profesionistă.

   Jesper ridică o pungă pentru probe din plastic care era așezată în mijlocul biroului. O desfăcu și scoase două suporturi din plastic.

   Unul dintre ele conținea un plic desfăcut, maroniu și pătat de mucegai negru, iar celălalt o bucată dreptunghiulară de hârtie deteriorată, care era ruptă în 3 bucăți de-a lungul cutelor de împăturire și era de asemenea decolorată în mare parte din cauza putreziciunii și mucegaiului.

   - Așa se întâmplă când se udă lucrurile, spuse Jesper. Bernie a avut nevoie de o zi întreagă numai ca să deschidă plicul și să separe scrisoarea. Așa cum vedeți, s-a rupt unde era împăturită. Și șansele de a afla vreodată ce scria în scrisoare nu sunt prea mari.

    Bosch aprinse luminatorul și puse suporturile de plastic dedesubt. Răsuci lampa deasupra lor și studie plicul și scrisoarea pe care o conținuse cândva. Nu se putea citi nimic pe niciunul dintre documente. Singurul lucru pe care îl observă fu faptul că pe plic nu părea să fi fost un timbru.

   - La naiba, spuse el.

   Întoarse suporturile și continuă să caute. Edgar i se alătură, ca pentru a confirma ceea ce era evident.

   - Ar fi fost nemaipomenit, spuse el.

   - Acum ce o să facă Bernadette? îl întrebă Bosch pe Jesper.

   - Păi, probabil o să încerce niște vopsele, niște lumini diferite. O să încerce să găsească ceva care să reacționeze cu cerneala și să o scoată la iveală. Dar ieri nu era prea optimistă. Așadar, cum spuneam, nu mi-aș face iluzii.

   Bosch încuviință din cap și stinse lumina.

                                     9

               Lângă intrarea din spate a Diviziei Hollywood era o bancă cu scrumiere mari umplute cu nisip la fiecare capăt.

   Se numea Cod 7, după codul radio care semnifica pauză. 

   La ora 11,15 sâmbătă seara, Bosch era singurul ocupant al băncii Cod 7. Nu fuma, deși și-ar fi dorit o țigară. Aștepta.

   Bosch privea mașinile de patrulare întorcându-se din tura de la 3 la 11 și ofițerii care intrau în secție pentru a-și schimba uniformele de patrulă, a face un duș și a pleca eventual acasă, dacă puteau. Privi în jos către Maglite-ul pe care îl ținea în mână și-și frecă degetul mare de capătul acestuia pentru a simți zgârietura prin care Julia Brasher își încrustase numărul insignei.

   Cântări lanterna și apoi o răsuci în mână, pentru a-i simți greutatea. Își aminti ce spusese Golliher despre arma cu care fusese ucis băiatul. Putea adăuga pe listă și o lanternă.

   Bosch urmări o mașină de patrulare intrând în parcare și oprindu-se lângă garajul de reparații. Din mașină ieși un polițist pe care îl recunoscu ca fiind partenerul lui Brasher, Edgewood. Acesta se îndrepta spre secție cu carabina în mână.

   Bosch aștepta și privea, brusc nesigur de planul său și întrebându-se dacă nu era mai bine să renunțe la el și să intre în clădirea secției fără a fi văzut.

   Înainte de a se hotărî ce să facă, Brasher coborî din locul șoferului și se îndreptă către ușa secției. Mergea cu capul aplecat, în postura unui om obosit după o zi grea de muncă. Bosch cunoștea senzația.

   Pe de altă parte, s-ar fi putut ca ceva să nu fi fost în regulă, având în vedere felul în care Edgewood plecase și o lăsase pe Brasher în urmă. Edgewood era ofițerul ei supraveghetor, chiar dacă avea cu 5 ani mai puțn decât ea. Poate că era doar o situație ciudată, cauzată de vârstă și sex, sau poate cu totul altceva.

   Brasher nu îl observă pe Bosch pe bancă. Aproape că ajunsese la ușa secției, înainte ca el să vorbească.

   - Hei, ai uitat să speli voma de pe bancheta din spate.

   Brasher privi înapoi continuând să meargă, până când își dădu seama că era el. Atunci se îndreptă spre bancă.

   - Ți-am adus ceva, spuse Bosch.

   Îi întinse lanterna, și ea o luă cu un zâmbet obosit.

   - Mulțumesc, Harry. Nu trebuia să aștepți aici ca să...

   - Mi-a făcut plăcere.

   Urmă un moment de tăcere.

   - Ai lucrat la caz în seara asta? întrebă ea.

   - Mai mult sau mai puțin. Am început hârțogăria. Și am fost la autopsie mai devreme. Dacă asta se poate numi autopsie.

   - Se vede pe fața ta că te-a marcat foarte tare.

   Bosch încuviință din cap. Se simțea ciudat. El era așezat și ea continua să stea în picioare.

   - După cum arăți, îmi dau seama că și tu ai trecut printr-o chestie nasoală.

   - Nu sunt toate la fel?

   Înainte ca Bosch să mai poată spune ceva, doi polițiști, împrospătați de duș și purtând haine de stradă, ieșiră din secție și se îndreptară către mașinile personale.

   - Capul sus, Julia, spuse unul dintre ei. Ne vedem acolo.

   - Bine, Kiko, răspunse ea.

   Se întoarse și privi din nou în jos, către Bosch. Zâmbi.

   - Câțiva din tură ne strângem la Boardner, spuse ea. Vrei să vii și tu?

   - Îhm...

   - E-n regulă. M-am gândit doar că nu ți-ar strica o băutură.

   - Chiar simt nevoia. De fapt, de asta te așteptam aici. Numai că nu știu dacă mi-ar plăcea să mă amestec într-un grup, la un bar.

   - Păi, la ce te gândeai?

   Bosch se uită la ceas. Era 11,30.

   - În funcție de timpul cât o să stai la vestiar, am putea prinde ultimul martini la Musso.

   Ea zâmbi încântată.

   - Ador locul acela. Acordă-mi 15 minute.

   Se îndreptă spre ușa secției fără să mai aștepte un răspuns din partea lui.

   - Te aștept, strigă Bosch după ea.

                                            10

                  Musso și Frank era un local care servise martini cetățenilor din Hollywood - atât celor faimoși, cât și celor infami - vreme de un secol.

   Încăperea principală era compusă din separeuri din piele roșie, din care răzbătea zumzăitul unei conversații liniștite; chelneri caraghioși în redingote roșii ce se mișcau încet printre mese. În camera din spate se afla un bar lung, unde în cele mai multe nopți clienții se întreceau pentru a capta atenția barmanilor ce ar fi putut fi părinții chelnerilor.

   În timp ce Bosch și Brasher intrau în bar, doi clienți tocmai se ridicau de la masă. Bosch și Brasher le ocupară repede locurile, înaintea a doi tipi cu alură de actori de studio.

   Un barman care îl recunoscu pe Bosch veni la ei și preluă comanda. Amândoi cerură martini cu votcă.

   Bosch se simțea în largul său în compania lui Brasher. În ultimele două zile petrecuseră împreună pauza de prânz la mesele de picnic de la locul crimei, și fuseseră unul alături de celălalt în timpul căutărilor de pe dealuri.

   Merseseră cu mașina lui până la Musso, și aveau senzația că sunt deja la a treia sau a patra întâlnire. Vorbiseră nimicuri, despre divizie și despre detaliile pe care Bosch voia să le împărtășească în legătură cu cazul.

   Când barmanul le aduse paharele de martini împreună cu sticlele de răcoritoare, el era gata să uite pentru o vreme de oase, sânge și bâte de baseball.

   Ciocniră paharele și Brasher spuse:

   - Pentru viață.

   - Mda, spuse Bosch. Să mai apucăm o nouă zi.

   - Cu greu.

   Bosch știa că era momentul să vorbească cu ea despre problema cu care se confrunta. Dacă nu voia să vorbească, nu avea să insiste.

   - Tipul căruia i-ai spus Kiko în parcare, de ce a încercat să te îmbărbăteze?

   Ea se încruntă un pc și la început nu-i răspunse.

   - Dacă nu vrei să vorbești...

   - Mai degrabă nu vreau să mă gândesc la asta.

   - Cunosc senzația. Consideră că nu te-am întrebat.

   - Nu, e în regulă. Partenerul meu o să-mi facă raport și, de vreme ce sunt în perioada de probă, s-ar putea să suport consecințele.

   - Pentru ce să-ți facă raport?

   - Am traversat țeava.

   Era o expresie tactică, ce însemna să treci prin fața țevii unei carabine sau a unei alte arme ținute de un alt ofițer.

   - Ce s-a întâmplat? Bineînțeles, dacă vrei să vorbești despre asta.

   Ea ridică din umeri.

   - Oh, era o chestie domestică - le detest - și tipul s-a încuiat în dormitor cu o armă. Nu știam dacă voia să o folosească împotriva lui însuși, a soției sau a noastră. Am așteptat întăriri și apoi urma să intrăm.

   Mai luă o înghițitură. Bosch o privea. În ochii se citea zbuciumul interior.

   - Edgewood avea carabina. Kiko stătea în spate. Fennel, partenerul lui Kiko, și cu mine ne ocupam de ușă. Așa că am făcut-o. Kiko e un bărbat masiv. A deschis ușa dintr-o lovitură. Eu și Fennel am intrat. Tipul zăcea leșinat pe pat. Nu părea a fi nicio problemă, dar Edgewood a susținut că am traversat țeava.

   - Ai făcut-o?

   - Nu cred. Dar dacă eu am făcut-o, atunci așa a procedat și Fennel, or lui nu i-a zis nimic.

   - Tu ești în perioada de probă,

   - Da, și începe să mă obosească chestia asta. Tu cum ai trecut prin asta, Harry? În momentul acesta ai o slujbă care înseamnă ceva. Eu nu fac decât să ascult radioul și să trec de la un gunoi la altul; e ca și cum ai scuipa în șemineu. În plus, îl mai am și pe masculul acela cu capu` mare care-mi spune c-am dat-o în bară din două în două minte.

   Bosch o înțelegea.

   Fiecare polițist în uniformă trăise o asemenea experiență. Treci prin groapa de mizerii în fiecare zi și ți se pare că asta e tot. Un abis. De aceea nu se mai întorsese niciodată la patrulare. Patrularea era ca un leucoplast pe o gaură de glonț.

   - Ai crezut că o să fie altfel? Când erai la Academie, vreau să spun.

   - Nu știu ce-am crezut. Însă mă îndoiesc că voi ajunge să cred că valorez ceva.

   - Te înșeli. Primii ani sunt grei. Dar te acomodezi și începi să privești în perspectivă. Îți alegi tu bătăliile și drumul de urmat. O să te descurci.

   Nu se simțea în largul său, ținându-i discursul de bla-bla. El însuși trecuse prin perioade lungi de nehotărâre în privința opțiunilor sale.

   - Hai să vorbim despre altceva, propuse ea.

   - De acord.

   El luă o înghițitură de martini, gândindu-se cum să orienteze discuția pe un alt făgaș. Puse paharul jos, se întoarse și îi zâmbi.

   - După câteva excursii în Anzi, ce ți-ai spus: „Mamă, vreau să mă fac polițistă.”

   Ea râse, părând a se scutura de tristețea de mai înainte.

   - Nici chiar așa. Și nu am fost niciodată în Anzi.

   - Ei, și cum rămâne cu viața plină pe care o duceai înainte de a-ți pune insigna? Ai zis că ai călătorit prin toată lumea.

   - N-am ajuns niciodată în America de Sud.

   - Acolo sunt Anzii? Și eu am crezut tot timpul că sunt în Florida.

