.................................................
7.
- Totul e în regulă, doctore. Mă grăbesc un pic și aș vrea să vă pun câteva întrebări despre locatarii cartierului.
- Dați-i drumul.
- Cu mult înainte, prin 1980, era vreo familie pe stradă sau vreun cuplu pe nume Foster?
Urmă o tăcere, pe parcursul căreia Guyot se gândi la întrebare.
- Nu, nu cred, spuse el apoi. Nu-mi amintesc de nimeni pe nume Foster.
- Bun. Atunci, îmi puteți spune dacă era cineva pe stradă care primea copii fără adăpost?
De astă dată, Guyot răspunse fără nicio ezitare.
- Sigur că da. Familia Blaylock. Oameni foarte de treabă. Au ajutat mulți copii de-a lungul anilor, luându-i la ei. Îi admiram foarte tare.
Bosch notă numele pe o foaie albă de hârtie din dosarul crimei. Apoi dădu paginile la raportul despre locatarii cartierului și văzu că nu figura nimeni cu numele Blaylock care să mai locuiască acolo.
- Vă mai amintiți prenumele lor?
- Don și Audrey.
- Și când s-au mutat din cartier? Vă amintiți când s-a întâmplat asta?
- Cred că în urmă cu cel puțin 10 ani. După ce ultimul copil a devenit adult, nu au mai avut nevoie de casa aceea mare. Au vândut-o și s-au mutat.
- Aveți vreo idee unde s-au mutat? Mai sunt în localitate?
Tăcerea se prelungea.
- Încerc să-mi amintesc, spuse Guyot. Am știut la un moment dat.
- Nu vă grăbiți, doctore, spuse Bosch, deși ardea de nerăbdare să afle răspunsul lui Guyot.
- O, știți ceva, domnule detectiv? Păstrez într-o cutie toate felicitările de Crăciun pe care le primesc, astfel încât să știu cui să scriu anul viitor. Soția mea făcea întotdeauna asta. Așteptați puțin până aduc cutia. Audrey îmi trimite și acum o felicitare în fiecare an.
- Aduceți cutia, domnule doctor. Aștept.
Bosch îl auzi punând receptorul jos și încuviință din cap, pentru sine. Avea să primească adresa. Încercă să se gândească ce însemna pentru el această nouă informație, dar hotărî să aștepte.
Lui Guyot îi luă câteva minute să se întoarcă la telefon. În tot acest timp, Bosch așteptă cu pixul pregătit pentru a scrie adresa pe pagina de notițe.
- Gata, domnule detectiv Bosch. O am chiar aici.
Guyot îi dădu adresa și Bosch răsuflă ușurat.
Don și Audrey Balylock nu se mutaseră în Alaska sau în vreun capăt îndepărtat de lume. Locuiau suficient de aproape pentru a putea ajunge acolo cu mașina.
Îi mulțumi lui Guyot și închise.
49
La ora 8 dimineața, sâmbătă, Bosch stătea în mașina lui de poliție și privea o căsuță în stil norvegian situată la o distanță de un cvartal de artera principală a orașului Lone Pine. Localitatea era amplasată la 3 ore nord de Los Angeles, pe dealurile de la poalele munților Sierra Nevada.
Bea cafea rece dintr-un pahar de plastic și mai avea pregătită o ceașcă de rezervă. Îl dureau oasele din cauza frigului și a unei nopți petrecute la volanul mașinii.
Ajunsese în micul orășel de munte prea târziu pentru a mai găsi vreun motel deschis. De asemenea, știa că nu era un weekend înțelept să vină în Lone Pine fără rezervare în weekend.
Odată cu mijirea zorilor, văzu muntele gri-albastru profilându-se în ceața din spatele orașului și reducându-l la ceea ce era cu adevărat - insignifiant, în fața curgerii inexorabile a timpului.
Lui Bosch i se făcuse foame, dar nu se putea duce la unul din restaurantele din oraș pentru a mânca friptură cu ouă, fiindcă nu voia să-și părăsească postul.
Dacă nu om se muta din Los Angeles în Lone Pine nu o făcea doar din cauza faptului că detesta aglomerația, smogul și ritmul marelui oraș, ci și pentru că îi plăceau munții. Și Bosch nu avea de gând să rateze întâlnirea cu Don și Audrey Blaylock, lăsându-i să plece la o plimbare matinală prin munți, în timp ce el lua micul dejun.
Bosch privea casa și aștepta să se aprindă o lumină sau ca cineva să ia ziarul care fusese aruncat pe alee dintr-o camionetă ce trecuse cu două ore mai devreme.
La nouă, Bosch văzu cum din coșul casei începea să iasă fum. Câteva minute mai târziu, un bărbat în vestă veni și luă ziarul. După ce îl ridică, privi la o jumătate de cvartal mai încolo, spre mașina lui Bosch. Apoi intră în casă.
Bosch știa că mașina lui sărea în ochi pe stradă. Nu făcuse nicio încercare de a se ascunde. Aștepta doar.
Porni mașina, conduse până la casa soților Blaylock și parcă pe alee.
Când Bosch ajunse la ușă, bărbatul pe care-l văzuse mai înainte o deschise înainte să apuce să bată.
- Domnul Blaylock?
- Da, eu sunt.
Bosch își arătă insigna și legitimația.
- Aș putea discuta cu dumneavoastră și cu soția dumneavoastră timp de câteva minute? E vorba despre un caz la care lucrez.
- Sunteți singur?
- Da.
- De cât timp stați acolo?
Bosch zâmbi.
- De pe la 4. Am ajuns prea târziu ca să mai găsesc o cameră la motel.
- Intrați. Avem cafeaua pusă la fiert.
Îl conduse pe Bosch înăuntru și-i făcu semn către scaunele din fața șemineului.
- Vin imediat cu soția mea și cu cafeaua.
Bosch se îndreptă spre scaunul cel mai apropiat de șemineu. Era gata să se așeze, când observă o mulțime de fotografii înrămate, pe peretele din spatele canapelei.
Se apropie pentru a le privi. În toate erau copii și adulți tineri, de toate rasele. Copii fără adăpost.
Se întoarse, se așeză pe scaunul cel mai apropiat de șemineu și așteptă.
Curând, Blaylock se întoarse cu o cană mare de cafea aburindă. O femeie intră în cameră în spatele lui. Părea un pic mai în vârstă decât soțul ei. Avea ochii încă încețoșați de somn, dar o față drăguță.
- Ea e soția mea, Audrey, spuse Baylock. Preferați cafeaua amară? Toți polițiștii pe care i-am cunoscut o beau neîndulcită.
Soțul și soția se așezară unul lângă celălalt pe canapea.
- E bună fără zahăr. Ați cunoscut mulți polițiști?
- Când eram în Los Angeles. Am lucrat 30 de ani în departamentul de pompieri al orașului. M-am retras cu funcția de comandat de secție, după revoltele din `92. Mi-a fost destul.
- Despre ce vreți să vorbiți cu noi? întrebă Audrey, vizibil tracasată de conversația soțului ei.
