Ancheta, Michael Connelly

..................................................

                     4-7

        Arătă cu mâna către radiografiile care încă erau luminate de proiector.

   - Ți-l prezint pe Arthur Delacroix.

   Bosch încuviință din cap.

   - Bine.

   Golliher se apropie de proiector și începu să adune radiografiile.

   - Cât de sigur ești?

   - După cum îți spuneam, nu există nicio îndoială. O să mă uit la craniu mâine, dar îți pot spune de pe acum că el e. Se potrivește.

   - Așadar, dacă prindem pe cineva și ajungem la tribunal, nu o să avem nicio surpriză, nu?

   Golliher îl privi pe Bosch.

   - Nicio surpriză. Ceea ce am descoperit nu poate fi pus la îndoială. Așa cum știi, îndoiala derivă din interpretarea rănilor. Când mă uit la băiatul acesta văd ceva teribil, teribil de greșit. Și voi depune mărturie în acest sens. Dar, pe de altă parte, ai aceste înregistrări oficiale.

   Făcu un gest către dosarul cu actele de la spital de parcă ar fi vrut să-i anuleze valabilitatea.

   - Ei pun rănile exclusiv pe seama skateboard-ului.

   Bosch încuviință din cap. Golliher introduse radiografiile în dosar și îl închise. Bosch îl puse înapoi în servietă.

   - Ei bine, doctore, îți mulțumesc că ți-ai făcut timp pentru mine. Cred...

   - Detectiv Bosch?

   - Da?

   - Ieri păreai foarte încurcat când m-ai auzit vorbind de necesitatea credinței în ceea ce facem noi. În linii mari, ai schimbat subiectul.

   - Nu mă pasionează acest subiect.

   - Aș crede că în domeniul dumitale de activitate o spiritualitate sănătoasă este esențială.

   - Nu știu. Partenerul meu obișnuiește să dea vina pe extratereștri pentru toate lucrurile rele. Cred că și asta e o atitudine sănătoasă.

   - Eviți întrebarea.

   Bosch se simțea tot mai iritat.

   - Care e întrebarea, doctore? De ce îți pasă așa de tare de mine și de credințele mele?

   - Fiindcă e important pentru mine. Eu studiez oasele. Cadrul vieții. Și am ajuns să cred că există ceva mai mult decât sânge și țesut și os. E altceva, care ne ține laolaltă. Sălășuiește ceva înlăuntrul ființei mele, ceva ce nu se poate vedea pe radiografia mea, dar care mă face să exist în continuare. Și, de aceea, când întâlnesc pe cineva care are un vid acolo unde eu am credința, îmi fac probleme pentru el.

   Bosch îl privi îndelung.

   - Te înșeli în privința mea. Am o misiune pe care o slujesc cu credință. Numește-o religie neagră, sau cum vrei. E credința că lucrurile astea nu or să dispară pur și simplu. Că oasele acestea au ieșit din pământ cu un motiv anume. Că au fost scoase la iveală ca să le găsesc eu și să fac ceva în privința asta. Și lucrul acesta e rațiunea mea de a fi. Și nici asta nu se vede la radiografie. E clar?

   Îl fixă pe Golliher, așteptând un răspuns. Dar antropologul nu zise nimic.

   - Acum trebuie să plec, doctore, spuse Bosch într-un târziu. Mulțumesc pentru ajutor.

   Îl lăsă acolo, înconjurat de oasele întunecate pe care fusese construit orașul.

                                     26

            Când Bosch se întoarse în camera detectivilor, Edgar nu se afla la locul lui de la masa de lucru.

   - Harry?

   Bosch ridică privirea și o văzu pe Billets stând în picioare în ușa biroului ei. Prin fereastra de sticlă, Bosch îl zări pe Edgar, așezat la biroul ei.

   Bosch puse servieta pe masă și se îndreptă într-acolo.

   - Ce s-a întâmplat? spuse el intrând în birou.

   - Asta e întrebarea mea, spuse Billets închizând ușa. Avem o identificare?

   Ocoli biroul și se așeză, în timp ce Bosch lua loc pe scaunul de lângă Edgar.

   - Da, avem o identificare. Arthur Delacroix, dispărut pe 4 mai, 1980.

   - Legistul e sigur de asta?

   - Antropologul, care se ocupă cu studiul oaselor, zice că nu încape nicio îndoială.

   - Cât de aproape suntem cu data morții?

   - Destul de aproape. Înainte să știm ceva, antropologul a zis că impactul fatal asupra craniului s-a produs cu circa 3 luni după ce copilul și-l fracturase și suferise o intervenție neurochirurgicală. Azi am primit înregistrările acelei operații. 11 februarie, 1980, la Queen of Angels. Adaugă 3 luni și ne încadrăm în termen - Arthur Delacroix a dispărut pe 4 mai, potrivit declarației surorii lui. Problema e că Arthur Delacroix era mort de 4 ani când Nicholas Trent s-a mutat în zonă. Cred că asta înlătură orice suspiciune în ceea ce-l privește.

   Billets încuviință din cap cu îndărătnicie.

   - Toată ziua m-au bătut la cap cei de la biroul lui Irving și ăia de la Relații cu Presa în legătură cu asta, spuse ea. N-o să le placă ce-o să afle când o să-i sun.
   - Îmi pare rău, zise Bosch. Asta e turnura pe care a luat-o cazul.
   - Bun, deci Trent nu era în zonă în `80. Avem vreo informație în legătură cu locul unde se afla?
   Bosch expiră zgomotos și clătină din cap.
   - Nu vă dați bătuți, așa-i? Trebuie să ne concentrăm asupra copilului.
   - Nu mă dau bătută fiindcă ei nu vor să o facă. Irving m-a sunat personal în dimineața asta. S-a exprimat cât se poate de clar. Dacă iese la iveală că un om nevinovat s-a sinucis fiindcă un polițist a divulgat presei informații care l-au ridiculizat în public, atunci departamentul a mai primit o palmă. N-am îndurat destule umilințe în ultimii 10 ani?
   Bosch zâmbi forțat.
   - Vorbești exact ca el, doamnă locotenent. Asta e foarte bine.
   Nu era cel mai potrivit lucru pe care-l putea spunea. În ochi i se citea suferința.
   - Da, poate că vorbesc ca el pentru că îi împărtășesc punctul de vedere. În departamentul acesta scandalurile s-au ținut lanț. Ca majoritatea polițiștilor cu bun-simț de pe aici, eu una m-am săturat de asta.
   - Bun. Și eu. Dar a potrivi lucrurile astfel încât să se adapteze nevoilor noastre nu e o soluție. Acesta e un caz de crimă.
   - Știu asta, Harry. Eu nu zic să potrivim nimic, ci doar că trebuie să fim siguri.
   - Suntem siguri. Eu unul n-am nicio îndoială.
   Tăcură multă vreme, evitând să se privească unul pe celălalt.
   - Și Kiz? întrebă Edgar într-un târziu.
   Bosch rânji.
   - Irving n-o să se atingă de Kiz, spuse el. Știa că în caz contrar, lucrurile se vor înrăutăți și mai tare. Pe lângă asta, probabil e cel mai bun polițist pe care-l au acolo, la etajul 3.
   - Ești întotdeauna atât de sigur pe tine, Harry, spuse Billets. Trebuie să fie o senzație plăcută.
   - Ei bine, de asta sunt sigur.
   Se ridică.
   - Și aș vrea să-mi văd de treabă. Am o anchetă în desfășurare.
   - Știu. Jerry m-a ținut la curent. Dar stai jos și acordă-mi un minut, bine?
   Bosch se așeză.
   - Eu nu pot să vorbesc cu Irving în felul în care îți permit ție să mi te adresezi, spuse Billets. Uite ce o să fac. O să-l informez în legătură cu identitatea și cu tot restul. Am să spun că tu te ocupi în continuare de caz. Și apoi am să-i sugerez să le ceară celor de al AI să cerceteze trecutul lui Trent. Cu alte cuvinte, dacă are dubii în privința circumstanțelor identificării, atunci poate să-i pună pe cei de la AI sau alte persoane autorizate să verifice trecutul lui Trent și să afle unde se afla acesta în 1980.
   Bosch o privea pur și simplu, fără  să-și exprime acordul sau dezacordul cu planul ei.
  - Acum putem pleca?
  - Da, puteți pleca.

         Când ajunseră înapoi la masa detectivilor și se așezară, Edgar îl întrebă pe Bosch de ce nu avansase supoziția că poate Trent se mutase în zonă fiindcă știa că oasele se aflau pe deal.
   - Pentru că teoria ta cu „Dementul” e prea trasă de păr pentru a trece de masa asta. Dacă ajunge la Irving, în faza următoare va face obiectul unui comunicat de presă și va deveni versiunea oficială. Deci, ai aflat ceva?
   - Da. În primul rând, adresa lui Samuel Delacroix la parcul de rulote Manchester se confirmă. Așadar, dacă vrem să vorbim cu el îl găsim acolo. În ultimii 2 ani a condus de două ori sub influența alcoolului. În clipa de față, are permis temporar. De asemenea, i-am verificat numărul de asigurare socială și am găsit ceva - lucrează pentru municipalitate.
   Pe fața lui Bosch se citi surpriza.
   - Ce face?
   - Lucrează cu jumătate de normă ca șofer pe terenul de golf al municipalității, chiar lângă parcul de rulote. Am dat un telefon discret. Delacroix conduce cartul care colectează mingile de golf. E tipul pe care încearcă toți să-l lovească cu mingea când iese din teren. Cred că se duce de vreo două ori pe zi până acolo și face munca asta.
   - Bine.
   - Apoi, Chirstine Dorsett Delacroix, numele mamei de pe certificatul de naștere al Sheilei Delacroix. I-am verificat numărul de asigurare social și am descoperit că acum e înregistrată sub numele de Christine Dorsett Waters. Locuiește în Palm Springs. Trebuie să se fi dus acolo ca să-și creeze o nouă identitate. Un nume nou, o viață nouă, mă rog.
   Bosch încuviință din cap.
   - Ce-ai aflat în legătură cu divorțul?
   - I-a intentat divorț lui Samuel Delacroix în `73. Băiatul trebuie să fi avut cam 5 ani la momentul respectiv. A făcut referiri la abuzul psihic și fizic comis asupra copilului. Nu au fost specificate detaliile abuzului. Deoarece nu s-a ajuns la proces, detaliile n-au ieșit la iveală.
   - El nu a făcut contestație?
   - Se pare că s-a ajuns la o înțelegere. El a primit custodia ambilor copii și nu a făcut contestație. Frumos și curat. Dosarul are vreo 12 pagini. Am văzut altele de 30 de cm. De exemplu, al meu.
   - Dacă Arthur avea 5 ani... unele răni datează dinainte, după spusele antropologului.
   Edgar clătină din cap.
   - Mariajul se încheiase cu 3 ani înainte și de atunci trăiau separați. Deci se pare că ea a plecat când băiatul avea circa 2 ani - așa cum a zis Sheila. Harry, tu de obicei nu spui victimelor pe nume.
   - Da, și?
   - Am făcut o remarcă.
   - Altceva, în dosar?
   - Cam asta e. Am copii, dacă le vrei.
   - Bun, și camaradul de skateboarding?
   - L-am găsit și pe el. E încă în viață și n-a părăsit localitatea. Dar e o problemă. Am căutat prin bazele de date obișnuite și am găsit 3 John Stokes în Los Angeles a căror vârstă se potrivește. Doi sunt în Valley, amândoi fără cazier. Al treilea e un infractor. A suferit mai multe arestări pentru găinării, furturi auto și spargeri încă de când era minor. Acum 5 ani a fost închis la Corcoran. A executat 2 ani și jumătate și e eliberat pe cauțiune.
   - Ai vorbit cu agentul lui? Are probleme?
   - Da, am vorbit cu agentul lui. Stokes a terminat perioada de probațiune acum două luni. Agentul nu știe unde se află în clipa de față.
   - La dracu`.
   - Da, dar l-am convins să arunce o privire peste biografia clientului. Se pare că Stokes a crescut mai mult în Mid-Wilshire. Prin case de copii și pe lângă ele. În necazuri, și la adăpost de ele. Cred că el e tipul pe care-l căutăm.
   - Agentul crede că se află în Los Angeles?
   - El așa zice, numai că trebuie să-l găsim. Le-am cerut deja celor de la patrulare să treacă pe la ultima lui adresă cunoscută - s-a mutat de acolo imediat ce și-a terminat perioada de probațiune.
   - Deci e în aer. Minunat.
   Edgar încuviință din cap.
   - Trebuie să-l băgăm la cutie, zise Bosch. Începem cu...
   - Am făcut-o, zise Edgar. Am bătut la mașină un anunț pentru patrule și i l-am dat lui Mankiewicz ceva mai devreme. A promis să-l citească fiecărui schimb. Am făcut și câte poze pentru vizor.
   - Bun.
   Bosch era impresionat. Realizarea unor fotografii care să fie prinse de parasolarul fiecărei mașini de patrulare era genul de acțiune suplimentară pe care Edgar, de obicei, n-o presta.
   - O să-l găsim, Harry. Nu știu cu ce o să ne ajute asta, dar o să-l găsim.
   - Ar putea fi un martor-cheie. Dacă Arthur - adică, victima - i-a spus vreodată că taică-său îl bătea, atunci avem un indiciu.
   Bosch se uită la ceas. Era aproape două. Voia să imprime un ritm susținut anchetei, să n-o întârzie.
   Pentru el, cel mai dificil lucru îl reprezenta așteptarea, indiferent dacă era vorba de rezultate de laborator sau de mișcările altor polițiști.
   - Ce faci diseară? îl întrebă pe Edgar.
   - Nimic deosebit.
   - Iei copilul la tine diseară?
   - Nu, joia. De ce?
   - Mă gândeam să mergem în Springs.
   - Acum?
   - Da, să vorbim cu fosta soție.
   Îl văzu pe Edgar uitându-se la ceas. Chiar dacă ar fi plecat în acel moment, tot nu s-ar fi întors până noaptea.
   - E în regulă, pot să mă duc singur. Dă-mi adresa.
   - Nu, merg cu tine.
   - Ești sigur? Nu ești obligat. Atâta doar că nu-mi place să stau și să aștept să se întâmple ceva, știi?
   - Da, Harry, știu.
   Edgar se ridică și își luă haina de pe spătarul scaunului.
   - Atunci, mă duc să-i spun lui Glonț, zise Bosch.

