Îngerul negru, John Connolly

..................................................

                     8.

          Brightwell luă ultimul fragment din mâinile domnișoarei Zahn.
   Cercetă desenul și cuvintele scrise sub el. Desenul era arhitectural și reprezenta o biserică și ceea ce părea a fi o rețea de tuneluri dedesubtul ei. Se încruntă, apoi începu să râdă.
   - N-a plecat niciodată, spuse el aproape mirat.
   - Spune-mi, zise Stuckler. Te rog, măcar atât.
   Brightwell se lăsă pe vine și-i arătă ilustrația lui Stuckler, apoi se ridică și îi făcu semn domnișoarei Zahn. Stuckler nu ridică privirea când țeava pistolului îi atinse ceafa, mângâindu-l aproape tandru.
   - Tot acest timp, repetă el. Tot acest timp.
   Atunci, timpul, tot ce fusese și ce putea să mai fie, i se sfârși și el trecu într-o altă lume.

         Două ore mai târziu, Reid și Bartek se întorceau la mașina lor.
   Se opriseră să mănânce la un bar din sudul Hartfordului, ultima lor masă împreună, înainte să plece din țară, iar Reid își permisese să se răsfețe, așa cum făcea câteodată. Își freca acum burta, plângându-se că chili nachos îi provocau mereu gaze.
   - Nu te-a pus nimeni să mănânci așa ceva, îi spuse însoțitorul său.
   - Nu le pot rezista, răspunse Reid. Sunt atât de exotice.
   Chevroletul lui Bartek era parcat pe drum, sub copacii care brodau cu umbra lor mașinile de dedesubt. Pâlcul era rămășița unei pădurici ce mărginea câmpurile verzi și o zonă rezidențială în curs de construcție.
   - Vreau să spun, continuă Reid, că nicio societate decentă nu ar...
   O siluetă se mișcă lângă un copac, și în fracțiunea de secundă dintre percepție și reacție Reid putea să jure că văzuse arătarea coborând din copac cu capul înainte, asemenea unei șopârle agățate de scoarța pomului.
   - Fugi!
   Îl împinse tare pe Bartek, obligându-l să intre în pădure, apoi se întoarse spre dușmanul care se apropia. Îl auzi pe Bartek strigându-l, dar îi strigă din nou:
   - Fugi, am spus. Fugi, neghiobule!
   În fața lui stătea acum un om scund, cu o figură de pasăre de pradă, îmbrăcat într-o geacă neagră și blugi prespălați. Reid îl recunoscu pe tipul de la bar și se întrebă de cât timp fuseseră supravegheați. Bărbatul era neînarmat.
   - Haide, spuse Reid. O să te bat.
  Ridică pumnii și se mișcă în lateral, în caz că bărbatul ar fi încercat să-l urmărească pe Bartek, dar se opri imediat când simți duhoarea din spate.
   - Preotule, spuse o voce caldă, iar Reid simți cum i se scurge toată energia din corp.
   Se întoarse.
   Brightwell era doar la câțiva centimetri de fața lui. Bărbatul vru să spună ceva, dar lama cuțitului îi intră cu atâta repezeală în corp, încât singurul sunet pe care îl scoase fu un geamăt de durere. Omulețul din spatele lui, însoțit de o femeie cu părul lung și negru, fugi în pădure după Bartek.
   - Ai dat greș, spuse Brightwell.
   Îl trase pe Reid aproape de el, îmbrățișându-l cu brațul stâng, în timp ce cu cealaltă mână împingea cuțitul în sus. Își lipi buzele de ale preotului. Reid încercă să-l muște, dar Brightwell nu-și slăbi strânsoarea și îl sărută până când omul din brațele lui muri, lipit de el.

         Domnișoara Zahn și celălalt bărbat se întoarseră după jumătate de oră.
   Brightwell ascunsese deja corpul lui Reid în pădure.
   - L-am pierdut, spuse ea.
   - Nu are importanță, răspunse Brightwell. Avem pești mai mari de prins.
   Privi în întuneric, sperând ca în ciuda vorbelor sale, să aibă ocazia să se ocupe și de bărbatul acela mai tânăr. Apoi, când își dădu seama că era o speranță deșartă, urcă cu ceilalți în mașină și plecară spre sud. Trebuia să mai facă o vizită.
   Bărbatul slăbuț ieși din pădure după ceva vreme. Rătăcise printre copaci până găsise în cele din urmă corpul înjunghiat al tovarășului său, aruncat printre stânci și lemne putrede. Se aplecă asupra a ceea ce fusese Reid cândva și începu să se roage pentru prietenul său plecat.

         Neddo stătea la biroul său din spatele magazinului. Se crăpa aproape de ziuă, iar afară vântul zăngănea scara de incendiu.
   Era aplecat deasupra biroului și încerca să curețe cu o pensuliță o broșă ornamentată cu oase. Ușa exterioară se deschise, dar el nu auzi zgomotul din cauza vântului.
   Era atât de absorbit de munca sa, încât nici nu-și dădu seama că cineva se îndrepta spre camera lui. Ridică privirea doar când se mișcă draperia, și o umbră căzu pe birou.
   Brightwell stătea acum în fața lui, și în spatele lui era o femeie. Avea părul negru și bluza descheiată la piept lăsa la vedere ochii tatuați pe piele.
   - Te-ai ținut de povești, domnule Neddo, spuse Brightwell. Te-am tolerat prea multă vreme.
   Dădu trist din cap, iar umflătura de sub bărbie se bălăngăni și ea.
   Neddo puse pensula pe birou. Ochelarii lui mai aveau atașate o serie de lentile, ca să-i permită să vadă mai clar piesa la care lucra.
   Privită prin cea de-a doua pereche de lentile, fața lui Brightwell era distorsionată; ochii păreau mai mari, gura mai plină, iar masa de carne roșie de sub guler și mai umflată, încât se putea spune că nu mai avea mult și exploda, constituind doar începutul râului de sânge și carne care putea ieși din interiorul lui Brightwell, arzând asemenea acidului tot ce-i ieșea în cale.
   - Pentru prima oară în viață am făcut ce trebuia să fac, răspunse Neddo.
   - Și ce sperai să obții prin acest lucru? Iertarea păcatelor?
   - Poate.
   - „Pe pământ nu vor găsi niciodată pacea și iertarea păcatelor, recită Brightwell. Pentru că nu se vor bucura de urmașii lor; vor privi măcelul celor dragi lor, îi vor jeli pe fiii lor uciși, și se vor ruga în van, căci nu vor găsi îndurare și pace”.
   - ÎI cunosc pe Enoch la fel de bine ca tine, dar eu nu sunt ca tine. Cred în împărtășanie, în iertarea păcatelor...
   Brightwell păși în lături, făcându-i loc femeii să înainteze.
   Neddo auzise multe lucruri despre ea, dar nu o văzuse niciodată. Ar fi considerat-o frumoasă dacă nu ar fi știut cu ce se ocupa. Acum, când stătea față în față cu ea, nu simțea decât teamă și o sfârșeală teribilă care-l împiedica să se miște și să încerce să fugă.
   - ... în învierea trupurilor, continuă Neddo grăbit, și viața eternă. Amin.
   - Ar fi trebuit să rămâi fidel, spuse Brightwell.
   - Ție? Știu ce ești. Am venit la tine din furie, din durere. Am greșit.
   Neddo începu să se roage:
   - Doamne Dumnezeule, mă căiesc pentru toate păcatele mele, pentru că ei au păcătuit împotriva ta...
   Femeia cerceta instrumentele lui Neddo: scalpele, lame subțiri. Neddo o auzi căutând ceva, dar nu o privi. Rămase concentrat în actul său de căință, până când Brightwell vorbi din nou.
   - L-am găsit, spuse Brightwell.
   Neddo se opri din rugăciune. Chiar și acum, când era atât de aproape de moarte, când se căise, nu-și putu reține mirarea.
   - Adevărat?
   - Da.
   - Unde era? Mi-ar plăcea să știu.
   - În Sedlec. Nu a plecat niciodată din osuar.
  Neddo își scoase ochelarii. Zâmbea.
   - Toate căutările, și era tot timpul acolo.
   Neddo se întristă.
   - Mi-ar fi plăcut să-l văd, spuse el, să văd cu ochii mei cum arată, după atâtea lucruri pe care le-am auzit și le-am citit.
   Femeia găsi o cârpă. O înmuie cu apa dintr-o cană, apoi îl obligă pe Neddo să o bage în gură. Încercă să se zbată, trăgând-o de mâini și de păr, dar era prea puternică. Brightwell o ajută, fixându-i mâinile lui Neddo pe scaun și imobilizându-l prin greutatea și puterea lui.
   Scalpelul rece atinse fruntea bărbatului și femeia începu să taie.

                                          23.

          Am ajuns după-amiaza târziu în Praga, după un zbor lung, via Londra. Stuckler era mort.
   Închiriasem o mașină din New York și mersesem să-i facem o vizită după întâlnirea cu Bosworth, dar poliția ajunsese înaintea noastră acolo. Am dat niște telefoane și am aflat că atât colecționarul, cât și oamenii lui fuseseră uciși, iar statuia imensă de oase din colecția lui avea o gaură în piept.
   Angel ni s-a alăturat în Boston, la scurt timp după aceea, și am plecat spre Europa chiar în acea noapte.
   Eram tentați să ajungem cât mai repede în Sedlec, care se găsea la șaizeci și patru de kilometri est de oraș, dar trebuia să ne cazăm înainte. Plus că eram obosiți și înfometați.
   Ne-am cazat la un hotel mic și confortabil din zona cunoscută sub numele de Mala Strana, care s-ar fi tradus prin: „Orașul mai Mic”, după cum ne spusese recepționera. În apropiere, pe strada Ujezd exista un funicular micuț care traversa dealul Petrin, de-a lungul căruia vechile vagonete zornăiau, iar legăturile lor scoteau scântei pe cablurile de deasupra, lăsând un miros de ars în aer. Străzile erau pline de bolovani, iar unele ziduri acoperite de graffiti. Pe alocuri se mai vedea puțină zăpadă, iar Vltava era înghețată.
   Louis a dat niște telefoane, iar eu am sunat-o pe Rachel să-i spun unde eram. Era destul de târziu și speram să nu o trezesc din somn, dar nu voiam să plec fără să-i spun.
   Se părea că principala ei preocupare rămăsese tot câinele, dar îl lăsasem în siguranță la un vecin. Sam era sănătoasă și voiau să meargă în vizită la sora lui Rachel, a doua zi. Rachel era mai tăcută, dar mi se părea că își mai revenise.
   - Mereu am vrut să văd Praga, a spus ea după o vreme.
   - Știu. Poate cu altă ocazie.
   - Poate. Cât rămâi acolo?
   - Câteva zile.
   - Angel și Louis sunt cu tine?
   - Da.
   - E amuzant că te plimbi prin Praga cu ei și nu cu mine.
   Totuși, nu mi s-a părut prea amuzată de acest lucru.
   - Nu e nimic personal. Și stăm în camere separate.
   - Ce liniștitor. Când te întorci, poate vii la noi și vorbim.
   Nu mi-a spus când și dacă avea să se întoarcă acasă și nici eu nu am întrebat-o. Aveam să merg în Vermont la întoarcere, să vorbim și poate că aveam să mă întorc singur la Scarborough.
   - Ar fi o idee, am răspuns.
   - N-ai spus că ți-ar plăcea să vii.
   - Niciodată nu m-am simțit mai bine după ce am vorbit cu cineva care mi-a spus că trebuia să discutăm.
   - Nu trebuie să se întâmple așa, nu?
   - Sper că nu.
   - Te iubesc, a spus ea. Știi acest lucru, nu?
   - Da, știu.
   - Și tocmai acest lucru face lucrurile și mai dificile. Dar trebuie să te hotărăști ce fel de viață vrei să duci. Presupun că amândoi trebuie să ne hotărâm.
   Îi auzeam vocea din ce în ce mai stins.
   - Trebuie să plec. Ne vedem când mă întorc.
   - Bine.
   - La revedere, Rachel.
   - Pa.