Bosch încuviință din cap. El își bea cafeaua, deci introducerea se terminase.
- Eu lucrez la Omucideri. La Divizia Hollywood. Sunt în....
- Eu am lucrat 6 ani la 68, spuse Blaylock, referindu-se la unitatea de pompieri din spatele secției de poliție din Hollywood.
Bosch încuviință din nou.
- Don, lasă-l pe om să ne spună de ce a bătut atâta drum până aici, spuse Audrey.
- Îmi pare rău, continuați.
- Lucrez la un caz. O omucidere în canionul Laurel. Fostul dumneavoastră cartier, de fapt, și contactăm oamenii care locuiau pe stradă în 1980.
- De ce v-ați opri la acea dată?
- Pentru că atunci s-a comis crima.
Îl priviră cu fețe uimite.
- E vreunul din cazurile acelea „reci”? întrebă Blaylock. Pentru că nu îmi amintesc nimic de genul ăsta care să se fi întâmplat în cartierul nostru pe vremea aia.
- Într-un fel, e un caz rece. Doar că trupul nu a fost descoperit decât acum două săptămâni. Fusese îngropat pe dealuri. În pădure.
Bosch le studie fețele. Niciun semn, în afară de surpriză.
- Oh, Doamne! exclamă Audrey. Vreți să spuneți că în tot timpul cât am locuit în Wonderland era un cadavru sus? Copiii noștri se jucau acolo. Cine a fost omorât?
- Un copil. Un băiat de 12 ani. Îl chema Arthur Delacroix. Vă spune ceva numele ăsta?
Soțul și soția se gândiră puțin apoi se priviră și clătinară din cap.
- Nu, spuse Don Blaylock.
- Unde locuia? întrebă Audrey Blaylock. Nu cred că era din cartier.
- Nu, locuia în zona Miracle Mile.
- Cum a fost ucis?
- A fost omorât în bătaie. Dacă nu vă supărați - adică, e îndreptățită curiozitatea dumneavoastră, dar pentru început v-aș ruga să mă lăsați pe mine să pun întrebările.
- Oh, mă scuzați, spuse Audrey. Vă rog, continuați. Ce altceva vă mai putem spune?
- Ei bine, încercăm să facem profilul străzii - Wonderland Avenue - în acea perioadă. Știți pentru a afla cine și unde locuia. E mai degrabă o acțiune de rutină. Și până acum am întâmpinat destule dificultăți. Între timp cartierul și-a schimbat configurația. De fapt, doctorul Duyot și un bărbat de la capătul străzii pe nume Hutter sunt singurii care mai locuiesc acolo din 1980.
Audrey zâmbi înduioșată.
- Oh, Paul, e un om așa de drăguț. Încă mai primim felicitări de Crăciun de la el, deși soția lui a murit.
Bosch încuviință.
- Desigur, era prea scump pentru noi. În majoritatea cazurilor, îi duceam pe copiii noștri la clinici. Dar dacă era vreodată o urgență de weekend sau dacă Paul era acasă, nu dădea niciodată înapoi. Unii doctori din zilele noastre se tem de asemenea lucruri fiindcă ar putea să.... îmi pare rău, o iau pe urmele soțului meu, și dumneavoastră nu pentru asta ați venit aici.
- Nu face nimic, doamnă Blaylock. Ați pomenit de copiii dumneavoastră. De la unii din vecinii dumneavoastră am aflat că ați avut o casă pentru copii fără adăpost, corect?
- O, da. Eu și Don am primit copii timp de 25 de ani.
- Ați făcut un lucru extraordinar. Vă admir pentru asta. Câți copii ați avut?
- Era greu să ținem socoteala. Pe unii i-am întreținut ani de zile, pe alții numai câteva săptămâni. O grămadă din ei erau clienții tribunalelor pentru minori. Mi se rupea inima când abia începeam să-l facem pe un copil să se simtă în largul lui și apoi se lua hotărârea să fie trimis acasă sau la alt părinte sau, mă rog... Întotdeauna am spus că genul ăsta de muncă presupune o inimă mare plină de cicatrice.
Își privi soțul și încuviință din cap. El îi răspunse cu același gest și o apucă de mână. Privi către Bosch.
- În total am avut 38 de copii, pe parcursul anilor. Dar, practic am crescut 17 dintre ei. Unul dintre copii a stat la noi 14 ani.
Se întoarse pentru a se uita la peretele de deasupra canapelei și arătă poza unui băiat într-un scaun cu rotile, firav și cu ochelari cu lentile groase. Avea încheieturile mâinilor îndoite în unghiuri ascuțite și un zâmbet chinuit.
- El e Benny, spuse el.
- Uimitor, zise Bosch.
Scoase un carnețel din buzunar și-l deschise la o pagină goală. Chiar atunci, celularul lui începu să sune.
- E al meu, spuse el. Nu vă faceți griji.
- Nu vreți să răspundeți? întrebă Blaylock.
- Poate să lase un mesaj. Nici măcar nu credeam să funcționeze mobilul în apropierea unui munte.
Bosch îl privi și își dădu seama că îi adusese un afront.
- Mă scuzați, nu am vrut să insinuez nimic. Mă întrebam dacă îmi puteți spune ce copii au locuit în casa dumneavoastră în 1980.
Cei doi se priviră unul pe celălalt fără să spună nimic.
- E vreunul dintre copiii noștri implicat în povestea asta? întrebă Audrey.
- Nu știu, doamnă. N-am nici cea mai vagă idee cine locuia la dumneavoastră. Cum vă spuneam, încercăm să alcătuim un portret al cartierului. Vrem să aflăm exact cine locuia în Wonderland Avenue. Și ce acolo pornim.
- Păi, ați putea să vă adresați celor de la Protecția Copilului.
Bosch încuviință din cap.
- De fapt, s-a schimbat denumirea. Și nu ne pot ajuta mai devreme de luni, doamnă Blaylock. E vorba de o crimă. Avem nevoie de informațiile astea acum.
Urmă o nouă pauză în care se priviră unii pe ceilalți.
- Ei bine, spuse Don Blaylock, va fi cam greu să ne amintim cine locuia cu noi la momentul respectiv. Sunt câțiva care rețin atenția, ca Benny și Jodi Frances. Dar în fiecare an am avut câțiva copii care, așa cum a spus Audrey, erau adușila noi și apoi luați. Să vedem, 1980....
Se ridică și se întoarse pentru a se uita la fotografiile de pe perete. Arătă către unul, un băiețel de culoare de aproximativ 8 ani.
- William. El a fost în 1980. A....
- Nu, nu a fost, spuse Audrey. A venit la noi în `84. Nu-ți amintești Olimpiada? I-ai făcut torța aia din foițe de hârtie.
- Ah, da, `84.
Bosch se aplecă în față pe scaun. Locul de lângă foc devenise prea călduros pentru el.
- Să începem cu cei 3 pe care i-ați menționat. Care erau numele lor întregi?
Îi dădură numele, iar când întrebă cum puteau fi contactați primi numerele de telefon a doi dintre ei, dar nu și al lui Benny.
- Benny a murit acum 2 ani, spuse Audrey. Scleroză multiplă.