                                        27

           Traversaseră mai mult de jumătate din deșert către Palm Springs înainte ca vreunul dintre ei să scoată o vorbă.
   - Harry, spuse Edgar, nu vorbești.
   - Știu, spuse Bosch.
   O particularitate a parteneriatului lor o reprezenta capacitatea fiecăruia de a tăcea mult timp atunci când se aflau împreună. Ori de câte ori Edgar simțea nevoia să rupă tăcerea, Bosch știa că îl preocupă un lucru despre care trebuie să vorbească.
   - Ce e, J. Edgar?
   - Nimic.
  - Cazul?
   - Nu, omule. N-am nimic.
   - Bine.
   Treceau pe lângă un câmp cu mori de vânt.
   - Părinții tăi au locuit împreună? întrebă Bosch.
   - Da, până la capăt, zise Edgar, apoi râse. Cred că uneori își doreau să nu fie așa, dar au rezistat. Așa merg treburile. Cei puternici supraviețuiesc.
   Bosch încuviință din cap. Amândoi erau divorțați, dar arare ori vorbeau despre căsătoriile lor nereușite.
   - Harry, am auzit de tine și de cizmă. Vorbește lumea.
   Bosch încuviință din cap. Despre asta voia să aducă vorba Edgar.
   Nou-veniților în departament li se spunea adesea cizme. Originea termenului nu era foarte bine cunoscută. După unii autori, se referea la taberele de antrenament, după alții reprezenta o referire sarcastică la nou-veniți care erau noile cizme ale imperiului fascist.
   - Eu zic să fii atent cu treaba asta. Ești mai mare în grad ca ea, nu-i așa?
   - Da, știu. Văd eu cum o scot la capăt.
   - Din câte aud și din ce am văzut, merită riscul. Dar tot trebuie să fii atent.
   Bosch nu spuse nimic.
   După câteva minute trecură de un indicator rutier pe care scria că mai erau 9 mile până la Palm Springs. Începea să se lase amurgul. Bosch spera să bată la ușa locuinței lui Christine Waters înainte de căderea întunericului.
   - Harry, iei tu conducerea, când ajungem acolo?
   - Da. Tu poți să faci pe indignatul.
   - Asta o să fie ușor.
   De îndată ce intrară în Palm Springs cumpărară o hartă de la o benzinărie și se orientară prin oraș până când găsiră bulevardul Frank Sinatra, apoi o luară în sus către munți.
   Bosch trase mașina în fața porții casei amplasate în Mountaingate Estates. Pe hartă scria că strada pe care locuia Christine Waters era în interiorul Mountaingate.
   Un polițist în uniformă ieși din ghereta de la poartă, uitându-se la mașina alb-negru în care se aflau cei doi.
   - Sunteți cam departe de casă, băieți, spuse el surâzător.
   Bosch încuviință și încercă să-și compună un zâmbet agreabil, dar efortul lui fu zadarnic.
   - Ceva în genul ăsta, spuse el.
   - Care e problema?
   - Vrem să stăm de vorbă cu Christine Waters, pe Deep Waters Drive 312.
   - Doamna Waters vă așteaptă?
   - Numai dacă e medium sau îi spui tu.
   - Asta e meseria mea. Așteptați un pic.
   Se întoarse în gheretă și Bosch îl văzu ridicând un receptor.
   - Se pare că Christine Delacroix a făcut o afacere pe cinste, zise Edgar.
   Se uita prin parbriz la câteva dintre casele care se vedeau din poziția în care se aflau ei. Toate erau imense, cu gazoane îngrijite și suficient de mari să joci o miuță pe ele.
   Paznicul ieși din gheretă, puse mâinile pe marginea geamului de la mașină și se aplecă să-l privească pe Bosch.
   - Vrea să știe despre ce e vorba.
   - O vom lămuri când ne va invita în casă. Spune-i că avem mandat.
   Paznicul ridică din  umeri și se întoarse înăuntru. Bosch îl privi vorbind la telefon încă câteva secunde. După ce puse receptorul în furcă, poarta începu să se deschidă închet.
   Paznicul, din pragul ușii deschise, le făcu semn să intre. Dar nu scăpă ocazia să le adreseze un ultim cuvânt.
   - Știți, chestia aia cu tipii duri poate că funcționează la voi acolo, în Los Angeles. Aici, în deșert, e doar...
   Bosch nu mai auzi restul. Trecu cu mașina de poartă și închise geamul.

        Găsiră Deep Waters Drive la capătul proprietății.
   Casele de aici păreau a fi cu câteva milioane de dolari mai scumpe decât cele de lângă poartă.
   - Cine ar pune numele Deep Waters Drive unei străzi din deșert? se minună Edgar.
   - Poate un om pe nume Waters.
   Atunci se lumină și Edgar.
   - La naiba. Crezi?
   Adresa pe care o găsise Edgar corespundea unui conac în stil spaniol contemporan care era așezat la capătul unei fundături din marginea Mountaingate Estates. Părea să fie cel mai important lot de pe proprietate.
   Casa era amplasată pe un dâmb care-i oferea o perspectivă asupra tuturor celorlalte case. De jur împrejurul său se afla un teren de golf.
   Proprietatea avea propria alee cu poartă, dar aceasta era deschisă.
   - Începe să devină interesant, zise Edgar în timp ce parcau pe un rond pavat cu pietre.
   - Amintește-ți, spuse Bosch, că oamenii își pot schimba adresele, nu însă și identitatea.
   - Exact. Omucideri 1-0-1.
   Coborâră din mașină și intrară sub porticul care ducea către ușa dublă de la intrare.
   Aceasta fu deschisă înainte să ajungă la ea de o femeie într-o uniformă de menajeră în alb și negru. Cu un puternic accent spaniol, femeia le spuse că doamna Waters îi aștepta în living.
   Livingul dădea senzația unei mici catedrale, având o înălțime de 8 metri până la tavanul cu grinzi. Sus pe peretele dinspre est, se aflau 3 vitralii, un triptic pe care erau înfățișate un răsărit de soare, o grădină și un răsărit de lună. Pe celălalt perete se aflau 6 uși glisante alăturate, cu vedere spre un teren de golf de un verde intens.
   Camera avea două categorii distincte de mobilier, ca și cum ar fi trebuit să găzduiască două adunări de oameni în același timp.
   În mijlocul unei canapele crem din prima categorie stătea o femeie cu păr blond și o față lipsită de expresie. Ochii ei de un albastru șters îi urmăriră pe cei doi bărbați în timp ce intrau și cercetau camera.
   - Doamna Waters? spuse Bosch. Eu sunt detectivul Bosch, iar el este detectivul Edgar. Suntem de la Departamentul de Poliție din Los Angeles.
   El întinse mâna și ea i-o luă fără să o scuture. O ținu doar un moment și apoi trecu la mâna întinsă a lui Edgar.
   Din certificatul de naștere, Bosch știa că are 56 de ani. Dar arăta cu circa 10 ani mai tânără, fața ei netedă și bronzată fiind o mărturie a minunilor pe care le poate face medicina modernă.
   - Vă rog, luați loc, zise ea. Nici nu vă închipuiți cât de tare mă jenează prezența acelei mașini în fașa casei mele. Cred că discreția nu e punctul forte al poliției din Los Angeles.
   Bosch zâmbi.
   - Vedeți, doamnă Waters, și noi ne simțim jenați, dar asta ne cer șefii noștri să conducem. Așa că ne conformăm ordinelor.
   - Despre ce e vorba? Paznicul de la poartă spunea că aveți un mandat. Pot să-l văd?
   Bosch se așeză pe o canapea care se afla exact în fața ei, despărțită de o măsuță de cafea cu incrustații de aur.
   - Oh, trebuie să fi înțeles greșit, spuse el. Am zis că putem face rost de un mandat, dacă refuzați să ne primiți.
   - Sunt sigură că asta trebuie să fi fost, răspunse ea, pe un ton neîncrezător. De ce doriți să vorbiți cu mine?
   - Trebuie să vă punem câteva întrebări despre soțul dumneavoastră.
   - Soțul meu a murit acum 5 ani. Pe lângă asta, arareori se ducea la Los Angeles. Ce ar fi putut să...
   - Primul dumneavoastră soț, doamnă Waters. Samuel Delacroix. Și trebuie să vorbim și despre copiii dumneavoastră.
   Bosch sesiză imediat reticența femeii.
   - Eu... nu i-am văzut și nu am vorbit cu ei de ani de zile. Aproape 30.
   - Adică de când ați plecat să cumpărați medicamente pentru băiat și ați uitat să vă mai întoarceți acasă? întrebă Edgar.
   Femeia îl privi de parcă i-ar fi tras o palmă. Bosch sperase ca Edgar să fie ceva mai manierat în jocul lui de-a indignatul.
   - Cine v-a spus asta?
   - Doamnă Waters, interveni Bosch. Aș dori să pun eu întrebări primul, și apoi o să putem trece la ale dumneavoastră.
   - Nu înțeleg. Cum m-ați găsit? De ce vă aflați aici?