         Hotelul ne-a rezervat o masă la restaurantul U Modre Kachnicky, sau Rățușca Albastră, de pe una din străzile laterale ce porneau din Ujezd. Restaurantul era decorat cu draperii, carpete și poze vechi, iar oglinzile dădeau impresia de spațiu.
   Meniul se baza pe vânat, specialitatea casei, așa că am comandat piept de rață și carne de căprioară, în sos de afine, ienupăr și rom de Madera. Am împărțit o sticlă de vin roșu Frankovna și am mâncat în tăcere.
   Mai aveam puțin și terminam de mâncat, când un bărbat intră în restaurant și femeia de la intrare îi arătă masa noastră. Arăta ca un tip care vindea pe Broadway telefoane mobile furate: geacă de piele, blugi, cămașă foarte colorată și o barbă ajunsă în stadiul dintre „am uitat mă bărbieresc” și barba unui vagabond.
   Totuși, mi-am ținut aceste gânduri doar pentru mine.
   În geaca lui ar fi intrat doi oameni cât mine, asta dacă cineva ar fi reușit să o scoată de pe el fără s-o rupă, pentru că pielea mai avea puțin și plesnea. M-am întrebat dacă nu cumva era înrudită cu frații Fulci, poate de pe vremea când omul cavernelor descoperise focul.
   Louis, care mai apelase la el înainte, spunea că omul se numea Most și era un papka, sau tatăl unei brigăzi de criminali din Praga, rudă prin alianță cu Vor v Zakone, „hoțul după lege”, cel răspunzător cu crima organizată locală.
   Organizațiile criminale din Republica Cehă erau doar ramificații ale acestor brigăzi, zece în total, în toată țara. Se ocupau cu diverse afaceri, trafic cu ființe umane din fostul bloc estic, în vederea prostituției, proxenetism, furturi de mașini, droguri și arme, dar teritoriul acestor bande era din ce în ce mai neclar, datorită numărului mare de imigranți. Acum, stâlpii crimei organizate erau ucraineni, ruși și ceceni și nici unii dintre ei nu se fereau de la a fi violenți și brutali cu victimele lor sau chiar între ei. Fiecare grup era specializat într-un anumit domeniu.
   Rușii se implicau mai mult în infracțiuni financiare, în timp ce ucrainenii agresivi preferau jefuirea băncilor și a altor proprietăți. Bulgarii, care investiseră înainte în cluburi de noapte, se reorientaseră spre furturi de automobile, trafic de droguri și aduceau în bordeluri prostituate din Bulgaria. Italienii, mai puțini la număr, cumpărau valori imobiliare; chinezii conduceau cazinouri și bordeluri ilegale, dar se ocupau și de traficul de persoane și răpiri, deși aceste lucruri se petreceau mai mult în propriile lor grupuri etnice. Albanezii făceau cam de toate, începând cu trafic de droguri, până la colectarea de datorii și comerț cu piele și aur.
   Băieții din țară trebuiau să-și apere teritoriul de criminalii imigranți, nou-sosiți, care nu respectau niciuna dintre regulile vechi. Most era un specialist de modă veche, în comparație cu nou-veniții. Îi plăceau armele și femeile, de preferat împreună.
   - Bună seară, a spus el. E bun?
   A arătat spre medalioanele de căprioară cu sos de afine, cu garnitură de tăiței cu spanac din farfuria lui Angel.
   - Da, a răspuns Angel. E foarte bun.
   Două degete imense au pescuit din farfuria lui Angel un medalion și l-au aruncat în gura asemănătoare cu Tunelul Olandei.
   - Hei, omule, nu...
   Most i-a aruncat lui Angel o privire. Nu era amenințătoare, dar nici prea binevoitoare. Era genul de privire pe care un păianjen ar fi aruncat-o unei muște prinse în plasa lui, dacă insecta ar fi scos o declarație a drepturilor ei și ar fi început să se plângă de faptul că-i fuseseră încălcate libertățile.
   - Voiam să mai mănânc oricum, a terminat Angel propoziția.
   - Așa îți aperi tu drepturile? l-am întrebat pe Angel.
   - Da, dar nu înțeleg de ce ești așa încântat, oricum o să-mi dai jumătate din porția ta ca să te revanșezi pentru ce-ai spus mai devreme, a răspuns el.
   Uriașul s-a șters pe degete cu un șervet, apoi a întins mâna spre Louis.
   - Most, s-a prezentat el.
   - Louis a răspuns Louis, prezentându-ne pe mine și pe Angel.
   - „Most” nu înseamnă „pod”, l-am întrebat eu.
   Văzusem semne pe stradă, care-i direcționau pe turiști spre Karluv Most, Podul lui Carol.
   Most și-a depărtat brațele, încântat, asemenea celor care văd că turiștii fac un efort să înțeleagă cât mai multe lucruri. Nu cumpăram doar arme de la el, dar îi învățam și limba.
   - Da, ai dreptate, înseamnă pod, a răspuns Most, balansându-și mâinile. Sunt un pod între cei care au și cei care vor să aibă.
   - Mai degrabă un pod între toată Europa și Asia, dacă o să cadă, murmură Angel în barbă.
   - Poftim? a întrebat Most.
   Angel și-a ridicat tacâmurile și a rânjit cu gura plină de mâncare.
   - Bună carne, a spus el. Mmmmmm.
   Most nu a părut prea convins, dar a lăsat-o baltă.
  - Ar trebui să mergem, spuse el. Sunt destul de ocupat.
   Am plătit nota și l-am urmat pe Most afară, unde un Mercedes negru era parcat la intersecția străzii Nebovidska cu Harantova.
   - Uau, a spus Angel. O mașină de gangster. Nu iese deloc în evidență.
   - Nu prea-l placi, nu? l-am întrebat eu.
   - Nu-mi plac oamenii mari care se laudă cu greutatea lor.
   Trebuia să recunosc că probabil Angel avea dreptate. Most era un nemernic, dar aveam nevoie de serviciile lui.
   - Încearcă să te porți frumos. Doar nu trebuie să-l adopți.
   Ne-am urcat în mașină. Angel și Louis s-au așezat pe bancheta din spate, iar eu pe scaunul din față, de lângă șofer.
   Louis părea în largul lui, în ciuda faptului că nu avea arme.
   Pentru el era doar o tranzacție. Totuși, cred că Most știa prea multe lucruri despre Louis, ca să încerce să-l tragă pe sfoară.
   Am mers de-a lungul Vltavei, pe lângă restaurantele luminoase în care mâncau turiștii și pe lângă barurile din zonă, trecând de o gară, și ne-am îndreptat spre lanțul de ecrane imense care luminau cerul nopții. Am mers pe câteva străduțe laterale, înainte să ajungem în fața unei uși luminate de o siglă în formă de Cupidon și o inimă străpunsă de o săgeată. Clubul se numea Dorința lui Cupidon. Most a parcat afară și a oprit motorul.
   Intrarea în club era protejată de o poartă cu gratii și de doi bodyguarzi plictisiți. Poarta s-a deschis, și Most i-a dat angajatului său cheile mașinii, după care am coborât într-un bar mic și murdar. Femeile est-europene, blonde și brunete, plictisite toate și obosite, stăteau în întuneric și beau suc. Pe fundal se auzea muzică rock, iar la bar lucra o femeie înaltă, roșcată, și tatuată pe brațe. Nu se vedea niciun bărbat. Femeia desfăcu un Budvar pentru Most, apoi îi zice ceva în cehă.
   - Vreți ceva de băut? a tradus Most.
   - Nu, e în regulă, a răspuns Louis.
   Angel s-a uitat în jur, la bordelul acesta sărăcăcios.
   - Dacă acum e aglomerat, cum naibii e atunci când nu merge treaba?
   L-am urmat pe Most în birou, trecând printr-un coridor cu mai multe uși deschise în care am văzut paturi duble, acoperite doar cu un cearșaf și cu perne; pereții erau decorați cu postere înrămate și nuduri prea puțin artistic realizate.
   În birou se afla un singur bărbat care supraveghea trei sau patru monitoare pe care se vedeau poarta clubului, aleea din spate, două cadre de pe stradă și casa cu bani din spatele barului. Most a trecut pe lângă el și a descuiat ușa de oțel din spate cu două chei: una pe care o ținea în portofel și una ascunsă într-o firidă aproape de podea. Înăuntru erau depozitate lăzi cu băuturi alcoolice și cartușe de țigări, dar ocupau foarte puțin loc. În spatele se găsea un mic depozit de armament.
   - Deci, a început Most, ce vreți?
   Louis spusese că nu aveam de ce să ne facem griji în privința armelor odată ajunși în Praga și avusese dreptate.
   Republica Cehă fusese lider în producția și exportul de armament, dar căderea comunismului dusese la un declin al industriei după 1989. Mai rămăseseră treizeci de producători de arme, iar cehii nu făceau nazuri când venea vorba de exportul de arme.
   Zimbabwe, la fel ca Sri Lanka și chiar Yemenul, avuseseră motive să mulțumească Cehiei pentru ridicarea embargoului la exportul de arme, lucru ce servea intereselor SUA din străinătate și ale ONU. Se încercase exportul de arme în Eritreea și în Republica Democrată Congo, prin licențele de export în țările care nu se aflau sub embargou, dar care erau folosite apoi pentru a redirecționa transporturile spre adevărata lor destinație.
   Unele dintre aceste arme erau cumpărate pe căi legale, altele vândute în surplus dealerilor, dar mai exista o parte obținută prin căi nu tocmai transparente, și bănuiam că majoritatea arsenalului lui Most fusese achiziționat astfel.
   În 1995, s-a descoperit că unitatea anti-teroristă cehă de elită a poliției naționale, URNA, își vindea armele, muniția și chiar explozibilii Santex organizațiilor criminale. Directorul URNA, Miroslav Kvasnak, a fost concediat ca urmare a acestei descoperiri, lucru ce nu l-a împiedicat să devină mai târziu directorul adjunct al Serviciilor Cehe de Informații ale Armatei și apoi atașatul ceh pentru apărare în India. Dacă polițiștii erau gata să le vândă arme criminalilor pe care trebuiau să-i prindă, atunci piața liberă care începuse să se dezvolte în Cehia se răzbunase încă de la început. Și astfel, cehii, bucuroși de principiile nou-descoperite ale capitalismului, au înțeles pe deplin ce trebuiau să facă ca să clădească o societate antreprenorială.
   Pe unul dintre pereți erau expuse o mulțime de arme: majoritatea arme semiautomate, dar și câteva automate, inclusiv două arme automate FN ale poliției, nou-nouțe. Am văzut carabine de asalt CZ 2000 și cinci mitraliere ușoare 5.56N, montate pe crăcane și aliniate pe o masă sub surorile lor mai mici.
   Lângă fiecare dintre ele erau înghesuite benzile cu cartușe pentru M-16 MAG și M-249 SAW. Mai erau expuse și puști automate AK 47 și foarte multe lăzi cu modele asemănătoare de Vz.., precum și arme automate și semiautomate. Pe două mese demontabile, acoperite cu mușama, erau aliniate diferite pistoale. Aproape toate armele erau noi și multe dintre ele erau folosite de militari.
   Se părea că jumătate din cele mai bune arme ale armatei cehe erau depozitate în pivnița lui Most. Dacă țara ar fi fost atacată, armata ar fi trebuit să se descurce cu armele din dotare și cu înjurăturile, până când cineva ar fi adunat destui bani să le cumpere înapoi.
   Eu și Angel l-am privit pe Louis verificând armele, trăgând piedicile de siguranță, încărcătoarele și introducând și scoțând lamele.
   S-a hotărât în cele din urmă la trei pistoale Heckler & Kock .45, cu amortizor Knight, pentru reducerea zgomotului și flamei focurilor trase. Armele aveau inscripționat pe țeavă cuvântul „USSOCOM”, ceea ce însemna că fuseseră construite pentru Trupele de Operațiuni Speciale americane. Țeava și piedica de siguranță erau puțin mai mari decât cele ale pistoalelor H&K .45 obișnuite și se terminau cu un filet pentru atașarea amortizorului. De asemenea, mai aveau și un modul cu laser, montat în fața piedicii de siguranță.
   Louis a mai ales și câteva cuțite de luptă Gerber Patriot și un pistol mitralieră Steyr, de nouă milimetri, cu treizeci de cartușe și amortizor, acesta din urmă mai lung decât pistolul însuși.
   - Vrem două sute de cartușe pentru pistoalele patruzeci și cinci și nouăzeci pentru Steyr, a spus Louis în cele din urmă. Ne dai cuțitele pe gratis.
   Most a fost de acord cu un preț pentru arme, dar bucuria vânzării i-a fost știrbită de priceperea lui Louis în materie de negocieri. Am plecat cu armele. Most ne-a dat și niște tocuri de pistoale, cam uzate.
   Mercedesul era parcat încă afară, dar, de data aceasta, era altcineva la volan.
   - Vărul meu, a explicat Most, apoi m-a bătut cu palma pe umăr. Sigur nu vrei să mai rămâi, să te distrezi puțin?
   „Distracție” și „Dorința lui Cupidon” nu mi se părea tocmai combinația ideală pentru mine.
   - Am prietenă, am răspuns eu.
   - Poți să-ți mai faci una.
   - Nu prea cred. Nu mă descurc prea bine nici cu cea pe care o am deja.
   Most nu le-a oferit fete nici lui Angel, nici lui Louis. Le-am spus și lor acest lucru în drum spre hotel.
   - Poate că ești singurul care pare deviant, a sugerat Angel.
   - Da, sigur asta trebuie să fie, din moment ce voi sunteți atât de nevinovați.
   - Ar trebui să fim deja acolo, a spus Louis.
   Vorbea despre Sedlec.
   - Nu sunt proști, am răspuns eu. Au așteptat atâta timp acest moment. Vor să cerceteze locul înainte să acționeze. Au nevoie de echipament, mijloace de transport, oameni și nu vor încerca să mute statuia decât după ce se va întuneca. Îi vom aștepta când vor ajunge.