- Îmi pare rău.
- Ne era foarte drag.
Bosch încuviință din cap și așteptă să se scurgă un moment de tăcere politicoasă.
- Hm, cine altcineva? Nu ați notat nicăieri cine venea și pentru cât timp?
- Am făcut asta, dar nu avem actele aici, spuse Blaylock. Sunt într-un depozit din L.A.
Brusc, pocni din degete.
- Știți, avem o listă cu numele fiecărui copil pe care am încercat să-l ajutăm. Doar că nu e ordonată pe ani. Probabil că am putea-o reduce puțin, dar v-ar fi de folos?
Bosch o observă pe Audrey aruncându-i soțului ei o scurtă privire mânioasă. Știa că instinctele îi dictau să-și apere copiii de amenințarea, reală sau nu, pe care o reprezenta Bosch.
- Da, mi-ar fi de mare folos.
Blaylock părăsi camera și Bosch o privi pe Audrey.
- Nu vreți să-mi dați lista aceea. De ce, doamnă Blaylock?
- Pentru că nu cred că sunteți sincer cu noi. Căutați ceva. Ceva care să se potrivească nevoilor dumneavoastră. Nu vii cu mașina 3 ore de la Los Angeles în toiul nopții pentru un interogatoriu de rutină, cum îi spuneți dumneavoastră. Știți că acești copii provin din medii dubioase. Nu toți erau îngeri când au venit la noi. Și nu vreau ca vreunul dintre ei să fie blamat pentru identitatea sau pentru originea lui.
Bosch așteptă să termine ce avea de spus.
- Doamnă Blaylock, ați fost vreodată la Tribunalul pentru minori McClaren?
- Desigur. Câțiva dintre copiii noștri proveneau de acolo.
- Și eu tot de acolo provin. Și dintr-o mulțime de case adoptive în care nu am rezistat prea mult. Așa că știu cum erau copiii ăștia, pentru că am fost și eu unul dintre ei, bine? Și știu că unele case pentru copiii fără adăpost pot fi pline de dragoste, iar altele la fel de rele dacă nu chiar mai rele ca aceea din care ai fost luat. Știu că unii părinți dintr-aceștia sunt devotați copiilor, în vreme ce alții sunt interesați doar de cecurile de întreținere de la Protecția Copilului.
Audrey tăcu mult timp înainte de a răspunde.
- Nu contează, spuse ea. Asta nu schimbă faptul că încercați să vă completați puzzle-ul cu orice piesă care se potrivește.
- Vă înșelați, doamnă Blaylock. Și în privința asta, și în a mea.
Blaylock se întoarse în cameră cu ceea ce părea a fi un dosar verde de școală.
Îl puse pe măsuța pătată de cafea și îl deschise. Avea buzunarele burdușite de scrisori și fotografii.
Audrey continuă în ciuda faptului că el se întorsese.
- Soțul meu a lucrat pentru municipalitate, ca și dumneavoastră, așa că n-o să-i facă plăcere să mă audă spunând asta, dar, domnule detectiv, nu am încredere nici în dumneavoastră și nici în motivele pentru care spuneți că vă aflați aici.
- Audrey! protestă Blaylock. Omul nu încearcă decât să-și facă datoria.
- Și va răni orice copil de-al nostru pentru a și-o îndeplini.
- Audrey, te rog.
Se întoarse spre Bosch și-i oferi o coală de hârtie pe care se afla o listă de nume scrisă de mână.
Înainte ca Bosch s-o poată citi, Blaylock luă hârtia înapoi, o puse pe masă și începu să bifeze unele dintre nume. Vorbea în timp ce lucra.
- Am făcut lista asta pentru a putea ține evidența tuturor. Poți să iubești pe cineva la nebunie dar, când vine vorba să-ți amintești 20, 30 de zile de naștere, mereu uiți pe cineva. Aici verific copiii care au venit înainte de 1980. Audrey o să verifice și ea, după ce termin eu.
- Nu, nu o voi face.
Bărbatul nu luă în seamă protestul ei.
Ochii lui Bosch se mișcau înaintea creionului lui Blaylock în josul listei. Înainte de a parcurge mai mult de două treimi din listă, întinse mâna și puse un deget pe un nume.
- Vorbiți-mi despre el.
Blaylock îl privi pe Bosch și apoi pe soția sa.
- Cine e? întrebă ea.
- Johnny Stokes, spuse Bosch. Era la dumneavoastră în casă în 1980, nu?
Audrey îl fixă un moment.
- Vezi? îi spuse soțului ei, continuând să-l privească pe Bosch. Știa deja de Johnny când a venit aici. Am avut dreptate. Nu e un om cinstit.
50
În momentul când Blaylock se duse în bucătărie pentru a-i aduce lui Bosch a doua ceașcă de cafea, acesta umpluse deja două pagini despre Johnny Stokes.
Ajunsese în casa Blaylock la recomandarea Tribunalului pentru minori în ianuarie 1980 și plecase în luna iulie a anului urmăror, când fusese arestat deoarece furase o mașină pentru a se plimba prin Hollywood. Era a doua arestare pentru furt de mașini. Fusese încarcerat la Casa de Corecție Sylmar timp de 6 luni. După încheierea perioadei de reabilitare, tribunalul îl trimisese acasă, la părinții săi.
Deși soții Blaylock mai auziseră ocazional de el sau îl văzuseră în timpul vizitelor sale sporadice în cartier, aveau alți copii în grijă și curând pierduseră contactul cu băiatul.
Când Blaylock plecă după cafea, Bosch se pregăti sufletește pentru a suporta tăcerea ostilă a lui Audrey.
Ea însă deschise imediat vorba.
- Doisprezece dintre copiii noștri au terminat facultatea. Doi au cariere militare. Unul i-a urmat lui Don în cea de pompier. Lucrează în Valley. Niciodată nu am considerat că aveam succes sută la sută cu copiii, continuă ea. Făceam tot ce puteam cu fiecare. Câteodată, împrejurările, tribunalele sau autoritățile tutelare ne împiedicau să ajutăm un copil. John a fost unul dintre aceste cazuri. El a făcut o greșeală, și într-un fel noi ne-am considerat vinovați. A fost luat de la noi... înainte să-l putem ajuta.
Bosch se mulțumi să încuviințeze din cap.
- Păreați să știți deja de el. Ași stat de vorbă cu el?
- Da. În treacăt.
- Acum e închis?
- Nu, nu e.
- Cum a fost viața lui de când... l-am cunoscut noi?
Bosch întinse mâinile a neputință.
- Nu s-a descurcat prea bine. Droguri, o grămadă de arestări, închisoare.
Ea clătină din cap cu un aer întristat.
- Credeți că el l-a omorât pe băiatul acela în cartierul nostru? În timp ce locuia la noi?
Bosch citi pe fața ei că, dacă ar fi răspuns sincer, ar fi însemnat să anuleze toate faptele lor bune.
- Nu știu exact. Dar știm că a fost prieten cu victima.
Ea închise ochii, ca și cum i-ar fi odihnit. Nu mai spuse nimic până când nu se întoarse soțul său în cameră.