       Sub imperiul emoției, vocea îi creștea de la o întrebare la alta.
   O viață pe care o lăsase deoparte cu 30 de ani în urmă îi invada existența ordonată din acel moment.
   - Suntem detectivi de la Omucideri doamnă. Lucrăm la un caz în care e implicat soțul dumneavoastră. Încercăm să...
   - Nu e soțul meu. Am divorțat de el acum 25 de ani. E o nebunie, veniți aici să-mi puneți întrebări în legătură cu un om despre care nici nu mai știam că e în viață. Cred că ar trebui să plecați. Vă rog să plecați.
   Se ridică și întinse mâna în direcția din care veniseră.
   Bosch îi aruncă o privire lui Edgar și apoi femeii. Furia făcuse ca bronzul de pe fața ei sculptată să devină inegal
   - Doamnă Waters, luați loc, spuse Bosch, sever. Vă rog, încercați să vă relaxați.
   - Să mă relaxez? Aveți vreo idee cine sunt? Soțul meu a construit locul acesta. Casa, terenul de golf, totul. Nu puteți pur și simplu să dați năvală aici. Aș putea să iau telefonul și să primesc legătura cu șeful poliției în două....
   - Fiul dumneavoastră a murit, o întrerupse Edgar. Cel pe care l-ați părăsit acum 30 de ani. Așa că așezați-vă și lăsați-ne să vă punem întrebările pe care le avem de pus.
   Căzu pe canapea de parcă ar fi primit o lovitură în genunchi. Gura i se deschise și apoi se închise. Nu mai avea ochii ațintiți asupra lor, ci asupra unei amintiri îndepărtate.
  - Arthur....
   - Exact, zise Edgar. Arthur. Mă bucur că măcar vă amintiți numele.
   O priviră în tăcere câteva momente. Știrea o făcea să sufere. Enorm.
   Bosch mai văzuse lucrul acesta. Trecutul avea un fel de a se întoarce din locul în care era îngropat. Întotdeauna, exact de sub picioare.
   Bosch scoase un carnețel din buzunar și îl deschise la o pagină nouă. Scrise „las-o mai moale” pe ea și i-l dădu lui Edgar.
   - Jerry, de ce nu iei niște notițe? Cred că doamna Waters vrea să coopereze cu noi.
   Vorbele lui o scoaseră pe Christine Waters din reveria tristă în care căzuse. Îl privi pe Bosch.
   - Ce s-a întâmplat? Sam a făcut-o?
   - Nu știm. De asta ne aflăm aici. Arthur a murit de multă vreme. Rămășițele lui au fost găsite abia săptămâna trecută.
   Strânse pumn una dintre mâini și o duse încet la gură.
   - De când?
   - A fost îngropat cu 20 de ani în urmă. Un telefon primit de la fiica dumneavoastră ne-a ajutat să-l identificăm.
   - Sheila.
   - Doamnă Waters, Arthur a dispărut în 1980. Știați asta?
   Ea clătină din cap.
   - Eram plecată. I-am părăsit cu aproape 10 ani înainte.
   - Și nu ați avut niciun fel de contact cu familia dumneavoastră?
   - Am crezut că...
   Nu termină. Bosch aștepta.
   - Doamnă Waters?
   - Nu am putut să-i iau cu mine. Eram tânără și nu puteam facă față... responsabilității. Am fugit. Recunosc. Am fugit. Am crezut că era mai bine pentru ei să nu mai audă de mine, nici să nu mai știe că exist.
   Bosch încuviință din cap, dându-i de înțeles că pentru moment era de acord cu ea.
   Nu avea nicio importanță că, de fapt, nu gândea așa. Nu conta că mama lui se confruntase cu aceeași dificultate de a avea un copil prea curând și în împrejurări dificile. Dar aceasta se agățase cu disperare de viață și îl protejase cu o îndârjire care i-a marcat întreaga existență.
   - Le-ați scris scrisori înainte de a pleca? Copiilor dumneavoastră, vreau să spun.
   - De unde știți?
   - Ne-a spus Sheila. Ce ați scris în scrisoarea către Arthur?
   - I-am spus că... I-am spus că-l iubesc și că mă voi gândi întotdeauna la el, dar nu puteam fi cu el Nu-mi amintesc chiar tot ce am scris. E important?
   Bosch ridică din umeri.
   - Nu știu. Fiul dumneavoastră avea o scrisoare asupra lui. S-ar putea să fi fost cea de la dumneavoastră. E deteriorată. Probabil că nu vom ști niciodată. În acțiunea de divorț pe care ați intentat-o la câțiva ani după ce ați plecat de acasă, ați invocat drept motiv abuzul fizic. În ce consta acel abuz?
   Clătină din nou din cap, ca și cum întrebarea ar fi fost enervantă sau prostească.
   - Dumneavoastră ce credeți? Sam obișnuia să mă smotocească. Se îmbăta și în momentele acelea era ca și cum aș fi mers pe coji de ouă. Orice putea să-i stârnească furia, plânsul bebelușului, Sheila care vorbea prea tare... Și eu eram întotdeauna ținta.
   - Vă lovea?
   - Da, mă lovea. Devenise un monstru. A fost unul dintre motivele pentru care a trebuit să plec.
   - Dar ați lăsat copiii cu monstrul, spuse Edgar.
   De data asta nu mai reacționă ca și cum ar fi fost lovită. Îl fixă îndelung pe Edgar cu ochii ei șterși, făcându-l să-și întoarcă într-o parte privirea indignată. Îi vorbi foarte calm.
   - Cine sunteți dumneavoastră, ca să judecați? Trebuia să supraviețuiesc și nu am putut să-i iau cu mine. Dac-aș fi încercat, n-ar fi supraviețuit niciunul dintre noi.
   - Sunt sigur că au înțeles lucrul ăsta, spuse Edgar.
   Femeia se ridică din nou.
   - Refuz să mai discut cu dumneavoastră. Sunt convinsă că o să găsiți singuri ieșirea.
   Se îndreptă către ușa cu arcadă din celălalt capăt al camerei.
   - Doamnă Waters, dacă nu vorbiți cu noi acum, chiar o să obținem acel mandat, spuse Bosch.
   - Bine, zise ea fără să privească înapoi. Obțineți-l. Unul dintre avocații mei se va ocupa de asta.
   - Și se va face public la tribunalul din oraș.
   Bosch își asuma un anume risc. Bănuia că viața ei din Palm Springs era construită peste secretele ei. Și că nu voia să fie dezvăluite.

     Se opri sub arcadă, se liniști și se îndreptă spre canapea.
   Privindu-l pe Bosch, spuse:
   - O să vorbesc numai cu dumneavoastră. Vreau ca dumnealui să plece.
   Bosch clătină din cap.
    - E partenerul meu. Rămâne aici, doamnă Waters.
   - Oricum, voi răspunde numai la întrebările dumneavoastră.
   - Bine. Vă rog să vă așezați.
   Se așeză pe canapea, de data asta cât mai departe de Edgar și aproape de Bosch.
   - Știu că vreți să ne ajutați să-l găsim pe ucigașul fiului dumneavoastră. Vom încerca să încheiem cât mai repede întrevederea.
   Dădu din cap aprobator.
   - Povestiți-ne despre fostul dumneavoastră soț.
   - Toată povestea aceea sordidă? întrebă era retoric. O să vă spun versiunea scurtă. L-am întâlnit la un curs de actorie. Aveam 18 ani. El era cu 7 ani mai mare ca mine, lucrase deja la câteva filme și, ca să pună capac la toate, era foarte chipeș. S-ar putea spune că am căzut repede sub vraja lui. Și am rămas însărcinată înainte de a împlini 19 ani.
   Bosch se uită la Edgar, pentru a vedea dacă notează ceva. Edgar îi prinse privirea și începu să scrie.
   - Ne-am căsătorit și s-a născut Sheila. Nu am încercat să-mi fac o carieră. Trebuie să recunosc că nu m-a preocupat prea mult acest lucru. Actoria mi s-a părut o îndeletnicire de moment. Arătam bine, dar curând aveam să aflu că toate fetele din Hollywood arătau bine. Am preferat să rămân acasă.
   - Soțul dumneavoastră cum se descurca?
   - La început, foarte bine. A primit un rol cu mai multe apariții în First Infantry. V-ați uitat vreodată la el?
   Bosch încuviință. Era un serial de televiziune despre al doilea război mondial, care a rulat de la jumătatea până către sfârșitul anilor `60, când atitudinea publicului față de războiul din Vietnam și față de război, în general, a determinat reducerea treptată a audienței, astfel că în cele din urmă nu a mai fost produs.
   Copil fiind, Bosch urmărise cu interes serialul, indiferent dacă era membru al unei familii adoptive sau locuia la casa de copii.
   - Sam era unul dintre nemți. Din cauza părului blond și a înfățișării ariene. A jucat în ultimii 2 ani. Atunci am rămas însărcinată cu Arthur. Apoi serialul nu s-a mai reluat din cauza războiului ăluia stupid din Vietnam. Sam nu reușea să-și găsească de lucru. Atunci a început cu adevărat să bea. Și să mă bată. Își petrecea zilele ducându-se la audiții fără să obțină niciun angajament. Noaptea bea și își vărsa furia pe mine.
   - De ce pe dumneavoastră?
   - Pentru că rămăsesem însărcinată. Mai întâi cu Sheila și apoi cu Arthur. Niciunul dintre ei nu a fost planificat, și asta a sporit tensiunea în care trăia. Își vărsa nervii pe oricine se afla în preajmă.
   - L-ați văzut vreodată lovind copiii?
   Era întrebarea-cheie, pe care o punea în cele din urmă. Restul era doar o perdea de fum.
   - Nu în mod special, spuse ea. M-a lovit o dată când eram gravidă cu Arthur. În stomac. Mi-a rupt apa. Am intrat în travaliu aproximativ 6 săptămâni înainte de termen. Arthur nu cântărea nici măcar două kilograme și jumătate când s-a născut.
   Bosch aștepta. Vorbea într-un fel care dădea de înțeles că avea să spună mai multe dacă era lăsată în voia ei.
   Într-un târziu, Christine Waters începu din nou să vorbească.
   - Arthur cântărea doar două kilograme și jumătate când s-a născut. Era mic încă din acel prim an, și foarte bolnăvicios. Nu am vorbit niciodată despre asta, dar cred că amândoi știam că maltratarea mea s-a repercutat nefavorabil asupra băiatului. Pur și simplu nu era un copil normal.
   - În afară de acel incident când v-a agresat, nu l-ați văzut niciodată lovindu-i pe Arthur sau pe Sheila?
   - Poate că îi mai dădea câte o palmă peste fund Sheilei. Nu îmi amintesc prea bine. Nu-i bătea niciodată pe copii. Adică, eram eu acolo și avea în cine să dea.
   Concluzia nerostită era că, după plecarea ei, nu se știe cine devenise ținta.

         Bosch se gândea la oasele întinse pe masa de autopsie și la toate rănile pe care le trecuse în revistă doctorul Golliher.
   - Sam a fost arestat?
   - Nu. Ne aflăm încă în faza colectării de date. Rămășițele fiului dumneavoastră indică semne de abuz fizic sistematic. Încercăm doar să ne dăm seama ce s-a întâmplat.
   Ea clătină din cap.
   - Nu m-a lovit niciodată atât de tare încât să mă determine să plec de acasă. Cu excepția momentului când eram însărcinată cu Arthur, și atunci am mințit. Am spus că am căzut și mi s-a rupt apa. Vedeți, domnule detectiv, nu era un lucru pe care mi-aș fi dorit să-l afle toată lumea.
   Bosch încuviință din cap.
   - Când i-ați părăsit, a fost un act deliberat? Sau ați plecat pur și simplu?
   Nu răspunse mult timp, încercând să-și împrospăteze amintirile.
   - Am scris scrisorile către copiii mei cu mult timp înainte de a pleca. Le-am purtat în poșetă, așteptând momentul potrivit. În noaptea în care i-am părăsit, le-am pus sub pernele lor și am plecat doar cu poșeta și cu hainele de pe mine. Și cu mașina mea, pe care ne-o dăduse tatăl meu când ne-am căsătorit. Asta a fost. Ajunsesem la capătul puterilor. I-am spus că aveam nevoie de medicamente pentru Arthur. Era beat. Mi-a zis să mă duc la farmacie și să le cumpăr.
   - Și nu v-ați mai întors niciodată.
   - Niciodată. Un an mai târziu, înainte de a veni în Springs, am trecut noaptea cu mașina pe lângă casă. Am văzut luminile aprinse, dar nu am oprit.
   Bosch epuizase lista întrebărilor. Amintirile femeii despre acea perioadă timpurie din viața ei nu-l ajutau să construiască un caz împotriva fostului ei soț pentru o crimă comisă la 10 ani după ce îl văzuse pentru ultima dată.
   Poate că Bosch fusese tot timpul conștient de faptul că ea nu avea să fie o piesă importantă a cazului. Poate că venise doar să cunoască o femeie ce-și abandonase copiii, lăsându-i cu un bărbat pe care îl considera un monstru.
   - Ea cum arată?
   Pentru moment, Bosch rămase fără replică.
   - Fiica mea.
   - Hm, e blondă, ca și dumneavoastră. Un pic mai înaltă, mai corpolentă. Fără copii, necăsătorită.
   - Când va fi înmormântat Arthur?
   - Nu știu. Va trebui să sunați la oficiul de medicină legală. Sau ați putea să vorbiți cu Sheila ca să vedeți dacă...
   Se opri. Nu se putea implica în refacerea unei legături întrerupte de 30 de ani.
   - Cam asta ar fi tot, doamnă Waters. Vă mulțumim pentru cooperare.
   - Desigur, spuse Edgar, pe un ton sarcastic.
   - Ați făcut atâta drum ca să puneți așa de puține întrebări.
   - Asta fiindcă dumneavoastră aveți atât de puține răspunsuri, spuse Edgar.
   Se îndreptară spre ieșire, și ea în conduse până la ușă. Afară, sub portic, Bosch privi înapoi la femeia care stătea în prag. Se priviră în ochi pentru un moment, și el se gândi să-i adreseze un ultim cuvânt. Dar nu avea nimic să-i spună.
   Ea închise ușa.