             Am plecat spre Sedlec a doua zi, mergând pe autostrada dinspre granița cu Polonia, deoarece era o rută mai scurtă decât cea care ocolea prin sate și orașe.
   Am lăsat în urmă lanurile de porumb și câmpurile de sfeclă, culese deja, și am intrat în pădurile dese, cu căbănuțe de vânătoare la lizieră.
   Potrivit ghidului turistic pe care-l citisem în avion, urșii și lupii se găseau mult mai în sud, în pădurile din Boemia; aici trăiau numai mamifere mici și păsări. În depărtare se zăreau sate întregi de case cu acoperișuri roșii, iar turlele bisericilor se ridicau deasupra căsuțelor. Am trecut prin orașul industrial Kolin, punctul de legătură între căile ferate care uneau Moscova, adică estul, cu Austria, din sud. Am văzut niște case părăginite, și altele în curs de renovare. Berăriile aveau siglele atârnate la ferestre, iar meniurile erau scrise cu creta pe o tablă în fața ușilor.
   Sedlecul era aproape o suburbie a orașului Kutna Hora.
   În fața noastră se înălța dealul Kank, unde, după cum spunea harta, fusese deschisă prima mină importantă din oraș, după descoperirea zăcământului de argint de pe pământurile Bisericii Catolice. Văzusem câteva imagini ale minei în ghidul turistic. Îmi amintiseră de descrierea iadului făcută de Bosch; în adâncurile pământului coborau oameni îmbrăcați în alb, ca să fie vizibili în lumina slabă a felinarelor. Pe spate purtau mantale din piele, ca să poată aluneca repede prin galerii fără să se rănească. Aveau la ei suficientă pâine cât pentru șase zile, pentru că urcau înapoi la suprafață în cinci ore, așa că minerii rămâneau în mine aproape toată săptămâna, ieșind numai în cea de-a șaptea zi, ca să meargă la biserică, să-și vadă familiile și să-și reîmprospăteze proviziile înainte de a se întoarce în lumea de sub pământ.
   Mulți purtau la ei icoana Sfintei Varvara, patroana minerilor, pentru că cei care mureau în mine nu aveau un preot să-i împărtășească și să-i pregătească pentru viața de apoi și probabil că trupurile lor rămâneau în galerii, printre dărâmături. Ei credeau că alături de Sfânta Varvara puteau să-și găsească drumul spre Rai.
   Orașul Kutna Hora era așezat peste rămășițele galeriilor minei.
   Kilometri întregi de tuneluri se întindeau pe sub străzile și casele lui, iar pământul se amesteca cu oasele celor care munciseră la extracția argintului.
   Acesta, m-am gândit eu, era locul potrivit pentru Îngerul Negru: un avanpost străvechi al iadului ascuns din Europa de Est, un colț al lumii în formă de fagure de dedesubt.

                                        24.

           Am făcut la dreapta, pe lângă un supermarket Kaufland și am ajuns la intersecția străzii Cechova cu Starosedlecka.
   Osuarul era chiar în fața noastră, înconjurat de un cimitir și de ziduri înalte. Peste drum se găseau un restaurant și un magazin, U Balanu, iar la dreapta, chiar după colț, un hotel.
   Am cerut să vedem camerele și, în cele din urmă, am găsit două cu vedere spre osuar, apoi am mers să vizităm lăcașul de cult.
   Sedlecul a vrut să aibă întotdeauna locuri de veci: ispita Pământului Sfânt oferea ceea ce nu puteau să ofere nici minele, nici ciuma, ori bătăliile.
   Cronica Zbraslav, din secolul al XIV-lea, consemnează că într-un singur an au fost îngropați în cimitir peste treizeci de mii de oameni, majoritatea aduși în Sedlec pentru privilegiul de a fi fost înmormântați în pământul din Țara Sfântă. Se credea că cimitirul avea proprietăți miraculoase și că orice defunct îngropat acolo se descompunea într-o singură zi, lăsând în urmă doar oasele albe.
   Oasele, care se descărnau inevitabil, erau scoase de îngrijitorii cimitirului și așezate în osuarul din capela mortuară cu două etaje. Pe lângă scopul practic, ce permitea golirea mormintelor pentru cei care aveau nevoie de un loc pentru înmormântare, osuarul mai avea și un scop spiritual, la fel de important: oasele aminteau de efemeritatea existenței umane și de natura vremelnică a celor pământești.
   În Sedlec, granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo era marcată prin oase.
   Chiar și aici, în acest loc străin, existau amintiri din trecut. Mi-am amintit de o cameră de hotel din New Orleans, unde aerul era plin de umezeală. Îl încolțisem pe bărbatul care le ucisese pe soția și fiica mea și înțelesesem în cele din urmă în ce consta „arta” lui. Și el credea în efemeritatea oamenilor și lăsase în urmă propriul lui memento mori, sfâșiind pielea de pe carne și carnea de pe oase, ca să ne arate că viața era un lucru trecător și lipsit de importanță, care putea fi luat oricând de o ființă neînsemnată ca el.
   Doar că se înșela, pentru că nu toate lucrurile erau fără importanță și aspectele vieții noastre meritau sărbătorite sau comemorate. Lumea devenise mai săracă cu fiecare viață pe care o luase acest om, și gama diversității fusese micșorată pentru totdeauna, privată de potențialul în artă, știință, inventivitate, pasiune, speranță și regret, pe care le-ar fi adus cu ei urmașii celor uciși.
   Dar cum rămânea cu viețile pe care le luasem și eu? Nu eram oare la fel de vinovat ca el, și oare nu de aceea aveam gravate în suflet atâtea nume, de oameni buni și răi, pentru care aș fi putut fi pe drept tras la răspundere?
   Aș putea spune că am prevenit un rău mai mare, comițând un rău mai mic, dar tot port asupra mea păcatul și poate că am să fiu condamnat pe veci pentru el. Totuși, nu puteam să stau cu mâinile în sân.
   Păcătuisem din furie și aveam să plătesc. Dar celelalte păcate?
   Am ales să fac ce am făcut pentru că, în opinia mea, era mai rău să nu fac nimic. Am încercat să mă revanșez, în felul meu.
   Problema este că pervertirea, asemenea cancerului, va cuprinde întreg sufletul.
   Problema este că nu există un rău mai mic.

         Am intrat în cimitir, ocolind mormintele.
   Cele mai noi aveau poze pe crucile din marmură sau granit, așezate sub cuvântul „RODINA”, urmat de numele de familie. Unul sau două morminte aveau înrămate în piatră portretele tuturor celor îngropați acolo, așa cum ar fi fost așezate pe perete sau pe vreun raft, atunci când fuseseră în viață.
   Ca să ajungi la intrarea în osuar trebuia să cobori trei trepte. În dreapta ușilor din lemn masiv, vegheate de o fereastră semicirculară se găsea o intrare, o scară abruptă, care ducea la capela de deasupra osuarului, din care cred că puteai să vezi prin ferestre chiar în interiorul lăcașului.
   La intrarea în osuar, în spatele vitrinei pline cu vederi și obiecte ornamentale stătea o femeie, căreia i-am plătit fiecare câte treizeci de coroane, echivalentul a doar patru dolari. Eram singuri în acest loc, iar aburii respirației noastre luau forme ciudate în aerul rece.
   - Dumnezeule, a spus Angel când am coborât să vedem minunile din Sedlec, ce este locul acesta?
   În fața noastră cobora o scară. Pe pereții din dreapta și din stânga literele IHS, prescurtarea de la: Iesus Hominum Salvator, Iisus Salvatorul Omenirii, erau formate din oase, înconjurate de patru seturi a câte trei oase, sub formă de cruci. Fiecare braț al crucii se termina cu câte un craniu.
   În dreptul ultimei trepte se găseau două coloane paralele, formate din cranii și femururi, așezate vertical, chiar sub maxilarul superior al fiecărui craniu.
   Coloanele mărgineau două alcovuri, în care fuseseră așezate câte două urne imense, sau poate cristelnițe, construite și ele în întregime din rămășițe umane, acoperite cu un capac din cranii.
   Am pășit spre partea centrală a osuarului. În dreapta și în stânga erau camere pline cu piramide din cranii și oase, imposibil de numărat, care se terminau cu câte o coroană aurită din lemn. În față erau alte două camere, dar goale, astfel încât în fiecare colț al osuarului se afla câte o cameră.
   Potrivit pliantelor pe care le primiserăm la intrare, rămășițele reprezentau mulțimile adunate pentru judecată în fața Domnului, în timp ce coroana simboliza împărăția Cerurilor și promisiunea unei vieți veșnice.
   Pe unul din pereții laterali ai camerei dintre dreapta mea era o inscripție, realizată tot din oase:
   F. RINT
   ZCESKE SKALICE
   1870