Acesta trecu pe lângă Bosch și mai puse un buștean pe foc.
- Cafeaua e gata într-un minut.
- Vă mulțumesc, spuse Bosch.
După ce Blaylock se așeză din nou pe canapea, Bosch se ridică.
- Am câteva lucruri la care aș vrea să vă uitați, dacă nu vă deranjează. Sunt în mașină.
Se scuză și se duse la mașină.
Luă servieta de pe scaunul din față și apoi deschise portbagajul pentru a lua cutia în care se afla skateboard-ul.
Se gândi că poate merita să-l arate soților Blaylock.
Telefonul sună chiar în timp ce închidea portbagajul și de data asta răspunse. Era Edgar.
- Harry, unde ești?
- În munți, în Lone Pine.
- Lone Pine? Ce dracu` faci acolo?
- Nu am timp să vorbesc. Unde ești?
- La masă. Cum ne-am înțeles. Am crezut că...
- Te sun într-o oră. Răspândește încă un set de fotografii pentru găsirea lui Stokes.
- Ce?
Bosch se uită spre casă pentru a verifica dacă nu cumva soții Blaylock ascultau sau priveau.
- Am zis să mai împrăștii fotografii cu Stokes. Trebuie să punem mâna pe el.
- De ce?
- Pentru că el a făcut-o. El l-a ucis pe Arthur.
- Ce dracu`, Harry?
- Te sun într-o oră. Vezi ce faci cu fotografiile.
Închise, și de data asta opri telefonul.
În casă, Bosch puse cutia de dosare pe podea și apoi deschise servieta pe care o ținea în poală.
Găsi plicul în care erau fotografiile de familie împrumutate de la Sheila Delacroix. Îl deschise și le scoase. Împărți teancul în două și dădu câte o jumătate fiecăruia dintre soții Blaylock.
- Uitați-vă la băiatul din aceste fotografii și spuneți-mi dacă îl recunoașteți, dacă a venit vreodată la dumneavoastră acasă. Cu Johnny sau cu oricine altcineva.
Îi urmări pe cei doi în timp ce se uitau la fotografii. Când terminară, clătinară amândoi din cap și-i dădură pozele înapoi.
- Nu-l recunosc, spuse Don Blaylock.
- Bine, spuse Bosch punând fotografiile înapoi în plic.
Închise servieta și o puse pe podea. Apoi deschise cutia de dosare și ridică skateboard-ul.
- Ați văzut vreunul...
- Ăsta a fost a lui John, spuse Audrey.
- Sunteți sigură?
- Da, îl recunosc. Când a fost... luat de la noi, l-a uitat. Am sunat la el acasă să-l anunțăm că e la noi, dar el nu a venit niciodată să-l ia.
- De unde știți că a fost al lui?
- Îmi amintesc că nu mi-au plăcut craniul și oasele.
Bosch puse skateboard-ul la loc în cutie.
- Ce s-a întâmplat cu skateboard-ul, de vreme ce nu a venit să-l ia?
- L-am vândut, spuse Audrey. Când Don s-a retras după 30 de ani de carieră și ne-am hotărât să ne mutăm aici, am vândut toate lucrurile vechi. Am organizat o vânzare de garaj de proporții.
- Mai degrabă o vânzare de casă, adăugă soțul ei. Am scăpat de toate lucrurile.
- Nu chiar de toate. Nu ai vrut să vinzi clopotul ăla de incendiu pe care-l avem în curtea din spate. Oricum, atunci am vândut skateboard-ul.
- Vă amintiți cui i l-ați vândut?
- Da, vecinului. Domnul Trent.
- Când a fost asta?
- În vara lui `92. Imediat după ce am vândut casa.
- Cum se face că vă amintiți atât de bine că i-ați vândut skateboard-ul domnului Trent? A trecut multă vreme din `92.
- Îmi amintesc fiindcă el a cumpărat jumătate din ce aveam de vânzare. A adunat toate vechiturile la un loc și ne-a oferit un preț rotund. Avea nevoie de ele la serviciu. Era un designer de platou.
- Decorator, o corectă soțul ei. E o diferență.
- Oricum, a folosit tot ce a cumpărat de la noi pe platourile de filmare. Întotdeauna am sperat să văd într-un film vreun lucru care să fi provenit din casa noastră. Dar n-am văzut niciodată.
Bosch își notă ceva în carnet. Obținuse aproape tot ceea ce îi trebuia de la soții Blaylock. Era timpul să plece înspre sud, să se întoarcă în oraș și să rezolve cazul.
- Cum ați făcut rost de skateboard? întrebă Audrey.
Bosch ridică privirea din carnet.
- Era printre lucrurile lui Trent.
- Mai locuiește pe stradă? întrebă Blaylock. Era un vecin ireproșabil. Niciodată n-am avut probleme cu el.
- A locuit până de curând, spuse Bosch. Între timp a murit.
- Oh, Dumnezeule! exclamă Audrey. Ce păcat! Și n-avea o vârstă prea înaintată.
- Mai am de pus doar două întrebări, zise Bosch. V-a spus vreodată Johnny Stokes, vreunuia dintre dumneavoastră, cum a obținut skateboard-ul?
- A susținut că l-a câștigat la o întrecere cu ceilalți băieți la școală, zise Audrey.
- La Brethren?
- Da, acolo mergea. O frecventa încă de când a venit prima dată la noi, și n-am vrut să schimbăm cu nimic lucrurile.
Bosch încuviință și își privi notițele. Obținuse toate informațiile necesare.
Închise carnetul, îl puse în buzunarul de la haină și se ridică să plece.
51
Bosch trase mașina într-o parcare din fața restaurantului Lone Pine.
Separeurile de la toate ferestrele erau pline și aproape toți oamenii din ele se uitau la mașina poliției din Los Angeles care se afla la 320 de kilometri de casă.
Era lihnit de foame, dar știa că trebuia să vorbească cu Edgar înainte să întârzie și mai tare. Scoase celularul și sună, iar Edgar răspunse după o jumătate de apel.
- Eu sunt. Ai trimis fotografiile?
- Da, sunt pe teren. Dar e cam greu de făcut asta când nu știi ce mama dracului se petrece, partenere.
Rostise ultimul cuvânt ca pe un sinonim pentru ticălos. Era ultimul lor caz împreună, și Bosch se simțea prost că trebuia să-și încheie colaborarea în felul acesta.
Știa că numai el se făcea vinovat. Îl eliminase pe Edgar din joc fără să știe prea bine de ce.
- Jerry, ai dreptate, spuse el. Am greșit. Am vrut doar să mențin lucrurile în mișcare, și asta a însemnat să plec cu mașina noaptea.
- Aș fi mers cu tine.
- Știu, minți Bosch. Doar că nu m-am gândit. Am plecat pur și simplu. Mă întorc acum.
- Păi, începe cu începutul ca să știu și eu ce mama dracului se întâmplă cu cazul nostru. Mă simt ca un dobitoc aici, începând o urmărire fără să știu măcar de ce.