                                          28

             Ajunseră în parcarea secției cu puțin înainte de ora 11.
    După 16 ore de muncă adunaseră prea puține probe pe care să poată întemeia acuzarea. Cu toate acestea, Bosch era mulțumit. Obținuseră identificarea, și acesta era punctul de plecare.
   Edgar îi ură noapte bună și se duse direct la mașina lui fără să mai intre în secție.
   Bosch voia să-l întrebe pe sergentul de gardă dacă avea vreo informație despre Johnny Stokes. În plus, dacă rămânea acolo până la până la 11 era posibil să se întâlnească cu Julia Brasher când ieșea din tură. Voia să stea de vorbă cu ea.
   În secție domnea liniștea.
   Bosch străbătu jumătate din coridorul ce ducea către biroul detectivilor. Luminile erau stinse, o încălcare a unui ordin emis de Biroul Șefului Poliției.
   Acesta ordonase cu luminile din Centrul Parker și din fiecare secție a diviziei să nu se stingă niciodată. În felul acesta voia să dea de înțeles cetățenilor că lupta împotriva criminalității nu înceta niciodată. Rezultatul era că, în fiecare seară, luminile străluceau în birourile goale din întreg orașul.
   Bosch aprinse șirul de lumini de deasupra mesei de la Omucideri și se duse la locul lui.
   Pe birou îl așteptau două plicuri cu antetul departamentului. Primul conținea raportul lui Golliher; îl puse deoparte pentru a-l citi mai târziu. Ridică al doilea plic și văzu că era de la DIS. În clipa aceea își dădu seama că uitase să îl sune pe Antoine Jesper în legătură cu skateboard-ul.
   Era gata să deschidă plicul, când observă că fusese pus peste o bucată împăturită de hârtie care era pe calendarul lui. O despături și citi mesajul. Știa că era de la Julia, deși ea nu îl semnase.

           Unde ești, durule?

     Uitase că îi spusese să treacă pe la biroul detectivilor înainte de a intra în tură.
   Zâmbi la vederea biletului, dar se simți prost pentru că memoria îi juca feste. Se gândi din nou la avertismentul lui Edgar de a fi atent.
   Împături hârtia la loc și o puse în sertar. Se întrebă cum avea să reacționeze Julia la spusele lui. Era mort de oboseală după programul prelungit de lucru, dar nu voia să aștepte până a doua zi.
   Plicul de la DIS conținea un raport de analiză pe o pagină de la Jesper. Acesta confirma că skateboard-ul fusese fabricat de Boneyard Boards Inc., un manufacturier din Huntington Beach, Modelul se numea „Boney”.
   Cel despre care era vorba în ancheta lui fusese fabricat din februarie 1978 până în iunie 1986, când survenise o mică schimbare a părții din față a planșei.
   Înainte să poată întrevedea implicațiile unei concordanțe între placă și timpul în care fusese comisă crima, Bosch citi ultima pagină a raportului, care punea sub semnul îndoielii orice potrivire.

      Șasiurile (ansamblurile roților) au un design care a fost pentru prima dată introdus în fabricație de Boneyard, în mai 1984. Roțile din grafit indică și ele o dată de fabricație ulterioară. Acestea au început să fie folosite pe scară largă abia la jumătatea anilor `80. Deoarece șasiurile și plăcile pot fi înlocuite și adeseori se fac schimburi între practicanții de skateboarding, e imposibil să determinăm data exactă de fabricație a skateboard-ului respectiv.
   Cea mai plauzibilă estimare, care se bazează și pe alte dovezi, este între februarie 1978 și iunie 1986.

      Bosch puse raportul înapoi în plic și îl așeză pe birou.
   În finalul raportului nu se formula nicio concluzie, dar aspectele pe care le subliniase Jesper îndreptățeau presupunerea că skateboard-ul nu-i aparținuse lui Arthur Delacroix. După părerea lui raportul mai degrabă excludea implicarea lui Nicholas Trent în moartea băiatului. Dimineață, o să bată la mașină un raport cu propriile concluzii și o să i-l dea locotenentului Billets pentru a fi trimis mai departe pe scară ierarhică, către biroul adjunctului Irving.
   Parcă pentru a marca sfârșitul acestei etape în derularea anchetei, pe hol auzi ecoul unei uși trântite de la intrarea în secție. Desluși câteva voci masculine, care se îndepărtau în noapte.
   Încălcând ordinele șefului poliției, Bosch stinse lumina și se îndreptă către biroul de gardă. În micul birou erau doi sergenți.
   Lenkov își termina tura și Renshaw abia și-o începea. Amândoi păreau surprinși de prezența lui Bosch în secție la o oră atât de târzie din noapte, dar nu-l întrebară ce căuta acolo.
   - Aveți vreo informație în legătură cu omul meu, Johnny Stokes?
   - Nimic până acum, spuse Lenkov. Dar căutăm. Amintim la fiecare apel și acum avem fotografii în toate mașinile. Așa că...
   - O să-mi spuneți.
   - O să-ți spunem.
   Renshaw dădu aprobator din cap.
   Bosch ar fi vrut să întrebe dacă Julia Brasher se întorsese din tură, dar se abținu. Le mulțumi și se întoarse pe hol.
   Bosch ieși în parcare prin ușa din spate. Nu avea nicio idee dacă Julia era în vestiarul secției, își continua patrularea sau deja venise și plecase. Schimbările de ture se făceau din mers. Nu venea nimeni de pe teren înainte ca sergentul de gardă să trimită un înlocuitor.
   Îi văzu mașina în parcare și se hotărî să o aștepte. Se îndreptă spre secție pentru a se așeza pe banca Cod7, dar când ajunse la ea, Julia era deja acolo.
   Avea părul umed de la dușul din vestiar. Purta o pereche de blugi decolorați și un pulover pe gât cu mâneci lungi.
   - Am auzit că ești înăuntru, zise ea. Am verificat și când am văzut luminile stinse m-am gândit că poate ai plecat.
   - Să nu-i spui șefului de lumini.
   Ea zâmbi și Bosch se așeză lângă ea. Vru să o atingă, dar se abținu.
   - Sau despre noi, adăugă el.
   Ea încuviință din cap.
   - Da. Știu o grămadă de oameni, nu?
   - Da. Voiam să vorbim despre asta. Mergem să bem ceva?
   - Sigur.
   - Hai să facem câțiva pași pe jos până la Cat and Fiddle. M-am plictisit de condus.

       În loc să traverseze stația împreună și să iasă pe ușa principală, ocoliră prin parcare și pe lângă secție. Merseră două cvartale până la Sunset, și apoi încă două până la bar.
   Pe drum, Bosch se scuză pentru absența sa din camera detectivilor, unde ea ar fi trebuit să-l întâlnească înainte de a intra în tură, și îi povesti despre drumul cu mașina până în Springs. Ea nu scoase niciun cuvânt în timpul plimbării, mai mult încuviințând din cap la auzul explicațiilor lui.
   Nu vorbiră despre problema care îi frământa până când nu ajunseră la bar și se instalară într-unul din separeurile de lângă șemineu.
   Comandară amândoi halbe de Guinness și apoi Julia își încrucișă mâinile peste piept și îl fixă pe Bosch cu o privire dură.
   - Bine, Harry. Mi-am comandat băutura. Poți să tragi. Dar, te avertizez, dacă ai de gând să spui că ar trebui să fim doar prieteni, din ăia am deja destui.
   Bosch nu se putu abține să nu zâmbească. Îi plăceau curajul și franchețea ei. Clătină din cap.
   - Nu vreau să fiu prietenul tău, Julia.
   Întinse mâna peste masă și o strânse de antebraț.
   Instinctiv, aruncă o privire prin bar să se asigure să niciun polițist nu venise acolo să bea un pahar după ieșirea din tură. Nu recunoscu pe nimeni și privi înapoi la Julia.
   - Nu vreau decât să fiu cu tine. Cum am fost și până acum.
   - Bun. Și eu.
   - Dar trebuie să fim grijulii. Nu ai venit de prea multă vreme în departament. Eu sunt mai vechi, și știu cum merg lucrurile, așa că e vina mea. Nu ar fi trebuit să lăsăm mașina ta în parcarea secției în acea primă noapte.
   - Oh, o să le arăt eu dacă nu vor să ia lucrurile în glumă.
   - Nu, e....
   Așteptă, în timp ce ospătărița punea halbele de bere pe mici suporturi cu sigla Guinness pe ele.
   - Nu e așa, Julia, spuse el când rămaseră din nou singuri. Dacă vrem să continuăm, trebuie să fim mai atenți. Fără întâlniri pe bancă, fără bilețele pe birou, nimic din toate astea. Nici măcar aici nu mai putem veni, fiindcă localul e frecventat de polițiști. Trebuie să ne ascundem. O să ne întâlnim în afara diviziei.
   - Parcă am fi doi spioni.
   Bosch își ridică halba, o ciocni de a ei și bău cu sete. Avea un gust extraordinar după o zi așa de lungă. Încercă să-și ascundă un căscat, care o contamină și pe Julia.
   - Spioni? Nu exagerezi prea mult. Uiți că sunt în departament de mai bine de 25 de ani. Tu ești doar o cizmă, un copilaș. Am mai mulți dușmani pe-aici decât ai tu mandate de arestare prinse la centură. Sunt câțiva care ar profita de orice ocazie să dea cu mine de pământ, dacă ar putea. Să nu crezi că îmi fac griji numai pentru mine, dar dacă va trebui să distrugă un boboc ca să pună gheara pe mine n-or să ezite nicio clipă. Vorbesc cât se poate de serios.
   Ea își lăsă capul în jos și privi în jurul ei.
   - Bine, Harry - adică, agent secret 0045.
   Bosch zâmbi și clătină din cap.
   - Da, tu crezi că totul e o glumă. Așteaptă să te întâlnești prima dată cu băieții de la AI. Apoi o să vezi lumina.
   - Nu o iau în glumă. Mă distrez doar.
   Sorbiră amândoi din bere și Bosch se lăsă pe spate, încercând să se relaxeze. Căldura șemineului era plăcută. Se uită la Julia, care zâmbea de parcă ar fi știut un secret despre el.
   - Ce?
   - Nimic. Doar că te agiți prea mult.
   - Încerc să te protejez, asta e tot. Eu sunt 25 de ani plus, așa că pentru mine nu mai contează așa de tare.
   - Ce înseamnă asta? Am tot auzit oamenii spunând „25 plus”, de parcă ar fi intangibili sau ceva de genul ăsta.
   Bosch clătină din cap.
   - Nimeni nu e intangibil. Dar, după ce treci de 25 de ani în serviciu, depășești baremul maxim al pensiei. Așa că, indiferent dacă te retragi la 25 sau la 35 de ani, primești aceeași pensie. Prin urmare „25 plus” înseamnă că ai un pic de spațiu să-i dai dracului. Dacă nu-ți place cum te tratează, poți oricând să scoți acul de siguranță și să spui adio. Pentru că nu te mai interesează cecul și stimulentele.
   Ospătărița se întoarse la masă și aduse un coșuleț cu floricele de porumb.
   După câteva clipe de tăcere, Julia se aplecă peste masă, cu bărbia aproape sprijinită de halbă.
   - Și atunci de ce mai rămâi?
   Bosch ridică din umeri și privi în jos, către pahar.
   - Meseria, cred... fără acte de bravadă. Poate doar șansa de a îndrepta lucrurile din când în când într-o lume întoarsă pe dos.
   Desenă cu degetul niște forme pe paharul aburit și continuă să vorbească fără să ridice privirea.
   - Cazul acesta, de exemplu....
   - Ce e cu el?
   - Dacă reușim să punem lucrurile cap la cap... poate că o să răzbunăm o mică parte din suferințele îndurate de copilul acela. Nu știu, cred că ar putea însemna ceva, ceva minuscul, în această lume.
   Îi veni în minte craniul pe care i-l arătase Golliher în acea dimineață. Victima unui omor, îngropată în smoală timp de 9000 de ani. Un oraș al oaselor, al oaselor care așteptau să iasă din pământ. Și pentru că? Poate că nimănui nu-i mai pasă.

       - Nu știu, zise el. Poate că pe termen lung nu înseamnă nimic. Să luăm, bunăoară, teroriștii ăia sinucigași în New York și cei 3000 de oameni morți înainte să-și poată termina prima ceașcă de cafea. Ce contează un mic schelet îngropat în trecut?
   Ea zâmbi dulce și clătină din cap.
   - Nu mă lua cu existențialisme, Harry. Important e că înseamnă ceva pentru tine. Și dacă înseamnă ceva pentru tine, trebuie să faci tot ce poți. Orice s-ar întâmpla în lume, întotdeauna va fi nevoie de eroi. Sper să mi se ofere și mie ocazia asta într-o zi.
   - Poate.
   El încuviință, ferindu-și privirea de a ei. Continua să fixeze halba de bere.
   - Îți amintești reclama aia de la televizor de care făcea haz toată lumea, cu o bătrână care e la pământ și spune „Am căzut și nu pot să mă ridic”?
   - Da. Se vând tricouri cu asta pe plaja din Venice.
   - Da, mă rog... câteodată mă simt chiar așa. Adică, 25 plus. Nu poți să străbați un drum lung fără să o dai în bară din când în când. Cazi, Julia, și câteodată simți că nu te mai poți ridica. Dar la un moment dat, îți surâde norocul și apare un caz și îți spui: „ăsta e”. O simți. Cu ăsta pot să-mi plătesc datoriile.
   - Se numește iertarea păcatelor, Harry. Cum e cântecul acela „Toată lumea vrea o șansă”?
   - Ceva în genul ăsta.
   - Și poate că acest caz e șansa ta?
   - Da, cred că da. Sper.
   - Atunci, pentru iertarea păcatelor, toastă ea.
   - Ține tare, zise el.
   Julia își ciocni paharul de al lui. Un strop din berea ei căzu în paharul lui, care era aproape gol.
   - Îmi pare rău. Trebuie să mă antrenez.
   - E-n regulă. Aveam nevoie de puțină bere în plus. Deci, vii acasă cu mine în seara asta? întrebă el.
   Ea clătină din cap.
   - Nu, nu cu tine.
   El pufni și începu să se întrebe dacă nu cumva franchețea lui o jignise.
   - Te urmăresc acasă în seara asta, zise ea. Îți aduci aminte? Nu pot lăsa mașina la divizie. De-acum încolo totul trebuie să fie strict secret, nani-nani, ochi și urechi.
   El zâmbi. Berea și zâmbetul ei aveau un efect magic asupra lui.

                                            29

               Bosch ajunse cu întârziere la ședința din biroul locotenentului Billets.
   Edgar era deja acolo, un lucru neobișnuit pentru el, ca și Medina de la Relații cu Presa. Billets îi dăcu semn să se așeze pe un scaun, apoi ridică receptorul și tastă un număr.
   - Sunt locotenent Billets, spuse ea când i se răspunse la telefon. Poți să-i transmiți chestorului Irving că ne-am adunat cu toții aici și suntem gata să începem.
   Bosch se uită la Edgar și ridică din sprâncene. Adjunctul continua să se intereseze îndeaproape de caz.
   - O să sune și atunci o să-l pun pe speaker, spuse Billets după ce închise.
   - Ca să asculte sau ca să vorbească? întrebă Bosch.
   - Cine știe?
   - Vă informez că am început să primesc telefoane în legătură cu un AC pe care l-ați lansat, spuse Medina. Un bărbat pe nume Johnny Stokes. E un nou suspect?
   Bosch se enervă.
   Știa că fluturașul cu „Aflat în Căutare” pe care îl distribuise pentru apeluri avea să ajungă într-un târziu la presă. Dar nu anticipase că o să se întâmple așa de curând.
   - Nu, nu e suspect, îi spuse lui Medina. Și dacă reporterii o dau în bară și cu asta cum au făcut cu Trent, nu o să-l găsim niciodată. E doar un om cu care vrem să stăm de vorbă. A cunoscut victima. Cu mulți ani în urmă.
   - Asta înseamnă că ați identificat victima?
   Telefonul sună înainte ca Bosch să poată răspunde.
   Billets ridică receptorul și îl puse pe chestorul adjunct Irving pe speaker.
   - Șefu`, sunt aici detectivii Edgar și Bosch, împreună cu ofițerul Medina de la Relații cu Presa.
   - Foarte bine, bubui vocea lui Irving din difuzorul telefonului. Cum stăm?
   Billets apăsă un buton de pe telefon pentru a reduce volumul.
   - Îh, Harry, de ce nu preiei legătura? spuse ea.
   Bosch băgă mâna în buzunarul interior al hainei și scoase carnețelul Nu se grăbea. Îi plăcea să se gândească la Irving care ședea în spatele biroului său imaculat de sticlă de la Centrul Parker și aștepta să audă niște voci la telefon.
   Deschise carnețelul la o pagină plină de însemnările pe care le făcuse dimineața, în timpul micului dejun cu Julia.
   - Detectiv Bosch, ești acolo? întrebă Irving.
   - Da, domnule, sunt aici. Îmi revedeam notițele. Mm, esențial e că am făcut o identificare sigură a victimei. Se numește Arthur Delacroix. A dispărut de la locuința sa din zona Miracle Mile pe 4 mai 1980. Avea 12 ani.
   Se opri, așteptând întrebări. Observă că Medina nota numele.
   - Nu cred că e momentul să facem anunțul, spuse Bosch.
   - De ce? întrebă Irving. Identificarea nu e sigură?
   - Nu, în privința asta suntem siguri, șefu`. Dar dacă facem cunoscut numele, s-ar putea să dăm de știre în ce direcție ne mișcăm.
   - Care direcție e....?
   - Ei bine, avem toate motivele să credem că Nicholas Trent nu a fost implicat în acest caz, deci căutăm în altă parte. Autopsia - rănile de pe oase - indică abuz cronic asupra copilului încă din fragedă pruncie. Mama a părăsit între timp domiciliul, așa că îl cercetăm pe tată. Încă nu l-am abordat. Adunăm informații. Dacă am anunța că avem o identificare și tatăl ar afla numele victimei, l-am pune în gardă mai devreme decât e nevoie.
   - Dacă el a îngropat copilul, atunci e deja în gardă.
   - Până la un punct. Dar știe că, dacă nu reușim să facem o identificare corectă, nu-i vom da de urmă. În absența unei identificări el se menține în afara oricărui pericol. Și ne oferă nouă timpul necesar pentru a-l urmări.
   - Înțeleg, spuse Irving.
   Bosch se aștepta ca Irving să mai pună și alte întrebări. Dar acesta tăcea.
   Bosch o privi pe Billets și își răsfiră degetele, într-un gest de nedumerire. Ea ridică din umeri.
   - Bine, atunci nu-i dezvăluim identitatea, da? întrebă Bosch.
   - Cred că asta e calea cea mai prudentă de urmat, spuse într-un târziu Irving.
   Medina rupse din carnețel pagina pe care scrisese numele, o mototoli și o aruncă într-un coș de gunoi.
   - Vreun anunț pe care îl putem face? întrebă el.
   - Da, spuse Bosch repede. Putem să-l scoatem pe Trent de sub acuzare.
   - Nu, spuse și Irving la fel de repede. Facem asta la sfârșit. Când o să pui lucrurile cap la cap, atunci vom putea lămuri și restul.
   Bosch îi privi pe Edgar și apoi pe Billets.
   - Șefule, zise el, dacă procedăm așa, riscăm să aducem prejudicii cazului.
   - Cum așa?
   - E un caz vechi. Cu cât cazul e mai vechi, cu atât suntem mai departe de țintă. Nu putem să ne asumăm riscuri. Dacă nu ieșim la rampă și nu declarăm că Trent e nevinovat, o să-i oferim o apărare tipului pe care eventual îl vom prinde. Va putea să arate cu degetul către Trent și să spună că era un agresor de copii, pe când el nu e.
   - Dar va putea face asta oricum, indiferent dacă în dezvinovățim pe Trent acum sau mai târziu.
   Bosch încuviință din cap.
   - E adevărat. Dar eu privesc lucrurile din perspectiva unei depoziții la proces. Vreau să pot spune că l-am verificat pe Trent și am exclus rapid posibilitatea ca el să fie vinovat. Nu vreau să mă întrebe vreun avocat de ce, dacă am renunțat așa de repede la idee, am așteptat o săptămână sau două pentru a face public acest lucru. Șefule, vom lăsa impresia că am ascuns ceva. Va fi o chestie subtilă, dar va avea un impact considerabil. Membrii juriilor de agață de orice motiv ca să-i discrediteze pe polițiști, în general și poliția din Los Angeles în parti....
   - Bine, detectiv Bosch, am priceput. Decizia mea rămâne în picioare. Vom face un anunț despre Trent, dar nu înainte de a avea un suspect cu care să ieșim în față.
   Bosch clătină din cap și se foi un pic în scaun.
   - Altceva? întrebă Irving. Am o ședință informativă cu superiorul meu în două minute.
   Bosch o privi pe Billets și clătină din nou din cap. Nu mai avea nimic de spus. Billets preluă legătură.
   - Șefule, cred că pentru moment nu mai e nimic de adăugat.
   - Când plănuiți să-l abordați de tată, domnilor detectivi?
   Bosch îi făcu un semn cu bărbia lui Edgar.
   - Șefu`, sunt detectivul Edgar. Încă mai căutăm un martor cu care trebuie să vorbim înainte de a lua legătura cu tatăl. E un prieten din copilărie al victimei. Credem că s-ar putea să știe ceva de abuzul la care a fost supus băiatul. Intenționăm să ne ocupăm de asta chiar azi. Presupunem că se află aici în Hollywood, și sunt o grămadă de ochi...
   - Da, e bine, detectiv Edgar. O să reluăm conversația mâine dimineață.
   - Da, șefu`, zise Billets. La nouă jumătate?
   Nu mai primi niciun răspuns. Irving închisese.

                                              30

             Bosch și Edgar își petrecură restul dimineții actualizând rapoartele și sunând la spitalele din oraș pentru a anula cererile de fișe pe care le înaintaseră luni dimineața.
   - Unde vrei să mergem? întrebă Edgar.
   - M-am săturat să stau aici și să aștept, spuse Bosch. Hai să aruncăm o privire.
   Luară mașina lui Edgar, fiindcă nu avea însemne și în garaj nu mai exista nicio mașină pentru mașini sub acoperire.
   O luară pe Autostrada 101 până în Valley și apoi pe 405, către nord, apoi ieșiră în Van Nuys. Parcul de rulote Manchester se afla pe Sepulveda, lângă Victory.
   Mai întâi trecură cu mașina pe lângă el, apoi se întoarseră și intrară.
   Nu era nicio gheretă, doar un mic dâmb galben menit să micșoreze viteza de deplasare a mașinilor.
   Rulota lui Sam Delacroix era la capătul parcului, sprijinită de un zid de 6 metri înălțime proiectat pentru protecție fonică, lângă autostradă.
   Rulota era simplă, cu exteriorul de aluminiu, plin de pete de rugină la mai toate niturile. Avea un umbrar, sub care se afla o masă de picnic și un grătar cu cărbuni. Dintr-unul din colțurile umbrarului se întindea o frânghie de rufe până la colțul unei rulote învecinate. Spre capătul micii curți se afla un minuscul depozit din aluminiu de dimensiunile unei latrine, proptit de peretele fonic.
   Ușa și ferestrele rulotei erau închise. În unicul loc de parcare nu se afla niciun vehicul. Edgar conducea cu 8 kilometri pe oră, fără să se oprească.
   - Se pare că nu e nimeni acasă.
   - Să încercăm la terenul de golf, zise Bosch. Dacă e acolo, poate dai și tu câteva mingi.
   - Întotdeauna mi-a plăcut să mă antrenez.
   Când ajunseră acolo, nu era prea multă lume, dar se părea că dimineața fusese aglomerată.
   Mingile de golf erau presărate pe tot terenul, care se întindea pe o suprafață de 300 de metri până la același zid fonic ce mărginea parcul de rulote. La capătul terenului, fusese ridicată pe stâlpi o plasă menită să-i apere pe șoferii de pe autostradă de mingile prea înalte. Un mic tractor la care era atașat un dispozitiv de colectare a mingilor traversa capătul opus al terenului, șoferul fiind protejatt de o cabină de siguranță.
   Bosch privi de unul singur vreme de câteva minute, până când Edgar veni cu o jumătate de găleată de mingi de golf și cu geanta cu crose, pe care le avea în portbagajul mașinii.
   - Cred că el e, spuse Edgar.
   - Da.
   Bosch se așeză pe o bancă pentru a-l privi pe partenerul lui lovind câteva mingi de pe un mic pătrat de iarbă.
   Bosch se amuza. Nu jucare golf niciodată în viața lui și nu înțelegea atracția pe care o exercita acest joc asupra multor bărbați; de fapt majoritatea detectivilor din birou erau jucători înveterați și participau la numeroasele turnee polițienești organizate în tot statul. Îi făcea plăcere să-l privească pe Edgar jucând.
   - Încearcă să-l lovești, îi spuse partenerului său văzând că acesta era complet încălzit și pus pe fapte mari.
   - Harry, zise Edgar, știu că tu nu joci, dar te informez că la golf lovești mintea încercând să atingi ținta - steagul. Nu există ținte în mișcare.
   - Atunci cum îți explici că foștii președinți lovesc întotdeauna oameni?
   - Pentru că ei au voie să o facă.
   - Ai zis că toată lumea încearcă să-l lovească pe tipul din tractor. Încearcă și tu.
   - Toată lumea, cu excepția jucătorilor serioși.
   Dar se postă într-un unghi din care urma să lovească tractorul când acesta termina o traversare și făcea o întoarcere completă pentru a se îndrepta în direcția opusă.
   Judecând după marcajele terenului, tractorul se afla la o distanță de 140 de metri.
   Edgar lovi mingea, dar nimeri în pământ.
   - La dracu`! Vezi, Harry? Asta ar putea să-mi strice jocul.
   Bosch începu să râdă.
   - De ce râzi?
   - E doar un joc, omule. Mai încearcă o dată.
   - Lasă. E o copilărie.
   - Încearcă.
   Edgar nu spuse nimic. Își undui din nou corpul, țintind tractorul care se afla acum pe mijlocul terenului. Se răsuci și lovi mingea, care se ridică șuierând peste mijlocul terenului, însă ateriză la vreo 20 de metri de tractor.
   - Frumoasă lovitură, zise Bosch. Cu condiția să fi țintit tractorul.
   Edgar îl fulgeră cu privirea, dar nu spuse nimic. În următoarele 5 minute, trimise minge după minge către tractor, dar nu se apropie nici măcar o dată la mai puțin de 10 metri.
   Bosch nu spuse nimic, dar Edgar se simți atât de frustrat, încât se întoarse către partenerul său și-i spuse furios:
   - Vrei să-ncerci și tu?
   Bosch se prefăcu încurcat.
   - Ah, încă mai încerci să lovești? Nu mi-am dat seama.
   - Hai să mergem.
   - Încă mai ai jumătate din mingi.
   - Nu-mi pasă. Asta o să mă dea înapoi cu o lună.
   - Gata?
   Edgar îndesă furios în geantă crosa cu care se antrenase și-i aruncă lui Bosch o privire asasină. Numai asta îl putea opri pe Bosch să nu izbucnească în râs.
   - Hai, Jerry. Vreau să văd cum arată tipul. Nu poți să mai lovești câteva mingi? Se pare că va termina curând.
   Edgar privi pe teren. Acum, tractorul se afla lângă semnele de la 50 de metri. Se dădu bătut.
   Scoase una dintre crose și se întoarse la pătratul de iarbă falsă. Execută o lovitură frumoasă, și mingea ajunse aproape până la zidul fonic.
   - Tiger Woods, să mă pupi în fund, spuse el.
   La următoarea lovitură, mingea nimeri în iarba reală, la 10 metri de el.
   - La dracu`.
   - Când joci de-adevăratelea, lovești de pe pătratul de iarbă falsă?
   - Nu, Harry. Aici suntem la antrenament.
   - Aha, deci la antrenament nu recreezi situațiile concrete de joc.
   - Cam așa ceva.
   Tractorul ieși de pe teren și se îndreptă către un șopron de lângă standul de închirieri de unde Edgar luase găleata de mingi. Ușa cabinei se deschise, și din tractor coborî un bărbat puțin trecut de 60 de ani. Începu să scoată gălețile din tractor și să le care în șopron.

         Bosch îi spuse lui Edgar să-și continue jocul, pentru a nu atrage atenția asupra sa.
   Se duse apoi până la standul de închirieri și cumpără o altă jumătate de găleată de mingi. În felul acesta ajunse la mai puțin de 6 metri de bărbatul care condusese tractorul.
   Era Samuel Delacroix.
   Bosch îl recunoscu după o fotografie de pe un permis de conducere pe care i-o arătase Edgar. Bărbatul care jucase cândva rolul unui soldat neamț înalt și blond și care vrăjise o fată de 18 ani avea acum o înfățișare cât se poate de comună.
   Era încă blond, dar chelise în vârful capului. Avea nasul umflat de alcool și purta niște ochelari care nu-i veneau bine.
   - Doi cincizeci.
   Bosch se uită la femeia din spatele ghișeului.
   - Pentru mingi.
   - A, da.
   Plăti și apucă găleata de mâner. Se mai uită la Delacroix pentru ultima dată, și acesta se întoarse brusc spre el. Ochii li se întâlniră vreme de câteva clipe. Bosch își mută privirea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și se îndreptă spre Edgar.
   Atunci începu să sune telefonul mobil.
   Îi dădu în tăcere găleata lui Edgar și scoase telefonul din buzunarul de la spate. Era Mankiewicz, sergentul-șef din schimbul de zi.
   - Salut, Bosch, ce faceți?
   - Loveam niște mingi.
   - Bravo! Voi ardeți gazul și noi facem toată munca.
   - L-ați găsit pe omul meu?
   - Așa credem.
   - Unde?
   - Lucrează la Washateria. Îi mai pică și lui câte un bacșiș, niște mărunțiș de prisos.
   Washateria era o spălătorie de mașini pe LaBrea. Angaja lucrători cu ziua pentru a curăța și spăla mașini. Oamenii lucrau mai mult pentru bacșișuri și pentru obiectele pe care le puteau fura din mașini fără să fie prinși.
   - Cine l-a găsit?
   - Doi tipi de la Moravuri. Sunt siguri în proporție de 80%. Au întrebat dacă vrei să-l salte ei sau preferi să te duci tu acolo.
   - Spune-le să stea acolo până venim. Și, știi ceva, Mank? Cred că tipu` e un iepure. Ai vreo unitate pe care s-o putem folosi ca întărire suplimentară, în caz că fuge?
   - Hm...
   Urmă o tăcere, și Bosch își dădu seama că Mankiewicz verifica graficul cu deplasările.
   - Ei, aveți noroc. Am două 3-11 care au început devreme. Ar trebui să iasă de la apel într-un sfert de oră. E bine?
   - Perfect. Spune-le că ne întâlnim în parcarea de la Checkers, la intersecția dintre LaBrea și Sunset. Zi-le și tipilor de la Moravuri să vină acolo.
   Bosch îi făcu semn lui Edgar că erau gata să plece.
   - Ar mai fi ceva, zise Mankiewicz.
   - Ce?
   - În mașina care asigură întărirea, unul dintre ofițeri e Brasher. E vreo problemă?
   Bosch tăcu un moment. Ar fi preferat ca Mankiewicz să pună pe altcineva, dar știa că nu trebuia să intervină. Dacă ar fi încercat să influențeze deplasările din cauza lui Brasher, atunci s-ar fi expus criticilor și poate că ar fi riscat să fie anchetat de cei de la AI.
   - Nu, nicio problemă.
   - Uite ce e, nu aș fi făcut chestia asta, dar e nouă în meserie. A comis câteva greșeli și are nevoie de o experiență de genul acesta.
   - Am zis că nu e nicio problemă.

                                            31

           Plănuiră prinderea lui Johnny Stokes pe capota mașinii lui Edgar.
   Tipii de la Moravuri, Eyman și Leiby, desenară schema Washeteriei pe un carnețel și încercuiră locul în care îl văzuseră pe Stokes lucrând, sub șopronul pentru ceruit.
   Pe 3 dintre laturi, spălătoria de mașini era înconjurată de ziduri de beton și alte structuri. Zona care dădea în LaBrea avea aproape 50 de metri; în afara unui zid de 1 metru și jumătate care delimita perimetrul, mai existau două alei pentru intrare și ieșire în fiecare colț.
   Dacă Stokes se hotăra s-o ia la fugă, se putea duce la zid și să îl sară, dar era mult mai probabil că ar fi ales una dintre aleile deschise.
   Planul era simplu.
   Eyman și Leiby aveau să acopere intrarea de la spălătorie, iar Brasher și partenerul ei Edgawood, ieșirea. Bosch și Edgar urmau să intre cu mașina, dându-se drept clienți și aveau să îl abordeze de Stokes.
   Își mutară radiourile pe una din unitățile tactice și puseră un punct un cod; roșu însemna că Stokes reușise să fugă, iar verde semnifica prinderea acestuia fără probleme.
   - Amintiți-vă ceva, spuse Bosch. Aproape fiecare lucrător care limpezește, spală cu detergent sau dă cu aspiratorul de acolo, dinăuntru, fuge de ceva - fie și de serviciul de imigranți. Așa că, și dacă îl ridicăm pe Stokes fără nicio problemă, s-ar putea ca ceilalți să intre în panică. Apariția unor polițiști la o spălătorie de mașini echivalează cu a striga „Foc” într-un cinematograf. Toți se împrăștie, înainte de a-și da seama cine era vizat.
   Toată lumea încuviință din cap, iar Bosch o privi fix pe Brasher, bobocul.
   În concordanță cu planul asupra căruia conveniseră cu o seară înainte, nu dădea niciun semn că s-ar fi cunoscut în afara serviciului. Dar acum el voia să se asigure că ea înțelegea cât de înșelătoare putea deveni o misiune de acest gen.
   - Ai înțeles, cizmă? i se adresă el.
   Ea zâmbi.
   - Da, am priceput.
   - Bun, atunci hai să ne concentrăm. Să-i dăm drumul.
   I se păru că Brasher continua să zâmbească în timp ce se îndrepta împreună cu partenerul ei Edgewood, către mașina de patrulare.
   Se duse împreună cu Edgar către Lexus-ul acestuia. Când ajunse la mașină, Bosch se opri și își dădu seama că arăta de parcă tocmai fusese spălată și lustruită.
   - La naiba!
   - Ce pot să zic, Harry? Am grijă de mașina mea.
   - Mașina ta trebuia să arate ca și cum ar avea nevoie să fie spălată, altfel ne-ar putea da de gol. Chiar tu ai zis, tipul e un iepuraș. Hai să nu-i stârnim bănuielile.
   - Dar nu o să spălăm mașina de-adevăratelea. Dacă pun mizeria aia pe ea, acolo rămâne.
   - Dacă-l prindem pe tipul acesta, îi pun pe Eyman și pe Leiby să-l ducă cu mașina la secție cât timp îți speli tu mașina. O să acopăr eu cheltuielile.
   - Rahat.
   - Haide, treci odată cu mașina prin baltă. Pierdem timp.
   După ce murdăriră mașina lui Edgar, merseră în tăcere până la spălătoria de mașini.
   În timp ce se apropiau, Bosch văzu mașina de la Moravuri parcată la câțiva metri de intrare. Puțin mai încolo în cvartal, dincolo de spălătorie, mașina de patrulare oprise într-un șir de mașini parcate.
   Bosch vorbi în stație:
   - Bun, toată lumea gata?
   Tipii de la Moravuri îi trimiseră două clickuri.
   - Gata, răspunse Brasher.
   - Bun, intrăm.

          Edgar intră în spălătoria de mașini și trase pe aleea de serviciu, unde clienții își încredințau mașinile stației de aspirare și comandau tipul de spălare sau ceruire pe care îl doreau.
   Bosch începu să-i studieze pe muncitori, care erau cu toții îmbrăcați în aceleași salopete portocalii și purtau șepci de baseball. Acest lucru încetinea procesul de identificare, dar curând Bosch găsi șopronul de ceruire și îl localiză pe Johnny Stokes.
   - E acolo, îi spuse el lui Edgar. La Beemer-ul negru.
   Bosch știa că, de îndată ce voi ieși din mașină, cea mai mare parte dintre foștii condamnați aveau să-și dea seama că erau polițiști. Trebuia să-l ia prin surprindere pe Stokes.
   Îl privi pe Edgar.
   - Gata?
   - Dă-i drumul!
   Deschiseră ușile în același timp.
   Bosch ieși din mașină și se întoarse către Stokes, care stătea întins cu spatele la vreo 20 de metri de ei. Era așezat pe vine și aplica ceva cu un spray pe roțile unui BMW negru.
   Bosch și Edgar acoperiseră jumătate din distanța către ținta loc când au fost detectați de către ceilalți lucrători. De undeva din spatele lui, Bosch auzi o voce strigând:
   - 5-0, 5-0, 5-0!
   Alertat de ceilalți, Stokes se ridică în picioare și începu să alerge.
   Se aflau la 5 metri de Stokes când acesta își dădu seama că el era ținta. Nu-i rămânea decât s-o ia la stânga, și apoi să iasă pe ușa spălătoriei, dar BMW-ul îi bloca drumul. Făcu o mișcare către dreapta, dar se opri, dându-și seama că era o fundătură.
   - Nu, nu! strigă Bosch. Vrem doar să stăm de vorbă!
   Stokes se împiedică vizibil. Bosch se îndreptă direct spre el, în vreme ce Edgar o luă la dreapta, în eventualitatea în care fostul deținut s-ar fi hotărât s-o ia la fugă.
   Bosch se opri și deschise larg mâinile pe măsură ce se apropia. Într-o mână avea stația radio.
   - Poliția din Los Angeles. Vrem doar să-ți punem niște întrebări, nimic altceva.
   - La dracu`, despre ce e vorba?
   - Despre...
   Stokes ridică brațul și îl stropi pe Bosch cu soluția de curățat cauciucuri. Apoi sări în dreapta, aparent către fundătură, unde zidul înalt din spatele spălătoriei era lipit de peretele lateral al unei clădiri de apartamente cu 3 niveluri.
   Bosch își duse instinctiv mâinile la ochi. Îl auzi pe Edgar urlând la Stokes și apoi târșâitul pantofilor acestuia pe beton în timp ce începea să fugă. Duse stația de emisie-recepție la gură și strigă:
   - Roșu, roșu, roșu! Se îndreaptă către colțul din spate.
   Apoi lăsă stația să cadă pe beton, amortizându-i căderea cu pantoful. Își șterse cu mânecile de la haină ochii care-i ardeau. În sfârșit, reuși să îi deschidă cu intermitențe.
   Văzu un furtun încolătăcit pe un bazin de apă din spatele BMW-ului. Se îndreptă către el, îl porni și își spălă fața și ochii, fără să-i pese în ce stare ajungeau hainele de pe el.
   După câteva secunde, apa atenuă întrucâtva senzația de arsură și el lăsă furtunul să cadă, apoi se întoarse să ia stația radio. Avea câmpul vizual încețoșat la periferie, dar vedea destul de bine pentru a se mișca.
   În timp ce se apleca pentru a lua stația radio, îi auzi râzând pe ceilalți bărbați în salopete portocalii.
   Bosch nu îi luă în seamă. Mută stația pe frecvența radio a mașinilor de patrulare din Hollywood și vorbi.
   - Către unitățile din Hollywood! Mai mulți ofițeri urmărim un suspect de ultraj, la intersecția dintre LaBrea și Santa Monica. Suspectul este un bărbat alb, în vârstă de 35 de ani, păr negru, salopetă portocalie. Suspectul se află în vecinătatea spălătoriei auto Washateria, în Hollywood.
   Nu își amintea adresa exactă a spălătoriei, dar nu își făcea griji în privința asta. Orice polițist de pe mașinile de patrulare ar fi trebuit să o știe.
   Mută radioul pe frecvența principală a secției de poliție și ceru să mai vină și un echipaj de salvare, pentru a acorda îngriji unui ofițer rănit. Nu avea nicio idee cu ce substanță îi intraseră ochii în contact. Se simțea ceva mai bine, dar nu voia să-și asume niciun risc.
   În final, mută radioul înapoi pe canalul tactic și îi întrebă pe ceilalți unde se aflau.
   Îi răspunse doar Edgar.
   - Era o gaură în colțul din spate. A trecut prin ea, și acum e pe aleea din spate. Se află într-unul dintre complexele alea de locuințe din partea de nord a spălătoriei.
   - Unde sunt ceilalți?
   Răspunsul lui Edgar fu întrerupt. Intra într-o zonă fără acoperire radio.
   - Sunt în spatele meu.... răspândiți. Cred... garaj. Tu.... ine, Harry?
   - E în ordine. Întăririle sunt pe drum.
   Nu știa dacă Edgar recepționase mesajul.
   Puse stația radio în buzunar și se îndreptă în grabă către partea din spate a spălătoriei, unde găsi gaura prin care se strecurase Stokes.
   Bosch se ghemui și se strecură prin gaură, agățându-și haina într-o bară de fier ruginită ce ieșea din zidul de beton. Pe partea cealaltă, se afla o alee mărginită de clădiri de apartamente pe toată lungimea cvartalului.
   Mașina de patrulare era oprită în curbă, la 40 de metri în josul aleii. Nu se afla nimeni în ea și ambele uși erau deschise. Bosch auzea radioul de pe bord.
   Mai jos, la capătul cvartalului, mașina de la Moravuri era parcată de-a curmezișul aleii.
   Înaintă repede pe alee către mașina de patrulare, atent la orice sunet și la orice mișcare.
   Când ajunse la mașină, scoase din nou stația radio și încercă să ia legătura cu cei din unitatea tactică. Nu-i răspunse nimeni.
   Văzu că mașina de patrulare era parcată în fața unei rampe care cobora către un garaj subteran de sub cea mai mare clădire de apartamente din complex.
   Amintindu-și că în cazierul lui Stokes erau trecute și furturi de mașini, Bosch presupuse că Stokes se îndreptase către garaj. Singura lui scăpare era să facă rost de o mașină.
   Se strecură în garajul întunecat.

         Garajul era imens și părea a fi construit sub toată suprafața clădirii de deasupra.
   Bosch nu văzu pe nimeni. Singurul sunet pe care îl auzea era apa ce picura dintr-un din țevile de deasupra capului. Înaintă cu grijă pe aleea din mijloc, scoțând pentru prima dată arma.
   Stokes folosise deja un spray pe post de armă. Nu se știa ce unealtă ar mai fi putut găsi în garaj pentru a-și ataca urmăritorii.
   În timp ce înainte, Bosch verifică puținele vehicule din garaj - se părea că toată lumea era la muncă - în căutarea unor urme de spargere. Nu văzu nimic.
   Duse stația radio la gură, și în clipa aceea auzi ecoul unor pași ce alergau în sus, pe rampa ce urca dinspre nivelul inferior al garajului. Înaintă repede către rampă și coborî, atent să facă cât mai puțin zgomot.
   Garajul de dedesubt era și mai întunecat, căci de sus pătrundea mai puțină lumină naturală. Treptat ochii i se obișnuiseră cu întunericul.
   Nu văzu pe nimeni, dar rampa îi bloca parțial vederea. În timp ce se pregătea să ocolească rampa, auzi brusc o voce subțire și gâtuită dinspre capătul acesteia.
   Era a lui Brasher.
   - Acolo! Acolo! Nu mișca!
   Bosch urmări sunetul, lipindu-se de partea laterală a rampei cu arma pregătită. Instinctul îi spunea să strige, să-l avertizeze pe celălalt ofițer de prezența lui. Dar știa că strigătul lui i-ar fi distras atenția lui Brasher și i-ar fi oferit lui Stokes șansa de a fugi sau de a o ataca.
   În timp ce se strecura pe sub rampă, Bosch îi văzu la zidul din spate, la circa 15 metri de el. Brasher îl țintuise pe Stokes la perete, cu mâinile și picioarele depărtate. Avea lanterna la pământ, lângă piciorul drept, luminând zidul în dreptul căruia îl imobilizase pe Stokes.
   Era perfect.
   Bosch respiră ușurat la gândul că ea nu pățise nimic. Se ridică din poziția semighemuită în care se afla și se îndreptă spre ei, lăsând arma în jos.
   Se afla exact în spatele lor. După ce făcuse câțiva pași către ei, o văzu pe Brasher luând mâna de la Stokes și uitându-se de jur împrejur.
   Imediat, Bosch își dădu seama că era o acțiune greșită. Dacă ar fi vrut, Stokes ar fi putut fugi din nou.
   Atunci, lucrurile părură să încetinească.
   Bosch strigă la ea, dar brusc garajul fu inundat de zgomotul asurzitor al unui foc de armă. Brasher căzu, iar Stokes rămase în picioare. Ecoul împușcăturii se propagă printre pereții de beton, făcând imposibilă stabilirea direcției de unde se trăsese.
   Bosch ridică arma și se lăsă pe vine, în poziție de luptă. Întoarse încet capul, căutând arma, apoi îl văzu pe Stokes alergând de la perete. În clipa următoare, brațul lui Brasher se ridică și își îndreptă arma asupra lui Stokes.
   La rândul său, Bosch își aținti Glock-ul asupra lui Stokes.
   - Nu mișca! strigă. Nu mișca!
   Într-o secundă, era asupra lor.
   - Nu trage, omule! urlă Stokes.
   Bosch nu îl slăbea pe Stokes din priviri. Ochii încă îi ardeau și avea nevoie de îngrijiri, dar știa că până și a clipi ar fi fost o greșeală fatală în acel moment.
   - Jos! La pământ! Acum!
   Stokes se aruncă pe burtă și își întinse brațele sub un unghi de 90 de grade.
   Bosch păi deasupra lui și, cu o mișcare pe care o mai făcuse de o mie de ori până atunci, îi legă mâinile în cătușe la spate.
   Apoi puse arma în toc și se îndreptă spre Brasher. Avea sânge pe gât și partea din față a uniformei i se udase deja.
   Îngenunche deasupra ei și îi sfâșie bluza. Îi curgea atât de mult sânge, că avu nevoie de ceva timp să găsească rana. Glonțul îi intrase în umăr, la doar 2 centimetri de bareta din Velchro a vestei de Kevlar.
   Sângele se scurgea din rană, și Bosch putea vedea cum fața lui Brasher își pierdea rapid culoarea. Mișca din buze, dar nu scotea niciun sunet.
   Se uită în jos și văzu o lavetă de spălat mașini care ieșea din buzunarul de la spate al lui Stokes. O smulse afară și a apăsă pe rană. Brasher gemu de durere.
   - Julia, o să te doară, dar trebuie să opresc sângerarea.
   Cu o mână, își smulse cravata de la gât și o înfășură în jurul umărului lui Brasher. Făcu un nod, suficient de strâns ca să țină la locul ei compresa improvizată din lavetă.
   - Ține-te tare, Julia!
   Înșfăcă stația radio și schimbă frecvența pe canalul principal.
   - Apel de urgență, ofițer rănit, nivelul de jos al garajului de la apartamentele din parcul LaBrea, la intersecția dintre LaBrea și Santa Monica. Avem nevoie de asistență medicală ACUM! Suspectul a fost prins. Confirmați apelul de urgență.
   Așteptă un timp ce i se păru interminabil, până când un dispecer de la centrul de urgență îi răspunse, spunându-i că apelul lui se auzea cu intermitențe și că trebuia să repete mesajul. Bosch apăsă pe butonul de emisie și strigă:
   - Unde sunt medicii de care am nevoie? Ofițer RĂNIT!
   Mută pe canalul tactic.
   - Edgar, Edgewood, suntem la nivelul inferior al garajului. Brasher e rănită. L-am imobilizat pe Stokes. Repet, Brasher e rănită.
   Lăsă să cadă stația radio și strigă cât putu de tare numele lui Edgar. Își scoase haina și o împături.
   - Omule, n-am făcut-o eu, strigă Stokes. Nu știu ce s-a....
   - Taci! Taci dracului din gură!
   Bosch puse haina sub capul lui Brasher. Avea dinții încleștați de durere și bărbia împinsă înainte. Buzele aproape că i se albiseră.
   - Medicii sunt pe drum, Julia. I-am chemat chiar înainte să fii rănită. Cred să sunt un fel de medium. Trebuie doar să reziști, Julia. Rezistă.
   Ea deschise gura cu un efort inimaginabil. Dar, înainte ca Julia să rostească vreun cuvânt, Stokes țipă din nou în pragul unei crize de isterie.
   - N-am făcut eu asta, omule. Nu-i lăsa să mă omoare. N-am FĂCUT-O eu!
   Bosch se aplecă, lăsându-se cu toată greutatea pe spatele lui Stokes și-i șuieră în ureche.
   - Taci dracului din gură sau te omor cu mâna mea!
   Își concentră din nou atenția asupra lui Brasher. Avea ochii deschiși. Pe obraji îi curgeau lacrimi.
   - Julia, doar câteva minute. Trebuie să reziști.
   Îi trase arma din mâna dreaptă și o puse pe pământ, departe de Stokes. Apoi îi strânse mâna.
   - Ce s-a întâmplat? Ce dracu` s-a întâmplat?
   Ea deschise gura și o închise la loc. Bosch auzi pași alergând pe rampă.

           Edgar îi strigă numele.
   - Aici!
   Într-o secundă, Edgar și Edgewood erau acolo.
   - Julia! strigă Edgewood. Oh, la dracu`!
   Fără se ezite nicio clipă, Edgewood păși înainte și îl lovi pe Stokes în coaste.
   - Javră!
   Se pregăti să-l lovească din nou, când Bosch strigă:
   - Înapoi! Pleacă de lângă el!
   Edgar îl înșfăcă pe Edgewood și îl trase de lângă Stokes, care începuse să urle animalic din cauza durerii.
   - Du-l pe Edgewood sus și cheamă medicii, îi spuse Bosch lui Edgar. Stațiile nu funcționează aici jos. Du-te! Acum!
   Ca la un semnal, în depărtare se auziră urletele sirenelor.
   - Vrei s-o ajuți? Du-te și adu-i încoace!
   Edgar și Edgewood alergară către rampă.
   Bosch se întoarse la Brasher.
   Fața ei devenise pământie. Bosch nu înțelegea. Avea o rană la umăr. Deodată, se întrebă dacă nu cumva auzise două împușcături. Oare explozia și ecoul mascaseră o a doua împușcătură?
   O pipăi din nou, dar nu descoperi nimic. Nu voia să o întoarcă pentru a-i verifica spatele, de teamă să nu-i facă mai mult rău. Dar de sub ea nu curgea sânge.
   - Rezistă, Julia. Poți să o faci. Auzi? Medicii aproape că au ajuns. Mai rezistă puțin.
   Ea deschise din nou gura, își împinse bărbia în față și începu să vorbească.
   - El.. el a înșfăcat... a încercat să....
   Scrâșni din dinți și își clătină capul înainte și înapoi. Încercă să vorbească din nou.
   - Nu a fost... nu sunt...
   Bosch își apropie fața de a ei și șopti:
   - Șșt, șșt. Nu vorbi. Concentrează-te, Julia. Ține tare. Rămâi în viață. Te rog, rămâi în viață.
   Simțea cum garajul se umple de zgomote și vibrații.

        În clipa următoare, o dubiță a Serviciului de ambulanță trase lângă ei.
   În spatele acesteia se afla o mașină de patrulare și alți ofițeri în uniformă, care alergau în josul rampei.
   - Oh, Doamne, te rog, mormăia Stokes. N-o lăsa să...
   Unul dintre medici ajunse la ei, și primul lucru pe care îl făcu fu să pună cu blândețe o mână pe umărul lui Bosch și să-l împingă într-o parte.
   Bosch se supuse, înțelegând că acum nu făcea decât să încurce lucrurile. În clipa în care se depărtă de Brasher cu spatele, mâna ei îl apucă brusc de antebraț și îl trase lângă ea. Vocea ei era nefiresc de subțire.
   - Harry, să nu-i lași să...
   Medicul îi puse pe față o mască de oxigen și cuvintele se pierdură.
   - Domnule ofițer, vă rog, îndepărtați-vă, spuse medicul cu fermitate.
   În timp ce Bosch se târa pe coate și genunchi, cu spatele, întinse mâna și o strânse pe Brasher de gleznă.
   - Julia, o să fie bine.
   - Julia? spuse al doilea medic, în timp ce se lăsa pe vine lângă ea. Eu sunt Eddie și cel de acolo e Charlie. O să te reparăm. Așa cum a spus prietenul tău adineauri, o să fie bine. Dar trebuie să te ții tare. Trebuie să lupți, Julia.
   Ea spuse ceva, dar nu se putea înțelege nimic din cauza măștii. Lui Bosch i se păru că deslușește un singur cuvânt: amețită.
   Medicii începură procedurile de stabilizare, pe parcursul cărora cel care își spusese Eddie vorbea tot timpul cu ea.
   Bosch se ridică și se îndreptă spre Stokes. Îl trase în picioare și îl împinse departe de locul în care se afla ambulanța.
   - Am coastele rupte, se plânse Stokes. Am nevoie de asistență medicală.
   - Nu pot face nimic în privința asta, Stokes. Așa că taci dracului din gură.
   Doi ofițeri în uniformă se apropiară de ei. Bosch îi mai văzuse într-una din serile trecute, când o invitaseră pe Julia la Boardner. Prietenii ei.
   - Îl ducem noi la secție în locul tău.
   Bosch îl împinse pe Stokes pe lângă ei.
   - Nu, am să-l duc eu.
   - Trebuie să rămâneți aici pentru echipa SFOI, detectiv Bosch.
   Aveau dreptate.
   Curând la fața locului avea să sosească echipa de la Schimburi de Focuri cu Ofițeri Implicați, iar Bosch urma să fie interogat ca martor principal. Dar nu intenționa să-l lase pe Stokes pe mâinile unor oameni în care nu avea încredere absolută.
   Îl conduse pe Stokes pe rampă, către lumină.
   - Ascultă, Stokes, vrei să trăiești?
   Bărbatul mai tânăr nu răspunse. Mergea cocoșat, din cauza rănii de la coaste. Bosch îl bătu ușor peste locul în care îl lovise Edgewood. Stokes gemu tare.
   - Mă asculți? întrebă Bosch. Vrei să rămâi în viață?
   - Sigur că da.
   - Atunci, ascultă-mă cu atenție. O să te izolez într-o cameră. Nu vorbești decât cu mine. Ai înțeles?
   - Da. Nu-i lăsa să-mi facă rău. N-am nicio vină. Nu știu ce s-a întâmplat, omule. A zis să trec la perete și am făcut ce mi-a spus. Jur pe Dumnezeul meu că....
   - Taci! ordonă Bosch.
   Pe rampă veneau din ce în ce mai mulți polițiști. Trebuia să-l scoată neapărat pe Stokes de acolo.

       Când ieșiră la lumina zilei, Bosch îl văzu pe Edgar vorbind la telefonul mobil și făcând semn unei ambulanțe de transport să se îndrepte către garaj.
   Bosch îl împinse pe Stokes către el. În timp ce se apropiau, Edgar închise telefonul.
   - Tocmai am vorbit cu doamna locotenent. Se îndreaptă către noi.
   - Minunat. Unde ți-e mașina?
   - E încă la spălătorie.
   - Du-te și ad-o. O să-l ducem pe Stokes la secție.
   - Harry, nu putem să plecăm pur și simplu....
   - Ai văzut ce a făcut Edgaewood. Trebuie să-l ducem pe rahatul ăsta într-un loc sigur. Du-te și adu-ți mașina. Dacă pățim ceva, îmi asum eu responsabilitatea.
   - Bine.
   Edgar începu să alerge în direcția spălătoriei de mașini.
   Bosch văzu un stâlp de curent electric lângă colțul complexului de apartamente. Îl duse pe Stokes până acolo și-l imobiliză cu mâinile în jurul stâlpului.
   - Așteaptă aici, zise.
   Apoi se îndepărtă și își trecu o mână prin păr.
   - Ce dracu` s-a întâmplat acolo?
   Nu-și dădu seama că gândise cu voce tare decât în momentul în care Stokes îi răspunse la întrebare, insistând că nu făcuse nimic.
   - Taci, spuse Bosch. Nu vorbeam cu tine.

                                         32

             Bosch și Edgar îl conduseră pe Stokes prin camera detectivilor și apoi pe holul ce ducea către camerele de interogatoriu.
   Îl duseră în camera 3 și îl încătușară de inelul de oțel prins în mijlocul mesei.
   - Ne întoarcem, spuse Bosch.
   - Hei, nu mă lăsa aici, protestă Stokes. O să vină înăuntru, omule.
   - Nu intră nimeni în afară de mine, spuse Bosch. Stai liniștit.
   Ieșiră din încăpere și o încuiară.
   Bosch se îndreptă spre camera detectivilor, care era complet goală. Când un polițist era împușcat, toată lumea se prezenta la locul faptei. Făcea parte din credința lor, în religia ordinii.
   Bosch avea nevoie de o țigară, de timp de gândire și de niște răspunsuri. Nu se gândea decât la Julia și la starea în care se afla. Dar știa că nu putea influența acest lucru, și singurul mod în care-și putea controla gândurile era să se concentreze asupra lucrurilor pe care le avea de făcut.
   Știa că îi rămăsese puțin timp la dispoziție, înainte ca echipa de la SFOI să le ia urma și să vină după el și după Stokes.
   Ridică receptorul și sună la biroul ofițerului de gardă. Răspunse Mankiewicz. Probabil că era singurul polițist rămas în secție.
   - Ce vești mai ai? întrebă Bosch. În ce stare e?
   - Nu știu. Am auzit că e în stare gravă. Tu unde ești?
   - În secție. Îl am pe tip aici.
   - Harry, ce faci? Cei de la SFOI sunt foarte porniți. Ar trebui să fiți la locul faptei. Amândoi.
   - Să presupunem că n-am făcut decât să evit o situație care se putea înrăutăți. Ascultă, anunță-mă imediat ce afli ceva despre Julia, bine?
   - S-a făcut.
   Bosch era gata să închidă, când își aminti ceva.
   - Și, Mank, ascultă-mă. Tipul tău, Edgewood, a încercat să-l rupă în bătaie pe suspect. La momentul respectiv era imobilizat cu cătușe și întins la pământ. Probabil că s-a ales cu 3-4 coaste rupte.
   Bosch așteptă. Mankiewicz nu spuse nimic.
   - E alegerea ta. Poți să acționezi conform regulamentului sau poți să te ocupi tu de treaba asta, în felul tău.
   - Mă ocup eu.
   - Bun. Nu uita să mă anunți dacă afli ceva.
   Închise telefonul și privi către Edgar, care aprobă felul în care trata situația cu Edgewood.
   - Și Stokes? întrebă Edgar. Harry, ce dracu` s-a întâmplat în garajul ăla?
   - Nu sunt sigur. Ascultă, eu o să intru în camera aia i o să discut cu el despre Arthur Delacroix, să văd ce pot să aflu înainte să dea buzna cei de la SFOI și să-l ia. Când or să ajungă aici, vezi dacă poți să-i reții.

         Bosch se duse pe holul din spate și era gata să intre în camera 3, când își dădu seama că uitase să-și ia reportofonul rămas la detectiva Bradley de la AI. Voia să înregistreze interviul cu Stokes.
   Trecu de ușa camerei 3 și intră în încăperea alăturată, unde se făceau înregistrările. Porni camera de luat vederi din camera 3 și casetofonul auxiliar, apoi se întoarse în încăpere.
   Bosch se așeză în fața lui Stokes. De pe chipul tânărului părea că se scursese orice urmă de viață.
   Cu mai puțin de o oră în urmă, lustruia un BMW ca să câștige câțiva dolari. Acum perspectiva era de a se întoarce în închisoare - dacă avea noroc. Știa că sângele de polițist în apă atrăgea rechinii albaștri. Foarte mulți suspecți erau împușcați în timp ce încercau să evadeze sau se spânzurau în mod inexplicabil, în camere asemănătoare cu cea în care se afla el.
    - Ascultă-mă cu atenție, spuse Bosch. Calmează-te dracului și ai grijă cum te comporți. Nu face de față cu oamenii ăștia nimic care i-ar putea determina să te omoare. Mă înțelegi?
   Stokes încuviință din cap.
   Bosch văzu pachetul de Malboro din buzunarul de la piept al salopetei lui Stokes. Se întinse peste masă, făcându-l pe Stokes să se tragă înapoi.
   - Relaxează-te.
   Luă pachetul de țigări și aprinse una cu un băț de chibrit dintr-o cutie care era strecurată sub celofan. Trase un coș de gunoi din colțul camerei lângă scaunul lui și aruncă chibritul.
   - Dacă aș fi vrut să-ți fac rău, puteam să te aranjez în garaj. Mulțumesc pentru țigară.
   Bosch savură fumul. Trecuseră mai bine de două luni de când nu mai fumase.
   - Îmi dai și mie una? întrebă Stokes.
   - Nu, nu meriți nicio țigară. Nu meriți absolut nimic. Dar o să închei o înțelegere cu tine.
   Stokes își ridică privirea către Bosch.
   - E vorba de lovitura aia în coaste pe care ai căpătat-o în garaj. Hai să facem un schimb. Uiți de asta și tratezi lucrurile ca un  bărbat, iar eu o să trec cu vederea faptul că mi-ai aruncat în ochi cu rahatul ăla.
   - Am coastele rupte, omule.
   - Iar mie îmi ard ochii și acum. Ăla era un produs de curățat chimic. Procuratura te va învinovăți de ultraj asupra unui ofițer de poliție și te va trimite la Corcoran cât ai clipi din ochi. Îți amintești cum era la Cork, nu?
   Bosch lăsă replica în aer un lung moment.
   - Deci, am încheiat un târg?
   Stokes încuviință, dar spuse:
   - Ce mai contează? Or să spună că eu am împușcat-o...
   - Dar eu știu că nu tu ai făcut-o.
   Bosch văzu cum lui Stokes îi revenea un licăr de speranță în ochi.
   - Și o să le spun exact ce am văzut.
   - Bine, șopti Stokes.
   - Așadar, să începem cu începutul. De ce-ai fugit?
   Stokes clătină din cap.
   - Pentru că asta fac eu, omule. Eu sunt un fost deținut și tu ești Omu`. Fug.
   Bosch își dădu seama că, în graba aceea, nimeni nu îl percheziționase pe Stokes.
   Îi spuse să se ridice, ceea ce era posibil numai dacă Stokes se apleca înainte, fiindcă avea mâinile legate în cătușe. Bosch trecu în spatele lui și începu să-i verifice buzunarele.
   - Ai vreun ac?
   - Nu, omule, niciun ac.
   - Bine, pentru că nu vreau să mă blochez. Dacă mă blochez, toate înțelegerile noastre cad.

................................................