   Ea râse din nou, și Bosch se simțea bine pentru că reușise să schimbe subiectul.

   - Nu serios, ce ai făcut?

   Ea se întoarse în scaun astfel încât acum stăteau umăr la umăr, privindu-se unul pe celălalt în oglinda din spatele sticlelor colorate aliniate pe peretele din fund al barului.

   - Oh, am fost avocată o vreme - nu pledant, așa că nu te ambala. Drept civil. Apoi mi-am dat seama că totul era o porcărie și am început pur și simplu să călătoresc. Am muncit pe drum. Am făcut oale de lut în Veneția, în Italia. Am fost ghid călare în Alpii elvețieni o vreme. Am lucrat ca bucătar pe un vas de croazieră de o zi în Hawaii. Am făcut și alte lucruri și am văzut o mare parte a lumii - cu excepția Anzilor. Și apoi am venit acasă.

   - La Los Angeles?

   - Născută și crescută. Tu?

   - La fel. Queen of Angels.

   - Cedars.

   Ea ridică paharul.

   - Pentru cei puțini, mândri și viteji.

   Bosch își termină martini-ul și turnă în pahar conținutul sticlei de lichior răcoritor. Se simțea relaxat. Era plăcut să uite totul, să fie cu cineva care nu avea legătură directă cu cazul.

   - Te-ai născut în Cedars? întrebă el. Unde ai crescut?

   - Să nu râzi. În Bel Air.

   - În Bel Air? Cred că tăticul cuiva nu e prea fericit că fetița lui s-a făcut polițai.

   - Mai ales că firma din care ea a plecat într-o bună zi fără să mai vrea vreun semn de viață timp de doi ani era a lui.

   Bosch zâmbi și ridică paharul. Ea ciocni cu el.

   - Curajoasă fată.

   După ce puseră paharele jos, ea spuse:

    - Du-mă acasă, Harry.

   - Bine, încuviință Bosch. Ce vrei să facem?

   El se opri un moment, privind în ochii ei albaștri și strălucitori. Lucrurile avansau cu viteza luminii, alimentate de aburii alcoolului.

   Dar așa se întâmpla cel mai adesea între polițiști, între oameni case simțeau că fac parte dintr-o societate închisă, care trăiau urmându-și instinctele și se duceau la muncă în fiecare zi știind că modul în care își câștigau existența îi putea ucide.

   - Da, zise el într-un târziu. Și eu mă gândeam la același lucru.

   Se aplecă și o sărută pe gură.

                                           11

          Julia Brasher stătea în picioare în livingul casei lui Bosch și se uita la CD-urile din suportul de lângă combina audio.

   - Ador jazzul.

   Bosch era în bucătărie. Zâmbi când o auzi spunând asta. 

   Termină de turnat cele două martini din shaker, apoi veni și el în living și îi dădu un pahar.

   - Cine îți place?

   - Îhmm, în ultima vreme Bill Evans.

   Bosch încuviință din cap, se apropie de stativul cu CD-uri și veni înapoi cu Kind of Blue. Puse CD-ul în combină.

   - Bill și Miles, spuse el. Ca să nu mai vorbesc de Coltrane și de alți câțiva tipi. Nu există nimic mai bun.

   În acordurile muzicii ea se apropie și își ciocni paharul de al lui. Mai degrabă decât să bea, se sărutară. Ea începu să râdă la jumătatea sărutului.

   - Ce e? zise el.

   - Nimic. Doar că mă simt nesăbuită. Și fericită.

   - Și eu.

   - Cred că tu îmi dădeai mie lanterna.

   Bosch rămase blocat.

   - Ce vrei să spui?

   - Știi tu, e atât de falică.

   Văzând expresia întipărită pe fața lui Bosch, izbucni din nou în râs și vărsă o parte din conținutul paharului pe podea.

   Mai târziu, când ea stătea întinsă pe pat cu fața în jos, Bosch urmărea cu degetul conturul soarelui în flăcări tatuat în partea de jos a spatelui ei și se gândea cât de bine, dar în același timp cât de ciudat se simțea în compania ei. Ca și în cazul tatuajului, avea impresia că din orice unghi ar fi privit-o se putea aștepta la o surpriză.

   - La ce te gândești, întrebă ea.

   - Mă gândeam la tipul care ți-a făcut asta pe spate. Îmi doresc să fi fost eu.

   - Cum așa?

   - Pentru că mereu vei purta cu tine o bucată din el.

   Ea se întoarse pe o parte, expunându-și sânii și zâmbetul. Avea părul desfăcut, și acum îi acoperea umerii. Și asta îi plăcea. Ea se întinse și-l trase către ea într-un sărut prelung. Apoi spuse:

   - Acesta e cel mai drăguț lucru care mi s-a spun în ultima vreme.

   El își puse capul pe perna ei. Simțea mirosul dulce de parfum, transpirație și sex.
   - Nu ai niciun fel de tablouri pe pereți. Mă refer la fotografii.
   El ridică din umeri.
   În momentul în care ea se întoarse cu spatele, el băgă mâna pe sub brațul ei și-i cuprinse un sân în căușul palmei, trăgând-o către sine.
   - Poți să rămâi aici toată noaptea? întrebă el.
   - Păi... probabil soțul meu o să se întrebe unde sunt, dar o să-i dau un telefon.
   Bosch îngheță. Văzându-i figura, ea izbucni în râs.
   - Nu mă speria în halul ăsta.
   - Păi, nu m-ai întrebat nici măcar dacă am vreo relație.
   - Nici tu nu m-ai întrebat pe mine.
   - La tine era evident. Genul de detectiv singuratic.
   Și urmă, pe o voce groasă, masculină:
   - Doar faptele, doamnă. N-am timp de femei. Treaba mea e crima. Îmi văd de slujba mea, și sunt...
   Își trecu degetul mare pe partea ei laterală, de-a lungul coastelor. Ea se opri din vorbit și izbucni din nou în râs.
   - Mi-ai împrumutat lanterna ta, spuse el. N-am crezut că o femeie „implicată” ar fi făcut un asemenea gest.
   - Și eu am știri pentru tine, durule. Am văzut Mag-ul din portbagajul tău. În cutie, înainte s-o acoperi. Pe cine voiai să prostești.
   Bosch se rostogoli înapoi pe cealaltă pernă, rușinat. Își simțea fata îmbujorându-se. Ridică mâinile pentru a-și ascunde chipul.
   - Dumnezeule... domnul Evident.
   Ea se rostogoli către el și îi dădu mâinile la o parte. Îl sărută pe barbă.
   - Mi s-a părut o chestie drăguță. Într-un fel, mi-a luminat ziua.
   Îi întoarse mâinile și se uită la cicatricele de pe pumnii lui. Erau urme vechi, greu de observat la prima vedere.
   - Hei, ce e asta?
   - Doar niște cicatrice.
   - Văd și eu. De unde provin?
   - Am avut tatuaje. Le-am înlăturat cu mult timp în urmă.
   - Cum așa?
   - Mi-au cerut să renunț la ele când m-am înrolat în armată.
   Ea începu să râdă.
   - De ce, ce scris, „La dracu` cu armata” sau ceva în genul ăsta?
   - Nu, nimic în genul ăsta.
   - Atunci ce? Hai, vreau să știu.
   - Pe o mână scria ȚINE și pe cealaltă TARE.
   - Ține tare? Ce înseamnă „ține tare”?
   - Păi, e o poveste lungă...
   - Am timp. Soțul meu nu se supără, zise ea zâmbind. Hai, vreau să știu.
   - Nu e mare lucru. Când eram copil, în una din ocaziile în care am fugit de acasă am ajuns în San Pedro. Pe lângă docurile de pescuit. Și o grămadă de tipi de acolo, pescarii, aveau tatuajul ăsta pe mâini. Ține tare. L-am întrebat pe unul dintre ei ce însemna, și el a zis că era un fel de motto, o filozofie de viață. Era vorba de momentele când ieșeau în larg și, pentru a înfrunta valurile mari și înspăimântătoare, trebuia să se apuce de ceva și să țină tare.
   Bosch strânse pumnii și îi ridică.
   - Să ții tare de viață... de tot ceea ce ai.
   - Așa că ți-ai făcut tatuajul. Câți ani aveai?
   - Nu știu, în jur de 16.
   El dădu aprobator din cap și apoi zâmbi.
   - Ceea ce n-am știut era că pescarii ăia preluaseră mottoul de la niște tipi din marină. Așa că, 1 an mai târziu, mă înrolez la marină cu „Ține tare” pe mâini și primul lucru pe care mi-l spune sergentul e să scap de tatuaj. Nu voia să vadă tatuaje pe mâinile vreunuia dintre băieții lui.
   Ea îl apucă de mâini și-i privi încheieturile degetelor de aproape.
   - Nu cred că ai folosit laserul.
   Bosch clătină din cap.
   - Nu exista laser pe vremea aia.
   - Și ce ai făcut?
   - Sergentul meu, îl chema Rosser, m-a luat afară din baracă și m-a dus în spatele clădirii administrației. Acolo era un zid de cărămidă. M-a pus să dau cu pumnul în el, până când mi-am rupt fiecare încheietură în parte. Apoi, după ce mi s-au vindecat rănile, cam după o săptămână, m-a pus s-o fac din nou.
   - Dumnezeule, e o barbarie.
   - Nu, e armata.
   El zâmbi, amintindu-și de acel episod. Nu fusese chiar atât de rău pe cât părea. Își privi mâinile.
   Muzica se opri, și el se duse să schimbe discul. Când se întoarse în dormitor, ea recunoscu muzica.
   - Clifford Brown?
   El încuviință din cap și se apropie de pat. Nu credea să fi cunoscut vreodată o femeie care să se priceapă atât de bine la muzica jazz.
   - Stai acolo.
   - Cum?
   - Lasă-mă să mă uit la tine. Povestește-mi despre celelalte cicatrice.
   Camera era luminată slab de un bec din baie, dar Bosch își dădu seama că umblase gol prin casă. Era într-o formă bună, dar avea cu vreo 15 ani mai mult decât ea. Se întrebă dacă mai avusese vreodată relații cu un bărbat atât de vârstnic.
   - Harry, arăți minunat și mă simt excelent în compania ta. Cum rămâne cu celelalte cicatrice?
   El atinse linia subțire de piele de deasupra șoldului stâng.
   - Asta? E de la un cuțit.
   - Unde s-a întâmplat?
   - Într-un tunel.
   - Și la umăr?
   - Glonț.
   - Unde?
   El zâmbi.
   - Într-un tunel.
   - Au, ferește-te de tuneluri.
   - Încerc.
   El se băgă în pat și se acoperi cu cearșaful. Ea îl atinse pe umăr, trecându-și degetul mare peste pielea groasă a cicatricei.
   - Chiar în os...
   - Da, am avut noroc. Fără sechele permanente. Doare iarna și când plouă, atâta tot.
   - Ce senzație ai avut? Să fii împușcat, vreau să spun.
   Bosch ridică din umeri.
   - În primul moment a durut ca dracu`, apoi totul a amorțit.
   - Cât ai stat la pat?
   - Vreo 3 luni.
   - Nu ai obținut un ordin de lăsare la vatră?
   - Ba da, însă am refuzat.
   - De ce?
   - Nu știu. Cred că îmi place ceea ce fac. Și m-am gândit că, poate, într-o bună zi o să o întâlnesc pe polițista asta tânără și frumoasă care o să fie impresionată de cicatricele mele.
   Ea îl împunse în coaste, și durerea îl făcu să tresară.
   - O, bietul copilaș, spuse ea tachinându-l.
   - A durut.
   Ea atinse tatuajul de pe umărul lui.
   - Asta ce vrea să fie, Mickey Mouse drogat cu acid?
   - Cam așa ceva. E un șobolan din tuneluri.
   De pe fața ei dispăru orice urmă de zâmbet.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Ai fost în Vietnam, spuse ea, punând lucrurile cap la cap. Am vizitat tunelurile alea.
   - Ce vrei să spui?
   - Pe vremea când călătoream. Am petrecut 6 săptămâni în Vietnam. Tunelurile sunt acum un fel de obiectiv turistic. Îți plătești taxa și poți să cobori. Trebuie să fi fost... ceea ce aveai de făcut trebuie să fi fost înspăimântător.
   - Mai rău era după aceea, când te lăsai pradă gândurilor.
   - Le-au împrejmuit cu frânghii, ca să îngrădească accesul vizitatorilor. Dar de fapt, nu le supraveghea nimeni. Așa că am trecut pe sub frânghie și am pătruns mai adânc în tunel. Era așa de întuneric acolo înăuntru, Harry.
   Bosch îi privi ochii.
   - Și ai văzut-o? întrebă el încet. Lumina pierdută?
   Ea îi susținu un moment privirea apoi încuviință.
   - După ce mi s-au acomodat ochii, am văzut lumina. Aproape ca o șoaptă, dar suficient de puternică pentru a găsi drumul.
   - Lumina pierdută. Îi spuneam lumina pierdută. N-am știut niciodată de unde provine, dar era acolo jos, ca fumul ce atârnă în întuneric. Unii ziceau că nu e lumină, că sunt stafiile tuturor celor care au murit în tunelurile alea. De ambele părți.
   După aceea nu mai vorbiră. Se ținură în brațe, și în curând ea adormi.
   Bosch își dădu seama că nu se gândise la caz de mai bine de 3 ore. La început se simți vinovat, dar curând trecu peste asta și adormi și el.
   Visă că înainta printr-un tunel. Dar nu se târa. Era sub apă și se mișca asemenea unui spiriduș printr-un labirint. Ajunse la o fundătură, și în spațiul de lângă zidul tunelului văzu un băiat.
   Ședea cuibărit, cu genunchii ridicați și fața în jos, îngropată în brațele sale strânse în jurul corpului.
   - Hai cu mine, spuse Bosch.
   Băiatul își ridică privirea pe deasupra unuia dintre brațe și se uită la el. Din gură i se ridică o singură bulă de aer. Apoi privi peste Bosch, de parcă din spatele acestuia ar fi venit ceva.
   Bosch se uită în urma sa, dar nu văzu decât întunericul de nepătruns al tunelului.
   Când se întoarse către băiat, acesta dispăruse.