- Ți-am spus. Stokes e omul.
- Mda, mi-ai spus asta și nimic altceva.
Bosch își petrecu următoarele 10 minute urmărindu-i pe alții mâncând în timp ce îl informa pe Edgar cu privire la ultimele noutăți.
- Asta după ce l-am avut în mână, spuse Edgar când Bosch termină.
- Da, mă rog, e prea târziu să ne gândim la asta. Trebuie să-i luăm urma.
- Deci, tu zici că atunci când copilul și-a făcut bagajele și a fugit s-a dus la Stokes. După aia Stokes l-a dus sus, în pădure, și l-a omorât pur și simplu.
- Cam așa ceva.
- De ce?
- Asta trebuie să-l întrebăm. Am o teorie, însă.
- Ce? Skateboard-ul?
- Da, voia skateboard-ul.
- Ar fi omorât un copil pentru un skateboard?
- Am văzut amândoi treburi din astea făcute pentru lucruri mai neînsemnate, și nu știm dacă a vrut sau nu să-l îngroape. Era o groapă puțin adâncă, săpată de mână. Nimic premeditat în asta. Poate doar l-a împins și l-a trântit. Sau l-a lovit cu o piatră. Poate că izbucnise un conflict între ei, despre care noi nici nu știm măcar.
Edgar tăcu un timp, și Bosch speră că poate terminaseră, nu de alta, dar foamea îi dădea târcoale tot mai tare.
- Ce ziceau părinții adoptivi despre teorie?
Bosch oftă.
- Nu le-am spus nimic, dar nu s-au arătat surprinși când am început să le pun întrebări despre Stokes.
- Știi ceva, Harry, ne-am învârtit în loc, asta am făcut.
- Ce vrei să spui?
- Cu tot cazul ăsta. La ce se reduce de fapt? Un puști de 13 ani îl omoară pe unul de 12 pentru o nenorocită de jucărie. Stokes era minor când s-a petrecut asta. N-o să-l acuze nimeni acum.
Bosch se gândi câteva secunde la spusele lui.
- S-ar putea. Depinde de ceea ce scoatem de la el după ce-l arestăm.
- Chiar tu ai spus că nu e niciun semn de premeditare. Nu o să-i înainteze dosar, partenere. Îți spun eu. Ne-am învârtit în jurul cozii. Închidem cazul, dar n-o să fie arestat nimeni pentru asta.
Bosch știa că Edgar avea probabil dreptate.
Legea în sancționa rareori pe adulții acuzați pentru crime comise când erau minori în vârstă de doar 13 ani. Chiar dacă obțineau o mărturisire completă de la Stokes, probabil că avea să scape.
- Trebuia s-o las să-l împuște, șopti el.
- Ce-ai zis, Harry?
- Nimic. O să mănânc ceva la repezeală înainte de a mă întoarce. O să fii acolo?
- Da, sunt aici. Te anunț dacă se întâmplă ceva.
- Bine.
Închise și plecă de lângă mașină, gândindu-se la posibilitatea ca Stokes să scape nepedepsit pentru acea crimă.
Când intră în restaurantul încălzit și fu zibit de mirosul de grăsime, își dădu brusc seama că-i pierise pofta de mâncare.
52
Bosch tocmai cobora serpentinele autostrăzii numite Grapevine, când telefonul începu să sune.
Era Edgar.
- Harry, am tot încercat să te sun. Unde ești?
- Eram în munți. Sunt la mai puțin de o oră de oraș. Ce s-a întâmplat?
- L-au găsit pe Stokes. Se adăpostește la Usher.
Usher era un hotel din 1930, aflat la o distanță de un cvartal de bulevardul Hollywood. Zeci de ani, fusese un hotel pentru săraci unde se închiriau camere cu săptămâna și un loc al prostituției până când, odată cu extinderea bulevardului, a redevenit o proprietate valoroasă.
A fost vândut și închis în vederea unei ample renovări menite să-l transforme într-un elegant hotel de modă veche, dar proiectul fusese întârziat de autoritățile municipale, care nu-și dăduseră aprobarea finală. Din cauza acestei întârzieri, locul a devenit disponibil pentru cei fără adăpost.
Camerele celor 13 niveluri ale hotelului Usher s-au transformat în cămin pentru vagabonzi care se strecurau printre gardurile și barierele de placaj pentru a-și găsi adăpost.
În ultimele două luni, Bosch fusese de două ori în Usher, în căutarea suspecților.
Nu exista apă, dar vagabonzii foloseau oricum toaletele, iar locul mirosea ca un canal de scurgere situat la suprafață. Niciuna dintre camere nu avea ușă sau mobilier. Pe post de paturi, se foloseau mochetele dezafectate din camere. Era un coșmar să desfășori o acțiune de căutare în siguranță. Înaintai pe hol, și fiecare încăpere constituia un posibil adăpost pentru un om înarmat.
Bosch aprinse luminile mașinii și călcă tare accelerația.
- De unde știm că e acolo? întrebă el.
- Săptămâna trecută, niște tipi de la Narcotice căutau ceva acolo și l-au descoperit într-o încăpere de la etajul 13. Trebuie să fii foarte speriat, ca să urci până la ultimul nivel al unui loc în care lifturile nu funcționează.
- Bun, care e planul?
- Mergem după el mai mulți. Patru echipe de patrulare, eu și cei de la Narcotice. Începem de jos și mergem până sus.
- Când porniți?
- Intrăm acum la apel și pornim de îndată ce va fi posibil. Nu te putem aștepta, Harry. Trebuie să punem mâna pe tipul ăsta înainte să-și ia tălpășița.
Pentru moment, Bosch se întrebă dacă graba lui Edgar era justificată sau izvora doar din dorința de a se răzbuna pe el pentru că nu îl antrenase în toate fazele cazului.
- Știu, spuse el într-un târziu. O să ai o stație cu tine?
- Da, suntem pe canalul 2.
- Bine, ne vedem acolo. Să-ți pui vesta antiglonț.
Ultimele cuvinte nu le spuse din cauză că își făcea griji că Stokes putea fi înarmat, ci fiindcă știa cât de riscantă era acțiunea unei echipe de polițiști înarmați până în dinți, în spațiul închis al holului unui hotel întunecos.
Bosch închise telefonul și apăsă și mai tare accelerația.
Curând, traversase limita nordică a metropolei și se afla în valea San Fernando. Traficul duminical nu era aglomerat.
La o jumătate de oră după încheierea convorbirii cu Edgar se strecura prin trecătoarea Cahuenga în Hollywood. Ieșind pe Highland, văzu hotelul Usher ridicându-se la câteva cvartale către sud, cu toate ferestrele întunecate de plasele întinse în vederea renovării.
Bosch nu avea o stație la el, și uitase să-l întrebe pe Edgar unde se va afla comandamentul de poliție. Nu voia să se ducă pur și simplu la hotel cu mașina lui alb-negru și să pericliteze întreaga operațiune.
Scoase telefonul și sună la biroul de gardă. Răspunse Mankiewicz.
- Mank, tu nu-ți iei niciodată o zi liberă?