   Rint, la fel ca majoritatea artiștilor, își semnase și el lucrarea.
   Dar dacă Bosworth avea dreptate, atunci Rint văzuse ceva în timpul restaurării osuarului, iar ceea ce văzuse îl obsedase atât de mult, încât încercase să reconstituie acea imagine în anii următori, de parcă ar fi reușit să se izbăvească și să se liniștească prin acest act.
   În cealaltă cameră, din stânga, am văzut blazonul familiei Schwarzenberg, care finanțase opera de artă a lui Rint. Și acesta era realizat în întregime din oase: Rint crease o pasăre, un corb sau poate chiar o cioară dintr-un os pelvian pentru corp, și o secțiune de coastă pentru aripi.
   Cioara își afundase ciocul în orbita goală a ceea ce trebuia să fie un craniu turcesc, detaliu adăugat pe blazon prin bunăvoința împăratului Rudolf al II-lea, după ce, în 1598, Adolf de Schwarzenberg îngrădise puterea turcilor prin cucerirea fortificației de la Raab.
   Dar blazonul era doar o bagatelă, în comparație cu piesa centrală a osuarului. Din tavanul boltit atârna un candelabru, realizat din toate oasele corpului omenesc. Brațele candelabrului erau formate din oase ale mâinii, terminate cu un disc din oase pelviene, pe care stătea câte un craniu. Deasupra fiecărui os cranian era așezat câte un suport de lumânare, iar lanțurile care le fixau în perete erau alcătuite din oase intercalate.
   Era imposibil să privești în sus și să nu fi dezgustat de imaginația extraordinară a celui care realizase un asemenea artefact. Era în același timp un lucru frumos și tulburător, un testament uimitor al mortalității.
   Sub candelabru era așezată o lespede dreptunghiulară de ciment. Aceasta era intrarea în criptă, locul în care se păstrau rămășițele celor bogați. În fiecare colț al lespezii era fixat câte un candelabru baroc, sub forma unui turn gotic, cu câte trei rânduri a câte șapte cranii fiecare, sub care erau fixate oase ale brațelor, pornind din nou de sub maxilarele afectate de trecerea  impului. Toate cele patru candelabre se terminau cu îngeri suflând în trompete.
   Osuarul fusese realizat din rămășițele a peste patruzeci de mii de persoane.
  M-am uitat în jur. Angel și Louis examinau câteva vitrine din sticlă, în care fuseseră depozitate craniile celor care muriseră în campaniile husite.
    Două sau trei dintre ele erau găurite de gloanțe mici de muschetă, în timp ce altele purtau urmele unor lovituri cu obiecte dure. O lamă ascuțită despicase aproape în întregime partea din spate a unui craniu.
   Mi-a căzut ceva pe cămașă. M-am uitat în sus.
   Tavanul era umed. M-am gândit că exista vreo spărtură în acoperiș, dar apoi am simțit un șiroi de sudoare pe față, care mi s-a topit pe buze.
   Mi-am dat seama că nu-mi mai vedeam respirația în aer și că începusem să transpir foarte mult. Totuși Angel și Louis nu păreau afectați.
   De fapt, Angel își încheiase fermoarul gecii până sus, ținea mâinile în buzunare și bătea din când în când din picioare ca să se încălzească.
   Transpirația mi-a intrat în ochi, încețoșându-mi vederea. Am încercat s-o șterg cu mâneca, dar n-am reușit decât să înrăutățesc situația. Sarea mă orbea și am început să mă simt amețit și dezorientat.
   Nu voiam să mă sprijin de nimic, de teamă să nu declanșez vreuna din alarmele despre care ni se spusese la intrare.
   M-am așezat în schimb pe vine și am respirat adânc de câteva ori, dar mă clătinam pe picioare, așa că am fost nevoit să mă sprijin cu mâna de podea. Am atins cu degetele lespedea criptei și am simțit un val de durere.
    Mă înecam în căldură lichidă, și tot corpul îmi era cuprins de flăcări. Am încercat să spun ceva, dar căldura a intrat rapid prin acea spărtură, oprind orice sunet aș fi încercat să scot. Eram orb, mut, obligat să-mi îndur chinurile în tăcere. Voiam să mor, dar nu puteam muri. În schimb, m-am trezit întemnițat într-un loc întunecos. Eram permanent gata să mă sufoc, incapabil să inspir sau să expir. Timpul încetase să mai existe. Acum nu mai exista decât o nesfârșire insuportabilă.
   Cineva mi-a pus mâna pe umăr, și Angel a început să vorbească.
   Atingerea lui era atât de rece, iar respirația sa îmi părea gheață pe piele.
   Apoi, mi-am dat seama că mai auzeam o voce, în afară de cea a lui Angel, care vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeam, o litanie de propoziții repetate fără încetare, întotdeauna cu aceeași intonație, cu aceleași pauze, cu aceeași expresivitate.
   Era un fel de incantație, una aproape nebunească, și mi-am amintit de animalele de la grădina zoologică, care, înnebunite de captivitate și de același mediu, se învârteau fără încetare în cuștile lor, mereu cu aceleași mișcări, de parcă singurul mod de supraviețuire ar fi fost să devină unul și același lucru cu locul în care stăteau, astfel încât absența noutății să coexiste cu absența lor.
   Vocea s-a schimbat dintr-odată. Îngăima niște cuvinte. Încerca să o ia de la capăt, dar se pierdea în depărtare. În cele din urmă s-a oprit și atunci mi-am dat seama că ceva cerceta osuarul, asemenea unui orb care nu-și mai zdrăngănea cutia, ca să asculte dacă se apropia vreun străin.
   Apoi vocea a început să urle, din ce în ce mai tare, până când a devenit un țipăt repetat de furie și disperare, până când a rămas doar disperare și pierderea speranței după atâta amar e vreme.
   Sunetul îmi sfâșia urechile și nervii, chemându-mă din nou, din nou și din nou.
   E conștient, am gândit. Știe.
   Trăiește.

          Angel și Louis m-au dus înapoi la hotel.
   Eram treaz și ardeam tot. Am încercat să mă întind, dar senzația de amețeală nu voia să dispară. După un timp m-am dus în camera lor. Ne-am așezat la fereastră și am privit cimitirul și restul clădirilor.
   - Ce s-a întâmplat acolo? a întrebat Louis în cele din urmă.
   - Nu sunt sigur.
   Era furios și nici măcar nu încerca să o ascundă.
   - Da, dar ai face bine să ne explici și nouă, indiferent cât de ciudat ar fi. Nu avem timp de așa ceva.
   - Știu asta. Nu trebuie să mi-o mai spui și tu, am izbucnit eu.
   M-a privit cu superioritate.
   - Deci, ce a fost?
   Nu aveam altă soluție decât să-i răspund.
   - Am crezut pentru o clipă că simt ceva acolo jos, sub osuar, și că acel lucru știa că eram conștient de existența lui. Am avut senzația de căldură, că eram închis undeva și că mă sufocam. Asta e tot. Nu pot să vă mai spun nimic altceva.
   Nu știam cum avea să reacționeze Louis la acest răspuns.
  Acum, m-am gândit, acum va izbucni și va vorbi despre ceea ce-a intervenit între noi.
   - Crezi că putem să ne întoarcem acolo? a întrebat el.
   - Data viitoare o să mă îmbrac mai subțire.
   Louis a bătut ușor cu degetele în brațul de lemn al scaunului, câteodată atât de încet, încât nici nu-l mai auzeam.
   - Trebuia să întreb, a răspuns el.
   - Înțeleg.
   - Cred că devin nerăbdător. Vreau să terminăm odată cu acest lucru. Nu-mi place când devine personal.
   S-a întors în scaun și m-a privit.
   - Vor veni, nu-i așa?
   - Da. Poți să faci ce vrei cu ei. Ți-am promis că poți face acest lucru când îi vom găsi, și i-am găsit. Nu asta voiai de la mine?
   Și totuși nu era mulțumit. Bătea cu degetele pe pervaz și privirea îi fugea mereu spre cele două turle ale bisericii. Angel stătea pe un scaun, într-un colț întunecat al camerei, tăcut și liniștit, așteptând să lămurim lucrurile dintre noi.
  Prietenia noastră avusese de suferit și nu știam dacă acest lucru avea să distrugă legătura dintre noi sau să însemne un nou început.
   - Spune.
   - Am vrut să dau vina pe tine, a răspuns Louis încet. Am vrut să dau vina pe tine pentru ce i s-a întâmplat lui Alice. Nu de la început, pentru că știam ce fel de viață ducea. Am încercat să am grijă de ea, și am încercat să-i fac și pe alții să facă același lucru, dar în cele din urmă și-a ales singură drumul, așa cum facem cu toții. Am fost recunoscător atunci când a dispărut. M-am simțit ușurat, dar nu pentru mult timp, dar așa am simțit și mi-a fost rușine. Apoi l-am găsit pe Garcia, și tipul acela Brightwell a ieșit din umbră, și dintr-odată nu mai era vorba de Alice, ci de tine, pentru că avea cumva legătură cu tine. Și m-am gândit că poate nu era vina lui Alice, că era vina ta. Știi câte femei își câștigă așa existența în New York? De ce dintre toate târfele și drogatele de pe străzi, dintre toate femeile care s-ar fi putut duce cu bărbatul acela Winston, trebuia să fie tocmai ea? De parcă ne-ai fi umbrit viețile, și umbra s-a mărit și a atins-o și pe ea, deși n-ai cunoscut-o niciodată, deși nici nu știai că există. După acest lucru nici n-am mai vrut să te văd pentru un timp. Nu te-am urât pentru asta, pentru că n-ai făcut-o intenționat, dar nu voiam să fiu în preajma ta. Atunci a început să mă strige.
   Acum, că începuse să se înnopteze, imaginea lui se reflecta clar în geam. I se vedea doar fața și poate că sticla îi dubla reflexia sau poate că era altceva, pentru că o a doua față, cu trăsături neclare și prin ai cărei ochi străluceau stelele, se zărea în întunericul din spatele ferestrei.
   - O aud noaptea. La început am crezut că era cineva din clădire, dar când am ieșit din apartament să verific n-am mai auzit nimic. Se auzea doar înăuntru, când eram singur. E vocea ei, dar nu e singură. Sunt atâtea alte voci, și fiecare dintre ele strigă pe altcineva. Ea mă strigă pe mine. Mi-e greu să înțeleg ce spune, pentru că cineva nu o lasă să vorbească. La început nu-i păsa, pentru că știa că nu avea pe nimeni, dar acum el știe că nu e așa. Vrea să o facă să tacă. E moartă, dar strigă în continuare, nu are liniște. Plânge mereu. Îi e frică. Tuturor le e frică. Atunci mi-am dat seama că poate n-a fost o coincidență că ne-ai găsit pe mine și pe Angel sau că noi te-am găsit pe tine.
   Nu înțeleg tot ce se petrece cu tine, dar știu că trebuia să se întâmple tot ce s-a întâmplat și că suntem cu toții implicați. A așteptat dintotdeauna în umbră și niciunul dintre noi nu poate fugi. Nu am de ce să dau vina pe tine. Acum știu acest lucru. Desigur, ar fi putut răpi orice alte femei, dar ce s-ar fi întâmplat atunci? Ar fi dispărut ele și ar fi strigat vocile lor, dar nu le-ar fi auzit nimeni și nu i-ar fi păsat nimănui. Așa le-am auzit noi și am venit.
   Se întoarse în cele din urmă spre mine și femeia din noapte dispăru.
   - Vreau să nu mai plângă, a spus el, și eu puteam să-i văd ridurile de pe față și oboseala din ochi. Vreau să nu mai plângă niciunul dintre ei.

           Walter Cole m-a sunat în noaptea aceea pe mobil.
   Vorbisem cu el înainte să plec și îi spusesem tot ce aflasem.
   - Parcă ești la mii de kilometri depărtare, a spus el, și aș păstra distanța dacă aș fi în locul tău. Toți cei cu care ai vorbit despre treaba asta sunt morți și s-ar putea ca în curând să trebuiască să răspunzi la niște întrebări. Poate că nu vrei să auzi tot ce am de spus. Neddo e mort. Cineva l-a tăiat rău de tot, e posibil să-l fi torturat ca să obțină informații, doar că avea în gură un căluș, așa că n-ar fi putut vorbi nici dacă ar fi vrut. Și asta nu e vestea cea mai rea. Reid, călugărul care a vorbit cu tine, a fost găsit înjunghiat lângă un bar din Hartford. Celălalt călugăr a sunat la poliție, apoi a dispărut. Polițiștii vor să vorbească cu el, dar nu e de găsit: fie nu știe nimeni unde este, fie îl protejează ordinul lui.
   - Ei cred că Bartek l-a omorât? Se înșală amarnic.
   - Vor doar să vorbească cu el. Reid avea sânge pe buze, și nu era al lui. Probabil că Bartek nu va fi acuzat de nimic dacă sângele lui nu se potrivește cu cel găsit la locul faptei. Se pare că Reid l-a mușcat pe atacator. Proba de sânge a fost trimisă deja pentru analize la un laborator particular. Vor afla rezultatele într-o zi sau două.
   Știam deja ce aveau să găsească: ADN vechi și degradat. M-am întrebat dacă vocea lui Reid se alăturase celei a lui Alice, în locul întunecat de unde victimele lui Brightwell țipau după ajutor.
   I-am mulțumit lui Walter, apoi m-am întors din nou la pândă.

             Sekula a ajuns în dimineața următoare și nu a venit singur.
   Șoferul Audi-ului gri cu care veniseră a rămas în mașină, iar avocatul și omulețul în blugi și jachetă de marinar care-l însoțeau au intrat în osuar. Au ieșit după treizeci de minute și au urcat în capela de deasupra. Nici acolo nu au zăbovit prea mult.
   - Verifică alarma, a spus Angel, în timp ce-i supravegheam de la fereastra hotelului. Probabil că tipul scund este expertul.
   - Cât de bună e alarma?
   - Din câte am văzut eu ieri, cred că nu au mai schimbat-o de la ultima intrare prin efracție.
   Cei doi bărbați au ieșit din biserică, s-au plimbat prin jurul clădirii, apoi s-au urcat în mașină și au plecat.
   - Puteam să-i urmărim, a spus Louis.
   - Puteam, dar ce rost avea? Oricum se vor întoarce.
   Angel și-a mușcat buza de jos.
   - Cât de curând? am întrebat.
   - Dacă ar fi după mine și dacă n-ar fi alarma, aș rezolva problema cât mai devreme. Poate chiar la noapte.
   Totul era așa cum trebuia să fie.
   - Vor veni și atunci vom afla totul.

               În timpul verii, curtea de lângă magazinul U Balanu, din fața osuarului, era folosită ca terasă a restaurantului vecin.
   Se putea ajunge ușor acolo, așa că, după lăsarea întunericului, Louis și-a ocupat acolo poziția. Eu rămăsesem în camera de hotel, de unde puteam vedea tot ce se întâmpla. Căzusem de acord cu Louis să nu acționăm decât împreună. Angel era în cimitir.
   În stânga osuarului era un atelier micuț, cu acoperiș roșu și cu ferestrele sparte, dar zăbrelite cu bare negre de oțel. Poate că pe vremuri fusese locuința groparului, dar acum nu mai adăpostea decât plăci de ardezie, cărămizi și scânduri de lemn, și un newyorkez foarte friguros.
   Îmi pusesem telefonul pe vibrații. Liniștea era întreruptă doar de zgomotul îndepărtat al mașinilor. Am așteptat.
   Audi-ul gri a ajuns puțin după ora nouă. A înconjurat o dată zona, apoi a parcat pe strada Starosedlecka. Câteva secunde mai târziu au mai venit un Audi negru și un camion verde, imposibil de descris, cu roțile pline de noroi.
   Literele aurii de pe el erau aproape șterse, așa că nu am putut citi scrisul.
   Sekula a coborât primul din mașină, însoțit de specialistul în alarme, apoi am văzut un alt bărbat, cu pantaloni negri și o haină lungă cu glugă, pe care și-o pusese pe cap, din cauza temperaturii scăzute. Chiar și pe Sekula l-am recunoscut după înălțime, pentru că și el avea pe cap o căciulă neagră și o eșarfă în jurul gâtului și al bărbiei.
   Din al doilea vehicul au ieșit alți trei oameni. Unul dintre ei era încântătoarea domnișoară Zahn. Nu o deranja deloc frigul. Avea haina deschisă și capul gol. Având în vedere temperatura lichidului care-i curgea prin vene, cred că noaptea i se părea chiar călduță.
   A doua persoană era un bărbat cu părul alb pe care nu l-am recunoscut. Ținea în mână un pistol. Al treilea era Brightwell. Purta aceleași haine bej în care-l văzusem înainte.
   Nici pe el, asemenea domnișoarei Zahn, nu-l deranja deloc frigul. S-a întors la camion și a vorbit cu unul din cei doi bărbați de dinăuntru. Se pare că aveau de gând să mute statuia dacă o găseau.
   Cei doi au coborât din cabină și l-au urmat pe Brightwell în spatele camionului, de unde au coborî alți doi bărbați îmbrăcați gros, ca să reziste în frigul din remorca neîncălzită. Apoi, după o mică discuție, Brightwell i-a condus pe domnișoara Zahn, pe Sekula, pe bărbatul necunoscut cu glugă pe cap și pe specialistul în alarme la poarta cimitirului.
   Una dintre gărzi i-a urmat.
   Angel încuiase poarta când se ascunsese în căbănuță, dar Brightwell a tăiat pur și simplu lanțul și grupul a pornit spre osuar.
    Am făcut repede o socoteală. Afară îi aveam pe șoferul Audi-ului și pe cei trei din camion. În osuar erau alți șase. L-am sunat pe Louis.
   - Ce vezi?
   - Un tip stă acum la ușa osuarului, a răspuns el încet. Șoferul stă cu spatele la mine, lângă portiera din dreapta.
   L-am auzit mișcându-se.
   - Doi amatori din camion stau în fiecare colț și supraveghează drumul. Mai e unul la poartă.
   M-am gândit puțin.
   - Lasă-mă cinci minute. Am să merg prin spatele camionului să mă ocup de tipii din colțuri. Ai grijă de șofer și de bărbatul de la poartă. Spune-i lui Angel să se ocupe de cel de la ușă. Te sun când sunt gata.
   Am ieșit din hotel și am înconjurat clădirea cât de repede am putut. A trebuit să sar peste un zid și să traversez un parc și un loc de joacă pentru copii din stânga cimitirului. L-am sunat pe Angel când am ajuns pe câmp.
   - Sunt pe câmpul din spatele tău. Să nu mă împuști.
   - Doar de data asta. Merg odată cu tine.
   Am auzit un zgomot când Angel a ieșit din căbănuță, apoi s-a lăsat din nou liniștea.
   Am găsit o poartă la marginea câmpului și am deschis-o cât de încet am putut. În stânga nu vedeam decât partea din spate a camionului. Am mers de-a lungul zidului, până când acesta s-a rotunjit spre intrare.
   Îl vedeam clar pe bărbatul de la poartă și mai mult ca sigur că și acesta m-ar fi văzut dacă aș fi încercat să trec strada.
   L-am sunat din nou pe Louis.
   - Schimbăm planul, a spus el. Angel se va ocupa și de ușă și de poartă.
   În cimitir, bărbatul de la ușa osuarului și-a aprins o țigară. Se numea Gary Toolan, un criminal american, retras în Europa, care lucra pentru cine plătea mai mult. Îi plăceau femeile, băutura și să le facă rău oamenilor, dar cei pentru care lucra acum îi dădeau fiori. Erau altfel, într-un fel străini. Tipul cu păr alb, bărbatul chipeș cu pielea ciudată și mai ales omul cu gâtul umflat îl făceau să nu se simtă deloc în largul lui.
   Nu știa ce voiau să facă aici, dar era sigur de un lucru: avea numărul lor de telefon, și tocmai de aceea fusese plătit în avans. Dacă încercau să facă ceva, își luase deja banii, avea un pistol de rezervă, iar bărbatul care îl recomandase acestor ciudați l-ar fi ajutat dacă se ivea vreo problemă.
   Toolan a tras lung din țigară. Umbrele din jurul lui s-au schimbat când a aruncat bățul de chibrit, și și-a dat seama prea târziu că nu erau făcute de flacăra chibritului.
   Angel l-a împușcat în tâmplă și s-a îndreptat spre poartă.

         Louis s-a uitat la ceas. Ținea încă telefonul la ureche.
   Am așteptat.
   - Trei, a început Louis să numere invers. Doi, unu. Acum.
   Am auzit un sunet înfundat, apoi bărbatul de la poartă a căzut la pământ, împușcat din spate de Angel.
   Am fugit.
   Șoferul Audi-ului s-a grăbit să-și ia arma, dar Louis era deja pe urmele lui. Bărbatul l-a simțit în ultima clipă, pentru că era gata să se întoarcă în momentul în care glonțul tras de Louis i-a găurit țeasta.
   Acum, unul din bărbații din colțul camionului striga ceva. Fugise spre cabină și reușise aproape să deschidă ușa înainte să alunece într-o parte și să încerce să-și ducă mâna la spate, acolo unde-l nimerisem. L-am împușcat din nou, dar bărbatul a tras și el. Glonțul a ricoșat în peretele din spatele meu, dar omul care-l trăsese era deja mort.
   Louis îl trăgea pe șofer spre curtea restaurantului și s-a oprit când auzi împușcătura. Din casele din apropiere nu a ieșit nimeni să vadă ce se întâmplase. Fie luaseră împușcătura ca pe un rateu al motorului vreunei mașini, fie nu voiau să știe nimic.
   I-am împins pe cei doi bărbați sub camion, de unde nu puteau fi văzuți cu ușurință, apoi am alergat împreună cu Louis spre osuar.
   Angel se ghemuise lângă ușă și trăgea cu ochiul în interior.
    - Mai e unul singur înăuntru, a spus el. A auzit împușcătura și a venit în fugă. Se pare că au ridicat lespedea de la criptă și se vede lumină prin gaură, dar nu cred că mai e nimeni acolo. Cred că au intrat cu toții în criptă.

            Era foarte cald în osuar.
   Îmi era teamă să nu amețesc din nou, cum pățisem în ziua precedentă, confirmându-i astfel lui  Louis cele mai rele bănuieli, dar, când m-am uitat la el și la Angel, am văzut că și ei transpirau abundent. Am auzit apa picurând. Din tavan și de pe pereți curgeau râulețe de apă care se scurgeau pe oase, spălând ca niște lacrimi pomeții albi ai morților.
   Înăuntru zăcea corpul specialistului în alarme, îmbibat deja de umezeală.
   Piatra ce marca intrarea în criptă fusese dată la o parte și camera era luminată de un felinar cu baterie. Am ocolit gaura, încercând să nu ne expunem celor care ar fi putut aștepta dedesubt.
   Mi s-a părut că aud niște voci îndepărtate și sunet de piatră pe piatră. Câteva trepte abrupte coborau în întuneric, iar cripta era ușor luminată de o sursă pe care nu o puteam vedea. Angel s-a uitat la mine. Eu m-am uitat la Angel. Louis s-a uitat la amândoi.
   - Minunat, a șoptit Angel. Pur și simplu minunat. Ar trebui să purtăm ținte pe piept.
   - Rămâi aici, i-am spus. Stai de pază la ușă. Nu vrem să mai vină alții și să ne prindă aici.
   Angel nu a obiectat. Nici eu n-aș fi făcut-o dacă aș fi fost în locul lui. Eu și Louis am rămas în afara razei vizuale a celor care ar fi putut aștepta în criptă. Unul dintre noi trebuia să intre primul.
   - Care va fi? Vârsta sau frumusețea?
   Louis a făcut un pas înainte și și-a pus piciorul pe prima treaptă.
   - Ambele, a răspuns el.
   L-am urmat, păstrând între noi o distanță de câteva trepte.
  Podeaua osuarului, care era de fapt și tavanul criptei avea o grosime de șaizeci de centimetri, astfel eram cam pe la jumătatea distanței și nu vedeam nimic înăuntru, iar când am ajuns, întreaga criptă era pierdută în întuneric. În stânga noastră erau mai multe nișe, acoperite fiecare cu o lespede de mormânt.
   Toate erau gravate cu blazoane sau cu scene ale învierii. În dreapta exista un aranjament asemănător de morminte, doar că unul dintre morminte fusese deschis, și rămășițele celui dinăuntru împrăștiate pe podeaua de piatră. Rămăseseră de mult doar oasele, dar mi s-a părut că disting prin întuneric bucăți din giulgiul în care fusese înmormântat.
   Nișa, goală acum, scosese la iveală o deschidere dreptunghiulară, ascunsă înainte de mormânt, lungă de aproape un metru și jumătate. În tunel se vedea o luminiță, iar vocile se auzeau mai clar acum.
   Se făcuse foarte cald. Parcă ne aflam la gura unui furnal, așteptând să fim cuprinși de flăcări.
   Am simțit o răsuflare puțin mai rece în ceafă și imediat m-am întors spre dreapta și, înainte să cad, l-am împins într-o parte pe Louis cât de tare am putut. Ceva a trecut prin aer și s-a oprit într-una din coloanele care sprijineau tavanul.
   Am simțit o undă de parfum atunci când domnișoara Zahn a murmurat ceva, în timp ce ranga de fier se izbea de piatră. Am lovit cu călcâiul cât de tare am putut și am nimerit-o în genunchi. Piciorul i s-a îndoit și am auzit-o țipând, dar a aruncat cu ranga în direcția mea când încercam să mă ridic și m-a lovit în cotul drept, paralizându-mi tot brațul.
   Am scăpat pistolul din mână și am fost nevoit să mă târăsc înapoi până când am ajuns la zid și am putut să mă ridic cu ajutorul mâinii stângi. Am auzit o împușcătură, și chiar și cu amortizor, sunetul se auzise tare în spațiul închis.
   Nu știam unde era Louis și abia când m-am ridicat l-am văzut întins cu spatele pe unul dintre morminte, luptându-se cu Sekula. Pistolul avocatului zăcea pe podea.
   Cu mâna stângă încerca să-l împiedice pe Louis să ia arma, în timp ce cu dreapta încerca să-l zgârie pe față. Nu-i puteam sări în ajutor.
   Domnișoara Zahn șchiopăta în jurul meu, în ciuda durerii pe care o simțea, așteptând momentul să mă atace din nou. Își scosese haina din cauza căldurii, iar nasturii de la cămașa neagră i se rupseseră în eforturile de a mă lovi.
   Corpul i-a fost luminat pentru o clipă, așa că am văzut tatuajele: păreau să se miște în lumina artificială, fețele se răsuceau și se contorsionau, iar ochii mari clipeau și pupilele se dilatau. Una din guri s-a deschis, scoțând la iveală niște dinți mici, ca de pisică. Un cap s-a întors, turtindu-și și mai mult nasul cârn, de parcă o altă ființă dinăuntrul ei și-ar fi presat capul de epiderma de deasupra, în încercarea de a ieși la suprafață, în lumea de afară.
   Întregul ei corp era o aglomerare de fețe grotești, de la care nu mai puteam să-mi iau ochii. Aveau un efect aproape hipnotic și m-am întrebat dacă își subjuga victimele în acest mod, vrăjindu-le, în timp ce se pregătea să le ucidă.
   Mă durea brațul drept și mă simțeam de parcă mă deshidratasem complet din cauza căldurii. Nu înțelegeam de ce nu mă împușca pur și simplu.
   M-am împiedicat în timp ce domnișoara Zahn s-a prefăcut că mă ataca. Mi-am pierdut echilibrul și am văzut cum ranga se mișca prin aer, descriind un cerc și îndreptându-se spre capul meu. Atunci am auzit o voce: „Hei, târfă!”, iar un picior încălțat în bocanc a lovit-o pe domnișoara Zahn în maxilar, rupându-i-l.
   A închis ochii strâns de durere, și în lumina slabă mi s-a părut că fețele de pe corp reacționau și ele, închizând ochii și deschizând gurile într-o agonie tăcută. Domnișoara Zahn a privit spre locul în care stătea Angel pe scări, aproape de nivelul tavanului. Rămăsese cu piciorul drept întins, iar în mână ținea un .45.
     Domnișoara Zahn a scăpat ranga din mână și și-a ridicat mâna stângă. Angel a tras și glonțul i-a sfâșiat palma. Femeia s-a târât spre zid, lăsând în urmă o dâră de lichid întunecat. Ținea deschis doar un singur ochi, pentru că celălalt era acum doar o rană neagră și roșie în același timp. A clipit cu greutate, și, încă o dată, ochii tatuați au părut să clipească la unison.
   Domnișoara Zahn a închis în cele din urmă ochii, iar pleoapele desenate de pe corp s-a lăsat una câte una peste ochi, până când toată mișcarea a încetat.
   Se părea că toată energia din Sekula se scursese în momentul în care femeia murise. S-a încovoiat, iar Louis a profitat de ocazie. A întors țeava pistolului spre carnea moale de sub bărbia avocatului și a apăsat pe trăgaci. Sunetul împușcăturii a răsunat din nou în jurul nostru. Louis l-a lăsat pe Sekula să cadă pe podea.
   - S-a oprit, a spus el, arătând spre corpul bărbatului. Avea pistolul îndreptat spre mine și s-a oprit.
   Louis părea nedumerit.
   - Mi-a spus odată că nu se credea în stare să omoare pe cineva, i-am răspuns. Cred că avea dreptate.
   M-am sprijinit de peretele umed al criptei. Mă durea brațul îngrozitor, dar nu credeam că era rupt. I-am mulțumit lui Angel printr-un semn cu capul, apoi bărbatul s-a întors la postul său din osuar. În fața noastră se deschidea nișa întunecată.
   - După tine, de data asta, a spus Louis.
   Am mai aruncat o privire spre corpul domnișoarei Zahn și spre cel al lui Sekula.
   - Măcar o să-i văd pe cei care ne atacă.
   - Avea un pistol, a spus Louis, arătând spre arma de la centura femeii. Ar fi putut să te împuște.
   - Mă voia viu.
   - De ce? Crezi că e de vină farmecul tău?
   Am dat din cap că nu.
   - Credea că sunt ca ea și ca Brightwell.
   Am intrat prin deschizătură, cu Louis în urma mea.
   Ne aflam într-un tunel lung, înalt de aproape un metru și optzeci de centimetri, și totuși Louis trebuia să stea aplecat. Tunelul se întindea în față în întuneric, cotind ușor la dreapta. Pereții erau plini de alcovuri sau celule, mobilate doar cu paturi de piatră. Pe jos erau câteva vase sparte și sticle de vin goale, ceea ce însemna că fuseseră locuite cândva.
  Fiecare cămăruță avea la intrare o barieră-ghilotină, care putea fi ridicată sau coborâtă printr-un sistem de scripeți și lanțuri din afara alcovului. În orice caz, alcovurile nu aveau gratii la intrare, dar am ajuns la o încăpere din dreapta, a cărei poartă cu gratii fusese coborâtă, înăuntru am văzut cu ajutorul lanternei rămășițe umane îmbrăcate. Pe craniu mai rămăsese ceva păr, iar hainele erau intacte. Din direcția lui venea o duhoare îngrozitoare.
   - Ce e locul ăsta? a întrebat Louis.
   - Se pare că o închisoare.
   - Se pare că au uitat de oaspeții de aici.
   Ceva s-a mișcat în celula închisă. Un șobolan, m-am gândit. E doar un șobolan. Trebuie să fie. Oricine ar fi zăcut acolo, era de mult mort. Era doar piele zdrențuită și oase îngălbenite, nimic altceva.
   Dar apoi, bărbatul dinăuntru s-a mișcat pe patul de piatră. A zgâriat piatra cu unghiile, a întins piciorul drept aproape imperceptibil și și-a întors ușor capul. Efortul pe care-l făcea era imens.
   Vedeam toți mușchii putreziți cum se mișcau pe brațele deshidratate și fiecare tendon de pe față cum se încorda când încerca să vorbească. Trăsăturile i se adânciseră în cap, de parcă le-ar fi supt ceva înăuntru. În orbite, ochii semănau cu niște fructe putrede și abia dacă i-am văzut de după mâna cu care încerca să se apere de lumină, deși încerca în același timp să-i vadă pe cei din spatele ei.
   Louis s-a dat un pas înapoi.
   - Cum poate să mai trăiască?
   Era șocat. Nu-l văzusem niciodată așa speriat.
   Era asemenea unui izotop. Doar așa îmi putem explica un astfel de lucru. Moartea, doar că momentul final și inevitabil era amânat la nesfârșit. Poate că, asemenea lui Kittim, acest bărbat necunoscut era dovada unei credințe.
   - Nu contează, i-am răspuns. Lasă-l în pace.
   Louis și-a ridicat pistolul. Acțiunea lui m-a surprins. Nu era chiar genul de om milos. Am pus mâna pe țeavă și am împins-o ușor în jos.
   - Nu.
   Ființa de pe patul de piatră a încercat să vorbească. Puteam să-i citesc disperarea în ochi și aproape că și mie, ca și lui Louis, mi-a fost milă de ea. M-am întors și Louis m-a urmat.
   Ne afundam din ce în ce mai mult sub pământ și acum eram departe de cimitir. Credeam că ne aflam undeva între osuar și situl fostei mănăstiri din apropiere. Aici erau și mai multe celule, multe din ele cu bariera-ghilotină coborâtă, dar nu m-am uitat decât într-una sau două din ele. Cei încarcerați acolo muriseră de mult, iar oasele lor rămăseseră împrăștiate pe podea.
   Probabil că făcuseră câteva greșeli în timpul vieții. Era la fel ca în cazul vrăjitoarelor: dacă suspecții mureau, erau nevinovați, dar dacă supraviețuiau, atunci erau cu siguranță vinovați.
   Era din ce în ce mai cald. Pereții erau fierbinți, și hainele deveniseră atât de apăsătoare, încât a trebuit să ne dezbrăcăm.
   Am auzit în cap un sunet ciudat. Deși se auzea încet, puteam să disting cuvintele. Nu mai erau bucăți dintr-o incantație veche a unui nebun. Aveau un scop. Chemau pe cineva, invocau.
   În fața noastră se zărea o lumină. Am văzut o cameră circulară, înconjurată de celule deschise, cu trei felinare în mijloc. În spatele lor stătea Brightwell.
   Lucra la un zid și încerca să scoată cu ranga o cărămidă de la nivelul capului său. Lângă el stătea bărbatul cu glugă, cu capul plecat. Brightwell și-a dat primul seama de prezența noastră, pentru că s-a întors brusc, cu ranga în mână. Mă așteptam să caute o armă, dar n-a făcut-o. Părea încântat. Avea gura desfigurată, iar buza de jos era plină de copci, în locul în care-l mușcase Reid.
   - Știam, a spus el, știam că vei veni.
   Silueta din dreapta și-a dat gluga jos. I-am văzut părul lung și grizonant. În lumina lanternei, fața osoasă a Claudiei Stern părea lungă și înfometată. Avea pielea palidă și uscată și, când a deschis gura să vorbească, mi s-a părut că avea dinții mai lungi decât înainte, de parcă gingiile s-ar fi retras cumva. Avea o pată albă în ochiul drept, ascunsă înainte de vreo lentilă de contact.
   Brightwell i-a dat ranga, dar nu a încercat să vină spre noi sau să ne amenințe în vreun fel.
   - E aproape gata, a spus el. E bine că ești aici.
   Claudia Stern a băgat ranga în spărtura pe care o făcuse Brightwell și a tras de ea în jos.
   Am văzut cum piatra și-a schimbat poziția. Femeia a repoziționat bara de fier și a tras mai tare. Piatra s-a mișcat cu treizeci de grade, încât a ajuns perpendiculară pe zid. Am crezut că văd ceva strălucind prin gaura astfel formată. A scos piatra cu un ultim efort.
   Aceasta a căzut pe podea, în timp ce ea continua să scoată cărămizile, acum din ce în ce mai ușor.
   Ar fi trebuit să o opresc, dar nu am făcut-o. Mi-am dat seama că și eu voiam să știu ce se afla dincolo de zid. Doream să văd Îngerul Negru. Prin gaură se vedea acum o bucată pătrată de argint.
   Am văzut forma unei coaste și marginea a ceea ce ar fi putut fi un braț. Statuia nu era finisată, stropii de argint întărit atârnau ca niște lacrimi înghețate.
   Dintr-odată, răspunzând parcă unui impuls neașteptat, Claudia Stern a aruncat ranga și și-a băgat mâna în gaură.
   Mi-am dat seama că temperatura crescuse și mai mult, pentru că era atât de cald în cameră, încât am simțit cum mă ustura și cum mă ardea pielea, ca și cum aș fi stat neprotejat în soarele intens. M-am uitat pe corp și parcă așteptam să văd cum mi se înroșește pielea.
   Auzeam din ce în ce mai tare vocea din minte, un torent de șoapte, ca apa agitată a unei cascade.
   Aproape de locul în care stătea Stern începuse să se scurgă un lichid prin găurile din mortar, alunecând pe pereți asemeni picăturilor de mercur. Vedeam cum ieșeau aburi din ele și simțeam mirosul de praf încins.
   Lucrul din spatele zidului se topea acum, iar argintul se scurgea picătură cu picătură, scoțând la iveală orice ar fi fost ascuns înăuntru.
   Stern l-a privit pe Brightwell, și am văzut cât era de surprinsă. Se pare că nu se așteptase să se întâmple așa ceva. Toate pregătirile pe care le făcuseră arătau intenția lor de a transporta statuia înapoi la New York. Și totuși argintul se topea.
   Am auzit un sunet din spatele zidului, ca o bătaie din aripi și acest lucru mi-a amintit de ce mă aflam aici și ce trebuia să fac.
   Am țintit spre Brightwell.
   - Oprește-o.
   Brightwell nu s-a mișcat.
   - Nu vei trage, a răspuns el. Ne vom întoarce.
   Lângă mine, Louis avea convulsii. Fața i se schimonosise de durere și își acoperise urechea cu mâna stângă. Acum auzeam și eu: un cor de voci, țipând și rugându-se toate în același timp.
   Veneau de undeva din interiorul lui Brightwell.
   Picăturile de argint se transformaseră acum în râuri, curgând prin crăpăturile zidului. Mi s-a părut că s-a mișcat ceva în spatele zidului, dar auzeam atâtea zgomote în minte, încât nu eram sigur.
   - Ești un om bolnav.
   - Știi că e adevărat, a răspuns Brightwell. O simți în interiorul tău.
   Am clătinat din cap.
   - Te înșeli.
   - Nu putem fi salvați, nici tu, nici noi. Dumnezeu ți-a luat soția și copilul. Acum ți-o va lua și pe cea de-a doua femeie din viața ta și pe fata voastră. Nu-i pasă. Crezi că într-adevăr le-ar fi făcut să îndure toate lucrurile acelea îngrozitoare dacă îi păsa de ele, dacă îi păsa de oricine altcineva? Și atunci, de ce crezi în El și nu în noi? De ce speri în continuare?
   Am încercat să vorbesc, dar aveam impresia că-mi ardeau toate corzile vocale.
   - Pentru că alături de voi nu există nicio speranță.
   Am ochit atent.
   - Nu mă vei ucide, a spus Brightwell, din nou, sigur pe el.
   S-a mișcat brusc. Era peste tot și nicăieri, în același timp. I-am auzit vocea în ureche și i-am simțit mâinile pe piele. A deschis gura și am văzut iarăși aceiași dinți tociți. M-a mușcat și sângele meu îi umplea gura.
   Am tras de trei ori, iar nebunia s-a sfârșit. Glezna stângă a lui Brightwell era sfărâmată. Mai avea o rană sub genunchi.
   Am crezut că cel de-al trefle glonț nu-l nimerise, dar apoi am văzut pata roșie de pe burtă. Brightwell ținea în mână o armă. A vrut să o ridice, dar Louis era deja lângă el și l-a obligat să o arunce.
   Am trecut pe lângă ei și m-am îndreptat spre Claudia Stern.
   Privea fascinată la ceea ce se întâmpla în fața ei. Metalul de la picioarele ei se răcise aproape și argintul nu se mai vedea deloc prin spărtura din zid.
   Locul lui fusese luat de câteva coaste negre, sub un strat subțire de piele și suprafața se mărea acolo unde mâna ei rămăsese pe făptura din spatele peretelui.
   Am apucat-o pe femeie de umăr și am îndepărtat-o de zid, rupând astfel legătura cu ceea ce zăcea înăuntrul statuii. A țipat de furie, și împreună cu ea a țipat și fratele ei geamăn. M-a zgâriat pe față și m-a lovit în fluierele picioarelor.
   Am văzut scânteierea lamei din mâna stângă cu o secundă înainte să-mi facă o rană în piept, până la claviculă. Am lovit-o cu palma peste față și, când s-a împiedicat, am lovit-o din nou obligând-o să intre într-una din celule. A încercat să mă lovească din nou cu cuțitul, dar de data aceasta m-am ferit, și ea a căzut pe podea. Am intrat după ea și am dezarmat-o. I-am pus piciorul pe încheietură ca să nu încerce să mă lovească din nou. A vrut să se strecoare pe lângă mine, dar i-am dat un picior din plin.
   A urlat ca un animal și a rămas nemișcată.
   Am ieșit din celulă. Argintul nu se mai scurgea prin pereți și parcă aerul se mai răcise puțin. Râurile de metal de pe podea și de pe pereți începuseră să se întărească și din spatele pietrelor nu se mai auzea niciun sunet, real sau imaginar.
   M-am întors în locul în care zăcea Brightwell. Louis îi sfâșiase partea din față a cămășii, și acum puteam să-i văd burta pestriță. Sângera abundent, dar era încă în viață.
   - Va supraviețui dacă îl ducem la spital, a spus Louis.
   - Tu hotărăști. Alice era rudă cu tine.
   Louis a făcut un pas înapoi și a lăsat arma în jos.
   - Nu. Nu înțeleg lucrurile astea, dar tu da.
   Brightwell a vorbit calm, deși fața i se schimonosise de durere.
   - Te voi găsi dacă mă vei ucide, mi-a spus el. Te-am găsit o dată și te voi găsi din nou, oricât de mult ar trebui să te caut. Am să fiu Dumnezeul tău. Îi voi distruge pe toți cei pe care îi iubești și te voi obliga să privești cum îi ucid. Apoi vom coborî împreună într-un loc întunecat, și voi sta acolo cu tine. Nu vei avea scăpare, îți vei pierde speranța și nu te vei mai căi.
   A respirat o dată adânc. Auzeam încă vocile din interiorul lui, dar acum sunau altfel. Aveau o speranță, erau bucuroase.
   - Nu vei fi iertat, a continuat el. Mai presus de toate, nu vei fi iertat.
   Sângele lui începuse să se împrăștie pe podea, prin crăpăturile lespezilor de piatră, avansând în forme geometrice spre celula în care zăcea Stern. Ea își revenise acum, dar era slăbită și dezorientată.
   Și-a întins o mână spre Brightwell, și acesta a văzut-o și s-a întors spre ea.
   Am ridicat pistolul.
   - Voi veni după tine, a spus Brightwell.
   - Da, a răspuns ea. Știu că vei veni.
   Brightwell a tușit și și-a dus mâna la rană.
   - Îi voi găsi pe toți.
   L-am împușcat în mijlocul frunții, și el a încetat să mai existe.
   Din corp i-a ieșit o ultimă răsuflare. Am simțit un curent rece în jurul feței și un miros de sare și aer curat, iar corul de voci a tăcut în cele din urmă.
   Claudia Stern se tara pe podea, încercând să refacă legătura cu ființa din spatele zidului. Voiam să o opresc, când am auzit sunete de pași din tunelul din spatele nostru.
   Și eu și Louis ne-am întors, pregătiți să-i înfruntăm.

        Bartek a ieșit din întuneric.
   Angel venise cu el și părea puțin nesigur, în spatele lor mai erau alți cinci sau șase bărbați și femei, și abia acum am înțeles de ce nu ieșise nimeni când se auzise împușcătura de mai devreme, de ce nu fusese înlocuită alarma și de ce ultimul fragment din hartă fusese trimis din Franța în Sedlec.
   - Ai știut dintotdeauna. I-ai ademenit, apoi ai așteptat să vină.
   Patru dintre însoțitorii lui Bartek ne-au ocolit și au înconjurat-o pe Claudia Stern, târând-o înapoi în celulă.
   - Martin mi-a împărtășit secretele sale, a răspuns Bartek. Spunea că vei fi aici la final. Avea multă încredere în tine.
   - Îmi pare rău. Am auzit ce s-a întâmplat.
   - Îmi va fi dor de el. Cred că am trăit indirect prin plăcerile pe care și le permitea din când în când.
   Am auzit zgomot de lanțuri. Claudia Stern a început să țipe, dar nu am privit-o.
   - Ce veți face cu ea?
   - În Evul Mediu se numea „zidire”. O moarte groaznică sau un mod terifiant de a nu muri, dacă este ceea ce crede ea că este.
   - Și nu puteți afla decât într-un singur mod.
   - Din păcate, da.
   - Nu o veți ține aici?
   - Vom muta totul cu timpul și le vom ascunde din nou. Sedlecul și-a făcut datoria.
   - Era o capcană.
   - Dar momeala trebuia să fie adevărată. Ar fi simțit dacă statuia nu ar fi fost aici. Trebuia să păstrăm sentimentul de pierdere pe care îl degaja.
   Țipetele Claudiei Stern deveniră din ce în ce mai ascuțite, apoi s-au oprit brusc.
   - Haide, a spus Bartek. E timpul să plecăm.

         Am ieșit în curtea cimitirului.
   Bartek a îngenuncheat și a dat la o parte zăpada de pe o piatră de mormânt, scoțând la iveală fotografia unui bărbat de vârstă mijlocie, în costum.
   - Sunt mai multe cadavre acolo.
   Bartek a zâmbit.
   - Acesta este un osuar, într-o biserică, a răspuns el. Nu ne va fi deloc greu să le ascundem. Ce păcat că Brightwell nu a supraviețuit.
   - A fost alegerea mea.
   - Martin se temea de el. Avea și de ce. Brightwell ți-a spus ceva înainte să moară?
   - Mi-a promis că mă va găsi.
   Bartek m-a strâns ușor de braț.
   - Lasă-i să creadă ce vor. Înainte să moară, Martin mi-a spus ceva despre tine. A spus că dacă există vreun om care să se fi revanșat pentru greșelile lui, oricât de mari ar fi fost, atunci acel om ești tu. Pe drept sau nu, ai fost pedepsit destul. Nu te mai pedepsi și tu. În lume va exista întotdeauna un Brightwell sau cineva ca el; vor fi și alții. Dar vor mai există oameni care să-i înfrunte, pe ei și ceea ce reprezintă, însă cu vremea, tu nu vei mai fi printre ei. Te vei odihni, cu o piatră ca aceasta deasupra capului, și te vei întâlni cu cei pe care-i iubești și care te iubesc la rândul lor. Trebuie doar să-ți amintești că trebuie să crezi în iertare, dacă vrei să fii iertat. Trebuie să o ceri și ți se va da. Înțelegi?
   Am aprobat din cap. Mă ardeau ochii. Mi-am amintit de cuvintele pe care le spuneam când eram copil în confesionalul întunecat în care stătea un preot nevăzut și un Dumnezeu milostiv.
   - Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit...
   Iar cuvintele au ieșit ca un cancer, șuvoiul de păcate și regrete scurgându-se din corp. Și mai târziu am auzit două cuvinte, iar fața lui Bartek era aproape de a mea, când mi le-a șoptit la ureche:
   - Te absolvo, a spus el. Ai auzit? Ai fost iertat.
   Îl auzisem, dar încă nu-mi venea să cred.

                                               V

     În acești ani am trăit zile de care nu-mi va fi niciodată dor,
   Dar Dumnezeu știe că am fost la fel de curat ca soarele.
   Mi-ai fost aproape în toate,
   m-ai ținut de mână,
   dar acum ești singur.
      Pinetop Seven, „Tennessee Pride”.
   
                                     Epilog

       Zilele trec ca frunzele. Acum e liniște.
   Iarba s-a înnegrit, iar vântul aduce cu el din sud miros de fum.
   Cineva a găsit corpul carbonizat al unei lebede plutind pe lac, iar rămășițele arse de iepuri și șoareci de câmp au fost descoperite în galeriile de sub pământ.
   Câinelui nu-i mai place să meargă prin locurile incendiate, și astfel, granițele lumii lui sunt formate din evenimente recente: flăcări ridicându-se acolo unde nu ar fi trebuit să se ridice și un bărbat diform, înecându-se în ape însângerată, în timp ce o femeie însărcinată îl privea murind.

          Am căutat-o pe tânăra prostituată, Ellen, și am găsit-o pe Tenth Avenue, câteva străzi mai jos de Times Square.
   Auzisem că după moartea lui G-Mack o luase sub aripa lui un nou pește, un violator de femei și copii, de vârstă mijlocie, care-și spunea Poppa Bobby și căruia îi plăcea ca fetele lui să-l strige Poppa sau Daddy.
   Trecuse de miezul nopții și bărbații le dădeau târcoale prostituatelor, asemenea vulturilor care-și urmăresc prada rănită. Locuitorii orașului treceau pe lângă fete, fără să se uite la ele, imuni, în timp ce turiștii se uitau stânjeniți la ele. Și poate că bărbații se uitau puțin mai mult la ele, dorindu-și să le aibă în secret, înainte să-și întoarcă privirile pe stradă sau la partenerele lor.
   Ellen se schimbase. Masca durității pe care o purtase înainte cu încredere, deși era posibil să nu fi fost reală, fusese un fals destul de reușit al originalului, iar acest lucru îi permisese să trăiască viața pe care fusese obligată să o ducă. Dar acum, când stătea la colț, cu țigara în mână, părea pierdută și fragilă. Se rupsese ceva înăuntrul ei și părea chiar mai tânără decât era în realitate.
   Îmi imaginam că acest lucru îi convenea de minune lui Poppa Bobby, pentru că putea s-o vândă bărbaților cărora le plăceau fetele de paisprezece sau cincisprezece ani, iar ei aveau să se poarte cu ea și mai rău, din acest motiv.
   L-am văzut pe Poppa Bobby la câțiva zeci de metri, sprijinit de geamul unui magazin, prefăcându-se că citea ziarul.
   La fel ca ceilalți pești, ținea distanța între el și fetele lui.
   Când un bărbat se apropia de o fată din „echipa” lui, așa cum le spunea el, ea se îndrepta de obicei spre Bobby, ca să nu atragă atenția vreunui polițist curios, stând de vorbă cu un străin la un colț de stradă, dar și ca peștele să rămână în spatele ei și să tragă cu urechea la negocieri, ca să se asigure că fata nu-l înșela. Bobby încerca pe cât posibil să nu aibă nimic de-a face cu clienții. Știa că nu se simțeau în largul lor să negocieze cu un bărbat și că putea să le spulbere iluziile pe care și le făceau în legătura cu tranzacția în care erau implicați. Și, dacă se dovedea că bărbatul era de fapt un polițist sub acoperire, atunci nu exista nicio dovadă care să-l lege pe Bobby de fată.
   Un bărbat o privea pe Ellen de la gura de metrou. Era scund și palid, iar șapca Dodgers pe care și-o trăsese pe față nu-i ascundea ochii și foamea din ei care îi făcea să strălucească și mai tare.
   Strângea fără încetare, în mâna dreaptă, o cruce mică de argint, agățată la încheietura stângă de o curea de piele: poate era vreun sfat al unui preot sau al unui psiholog, ca, atunci când simțea dorința, să strângă în mână obiectul și să-și ia de acolo puterea de a rezista ispitelor.
   Dar atingerea crucii devenise un element al pregătirilor sale, o extensie a sexualității; fiecare atingere îl aducea într-un punct în care sexul și venerarea se împleteau într-un singur act al transgresiunii interdictului.
   S-a hotărât în cele din urmă să o abordeze, dar am trecut pe lângă el și am ajuns primul la Ellen. Voia să spună ceva, dar am ridicat un deget, în semn de avertizare, și bărbatul s-a îndepărtat cu părere de rău, pierzându-se în mulțime, până avea să-și găsească alt obiect al poftelor sale.

       Fără să fie văzută, o siluetă neagră se desprinse de lângă perete și plecase după el.
   Ellen m-a recunoscut după câteva minute și a încercat să mă ocolească, sperând să-i atragă atenția lui Poppa Bobby.
   Din păcate, acesta era ocupat cu alte treburi. Era prins între doi italieni americani imenși, iar unul din ei îi băgase în coaste un pistol. Tony Fulci râdea. Îl ținea pe Bobby de umăr și era clar că îi spusese acestuia să râdă și el, pentru că bărbatul se forța să zâmbească. Paulie stătea în spatele celor doi bărbați, cu mâna dreaptă în buzunarul gecii de piele și cu stânga încleștată pe brațul lui Bobby, pe care-l prinseseră ca într-o menghină. L-au băgat pe Bobby într-o dubă albă, cu motorul pornit.
   Jackie Garner era la volan și mi-a făcut un semn aproape imperceptibil din cap înainte să plece.
   - De ce l-au luat? a întrebat Ellen.
   - Nu contează.
   - Se va întoarce?
   - Nu.
   Părea distrată.
   - Ce mă fac fără el? N-am nici bani, nici unde să mă duc.
   Și-a mușcat buza de jos. Credeam că va izbucni în plâns.
   - Te cheamă Jennifer Fleming, am zis eu. Ești din Spokane și ai șaptesprezece ani. Mama ta te-a dat dispărută acum șase luni. Prietenul ei a fost acuzat de atac, posesie de substanțe ilicite cu intenție de vânzare și abuz sexual al unei minore, pe baza fotografiilor găsite în apartamentul în care stătea cu mama ta. Pozele erau datate. Aveai cincisprezece ani când au fost făcute. Mama ta pretinde că nu știa ce s-a întâmplat. E adevărat?
   Jennifer plângea acum. A dat din cap că da.
   - Nu trebuie să te întorci acasă, dacă nu vrei. Știu o femeie care conduce un adăpost în nordul statului. E un loc drăguț și vei avea timp să te gândești. O să ai camera ta și poți să te plimbi pe câmp și prin pădure. Dacă vrei, mama ta poate să vină să te viziteze și să vorbiți, dar poți să o chemi atunci când ești pregătită.
   Nu știam la ce să mă aștept din partea ei. Ar fi putut să plece și să locuiască cu vreuna dintre femeile mai bătrâne. Până la urmă, nu avea niciun motiv să mă creadă. Probabil că și bărbații ca G-Mack sau Poppa Bobby se oferiseră să aibă grijă de ea, dar le plătise un preț prea scump.
   Fata n-a plecat. Și-a șters lacrimile cu dosul palmei și dintr-odată nu mai era decât o fată pierdută.
   Femeia în care fusese obligată să se transforme dispăruse complet, și locul ei fusese luat de copilul care era de fapt.
   - Am putea să plecăm? a întrebat ea.
   - Da, putem să plecăm.
   S-a uitat în spatele meu. M-am întors și am văzut doi bărbați care se apropiau de noi.
   Unul era negru, slab, cu lanțuri de aur la mână și la gât. Celălalt, era un alb gras, îmbrăcat într-o geacă roșie căptușită și adidași purtați.
   - Ce dracu’ faci? a întrebat albul. Unde e Bobby?
   - Uită-te în spate, i-am răspuns.
   - Ce?
   - Ai auzit ce-am zis, uită-te în spate.
   S-a întors repede, ca un câine încercând să prindă un purice.
   Angel stătea la gura de metrou, cam la trei metri de noi. Louis tocmai venise și el și aruncase ceva într-un tomberon. Semăna cu o șapcă Dodgers.
   Angel a făcut semn cu mâna. Dolofanul l-a bătut pe umăr pe prietenul său, și negrul se întoarse să vadă care era problema.
   - La dracu’, spuse el.
   - Oamenii ăia o să vă omoare dacă nu plecați acum.
  S-au uitat unul la celălalt.
   - Oricum nu-mi plăcea prea mult Bobby, a spus albul.
   - Cine e Bobby? a răspuns negrul.
   S-au îndepărtat, iar eu și Jennifer am plecat. Angel și Louis au rămas cu noi până am scos mașina din parcare. Ne-am îndreptat spre nord-vest, sub cerul înnorat. Jennifer a dormit aproape pe tot parcursul drumului, apoi a căutat la radio un post care îi plăcea.
   Emmylou Harris cânta cântecul lui Lennon și al lui McCartney, „Here, There and Everywhere” un cover de care nu auzise nimeni, dar care ar fi trebuit să fie cunoscut.
   - Te superi dacă îl lăsăm aici, a întrebat ea?
   - Nu, e bine.
   - Îmi place Beatles. Îmi place mai mult varianta lor, dar și aceasta este bună. E mai tristă.
   - Câteodată tristețea e bună.
   - Ești însurat? întrebă ea dintr-odată.
   - Nu.
   - Ai prietenă?
   Nu prea știam ce să răspund.
   - Aveam, dar nu mai am. Am o fetiță. Am mai avut o fiică înainte, dar a murit. Și pe ea o chema tot Jennifer.
   - De aceea ai venit după mine, pentru că aveam același nume?
   S-a gândit puțin la întrebarea pe care mi-o adresase.
   - Și dacă ar fi așa, ar avea vreo importanță?
   - Cred că nu. Ce se va întâmpla cu Poppa Bobby?
   Nu i-am răspuns.
   - Oh, a spus ea, apoi a tăcut o vreme. Eram acolo, în noaptea în care a murit G-Mack. Nu se numea așa. Numele lui adevărat era Tyrone.
   Mergeam acum pe șoseaua dintre state. Era trafic puțin. În fața noastră, două lumini roșii urcau prin aer ca niște licurici, pe măsură ce mașina din depărtare urca un deal nevăzut.
   - Nu l-am văzut pe bărbatul care l-a omorât. Am plecat înainte să vină poliția. Nu voiam să dau de belea. Dar m-au găsit și m-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-am spus că nu eram cu el când a murit.
   A privit pe fereastră. Fața i se reflecta în geam.
   - Știu să țin un secret. N-am să spun nimănui. Nu l-am văzut pe bărbatul care l-a ucis pe Tyrone, dar am auzit ce-a spus înainte să apese pe trăgaci.
   A continuat să se uite pe geam.
   - N-am să mai spun nimănui, a spus ea. Doar ca să știi, n-o să mai afle nimeni.
   - Ce-a spus?
   - A spus: „Era rudă cu mine”.

           Pe hol au rămas cutii și pe scaune haine.
   Unele sunt ale lui Rachel, altele ale lui Sam.
   Astăzi l-au îngropat pe Neil fiul lui Ellis Chambers, dar nu am vrut să mă duc la înmormântare. Îi salvăm pe cei pe care-i putem salva. Îmi repet mereu acest lucru.
   E liniște în casă.
   Mai devreme m-am plimbat pe malul mării. Bătea vântul de la răsărit, și briza caldă mi-a scăldat fața când am privit spre țărm.
   Am auzit în treacăt niște voci șoptite, dar marea le chema și le primea în adâncuri. Am închis ochii și le-am lăsat să mă învăluie, asemenea mătăsii, și, înainte să se împrăștie și să dispară, finețea atingerii lor a făcut să vibreze o coardă a sufletului meu.
   Am ridicat privirea, dar nu erau nici stele, nici lună, nici lumină.
   În întunericul de dincolo de noapte, Brightwell așteaptă.
   Adormisem într-un scaun de răchită de pe balcon, înfășurat într-o pătură. Deși era frig, nu voiam să intru în cameră și să dorm în patul în care dormise și ea până de curând, privind lucrurile care îmi aduceau aminte de viața pe care pe care o trăisem împreună.
   Acum mă trezise ceva. Casa nu mai era tăcută. Un scaun din bucătărie scârțâia. O ușă s-a închis. Mi s-a părut că aud pași și râsul unui copil.
   Ți-am spus că va pleca.
   A fost decizia mea. Nu voi mai adăuga și alte nume pe lista lungă din inima mea. Mă voi revanșa și mi se vor ierta păcatele.
   Vântul suflă prin hol și își duce cântecul în noaptea neagră și liniștită. Simt o prezență apropiindu-se.
   Dar nu vom pleca niciodată.
   Nu-i nimic, nu-i nimic.

                                     SFÂRȘIT