                                         12

                Duminică dimineața, târziu, Bosch o conduse pe Brasher cu mașina la secția de poliție ca să-și poată recupera automobilul, el urmând să-și reia lucrul la caz.
   Ea era liberă în zilele de duminică și luni. Conveniră ca în acea seară să se întâlnească și să ia cina la ea acasă, în Venice.
   Când Bosch o lăsă lângă mașina ei, în parcare se mai aflau și alți ofițeri. Bosch știa că în curând avea să se răspândească zvonul că petrecuseră noaptea împreună.
   - Îmi pare rău, spuse el. Ar fi trebuit să mă gândesc mai bine aseară.
   - Puțin îmi pasă, Harry. Ne vedem diseară.
   - Hei, uite ce e, ar trebui să-ți pese. Polițiștii sunt uneori brutali.
   - Oh, brutalitatea poliției, da, am auzit de chestia asta.
   - Vorbesc serios. Și mai înseamnă și încălcarea regulamentului. În ce mă privește eu sunt D-trei. Nivel de îndrumător.
   Ea îl privi un moment.
   - Păi, atunci e treaba ta. Ne vedem diseară. Sper.
   Coborî din mașină și închise ușa.
   Bosch parcă pe locul ce-i fusese rezervat, apoi se duse în biroul detectivilor, încercând să nu se gândească la complicațiile pe care probabil că și le provoca singur.
   După cum se așteptase, încăperea era pustie. Voia să profite de cele câteva clipe de răgaz ca să lucreze singur la caz. Încă mai avea de făcut destulă muncă birocratică, dar mai voia și să treacă în revistă toate dovezile și informațiile ce se adunaseră de la descoperirea oaselor.
   Primul lucru pe care îl avea de făcut era să întocmească o listă cu problemele ce trebuiau rezolvate. Printre acestea, figurau întocmirea cărții crimei - dosarul albastru care conținea toate rapoartele scrise despre caz. Urmau completarea mandatelor de căutare pentru operațiile pe creier efectuate la spitalele locale, precum și verificarea pe calculator a tuturor locuitorilor din vecinătatea locului crimei de pe Wonderland Avenue.
   În plus, mai trebuia să citească toate rapoartele inspirate de reportajele din presă cu privire la oasele de pe deal și să înceapă să adune informații despre persoane dispărute și fugari, care se puteau potrivi cu victima.
   Știa că asta îi lua mai mult de o zi de lucru dacă o făcea singur, dar se hotărî să-și respecte hotărârea de a-i lăsa lui Edgar o zi liberă.
   Partenerul său, tatăl unui băiat de 13 ani, fusese afectat de raportul lui Golliher din ziua precedentă și Bosch voia să-l menajeze.
   De îndată ce termină lista, Bosch își scoase cana din sertar și se duse la biroul de gardă să-și ia cafea.
   Cea mai mică bancnotă pe care o avea asupra lui era una de 5 dolari, dar o puse în coșul cu fonduri pentru cafea fără să ia rest. Se gândi că va bea mai multe cafele pe parcursul zilei.
   - Știi ce se spune? zise cineva din spatele lui în timp ce își umplea ceașca.
   Bosch se întoarse. Era Mankiewicz, sergentul-șef.
   - Despre ce?
   - Despre pescuitul de la docul companiei.
   - Nu știu. Ce se spune?
   - Nici eu nu știu. De aceea te-am întrebat pe tine.
   Mankiewicz zâmbi și se îndreptă către filtru pentru a-și încălzi ceașca.
   Deci începuse deja să se răspândească vestea, își spuse Bosch. Bârfele și aluziile - în special cu tentă sexuală - se propagau într-o secție de poliție ca un incendiu de august pe un deal.
   - Ei bine, anunță-mă când afli, spuse Bosch în timp ce se îndrepta către ușa biroului de gardă. Ar fi util de știut.
   - Sigur. Oh, și încă ceva, Harry.
   Bosch se întoarse, gata pentru încă o înțepătură din partea lui Mankiewicz.
   - Ce?
   - Termină cu prostiile și închide cazul. M-am săturat ca băieții mei să preia toate apelurile.
   Bosch sesiză tonul insinuant din vocea lui.
   Dincolo de umorul și sarcasmul lui răzbătea o plângere legitimă în legătură cu ofițerii de la birouri care erau asaltați de nenumărate telefoane.
   - Da, știu. Ați primit vreun apel semnificativ azi?
   - Eu nu știu de niciunul, dar va trebui să fac un slalom printre rapoarte și să recurgi la șmecheriile tale de detectiv pentru a hotărî asta.
   - Șmecherii?
   - Da, șmecherii. Ca în desenele animate cu coioți. Oh, și se pare că CNN-ul, în criză de știri importante, a preluat povestea - bună filmare, cu voi toți, vitejii, acolo pe dealul acela, cu scările improvizate și micile voastre cutii cu oase. Așa că acum, noi ne ocupăm de telefoanele interurbane. Nu o să se termina până nu faci lumină, Harry. Contăm cu toții pe tine.
   Din nou un zâmbet - și un mesaj - în spatele cuvintelor rostite.
   - Bine, o să recurg la șmecheriile de care vorbeai. Promit, Mank.
   - Pe asta contăm și noi.

            Întors la masă, Bosch sorbi din cafea și revăzu că ochii minții detaliile cazului.
   Existau anomalii, contradicții.
   În primul rând, contradicția dintre alegerea locului și metoda de îngropare pe care o remarcase Kohl. Dar concluzia trasă de Golliher adăuga și mai multe întrebări la lista de necunoscute. Golliher vedea cazul pe unul de abuz exercitat asupra unui copil. Dar rucsacul plin de haine sugera faptul că victima, băiatul, putea să fie un fugar.
   Bosch vorbise cu Edgar despre aceste posibilități în ziua precedentă, când se întorsese de la laboratorul DIS.
   Partenerul lui avansa ideea că ar fi putut să fie victima abuzului exercitat nu numai de părinți, ci și de un ucigaș fără legătură cu aceștia. Amintise de numeroase exemple de victime ale abuzurilor care fugiseră doar ca apoi să fie atrase într-o relație de același tip.
   Bosch îi dădea dreptate, deși o asemenea alternativă i se părea și mai frustrantă în comparație cu scenariul desfășurat de Golliher.
   Fu sunat pe linia directă și Bosch răspunse, crezând că la celălalt capăt al firului se afla Edgar sau detectivul Billets care se interesa cum stau lucrurile.
   Era un reporter de la L.A. Times, pe nume Josh Meyer. Bosch abia dacă-l cunoștea, deci în mod sigur nu-i dăduse el numărul direct. Cu toate astea, nu-și manifestă iritarea.
   Deși era tentat să-i spună reporterului că poliția urmărea fire care duceau până în Topeka și Providence, îl informă doar că ancheta nu mai avansase de la raportul de vineri făcut de Biroul de Relații cu Presa.
   După ce termină convorbirea, luă prima ceașcă de cafea și se apucă de treabă.
   Partea care-i plăcea cel mai puțin lui Bosch dintr-o anchetă era lucrul la computer. Ori de câte ori putea, îl lăsa în seama partenerilor săi. Așa că se hotărî să pună verificările pe computer la capătul listei și începu examinarea foilor cu informații telefonice ce se strânseseră de la biroul de gardă.
   Erau de trei ori mai multe decât fuseseră vineri când se uitase prin teanc.
   Niciuna dintre ele nu conținea suficiente date pentru a merita să fie luată în seamă. Fiecare informație provenea de la un părinte, o cunoștință sau un prieten al cuiva care dispăruse. Cu toții erau disperați și căutau un deznodământ pentru misterul cel mai apăsător al vieții lor.
   Străfulgerat de o idee, se îndreptă către una dintre mașinile de scris IBM Selectric. Introduse o coală de hârtie și bătu la mașină 4 întrebări:

   Știți cumva dacă persoana apropiată dumneavoastră care a dispărut a suferit vreo intervenție chirurgicală în lunile dinaintea dispariției?
   Și, în caz afirmativ, la ce spital a fost tratată?
   Ce rană avea?
   Care era numele doctorului său?

     Rulă pagina, o scoase din mașină și o duse la biroul de gardă. I-o dădu lui Mankiewicz, pentru a fi folosită drept chestionar pentru toți cei care sunau în legătură cu oasele.
   - Ce zici de șmecheria asta? întrebă Bosch.
   - E un început.
   De vreme ce tot era acolo, Bosch luă un pahar de plastic și îl umplu cu cafea, apoi se întoarse la biroul său și vărsă conținutul în ceașcă.
   Își notă s-o caute pe locotenent Billets luni, ca să-l sprijine în contactarea tuturor acelora care telefonaseră în ultimele câteva zile, pentru a le pune întrebările din chestionar. Apoi se gândi la Julia Brasher. Știa că era liberă lunea și că avea să se ofere voluntară dacă va fi solicitată. Dar renunță repede la idee, știind că luni deja toată secția va fi aflat despre ei și faptul de a o aduce să lucreze la caz ar înrăutăți situația.
   Apoi se ocupă de mandatele de căutare. Era o chestie de rutină în munca de Omucideri să ai nevoie de fișe medicale în cursul unei anchete.
   În mandate se cereau înregistrările cu toți pacienții de sex masculin care suferiseră o intervenție chirurgicală pe creier ce presupunea folosirea unei bormașini cu trepină în perioada cuprinsă între 1975 și 1985.
   După ce printă cererile, le puse în servietă.
   Dacă în mod normal n-ar fi fost nicio problemă ca în weekend să îi trimiți unui judecător prin fax, acasă, o cerere de mandat de căutare pentru a fi aprobată și semnată, cu siguranță nu s-ar fi cuvenit să-i trimiți unui judecător 29 de mandate într-o duminică după-amiaza. Pe de altă parte, avocații spitalelor nu ar fi fost disponibili într-o duminică după-amiaza.
   Bosch își propuse să prezinte mandatele unui judecător la prima oră, luni dimineața, și apoi să le împartă cu Edgar și să le difuzeze personal la spitale, pentru a-i presa pe avocați să rezolve cât mai rapid problema.
   Apoi, Bosch bătu la mașină un rezumat pe zile al cazului și o recapitulare a informațiilor antropologice furnizate de Golliher. Trecu aceste lucruri în cartea crimei și apoi bătu la mașină un raport asupra dovezilor descoperite de echipa DIS cu privire la rucsac.
   Când termină cu acestea, Bosch se lăsă pe spate și se gândi la scrisoarea indescifrabilă care fusese găsită în rucsac. Nu se aștepta ca secția de documente să obțină vreun rezultat în această privință. Avea să rămână pentru totdeauna misterul învăluit în misterul cazului.
   Luă ultima înghițitură de cafea și deschise cartea crimei la pagina care conținea schița și harta de la locul crimei. Studie harta și descoperi că rucsacul fusese descoperit exact lângă locul crimei, potrivit estimărilor lui Kohl.
   Bosch nu știa cu certitudine ce însemna acest lucru, dar intuia că întrebările pe care și le punea în acel moment cu privire la caz trebuiau să-și păstreze importanța pe măsură ce continuau să fie adunate noi dovezi și detalii. Acestea aveau să fie site prin care avea să fie cernut totul.
   Puse raportul în cartea crimei și apoi actualiză hârțoagele revizuind jurnalul anchetatorului - o grilă temporară marcată pe ore care reprezentau mici rubrici. Apoi puse cartea crimei în servietă.
   Bosch se duse cu cana de cafea la chiuveta din toaletă și o spălă. Apoi o puse la loc în sertar, își luă servieta și ieși pe ușa din spate, îndreptându-se spre mașină.

                                           13

                   Subsolul Centrului Parker, sediul Departamentului de Poliție din Los Angeles, adăpostește arhiva tuturor cazurilor raportate departamentului în era modernă.
   Până la mijlocul anilor 90, înregistrările au fost arhivate pe hârtie timp de 8 ani, ulterior fiind transferate pe microfișe, pentru a fi stocate. Acum, departamentul folosea computere pentru stocarea permanentă și includea dosarele mai vechi în bănci digitale de date. Dar procesul era lent și avansase doar până la sfârșitul anilor 80.
   Bosch ajunse la pupitrul de acces la arhive la ora 1. Avea cu el două cești preambalate de cafea și într-o pungă de hârtie, două sandvișuri cu vită de la Phillipe.
   Se uită la funcționar și zâmbi.
   - Știu că nu-ți face plăcere, dar trebuie să cercetez fișele cu rapoarte asupra persoanelor dispărute, din 75 până în 85.
   Funcționarul, un tip bătrân cu o paloare de om ce trăiește în subteran, fluieră și spuse:
   - Fii atentă, Christine, uite-i că vin.
   Bosch zâmbi și încuviință din cap, neștiind despre ce vorbea bărbatul. În spatele pupitrului nu se vedea nicio altă persoană.
   - Vestea bună e că sunt în bucăți, spuse funcționarul. Adică, cred că e o veste bună. Cauți înregistrări despre adulți sau despre minori?
   - Minori.
   - Atunci avem un pic de loc liber.
   - Mulțumesc.
   - N-ai pentru ce.
   Funcționarul dispăru de la ghișeu și Bosch așteptă. În 4 minute, bărbatul se întoarse cu 10 pliculețe ce conțineau filme cu microfișele din anii la care se referise Bosch. Teancul avea o grosime de cel puțin 10 cm.
   Bosch se îndreptă spre un dispozitiv de citire și imprimare a microfișelor și începu să cerceteze, începând cu anul 1985. Căuta rapoarte despre persoane dispărute sau fugari de sex masculin de vârsta victimei.
   De îndată ce pricepu cum funcționa mașinăria, reuși să se descurce cu ușurință prin rapoarte.
   Scană prima dată în căutarea ștampilei „închis”, care indica faptul că persoana dispărută se întorsese acasă sau fusese localizată. Dacă ștampila nu exista, își îndrepta atenția asupra căsuțelor de pe formular care indicau vârsta și sexul. Dacă se potriveau cu profilul victimei, citea sumarul și apoi apăsa butonul copiatorului pentru a face o copie pe hârtie și a o lua cu el.
   Microfișele mai conțineau, de asemenea, și înregistrări de persoane dispărute trimise poliției din Los Angeles de agenții din exterior ce căutau oameni despre care se credea că au plecat la Los Angeles.
   În ciuda vitezei cu care lucra, Bosch avu nevoie de mai mult de 3 ore să parcurgă toate rapoartele întocmite în perioada celor 10 ani. Când termină copiase deja pe hârtie peste 300 de rapoarte. Și nu știa în ce măsură eforturile sale vor avea vreo finalitate.
   Bosch își frecă ochii.
   După ce stătuse cu privirea în ecran și citise sute de povești despre suferința părinților și furia juvenilă, îl durea capul. Se uită în jurul lui și își dădu seama că nu își mâncase sandvișul.
   Îi înapoi funcționarului de la ghișeu teancul de plicuri cu microfișe, după care decise că era preferabil să lucreze la computer în Centrul Parker, decât să se întoarcă la Hollywood. De la Centrul Parker putea să iasă repede pe Autostrada 10 și apoi să se ducă în Venice, să ia cina acasă la Julia Brasher.

      În camera detectivilor de la Divizia de Furturi și Omucideri nu se aflau decât cei doi detectivi de serviciu care stăteau în fața unui televizor și priveau un meci de fotbal.
   Bosch o recunoscu pe fosta sa parteneră, Kizmin Rider. Pe celălalt detectiv nu îl cunoștea.
   Rider se ridică zâmbind când îl văzu pe Bosch.
   - Harry, ce e cu tine aici? întrebă ea.
   - Lucrez la un caz. Vreau să folosesc un computer, se poate?
   - Chestia cu oasele?
   El încuviință din cap.
   - Am auzit la știri. Harry, el e partenerul meu, Rick Thornton.
   Bosch îi strânse mâna și se prezentă.
   - Sper să te facă să arăți la fel de bine ca pe vremea când lucram împreună.
   Thornton doar încuviință din cap, și Rider arboră o mină jenată.
   - Hai la biroul meu, spuse ea. Poți folosi computerul meu.
   Îi arătă unde era și îl învită să se așeze pe scaun.
   - Noi doar ne face de lucru pe aici, nu se întâmplă nimic. Mie nici măcar nu-mi place fotbalul.
   - Să nu te plângi de zilele în care nu se întâmplă mai nimic. Nu ți-a spus nimeni asta până acum?
   - Ba da, fostul meu partener. Singurul lucru logic pe care l-a spus și el vreodată.
   - Exact.
   - Să te ajut cu ceva?
   - Doar să trec în revistă numele, știi tu, lucrurile obișnuite.
   Își deschise servieta și scoase cartea crimei. O deschise la o pagină pe care înșirase numele, adresele și datele de naștere ale locuitorilor de pe Wonderland Avenue care fuseseră interogate în timpul investigației.
   Verificarea numelor fiecărei persoane cu care detectivii veneau în contact în timpul unei anchete era o chestie de rutină, dar presupunea și multă scrupulozitate.
   - Vrei o cafea sau altceva? întrebă Rider.
   - Nu. Mulțumesc, Kaiz.
   Făcu un semn cu capul către Thornton, care stătea cu spatele la ei în cealaltă parte a încăperii.
   - Cum merge treaba?
   Ea ridică din umeri.
   - Din când în când mă mai lasă și pe mine să facă muncă de detectiv, spuse ea pe un ton scăzut.
   - Păi, poți să te întorci când vrei la Hollywood, îi șopti el, zâmbind.
   Începu să tasteze comenzile pentru a intra în computerul național de evidență a crimelor.
   - Harry, încă mai tastezi cu două degete? îl persiflă Rider.
   - Așa lucrez de 30 de ani. Te aștepți ca din senin să mă deprind să tastez cu 10 degete? Și încă nu vorbesc fluent spaniola și nici să dansez n-am învățat. A trecut doar 1 an de când ai plecat.
   - Ridică-te, dinozaurule. Lasă-mă pe mine. Dacă nu, o să-ți petreci toată noaptea aici.
   Bosch ridică mâinile în semn că se predă, și îi cedă locul. Ea se așeză și se apucă de lucru. În spatele ei, Bosch zâmbea pe sub mustață.
   - Ca pe vremuri, spuse el.
   - Nu-mi mai aduce aminte. Mie mi se încredințează întotdeauna munca cea mai plicticoasă. Și nu mai zâmbi.
   Nu ridicase privirea de pe tastatură, deasupra căreia mâinile ei se mișcau cu rapiditate. Bosch privea uimit.
   - Ei, nu a fost nimic premeditat. N-aveam de unde să știu că vei fi aici.
   - Mda, exact cum Tom Sawyer nu știa să vopsească gardul.
   - Ce?
   - Lasă. Povestește-mi despre cizmă.
   - Ce? exclamă Bosch surprins.
   - Ce te miri? Ai auzit foarte bine. Juna cu care te vezi.
   - Cum mama dracu` știi deja asta?
   - Sunt destul de bună la adunat informații. Și încă mai am surse la Hollywood.
   Bosch ieși din spațiul biroului ei și clătină din cap.
   - Ei, e drăguță? Asta e tot ce vreau să știu. N-o lua ca pe o indiscreție.
   Bosch se întoarse.
   - Da, e drăguță. Abia dacă o cunosc. Pari să știi mai multe despre ea decât mine.
   - Iei cina cu ea în seara asta?
   - Mda, iau cina cu ea.
   - Hei, Harry!
   Rider deveni brusc serioasă.
   - Ce e?
   - Ești pe calea cea bună.
   Bosch se aplecă și se uită la ecranul monitorului. După ce trecu în revistă informațiile, spuse:
   - Cred că nu o să ajung la cină în seara asta.