- Nu în ianuarie. Îmi păstrez recuperările pentru sărbătorile de Crăciun și Hannukah. Care-i treaba?
- Îmi poți spune unde se află postul de comandă al acțiunii de la Usher?
- Da, e în parcarea de la Biserica Presbitariană din Hollywood.
- Am înțeles. Mulțumesc.
Două minute mai târziu, Bosch opri mașina în parcarea bisericii.
Mai erau 5 mașini de patrulare, împreună cu una alb-negru și o alta de la Narcotice. Toate fuseseră parcate aproape de biserică, astfel încât să fie ascunse vederii de la ferestrele hotelului, care se profila pe cer de cealaltă parte a locașului.
Într-una din mașinile de patrulare se aflau doi ofițeri. Bosch parcă și se duse la fereastra dinspre partea șoferului. Motorul era în funcțiune, și Bosch știa că acea mașină avea să servească pentru ridicarea suspectului.
Când ceilalți l-ar fi prins pe Stokes înăuntru la Usher, urmau să transmită un apel prin radio înainte ca șoferul mașinii să se ducă până acolo și să ia prizonierul.
- Unde sunt?
- La etajul 12, spuse șoferul. Până acum, nimic.
- Dă-mi mie stația ta.
Polițistul îi dădu lui Bosch stația prin fereastra deschisă. Bosch îl sună pe Edgar pe canalul 2.
- Harry, ai ajuns?
- Da. Vin sus.
- Aproape că am terminat.
- Eu tot urc.
Îi dădu polițistului stația înapoi și porni pe jos spre ieșirea din parcare.
Când ajunse la gardul pentru construcții care înconjura hotelul Usher, se duse la capătul din nord, acolo unde știa că avea să găsească gaura din gard prin care intrau și vagabonzii.
Aceasta era parțial ascunsă de un panou de construcție care anunța că în curând aveau să fie date în folosință apartamente de lux în stil retro. Împinse gardul care se mișca și se strecură înăuntru.
La fiecare capăt al clădirii se afla câte un șir de scări. Bosch presupunea că la intrarea amândurora avea să fie postată o echipă compusă din 2 ofițeri, în cazul în care Stokes ar fi reușit să se strecoare printre cei care îl căutau și ar fi încercat să scape.
Bosch își scoase insigna, pe care o ținu ridicată la vedere în timp ce deschidea ușa casei scărilor din partea de est a clădirii.
În casa scărilor fu întâmpinat de 2 ofițeri cu armele scoase din tocuri. Bosch făcu un semn din cap, apoi începu să urce scările.
Încercă să meargă într-un ritm constant.
Mirosul toaletelor înfundate era înfiorător, și nu se putu abține să nu se gândească la ce îi spusese Edgar cu privire la faptul că fiecare miros avea o particularitate distinctă. Câteodată, cunoașterea era un lucru îngrozitor.
Ușile holurilor fusese scoase, și o dată cu ele și însemnele cu numerele etajelor.
Deși cineva luase inițiativa de a vopsi numerele etajelor inferioare, pe măsură ce Bosch urca numerele dispărură și în cele din urmă pierdu șirul și nu mai știa la ce etaj se afla.
La etajul al nouălea sau al zecelea, se opri pentru a-și recăpăta suflul. Se așeză pe o treaptă rezonabil de curată și așteptă să-și revină.
La înălțimea aceea, aerul era mai curat. Din cauza treptelor care trebuiau urcate, la etajele superioare se adăposteau mai puțini vagabonzi.
Bosch ascultă, dar nu se auzea niciun zgomot. Știa că echipele de căutare trebuiau să fie ajuns la ultimul nivel. Se întreba dacă nu cumva informația despre Stokes fusese greșită sau suspectul reușise să scape.
În sfârșit, se ridică și începu din nou să urce.
Un minut mai târziu își dădu seama că numărase greșit - dar în favoarea lui. Urcă pe ultima platformă și apoi trecu prin ușa către apartamentul prezidențial - al treisprezecelea nivel.
Expiră puternic și aproape zâmbi la gândul că nu mai trebuia să urce, când auzi strigăte venind dinspre hol.
- Acolo! Chiar acolo!
- Stokes, nu! Poliția! Lasă....
Pe hol răsunară două împușcături puternice, estompând vocile.
Bosch își scoase arma și trecu repede prin ușă. În timp ce privea cu grijă prin deschizătură, mai auzi două împușcături.
Ecoul îl împiedica să-și dea seama de unde se trăsese. Se aplecă din nou prin deschizătura ușii și privi coridorul întunecat, cu străluciri luminoase venind de la ușile din partea vestică.
Îl văzu pe Edgar, ghemuit într-o poziție de luptă în spatele a doi ofițeri în uniformă.
Toți erau cu spatele la Bosch și țineau armele îndreptate către una din încăperi. Se aflau la 15 metri de el.
- Liber! strigă o voce. Aici e liber!
Bărbații din hol ridicară armele la unison și se îndreptară către spațiul deschis al ușii.
- Poliția din Los Angeles! strigă Bosch, și apoi înaintă pe coridor.
Edgar îi aruncă o privire, în spate, în timp ce-i urma în cameră pe cei 2 ofițeri în uniformă.
Bosch înaintă repede pe coridor și era pe punctul să intre în cameră, când fu nevoit să se retragă pentru a-i face loc să iasă unui ofițer în uniformă, care vorbea în stație.
- Centrala, avem nevoie de o ambulanță pe Highland, la numărul 41, etajul 13. Suspectul e la pământ, rănit prin împușcare.
Intrând în cameră, Bosch privi înapoi. Polițistul care vorbea în stație era Edgewood.
Pentru un moment, privirile lor se încrucișară, și apoi Edgewood dispăru în umbra coridorului. Bosch se întoarse pentru a cerceta încăperea.
Stokes era așezat într-un dulap fără ușă, rezemat de peretele din spate.
Avea mâinile în poală și ținea cu una dintre ele o mică armă de buzunar de calibrul 0,25. Era îmbrăcat în jeanși negri și un tricou fără mâneci, îmbibat în propriul sânge. Acea două răni, în piept și sub ochiul stâng.
Ochii îi erau deschiși, dar în mod evident murise.
Edgar stătea îngenunchiat în fața cadavrului. Nu-l atinse. Nu avea niciun rost să caute pulsul, și toată lumea știa asta.
Bosch își roti privirea prin încăpere.
În spațiul strâmt erau prea mult oameni: 3 ofițeri în uniformă, Edgar și un tip în costum care era probabil de la Narcotice. Doi dintre ofițerii în uniformă se înghesuiau la peretele din celălalt capăt, și studiau două găuri de glonț din tencuială. Unul dintre ei ridică un deget, pregătindu-se să probeze una din găuri.
- Nu atinge aia, răcni Bosch. Nu atinge nimic. Vreau ca toată lumea să iasă din încăpere și să-i aștepte pe cei de la SFOI. Cine a tras cu arma?
- Edge, spuse omul de la Narcotice. Stokes ne aștepta în dulap și am...
- Scuză-mă, cum te cheamă?
