Ancheta, Michael Connelly

............................................................

                               3-7

             Bosch se uită în jurul lui.

   În încăpere erau câteva persoane, care încercau să pară preocupate, în timp ce-l priveau pe ascuns.

   - O declarație cu privire la ce?

   - Chestorul adjunct Irving ne-a cerut să stabilim dacă nu cumva cazierul lui Nicholas Trent a fost dezvăluit presei într-un moment nepotrivit.

   Bosch încă nu se așezase. Își puse mâinile pe spătarul scaunului și clătină din cap.

   - Cred că într-adevăr a fost dezvăluit în mod nepotrivit.

   - Trebuie să aflu cine a făcut-o.

   Bosch încuviință din cap.

   - Eu încerc să anchetez aici, și tuturor ne pasă doar de...

   - Uite ce, știu că tu crezi că e o porcărie. Și poate că și eu gândesc la fel. Dar astea sunt ordinele. Așa că, hai să mergem într-una din camerele de interogatoriu ca să-ți înregistrăm povestea. Nu va dura mult. După aceea o să te poți întoarce la ancheta ta.

   Bosch puse servieta pe masă și o deschise. Își amintise de înregistrare în timp ce condusese toată dimineața de la un spital la altul pentru a preda mandatele de căutare.

   - Apropo de bandă, de ce nu te duc mai întâi într-una din camerele de interogatoriu să o asculți pe asta? Era pornită azi-noapte. Ar trebui să mă scoată basma curată din chestia asta.

   - Tot va trebui să...

   - Bine. Ascultă banda, și după aceea vorbim.

   - Și cu partenerul tău.

   - Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.

   Bradley luă casetofonul și ieși pe hol. Bosch se așeză, în sfârșit, fără să arunce vreo privire celorlalți detectivi.

   Nu era nici măcar ora prânzului, dar se simțea epuizat.

   Își petrecuse dimineața așteptând ca un judecător de la Van Nuys să semneze mandatele de căutare a fișelor medicale și apoi traversând orașul cu mașina și lăsându-le la diferite spitale.
   Edgar luase 10 mandate și plecase de unul singur. Deoarece avea mai puține de predat, urma să se ducă după aceea la sediul central să caute cazierul lui Nicholas Trent și să verifice înregistrările de proprietăți de pe Wonderland Avenue.
   Bosch observă că îl aștepta un teanc de mesaje telefonice, plus ultima tranșă de indicii telefonice de la biroul din față.
   Mai întâi parcurse mesajele telefonice. 9 din 12 erau de la reporteri, cu toți nerăbdători să urmărească reportajul Canalului 4 despre Trent, din seara precedentă și apoi să-l retransmită în timpul știrilor de dimineață. Celelalte 3 erau de la avocatul lui Trent, Edward Morton, care sunase între orele 8 și 9,30 dimineața.
   Bosch nu-l cunoștea pe Morton, dar se aștepta ca acesta să le reproșeze faptul că presa primise cazierul lui Trent. În mod normal nu se grăbea să răspundă mesajelor avocaților, însă de această dată decise să-l sune imediat pe Morton pentru a-l asigura că scurgerea nu provenise de la detectivii care se ocupau de caz. Deși se îndoia că Morton va da crezare spuselor sale, ridică receptorul și-l sună.
   O secretară îi spuse că avocatul era plecat la o audiere la tribunal și trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Bosch îi spuse că avea să aștepte telefonul lui Morton.
   După ce închise, Bosch aruncă biletele cu numerele reporterilor într-un coș de gunoi de lângă masă. Începu să se uite prin fișele cu apeluri și constată că acum ofițerii puneau întrebările pe care le stabilise cu o dimineață înainte și i le dăduse lui Mankiewicz.

            La al unsprezecelea apel din teanc, fruntea i se însenină.
   La ora 8,41 în acea dimineață, sunase o femeie, pe nume Sheila Delacroix, care spusese că văzuse reportajul de la știrile de dimineață. Declarase că fratele ei, Arthur Delacroix, dispăruse în Los Angeles, în 1980. Avea 12 ani în momentul dispariției și de atunci nu mai auzise nimic de el.
   Ca răspuns la întrebările medicale, spusese că fratele ei se rănise în urma unei căzături cu skateboard-ul cu câteva zile înainte de dispariție. Suferise o leziune pe creier pentru care fusese necesară spitalizarea și o intervenție neuro-chirurgicală. Nu își amintea mai multe detalii, dar n-avea nicio îndoială că spitalul era Queen of Angels. Nu reținuse numele niciunuia dintre doctorii care-l trataseră pe fratele ei.
   În afara unei adrese și a unui număr de telefon, la care Sheila Delacroix putea fi sunată, raportul nu mai cuprindea nicio informație.
   Bosch încercui cuvântul skateboard de pe fișă. Deschise servieta și scoase cartea de vizită pe care i-o dăduse Bill Golliher.
   La primul număr îi răspunse robotul de la biroul antropologului de la Universitatea din Los Angeles. Sună la al doilea și vorbi cu Golliher, care lua prânzul în Westwood Village.
   - Am o întrebare. Rana pentru care a fost operat pe creier....
   - Hematomul.
   - Exact. Putea fi cauzat de o cădere cu skateboard-ul?
   Golliher rămase câteva clipe pe gânduri.
   Funcționarul care prelua apelurile la biroul din față se apropie de biroul lui Bosch și îi făcu semn cu mâna. Bosch acoperi receptorul
   - Cine e?
   - Kiz Rider.
   - Spune-i să nu închidă.
   Luă mâna de pe receptor.
   - Doctore, mai ești pe fir?
   - Da, mă gândesc. Ar fi posibil, în funcție de obiectul de care s-a lovit. Dar în cazul unei simple căderi la sol, aș spune că nu se putea. Modelul fracturii era unul strâns, ceea ce indică o arie mică de contact. În plus, e amplasată în partea superioară a craniului. Nu în spatele capului care ar fi în mod normal asociat cu o rană provocată de o cădere.
   Bosch era ușor dezamăgit. Întrevăzuse o posibilă identificare a victimei.
   - Te referi la o anumită persoană? întrebă Golliher.
   - Da, tocmai am primit un indiciu.
   - Există radiografii, fișe medicale?
   - Mă ocup de asta.
   - Păi, aș vrea să le văd pentru a face o comparație.
   - De îndată ce le primesc. Dar celelalte răni? Ar putea fi de la skateboarding?
   - Bineînțeles că unele dintre ele ar putea fi provocate de căzături spuse Golliher. Dar aș zice că nu toate. Coastele, fracturile de încheietură datau de când era foarte mic, domnule detectiv. Nu prea cred să existe mulți copii de 3 ani care să se dea cu skateboard-ul. Ar trebui să existe o poveste. Copilul ar confirma-o.
   - Accident de skateboarding.
   - E posibil.
   - Bine, doctore, trebuie să închid. Vă aduc radiografiile de îndată ce le primesc. Mulțumesc.
   Apăsă pe linia 2 a telefonului.
   - Kiz?
   - Harry, salut, ce faci?
   - Ocupat. Ce e?
   - Mă simt îngrozitor, Harry. Cred că am dat-o în bară.
   Bosch se lăsă pe spate în scaun. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că ea putea fi sursa.
   - Canalul 4?
   - Da. Eu, îh.... ieri, după ce ai plecat de la Parker și partenerul meu a terminat de vizionat meciul de fotbal, m-a întrebat de ce ai venit acolo. Și i-am spus. Încă încerc să consolidez relația, Harry, știi? I-am zis că am verificat numele pentru tine și am găsit ceva. Unul dintre vecini avea cazier pentru molestare. Asta e tot ce i-am spus, Harry, jur.
   Bosch expiră cu putere. De fapt, se simțea mai bine. Instinctele nu-l înșelaseră în privința lui Rider. Nu ea era răspunzătoare pentru scurgerea de informații. Pur și simplu, avusese încredere în cine nu trebuia.
    - Kiz, ăia de la Afaceri Interne stau aici și așteaptă să vorbească cu mine. De unde știi că Thornton i-a informat pe cei de la Canalul 4?
   - Am văzut reportajul de la televizor în dimineața asta. Știu că Thornton o cunoaște pe reporterița aia, Surtain. Am lucrat cu Thornton la un caz, cu câteva luni în urmă - o crimă pentru o poliță de asigurare în Westside. S-a bucurat de o mare audiență în presă și el îi dădea informații pe sub mână. Apoi, ieri după ce i-am spus ce am găsit, a zis că trebuie să se ducă la toaletă. A luat pagina sportivă și a ieșit de coridor. Am primit un apel să ieșim și m-am dus să bat la ușă ca să-i spun că trebuie să plecăm. N-a răspuns. Nu m-am gândit deloc la asta, înainte de a vedea știrile de astăzi. Cred că nu s-a dus la toaletă, ci în alt birou sau jos, în hol, să sune.
   - Ei, asta explică multe.
   - Chiar îmi pare rău, Harry. Reportajul acela de la televizor te-a pus într-o lumină foarte proastă. O să vorbesc cu cei de la Afaceri Interne.
   - Așteaptă puțin, Kiz. O să te anunț dacă trebuie să vorbești cu ei. Dar tu ce-o să faci?
   - O să schimb partenerul. Nu pot lucra cu tipul ăsta.
   - Ai grijă. Dacă începi să schimbi partenerii ca pe mănuși curând vei rămâne singură de tot.
   - Mai degrabă lucrez singură decât cu vreun bou în care nu pot să am încredere.
   - E și asta o treabă.
   - Dar tu? Oferta mai e valabilă?
   - Ce, eu sunt un bou în care nu poți să ai încredere?
   - Harry, știi ce vreau să spun.
   - Oferta e valabilă. Tot ce trebuie să facă e să...
   - Bine, pa.

            Bosch închise și își frecă gura cu mâna, gândindu-se cum să procedeze în cazul lui Thornton.
   Putea să-i spună lui Carol Bradley povestea lui Koz. Dar tot risca să greșească. S-ar fi adresat celor de la AI numai dacă ar fi fost sigur.
   Perspectiva de a se duce cu ceva la AI îi provoca silă, dar în cazul de față cineva îl împiedica să-și deruleze în bune condiții ancheta. Și lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea.
   După câteva minute, îi veni o idee; se uită la ceas. Era 11,50. O sună din nou pe Kiz Rider.
   - Sunt Harry. El e acolo?
   - Da, de ce?
   - Repetă după mine, cu o voce surescitată: „Da, Harry? Grozav! Cine era?”
   - Da, Harry? Grozav! Cine era?
   - Bine, acum asculți, asculți, asculți. În clipa asta spune: „Cum a ajuns un băiat de 10 ani aici de la New Orleans?”
   - Cum a ajuns un băiat de 10 ani aici de la New Orleans?
   - Perfect. Acum închide și nu scoate un cuvânt. Dacă te întreabă Thornton, spune-i că am identificat copilul după fișele medicale. Era un fugar de 10 ani din New Orleans, care a fost văzut ultima dată în 1975. Părinții lui sunt în avion și se îndreaptă încoace chiar acum. Și chestorul a convocat o conferință de presă azi la 4.
   - Bine, Harry. Noroc.
   - Și ție.
   Bosch închise și privi în sus.
   Edgar stătea în picioare pe partea cealaltă a mesei. Auzise ultima parte a conversației și ridicase sprâncenele.
   - Nu, e doar abureală, spuse Bosch. Îi înscenez ceva autorului scurgerii. Și reporteriței.
   - Scurgerea? Cine a autorul?
   - După toate probabilitățile, noul partener al lui Kiz.
   Edgar se lăsă să alunece în scaun și doar încuviință din cap.
   - Dar chiar se întrevede o posibilă identificare a oaselor, spuse Bosch.
   Îl informă pe Edgar cu privire la fișa de apel despre Arthur Delacroix și la conversația pe care o purtase cu Bill Golliher.
   - 1980? Asta n-o să țină cu Trent. Am verificat înregistrările de proprietate. S-a mutat pe stradă abia în 1984, așa cum ne-a declarat aseară.
   - Ceva îmi spune că nu el e tipul nostru.
   Bosch se gândi din nou la skateboard. Proba nu era însă suficientă pentru a-i schimba presimțirea.
   - Spune-le asta celor de la Canalul 4.
   Telefonul lui Bosch începu să sune. Era Rider.
   - Tocmai s-a dus la toaletă.
   - I-ai zis de conferința de presă?
   - Da. Punea încontinuu întrebări, javra.
   - Ei bine, dacă-i spune că toată lumea va afla la 4, va face anunțul în exclusivitate la știrile de la prânz. O să mă uit neapărat.
   - Ține-mă la curent.
   Închise și se uită la ceas. Mai avea câteva minute. Îi aruncă o privire lui Edgar.
   - Apropo, agentul de la AI e într-unul din birourile de acolo. Suntem anchetați.
   Edgar amuți.
   La fel ca majoritatea polițiștilor, nu-i suporta pe cei de la Afaceri Interne pentru că, chiar dacă făceai o treabă bună și cinstită, riscai să fii urmărit pentru anumite lucruri.
   - Liniștește-te. E în legătură cu reportajul de pe Canalul 4. Ar trebui să ieșim basma curată în câteva minute. Hai cu mine.
   Se duseră în biroul locotenentului Billets, unde era un mic televizor așezat pe un suport.
   - Te superi dacă ne uităm la știrile de pe Canalul 4? întrebă Bosch.
   - Sunteți invitații mei. Sunt sigură că nici LeValley și nici Inving n-o să le scape.
   Programul de știri începu cu un ambuteiaj de 16 mașini pe autostrada din Santa Monica. Nu era un reportaj de senzație - nu murise nimeni - dar aveau o înregistrare video bună, așa că au pus-o în deschidere. Însă cazul „osul câinelui” trecuse pe locul 2.
   În anunț se spunea că îi vor da legătura lui Judy Surtain, care avea un alt reportaj în exclusivitate.
   Apăru Judy Surtain, care ședea la un birou din studioul de știri al Canalului 4.
   - Canalul 4 a aflat că oasele găsite în canionul Laurel au fost identificate ca aparținând unui puști de 10 ani din New Orleans.
   Bosch îi privi pe Edgar și apoi pe Billets, care sări ca arsă de pe scaun. Bosch ridică mâna, cerându-le să aștepte un moment.
   - Părinții copilului, care l-au dat dispărut cu mai bine de 20 de ani în urmă, se îndreaptă către Los Angeles pentru a lua legătura cu poliția. Rămășițele au fost identificate cu ajutorul fișelor medicale. Mai târziu, pe parcursul zilei de azi, șeful poliției este așteptat la o conferință de presă unde va dezvălui identitatea băiatului După cum am anunțat aseară, poliția se concentrează asupra...
   Bosch opri televizorul.
   - Harry, Jerry, ce se întâmplă? întrebă Billets.
   - Știrea a fost falsă. Reparam scurgerea.
   - Cine e autorul.
   - Noul partener al lui Kiz. Un tip pe nume Thornton.
   Bosch îi relată convorbirea pe care o avusese cu Rider mai devreme.
   - Unde e detectiva AI? întrebă Billets.
   - Într-una din camerele de interogatoriu. Ascultă o bandă pe care am înregistrat discuția mea cu reporterița de la Canalul 4.
   - O bandă? De ce nu mi-ai spus despre asta aseară?
   - Am uitat.
   - Bun, mai departe mă descurc singură. Crezi că Kiz nu are niciun amestec?
   Bosch clătină din cap.
    - Trebuie să aibă încredere în partenerul ei suficient cât să-i spună orice. El a profitat de încrederea ei și a transmis informația celor de la Canalul 4. Nu știu ce i se oferă în schimb, dar nu contează. Îmi periclitează cazul.
   - Bine, Harry, am zis că o să mă ocup eu. Tu vezi-ți de caz. A intervenit ceva nou?
   - Avem o posibilă identificare - de data asta autentică - pe care o s-o verificăm azi.
   - Și Trent?
   - O să-l lăsăm în pace până când aflăm dacă acesta e copilul. În caz afirmativ, perioada nu se potrivește. Puștiul a dispărut în 1980, iar Trent s-a mutat în zonă 4 ani mai târziu.
   - Grozav. Între timp, noi am aflat secretul lui cel mai de preț și l-am divulgat presei. Din câte am aflat de la ofițerii de patrulare, reporterii se înghesuie pe aleea lui.
   Bosch încuviință.
   - Vorbește cu Thornton, despre asta, spuse el.
   - Oho, o să vorbim.
   Se așeză la birou și ridică receptorul, dându-le de înțeles că trebuie să plece.

        În timp ce se îndreptau către masa lor de lucru, Bosch îl întrebă pe Edgar dacă scosese dosarul cu condamnarea lui Trent.
   - Da, l-am scos. A fost un caz insignifiant. Acum, procuratura probabil nici nu l-ar fi înregistrat.
   Se duse fiecare la locul său și Bosch constată că ratase un nou apel de la avocatul lui Trent.
   Întinse mâna după telefon, dar se răzgândi și așteptă ca Edgar să-și termine raportul.
   - Tipul lucra ca profesor la o școală primară din Santa Monica. Un alt profesor l-a surprins la toaletă, în timp ce ținea penisul unui copil de 8 ani, ajutându-l să urineze. El a zis că în învăța pe copil să nu mai împrăștie urina pe jos. S-a ajuns ca povestea copilului să fie difuzată peste tot, dar ea nu se potrivea cu a lui. Și părinții au zis că băiatul știa să urineze de la 4 ani. Trent a fost condamnat și a primit 2 ani plus 1. A executa 15 luni din pedeapsă la Wayside.
   Bosch se gândea la toate astea, continuând să țină mâna pe telefon.
   - E cale lungă de aici până la uciderea în bătaie a unui copil, cu o bâtă de baseball.
   - Da, Harry. Instinctul tău e infailibil.
   - Mi-ar plăcea să pot spune același lucru.
   Ridică receptorul și formă numărul avocatului lui Trent. I se făcu legătura pe celular, pentru că acesta se ducea la masă.
   - Alo?
   - Detectivul Bosch.
   - Bosch, da, vreau să știu unde e.
   - Cine?
   - Lasă jocurile, detectiv Bosch. Am sunat la fiecare închisoare din comitat. Vreau să vorbesc cu clientul meu. Acum.
    - Bănuiesc că vă referiți la Nicholas Trent. Ați încercat la serviciu?
   - Acasă și la serviciu, fără niciun rezultat. Nu l-am găsit nici pe pager. Dacă-l rețineți, are dreptul la un avocat. Și eu trebuie să știu acest lucru. Vă spun de-acum, dacă îmi faceți vreo figură, mă duc direct la judecător. Și la presă.
   - Omul dumneavoastră nu e la noi, domnule avocat. Nu l-am văzut de aseară.
   - Da, m-a sunat după plecarea voastră. Și din nou după ce s-a uitat la știri. L-ați terminat - ar trebui să vă fie rușine!
   Bosch se abținu cu greu să nu riposteze. N-o merita personal, dar departamentul se făcuse vinovat pentru cele întâmplate. Pe moment, avea să plătească oalele sparte.
   - Credeți că a fugit, domnule Morton?
   - De ce să fugi când ești nevinovat?
   - Nu știu. Întrebați-l pe O.J.
   Dintr-odată, Bosch avu o revelație. Se ridică, cu receptorul încă la ureche.
   - Ne vedem la Trent acasă.
   - Sunt la masă. Nu o să...
   - Ne vedem la Trent acasă. Plec acum.
   Puse receptorul în furcă și îi zise lui Edgar că era timpul să plece. Îi va explica pe drum.

                                        18

          Pe stradă, în fața casei lui Nicholas Trent, era adunat un mic grup de reporteri de televiziune.
   Bosch parcă în spatele dubiței de la Canalul 2 și coborî din mașină. Bosch nu știa cum arăta Edward Morton, dar în grup nu văzu pe nimeni care să aibă alura unui avocat. După o experiență de peste 25 de ani reușea să identifice fără greș avocați sau reporteri.
   Peste capota mașinii vorbi cu Edgar, înainte ca reporterii să-i poată auzi.
   - Dacă trebuie să intrăm, o s-o facem prin spate, fără să fim văzuți.
   - `Nțeles.
   Urcară pe alee și fură imediat acostați de echipele de reporteri, care porniră camerele și-i bombardară cu întrebări rămase fără răspuns.
   Bosch observă că Judy Surtain, de la Canalul 4, nu se afla printre reporteri.
   - Sunteți aici pentru a-l aresta pe Trent?
   - Ne puteți spune ceva despre băiatul din New Orleans?
   - Dar despre conferința de presă? Cei de la Relații cu Presa nu știu nimic de vreo conferință de presă.
   - Trent este sau nu suspect?
   De îndată ce trecu prin mulțime și ajunse pe aleea lui Trent, Bosch se întoarse brusc cu fața spre camerele de luat vederi. Ezită un moment, de parcă și-ar fi pus gândurile în ordine.
   În realitate, le dădea timp să se concentreze și să se pregătească. Nu voia ca vreun reporter să rateze momentul.
   - Nu este programată nicio conferință de presă, spuse el. Încă nu au fost identificate oasele. Bărbatul care locuiește în această casă a fost interogat azi-noapte, la fel ca toți ceilalți localnici. Anchetatorii cazului nu l-au considerat nicio clipă suspect. Informațiile care au fost date presei de către o persoană neimplicată în anchetă și difuzate fără a fi confirmate de anchetatorii reali ai cazului s-au dovedit complet eronate și au adus mari prejudicii anchetei aflate în desfășurare. Asta e tot. Când vom fi în măsură să vă furnizăm informații reale și corecte, le veți afla prin Biroul de Relații cu Presa.
   Se întoarse și se îndreptă către casă împreună cu Edgar. Reporterii le mai adresară câteva întrebări dar Bosch nu dădu niciun semn că le-ar fi auzit.
   La ușa din față, Edgar bătu tare și-l strigă pe Trent, spunându-i că era căutat de poliție. Așteptară câteva clipe, dar nu se întâmplă nimic.
   - Ușa din spate? întrebă Edgar.
   - Da, sau, dacă e închisă, putem intra prin garaj.
   Traversară aleea și se îndreptară către partea laterală a casei.
   Reporterii le mai adresară câteva întrebări. Bosch bănuia că se deprinseseră să pună întrebări care rămâneau fără răspuns. Ca un câine care continuă să latre în curtea din spate încă multă vreme după ce stăpânul a plecat la serviciu.
   Trecură de ușa laterală a garajului și Bosch își aminti că exista o singură încuietoare, pe clanță. Bucătăria avea o ușă cu un zăvor și o încuietoare pe clanță. Mai era o ușă glisantă, care avea să fie ușor de deschis.
   Edgar păși către ea, dar privi în interior și constată că avea ivărul tras.
   - N-o să meargă, Harry, spuse el.
   Bosch avea o punguță cu un set de șperacluri în buzunar. N-ar fi vrut să forțeze ușa glisantă a bucătăriei.
   - Să ne ocupăm de garaj, dacă nu cumva...
   Se duse la ușa bucătăriei și o încercă. În acel moment, știu că aveau să-l găsească pe Trent, mort, înăuntru.
   Trent urma să fie sinucigașul îndatoritor. Tipul care lase ușa deschisă, astfel încât oamenii să nu trebuiască să o spargă.
   - La naiba!
   Edgar se apropie, scoțându-și arma din toc.
   - N-o săf ie nevoie de ea, spuse Bosch.
   Intrară în casă și traversară bucătăria.
   - Domnule Trent? strigă Edgar. Poliția! Sunteți aici, domnule Trent?
   - Du-te în față, spuse Bosch.
   Se despărțiră, și Bosch o luă pe hol către dormitorul din față.

         Îl găsi pe Trent în cabina de duș a băii principale.
   Luase două umerașe de sârmă și meșterise un laț pe care îl atașase la țeava principală a dușului. Apoi se sprijinise cu spatele de peretele faianțat și se lăsase cu toate greutatea pentru a se asfixia.
   Era încă îmbrăcat în hainele pe care le purtase cu o seară înainte.
   Nu exista niciun indiciu că Trent s-ar fi răzgândit în legătură cu sinuciderea. Având în vedere că nu era o spânzurătoarea prin suspendare, ar fi putut să se oprească în orice moment. N-a făcut-o.
   Bosch trebuia să lase medicul legist să hotărască, dar, după gradul de cianozare a limbii ieșite din gură, aprecie că Trent era mort de cel puțin 12 ore.
   Asta îi plasa moartea în primele ore ale dimineții, la scurt timp după ce Canalul 4 anunțase, pentru prima dată în public, trecutul lui ascuns și-l catalogase drept suspect în cazul oaselor.
   - Harry?
   Bosch sări ca ars. Se întoarse și-l privi pe Edgar.
   - Nu-mi face una ca asta, omule. Ce e?
   Edgar se holba la cadavru, în timp ce vorbea.
   - A lăsat un bilet de 3 pagini pe măsuța de cafea.
   Bosch ieși din baie și-l împinse pe Edgar deoparte. Se îndreptă spre living, scoțând din buzunar o pereche de mănuși din latex și suflă în ele pentru a desface cauciucul înainte de a și le pune.
   - Ai citit tot?
   - Da, zice că nu el l-a ucis pe copil. Declară că se sinucide pentru că poliția și reporterii i-au terfelit reputația. Ceva în genul ăsta. Mai sunt și niște chestii ciudate.
   Bosch intră în living. Edgar era la câțiva pași în spatele lui. Bosch văzu cele 3 pagini scrie de mână, întinse una lângă alta pe măsuța de cafea. Se așeză pe canapea în fața lor.
   - Așa erau?
   - Mda. Nu le-am atins.
   Bosch începu să citească paginile.
   Ceea ce presupunea că erau ultimele cuvinte ale lui Trent erau o negare absolută a implicării sale în uciderea băiatului de pe deal și o explozie de mânie provocată de înscenarea ce i se făcuse.

           „Acum TOATĂ LUMEA va ști!
   Voi m-ați distrus, m-ați OMORÂT! Voi v-ați mânjit mâinile cu sânge, nu eu! Nu eu am făcut-o, n-am făcut-o, nu, nu, nu! N-am făcut niciodată rău nimănui. Niciodată, niciodată, niciodată. Niciunui suflet de pe acest pământ. Iubesc copiii. ÎI IUBESC!!!!
   Voi mi-ați făcut rău. Voi. Dar eu nu mai pot trăi cu suferința pe care mi-ați provocat-o fără milă.”

            Textul era repetitiv și suna de parcă cineva ar fi adresat o diatribă nepregătită, mai degrabă decât să se fi așezat și să fi luat un stilou pentru a-și așterne gândurile pe hârtie.
   În mijlocul celei de-a doua pagini se afla un chenar, în interiorul căruia figurau câteva nume, sub titlul „Cei Găsiți Responsabili”.
   Lista începea cu Judy Surtain și continua cu prezentatorul de la știrile de noapte ale Canalului 4, și apoi cu Bosch, Edgar și alte 3 nume pe care Bosch nu le recunoscu. Calvin Stumbo, Max Rebner și Alicia Felzer.
   - Stumbo a fost polițistul și Rebenr procurorul în primul caz, spuse Edgar. În anii `60.
   Bosch încuviință din cap.
   - Și Felzer?
   - Pe acela nu-l știu.
   Stiloul cu care se părea că fusese scris textul se afla pe masă, lângă ultima pagină. Bosch nu-l atinse, pentru că avea de gând să verifice dacă erau amprentele lui Trent.
   Continuând să citească, Bosch observă că fiecare pagină avea la bază semnătura lui Trent. La sfârșitul ultimei pagini, Trent își cerea niște scuze ciudate, pe care Bosch nu le înțelese în primul moment.

       „Singurul meu regret e legat de copiii mei. Cu o să-i mai pese de copiii mei? Au nevoie de mâncare și de haine. Am niște bani. Banii li-i las lor. Aceasta este ultima mea dorință și testamentul semnat de mine. Dați banii copiilor.
   Puneți-l pe Morton să le dea banii și să nu perceapă onorariu. Să o facă de dragul copiilor.”

        - Copiii lui? întrebă Bosch.
   - Da, știu, spuse Edgar. Ciudat.
   - Ce faceți aici? Unde e Nicholas?
   Se uitară la ușa care ducea din bucătărie în living.
   În prag văzură un bărbat scund, îmbrăcat în costum, care, după toate probabilitățile, era Morton.
   Bosch se ridică.
   - E mort. Pare a fi o sinucidere.
   - Unde?
   - În baia principală, dar eu nu aș...
   Morton plecase deja, îndreptându-se către baie. Bosch strigă după el:
   - Nu atinge nimic.
   Îi făcu semn lui Edgar să îl urmărească îndeaproape.
   Bosch se așeză la loc pe canapea și se uită din nou la textul din fața sa. Se întreba cât timp îi luase lui Trent să decidă că sinuciderea era singura soluție și apoi să scrie acel bilet de 3 pagini.
   Morton se întoarse în living, urmat îndeaproape de Edgar. Avea fața pământie și ochii pironiți în podea.
   - Te-am avertizat să nu te duci acolo, zise Bosch.
   Avocatul ridică privirea și îl fixă pe Bosch cu un aer furios, ceea ce îi mai readuse culoarea în obraji.
   - Acum sunteți mulțumiți? L-ați distrus complet. Încredințați secretul unui om vulturilor, aceștia îl ridică în aer și uite ce iese.
   Făcu un gest cu mâna în direcția băii.
   - Domnule Morton, înțelegeți greșit situația, dar în linii mari asta s-a întâmplat. De fapt, ați fi surprins să constatați că gândim la fel.
   - Acum, că a murit, probabil că vă vine ușor să spuneți asta. Acela e un bilet? A lăsat un bilet?
   Bosch se ridică și îi făcu semn să se așeze în locul lui pe canapea, în fața celor 3 pagini.
   - Te rog, însă, să nu le atingi.
   Morton se așeză, își scoase ochelarii și începu să citească.
   Bosch se duse lângă Edgar și spuse pe un ton coborât:
   - O să sun de la telefonul din bucătărie.
   Edgar încuviință.
   - Mai bine vorbește cu Biroul de Relații cu Presa despre asta. Mulțimea de afară va afla porcăria.
   - Da.
   Bosch ridică receptorul telefonului de perete din bucătărie și văzu că avea un buton de repetare a ultimului apel. Îl apăsă și așteptă.
   Recunoscu vocea care răspundea la domiciliul lui Morton. Era un robot telefonic. Morton spunea că nu e acasă și cerea să i se lase un mesaj.
   Bosch sună pe linia directă a locotenentului Billets. Aceasta răspunse imediat și Bosch își dădu seama că mânca.
   - Îmi pare rău că trebuie să-ți dau vestea în timp ce mănânci, dar suntem la Trent acasă. Se pare că s-a sinucis.
   Urmă o tăcere lungă, și apoi ea îl întrebă pe Bosch dacă era sigur.
   - Sunt sigur că e mort și după toate probabilitățile el a făcut-o. S-a spânzurat cu două umerașe de sârmă, atașate de duș. E un bilet de 3 pagini aici. Neagă orice legătură cu oasele. Vina morții sale o atribuie, în mare parte, în special mie și lui Edgar, poliției și Canalului 4. Ești prima pe care am sunat-o.
   - Păi, știm cu toții că nu tu....
   - E în regulă, locotenente. Nu am nevoie de iertarea păcatelor. Ce vrei să fac aici?
   - Dă telefoanele de rutină. Eu o să sun la biroul chestorului Irving să-i spun ce s-a întâmplat. Lucrurile se precipită.
   - Da. Și Biroul de Relații cu Presa? Deja sunt o mulțime de reporteri pe stradă.
   - Îi sun eu.
   - Ați făcut ceva în privința lui Thornton până acum?
   - E în vizorul nostru. Detectivul de la AI, Bradley, se ocupă de asta. Cu ultima chestie, pariez nu numai că Thornton va fi pus pe liber, dar va trebui să răspundă și la acuzațiile ce i se vor aduce.
   Bosch încuviință. Thornton își merita soarta. N-avea niciun fel de remușcări în legătură cu șmecheria pe care o pusese la cale.
   - În regulă. Noi o să fim aici. Pentru o vreme, cel puțin.
   - Anunță-mă dacă găsești ceva pe acolo care să facă legătura între el și oase.
   Bosch se gândi la cizmele cu noroi în striuri și la skateboard.
   - Sigur, zise el.
   Bosch închise și sună imediat la oficiul de medicină legală și la DIS.

        În living, Morton terminase de citit biletul.
   - Domnule Morton, când ați vorbit ultima dată cu domnul Trent? întrebă el.
   - Aseară. M-a sunat acasă, după știrile difuzate pe Canalul 4. Le văzuse șefa lui și îi telefonase.
   Bosch încuviință. Asta explica ultimul telefon.
   - Cunoașteți numele șefei?
   Morton arătă către pagina din mijloc de pe masă.
   - E pe listă. Alicia Felzer. I-a spus că urma să-l pună pe liber. Studioul face filme pentru copii. Nu putea să mai lucreze pe un platou unde erau și copii. Înțelegeți? Scurgerea de informații cu privire la cazierul său l-a distrus pe acest om. L-ați împins către un act necugetat și...
   - Lăsați-mă pe mine să pun întrebările, domnule Morton. Vă puteți revărsa mânia asupra reporterilor de afară, ceea ce sunt sigur că veți face. Dar ultima pagină? Vorbește de copii. Copiii lui. Ce înseamnă asta?
   - Nu am nicio idee. Evident, era distrus emoțional când a scris asta. Poate să nu însemne nimic.
   Bosch rămase în picioare, studiindu-l pe avocat.
   - De ce v-a sunat aseară?
   - De ce credeți? Să-mi spună că ați fost aici, că presa vuia, că șefa lui văzuse știrile și voia să-l concedieze...
  - V-a spus că el l-a îngropat pe băiat, pe deal?
   Morton îl privi.
   - A spus că nu avea nicio legătură cu asta. Credea că e persecutat pentru o greșeală din trecutul îndepărtat, și aș zice că avea dreptate în privința asta.
   Bosch încuviință din cap.
   - Bine, domnule Morton, acum puteți pleca.
   - Ce vreți să spuneți? Nu o să...
   - Acum, această casă e scena unei crime. Investigăm moartea clientului dumneavoastră, pentru a confirma sau a nega ipoteza sinuciderii. Nu mai sunteți bine venit aici. Jerry?
   Edgar se apropie de canapea și îi făcu semn cu mâna lui Morton să se ridice.
   - Haide! E vremea să ieși afară și să te pregătești pentru o apariție la televizor. Da bine pentru afaceri, nu?
   Morton se ridică și plecă pufnind. Bosch se apropie de fereastra din față și trase puțin perdeaua.
   Când Morton ieși prin partea laterală a casei, pe alee, fu imediat înconjurat de reporteri și li se adresă pe un ton furios. Bosch nu auzea ce spune. Nici nu era nevoie.
   Când Edgar se întoarse în cameră, Bosch îi ceru să sune la dispecerat și să cheme o mașină de patrulare pe Wonderland pentru a controla mulțimea. Presimțea că grupul de reporteri ca un virus autoreplicant, avea să devină tot mai numeros și mai furibund odată cu scurgerea timpului.

                                     19

           Au dezlegat misterul copiilor lui Nicholas Trent când cercetau prin casă, după ce cadavrul fusese ridicat.
   Un birou din living, în care Bosch nu căutase în seara precedentă, avea ambele sertare îndesate cu dosare, fotografii și chitanțe, inclusiv câteva plicuri bancare groase pline cu cecuri anulate. În fiecare lună, Trent trimitea mici sume de bani la un număr de organizații de caritate care hrăneau și îmbrăcau copii.
   Din Appalachia, până în pădurea tropicală braziliană și Kosovo, Trent trimisese cecuri pe parcursul a mai multor ani. Bosch nu găsi niciun cec care să reprezinte o sumă mai mare de 12 dolari. Găsi zeci de fotografii ale copiilor pe care se presupunea că îi ajuta, și bilețele scrise de mâna acestora.
   Bosch văzuse la televizor nenumărate anunțuri publicitare cu privire la acte de caritate. Întotdeauna fusese suspicios. Nu se punea problema dacă cei câțiva de dolari puteau contribui la hrănirea și îmbrăcarea unui copil, ci dacă ajungeau în realitatea la el.
   Se întrebă dacă fotografiile pe care Trent le păstra în sertarele biroului făceau parte dintr-un stoc din care se trimiteau fiecărui contribuabil. Nu știa în ce măsură scrisorile de mulțumire scrise de mâna copiilor erau sau nu autentice.
   - Doamne, zise Edgar în timp ce trecea în revistă conținutul sertarelor. Tipul acesta parcă făcea penitență trimițând toate cecurile astea.
   - Penitență? Pentru ce?
   - S-ar putea să nu aflăm niciodată.
   Edgar reluă căutările în al doilea dormitor. Bosch studie câteva dintre fotografiile pe care le întinsese pe birou.
   Erau fetițe și băieței, niciunul peste10 ani, deși vârsta era greu de estimat pentru că toți aveau ochii goi ai copiilor care trecuseră prin război și cunoscuseră foamea și indiferența.
   Ridică fotografia unui băiețel alb și o întoarse.
   Informațiile spuneau că băiatul rămăsese orfan în timpul luptelor din Kosovo. Fusese rănit în explozia de mortier care îi ucisese părinții. Se numea Milos Fidor și avea 10 ani.
   Bosch rămăsese orfan la 11 ani. Se uită în ochii băiatului și se revăzu pe sine.

        La 4 după-amiaza încuiară casa lui Trent și duseră în mașină 3 cutii cu obiectele pe care le luaseră.
   Un mic grup de reporteri rămăsese pe alee întreaga după-amiază, în ciuda informațiilor de la Biroul de Relații cu Presa potrivit cărora evenimentele zilei aveau să fie anunțate de la Centrul Parker.
   Reporterii îi asaltară cu întrebări, dar Bosch le spuse că nu avea permisiunea de a face comentarii în legătură cu mersul anchetei. Puseră cutiile în portbagaj și plecară cu mașina spre centru, unde era convocată o ședință cu adjunctul Irving.
   Bosch nu se simțea în largul său pentru că sinuciderea lui Trent - și n-avea nicio îndoială cu fusese sinucidere - îi abătuse de la cursul normal al anchetei cu privire la moartea băiatului. Bosch petrecuse jumătate de zi căutând prin bunurile lui Trent, când de fapt dorea să afle identitatea băiatului, urmând firul pe care îl prinsese din apelurile telefonice.
   - Ce se întâmplă, Harry? întrebă Edgar la un moment dat, pe drum.
   - Ce?
   - Nu știu. Ești morocănos. Știu că probabil acesta e felul tău de a fi, dar de obicei nu se vede așa de tare.
   Edgar zâmbi, dar Bosch rămase încruntat.
   - Mă gândesc la ce s-a întâmplat. Poate că tipul acesta ar fi în viață azi dacă am fi procedat altfel.
   - Hai să fim serioși! Adică să nu-l fi anchetat? Nu era altă soluție. Ne-am făcut meseria și lucrurile s-au întâmplat pur și simplu. Dacă cineva e răspunzător, acela e Thornton, și el o să plătească. Dar, dacă mă întrebi pe mine, oricum trăim într-o lume mai bună fără Trent în ea. Am conștiința curată, omule. Ca lacrima.
   - Mă bucur pentru tine.
   Bosch se gândi la hotărârea de a-l lăsa liber pe Edgar duminică. Dacă n-ar fi făcut asta, poate că Edgar ar fi făcut verificările pe calculator. În felul acesta, Kiz Rider nu ar fi fost implicată și Thornton nu ar fi avut niciodată acces la informații.
   Oftă. Întotdeauna totul părea să funcționeze conform principiului dominoului. Dacă, atunci, dacă, atunci, dacă, atunci.
   - Ție ce-ți spune intuiția în legătură cu tipul acesta? în întrebă el pe Edgar.
   - Adică dacă el l-a omorât pe copilul de pe deal?
   Bosch încuviință.
   - Nu știu, spuse Edgar. Mai întâi trebuie să aflu ce zice laboratorul despre noroi și ce-o să declare sora despre skateboard. Asta în cazul în care e sora lui și îl identificăm.
   Bosch nu spuse nimic. Dar niciodată nu se simțea în largul său când trebuia să se bazeze pe rapoartele de laborator pentru a hotărî ce curs să imprime unei anchete.
   - Dar tu, Har?
   Bosch se gândi la toate fotografiile cu copii de care Trent credea că are grijă. Șansa lui de iertare a păcatelor.
   - Cred că ne învârtim în gol. Nu el e făptașul.

                                            20

                Adjunctul Irving era așezat la biroul său din încăperea spațioasă de la etajul 6 al Centrului Parker.
   În cameră să mai aflau locotenentul Billets, Bosch, Edgar și un ofițer de la Biroul de Relații cu Presa, pe nume Sergio Medina. Adjuncta lui Irving, un locotenent pe nume Simonton, stătea în ușa deschisă a încăperii, în caz că ar fi fost nevoie de ea.
   Irving avea un birou acoperit cu o placă de sticlă pe care nu se afla nimic, cu excepția a două foi de hârtie, pe care Bosch nu putea să vadă ce scrie, din locul în care se afla.
   - Așadar, începu Irving, ce știm, de fapt, despre domnul Trent? Știm că era un pedofil și că avea cazier pentru abuzul exercitat asupra unui copil. Mai știm că locuia la o aruncătură de băț de locul în care a fost îngropat un copil ucis. Și știm că s-a sinucis în seara când a fost interogat de detectivi cu privire la punctele de mai sus.
   Irving ridică una din paginile de pe birou și o studie fără să facă niciun comentariu. În cele din urmă, vorbi:
   - Am aici un comunicat de presă care se referă la aceleași 3 fapte și continuă cu afirmația: „Domnul Trent face obiectul unei anchete în curs de desfășurare. Determinarea vinovăției lui în cazul copilului îngropat pe deal lângă casa lui depinde de analizele de laborator și de ancheta ce se va desfășura ulterior.”
   Se uită din nou la pagină, în tăcere, apoi o puse pe masă.
   - Scurt și cuprinzător. Dar nu va face mare lucru pentru a potoli setea de știri a presei. Sau a ne ajuta să evităm o altă situație neplăcută pentru departament.
   Bosch își drese vocea. La început, Irving păru să-l ignore, dar apoi vorbi fără să-l privească pe detectiv:
   - Da, domnule detectiv Bosch?
   - Păi, nu păreți prea mulțumit de actuala stare de lucruri. Problema e că acel comunicat de presă reflectă situația noastră exactă. Mi-ar plăcea să vă spun că după părerea mea tipul l-a omorât pe copilul de pe deal. Mi-ar plăcea să vă spun că știu că el a făcut-o. Dar suntem departe de acest lucru și, dacă vom ajunge la vreo concluzie, aceasta va fi contrară.
   - Pe ce te bazezi? izbucni Irving.
   Bosch nu mai avea nicio îndoială în privința scopului ședinței.
   Bănui că a doua pagină de pe biroul adjunctului era comunicatul pe care voia să-l facă public. Probabil că punea totul în cârca lui Trent și explica sinuciderea lui prin faptul că știa că avea să fie descoperit. Acest lucru îi va permite departamentului să se ocupe discret de Thornton, cel care divulgase informațiile, în afara lupei presei.
   Departamentul va fi scutit de umilința de a recunoaște că scurgerea de informații confidențiale printr-unul dintre ofițeri dusese la moartea unui om prezumtiv nevinovat. De asemenea, avea să fie închis cazul băiețelului ale cărui oase fusese descoperite pe deal.
   Bosch știa că toată lumea din cameră era conștientă de faptul că închiderea unui caz de o asemenea natură reprezenta soluția ideală. Cazul atrăsese în cel mai înalt grad atenția presei și Trent, cu sinuciderea lui, le oferea acum o cale de ieșire.
   Bosch înțelegea acest lucru, dar nu îl putea accepta.
   Văzuse oasele. Îl auzise pe Golliher trecând în revistă traumatismele suferite de copil. În acea sală de autopsie, Bosch se hotărâse să-l găsească pe ucigaș și să rezolve cazul. Problema politicii departamentului era una secundară.
   Băgă mâna în buzunarul de la haină și-și scoase carnețelul. Îl deschise la o pagină cu colțul îndoit și arboră mina unui om care își consulta notițele.
   Dar era un singur lucru notat pe pagină, sâmbătă, în sala de autopsie:

             44 de indicii distincte de rănire

     Ținu ochii pironiți asupra numărului pe care îl scrisese până când Irving vorbi din nou.
   - Detectiv Bosch? Am întrebat „Pe ce te bazezi?”
   Bosch ridică privirea și închise carnețelul.
   - Ne bazăm pe factorul timp - Trent s-a mutat în zonă abia după ce băiatul a fost îngropat - și pe analiza oaselor. Copilul a fost abuzat fizic o perioadă lungă de timp - încă din copilărie. Nu are nicio legătură cu Trent.
   - Analiza celor două elemente nu va fi concludentă, zise Irving. Orice ni s-ar spune, există încă o posibilitate ca Nicholas Trent să fi fost autorul acestei crime.
   - O posibilitate foarte mică.
   - Dar percheziția de azi, de la Nicholas Trent de acasă?
   - Am luat niște cizme vechi de lucru, cu noroi uscat pe ele. Vor fi comparate cu probele de sol din zona unde au fost găsite oasele. Dar se vor dovedi la fel de neconcludente. Chiar dacă se potrivesc, e posibil ca noroiul să fie luat din spatele casei lui. Totul face parte din același strat geologic.
   - Altceva?
   - Nu mare lucru. Avem un skateboard.
   - Un skateboard?
   Bosch le povesti despre apelul cu indiciul pe care nu avusese timp să îl urmărească din pricina sinuciderii.
   În timp ce povestea, își dădea seama că Irving devenea tot mai surescitat la gândul că un skateboard aflat în posesia lui Trent putea avea vreo legătură cu oasele de pe deal.
   - Vreau ca asta să devină o prioritate, spuse el. Aștept să rezolvați problema și să mă anunțați în momentul în care o veți face.
   Bosch se mulțumi să dea aprobator din cap.
   - Da, domnule, interveni Billets.
   Irving tăcu și studie cele două pagini de pe birou. În cele din urmă, o luă pe cea pe care nu o citise - pagina despre care Bosch bănuia că era declarația de presă completă - și se întoarse în scaun.
   O băgă în mașina de tăiat hârtie, care făcu un zgomot puternic în timp ce distrugea documentul. Apoi se întoarse cu fața la ei și ridică documentul care rămăsese:
   - Ofițer Medina, poți să dai asta presei.
   În înmână documentul lui Medina, care se ridică pentru a-l lua. Irving se uită la ceas.
   - La țanc pentru știrile de la 6, spuse el.
   - Domnule? spuse Medina.
   - Da.
   - Au fost o grămadă de întrebări despre reportajul eronat de pe Canalul 4. Ar trebui să...
   - Spuneți-le că este contrar regulamentului să comentăm anchetele interne. Mai poți să adaugi și că departamentul nu va tolera sau accepta nicio scurgere de informații confidențiale în presă. Mulțumesc, ofițer Medina.
   Medina lăsa impresia că ar mai fi vrut să pună o întrebare, dar nu avea rost. Salută și ieși din birou.
   Irving îi făcu un semn cu capul adjunctei sale și aceasta părăsi biroul, rămânând în anticameră. Apoi adjunctul își roti capul, privind de la Billets la Edgar și apoi la Bosch.
   - Ne confruntăm cu o situație delicată, spuse el. E clar cum procedăm?
   - Da, spuseră Billets și Edgar la unison.
   Bosch nu scoase niciun cuvânt. Irving îl privi.
   - Domnule detectiv, aveți ceva de spus?
   Bosch se gândi un moment, înainte de a răspunde.
   - Vreau doar să spun că o să aflu cine l-a ucis pe băiatul acela și o să-l înfund. Dacă e Trent, bine. Dar dacă nu e el, eu o să continuu.
   Irving văzu ceva pe birou. Ceva mic, ca un fir de păr sau altă particulă minusculă. Irving ridică lucrul acela cu două degete și îl lăsă să cadă în coșul de gunoi din spatele lui, apoi își curăță degetele de aparatul de distrus hârtia.
   Bosch se uita la el și se întreba dacă nu cumva toată demonstrația era o amenințare la adresa lui.
   - Nu fiecare caz poate fi rezolvat, domnule detectiv, spuse Irving. La un moment dat, datoria ne poate cere să trecem la lucruri mai presante.
   - Îmi dați un termen?
   - Nu. Spun doar că te înțeleg. Și sper ca și tu să mă înțelegi pe mine.
   - Ce o să se întâmple cu Thornton?
   - E în anchetă internă. Acum nu pot discuta acest lucru cu tine.
   Bosch clătină din cap, fără să-și poată ascunde frustrarea.
   - Ai grijă, detectiv Bosch, spuse Irving sec. Am fost foarte răbdător cu tine. În acest caz și în altele asemănătoare.
   - Thornton a blocat cazul. Ar trebui...
   - Dacă el e răspunzător, va suferi consecințele. Dar ține minte că un opera în gol. Avea nevoie să obțină informația, pentru a o da mai departe. Ancheta e în desfășurare.
   Bosch îl fixă pe Irving. Mesajul era clar. Dacă Bosch nu îi făcea jocul lui Irving, Kiz Rider putea să cadă odată cu Thornton.
   - Mă înțelegi?
   - Da. Lucrurile sunt clare.

                                       21

          Înainte de a-l duce înapoi pe Edgar cu mașina la Divizia Hollywood și a pleca spre Venice, Bosch luă cutia de probe cu skateboard-ul din portbagaj și o depuse în Centrul Parker, la laboratorul DIS. La ghișeu întrebă de Antoine Jesper.
   În timp ce aștepta, studie skateboard-ul. Părea fabricat din pal melaminat. Era lăcuit, și pe el fuseseră aplicate câteva decorațiuni, dintre care se remarcau un craniu și două oase încrucișate în centrul plăcii.
   Când Jesper apăru la ghișeu, Bosch îi arătă cutia de probe.
   - Vreau să știu cine și când a făcut skateboard-ul acesta, și unde a fost vândut, spuse el. E prioritate maximă. Mă presează etajul 6 în legătură cu cazul ăsta.
   - Nicio problemă. Pot să-ți spun chiar acum cine l-a făcut. E o placă Boney. Nu se mai fabrică. Cred că tipul și-a lichidat afacerea și s-a mutat în Hawaii.
   - De unde știi toate astea?
   - Pentru că eram fan skateboarding în copilărie și mi-am dorit întotdeauna unul ca ăsta, dar n-am avut niciodată bani să-l cumpăr. Ironic, ha?
   - Ce?
   - O placă Boney și cazul oaselor.
   Bosch încuviință din cap.
   - Vezi ce poți afla până mâine.
   - Mm, o să-ncerc. Nu pot să-ți pro....
   - Mâine, Antoine. Etajul 6, nu uita! Vorbim mâine.
   Jesper încuviință.
   - Cel puțin, lasă-mi dimineața.
   - Bine. S-a rezolvat ceva cu documentele?
   Jesper clătină din cap.
   - Nu. A încercat cu vopsele, și nu a ieșit nimic. Nu cred că ar trebui să te bazezi pe asta, Harry.
   - Bine, Antoine.
   Bosch îi lăsă acolo cutia în brațe.
   Pe drumul de întoarcere la Hollywood, îl lăsă pe Edgar să conducă în timp ce el scoase o fișă cu indicii din servietă și o sună pe Sheila Delacroix de pe telefonul celular.
   Aceasta răspunse prompt și Bosch se prezentă înainte de a-i spune că numărul ei de telefon îi fusese transmis lui.
   - Arthur era? întrebă ea cu sufletul la gură.
   - Nu știm, doamnă. De-asta vă sun.
   - Oh.
   - Ar fi posibil să vin la dumneavoastră mâine dimineață împreună cu partenerul meu ca să vorbim despre Arthur și să ne furnizați niște informații? Ne va ajuta să ne dăm seama dacă rămășițele sunt ale fratelui dumneavoastră.
   - Înțeleg. Sigur că da. Puteți veni aici, dacă nu vă deranjează.
   - Unde, doamnă?
   - La mine acasă. Lângă Wilshire, pe Miracle Mile.
   Bosch se uită la adresa de pe fișă.
   - Pe Orange Grove.
   - Corect.
   - La 8,30 e prea devreme pentru dumneavoastră?
   - E bine, domnule polițist. Dacă vă pot ajuta, aș fi fericită să o fac. Mă deranjează ideea că omul acela a trăit acolo atâția ani după ce a comis o asemenea crimă. Chiar dacă victima nu ar fi fost fratele meu.
   Bosch hotărî că nu avea rost să îi spună că, după toate probabilitățile, Trent nu era implicat în cazul oaselor. Prea multă lume credea tot ceea ce vedea la televizor.
   În final, Bosch îi dădu numărul lui de mobil și-i spuse spuse să-l sune dacă intervenea ceva și nu mai era disponibilă în dimineața următoare.
   - Sunt la dispoziția dumneavoastră, spuse ea. Dacă e Arthur, vreau să știu. O parte din mine ar prefera să fie el, ca să știu că s-a terminat. Dar cealaltă parte ar vrea să fie altcineva. În felul acesta pot să continuu să cred că e undeva, în lume. Poate că are acum o familie proprie.
   - Înțeleg, spuse Bosch. Ne vedem mâine dimineață.

                                                22

                 Drumul spre Venice a fost foarte aglomerat, astfel că Bosch ajunse cu o întârziere de peste o jumătate de oră.
   Apoi pierdu timp cu căutarea unui loc de parcare, după care se întoarse înfrânt la parcarea din fața bibliotecii.
   Julia Brasher nu fu deranjată de întârzierea lui, profitând de ocazie pentru a-și termina treburile din bucătărie. Îi dădu instrucțiuni să se ducă la instalația de sunet și să pună muzică și apoi să-și toarne un pahar de vin din sticla care era deja deschisă. Nu schiță gestul de a-l atinge sau a-l săruta, dar felul în care se purta era încurajator.
   Alese un CD cu înregistrări live ale trioului lui Bill Evans, la Village Vangguard în New York. Avea CD-ul acasă și știa că se potrivea cu atmosfera liniștită de cină.
   Își turnă un pahar de vin roșu și se plimbă nonșalant prin living, uitându-se la lucrurile pe care ea le avea expuse la vedere.
   Polița șemineului din cărămidă albă era ticsită cu mici fotografii înrămate la care nu apucase să se uite cu o seară înainte. Câteva dintre ele înfățișau locuri pe care el presupuse că le vizitase în călătoriile ei.
   Era o fotografie de la nivelul solului unui vulcan activ care scuipa fum și cenușă și deșeuri vulcanice în aer; o poză subacvatică reda fălcile înspăimântătoare și dinții ascuțiți ai unui rechin. La marginea pozei, Bosch văzu una din barele de fier ale cuștii ce-l proteja pe fotograf, acesta fiind probabil chiar Brasher.
   Mai era o fotografie cu Brasher și doi aborigeni, câte unul de fiecare parte, stând în picioare într-un loc despre care Bosch presupuse că trebuia să fie Australia. Alături se aflau alte câteva fotografii cu ea împreună cu posibili colegi de excursie, în locuri exotice sau greu accesibile pe care Bosch nu le putu identifica.
   Ultima din șir, ca și cum ar fi fost ascunsă după toate celelalte poze, era o mică fotografie cu ramă de aur a unei Julia Brasher mult mai tinere, împreună cu un bărbat ceva mai în vârstă decât ea. Bosch își strecură mâna prin spatele fotografiilor și o luă pentru a o privi mai bine.
   Cuplul era surprins într-un restaurant, sau poate la recepția de după o nuntă. Julia purta o rochie bej cu decolteu adânc. Bărbatul era în smoching.
   - Știi, omul acesta e un zeu în Japonia, strigă Julia din bucătărie.
   Bosch puse fotografia înrămată la loc și se duse în bucătărie. Ea avea părul desfăcut și el nu putea spune cu certitudine cum îi plăcea mai mult.
   - Bill Evans?
   - Da. Se pare că au posturi radio care difuzează numai muzica lui.
   - Ai fost și în Japonia?
   - Vreo două luni. E un loc fascinant.
   Lui Bosch i se păru că gătea risotto cu pui și sparanghel.
   - Miroase bine.
   - Sper să fie și bun.
   - Așadar, de ce credeai că fugi?
   Ea îl privi, continuând să se învârtă pe lângă aragaz. Cu o mână ținea nemișcată o lingură pentru amestecat.
   - Cum?
   - Cu toate călătoriile alea. Ai lăsat firma de avocatură a lui tăticu ca să te duci să înoți cu rechinii și să te scufunzi în lava vulcanilor. Cine a fost de vină? Bătrânul sau firma pe care o conducea?
   - Unii ar crede că fugeam către ceva.
   - Tipul în smoching?
   - Harry, lasă insigna sau arma la ușă. Eu așa fac întotdeauna.
   - Scuze.
   Ea își văzu în continuare de treabă și Bosch veni în spatele ei. Își puse mâinile pe umerii ei și îi masă ultimele vertebre. Ea nu schiță vreun gest de împotrivire.
   Curând, îi simți mușchii relaxându-se. Observă paharul ei de vin, gol, pe blatul de lucru.
   - Mă duc să aduc vinul.
   Se întoarse cu propriul pahar și cu sticla. Îi umplu paharul, pe care ea îl ridică și îl ciocni de al lui.
   - Indiferent dacă e de sau către ceva, pentru fugă! toastă ea. Doar pentru alergare!
   - Ce s-a-ntâmplat cu „ține tare”?
   - Și asta.
   - Pentru iertare și împăcare.
   Ciocniră din nou paharele. El veni în spatele ei și începu din nou să-i maseze gâtul.
   - Știi, m-am gândit la povestea ta toată seara, după ce ai plecat, spuse ea.
   - Povestea mea?
   - Cu glonțul și tunelul.
   - Și?
   Ea ridică din umeri.
   - Nimic. Doar că e uimitor, atât.
   - Știi, după ziua aia, nu mi-a mai fost frică niciodată acolo jos, în întuneric. Pur și simplu știam că o să treacă. Nu pot explica de ce, dar știam. Ceea ce, desigur, era un lucru stupid, deoarece nu există nicio garanție în această privință - nici acolo, nici aici, și nicăieri altundeva. Am devenit cam nesăbuit.
   Pe moment, încetă s-o mai maseze.
   - Nu e bine să fii prea nesăbuit, spuse el. Dacă treci de prea multe ori prin țeavă, până la urmă te arzi.
   - Hm. Îmi ții lecții, Harry? Acum te crezi ofițerul meu supraveghetor?
   - Nu. Mi-am lăsat arma și insigna la ușă, ți-amintești?
   - Bine, atunci.
   Ea se întoarse, cu mâinile lui încă pe gât, și îl sărută. Apoi se întoarse înapoi.
   - Știi lucrul bun cu orezul ăsta e că poate sta la cuptor atâta timp cât vrem noi.
   Bosch zâmbi.
   Mai târziu, după ce făcuseră dragoste, Bosch se ridică din pat și se duse în living.
  - Unde te duci? strigă ea.
   Deși el nu răspunse, ea îi strigă să dea focul de la cuptor mai mare. El se întoarse în cameră cu fotografia în ramă de aur. Se urcă în pat și aprinse veioza de pe noptieră.
   - Harry, ce faci? Ai dat cuptorul mai tare?
   - Da, la 350. Povestește-mi despre tipul ăsta.
   - De ce?
   - Fiindcă vreau să știu.
   - E o chestie personală.
   - Știu. Dar mie poți să-mi spui.
   Ea încercă să-i ia fotografia, dar el o ținu departe.
   - El ți-a frânt inima așa de tare că ai început să fugi?
   - Harry. Am crezut că ți-ai scos insigna.
   - Da. Și hainele, tot.
   Ea zâmbi.
   - Ei bine, nu-ți spun nimic.
   Stătea culcată pe spate, cu capul sprijinit pe pernă. Bosch puse fotografia pe noptieră, apoi se întoarse spre ea. Pe sub cearșaf, o luă în brațe și o trase către el.
  - Vrei să facem din nou schimb de cicatrice? Mie mi-a frânt inima aceeași femeie de două ori. Și știi ceva? I-am păstrat fotografia pe un raft din living mult timp. Apoi, într-o zi de Anul Nou, am decis că era momentul s-o dau jos. După aceea am fost chemat la serviciu și te-am întâlnit pe tine.
   Ea îl privi atent, părând să caute ceva pe fața lui, poate un vag semn de nesinceritate.
   - Da, spuse ea în cele din urmă. Mi-a frânt inima, bine?
   - Nu, nu e bine. Cine e ticălosul?
   Ea începu să râdă.
   - Harry, tu ești cavalerul meu în armură ghintuită, nu?
   Ea se ridică în șezând și cearșaful îi alunecă de pe sâni. Își încrucișă brațele peste ei.
   - Lucra la firmă. Am căzut rău după el - până în puțul liftului. Și apoi... apoi el a hotărât că s-a terminat. Și i-a dezvăluit tatălui meu secretele pe care i le-am încredințat.
   - Ce secrete?
   Ea clătină din cap.
   - Lucruri pe care nu le voi mai spune niciodată unui bărbat.
   - Când a fost făcută fotografia?
   - Oh, la o petrecere a firmei, probabil un banchet de Anul Nou - nu-mi amintesc. Dau o grămadă de petreceri.
   Bosch se aplecă și o sărută pe spate, chiar deasupra tatuajului.
   - Nu mai puteam să rămân la firmă cât timp era și el acolo. Am spus că vreau să călătoresc. Tatăl meu a crezut că era o criză de vârsta a doua, pentru că tocmai împlinisem 30 de ani. Nu l-am contrazis. Dar după aceea a trebuit să fac ceea ce spusesem că voiam să fac - să călătoresc. Mai întâi m-am dus în Australia. Era cel mai îndepărtat loc la care mă puteam gândi.
   Bosch se așeză în capul oaselor și își puse două perne în dreptul spatelui. Apoi o trase la pieptul lui. O sărută pe creștet și își afundă nasul în părul ei.
   - Aveam o grămadă de bani de la firmă, spuse ea. Nu trebuia să-mi fac griji. Am continuat să călătoresc, ducându-mă oriunde aveam chef și luându-mi slujbe ciudate ori de câte ori voiam. Nu m-am întors acasă aproape 4 ani. Și când am făcut-o, m-am înscris la Academie. Mă plimbam pe trotuar și am văzut micul birou de prestări servicii comunitare din Venice. Am intrat și am luat un pliant. După aceea, totul s-a petrecut foarte rapid.
   - Povestea ta ilustrează impulsivitate și poate chiar nesăbuință în luare deciziilor. Cum ai reușit să treci testele?
   Ea îl lovi ușor cu cotul în coaste, și el se încordă din cauza durerii.
   - Oh, Harry, îmi pare rău. Am uitat.
   - Da, sigur.
   Ea râse.
   - Cred că voi toți, tipii mai în vârstă, știți că în ultimii ani departamentul a făcut mari presiuni pentru promovarea a ceea ce ei numesc cadeți femei „mature”. Și asta pentru a netezi muchiile dure de testosteron din interior.
   Ea se lovi cu șoldurile de organele genitale ale lui Bosch pentru a sublinia ideea.
   - Și fiindcă veni vorba despre testosteron, nu mi-ai spus care a fost rezultatul întrevederii cu domnul vârf de glonț însuși.
   Bosch mârâi, dar nu răspunse.
   - Știi, zise ea, într-o zi, Irving a venit să țină un discurs la anul meu despre responsabilitățile morale pe care pe presupune purtarea insignei. Și toți cei de acolo știau că tipul face probabil mai multe aranjamente de culise acolo, la etajul 6, decât are anul zile. El poate rezolva absolut orice. Probabil, ai putea tăia cu cuțitul ironia auditoriului.
   Felul în care ea folosi cuvântul „ironie” îi aduse aminte lui Bosch de afirmația lui Antoine Jesper cu privire la încercarea de a face o legătură între oasele de pe skateboard și cele de pe deal. Își simți corpul încordat, în timp ce gândurile despre caz începeau să prindă contur, smulgându-l din oaza de liniște în care se cufundase până atunci.
   Ea îi simți încordarea.
   - Ce e?
   - Nimic.
   - Te-ai enervat brusc.
   - Din pricina cazului.
   - Cred că într-un fel e uimitor, spuse ea într-un târziu. Oasele alea au zăcut acolo ani de zile, și apoi au ieșit brusc din pământ. Ca o stafie, sau ceva în genul ăsta.
   - E un oraș al oaselor. Și toate așteaptă să iasă la lumină. Dar acum nu vreau să vorbesc nici despre Irving, nici despre oase, nici despre caz și nici despre altceva.
   - Atunci ce vrei?
   El nu răspunse.
   Ea se întoarse cu fața la el și începu să îl împingă de pe perne până când fu complet întins pe spate.
   - Ce-ai zice de o femeie matură, capabilă să netezească toate asperitățile?
   Bosch nu se putu stăpâni să nu zâmbească.

                                                23

             Bosch plecă înainte de revărsatul zorilor.
   O lăsă pe Julia Brasher dormind în patul ei și se îndreptă spre casă, după ce se opri la Abbot`s Haabit să ia o cafea la pachet.
   Venice părea un oraș al fantomelor, învăluit în cețurile dimineții. Dar, pe măsură ce se apropia de Hollywood, luminile mașinilor de pe stradă se înmulțiră și Bosch își aminti că în orașul oaselor activitatea era neîntreruptă.
   Acasă își făcu un duș și se îmbrăcă în haine curate. Apoi se urcă din nou în mașină și coborî dealul către Divizia Hollywood. Ajunse la 7,30. În mod surprinzător, câțiva detectivi erau deja acolo și-și vedeau de treburile lor curente. Edgar nu se afla printre ei.
   Bosch își puse servieta jos și se duse la biroul de gardă să-și ia cafea și să vadă dacă nu li se aduseseră gogoși. Aproape în fiecare zi, se găsea câte un cetățean inimos care venea cu gogoși pentru divizie. Un fel de a spune că încă mai erau oameni care cunoșteau sau cel puțin înțelegeau dificultățile slujbei.
   Bosch se gândise întotdeauna că era uimitor cât de tare putea să influențeze lucrurile în bine o cutie cu gogoși.
   Își turnă o ceașcă de cafea și puse un dolar în coș. Luă o gogoașă cu zahăr dintr-o cutie de pe pupitru care aproape fusese golită de ofițerii de patrulare.
   Îl văzu pe Mankiewicz stând la birou, cu sprâncenele întunecate formând un V adânc în timp ce studia ceea ce părea un grafic.
   - Salut, Mank, cred că am pus mâna pe un fir de nota 10 din fișele de apeluri. M-am gândit că poate vrei să știi despre ce e vorba.
   Mankiewicz răspunse fără să ridice privirea.
   - Bun. Să-mi spui și mie când pot să-i las pe băieții mei să-și vadă de treburile lor. În următoarele câteva zile o să ducem lipsă de oameni la dispecerat.
   Asta însemna că în momentul acela rotea personalul.
   Când nu erau suficienți ofițeri în uniformă care să meargă cu mașinile - datorită concediilor, convocărilor la tribunal sau îmbolnăvirilor - sergentul șef lua întotdeauna oameni de la birouri și îi repartiza pe mașini.
   - Sigur.
   Când Bosch se întoarse în camera detectivilor, Edgar tot nu venise.
   Bosch își puse cafeaua și gogoașa lângă una dintre mașinile de scris electrice și se duse să ia un formular de mandat de percheziție, dintr-un sertar cu dosare comunitare. În următoarele 15 minute, bătu la mașină o anexă la mandatul de percheziție, pe care i-l predase deja custodelui de la Queen of Angels. Cerea toate fișele lui Arthur Delacroix, dintre anii 1975 și 1985.
   Când termină, trimise documentul prin fax judecătorului John A. Houghton, care semnase toate mandatele pentru spitale cu o zi înainte. Adăugă o notă, în care insista ca judecătorul să-i pună la dispoziție fișele lui Arthur Delacroix, deoarece acestea puteau duce la identificarea oaselor și implict la relansarea anchetei.
   Bosch se întoarse la masa de lucru și scoase dintr-un sertar teancul de rapoarte cu privire la persoanele dispărute pe care le obținuse de la arhivă.
   Le parcurse rapid, uitându-se doar la spațiul rezervat numelui. În 10 minute terminase. În teanc nu exista niciun raport despre Arthur Delacroix. Avea de gând s-o chestioneze în această privință pe sora băiatului.
   Era 8 fix și Bosch se pregătea de plecare. Dar nici urmă de Edgar. Bosch mâncă ce mai rămăsese din gogoașă și hotărî să-i dea lui Edgar un răgaz de 10 minute ca să apară înainte de a pleca de unul singur la întâlnirea cu sora băiatului.
   Lucra cu Edgar de mai bine de 10 ani și încă îl mai deranja lipsa lui de punctualitate. Una era să întârzii la o cină, și cu totul altceva să nu fii punctual atunci când aveai de rezolvat un caz. Întotdeauna considerase atitudinea lui Edgar ca pe o lipsă de interes față de meseria lor de anchetatori de crime.
   Sună telefonul și Bosch înhăță nervos receptorul, așteptându-se să fie Edgar, care-l anunța că întârzie. Dar nu era Edgar, ci Julia Brasher.
   - Așa deci, lași o femeie să se usuce în pat de dorul tău?
   Bosch zâmbi și frustrarea provocată de întârzierea lui Edgar dispăru ca prin farmec.
   - Am o zi aglomerată, spuse el. A trebuit să plec.
   - Știu, dar puteai să-ți iei la revedere.
   Bosch îl văzu pe Edgar străbătând încăperea. Voia să plece înainte ca partenerul său să-și înceapă ritualul de dimineață - cafeaua, gogoși și pagina de sport.
   - Păi, zic pa-pa acum, bine? Sunt în toiul unei acțiuni și trebuie să fug.
   - Harry...
   - Ce?
   - Am crezut că voiai să-mi închizi telefonul în nas.
   - Nu ți-l închid, dar trebuie să plec. Uite, treci pe aici înainte de a pleca în patrulă, bine? Probabil o să mă întorc până atunci.
   - Bine. Ne vedem mai târziu.
   Bosch se ridică exact în momentul în care Edgar ajunse la masă și aruncă ziarul sport, împăturit, la locul lui.
   - Ești gata?
   - Mă duceam să-mi iau...
   - Să mergem. Nu vreau s-o las pe doamna să aștepte. Și probabil are și ea cafea.
   Pe drumul spre ieșire, Bosch verifică faxurile primite. Anexa la mandatul de căutare fusese semnată și returnată.
   - Vezi? Dacă vii devreme, rezolvi lucrurile, zise Bosch arătându-i mandatul lui Edgar, în timp ce se îndreptau spre mașină.
   - Ce vrei să spui cu asta? Îmi cauți nod în papură?
   - Înseamnă exact ce ți-am spus.
   - Eu nu vreau decât niște cafea.

                                               24

             Sheila Delacroix locuia într-o zonă a orașului cunoscută sub numele de Miracle Mile.
   Era un cartier situat la sud de Wilshire care nu se ridica la nivelul standardelor impuse de cartierul Hancock Park din vecinătate, dar avea case și duplexuri drăguțe, cu mici ajustări stilistice menite să ilustreze originalitatea locatarilor.
   Casa lui Delacroix ocupa etajul întâi al unui duplex decorat în presudostilul Beaux-Arts.
   Femeia îi invită cu amabilitate în casă pe cei doi detectivi, dar când Edgar o întrebă dacă le poate oferi o cafea, spuse că era împotriva religiei pe care o practica. Le propuse în schimb o ceașcă de ceai, și Edgar acceptă fără tragere de inimă. Bosch refuză. Se întreba ce religie interzicea cafeaua.
   Se așezară în living în timp ce femeia îi pregăteai ceai lui Edgar în bucătărie. Le strigă că avea la dispoziție numai o oră și după aceea trebuia să plece la lucru.
   - Cu ce vă ocupați? întrebă Bosch când ea veni cu o ceașcă aburindă din care atârna eticheta plicului de ceai.
   O puse pe tava de pe o masă laterală de lângă Edgar. Era o femeie înaltă, ușor supraponderală și tunsă scurt.
   Bosch își spuse că după gustul său era machiată prea puternic.
   - Sunt agent de casting, spuse ea așezându-se pe canapea. În mare parte pentru filme independente și mai rar pentru televiziune. Chiar săptămâna asta am audiții pentru o peliculă polițistă.
   Bosch îl privi pe Edgar sorbind un pic de ceai și strâmbându-se. Ridică apoi ceașca pentru ca să poată citi eticheta.
   - E amestecat, spuse Delacroix. Căpșune cu Darjeeling. Vă place?
   Edgar puse cana la loc pe tavă.
   - E bun.
   - Doamnă Delacroix, de vreme ce lucrați în industria divertismentului, poate că l-ați cunoscut pe domnul Trent.
   - Vă rog, spuneți-mi Sheila. Acum, numele acesta, Nicholas Trent, îmi sună cunoscut, dar nu prea știu de unde să îl iau. E actor sau se ocupă de casting?
   - Nici una, nici alta. E bărbatul care locuia pe Wonderland. A fost un designer de platou - adică, decorator.
   - Oh, cel de la televizor, bărbatul care s-a sinucis. De aceea numele lui îmi suna cunoscut.
   - Deci, nu-l cunoșteați din industrie?
   - Nu.
   - Să revenim la fratele dumneavoastră. Povestiți-ne despre Arthur. Ne puteți arăta o fotografie de-a lui?
   - Da, spuse ea, ridicându-se și mergând în spatele scaunului lui.
   Se îndreptă spre un dulap de înălțime medie, pe care Bosch nu îl observase în spatele său. Pe el erau așezate fotografii înrămate, după modelul celor pe care le văzuse în casa Juliei Brasher. Delacroix alese una, se întoarse și i-o dădu lui Bosch.
   În ramă era o fotografie cu o fată și un băiat așezați pe aceleași scări pe care Bosch și Edgar le urcaseră înainte de a bate la ușă. Băiatul era mult mai mic decât fata. Amândoi zâmbeau forțat către aparat, dând la iveală o grămadă de dinți, dar fără să arcuiască buzele.
   Bosch îi dădu fotografia lui Edgar și se uită la Delacroix, care se întorsese pe canapea.
   - Scările acelea... a fost făcută aici?
   - Da, asta, e casa în care am crescut.
   - Când a dispărut, de aici a plecat?
   - Da.
   - Mai există în casă vreun lucru de-al lui?
   Delacroix zâmbi cu tristețe și clătină din cap.
   - Nu mai e nimic. Am dat totul pentru o vânzare organizată de biserică în scopuri caritabile. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă.
   - Ce biserică?
   - Biserica Naturii din Wilshire.
   Bosch încuviință din cap.
   - Ei vă interzic să beți cafea? întrebă Edgar.
   - Da.
   Edgar puse poza înrămată lângă ceașca de ceai.
   - Mai aveți și alte fotografii cu el? întrebă.
   - Desigur, am o cutie cu fotografii vechi.
   - Ne putem uita la ele? Știți, în timp ce vorbim.
   Delacroix își împreună sprâncenele, încurcată.
   - Sheila, spuse Bosch. Am găsit niște haine printre resturile de obiecte. Am vrea să ne uităm la fotografii să vedem dacă nu se potrivesc cumva. Ne-ar putea ajuta la desfășurarea anchetei.
    Ea încuviință din cap.
   - Mă întorc imediat. Trebuie doar să mă duc până la cămara de pe hol.
   - Aveți nevoie de ajutor?
   - Nu, mă descurc.
   După ce plecă, Edgar se aplecă spre Bosch și șopti:
   - Ceaiul acesta de la Biserica Naturii are gust de pișat.
   - De unde știi ce gust are?
   Înainte să-i dea un răspuns pe măsură, Sheila Delacroix se întoarse în cameră cu o cutie veche de pantofi. O puse jos pe măsuța de cafea și scoase capacul.
   Cutia era ticsită cu fotografii.
   - Din păcate, nu sunt așezate în ordine.
   Bosch îi făcu semn lui Edgar, care luă primul teanc de fotografii din cutie.
   - În timp ce partenerul meu se uită prin fotografii, ce-ar fi să-mi povestiți despre fratele dumneavoastră și despre dispariția lui?
   Sheila încuviință și își adună gândurile înainte de a răspunde.
   - 4 mai, 1980. Nu s-a întors acasă de la școală. Asta e tot. Am crezut că fugise. Spuneați că ați găsit resturi de haine. Păi, tata s-a uitat prin sertare și a zis că Arthur luase cu el câteva haine. Asta ne-a făcut să credem că fugise.
   Bosch făcu câteva însemnări într-un carnețel pe care îl scosese din buzunar.
   - Ați menționat că se rănise cu câteva luni înainte, într-un accident de skateboarding.
   - Da, s-a lovit la cap și a trebuit să-l opereze.
   - Când a dispărut, și-a luat și skateboard-ul?
   Se gândi îndelung înainte de a răspunde.
   - S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Tot ce știu e că ținea enorm la placa aia. Așa că probabil a luat-o. Dar nu-mi amintesc decât de haine.
   - I-ați raportat dispariția?
   - Eu aveam 16 ani atunci, așa că nu am făcut nimic. Însă tata a vorbit cu poliția. Sunt sigură de asta.
   - N-am găsit niciun raport din care să reiasă că Arthur a fost dat dispărut.
   - Ne-am dus amândoi cu mașina la secția de poliție.
   - La Divizia Wilshire?
   - Așa cred, dar nu-mi amintesc.
   - Unde e tatăl dumneavoastră? Mai trăiește?
   - Da. Locuiește în Valley. Dar nu se simte prea bine.
   - Unde în Valley?
   - Van Nuys. În parcul de rulote Manchester.
   Bosch își notă informațiile. Mai fusese la parcul de rulote Manchester, cu ocazia altor anchete. Nu era un loc prea plăcut.
   - Bea...
   Bosch o privi.
   - De când Arthur....
   Bosch încuviință din cap, în semn că înțelegea. Edgar se aplecă și îi dădu o fotografie.
   Era o poză îngălbenită, cu un băiețel cu mâinile ridicate pentru a-și menține echilibrul, dându-se cu skateboard-ul pe un trotuar. Din unghiul în care era făcută fotografia nu se vedea mare lucru din skateboard, cu excepția muchiei laterale.
   Bosch nu-și dădu seama dacă avea sau nu desenate oase pe el.
   - Nu văd mare lucru aici, spuse el în timp ce se întindea să înapoieze fotografia.
   - Uită-te la tricou.
   Bosch privi din nou fotografia. Edgar avea dreptate. Băiatul din fotografie purta un tricou gri, cu inscripția „Solid Surf” pe piept.
   Bosch îi arătă fotografia Sheilei.
   - E fratele dumneavoastră, nu?
   Ea se aplecă pentru a se uita la fotografie.
   - Da.
   - În privința tricoului cu care e îmbrăcat, vă amintiți cumva dacă figura printre hainele găsite lipsă de tatăl dumneavoastră?
   Delacroix clătină din cap.
   - Nu-mi amintesc. A trecut atâta vreme. Îmi amintesc doar că îi plăcea foarte mult tricoul acela.
   Bosch încuviință din cap și îi înapoie fotografia lui Edgar.
   Nu era genul de informație solidă pe care ar fi obținut-o cu ajutorul radiografiilor și prin compararea oaselor, dar reprezenta totuși ceva. Bosch presimțea că erau pe cale să identifice oasele.
   Îl privi pe Edgar cum punea fotografia alături de altele pe care intenționa să i le ceară cu împrumut Sheilei.
   Bosch se uită la ceas, apoi se întoarse spre Sheila.
   - Și mama dumneavoastră?
   Sheila clătină din cap.
   - Nu mai era de mult când s-au întâmplat toate astea.
   - Vreți să spuneți că a murit?
   - Vreau să spun că ne-a părăsit în momentul în care lucrurile s-au înrăutățit. Vedeți, Arthur a fost un copil dificil. Încă de la început. Avea nevoie de foarte multă atenție și mama trebuia să fie tot timpul cu ochii pe el. După o vreme, n-a mai putut să suporte. Într-o seară s-a dus la farmacie să-și cumpere medicamente și nu s-a mai întors niciodată. Am găsit bilețele de la ea sub perne.
   Bosch își plecă privirea asupra carnețelului. Era greu să asculți povestea și să te uiți în ochii Sheilei Delacroix.
   - Câți ani aveați? Dar fratele dumneavoastră?
   - Eu aveam șase, deci Arthie avea 2.
   Bosch încuviință din cap.
   - Ați păstrat biletul de la ea.
   - Nu. Nu aveam nevoie de ceva care să-mi amintească de presupusa ei dragoste ce nu se dovedise suficientă pentru a rămâne cu noi.
   - Dar Arthur? El l-a păstrat pe-al lui?
   - El avea numai 2 ani, așa că i l-a păstrat tata. I l-a dat când a mai crescut, poate că l-a păstrat, nu știu. Fiindcă nu a cunoscut-o niciodată, era foarte interesat de persoana ei. Îmi punea o grămadă de întrebări despre ea și nu aveam nicio fotografie, pentru că tata le aruncase pe toate.
   - Știți ce s-a întâmplat cu ea? Sau dacă mai trăiește?
   - N-am nici cea mai vagă idee. Și, ca să spun drept, nici nu mă interesează dacă trăiește sau nu.
   - Cum o cheamă?
   - Chirstine Dorsett Delacroix. Dorsett era numele ei de fată.
   - Îi cunoașteți data nașterii sau numărul certificatului de asigurări sociale?
   Sheila clătină din cap.
   - Aveți cumva la îndemână propriul certificat de naștere?
   - E pe undeva prin acte. Mă duc să-l caut.
   - Nu, o să-l căutați mai târziu. Aș vrea să ne continuăm conversația.
   - Bine.
   - După ce mama voastră v-a părăsit, tatăl vostru s-a recăsătorit?
   - Nu. Acum trăiește singur.
   - A avut vreodată o prietenă, pe cineva care să locuiască în casă?
   În privi pe Bosch cu ochi inexpresivi.
   - Nu, spuse ea. Niciodată.
   Bosch decise să schimbe subiectul discuției.
   - La ce școală mergea fratele dumneavoastră?
   - În ultima perioadă mergea la Brethren.
   Bosch nu spuse nimic. Notă numele școlii în carnețel, apoi scrise un B mare dedesubt. Încercui litera, cu gândul la rucsac.
   Sheila continuă netulburată.
   - Era o școală particulară, pentru băieți cu probleme. Tata plătea o taxă ca să meargă acolo. E pe Crescent Heights, lângă Pico.
   - De ce mergea acolo? Adică, de ce se considera că are probleme?
   - Pentru că fusese exmatriculat din celelalte școli, de cele mai multe ori fiindcă se bătea.
   Edgar ridică fotografia de deasupra din teancul pe care voia să-l ia și o studie un moment.
   - Băiatul acesta pare foarte slăbuț. El sărea la bătaie?
   - De cele mai multe ori. Avea probleme de integrare. Nu voia decât să se dea cu skateboard-ul. Cred că, după standardele de azi, ar fi diagnosticat cu atenție deficitară sau ceva în genul acesta. Îi plăcea să stea singur.
   - Se alegea cu răni de pe urma bătăilor? întrebă Bosch.
   - Câteodată. Mai mult vânătăi.
   - Oase rupte?
   - Nu-mi amintesc. Erau încăierări între copii.
   Bosch se simțea cuprins de agitație. Informațiile furnizate îi puteau trimite în foarte multe direcții. Sperase ca interviul să fie ceva mai edificativ.
   - Spuneți că tatăl dumneavoastră a căutat prin sertarele din camera fratelui și a constatat că lipseau haine.
   - Doar câteva.
   - Aveți vreo idee ce anume lipsea?
   Ea clătină din cap.
   - Nu-mi amintesc.
   - În ce și-a luat hainele? Într-o valiză?
   - Cred că și-a luat ghiozdanul. A scos cărțile și a pus înăuntru niște haine.
   - Vă amintiți cum arăta rucsacul?
   - Nu. La Brethren, toată lumea folosește aceleași lucruri. Mai văd și astăzi copiii mergând cu ele pe Pico; rucsacuri cu litera B imprimată pe spate.
   Bosch îi aruncă o privire lui Edgar, apoi se uită din nou la Delacroix.
   - Să revenim la skateboard. Sunteți sigură că l-a luat cu el?
   Ea se gândi puțin, apoi dădu aprobator din cap.
   - Da, sunt aproape sigură că l-a luat cu el.
   Bosch se hotărî să întrerupă interviul și să se concentreze asupra identificării. De îndată ce ar fi avut confirmarea că oasele erau ale lui Arthur Delacroix, se puteau întoarce la sora lui.
   Se gândea la spusele lui Golliher despre traumatismele suferite de copil. Abuz cronic.
   Era posibil să fie toate răni provenite de la bătăi din curtea școlii și căzături cu skateboard-ul?
   Știa că trebuie să abordeze subiectul maltratării copilului, dar simțea că nu e momentul. De asemenea, nu voia să riște ca Sheila să se întoarcă împotriva lor și să se ducă să-i spună tatălui.
   Bosch prefera să se retragă și să revină mai târziu, când va avea un plan solid de anchetă.

        - Bine, ne apropiem de finalul întrevederii, Sheila. Ar mai fi doar câteva întrebări. Arthur avea prieteni? Poate un prieten bun, o persoană de încredere?
   Ea clătină din cap.
   - Nu chiar. Stătea mai mult singur.
   Bosch era pe punctul să-și închidă carnețelul, când ea continuă.
   - Era un băiat cu care mergea să se dea cu skateboard-ul. Îl chema Johnny Stokes. Locuia undeva pe lângă Pico. Avea un an-doi mai mult decât Arthur, dar erau colegi de clasă la Brethren. Tata bănuia că fuma iarbă. Așa că nu ne plăcea că Arthur se împrietenise cu el.
   - Ați vorbit vreunul dintre voi cu Johnny Stokes după dispariția lui Arthur?
   - Da, în seara când Arthur nu s-a mai întors acasă tata l-a sunat pe Johnny, dar acesta i-a spus că nu-l văzuse pe Artie. A doua zi, când tata s-a dus la școală să întrebe de Artie, mi-a spus că a vorbit din nou cu Johnny.
   - Și ce a zis?
   - Că nu-l văzuse.
   Bosch scrise numele prietenului în carnețel și îl sublinie.
   - Mai avea și alți prieteni?
   - Nu.
   - Cum îl cheamă pe tatăl dumneavoastră?
   - Samuel. Veți vorbi cu el?
   - Așa cred.
   Își coborî privirea peste mâinile pe care le ținea în poală.
   - E vreo problemă dacă vorbim cu el?
   - Nu chiar. Doar că nu se simte bine. Dacă se dovedește că oasele sunt ale lui Arthur... mă gândeam că ar fi mai bine să nu afle niciodată.
   - O să ținem seama de asta când o să vorbim cu el. Dar n-o vom face înainte de a identifica oasele.
   - Dar, dacă vorbiți cu el, o să-și dea seama.
   - Poate deveni inevitabil, Sheila.
   Edgar îi dădu lui Bosch o altă fotografie, în care era Arthur în picioare, lângă un bărbat înalt și blond, care i se părea vag familiar lui Bosch. Îi arătă fotografia Sheilei.
   - E tatăl dumneavoastră?
   - Da, el e.
   - Îmi pare cunoscut. A fost vreodată...
   - E actor. Mai bine zis, a fost. A apărut în câteva show-uri de televiziune în anii `60 și după aceea a jucat în filme.
   - Nu destul cât să-și asigure existența?
   - Nu. Întotdeauna trebuia să-și mai ia un alt serviciu. Ca să avem din ce trăi.
   Bosch încuviință și îi dădu fotografia înapoi lui Edgar, dar Sheila i-o luă din mână.
   - Pe asta vă rog să n-o luați. Nu am prea multe fotografii cu tatăl meu.
   - Bine, spuse Bosch. Acum, putem merge să căutăm certificatul de naștere?
   - Mă duc eu să caut. Voi rămâneți aici.
   Se ridică și părăsi camera iar Edgar profită de ocazie pentru a-i arăta lui Bosch și alte fotografii pe care le luase spre a le folosi în timpul anchetei.
   - El e, Harry, şopti. Nu am nicio îndoială.
   Îi arătă o fotografie cu Arthur Delacroix, aparent făcută la școală. Avea părul pieptănat frumos și purta un pulover albastru și cravată.
   Bosch privi cu atenție ochii băiatului. Îi aminteau de fotografia băiatului din Kosovo, pe care o găsise în sertarul lui Nicholas Trent. Amândoi aveau privirile pierdute în depărtări.
    - L-am găsit.
   Sheila intră în cameră cu un plic și despături o hârtie îngălbenită.
   Bosch se uită un moment la document, apoi copie numele, datele de naștere și numele certificatelor de asigurare socială ale părinților ei.
   - Mulțumesc, spuse el. Dumneavoastră și Arthur aveți aceiași părinți, nu?
   - Desigur.
   - Bine, Sheila, mulțumesc. Acum o să plecăm. O să vă sunăm de îndată ce aflăm ceva sigur.
   - Putem să împrumutăm fotografiile astea? întrebă Edgar. O să mă asigur personal că le veți primi înapoi.
   - Bine, dacă aveți nevoie de ele.
   Se îndreptară către ușă și ea le deschise. Când se afla încă în prag, Bosch îi puse o ultimă întrebare.
   - Ați locuit aici toată viața?
   Ea încuviință din cap.
   - Toată viața. Am rămas aici în caz că se întoarce, știți?
   Zâmbi, dar fără nicio urmă de veselie.
   Bosch salută din cap și ieși după Edgar.

                                          25

               Bosch se duse până la ghișeul casei de bilete a muzeului, se prezentă și îi spuse femeii din spatele acestuia că era așteptat de doctorul William Golliher, în laboratorul de antropologie.
   Ea dădu un telefon.
   Câteva minute mai târziu, bătu în geam cu verigheta până când atrase atenția unui paznic. Acesta se apropie și femeia îi dădu instrucțiuni să-l conducă pe Bosch la laborator. Nu trebuia să plătească biletul de intrare.
   Paznicul nu scoase un cuvânt în timp ce străbăteau muzeul slab luminat, trecând pe lângă expoziția de mamuți și zidul cu cranii de lup.
   Când Bosch îl sunase pe mobil pe Golliher, după ce primise fișele medicale ale lui Arthur Delacroix, acesta îi spusese că lucra la un alt caz și nu putea ajunge la oficiul de medicină legală până a doua zi. Deoarece Bosch era presat de timp, Golliher îl anunțase că avea cu el copiile radiografiilor și fotografiilor oaselor de pe Wonderland. În cazul în care Bosch putea să vină la el, urma să le compare și să-i dea un răspuns neoficial.
   Bosch acceptase acea soluție de compromis și plecase spre el, în vreme ce Edgar rămăsese la Divizia Hollywood, în fața calculatorului, pentru a încerca s-o găsească pe mama fraților Delacroix, precum și pe prietenul lui Arthur, Johnny Stokes.
   Bosch era curios să afle la ce caz nou lucra Golliher.
   Bosch fu condus prin două uși în laboratorul aglomerat în care oasele erau identificate, clasificate datate și curățate. Fiecare suprafață plană părea să fie acoperită cu cutii.
   Șase oameni în halate albe de laborator lucrau la mese, curățând și examinând oasele.
   Golliher era singurul care nu purta halat. Avea o altă cămașă hawaiiană, de astă dată cu papagali pe ea, și lucra la o masă din colțul opus.
   Când se apropie, Bosch văzu că avea în fața lui două cutii din lemn cu oase. Într-una din ele era un craniu.
   - Domnule detectiv Bosch, ce mai faci?
   - Bine. Ce e asta?
   - Acesta, după cred că îți dai seama, e un craniu uman. Împreună cu alte câteva oase, a fost scos din asfaltul ce a fost excavat acum 30 de ani pentru a face loc acestui muzeu. M-au rugat să arunc o privire înainte de a face anunțul.
   - Nu înțeleg. E... vechi sau... de acum 30 de ani?
   - Oh, e destul de vechi. Datarea cu carbon îl situează de fapt în urmă cu 9000 de ani.
   Bosch încuviință din cap. Craniul și oasele din cealaltă cutie aveau culoarea mahonului.
   - Aruncă o privire, spuse Golliher, ridicând craniul din cutie.
   Îl întoarse astfel încât Bosch să vadă partea din spate a craniului. Încercui cu degetul o fractură în formă de stea de la baza craniului.
   - Ți se pare familiară?
   - Fractură provocată de forță brută?
   - Exact. Cam ca în cazul tău. Hai să-ți arăt.
   Puse ușor craniul la loc, în cutia de loc.
   - Ce să-mi arăți?
   Bosch ridică privirea către Golliher.
   - În 1914 oasele - de fapt, un schelet complet - unei alte femei au fost găsite în smoală. Avea aceeași fractură în formă de stea, în același loc al craniului. După datarea oaselor cu carbon, s-a stabilit că au o vechime de 9000 de ani. Același interval de timp.
   Făcu semn cu capul către craniul din cutie.
   - Nu cumva vrei să spui că acum 9000 de ani a existat un criminal în serie?
   - Asta e imposibil de aflat. Tot ce avem sunt oasele.
   Bosch privi din nou în jos, către craniu. Brusc își aminti de remarca Juliei Brasher despre meseria lui, despre felul cum scotea el răul din lume.
   Ceea ce ea nu știa era un adevăr pe care el îl aflase deja de multă vreme.
   Adevăratul rău nu putea fi niciodată înlăturat. În cel mai bun caz, el încerca să golească apele adânci ale abisului având în mâini doar două găleți găurite.
   - Dar ai alte lucruri pe cap, nu? spuse Golliher, întrerupând șirul gândurilor lui Bosch. Ai adus fișele de la spital?
   Bosch scoase din servietă un dosar și i-l dădu lui Golliher. Apoi îi întinse teancul de fotografii pe care le împrumutaseră de la Sheila Delacroix.
   - Nu știu dacă asta te ajută, zise el. Dar acesta e copilul.
   Golliher luă fotografiile. Le parcurse rapid, oprindu-se la fotografia care îl înfățișa pe Arthur în picioare, de aproape, în geacă și cravată.
   Se îndreptă spre un scaun de spătarul căruia era rezemat un rucsac. Scoase propriul lui dosar și se întoarse la masă. Deschise dosarul și extrase o fotografie de 25x25 a craniului de pe Wonderland Avenue. Ținu îndelung fotografia lui Arthur Delacroix și pe aceea a craniului una lângă alta și le studie.
   În cele din urmă spuse:
   - Formațiunile malară și superciliară par identice.
   - Eu nu sunt atropolog, doctore.
   Golliher puse fotografiile la loc pe masă. Apoi explică, trecându-și degetul peste sprânceana stângă a băiatului și apoi în jos, în jurul ochiului.
   - Puntea sprâncenei și orbita exterioară, la specimenul recuperat sunt mai largi decât în mod normal. Dacă privim fotografia băiatului, constatăm că structura facială se potrivește cu ceea ce vedem aici.
   Bosch încuviință din cap.
   - Să ne uităm la radiografii, spuse Golliher. E un proiector aici, în spate.
   Golliher adună dosarele și îl conduse pe Bosch la o altă masă, care avea un proiector încorporat în suprafață. Deschise dosarul la spital, lui radiografiile și începu să citească raportul asupra tratamentului aplicat pacientului.

       Bosch cunoștea conținutul documentului.
   Spitalul raporta că băiatul fusese adus la Urgență la 17,40 pe 11 februarie, 1980, de către tatăl lui care spusese că fusese găsit în stare de inconștiență, după o căzătură cu skateboard-ul în urma căreia se lovise la cap. Se făcuse o intervenție chirurgicală pentru eliberarea presiunii intracraniene, cauzate de umflarea creierului. Băiatul a rămas sub observație în spital timp de 10 zile și apoi externat.
   Două săptămâni mai târziu, a fost reinternat post-operatoriu pentru a i se scoate clamele ce fuseseră folosite pentru a-i ține craniul unit în urma intervenției neurochirurgicale.
   Nicăieri în dosar nu se făcea vreo referire la o eventuală plângere a băiatului cum că e prost tratat de tatăl său sau de oricine altcineva.
   În timpul recuperării după prima operație, i-a fost luat un interviu de rutină de către un asistent social de la fața locului. Raportul, care se întindea pe mai puțin de o jumătate de pagină, cuprindea declarația băiatului potrivit căreia se rănise în timp ce se dădea cu skateboard-ul. Nu au mai fost alte întrebări sau vreun referat către autoritățile pentru minori sau către poliție.
   Golliher clătină din cap, în timp ce termina de citit documentul.
   - Ce e? întrebă Bosch.
   - Nimic. Și asta e problema. Nicio anchetă. L-au crezut pe băiat pe cuvânt. Probabil că, atunci când i s-a luat interviul, tatăl lui era chiar lângă el, în cameră. Îți dai seama cât de greu i-ar fi fost să spună adevărul Așa că l-au împachetat și l-au trimis înapoi la persoana care-l maltrata.
   - Hei, doctore, nu devansa lucrurile. Hai să-l identificăm, să vedem dacă el e, și după aceea o să aflăm cine-l molesta pe băiat.
   - Bine. E cazul tău. Îți spun doar că am văzut chestia asta de o sută de ori.
   Golliher lăsă să cadă pe masă rapoartele și ridică radiografiile. Bosch îl privea cu un zâmbet amuzat pe față. Golliher părea supărat fiindcă Bosch nu se grăbise să-i împărtășească concluziile.
   - Asta e o radiografie pe care am făcut-o pentru a examina oasele din interiorul craniului. Dar o putem utiliza și aici, pentru comparație. Mâine, când mă întorc la oficiul de medicină legală, voi folosi chiar craniul.
   Golliher se aplecă peste proiector și luă o mică lupă de pe un raft alăturat. Ținu un capăt la ochi, iar pe celălalt îl apăsă pe radiografie. După câteva clipe, se mută la radiografia de la spital și apăsă lupa exact în același loc. Analiză și alte locuri, comparând radiografiile.
   Când termină, Golliher se rezemă de cealaltă masă de lucru și își încrucișă brațele.
   - Queen of Angels era un spital finanțat de guvern. Dispuneau de fonduri insuficiente. Ar fi trebuit să facă mai mult de două radiografii ale capului acestui băiat. În cazul acesta, poate ar fi văzut câteva din celelalte răni.
   - Bun. Dar n-au făcut-o.
   - Așa e, dar bazându-ne pe radiografiile lor și pe ce avem aici am putut să fac câteva câteva comparații pe calotă, pe margine fracturii și pe sutura scuamată. Nu există nicio îndoială.

.........................................................