                                    14

                 Bosch se opri în fața casei și studie ferestrele și pridvorul întunecat.
   - Tipu` pare s-o fi șters de acasă, spuse Edgar. Probabil că i-am pierdut deja urma.
   Edgar era furios fiindcă Bosch îl chemase la serviciu de acasă. După părerea lui, dacă oasele alea stătuseră în pământ 20 de ani, ce mai conta dacă așteptau până luni dimineața pentru a vorbi cu tipul acesta? Dar Bosch spusese că se va duce singur dacă Edgar nu voia să vină.
   - Nu, e acasă, spuse Bosch.
   - De unde știi?
   - Știu, pur și simplu.
   Se uită la ceas și scrise ora și adresa pe o pagină din carnețel. Își dădu seama că se aflau în fața aceleiași locuințe la care văzuse perdeaua trasă la fereastră în prima seară când fusese acolo.
   - Să mergem, spuse Bosch. Tu ai vorbit prima oară cu el, așa că te las pe tine să conduci discuția. O să intervin și eu dacă va fi nevoie.
   Ieșiră din mașină și urcară aleea către casă. Omul pe care îl vizitau se numea Nicholas Trent. Locuia singur în casa care se afla peste drum și la două case mai jos de locul unde fuseseră găsite oasele. Trent avea 37 de ani.
   În timpul primelor vizite, de rutină, ale lui Edgar prin împrejurimi, îi spusese că lucrase ca decorator în Burbank. Nu era căsătorit și nu avea copii. Nu știa nimic despre oasele de pe deal și nu putea oferi nicio sugestie care să poată fi de ajutor.
   Edgar bătu tare în ușa din față, apoi așteptară.
   - Domnule Trent, suntem de la poliție, spuse el ridicând vocea. Sunt detectivul Edgar. Deschideți ușa, vă rog.
   Ridicase pumnul pentru a bate din nou în ușă, când lumina din pridvor se aprinse. Apoi ușa de la intrare se deschise, și în întunericul dinăuntru se profilă figura unui bărbat alb cu capul ras complet. Lumina din pridvor îi brăzda fața.
   - Domnule Trent? Sunt detectivul Edgar. El este partenerul meu, detectivul Bosch. Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră. Dacă nu vă supărați.
   Bosch salută din cap, dar nu-i întinse mâna.
   Trent nu-i invită să intre, dar Edgar forță nota, punând o mână pe ușă și împingând-o până când se deschise.
   - Putem intra? spuse el, după ce trecuse deja peste prag.
   - Nu, nu puteți, spuse Trent repede.
   Luat prin surprindere Edgar se opri.
   - Domnule, nu vrem decât să vă mai punem câteva întrebări.
   - Mda, și asta e o porcărie!
   - Poftim?
   - Știm cu toții ce se petrece aici. Am vorbit deja cu avocatul meu. Prefăcătoria dumneavoastră este evidentă.
   Bosch înțelese că nu aveau să ajungă la niciun rezultat cu strategia „Ne dați ori nu ne dați”. Păși înainte și îl trase pe Edgar înapoi.
   De îndată ce partenerul său coborî de pe prag, îi aruncă o privire lui Trent.
   - Domnule Trent, de vreme ce știați că o să ne întoarcem, ați presupus și faptul că vom afla câte ceva despre trecutul dumneavoastră. De ce nu i-ați spus nimic detectivului Edgar? Am fi câștigat timp. În schimb, ne-ați alimentat suspiciunile.
   - Pentru că trecutul e trecut. Nu dezgropăm morții. Lăsați lucrurile așa cum sunt.
   - Nu și când sunt îngropate oase, spuse Edgar pe un ton acuzator.
   Bosch se uită la Edgar, cu o privire care îl invita să fie mai ponderat.
   - Vedeți? spuse Trent. De-asta vă cer să plecați. Nu am nimic de spus.
   - Domnule Trent, ați molestat un băiat de 9 ani, spuse Bosch.
   - Eram în anul 1966 și am fost pedepsit pentru asta. Sever. De atunci, am devenit cetățean model. N-am nicio legătură cu oasele alea de sus.
   Bosch așteptă o clipă, și apoi vorbi pe un ton mai calm.
   - Dacă acesta e adevărul, atunci lăsați-ne să intrăm și să vă punem câteva întrebări. Cu cât ne dăm mai repede seama că nu aveți nicio legătură, cu atât mai rapid vom examina alte posibilități. Dar trebuie să înțelegeți un lucru. Oasele unui copil au fost găsite la mai puțin 100 de metri de casa unui om care a molestat un băiețel în 1966. Nu contează ce fel de cetățean a fost acesta ulterior, eu trebuie să-i pun câteva întrebări. Nu avem de ales. Că o facem acum, la dumneavoastră acasă, sau cu avocatul dumneavoastră, la secție, cu toate camerele de televiziune care așteaptă afară, asta depinde de dumneavoastră.
   Trent îl privea speriat.
   - Așadar, asta e situația, domnule Trent. Noi vrem să ne mișcăm repede și discret, dar nu o putem face fără cooperarea dumneavoastră.
   Trent clătină din cap, de parcă știa deja că, orice ar fi făcut în acel moment, viața sa era în pericol și probabil avea să sufere niște schimbări majore. În cele din urmă se retrase și le făcu semn lui Edgar și lui Bosch să intre.

         Trent era desculț și purta pantaloni scurți negri și largi din care se ivea o pereche de picioare ivorii fără niciun fir de păr pe ele. Pe deasupra, purta o cămașă largă de mătase.
   Îi conduse într-un living plin de antichități și se așeză în mijlocul canapelei. Bosch și Edgar luară loc în cele două fotolii din piele din fața lui.
   Bosch hotărî să conducă în continuare discuția, fiindcă nu-i plăcuse felul în care Edgar îl abordase mai devreme pe Trent.
   - Pentru a respecta procedura, am să vă citesc drepturile dumneavoastră constituționale, spuse el. Apoi am să vă rog să semnați o declarație. Asta vă protejează și pe dumneavoastră și pe noi. De asemenea, voi înregistra pe bandă conversația noastră, astfel încât să putem proba autenticitatea declarațiilor sau întrebărilor. Dacă doriți o copie a benzii, am să v-o pun la dispoziție.
   Trent ridică din umeri, și Bosch interpretă gestul ca pe un acord. Când Bosch văzu formularul semnat, îl luă și îl puse în servietă, apoi scoase un mic casetofon.
   De îndată ce îl porni și îi identifică pe cei prezenți, ca și ora și data, îi făcu semn lui Edgar să preia conducerea. Asta pentru că, după părerea lui Bosch, observațiile asupra lui Trent și a lucrurilor care îl înconjurau aveau să fie mai importante decât răspunsurile la întrebări.
   - Domnule Trent, de când locuiți în această casă?
   - Din 1984, zise acesta râzând.
   - Ce e amuzant în asta? întrebă Edgar.
   - 1984. Nu înțelegeți? George Orwell. Fratele cel Mare.
   Făcu un semn către Bosch și Edgar, ca și cum aceștia ar fi fost gărzile de corp ale Fratelui cel Mare. Edgar păru să nu bage în seamă observația și își continuă interogatoriul.
   - Închiriată sau proprietate?
   - Proprietate. Ăh, mai întâi am stat cu chirie, apoi, în `87, am cumpărat casa de la proprietar.
   - Bun, și sunteți designer de platou în industria divertismentului?
   - Decorator de platou. E o diferență.
   - Care este aceasta?
   - Designerul organizează și supraveghează construcția platoului. Apoi intră în scenă decoratorul, adăugând detaliile. Obiectele care aparțin personajului sau uneltele acestuia. Treburi d`astea.
   - De când vă ocupați de decorațiuni?
   - De 26 de ani.
   - Dumneavoastră ați îngropat băiatul acela sus, pe deal?
   Indignat, Trent sări ca ars.
  - În niciun caz. N-am pus nici măcar o dată piciorul pe deal. Și voi, oameni buni, faceți o mare greșeală dacă vă pierdeți timpul cu mine în vreme ce adevăratul ucigaș al acelui biet suflet e încă în libertate.
   - Luați loc, domnule Trent, spuse Bosch.
   Vehemența cu care Trent negase vreun amestec, îl făcu pe Bosch să creadă că acesta fie era nevinovat, fie era unul dintre cei mai buni actori pe care îi întâlnise în meseria lui. Trent se așeză din nou pe canapea.
   - Sunteți un tip inteligent, continuă Bosch. Știți exact ce facem noi aici. Trebuie să vă prindem sau să vă ștergem de pe listă. E simplu. Așa că, de ce nu ne ajutați? În loc să ne învârtim în jurul cozii, ar fi mai bine să lămurim lucrurile.
   Trent își desfăcu larg mâinile.
   - Nu știu nimic despre caz! Cum să vă ajut, dacă n-am nici cea mai vagă idee despre asta?
   - Păi, pentru început, cel mai simplu lucru ar fi să ne lăsați să aruncăm o privire primprejur. Dacă am detensiona atmosfera, domnule Trent, poate că aș începe să privesc lucrurile din alt punct de vedere. Dar, în momentul acesta...așa cum spuneam, vă am pe dumneavoastră, cu cazierul aferent, și oasele de peste drum.
   Bosch ridică mâinile de parcă ar fi ținut cele două lucruri.
   - Din punctul meu de vedere, situația e destul de delicată.
   Trent se ridică și le indică printr-un gest cu mâna că au toată casa la dispoziție.
   - Bine! Sunteți invitații mei. Vă avertizez că nu veți găsi nimic, pentru că nu am nicio legătură cu treaba asta. Absolut nici una!
   Bosch se uită la Edgar și încuviință din cap, ceea ce însemna că trebuia să-l țină de vorbă pe Trent în timp ce el arunca o privire în jur.
   - Vă mulțumesc, domnule Trent, spuse Bosch ridicându-se.
   În timp ce se îndrepta către un hol ce ducea către partea din spate a casei, îl auzi pe Edgar întrebându-l pe Trent dacă văzuse ceva neobișnuit pe dealul pe care fuseseră găsite oasele.
   - Îmi amintesc doar că majoritatea copiilor obișnuiau să se joace sus...
   Se opri, aparent conștient de faptul că orice referire ar fi făcut la copii ar fi dus la intensificarea suspiciunilor. Bosch aruncă o privire înapoi, pentru a se asigura că lumina roșie a casetofonului era încă aprinsă.
   - Vă plăcea să-i priviți pe copii jucându-se acolo sus, în pădure, domnule Trent? întrebă Edgar.
   Bosch stătea pe coridor, nevăzut, dar trăgând cu urechea la răspunsul lui Trent.
   - Nu, nu îi puteam vedea dacă se jucau sus, în pădure. Ocazional, urcam cu mașina sau îmi plimbam câinele - când încă mai trăia - și îi vedeam pe copii escaladând dealul. Fata de peste drum. Copiii Foster de vizavi. E proprietate municipală - singura bucată de teren fără construcții din zonă. Așa că se duceau acolo să se joace. Câțiva dintre vecini credeau că cei mai mari mergeau acolo pentru a fuma, și își manifestau temerea că vor aprinde tot dealul.
   - Cu cât timp în urmă de întâmpla asta?
   - Atunci când m-am mutat aici. Nu m-am băgat. Vecinii care locuiau aici mai de mult s-au ocupat de asta.
   Bosch începu să cerceteze casa.

            Era mică, doar cu puțin mai mare decât a lui.
   Holul se termina în punctul în care se întâlneau trei uși. Pe stânga și pe dreapta erau dormitoare, iar în față o debara pentru lenjerie.
   Mai întâi verifică în debara, unde nu găsi nimic neobișnuit, apoi intră în dormitorul din dreapta. Era curat, dar pe cele două birouri și pe noptiere se aflau o mulțime de nimicuri pe care Trent le folosea probabil în meseria lui, pentru a face ca platourile să devină locuri reale în fața camerelor.
   Căută în dulap. Pe raftul de sus erau câteva cutii de pantofi.
   Bosch le deschise și descoperi că în ele erau pantofi vechi, jerpeliți. Se pare că Trent avea obiceiul de a-și cumpăra pantofi noi și apoi de a-i pune pe cei vechi în cutii și a-i depozita pe raft. Bosch bănui că și aceștia, la rândul lor, deveneau parte din inventarul de la serviciu.
   Deschise o cutie și găsi o pereche de cizme de lucru. Observă că în striurile de pe talpă era noroi uscat. Se gândi la solul negru în care fuseseră găsite oasele. Luaseră mostre și din acela.
   Puse cizmele înapoi, propunându-și să le aibă în vedere când va veni cu mandatul de percheziție. În acel moment se rezuma să arunce doar o privire prin casă.
   Dacă treceau la pasul următor,  și Trent devenea un suspect în adevăratul sens al cuvântului, atunci aveau să revină cu un mandat de percheziție și să întoarcă pur și simplu casa pe dos, în căutare de dovezi care să facă legătura dintre el și oase. Cizmele de lucru puteau fi un bun început.
   Aveau deja, înregistrată pe bandă, declarația lui potrivit căreia nu fusese niciodată pe deal. Dacă noroiul din striuri se potrivea cu mostrele de sol luate în timpul excavațiilor, atunci l-ar fi prins pe Trent cu minciuna.
   Jocul de-a șoarecele și pisica cu suspecții se rezuma în principal la alcătuirea unei povești. Acolo căuta anchetatorul inadvertențele.
   În dulap nu mai era nimic care să-i trezească interesul lui Bosch. Nici în dormitor sau în baia de lângă el.
   Celălalt dormitor era destinat activității profesionale a lui Trent.
   Pe pereți atârnau afișe înrămate ale filmelor la care Bosch presupunea că lucrase Trent. Detectivul văzuse câteva dintre ele la televizor, dar arareori se ducea la cinematograf.
   Când termină de cercetat partea din spate a casei, Bosch pătrunse în garaj prin ușa de la bucătăria. Erau două locuri de parcare, pe unul dintre ele aflându-se dubița lui Trent. Celălalt era plin de cutii cu însemne care corespundeau camerelor dintr-o casă.
   La început, Bosch fu surprins să constate că Trent încă nu terminase de despachetat, deși se mutase cu aproape 20 de ani în urmă. Apoi își dădu seama că acele cutii serveau la decorarea platourilor.
   Când se întoarse, observă un întreg perete de trofee de vânătoare, care îl fixau cu ochii lor de marmură. Bosch simți un nerv pulsându-i coloana vertebrală. Detestase toată viața asemenea lucruri fără să știe prea bine de ce.
   Mai petrecu 5 minute în garaj, pentru a verifica o cutie din teanc pe care scria „camera băiatului 9-12”. Conținea jucării, aeromodele, un skateboard și o minge de fotbal.
   Scoase skateboard-ul câteva momente și îl studie, gândindu-se la tricoul din rucsac pe care scria „Solid Surf”. După o vreme, puse skateboard-ul la loc în cutie și o închise.
   Garajul avea o ușă laterală ce dădea într-o alee către curtea din spate. Cea mai mare parte a terenului neted era ocupat de o piscină, curtea terminându-se cu un deal abrupt și împădurit. Deoarece era prea întuneric pentru a putea vedea ceva, Bosch se hotărî să cerceteze exteriorul în timpul zilei.

           Douăzeci de minute mai târziu, Bosch se întoarse în living.
   Trent se uită la el, cu o privire întrebătoare.
   - Mulțumit?
   - Pentru moment, sunt mulțumit, domnule Trent. Vă mulțumesc pentru....
   - Vedeți? Nu se termină niciodată. „Mulțumit pentru moment.” N-aveți de gând să mă lăsați în pace? Dacă aș fi fost vreun traficant de droguri sau spărgător de bănci, mi-aș fi plătit datoria și m-ați fi lăsat în pace. Dar, fiindcă am atins un băiat cu mai bine de 40 de ani în urmă, sunt vinovat pe viață.
   - Cred că nu v-ați rezumat doar să-l atingeți, spuse Edgar. Dar vom primi înregistrările, nu vă faceți griji.
   Trent își cuprinse fața în mâini și mormăi ceva despre greșeala pe care o comisese atunci când acceptase să coopereze.
   Bosch îl privi pe Edgar, care încuviință din cap în semn că terminase și era gata de plecare. Bosch se apropie și luă casetofonul. Îl strecură în buzunarul de la piept al jachetei, dar nu îl opri. Trăsese învățăminte dintr-un caz pe care îl avusese cu 1 an înainte - câteodată, cele mai importante și semnificative lucruri sunt spuse după ce un interogatoriu pare să fi luat sfârșit.
   - Domnule Trent, vă mulțumim pentru cooperare. Acum, o să plecăm. Dar s-ar putea să revenim mâine. Lucrați mâine?
   - Doamne, nu mă sunați la serviciu! Am nevoie de slujba asta și n-aș vrea s-o pierd! O să distrugeți tot.
   Îi dădu lui Bosch numărul de pager. Bosch îl notă și se îndreptă către ușa din față. Se uită înapoi, către Edgar.
   - L-ai întrebat despre călătorii? Nu pleacă nicăieri, nu?
   Edgar se uită la Trent.
   - Domnule Trent, știu că lucrați în industria filmului. Dacă plecați din oraș, vă rog să ne sunați. Dacă nu o faceți și va trebui să dăm de urma dumneavoastră... nu o să vă placă prea tare.
   Trent vorbi pe un ton monoton, fără nicio intonație, privind undeva departe.
   - N-o să mă duc nicăieri. Acum, vă rog, plecați. Lăsați-mă în pace.
   Ieșiră și Trent trânti ușa în urma lor. La capătul aleii era un tufiș mare de bougainvillea, în plină floare. Acesta îi blocă lui Bosch vederea părții stângi a străzii, până când ajunse acolo.
   Brusc, fața lui Bosch fu scăldată într-o lumină puternică. O reporteriță însoțită de doi cameramani se apropie de ei. Bosch fu orbit câteva momente, până când ochii i se deprinseră cu lumina.
   - Bună seara, domnilor detectivi. Judy Surtain, de la Canalul 4 de știri. Ați descoperit ceva în cazul oaselor?
   - Nu avem nimic de declarat, se răsti Edgar. Fără comentarii, și stinge nenorocita aia de lumină.
   Bosch o văzu, în sfârșit, în baia de lumină. O știa de la televizor și de la adunarea din capătul străzii de la începutul săptămânii. Își dădea seama de faptul că un „Fără comentarii” nu era suficient pentru a ieși din această situație. Trebuia să aplaneze lucrurile și să țină presa departe de Trent.
   - Nu, spuse el. Nu am făcut nicio descoperire. Urmăm doar proceduri de rutină.
   Surtain îi băgă lui Bosch microfonul în față.
   - De ce ați revenit în zonă?
   - Terminăm pur și simplu trecerea în revistă a locuitorilor din zonă. Până acum nu am avut ocazia să vorbesc cu locatarul de aici. Cu asta am încheiat interogarea tuturor.
   Vorbea pe un ton plictisit. Spera să o păcălească.
   - Ne pare rău, adăugă. În seara asta nu avem nimic important pentru dumneavoastră.
   - Și v-a ajutat acest vecin, sau oricare altul, în anchetarea cazului?
   - Ei bine, toată lumea de aici s-a dovedit foarte cooperantă, dar în ceea ce privește pistele anchetei, am întâmpinat dificultăți. Cea mai mare parte dintre acești oameni nici măcar nu locuiau în zonă la data când au fost îngropate oasele. Asta îngreunează lucrurile.
   Bosch arătă spre casa lui Trent.
   - Domnul acesta, de exemplu. Tocmai am aflat că și-a cumpărat casa abia în 1987, și suntem siguri că oasele erau deja îngropate pe deal în acel moment.
   - Asta înseamnă că o luați de la capăt?
   - Cam așa ceva. Și, ca să fiu sincer, asta e tot ce vă pot spune. Noapte bună.
   Își făcu loc pe lângă ea, către mașină. Câteva momente mai târziu, Surtain veni după el, la ușa mașinii. Fără cameraman.
   - Domnule detectiv, avem nevoie de numele dumneavoastră.
   Bosch deschise portmoneul și scoase o carte de vizită. Cea pe care era tipărit numărul de telefon al secției. I-o dădu și îi ură din nou noapte bună.
   - Știți, dacă puteți să îmi spuneți ceva, în afara înregistrării, vă pot proteja, spuse Surtain.
   - Îmi pare rău, zise Bosch deschizând mașina. Vă doresc o noapte plăcută.

         Edgar înjură în momentul în care se închiseră ușile.
   - De unde dracu` a știut că suntem aici?
   - Probabil un vecin. A fost aici în cele două zile cât au durat săpăturile. E o celebritate. S-a purtat frumos cu locuitorii. Și-a făcut prieteni. Pe lângă asta, stăm în blestematul ăsta de Shamu. La fel de bine puteam organiza o conferință de presă.
   Bosch se gândi cât de absurd era să faci muncă de detectiv într-o mașină vopsită în alb și negru.
   Conform unui program menit să facă poliția vizibilă pe străzi, departamentul pusese la dispoziția detectivilor din divizii mașini alb-negru care nu aveau lumini de semnalizare deasupra, dar erau la fel de ușor de observat.
   Îi urmăriră pe reporteriță și pe cameramanul ei care se îndreptau spre ușa locuinței lui Trent.
   - O să încerce să vorbească cu el, spuse Edgar.
   Bosch deschise repede servieta și scoase telefonul mobil. Se pregătea să formeze numărul lui Trent și să-i ceară să nu răspundă la sonerie, când își dădu seama că nu putea prinde semnal pe celular.
  - La dracu`, zise el.
  - Oricum, e prea târziu, spuse Edgar. Să sperăm că o să se descurce.
   Bosch îl văzu pe Trent la ușa din față, scăldat complet în lumina albă a camerei. Spuse câteva cuvinte, apoi făcu un gest de adio cu mâna și închise ușa.
   - Bine, spuse Edgar.
   Bosch porni mașina, întoarse, și o luă în josul canionului pentru a se întoarce la secție.
   - Și acum? întrebă Edgar.
   - Trebuie să găsim dosarul lui penal, să vedem despre ce e vorba.
   - O să fac asta la prima oră, mâine.
   - Nu. La prima oră vreau să ducem mandatele de căutare la spitale. Trebuie să identificăm copilul pentru a face legătura între el și Trent. Ne întâlnim la Tribunalul Van Nuys la 8. Obținem semnăturile, și apoi le împărțim între noi.
   Bosch alesese acel tribunal pentru că Edgar locuia în apropiere.
   - Dar un mandat de percheziție pentru casa lui Trent? zise Edgar. Ai văzut ceva în timp ce inspectai locuința?
   - Nu mare lucru. Are un skateboard într-o cutie din garaj. Știi tu, cu chestiile pe care le folosește la muncă. Ca să le pună pe platou. Când l-am văzut, m-am gândit la tricoul victimei noastre. Și mai erau niște cizme de lucru cu noroi în striuri. S-ar putea potrivi cu mostrele de pe deal. Dar nu mizez pe faptul că o percheziție ne-ar putea ajuta. Tipul a avut la dispoziție 20 de ani ca să șteargă urmele. Dacă el e tipul.
   - Nu crezi asta?
   Bosch clătină din cap.
   - Perioada de timp nu corespunde. `84 e la marginea cea mai îndepărtată a intervalului nostru.
   - Credeam că ne raportăm la perioada cuprinsă între `75 și `85.
   - Așa e. Dar l-ai auzit pe Golliher - cu 20-25 de ani în urmă. Asta înseamnă începutul anilor `80, cel târziu.
   - Păi, poate că s-a mutat în casa aia din cauza cadavrului. L-a îngropat acolo pe copil înainte și se mută în zonă ca să fie aproape. Știi tu, tipii ăștia sunt niște psihopați nenorociți.
   Bosch încuviință.
   - Și asta e adevărat. Dar n-am simțit nicio vibrație din partea tipului. L-am crezut.
   - Harry, te-au mai înșelat și înainte presimțirile.
   - Mda...
   - Eu cred că el e. Auzi ce zicea, „doar pentru că am atins un băiat”. Probabil că, pentru el, a sodomiza un copil de 9 ani e ca și cum ai întinde mâna și l-ai atinge.
   Edgar era pornit, dar Bosch nu-i dădu dreptate. Spre deosebire de el, Edgar era tată.
   - O să primim dosarul și o să vedem. Mai trebuie să mergem și la oficiul pentru evidența persoanelor ca să verificăm cine locuia pe stradă pe vremea aia.
   La oficiul pentru evidența persoanelor exista o colecție cu cărțile de imobil, arhivate pe ani. Acestea aveau să le permită detectivilor să stabilească cine locuia pe stradă în perioada cuprinsă între anii 1975 și 1985, pe care o considerau data aproximativă a morții băiatului.
   - O să ne distrăm de minune, spuse Edgar.
   - Daaa, zise Bosch. De-abia aștept.
   Tăcură tot restul drumului.
   Bosch se întristă. Era dezamăgit de felul în care condusese ancheta până în acel moment. Oasele fuseseră descoperite miercuri și ancheta propriu-zisă începuse joi. Știa că ar fi trebuit să facă verificarea numelor - o parte esențială a anchetei - înainte de duminică. Întârziind, îi oferise un avantaj lui Trent.
   Acesta avusese la dispoziție 3 zile în care să se pregătească pentru întrebările lor. Consultase chiar și un avocat. Ar fi putut chiar să repete răspunsurile în oglindă.
   Bosch știa ce spunea detectorul lui intern de minciuni. Dar mai știa și că un actor bun îl putea păcăli.

                                                   15

                Bosch bea o bere pe terasa din spate, cu ușa glisantă deschisă, pentru a auzi muzica lui Clifford Brown. Cu aproape 50 de ani în urmă, trompetistul făcuse câteva înregistrări și apoi murise într-un accident de mașină.
   Bosch se gândea la toată muzica ce se irosise. Se gândea la oase tinere în pământ și la ceea ce se pierduse. Apoi la gândi la el însuși și la frustrările sale.
   Cumva, jazzul, berea și tristețea pe care o resimțea din pricina cazului i se amestecară în minte. Se simțea demoralizat, de parcă îi scăpa ceva ce se afla chiar în fața lui. Pentru un detectiv, nu exista o senzație mai neplăcută decât aceasta.
   La ora 11 seara intră în casă și opri muzica, pentru a urmări știrile de pe Canalul 4.
   Reportajul lui Judy Surtain fu al treilea, după prima pauză publicitară. În anunț se spunea: „Noi descoperiri în cazul oaselor din canionul Laurel. Judy Surtain se află la locul faptei.”
   - Rahat, zise Bosch, iritat de felul cum suna introducerea.
   Programul continuă cu o imagine live a lui Surtain, pe Wonderland, stând pe stradă în fața unei case pe care Bosch o recunoscu ca fiind a lui Trent.
   „Mă aflu pe Wonderland Avenue, în canionul Laurel, unde acum 4 zile un câine a dezgropat un os despre care autoritățile spun că e uman. Săpăturile efectuate au scos la iveală mai multe oase ce aparțin unui băiețel despre care anchetatorii cred că a fost ucis și îngropat cu peste 20 de ani în urmă”, relata Surtain.
   Telefonul lui Bosch începu să sune. Îl ridică de pe brațul fotoliului din fața televizorului și răspunse.
   - Așteaptă, zise el, și puse receptorul deoparte în timp ce urmărea reportajul.
   Surtain spunea: „În această seară, principalii anchetatori în cazul băiețelului s-au întors în zonă pentru a discuta cu un proprietar care locuiește la mai puțin de 100 de metri de locul unde au fost dezgropate oasele. Locatarul este Nicholas Trent, un decorator de platouri hollywoodiene în vârstă de 57 de ani”.
   Urmă interviul luat lui Bosch în acea seară. Dar era folosit drept suport vizual, în timp ce Surtain își continua reportajul în voice-over: „Anchetatorii refuză să comenteze interogatoriul luat lui Trent, dar Canalul 4 a aflat că Trent este un fost condamnat pentru molestarea unui băiat.”
   Apoi sunetul fu transferat la interviul de pe stradă exact în momentul în care Bosch declara „Asta e tot ce pot să vă spun”.
   Următoarea secvență era cu Trent, în pragul locuinței sale, care făcea semn să oprească filmarea și apoi închidea ușa.
   „Trent a refuzat să comenteze în vreun fel implicarea sa în caz. Dar vecinii din acea zonă, în mod normal liniștită, își manifestă stupoarea la aflarea veștii despre trecutul lui”, continua Surtain.
   În vreme ce reportajul trecea la înregistrarea interviului cu un locuitor care se dovedi a fi Victor Ulrich, Bosch opri sonorul televizorului și ridică receptorul.
   Era Edgar.
   - Te uiți la rahatul ăsta?
   - O, da.
   - Arătam ca dracu`. De parcă i-am fi spus noi. Te-au citat în afara contextului, Harry. O să avem probleme din cauza asta.
   - Păi, nu tu i-ai spus, nu-i așa?
   - Harry, tu crezi că i-aș face confidențe unei...
   - Nu, nu cred. Întrebat retoric. Nu tu i-ai spus, nu?
   - Exact.
   - Și nici eu. Așa că, mda, o s-o încasăm un pic, da` scăpăm teferi.
   - Ei, cine altcineva mai știa? Mă îndoiesc că Trent i-a spus. Acum circa un milion de oameni au aflat că a molestat un copil.
   Bosch își dădu seama că singurii oameni în cunoștință de cauză erau Kiz, care făcuse descoperirea în timp ce lucra pe calculator, și Julia Brasher, căreia Bosch îi mărturisese motivul pentru care nu-i mai putea onora invitația la cină.
   Dintr-o dată, avu o viziune cu Surtain stând la intersecția de pe Wonderland Avenue. Brasher se oferise voluntară în timpul ambelor zile de excavări pe deal. Nu exludea posibilitatea să fi luat legătura cu Surtain cumva. Oare ea era sursa reporteriței?
   - Nu trebuie neapărat să fi existat o scurgere, îi spuse Bosch lui Edgar. N-avea nevoie decât de numele lui Trent pentru a-i cere unui polițist cunoscut să îl verifice pe calculator. Sau putea să caute pe CD-ul cu agresori sexuali. Sunt înregistrări publice. Stai puțin!
   Auzise în telefon un beep care îl anunța că are un apel în așteptare.
   Comută și luă legătura cu locotenentul Billets. Îi spuse să aștepte până când va termina de vorbit pe cealaltă linie.
   - Jerry, e Glonț. O să te sun eu mai târziu.
   - Tot eu sunt, spuse Billets.
   - Ah, îmi pare rău. Așteaptă.
   Încercă din nou, și de data asta reuși să ia legătura cu Edgar, căruia îi spuse că îl va suna dacă Billets îi va comunica ceva important.
   - Dacă nu, rămâne cum am stabilit, spuse el. Ne vedem la Van Nuys, la 8.
   Reveni la Billets.
   - Glonț? spuse ea. Așa m-ați poreclit?
   - Cum?
   - Ai zis „glonț”. Când credeai că vorbești cu Edgar mi-ai spus „Glonț”.
   - Adică adineauri?
   - Da, adineauri.
   - Nu știu despre ce vorbești. Vrei să spui când comutam convorbirea...
   - Lasă, nu contează. Presupun că te-ai uitat la Canalul 4, nu?
   - Mda. Și tot ce pot să-ți spun e că nu eu am făcut-o, și nici Edgar. Femeia aia a primit o informație că suntem acolo și noi am plecat din zonă „fără comentarii”. Cum a descoperit asta...
   - Harry, nu ai plecat de acolo „fără comentarii”. Te au pe casetă, dând din gură, după care declari: „Asta e tot ce pot să vă spun”. Prin urmare, ceva tot i-ai zis.
   Bosch clătină din cap, deși era la telefon.
   - I-am spus pe dracu`! Am luat-o cu abureli. I-am zis că terminăm verificarea de rutină a împrejurimilor și că nu mai vorbisem cu Trent până atunci.
   - E adevărat?
   - Nu chiar. Doar nu era să spun că mă aflam acolo fiindcă descoperisem că tipul nostru molestase un copil. Ea nu știa de Trent când am fost acolo. În caz contrar, m-ar fi luat la întrebări. A aflat mai târziu, dar cum, nu știu. Exact despre asta vorbeam cu Jerry.
   Urmă o clipă de tăcere, după care Billets continuă:
   - Ei bine, ar fi cazul să pui lucrurile cap la cap până mâine, pentru că vreau o explicație scrisă pe care să o pot trimite mai departe, pe scară ierarhică. Căpitanul LaValley m-a sunat chiar înainte ca reportajul să se termine și mi-a spus că deja primise un telefon de la chestorul adjunct Irving.
   - Da, da, tipic. Mereu în jos pe scara evoluției.
   - Uite ce e, știi că scurgerea de informații cu privire la cazierul unui cetățean e împotriva politicii departamentului, indiferent dacă cetățeanul face obiectul unei anchete sau nu. Sper doar să ai o explicație plauzibilă. Nu trebuie să-ți mai spun că sunt oameni în departament care te așteaptă la cotitură.
   - Știi, nu încerc să ascund nicio scurgere de informații. Mă străduiesc să rezolv o crimă, locotenente, și acum trebuie să depășesc un obstacol cu totul neașteptat. Și asta e tipic. Întotdeauna se aruncă ceva în drum.
   - Atunci, ar trebui să fii mai grijuliu data viitoare.
   - N-am înțeles. Cu ce am greșit? Urmez pistele acolo unde duc ele.
   Bosch își regretă imediat răbufnirea de furie. În mod sigur, Billets nu figura pe lista oamenilor din departament care așteptau ca el să de autodistrugă. Ea era doar mesagerul.
   În acel moment, își dădu seama că furia lui se îndrepta și asupra sa însuși, pentru că Billets avea dreptate. Ar fi trebuit să adopte altă atitudine față de Surtain.
   - Uite ce e, îmi pare rău, spuse el pe un ton coborât, egal. E doar din pricina cazului. Lasă sechele, știi?
   - Cred că da, răspunse Billets la fel de încet. Și fiindcă veni vorba de caz, ce se întâmplă de fapt? Toată chestia asta cu Trent m-a luat complet pe nepregătite. Credeam că o să mă ții la curent.
   - Totul s-a întâmplat azi. Târziu. Voiam să te informez mâine dimineață. Nu știam că o s-o facă reporterul de la Canalul 4. Și că o să-i informeze și pe LaValley și pe Irving.
   - Nu te mai ocupa de ei acum. Vorbește-mi despre Trent.

                                         16

                  Trecuse bine de miezul nopții când Bosch ajunse în Venice.
   Parcarea pe străduțele de lângă canale era imposibilă. Conduse prin zonă, în căutarea unui loc de parcare și în cele din urmă opri în fața bibliotecii de pe bulevardul Venice și se întoarse pe jos.
   Bosch nu mai fusese de mulți ani pe canale, deși pentru o scurtă perioadă de timp, după întoarcerea din Vietnam, locuise acolo, într-un apartament, împreună cu alți trei camarazi de arme. În anii care trecuseră de atunci, multe dintre bungalouri fuseseră demolate și înlocuite cu clădiri moderne cu două sau trei etaje, care costau 1 milion de dolari.
   Julia Brasher locuia într-o casă aflată la intersecția canalului Howland cu cel de Este. Bosch se aștepta să fie una dintre clădirile noi. Presupunea că folosise banii de la firma de avocatură pentru a o cumpăra, sau chiar pentru a o construi. Dar când ajunse la adresă, își dădu seama că se înșelase.
   Casa ei era un mic bungalou construit din cherestea albă, cu o terasă deschisă în față, care dădea spre intersecția celor două canale.
   Bosch văzu lumini aprinse în spatele ferestrelor de la casa ei. Se făcuse târziu. Dar dacă lucra în schimbul de la 3 la 11, era puțin probabil să se ducă la culcare înainte de ora două.
   Urcă pe terasă, dar ezită înainte de a bate la ușă. Până să se lase pradă îndoielilor din ultima oră, avusese cele mai bune sentimente în privința lui Brasher și a relației ce se înfiripa între ei. Știa că acum trebuia să fie atent. Nu se putea întâmpla nimic rău și totuși risca să strice totul dacă făcea un pas greșit.
   În sfârșit, ridică mâna și bătu. Brasher răspunse imediat.
   - Mă întrebam dacă ai de gând să bați sau să stai acolo, afară, toată noaptea.
   - Știai că sunt aici?
   - Terasa e veche. Scârțâie. Am auzit.
   - Păi, am ajuns aici și apoi mi-am dat seama că e prea târziu. Trebuia să sun înainte.
   - Intră. S-a întâmplat ceva?
   Bosch pătrunse în încăpere și se uită în jurul său. Nu răspunse la întrebare.
   Camera te ducea cu gândul la un colț de plajă, începând cu mobila din bambus și terminând cu planșa de surf sprijinită într-un colț. Singura inadvertență o reprezenta centura de la echipamentul ei și tocul pistolului, atârnate de un cuier prins în perete lângă ușă.
   Era o greșeală de boboc să le lase așa la vedere, dar Bosch bănui că se simțea mândră de noua sa carieră și voia să le amintească de asta prietenilor din afara lumii polițienești.
   - Ia loc, spuse ea. Vrei un pahar de vin?
   Bosch se gândi un moment dacă vinul amestecat cu berea pe care o băuse cu o oră mai devreme n-o să-i provoace o durere de cap a doua zi, când trebuia să se concentreze.
   - E roșu.
   - A, atunci doar un pic.
   - Trebuie să fii cu mintea limpede mâine, nu-i așa?
   - Mda.
   Ea se duse în bucătărie și el se așeză pe canapea. Se uită prin cameră și abia în clipa aceea observă un pește lung cu botul ascuțit atârnat deasupra șemineului din cărămizi albe. Peștele era de un albastru strălucitor umbrit de negru, cu partea de jos galben cu alb.
   Peștii împăiați nu-l deranjau la fel de tare ca trofeele de vânătoare, dar tot nu-i plăcea felul în care îl privea ochiul peștelui.
   - Tu ai prins chestia asta? strigă el.
   - Da. În Cabu. Mi-a luat 3 ore să mulinez.
   Apoi apăru cu două pahare de vin.
   - Ce pește e ăsta?
   - Păstrăv negru.
   Închină către pește, apoi ciocni cu Bosch.
   - Ține tare!
   Bosch se uită la ea.
   - Acesta e noul meu toast, spuse ea. Pare să se potrivească în toate situațiile.
   Se așeză pe scaunul cel mai apropiat de Bosch. În spatele ei se afla placa de surf. Era albă, cu un desen multicolor pe lângă margini.
   - Așadar, faci surfing și pe valurile mării?
   Ea se uită în spatele său, la planșă, apoi la Bosch și zâmbi.
   - Încerc. Am cumpărat-o din Hawaii.
   - Îl știi pe John Burrows?
   Ea clătină din cap.
   - Sunt o grămadă de surferi un Hawaii. Pe ce plajă își face veacul?
   - Nu, aici. E polițist. Lucrează la Omucideri, la Divizia Pacific. Locuiește pe o alee pietonală de lângă plajă. Nu prea departe de aici. E mare amator de surfing. Pe planșa lui scrie: „Pentru a proteja și a face surfing”.
   Ea râse.
   - Îmi place cum sună. Trebuie să mi-o scriu și eu pe planșă.
   Bosch încuviință din cap.
   - John Burrows, nu? O să-l caut neapărat.
   Din vocea ei răzbătea dorința de a-l tachina.
   Bosch zâmbi și zise:
   - Sau poate că nu.
   Îi plăcea felul în care ea îl tachina. Se simțea bine în compania ei, ceea ce-i sporea nemulțumirea în legătură cu motivul pentru care se afla acolo. Se uită la paharul de vin.
   - Am pescuit toată ziua și nu am prins nimic, spuse el. Mai mult prin microfișe.
   - Te-am văzut la știri în seara asta. Încerci să pui mâna pe tipul ăla, agresorul de copii?
   Bosch sorbi din vin încercând să câștige timp de gândire. Ea deschisese discuția. Lui nu-i rămânea de făcut decât să fie foarte grijuliu.
   - Ce vrei să spui?
   - Păi, faptul că i-ai dat reporteriței informații despre trecutul lui. M-am gândit că e un fel de joc. Știi tu, să-l pui pe jar. Să-l faci să vorbească. Pare cam riscant, nu crezi?
   - De ce?
   - Păi, în primul rând, e întotdeauna riscant să ai încredere în reporter. Știu asta din proprie experiență, de pe vremea când eram avocată. Și în al doilea rând... în al doilea rând nu se știe niciodată cum vor reacționa oamenii atunci când secretele lor sunt date în vileag.
   Bosch o studie un moment, apoi clătină din cap.
   - Nu i-am spus eu. A fost altcineva.
   Îi cercetă privirea, căutând vreun semn, oricât de mic. Nimic.
   - O să am necazuri din cauza asta, adăugă el.
   Ea ridică surprinsă din sprâncene.
   - De ce? De vreme ce nu tu i-ai dat informațiile, de ce ar...
   Se opri și Harry își dădu seama că înțelesese. Ochii îi exprimau dezamăgirea.
   - Oh, Harry...
   El încercă să pună capăt discuției:
   - Nu-ți face griji. Mă descurc.
   - Nu eu am fost, Harry. De-asta te afli aici? Să verifici dacă eu sunt scurgerea, sau sursa, sau cum i-oi zice tu?
   Își puse brusc paharul pe măsuța de cafea. Vinul trecu peste marginea paharului și se vărsă pe masă. Ea nu schiță gestul de a șterge urmele.
   Bosch știa că n-avea rost să evite discuția. O dăduse în bară.
   - Uite ce e, doar 4 oameni știau...
   - Și eu eram unul dintre ei. Așa că te-ai gândit să vii aici sub acoperire și să afli dacă eu am fost sursa.
   Ea aștepta un răspuns. În cele din urmă, Bosch încuviință din cap.
   - Ei bine, nu am fost eu. Și acum, cred că ar trebui să pleci.
   Bosch dădu aprobator din cap și puse paharul pe masă. Se ridică în picioare.
   - Îmi pare rău. Am greșit. Credeam că singura modalitate de a nu afecta relația noastră era să...
   Făcu un gest neajutorat din mână în timp ce se îndrepta spre ușă.
   - Era să vin aici sub acoperire, continuă el. Trebuia să știu. Cred că în locul meu și tu ai fi simțit la fel.
   Deschise ușa și privi înapoi către ea.
   - Îmi pare rău, Julia. Mulțumesc pentru vin.
   Dădu să plece.
   - Harry!
   Se întoarse. Ea se apropie de el și-l apucă de reverele jachetei. Îl trase spre ea, apoi îl împinse ușor înapoi, ca și cum ar fi brutalizat un suspect cu încetinitorul. Își lăsă privirea să cadă pe pieptul lui, în timp ce chibzuia asupra hotărârii pe care trebuia s-o ia.
   Nu îl mai zgâlțâi, dar continua să îl țină de jachetă.
   - Cred că aș putea trece peste asta, spuse ea.
   Îl privi în ochi, îl sărută apăsat pe gură și apoi îi dădu drumul.
   - Sper. Sună-mă mâine.
   Bosch încuviință din cap și ieși pe ușă. Ea o închise în urma lui.
   Bosch coborî de pe terasă pe trotuarul de lângă canal. Se uită la reflexia luminilor în apă. Se întoarse și urcă treptele terasei. Ezită din nou la ușă, dar Brasher o deschise imediat.
   - Terasa scârțâie, îți amintești?
   El încuviință din cap și ea așteptă. Nu era sigur ce voia să spună. În cele din urmă, i se destăinui:
   - Odată, când mă aflam într-unul dintre tunelurile acelea despre care vorbeam seara trecută, am dat nas în nas cu un tip. Era din Vietcong. Pantaloni albi, largi, față dată cu unsoare. Ne-am privit o fracțiune de secundă, și apoi cred că am acționat instinctiv. Am ridicat amândoi armele și am tras în același timp.  Am fugit mâncând pământul în direcții opuse. Amândoi speriați ca dracu` și țipând în întuneric.
   Se opri și se gândi la întâmplare, mei degrabă văzând-o decât amintindu-și-o.
   - Oricum, credeam că trebuia să mă fi lovit. Era prea aproape pentru a rata. M-am gândit că arma mea se înfundase sau ceva de genul ăsta. Când am ieșit la suprafață, primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific dacă eram rănit. Nu tu sânge, nu tu durere. Mi-am scos toate hainele și m-am uitat cu luare-aminte. Nimic. Ratase. La distanță zero, și totuși tipul ratase.
   Ea trecu peste pragul ușii și se rezemă de peretele din spatele luminii de pe terasă. El continuă:
   - După aceea mi-am verificat pistolul, să văd dacă nu se blocase, și am descoperit de ce nu mă lovise. Glonțul tipului era pe țeava armei mele. Împreună cu al meu. Ne țintisem unul pe altul și împușcătura lui a nimerit exact pe țeava armei mele. Care erau șansele să se întâmple asta? Una la un milion? La un miliard?
   În timp ce vorbea, întinse mâna ca pe o armă care o țintea pe ea. Ținea mâna întinsă exact în dreptul pieptului. Glonțul din acea zi, din tunel, îi țintise inima.
   - Aș vrea doar să știi că sunt conștient de norocul pe care l-am avut cu tine în seara asta.
   Salută din cap, apoi se întoarse și coborî scările.

                                              17

                  Anchetarea unei crime este o căutare cu nenumărate fundături, obstacole, volum mare de timp și eforturi irosite.
    Bosch era conștient de acest lucru în fiecare zi a existenței sale de polițist, dar o mai află o dată când ajunse la birou cu puțin timp înaintea prânzului, luni, și descoperi că eforturile lui din acea dimineață fuseseră cel mai probabil irosite, în urma apariției unui nou obstacol.
   Echipa de la Omucideri era plasată în partea din spate a camerei detectivilor. Întreaga grupare era formată din 3 echipe de câte 3, iar fiecare dintre acestea avea câte o masă, alcătuită din birourile celor 3 detectivi puse laolaltă, două față în față și unul în lateral.
   Așezată la masa lui Bosch, într-un loc rămas liber prin plecarea lui Kiz Rider, era o tânără într-un taior sobru. Avea păr negru, și ochi și mai negri. Ochi suficient de tăioși cât să decojească o nucă, care-l fixară pe Bosch în timp ce acesta străbătea încăperea.
   - Vă pot ajuta cu ceva? spuse el când ajunse la masă.
   - Harry Bosch?
   - Eu sunt.
   - Detectiv Carol Bradley, de la Biroul de Afaceri Interne. Trebuie să vă iau o declarație.

..............................................