- Phillips.
- Bine, Phillips. Nu vreau să-ți aud povestea. Păstreaz-o pentru cei de la SFOI. Du-te și ia-l pe Edgewood, coborâți la parter și așteptați. Când or să vină medicii, spune-le să nu se mai deranjeze. Să-i scutim de urcatul scărilor.
Polițiștii ieșiră din cameră, lăsându-i singuri pe Edgar și pe Bosch. Edgar se ridică și se duse la fereastră. Bosch se apropie de cadavru, și îngenunche în același loc în care stătuse și Edgar.
Examină arma din mâna lui Stokes. Presupuse că, atunci când o să i-o scoată din mână, echipa de la SFOI avea să găsească numărul de serie ars cu acid.
Se gândea la împușcăturile pe care le auzise pe platforma scărilor. Două, și încă două. Era greu să le analizeze din memorie, mai ales dacă ținea seama de locul unde se aflase atunci când se produseseră.
Dar credea că primele două fuseseră mai zgomotoase și mai puternice decât celelalte. Asta însemna că Stokes trăsese cu mica lui jucărie după ce Edgewood își folosise arma de serviciu. De bună seamă că lui Stokes îi scăpaseră două împușcături după ce fusese lovit în față și în piept - răni care se pare că îi provocaseră instantaneu moartea.
- Ce crezi?
Edgar venise în spatele său.
- Nu contează ce cred eu, spuse Bosch. E mort. Acum e cazul celor de la SFOI.
- E un caz închis, partenere. Cred că nu mai trebuie să ne facem griji dacă procuratura va instrumenta sau nu cazul, la urma urmelor.
Bosch încuviință din cap. Știa că urma o anchetă de închidere și hârțogăraie, dar cazul era încheiat.
- Cred că nu, spuse el.
Edgar ăl bătu pe umăr.
- Ultimul nostru caz împreună, Harry. Ne retragem în plină glorie.
- Mda. Spune-mi, te rog, le-ai zis ceva de procuratură și de faptul că era un caz cu minori în timpul informării din camera de apel, de dimineață?
După o pauză lungă, Edgar recunoscu:
- Da, cred că am amintit ceva despre asta.
- Le-ai spus că ne învârtim în gol, așa cum mi-ai zis și mie? Că probabil procuratura nici măcar nu-i va întocmi un dosar lui Stokes?
- Da, poate că am spus ceva de genul ăsta. De ce?
Bosch nu răspunse. Se ridică și se duse la fereastra camerei.
Se întoarse spre Edgar.
- Rămâi tu aici până când ajung cei de la SFOI?
- Da, sigur. Or să fie nervoși că trebuie să urce 13 etaje.
Bosch se îndreptă către ușă.
- Unde te duci, Harry?
Bosch nu răspunse.
Folosi scările din celălalt capăt al clădirii, ca să nu se întâlnească cu ceilalți la coborâre.
53
Membrii în viață a ceea ce fusese cândva o familie stăteau ca vârfurile unui triunghi ascuțit de jur împrejurul gropii.
Erau postați pe o pantă de deal din Forest Lawn, Samuel Delacroix stând de o parte a sicriului, iar soția lui de partea opusă. Sheila Delacroix ocupase locul de vizavi de preot, la celălalt capăt al coșciugului.
Mama și fiica aveau umbrele negre cu care se apărau de burnița ușoară care cădea încă din zori. Tatăl stătea, în ploaie, și niciuna dintre femei nu făcea vreo mișcare pentru a-l acoperi și pe el cu umbrela.
Sunetul ploii și șuieratul autostrăzii din apropiere estompau aproape tot ce spunea preotul plătit cu ora înainte ca Bosch să poată auzi ceva. Nici el nu avea umbrelă, și privea de la distanță, de la adăpostul unui stejar. I se părea întrucâtva potrivit ca băiatul să fie îngropat pe un deal, în ploaie.
Sunase la oficiul de medicină legală pentru a afla ce firmă de pompe funebre se ocupa de înmormântare și fusese îndrumat către Forest Lawn. De asemenea, aflase că mama băiatului revendicase oasele și se ocupase de ceremonia funerară.
Bosch venise la înmormântare pentru băiat și fiindcă voia să o vadă din nou pe mama acestuia.
Sicriul lui Arthur Delacroix arăta de parcă fusese făcut pentru un adult. Pentru un sicriu era frumos, ca o mașină proaspăt lustruită. Ploaia cădea pe suprafața lui și apoi se scurgea în groapa de dedesubt. Dar tot părea prea mare pentru oasele pe care le conținea, și lucrul acesta îl deranja într-un fel pe Bosch.
Era ca și cum ar fi văzut un copil cu haine nepotrivite, evident prea lungi. Tot timpul, păreau a spune ceva despre copil: că tânjea după ceva, că fusese lăsat pe locul doi.
Când ploaia începu să răpăie mai tare, preotul deschise și el umbrela și ținu cartea de rugăciuni cu o singură mână. Câteva dintre versete ajunseră cumva până la Bosch.
Vorbeau despre împărăția mai mare care-l primise cu brațele deschise pe Arthur, și Bosch se gândi la Golliher și la credința lui nestrămutată în acea împărăție, în ciuda atrocităților pe care le studia și arhiva în fiecare zi.
Bosch observă că cei 3 membri ai familiei nu se priveau unii pe ceilalți.
După ce sicriul fu coborât în groapă și preotul făcu ultimul semn al crucii, Sheila se întoarse și porni în josul pantei, către parcare. Nu le aruncase nici măcar o privire părinților săi.
Samuel o urmă imediat, iar când Sheila întoarse capul și îl văzu venind mări pasul. În cele din urmă, lăsă umbrela să-i cadă și începu să alerge spre mașină, plecând înainte ca tatăl ei să o poată ajunge din urmă.
Samuel privi mașina fiicei lui străbătând vastul cimitir și dispărând prin poartă. Apoi se întoarse și ridică umbrela care fusese aruncată. O duse în mașina lui și apoi plecă și el.
Bosch privi înapoi către locul unde avusese loc înmormântarea. Preotul dispăruse. Se uită în jurul lui și văzu vârful unei umbrele negre dispărând dincolo de creasta dealului. Bosch nu-și dădea seama încotro se îndrepta, doar dacă nu avea de oficiat o altă înmormântare de cealaltă parte a dealului.
Christine Waters rămase singură lângă groapă.
În timp ce se apropia, ea îl privi calm.
- Domnule detectiv Bosch, sunt surprinsă să vă întâlnesc aici.
- De ce?
- Detectivii nu ar trebui să fie reci, să nu se implice emoțional? Prezența la o înmormântare trădează implicare emoțională, nu credeți? Mai ales la înmormântările din zilele ploioase.
Bosch i se alătură pe drum, și ea îl acoperi cu umbrela.
- De ce ați revendicat rămășițele? spuse el. De ce ați făcut asta?
Schiță un gest, către groapa de pe deal.
- Pentru că am crezut că nu o va face nimeni altcineva.
Ajunseră la drum. Mașina lui Bosch era parcată în fața mașinii ei.
- La revedere, domnule detectiv, spuse ea, apropiindu-se de fereastra șoferului de la mașina ei.
- Am ceva pentru dumneavoastră.
Ea deschise ușa mașinii și privi înapoi către el.
- Ce?
Bosch deschise ușa și declanșă încuietoarea portbagajului, după care merse înapoi, printre mașini. Ea închise umbrela, o aruncă în mașină și se apropie.
- Cineva mi-a spus cândva că viața înseamnă căutarea unui singur lucru. Iertarea păcatelor.
- Pentru ce?
- Pentru tot. Cu toții căutăm iertarea.
Deschise portbagajul și scoase o cutie de carton, pe care i-o dădu.
- Aveți grijă de copiii aceștia.
Ea dădu la o parte capacul cutiei și privi înăuntru, unde se aflau teancuri de plicuri legate cu benzi de cauciuc, împreună cu fotografii în dezordine. Deasupra, era fotografia băiatului din Kosovo a cărui privire plutea în depărtări la 1000 de kilometri distanță. Băgă mâna în cutie.
- De unde sunt? întrebă ea, scoțând unul din plicurile de la asociațiile umanitare.
- Nu contează, spuse el. Cineva trebuie să aibă grijă de ei.
Ea dădu aprobator din cap și puse cu grijă capacul la loc. Luă cutia din mâinile lui Bosch și o duse la mașina ei. O puse pe bancheta din spate și apoi se apropie de ușa deschisă din față. Îl privi pe Bosch înainte de a urca. Era pe punctul să spună ceva, dar în final se răzgândi. Se urcă în mașină și plecă.
Bosch închise portbagajul mașinii și o privi depărtându-se.
54
Încă o dată, ordinul șefului poliției era încălcat.
Bosch aprinse luminile din birou și se duse la locul lui de la masa detectivilor. Puse jos două cutii goale de carton.
Era duminică seara, târziu, aproape de miezul nopții.
Hotărâse să vină și să-și elibereze biroul când nu avea să fie nimeni prin preajmă care să-l privească. Mai avea de stat o zi în Divizia Hollywood, dar nu voia să și-o petreacă împachetând cutii și schimbând salutări nesincere cu colegii. Plănuia ca la începutul zilei să aibă un birou curat, și să-și încheie ziua cu un prânz lung de 3 ore la Frank și Musso.
Avea să-și ia rămas-bun de la cei câțiva colegi mai apropiați și apoi avea să se strecoare pe ușa din spate înainte ca cineva să-și dea seama că dispăruse.
Începu cu dulapul de registre, scoțând din cutiile deschise, dosarele crimelor care continuau să-l țină treaz în unele nopți. Încă nu renunța la ele.
Își propuse să lucreze la cazuri în perioadele mai libere de la DFO. Sau să muncească acasă, singur.
Se întoarse cu o cutie plină la birou și începu să golească sertarele cu dosare. Când scoase vasul de marmură plin de cartușe, se opri. Încă nu pusese în el cartușul adus de la înmormântarea Juliei Brasher. Îl ținea pe un raft de la el de acasă. Lângă fotografia rechinului pe care avea să o păstreze acolo, pentru a-i aminti de pericolul reprezentat de părăsirea cuștii de siguranță. Tatăl ei îi permisese să o ia.
Puse cu grijă borcanul în colțul celei de-a doua cutii, apoi deschise sertarul din mijloc și începu să strângă pixurile, suporturile și alte rechizite.
Prin sertar erau răspândite mesaje telefonice și cărți de vizită vechi, de la oameni pe care îi cunoscuse în timpul diverselor anchete.
Bosch verifică fiecare hârtiuță în parte, înainte de a se hotărî dacă să o păstreze sau să o arunce în coșul de gunoi. După ce strânse un teanc pe care intenționa să-l păstreze, îl înfășură într-o fășie de cauciuc și îl puse în cutie.
Când sertarul era aproape gol, scoase o bucată de hârtie și o desfăcu. Pe ea era un mesaj.
Unde ești, durule?
Bosch se uită mult timp la ea.
Curând, începu să se gândească la toate întâmplările care se petrecuseră de când oprise mașina pe Wonderland Avenue, cu 13 zile înainte. Se gândea la ceea ce făcea și încotro se îndrepta; la Trent și Stokes, și mai ales la Julia Brasher și Samuel Delacroix. Se gândea la ce spusese Golliher în timp ce studia oasele. Și asta îl ajută să descopere răspunsul la întrebarea de pe bucata de hârtie.
- Nicăieri, spuse el cu voce tare.
Împături hârtia și o puse în cutie. Își privi mâinile, cicatricele de pe pumni.
Își trecu degetele uneia dintre mâini peste încheieturile celeilalte, gândindu-se la toate cicatricile interioare lăsate de lovirea tuturor zidurilor invizibile de cărămidă.
Știuse întotdeauna că va fi pierdut fără meserie, insignă și misiune. În acel moment își dădu seama că putea fi la fel de pierdut chiar dacă avea toate aceste lucruri. De fapt, putea să se simtă pierdut din cazua acestora.
Exact lucrul despre care credea că îi este cel mai necesar îi accentua senzația de inutilitate.
Luă o hotărâre.
Extrase din buzunarul de la spate portmoneul cu insigna. Scoase cartea de identitate din învelitoarea de plastic și apoi desfăcu insigna.
Își trecu buricul degetului peste literele în relief ce alcătuiau cuvântul „detectiv”. Îi dădeau aceeași senzație ca și cicatricele de pe pumni.
Puse insigna și cartea de identitate în sertarul de la birou. Apoi își scoase arma din toc, o privi îndelung și o puse și pe aceasta în birou. Închise sertarul și îl încuie cu o cheie.
Se ridică și traversă camera detectivilor, îndreptându-se către biroul lui Billets. Ușa era descuiată.
Puse cheia de la sertarul biroului și cheia de la mașină pe mapa ei.
Când nu avea să apară, a doua zi, era sigur că ea o să-i verifice biroul. Atunci, avea să înțeleagă că nu se mai întorcea. Nici la Divizia Hollywood și nici la DFO. Își preda insigna, cu Cod 7.
Terminase.
Întorcându-se spre locul său din camera detectivilor, Bosch privi în sus și se simți străbătut de un fior, conștient de caracterul implacabil al gestului său, dar nu ezită.
Ajuns la birou, puse una dintre cutii deasupra celeilalte și le duse prin holul din față. Lăsă lumina aprinsă în urma sa.
După ce trecu de recepție, deschise ușa grea din fața secției cu spatele. Îl strigă pe ofițerul așezat la birou.
- Hei, fă-mi un serviciu. Cheamă-mi un taxi.
- S-a făcut. Dar, cu vremea asta, s-ar putea să dureze un pic. Poate vrei să aștepți în...
Ușa se închise, întrerupând tirada polițistului.
Bosch ieși pe trotuar.
Era o noapte răcoroasă, umedă. Dincolo de plafonul de nori, luna nici măcar nu se zărea.
Cu cutiile în dreptul pieptului, așteptă în ploaie.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu