Îngerul negru, John Connolly

.................................................

                    2-8

           - Da, șopti ea. N-o fac intenționat, dar o fac. Necazurile mă urmăresc.

   Atunci am întrebat-o ceva ce-mi fusese frică s-o întreb mai înainte.
   - Și crezi că mă urmăresc și pe mine?
   Am iubit-o pentru răspunsul ei, chiar dacă acest lucru a însemnat încă o fisură în relația noastră.
   - Da, a răspuns ea. Cred că cei care au nevoie de tine te găsesc, dar odată cu ei vin și ceilalți care aduc durere și suferință.
   M-a strâns mai tare în brațe și mi-a băgat unghiile în carne.
   - Și te iubesc pentru faptul că te doare să le întorci spatele. Te iubesc pentru că vrei să-i ajuți și-am văzut cum ai fost în ultimele săptămâni. Am văzut cum te-ai simțit după ce i-ai spus cuiva că nu-l poți ajuta, când o puteai face.
   Era vorba despre Ellis Chambers din Camdem, care în urmă cu o săptămână apelase la mine în legătură cu fiul lui. Neil Chambers se încurcase cu niște tipi în Kansas City și avea cam multe datorii la ei. Ellis nu-și putea permite să i le plătească, așa că trebuia să facă cineva ceva pentru Neil.
   Era o slujbă unde mușchii erau importanți, dar dacă o acceptam, trebuia să plec de lângă Sam și Rachel și era destul de periculoasă. Creditorii lui Neil Chambers nu erau genul de oameni care să nu reacționeze atunci când cineva le spunea cum să-și facă treaba și nici nu aveau metode prea complicate de intimidare și de răzbunare.
   Și apoi, Kansas City nu era deloc aproape și i-am sugerat lui Ellis că cei implicați în afacerea asta ar fi mai dispuși să asculte de cineva din partea locului decât de un străin. Am făcut niște cercetări și i-am dat niște nume, dar mi-am dat seama că era dezamăgit.
   Câștigasem de bine, de rău, o reputație de tip la care puteai apela. Ellis se așteptase la ceva mai mult decât la niște recomandări. Și în adâncul meu și eu credeam că merita mai mult de atât.
   - L-ai refuzat pentru mine și pentru Sam, a mai zis Rachel, dar știu cât de greu ți-a fost. Vezi, tocmai asta e problema: oricum ai face, tot suferi. Și nu știam cât timp o să-i mai poți refuza pe cei care apelau la tine. Cred că știu acum. Astăzi a fost ultima zi când ai mai făcut-o.
   - Rachel, Martha e mătușa lui Louis. Ce altceva puteam să fac?
   Ea a zâmbit trist.
   - Dacă nu era ea, ar fi fost altcineva și tu știi bine lucrul ăsta.
   Am sărutat-o pe creștet. Mirosea ca Sam.
   - Tatăl tău a încercat să vorbească cu mine mai devreme.
   - Pun pariu c-ați fost amândoi extrem de încântați.
   - A fost minunat. Ne gândeam să mergem împreună în vacanță.
   Am sărutat-o din nou.
   - Și noi? am întrebat-o. Crezi că suntem bine?
   - Nu știu, mi-a răspuns. Te iubesc, dar nu știu.
   Apoi mi-a dat drumul din îmbrățișare și m-a lăsat singur în bucătărie. Am auzit-o urcând scările și deschizând ușa de la dormitor, unde dormea Sam. Știam că o privea, ascultându-i respirația și o veghea să nu pățească ceva rău.
   În noaptea aceea, am auzit vocea Celeilalte strigându-mă de la fereastră, dar nu m-am dus acolo. Iar pe lângă vocea ei am mai auzit și alte glasuri șoptind și plângând. Mi-am acoperit urechile și-am închis ochii.
   Am adormit după o vreme și am visat un copac cenușiu, desfrunzit, cu ramurile pline de spini, îndreptate în jos, spre trunchi, și în închisoarea pe care o alcătuiau se zbăteau și plângeau porumbei triști, cafenii, iar bătaia aripilor lor se transforma într-un șuierat din ce în ce mai puternic și sângele li se scurgea pe pene din rănile pe care le făcuseră spinii.
   Și am dormit, în timp ce alt nume era gravat în inima mea.

                                          4.

         Motelul Spyhole era o oază aproape ireală, un loc de odihnă pentru călătorii care aproape că-și pierduseră speranța de a găsi un loc de popas înainte de a intra în Mexic.
   Poate că ocoliseră Yuma, sătui de lumini și de oameni, tânjind să vadă stelele în deșert, în toată splendoarea lor, dar nu găsiseră în schimb decât kilometri întregi de piatră, nisip și cactuși, înconjurați de munți ai căror nume nu le știau. Iar dacă se opreau pe marginea șoselei, nu se alegeau decât cu sete și o senzație de disconfort și poate că mai și atrăgeau atenția Patrulei Grănicerilor, deoarece pe aici obișnuiau contrabandiștii să-i treacă pe mexicani peste graniță, în SUA, iar migras erau întotdeauna cu ochii-n patru după cei care voiau să intre în cârdășie cu ei, în speranța că vor obține ușor bani.
   Nu, era mai bine să nu oprească și mai înțelept să meargă înainte, sperând să găsească alinare în altă parte, alinare pe care doar Spyhole o promitea.
   Un indicator de pe șosea arăta spre sud, promițându-le celor foarte obosiți un pat moale, băuturi răcoritoare și aer condiționat.
   Motelul era simplu, cu niciun alt ornament în afara unei sigle vișinii luminate, care sclipea în noapte asemenea unui gândac mare, luminos. Clădirea avea în total cincisprezece camere, așezate sub formă de „n”, cu recepția în prima cameră din brațul stâng. Pereții erau vopsiți în galben pal, deși, dacă nu te uitai mai atent, nu-ți dădeai seama dacă aceasta era culoarea originală sau dacă era rezultatul eroziunii nisipului, ca și cum deșertul i-ar fi tolerat prezența doar dacă ar fi avut putere asupra lui, integrându-l în peisaj.
   Motelul era așezat într-un alcov natural, într-o vale dintre munți, cunoscută sub numele de Devil’s Spyhole, la răcoarea munților, deși doar la câțiva metri depărtare vânturile deșertului aduceau căldura, care venea parcă prin ușa deschisă a unui crematoriu.
   Un panou ilustrat cu șerpi, păianjeni și scorpioni, precum și un nor desenat ce arunca spre silueta neagră a unui om aburi supra-încălziți, postat lângă recepție, îi avertiza pe vizitatori să nu se îndepărteze prea mult de motel. Desenul ar fi fost aproape amuzant, dacă acele siluete negre nu ar fi umblat prin deșertul din apropierea motelului: nelegiuiți, majoritatea amăgiți de promisiunea unei mari bogății.
   Motelul avea în mare parte profit datorită recomandărilor și a celor care vedeau indicatorul de pe șosea.
   La șaisprezece kilometri spre vest exista un loc unde opreau camioanele, numit Harry’s Best Rest, cu un restaurant deschis non-stop, un magazin universal, dușuri, băi și parcări pentru cincizeci de automobile. Mai era și un bar zgomotos, frecventat de specimene care nu erau prea departe de animalele de pradă din deșert.
   Localul, cu luminile, zgomotul și promisiunea mâncărurilor și a companiei, îi atrăgea câteodată și pe cei care nu aveau nicio treabă pe acolo și pe călătorii obosiți, pierduți, care căutau un loc de odihnă.
   Dar Harry’s Best Rest nu era locul potrivit pentru cei din urmă, iar angajații de acolo învățaseră că era mai bine să-i trimită la Spyhole.
   Harry Dean, proprietarul Harry’s Best Rest, juca un rol bine cunoscut predecesorilor lui de la graniță, din urmă cu un secol. Exista o linie fină, pe care Harry n-o trecea, respectând legea pe cât putea, ferindu-i de autorități pe migras și pe Smokies, lucru ce-i permitea să rămână în grațiile acestor indivizi certați cu legea, care stăteau prin colțurile mai întunecate ale localului său.
   Harry le făcea favoruri unor oameni, iar aceștia i le întorceau la rândul lor. Închidea ochii în ceea ce le privea pe târfele care-i satisfăceau pe șoferi în cabinele lor sau în căsuțele din spate sau la dealerii care-i aprovizionau cu amfetamine sau alte droguri care să-i țină treji sau să-i adoarmă atunci când era nevoie, atâta timp cât aceștia nu-și țineau marfa pe proprietatea lui, ci și-o depozitau printre talmeș-balmeșul de vechituri din portbagajul diferitelor lor furgonete și mașini.
   Vehiculele mai mici erau amestecate printre cele mari, asemenea animalelor necrofage, care-i însoțesc pe marii prădători.
   Era luni, ora 2.00, iar la Best Rest lucrurile se mai liniștiseră, și Harry îl ajuta pe Miguel, managerul lui, să facă curățenie după tejghea și să facă aprovizionarea cu bere și băuturi spirtoase.
   Teoretic, barul nu mai era deschis pentru clienți, deși oricine voia să bea ceva mai putea fi servit în localul de alături. Totuși, oamenii stăteau prin colțuri, bând, conversând sau vorbind singuri. Nu erau genul de oameni cărora să le spui să plece.
   Aveau să dispară în noapte când considerau ei că trebuie să plece din proprie inițiativă, iar Harry îi lăsa în pace.
   Pe ușa ce făcea legătura între bar și restaurant atârna o tăbliță pe care scria că barul era închis. Totuși ușa principală dinspre bar nu era încuiată, și Harry o auzi deschizându-se și văzu intrând doi oameni.
   Ambii erau albi. Primul era înalt, cam pe la patruzeci de ani, cărunt, cu câteva cicatrici la ochiul drept. Era îmbrăcat cu o cămașă albastră, o geacă de aceeași culoare și blugi, puțin cam lungi pentru el, dar în rest părea un om obișnuit.
   Celălalt era aproape la fel de înalt ca tovarășul său, dar incredibil de gras, cu burta imensă atârnându-i între coapse ca o limbă scoasă dintr-o gură enormă.
   Corpul părea disproporționat față de picioarele scurte și puțin crăcănate, ca și cum ar fi trebuit să poarte ani întregi povara aceea și acum se îndoiseră sub forța imensă care acționa asupra lor. Fața bărbatului era perfect rotundă și destul de palidă, dar cu trăsături delicate: avea ochi verzi, cu gene lungi și negre, un nas subțire, nespart și o gură mare, cu buze cărnoase, întunecate, aproape feminine. Doar bărbia și gâtul umflat și lat, care se revărsa peste gulerul cămășii, vânăt și roșu, asemenea burții, îi stricau frumusețea aproape clasică a feței.
   Văzându-l, Harry își aminti de o morsă bătrână, pe moarte, pe care o văzuse la grădina zoologică, un animal imens, cu carnea umflată.
   Dar dimpotrivă, omul acesta era departe de-a muri. În ciuda corpului său imens, mergea cu o neobișnuită ușurință, plutind aproape pe podeaua plină de coji de alune a localului. Chiar dacă aparatul de aer condiționat mergea, Harry era lac de transpirație, și totuși fața acelui bărbat părea complet uscată, și nu se zărea nicio pată pe cămașa albă și pe jacheta cenușie.
   Era aproape chel, dar părul care-i mai rămăsese era foarte negru și tuns scurt.
   Harry își dădu seama că era fascinat de înfățișarea acestui om, o îmbinare de urâțenie și frumusețe, de incredibilă corpolență și incompatibilă grație.
   Apoi vraja se destrămă și Harry le spuse:
   - Hei, am închis.
   Grăsanul se opri, cu talpa piciorului drept în aer, la câțiva centimetri deasupra podelei, iar Harry zări o alună cu coajă, nespartă sub talpa pantofului de piele al acestuia.
   Apoi piciorul coborî și coaja începu să se turtească sub greutatea lui.
   Și, dintr-odată, Harry se trezi cu fața grăsanului holbându-se la el, la câțiva centimetri distanță. Apoi, fără măcar să apuce să-și dea seama, bărbatul era în stânga lui, apoi în dreapta, șoptind mereu ceva într-o limbă pe care Harry n-o înțelegea, cuvintele fiind o masă incomprehensibilă de șuierături și consoane aspre care nu aveau niciun sens pentru el, dar care îi transmiteau clar ceva.
   Nu-mi sta în cale. Nu-mi sta în cale, sau o să te căiești că ai făcut-o.
   Harry vedea ca prin ceață fața grăsanului și corpul care se mișca rapid din dreapta în stânga, iar vocea acestuia îi pulsa puternic în cap. Era amețit. Voia să se oprească. De ce nu încerca nimeni să-l apere? Unde era Miguel?
   Harry întinse mâna, încercând să se sprijine de bar.
   Totul se opri brusc la această mișcare a lui.
   Harry auzi aluna spărgându-se. Grăsanul era acolo unde-l văzuse ultima oară, la aproximativ cinci sau șase metri de bar, cu celălalt bărbat în spatele lui. Amândoi se uitau la el, iar grăsanul zâmbea aproape imperceptibil, ascunzând un secret pe care doar el și Harry îl știau.
   Nu-mi sta în cale.
   Într-un colț îndepărtat al camerei, Harry văzu o mână ridicată: era a lui Octavio, cel care avea grijă  de târfe, asigurându-le protecția în schimbul unei sume, pe care și el, la rândul lui, o împărțea cu Harry.
   Nu era treaba lui Harry. Dădu o dată din cap și se întoarse să curețe berea vărsată din pahare. După ce reuși să termine, se strecură în baia din spatele barului, unde, înainte să vomite în chiuvetă, stătu un timp, cu mâinile tremurând pe vasul de toaletă. Când se întoarse, grăsanul și prietenul său dispăruseră și doar Octavio îl aștepta. Nici el nu arăta mai bine ca Harry.
    - Te simți bine? l-a întrebat el.
   Harry înghiți. Simțea încă în gură gustul amar.
   - Mai bine uităm, înțelegi? spuse Octavio.
   - Da, am înțeles.
   Octavio arătă spre bar, indicând sticla de brandy de pe ultimul raft. Harry luă sticla și turnă alcoolul într-un pahar înalt. Își dădu seama că Octavio n-avea nevoie de droguri, cel puțin nu de data asta. Mexicanul puse pe tejghea o bancnotă de douăzeci de dolari.
   - Și tu ai nevoie de-o dușcă, zise el.
   Harry își turnă și el un pahar, sprijinindu-și mâna.
   - Era aici o fată, începu Octavio. Nu de prin zonă. Negresă, mexicancă.
   - Îmi aduc aminte, zise Harry. A fost aici astă-seară. E nouă. Am crezut că e una de-a ta.
   - N-o să se mai întoarcă, spuse iar Octavio.
   Harry își duse paharul la gură, dar își dădu seama că nu putea să bea. Simțea iar gustul amar. Vera, așa se numea fata, sau acesta era numele pe care i-l spusese când o întrebase. În această afacere erau puține cele care-și foloseau numele adevărat. Vorbise cu ea în treacăt, o dată sau de două ori. O văzuse doar de trei ori, și cam atât. Părea destul de drăguță pentru o târfă.
   - Bine, zise Harry.
   - Bine, repetă și Octavio.
   Și uite-așa, fata dispăru.

           La Spyhole Motel nu erau ocupate decât trei camere.
   În prima se certa un cuplu care mergea spre Mexic, încă nervoși după o zi lungă și obositoare. În curând între ei avea să se lase o tăcere stânjenitoare și apăsătoare, până când băiatul avea să facă primul pas spre împăcare, ieșind în noaptea deșertului și întorcându-se cu sucuri de la automatul de la recepție. El va pune una din cutii pe ceafa ei și ea va tremura ușor. Avea să o sărute și să-i ceară iertare, iar ea îl va săruta înapoi. Vor bea și apoi vor uita de căldură și de ceartă.
   În camera următoare, un bărbat în vestă stătea în pat și se uita la un concurs mexican. Plătise cash pentru această cameră.
   Ar fi putut să stea în Yuma, pentru că dimineață avea treaba acolo, dar era prea cunoscut și nu-i plăcea să stea în oraș mai mult decât trebuia. În schimb, stătea la motelul acesta izolat, privind niște cupluri îmbrățișându-se atunci când câștigau premii ce valorau chiar mai puțin decât banii lui din portofel.
   Ultima cameră din partea aceasta a motelului fusese închiriată tot de un singur călător. Era o tânără, cam de vreo douăzeci de ani, care fugea de cineva.
   La Harry’s Best Rest o strigau Vera, dar cei cărora le oferea serviciile o cunoșteau ca Sereta. Niciunul din aceste două nume nu era cel adevărat, dar nu-i mai păsa cum o strigau. Acum nu mai avea familie și nici pe cineva căruia să-i pese de ea.
   La început îi trimisese bani mamei ei, în Ciudad Juarez, suplimentând astfel suma modică pe care aceasta o câștiga la una din cele mai mari maquiladoras de pe Avenida Tecnológico. Sereta și sora ei mai mare, Josefina, lucraseră și ele acolo, până în acea zi de noiembrie care le schimbase viețile.
   Când sunase acasă, Sereta îi spusese mamei ei, Lilia, că lucra ca ospătar în New York. Lilia n-o mai întrebase nimic, deși știa că înainte să plece spre nord, fiica ei fusese văzută de multe ori plecând din Campestre Juárez, acolo unde locuiau americanii bogați și unde singurele femei tolerate erau servitoarele și târfele.
   Apoi, în noiembrie 2001, fusese găsit corpul Josefinei, sora Seretei. Era unul din cele opt cadavre descoperite într-un câmp de bumbac năpădit de buruieni, din apropierea mallului Sitio Colosio Valle.
   Corpurile erau extrem de mutilate, iar protestele celor săraci se înmulțiseră, deoarece acolo mai fuseseră omorâte și alte femei, și se zvonea că bărbații bogați ce se încuiau în cartierul lor adăugaseră pe lista lor de distracții și omorul din plăcere.
   Mama Seretei îi spusese atunci acesteia să plece și să nu se mai întoarcă niciodată. Nu-i vorbise niciodată de Campestre Juarez și de bărbații bogați din mașinile lor negre, dar ea știa.
   La un an după aceea murise și Lilia, de un cancer pe care fiica ei îl crezuse doar o manifestare fizică a durerii și suferinței, iar acum Sereta nu mai avea pe nimeni. În New York găsise în Alice un suflet asemănător ei, dar și acea prietenie fusese distrusă.
   Alice ar fi trebuit să rămână cu ea, dar dependența care pusese stăpânire pe ea o făcuse să rămână în marele oraș. Sereta, în schimb, plecase spre sud. Cunoștea aceste locuri pustii și cum mergeau lucrurile pe aici. Voia să-i facă pe urmăritorii ei să creadă că trecuse în Mexic.
   Plănuia să ocolească granița, ieșind spre Coasta de Vest, unde spera să dispară un timp, până când și-ar fi dat seama ce să facă în continuare. Știa că ceea ce deținea era foarte important. La urma urmei, doar auzise cum murise un om pentru acel lucru.
   Sereta, ca și omul cu vestă, se uita la televizor, dar volumul era dat foarte încet. O liniștea lumina ecranului, dar nu voia ca zgomotul televizorului să-i întrerupă gândurile. Problema erau banii. Reprezentau întotdeauna o problemă. Fusese nevoită să fugă atât de repede, că nici nu avusese timp să-și facă vreun plan sau să strângă banii care i se cuveneau.
   O prietenă îi împrumutase mașina și plecase imediat, depărtându-se cât mai mult posibil de acel oraș.
   Auzise de Best Rest mai demult. Era un loc în care nimeni nu punea prea multe întrebări și unde o fată putea să facă repede rost de bani și apoi să plece, fără nicio altă obligație, atâta timp cât își plătea partea oamenilor potriviți.
   Închiriase o cameră la Spyhole la un preț bun, și doar după câteva zile avea aproape 2000 de dolari puși deoparte, majoritatea dintr-un bacșiș generos de la un șofer de tir căruia-i îndeplinise noaptea trecută fanteziile sexuale murdare, dar inofensive. Și în curând avea să plece.
   Se gândea să mai rămână o noapte, deși fără să știe, viața ei era legată de cele ale oamenilor care-i omorâseră sora.
   Mult mai la nord, mexicanul pe nume Garda ar fi zâmbit poate la auzul numelui Josefinei, amintindu-și ultimele ei clipe de viață, în timp ce se ocupa de rămășițele altei tinere...
   În afară de oaspeți, în motel nu mai era decât o singură persoană: un tânăr slab, de origine mexicană, așezat în spatele biroului de la recepție. Citea o carte intitulată „The Devil’s Highway”.
   Era povestea morții a patruzeci de mexicani care încercaseră să treacă ilegal granița, nu departe de locul în care se afla motelul. Cartea îl enerva pe tânăr, chiar dacă se simțea oarecum ușurat că părinții lui își construiseră o viață bună aici și că el nu va avea parte de o moarte asemănătoare.
   Era aproape 3.00 dimineața și se pregătea să încuie ușa și să se retragă în camera din spate pentru a dormi puțin, când doi bărbați albi se apropiară de birou. Nu auzise când parcaseră mașina și era de presupus că opriseră intenționat mai departe.
   Era deja în gardă pentru că nu era normal ce făcuseră ei. Avea un pistol sub tejghea, dar nu-l folosise niciodată. Motelul nu mai era o pradă atrăgătoare pentru hoți de când oamenii plăteau cu carduri de credit.
   Unul din ei era înalt, îmbrăcat în albastru. Tocurile cizmelor lui de cowboy răsunau pe podea, când se îndreptă spre birou.
   Tovarășul lui era extrem de corpolent. Funcționarul, pe nume Ruiz, credea că nu mai văzuse niciodată un om care să pară atât de nesănătos, deși văzuse la viața lui destui americani grași.
   Burta acestui bărbat era atât de lăsată, că Ruiz bănuia că acesta era obligat s-o ridice de fiecare dată când mergea la baie. Ținea în mână o pălărie cafenie de paie, cu o bandă albă și era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni cafenii, o cămașă albă și deasupra o jachetă subțire. Pantofii maronii erau extrem de lustruiți.
   - Ce mai faceți? îi întrebă Ruiz.
   Tipul cel slab răspunse.
   - Bine. Mai aveți locuri?
   - Da, când toate camerele sunt ocupate aprindem semnul cu „Nu mai sunt locuri” de pe șosea ca să-i scutim pe oameni de un drum în plus.
   - Poți face asta de aici? întrebă bărbatul cel slab, părând sincer interesat.
   - Sigur, răspunse Ruiz, arătându-i o cutie de pe perete, cu multe butoane. Fiecare avea dedesubt o explicație scrisă de mână. Apăs doar pe un buton.
    - Incredibil, răspunse celălalt.
    - Fascinant, zise și însoțitorul lui, vorbind pentru prima oară.
   Dar spre deosebire de celălalt, nu părea prea interesat. Avea o voce plăcută și puțin ascuțită pentru un bărbat.
   - Așadar, vreți o cameră? întrebă Ruiz.
   Era obosit și voia să îi înregistreze pe ce doi și să facă transferul de pe cardurile lor cât mai repede ca să poată merge la culcare. Își dădu seama că voia de asemenea să-i facă să plece din birou. Grăsanul mirosea ciudat.
   Cel în albastru nu mirosea nicicum, dar celălalt emana un miros neobișnuit, de pământ, iar Ruiz își imagină viermi gălbui făcându-și loc prin pământul umed și gândaci negri fugind de la adăpostul pietrelor.
   - S-ar putea să avem nevoie de mai multe camere, îi răspunse Blue.
   - Două?
   - Câte mai aveți?
   - Sunt cincisprezece în total, dar trei sunt ocupate.
   - Trei oaspeți.
   - Patru.
   Ruiz se opri. Era ceva în neregulă aici. Bărbatul cu haine albastre nici nu-l mai asculta și-i ridicase cartea din care citise mai devreme, uitându-se la copertă.
   - Luis Urrea, citi el. The Devil’s Highway.
   Se întoarse spre tovarășul lui.
   - Uite, spuse el, arătându-i cartea. Poate ar trebui să cumperi și tu una.
   Grăsanul aruncă o privire spre copertă.
   - Știu drumul, spuse el sec. Ia-o pe asta dac-o vrei și mai scutești niște bani.
   Ruiz voia să spună ceva, când grăsanul îl lovi în gât, izbindu-l cu spatele de perete. Simți durere și o apăsare atunci când lovitura îi zdrobi anumite părți mai fragile ale corpului. Respira cu greutate, încercă să zică ceva, dar nu putu. Căzu lângă perete și-atunci mai primi o lovitură. Alunecă încet pe podea.
   Fața i se întuneca pe măsură ce se sufoca, cu traheea zdrobită.
   Gura și gâtul i se încleștară. Auzea un zgomot, ca ticăitul unui ceas, care număra ultimele clipe. Celor doi nici măcar nu le păsa de suferința lui.
   Grăsanul ocoli biroul, trecând cu grijă peste el și muribundul îi simți din nou mirosul atunci când acesta apăsă butonul pentru semnul cu „Nu mai sunt locuri” de pe șosea.
   Între timp, tovarășul lui răsfoia registrul cu oaspeții din acea seară.
   - Un cuplu în camera doi, îi spuse el grăsanului. Un bărbat la trei. Mexican după nume. O femeie la doisprezece, înregistrată sub numele de Vera Gooding.
   Dar grăsanul nu luă în seamă. Stătea aplecat deasupra lui Ruiz, privind sângele și dâra de salivă ce i se scurgeau din colțurile gurii.
   - Mă ocup eu de cuplu, zise el. Tu ia-l pe mexican.
   Se ghemui lângă Ruiz cu o mișcare surprinzător de grațioasă, asemenea unei lebede ce-și înclina capul. Întinse mâna dreaptă și îndepărtă părul de pe fruntea tânărului, apoi îi întoarse capul spre dreapta.
   Pe interiorul antebrațului grăsanul avea un semn, ce semăna cu o furcă cu două brațe, înfierată de curând.
   - Crezi c-ar trebui să-l aducem înapoi pentru prietenul nostru mexican? întrebă Blue. Se descurcă bine cu oasele.
   - Prea multă bătaie de cap, răspunse grăsanul.
   Avea o voce tăioasă. Grăsanul îl apucă pe Ruiz de păr, întorcându-i puțin capul, apoi îl apropie de al lui. Întredeschise gura, iar Ruiz văzu o limbă roz și niște dinți înguști, cu capetele tocite.
   Acum tânărul avea ochii aproape ieșiți din orbite și fața vineție. Scuipă sânge, iar în acel moment grăsanul își lipi buzele de ale sale, astupându-i gura cu a sa, cu mâna încleștată pe fața și bărbia lui, ținându-i fălcile depărtate. Mexicanul încercă să se zbată, dar nu se putea lupta și cu grăsanul, și cu sfârșitul atât de apropiat. Îi trecu prin cap un cuvânt și se întrebă: „Brightwell. Ce-nseamnă Brightwell?”
   Mâna de pe umărul grăsanului slăbi strânsoarea, picioarele i se relaxară, iar grăsanul se ridică și se depărtă.
   - Ai sânge pe cămașă, îi spuse Blue lui Brightwell.
   Părea plictisit.

            Danny Quid o privea pe prietena sa cum își făcea grijulie unghiile de la picioare.
   Oja era o combinație de vișiniu și roșu și-i făcea degetele să arate ca niște răni, dar Danny se abținu de la acest comentariu. De fiecare dată după ce făceau dragoste, el se mulțumea să se tolănească în pat, privind-o așa cum stătea concentrată.
   Danny o iubea enorm pe Melanie în asemenea momente. O înșelase și probabil că avea s-o mai înșele, deși se ruga în fiecare noapte să aibă puterea să-i fie fidel. Se întreba câteodată ce s-ar întâmpla dacă ea ar afla de cealaltă viață a lui. Danny iubea femeile, dar știa să facă diferența între a face sex și a face dragoste.
   Pentru el sexul nu însemna decât satisfacerea unei nevoi. Era ca și cum te-ai scărpina când ai o mâncărime: dacă-l mânca spatele și avea mâna dreaptă ruptă, atunci s-ar fi scărpinat cu stânga. În mod normal ar fi preferat să se scarpine cu dreapta, dar la urma urmei o mâncărime era o mâncărime, nu? Dacă Melanie nu era prin preajmă, căci banca la care lucra o trimitea câteodată două sau trei zile în alte orașe în interes de serviciu, atunci Danny găsea plăcerea în altă parte.
   De cele mai multe ori le spunea femeilor cu care avea o aventură că era singur, deși multe dintre ele nici măcar nu-l întrebau. Una sau două se îndrăgostiseră puțin de el și-i făcuseră probleme, dar rezolvase și acest lucru. Uneori se dusese și la târfe. Sexul cu ele era altfel, dar nu considera că o înșela pe Melanie atunci când se culca cu vreo prostituată.
   Nu se implica deloc și credea că dacă nu simțea nimic, atunci nici nu o trăda pe prietena lui. O făcuse de mai multe ori, dar întotdeauna se protejase, chiar și cu femeile care ofereau mai mult decât celelalte.
   În adâncul sufletului, Danny voia să fie bărbatul pe care Melanie îl credea că este. De fiecare dată când călca strâmb încerca să-și spună că aceea era ultima oară.
   Câteodată putea să stea săptămâni, chiar luni fără să fie cu vreo femeie, dar în cele din urmă dorința punea stăpânire pe el când rămânea singur un timp sau când era într-un oraș străin.
   Dar o iubea pe Melanie, și credea că dacă ar fi putut da timpul înapoi și ar fi putut face alte alegeri - prima prostituată cu care fusese, și rușinea pe care o simțise după aceea, prima dată când înșelase pe cineva și vina de după - și-ar fi trăit altfel viața și ar fi fost un om mai bun, mai fericit.
   „O voi lua de la zero”, se mințise el pe sine însuși.
   Ceea ce făcea el era asemenea alcoolismului sau a oricărei alte dependențe. Trebuia să iei lucrurile pe rând, și când aveai o cădere trebuia să te ridici și să începi iarăși de la zero.
   Voia s-o mângâie pe spate pe Melanie, când cineva bătu la ușă.

        Melanie Gardner se temea că Danny o înșela.
   Nu știa de ce credea acest lucru pentru că niciunul dintre prietenii ei nu-l văzuseră vreodată cu o altă femeie și nici nu găsise vreodată ceva care să-l dea de gol, nici pe haine, nici în buzunare.
   Odată, când el dormea, încercase să-i citească e-mailurile, dar le păstra doar pe cele care aveau legătură cu slujba lui și le ștergea mereu atât pe cele primite, cât și pe cele trimise.
   Avea multe femei în lista cu adrese, dar nu recunoscuse niciun nume. Oricum, Danny era considerat unul dintre cei mai buni electricieni din oraș și putea spune din experiență că femeile erau cele care-l sunau, probabil pentru că soților lor le era prea rușine să recunoască că anumite lucruri nu le puteau repara ei înșiși.
   Acum, când stătea în pat și când căldura trupului lui dispărea treptat, simțea nevoia să-l mângâie.
   Voia să-l întrebe dacă avea pe altcineva, dacă fusese vreodată cu o altă femeie de când erau ei împreună. Voia să-l privească în ochi atunci când ar fi răspuns, ca să-și dea seama dacă o mințea sau nu.
   Îl iubea. Îl iubea atât de mult, încât îi era frică să-l întrebe, pentru că ar fi știut dacă o mințea și acest lucru i-ar fi frânt inima, și dacă el i-ar fi spus că temerile ei erau adevărate, atunci ar fi suferit din nou.
   Tensiunea pe care o simțise izbucnise în sfârșit în cearta prostească de mai devreme despre muzică, după care făcuseră dragoste, deși ea nu prea voia. Îi permisese doar să amâne confruntarea, ca și cum trebuia neapărat să-și facă unghiile de la picioare.
   Melanie își făcu conștiincioasă și ultima unghie de la degetul mic, închise la loc oja și se întoarse puțin într-o parte. Atunci îl văzu pe Danny întinzându-se spre ea.
   Vru să spună ceva, în sfârșit, dar auzi o bătaie în ușă.

          Edgar Certaz butona la întâmplare, trecând de la un post la altul.
   Erau atât de multe, că atunci când terminase de butonat uitase deja dacă era vreun post interesant printre cele prin care trecuse mai devreme. În cele din urmă se hotărî să se uite la un western. Credea că era cam plictisitor.
   Trei oameni așteptau un tren. A venit trenul și din el a coborât un bărbat cu o muzicuță, care i-a omorât pe cei trei. Răufăcătorul era interpretat de un actor american, care i se părea cunoscut, și asta îl supără puțin, de parcă ar fi văzut el vreodată americani care să joace roluri de băieți buni. În film nu erau decât vreo câțiva mexicani, și era bine. Certaz se săturase să tot vadă țărani cu sombrerourile albe în mână, cerând ajutor când erau atacați de pistolarii în negru, de parcă toți mexicanii erau fie victime, fie canibali care se mâncau între ei.
   Certaz era un mijlocitor, un intermediar. Și el era legat de Juarez, la fel ca femeia din camera vecină, pentru că el și prietenii lui narcotraficantes erau de vină pentru multe crime din acel oraș.
   Avea o afacere periculoasă, dar era bine plătit pentru ceea ce făcea.
   A doua zi trebuia să se întâlnească cu doi bărbați și să aranjeze sosirea unui transport de cocaină în valoare de două milioane de dolari, din care el și asociații săi aveau să primească un comision de patruzeci la sută. Dacă operațiunea se desfășura fără probleme, atunci transportul următor ar fi fost mult mai valoros, iar recompensa lui cu atât mai mare.
   Certaz va stabili toate detaliile, dar nu va avea asupra lui nici bani și nici droguri. Edgar Certaz învățase să riște cât mai puțin posibil.
   Columbienii dețineau încă monopolul asupra fabricării cocainei, dar acum mexicanii erau cei mai importanți traficanți din toată lumea. Columbienii îi băgaseră în afacere, poate neintenționat, plătindu-i pe contrabandiștii mexicani în droguri, în loc de bani. Câteodată, chiar jumătate din transportul introdus în Statele Unite era al mexicanilor.
  Certaz era unul dintre contrabandiștii care începuseră afacerea și ajunsese repede într-o poziție importantă în cartelul Juarez, controlat de Amado Carrillo Fuentes, poreclit „Stăpânul Aerului”, după ce introdusese transportul aerian ca mijloc de livrare al drogurilor.
   În noiembrie 1999, autoritățile mexicane, în colaborare cu cele din Statele Unite descoperiseră, în timpul unui raid în La Campana, o fermă părăsită de lângă Juarez, o groapă comună cu două sau poate chiar mai multe sute de cadavre.
   La Campana fusese mai demult proprietatea lui Fuentes și a locotenentului său, Alphonso Corral Olaguez. Carrillo murise în 1997, în urma unei supradoze de anestezic din timpul unei operații plastice, de schimbare a identității. Se zvonise că furnizorii săi columbieni, invidioși de influența pe care acesta o avea, îi plătiseră pe medici.
   Două luni mai târziu Corral fusese împușcat mortal în restaurantul Maxfim din Juarez, fapt ce declanșase un război sângeros, condus de Vicente, fratele lui Carrillo. Printre corpurile găsite în La Campana, în buncărele din zonă, s-au găsit și cele ale oamenilor care-l trădaseră pe Carrillo, al rivalului din cartelul Tijuana, precum și ale țăranilor care avuseseră ghinionul să fie în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
   Certaz știa acest lucru deoarece îi ajutase pe ceilalți să-i îngroape. Descoperirea corpurilor crease o presiune mai mare asupra dealerilor mexicani, obligându-i să fie mult mai atenți cu operațiunile lor, astfel încât cererea de oameni cu pregătirea lui Certaz crescuse. Ieșise cu bine din anchete și scăpase de acuzații, devenind mai puternic și mai apărat decât fusese vreodată.
   În film, o femeie venise cu trenul. Se aștepta s-o întâmpine cineva, dar n-o aștepta nimeni. Călărise până la fermă, unde îi găsise pe soțul și pe copiii ei uciși, întinși pe o masă de picnic.
   Certaz se plictisise. Apăsă pe buton, să închidă televizorul, când auzi o bătaie în ușă.

         Danny Quid își înfășură un prosop în jurul taliei și se duse să deschidă.
   - Cine e? întrebă el
   - Poliția.
   Era o greșeală, dar Brightwell era distrat. Fusese o călătorie lungă și era obosit. Căldura de peste zi îl epuizase, iar acum răcoarea nopții din deșert îl luase prin surprindere.
   Danny se uită la Melanie. Aceasta își luă geanta și se duse la baie, închizând ușa după ea. Aveau ceva iarbă într-o pungă ziploc, dar Melanie avea să scape de ea, aruncând-o în vasul de toaletă.
   Era păcat de ea, dar Danny putea să mai facă oricând rost de alta.
   - Ai vreo legitimație? întrebă Danny.
   Încă nu deschisese ușa. Văzu prin vizor un bărbat gras, cu o față rotundă și un gât ciudat de care atârna o insignă și un card laminat de identificare.
   - Hai, deschide, zise bărbatul. E doar o verificare de rutină. Căutăm imigranți ilegali. Vreau doar să mă uit puțin prin cameră, să-ți pun câteva întrebări și-apoi o să plec.
   Danny înjură, dar se destinse puțin. Se întreba dacă Melanie scăpase deja de marfă. Spera că n-o făcuse. Deschise ușa și simți un miros neplăcut. Încercă să-și ascundă uimirea când văzu înfățișarea polițistului, dar nu reuși.
   Știa deja că făcuse o greșeală. Omul ăsta nu era deloc polițist.
   - Ești singur? întrebă grăsanul.
   - Prietena mea e în baie.
   - Spune-i să iasă.
   „Ceva nu e bine, se gândi Danny, nu e bine deloc”.
   - Hei, zise el. Vreau să văd mai bine insigna aia.
   Grăsanul băgă mâna în buzunarul jachetei și, când o scoase, nu ținea niciun portofel. Danny Quid văzu strălucirea unui cuțit și simți lama intrându-i în piept. Grăsanul îl apucă de păr și răsuci cuțitul în sus, apoi spre stânga. Auzi vocea fetei din baie.
   - Danny? întrebă Melanie. E totul în regulă?
   Brightwell scoase mâna din părul lui Danny și smulse cuțitul din trupul acestuia. Băiatul se prăbuși pe podea. Corpul îi era scuturat de convulsii, iar grăsanul îi puse un picior pe stomac ca să-l facă să înceteze.
   Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, poate că Brightwell l-ar fi sărutat ca pe Ruiz, dar trebuia să se ocupe de treburi mai urgente.
   Din baie se auzit cum cineva trăsese apa, dar era doar un truc ca să acopere alt sunet.
   Era zgomotul unei ferestre deschise și al unui grilaj forțat. Brightwell merse spre baie, ridică piciorul drept, iar încuietoarea ușii cedă sub forța loviturii.

         Edgar Certaz auzi ciocănitura de la ușa camerei vecine, și la doar câteva secunde cineva bătu și la ușa lui. Auzit vocea unui bărbat spunând că era polițist, în căutare de imigranți ilegali.
   Certaz nu era prost deloc. Știa că atunci când polițiștii făceau razii nu erau deloc atât de politicoși. Intrau fără amabilități, rapid și în forță. Mai știa de asemenea că motelul acesta nu se afla pe lista lor de rahat, pentru că era destul de scump și bine administrat.
   Cearșafurile erau curate și prosoapele din baie schimbate în fiecare zi. De asemenea, era departe de drumurile pe care mergeau imigranții. Orice mexican care ajunsese până aici nu s-ar fi cazat la Spyhole Motel ca să facă baie și să vadă un film porno, ci ar fi stat în spatele unei camionete, mergând spre nord sau spre vest, felicitându-se pe sine și pe amicii lui că reușiseră să traverseze deșertul.
   Certaz nu răspunse la prima ciocănitură și auzi din nou o altă bătaie în ușă.
   - Deschide, zise o voce. Poliția.
   Certaz avea la el o pușcă ușoară de munte, Smith & Wesson, cu o țeavă scurtă, de zece centimetri. Nu avea permis de port-armă pentru ea. Deși nu avea cazier, știa că dacă era arestat și i se luau amprentele, s-ar fi declanșat alarma la agențiile locale și federale și că avea să iasă de la închisoare când va fi foarte bătrân, presupunând că autoritățile n-ar fi găsit un motiv să-l execute înainte.
   Așa că lui Edgar îi trecură prin cap două lucruri.
   Primul, dacă într-adevăr era un raid al poliției, atunci dăduse de belea. Al doilea, dacă acești bărbați nu erau polițiști, ei erau totuși o problemă, dar una pe care putea s-o rezolve. Auzi din camera alăturat un zgomot înăbușit în momentul în care Brightwell se ocupa de prietena lui Danny Quid.
   „Dacă vrei să deschid, se hotărî Edgar, atunci o să deschid”.
   Scoase pușca Smith & Wesson, păși pe podeaua de lemn și începu să tragă.
   Blue rezistă când unul din primele gloanțe îi intră în piept, încetinit puțin de trecerea prin ușă. Al doilea glonț îi penetră umărul drept pe când se întorcea și înjură tare printre dinți când căzu pe nisip. Își scoase și el pistolul Double Eagle și trase de la pământ când se deschise ușa.
   Nu era nimeni acolo. Apoi pușca lui Certaz se ivi la fereastră, de undeva de jos, din stânga, unde se ghemuise mexicanul.
   Blue văzu degetul întunecat încleștându-se pe trăgaci și se pregăti să-și vadă sfârșitul.
   Se auziră împușcături, dar nu trăsese mexicanul. Brightwell stătea lângă fereastră, trăgând în jos, prin geam. Îl împușcase pe Edgar Certaz în moalele capului, iar mexicanul se rostogolise înainte, chiar când alte două gloanțe îi intrau în spate.
   Blue se ridică. Nici el nu avea sânge pe cămașă. Se clătină puțin.
   Auziră pe cineva fugind din spatele motelului. Ușa ultimei camere de motel era încuiată, dar știau că prada lor nu mai era înăuntru.
   - Du-te, zise Blue.
   Brightwell plecă. Fugea mai puțin grațios decât mergea, legănându-se dintr-o parte într-alta pe picioarele lui butucănoase, și cu toate acestea era rapid. Auzi cum pornește motorul unei mașini.
   Câteva secunde mai târziu, un Buick galben trecea în viteză pe lângă colțul motelului. Conducea o femeie tânără.
   Brightwell trase, țintind la dreapta de capul șoferului. Glonțul trecuse prin parbriz, dar mașina mergea în continuare, obligându-l să se arunce într-o parte ca să nu fie călcat. Următoarele împușcături distruseseră cauciucurile și geamul din spate. Privi mulțumit cum Buickul lovi camioneta răposatului Edgar Certaz și se opri brusc.
   Brightwell se ridică și se apropie de mașina distrusă. Tânăra stătea zăpăcită pe scaunul șoferului. Avea sânge pe față, dar nu părea rănită.
   „Bun”, gândi Brightwell.
   Deschise portiera și o trase afară din mașină.
   - Nu, șopti Sereta. Te rog.
   - Sereta, unde este?
   - Nu știu despre...
   Brightwell îi trase un pumn, spărgându-i nasul.
   - Am întrebat unde este!
   Sereta căzu în genunchi, acoperindu-și fața cu mâinile.
   Brightwell abia o înțelese când femeia îi spuse că era în geantă.
   Grăsanul scoase geanta din mașină. Începu să arunce pe jos tot ce era acolo, până găsi cutiuța argintie. O deschise cu grijă și verifică bucata îngălbenită de pergament. Se uită la ea, aparent mulțumit, și o puse înapoi în cutie.
   - De ce-ai luat-o? întrebă el.
   Era într-adevăr curios.
   Sereta plângea. Spuse ceva, dar sunetul vocii ei era înăbușit de lacrimi și de mâinile pe care și le ținea pe nasul distrus.
   Brightwell se aplecă.
   - N-am auzit, zise el.
   - Era frumos, răspunse Sereta, iar eu n-am avut niciodată lucruri frumoase.
   Brightwell îi mângâie părul aproape tandru.
   Blue se apropie. Se clătina puțin, dar se ținea pe picioare.
   Sereta se târî până la mașină, încercând să oprească sângerarea. Se uită la Blue, care parcă strălucea. Pentru o clipă văzu un corp negru, vlăguit, o pereche de aripi zdrențuite atârnându-i în spate și degete lungi, ca niște gheare care strângeau ușor aerul.
   Creatura avea ochi galbeni, strălucitori, o față aproape fără trăsături și o gură cu dinți mici, ascuțiți. Apoi silueta deveni din nou bărbatul muribund.
   - Iisuse Hristoase, ajută-mă, zise ea. Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, ajută-mă.
   Brightwell o lovi tare în tâmplă, și fata tăcu. Îi târî corpul fără vlagă până la portbagajul mașinii ei, îl deschise și-o înghesui înăuntru, apoi scoase din Mercedesul său două canistre cu benzină.
   Blue se sprijinea de Buick când se apropie tovarășul său.
   Zăbovi puțin cu privirea pe canistre, apoi se uită în altă parte.
   - N-o vrei, zise el?
   - I-aș simți în gură gustul cuvintelor, răspunse Brightwell. Deși, e ciudat.
   - Ce anume? întrebă Blue.
   - Credea în Dumnezeu și-n noi nu.
   - Poate e mai ușor să crezi în Dumnezeu, spuse Blue. El promite atâtea...
   - ... dar dă așa de puțin, termină Brightwell. Noi facem mai puține promisiuni, dar ne ținem întotdeauna de cuvânt.
   Dacă Sereta ar fi putut să-l vadă, atunci Blue ar fi strălucit din nou în fața ei. Tovarășul lui nu observă nimic. Îl vedea pe Blue așa cum îl văzuse mereu.
   - Îmi slăbesc puterile, zise Blue.
   - Știu. Am fost neglijenți. Eu am fost neglijent.
   - Nu contează. Poate o să rătăcesc o vreme.
   - Poate, zise Brightwell. O să te găsim din nou cândva.
   Turnă benzină pe Blue, udându-i hainele, părul, pielea, apoi restul îl turnă în interiorul Buickului. Canistrele goale le aruncă pe bancheta din spate și se opri în fața lui Blue.
   - La revedere, zise el.
   - La revedere, răspunse Blue.
   Era aproape orb din cauza benzinei, dar găsi portiera mașinii, o deschise și se așeză pe scaunul șoferului. Brightwell îl privi o clipă, scoase o brichetă din buzunar și o aprinse, apoi o aruncă în mașină și se îndepărtă.
   Nu privi în urmă, nici măcar atunci când explodă rezervorul, iar întunericul din spatele lui se luminase de un foc nou în momentul în care Blue se transformase și părăsise această lume.

                                             5.

           Fiecare din noi trăiește două vieți: viața noastră reală și viața secretă.
   În viața reală suntem ceea ce pretindem că suntem. Ne iubim soțul sau soția. Ne creștem copiii. În fiecare dimineață ne luăm geanta sau servieta și facem ce trebuie să facem ca să ne ducem mai departe existența. Vindem obligațiuni, facem curat în camere de hotel, le servim bere oamenilor cu care, dacă ar fi după noi, nu am vrea să respirăm același aer. Luăm prânzul într-un local sau pe o bancă dintr-un parc în care oamenii își plimbă câinii și copiii se joacă în lumina soarelui.
   Simțim o nevoie sentimentală să le zâmbim animalelor pentru bucuria lor când se tăvălesc prin iarba verde sau copiilor care se bălăcesc în apă, sau care se întrec printre țâșnitori, și totuși ne întoarcem la birourile, la mopurile sau la barurile noastre, simțindu-ne mai puțin fericiți decât eram înainte, fără să putem scăpa de sentimentul înfiorător că am ratat ceva, că trebuie să mai existe și altceva în viața noastră decât ceea ce avem.
   În viața noastră reală - ancorată de aceste două greutăți egale (și iată că apar din nou), prietenii noștri necăjiți, datoria și responsabilitatea, cu marginile îndoite destul de mult, ca să se potrivească cât mai bine pe umerii noștri - avem și noi micile noastre plăceri pentru care suntem peste măsură de recunoscători.
   Haideți, faceți o plimbare pe la țară, unde aveți pământul poros și cald sub picioare, dar fiți întotdeauna atenți la ceasul care vă numără clipele, obligându-vă să vă întoarceți la grijile orașului.
   Ia uitați-vă, soțul v-a pregătit cina și a aprins lumânarea pe care mama lui v-a făcut-o cadou de Crăciun, cea care umple camera de miros de vin fiert și mirodenii, deși e abia mijlocul lui iulie. Vedeți, soția a citit iar Cosmo și dorind să condimenteze puțina viață sexuală pe care o aveți, a făcut de data aceasta ceva mai mult decât să-și cumpere lenjerie intimă de la JCPenney și a învățat un lucru nou din paginile revistei. A trebuit să citească articolul de două ori doar ca să înțeleagă unii termeni și a trebuit să apeleze la amintiri foarte vechi, să-și aducă aminte de organul trist, semi-tumescent pe care vrea să-l folosească în acest scop, atât de mult timp a trecut de când nu s-au mai întâmplat între voi asemenea lucruri, fără pături care să vă acopere sau lumini difuze, când era mai ușor să aveți fantezii cu J. Lo sau Brad Pitt, sau poate cu fata care vă lua comanda la bar, sau cu băiatul Lizei de peste două case, cel care tocmai se întorsese de la colegiu și care se transformase din băiatul tocilar, cu aparat dentar permanent, într-un veritabil Adonis, cu dinți albi, drepți și picioare musculoase și bronzate.
   Și în întuneric, când cele două vieți se suprapun, viața reală se estompează pe margini, iar cea secretă dă buzna în grabă, cu un geamăt și cu limba biciuitoare a dorinței.
   Pentru că în viața secretă suntem noi înșine. O privim pe femeia drăguță din departamentul de marketing, nou-venită, cea cu rochia ce se desface când stă picior peste picior, scoțând la iveală coapsa palidă, imaculată, și în viața noastră secretă nu vedem venele gata să i se spargă sub piele, nici semnul din naștere, ca o vânătaie veche, care-i murdărește pielea albă.
   Este perfectă, spre deosebire de cea pe care-am lăsat-o acasă de dimineață, uitând de noile ei trucuri din dormitor, pentru că va renunța repede la ele, ca și la lumânarea de Crăciun, și nu le va mai folosi mult timp de acum înainte.
   Și astfel, ne agățăm de fantezia cea nouă, care nu e mânjită de realitate și o seducem, iar ea ne vede așa cum suntem de fapt atunci când ne primește în ea și, pentru o clipă, trăim și murim în interiorul ei, pentru că nu are nevoie de nicio revistă care s-o învețe tainele lucrurilor.
   În viața noastră secretă suntem curajoși și puternici și nu cunoaștem singurătatea pentru că alții iau locul partenerilor pe care i-am iubit (sau dorit) cândva. În viața noastră secretă o luăm pe celălalt drum, pe cel pe care trebuia să mergem de la început, dar de care ne-am îndepărtat.
   Trăim viața care ne-a fost dată s-o trăim, cea pe care soții și soțiile noastre, pretențiile copiilor sau tiranii mărunți de la birou nu ne-au permis s-o trăim.
   Devenim ceea ce am fost meniți să fim.
   În viața noastră secretă visăm să ripostăm. Luăm un pistol, țintim și apăsăm pe trăgaci și nu ne trage nimeni la răspundere.
   Nu ne pare rău de rana pe care am produs-o, nici de corpul ce cade pe spate, chircindu-se când spiritul îl părăsește. (Și poate că acolo, în acel moment mai așteaptă cineva, cel care ne-a ispitit, cel care ne-a promis că așa trebuia să se întâmple, că acesta este destinul nostru și că nu cere decât o mică favoare: să-și lipească buzele de cele ale muribundului sau ale femeii care se stinge și să guste dulceața spiritului lor și, înainte să-l înghită, închizându-l adânc în el, să i se zbată puțin în gură ca un fluture. E tot ce ne cere, și cine suntem noi să nu-i îndeplinim dorința?)
   În viața noastră secretă putem să batem măr pe oricine, iar fața plină de sânge este a tuturor celor care ne-au trădat, a fiecărui individ care ne-a împiedicat să devenim tot ceea ce am fi putut fi. Iar el este alături de noi când pedepsim carnea, iertându-i urâțenia pentru darul imens pe care ni l-a făcut, pentru libertatea pe care ne-a oferit-o.
   E atât de convingător acest nenorocit cu gâtul umflat, cu burta imensă, care-i atârnă, cu picioarele prea scurte și cu brațele prea lungi, cu trăsături delicate care aproape se pierd în pielea palidă, zbârcită. Iar dacă te uiți la el din depărtare, e ca și cum ai privi asemenea unui copil o lună plină și ai crede că vezi fața bărbatului care locuiește acolo.
   El este Brightwell și ne-a spus povestea vieții noastre cu vorbe dulci, ne-a povestit cum a rătăcit atâta timp în căutarea celor pierduți.
   La început nu-l credem, dar într-adevăr știe cum să ne convingă.
   Acele cuvinte se dizolvă în interiorul nostru, esența lor ni se împrăștie în minte, iar părțile lor componente devin o parte din noi. Începem să ne amintim. Ne uităm adânc în ochii aceia verzi și descoperim în sfârșit adevărul.
   În viața noastră secretă am fost odată îngeri. Adoram și eram adorați.
   Și când am căzut, ultima pedeapsă pe care am primit-o a fost să ne amintim întotdeauna de ceea ce am pierdut și să ne chinuie amintirea a ceea ce am avut cândva. Pentru că noi nu suntem ca ceilalți. Am aflat totul, și acea revelație ascunde libertatea.
   Iar acum ne trăim viața secretă.

             Când m-am trezit, eram singur în pat.
   Pătuțul lui Sam era gol și tăcut, iar salteaua era rece, ca și cum niciun copil nu dormise vreodată pe ea. M-am dus până la ușă și-am auzit zgomote din bucătăria de la parter. Am tras pe mine niște pantaloni din bumbac și am coborât.
   În bucătărie se mișcau umbre, pe care le vedeam prin ușa întredeschisă și am auzit dulapurile deschizându-se și închizându-se. A vorbit o femeie.
   M-am gândit că era Rachel, o luase pe Sam jos, să-i dea de mâncare, și vorbea cu ea, așa cum făcea mereu, împărtășindu-i gândurile și speranțele atunci când trebăluia prin casă. Am văzut cum am întins mâna și am deschis ușa. Vedeam acum întreaga bucătărie.
   O fetiță stătea la masă, cu capul puțin aplecat, cu părul blond, lung căzând pe masă și pe farfuria din fața ei, cea cu modelul albastru ciobit. Nu se mișca. De pe fața i se prelingea ceva și cădea în farfurie, întinzându-se roșu pe suprafața ei.
   - Pe cine cauți?
   Nu era fetița cea care vorbea. Părea că sunetul venea dintr-un loc îndepărtat, întunecos, dar în același timp de undeva de aproape, șoptindu-mi rece la ureche.
   „S-au întors. Vreau să plece. Vreau să mă lase în pace”.
   - Răspunde-mi.
   „Nu tu. Pe tine te iubesc, și te voi iubi mereu, dar nu mai ești”.
   - Nu. Suntem aici. Vom fi mereu oriunde vei fi tu.
   „Te rog, trebuie să vă uit în cele din urmă. Totul se destramă. Mă distrugeți”.
   - Ea n-o să rămână. Te va părăsi.
   „O iubesc. O iubesc la fel cum te-am iubit și pe tine cândva”.
   - Nu! Nu spune asta. Va pleca în curând, și când o va face, noi vom fi aici. Vom rămâne cu tine și-ți vom fi alături în întuneric.
   Peretele s-a crăpat în dreapta mea și podeaua s-a fisurat.
   Fereastra s-a făcut fărâme și fragmente de sticlă au explodat în interior, fiecare ciob reflectând copaci și stele și lumina lunii, ca și cum întreaga lume s-ar fi sfărâmat în jurul meu.
  
        Am auzit-o pe fiica mea sus, și am alergat, urcând câte două trepte deodată. Am deschis ușa dormitorului, iar Rachel stătea lângă leagăn, cu Sam în brațe.
   - Unde-ai fost? am întrebat-o. M-am trezit și nu mai erai lângă mine.
   M-a privit. Era obosită, iar cămașa ei de noapte era pătată.
   - Trebuia s-o schimb. Așa că am intrat în baie, să nu te trezească.
   Rachel a așezat-o pe Sam înapoi în pătuț. După ce a văzut că fiica noastră era în regulă, s-a pregătit să se întoarcă înapoi în pat.
   Am stat deasupra lui Sam, apoi m-am aplecat și-am sărutat-o ușor pe frunte.
   O picătură de sânge i-a căzut pe față. Am șters-o cu degetul mare și m-am dus la oglinda din colț. Aveam o tăietură sub ochiul stâng. M-a usturat foarte tare când am atins-o. Am întins pielea și am explorat rana până am scos fragmentul mic de sticlă de acolo.
   O singură picătură de sânge mi s-a prelins pe obraz.
   - Ești bine? a întrebat Rachel.
   - M-am tăiat.
   - E grav?
   Mi-am șters sângele de pe față cu dosul palmei.
   - Nu, am mințit eu. Nu e deloc grav.

             Dis-de-dimineață, în ziua următoare, am plecat spre New York. Rachel stătea la masa din bucătărie, în același loc în care stătuse fetița în noaptea precedentă, cu sângele curgându-i de pe față în farfuria de dinaintea ei.
   Sam se trezise de două ore și plângea acum cu furie. De obicei, după ce se trezea și era hrănită, se mulțumea doar să privească lumea din jurul ei.
   Walter era pentru ea o sursă de fascinație, iar prezența lui o făcea să se lumineze la față de fiecare dată când intra în cameră. La rândul lui, câinele rămânea mereu aproape de copilă.
   Știam că uneori câinii puteau fi tulburați de apariția unui copil în familie, zăpăciți de felul în care acest lucru putea afecta mângâierile pe care le primeau. De aceea unii deveneau destul de neprietenoși, dar nu era cazul lui Walter. Deși era un câine tânăr, părea să cunoască o anume datorie de-a o proteja pe micuța ființă care intrase pe teritoriul lui.
   Chiar și ieri, cu toată agitația de după botez, stătuse destul de mult timp cu Sam și se aciuase pe lângă Angel și Louis doar după ce se asigurase că mama lui Rachel rămăsese cu fata.
   Mama lui Rachel nu se trezise încă. Joan se oferise să rămână cu Rachel cât timp eram eu plecat, în timp ce Frank plecase de dimineață la serviciu, reușind să mă evite complet. Rachel acceptase oferta fără niciun fel de obiecție și-i eram recunoscător pentru acest lucru.
   Casa era bine protejată: determinat de evenimentele recente, instalasem un sistem cu senzori de mișcare ce ne semnalau orice prezență mai mare decât o vulpe, de pe proprietatea noastră, iar camerele supravegheau atât poarta principală, cât și curtea și mlaștina din spate, transmițând imaginile pe două monitoare din biroul meu.
   Investiția fusese destul de mare, dar merita toți banii pentru liniștea noastră.
   Am sărutat-o pe Rachel înainte de plecare.
   - O să fiu plecat doar pentru câteva zile, i-am spus.
   - Știu. Înțeleg.
   - O să te sun.
   - Bine.
   O ținea pe umăr pe Sam, încercând s-o liniștească, dar ea nu voia să tacă. Am sărutat-o și pe fetiță și am simțit căldura lui Rachel când pieptul ei s-a presat de brațul meu. Mi-am amintit că nu mai făcusem dragoste de când se născuse Sam, iar acest lucru nu făcuse decât să mărească distanța dintre noi.
   Apoi am plecat și am condus în tăcere până la aeroport.

          Peștele poreclit G-Mack locuia în apartamentul întunecos de pe Coney Island Avenue, împreună cu câteva dintre femeile lui.
   Mai avea o casă în Bronx, dar nu stătea acolo decât foarte rar de când bărbații aceia le căutaseră pe cele două târfe. Întâlnirea cu bătrâna negresă îl speriase și mai mult, așa că se retrăsese în apartamentul personal, ieșind la Point doar noaptea, evitând străzile principale de câte ori putea.
   G-Mack nu era prea convins de siguranța pe care o oferea Coney Island Avenue. Fusese o stradă periculoasă încă din secolul al XIX-lea, când membrii unor bande îi jefuiau pe turiștii care se întorceau de la plajă. În anii 1980, prostituatele și dealerii de droguri împânziseră zona de lângă Foster Avenue, fiind foarte ușor de recunoscut din cauza luminilor de la benzinăria din apropiere.
   Mai erau și azi târfe și dealeri, dar nu mai ieșeau atât de mult în evidență, luptându-se pentru spațiul de pe trotuar cu evreii, pakistanezii, rușii și cu oameni din țări de care G-Mack nici măcar nu auzise vreodată. Pakistanezii avuseseră multe probleme după atentatele de pe 11 septembrie 2001, iar G-Mack auzise că mulți dintre ei fuseseră arestați de FBI, în timp ce alții plecaseră spre Canada sau se întorseseră acasă.
   Unii își schimbaseră chiar numele, așa că uneori se părea că lumea lui G-Mack era invadată de pakistanezi numiți Eddie sau Steve, la fel ca instalatorul pe care fusese nevoit să-l cheme cu o săptămână sau două în urmă, după ce una dintre târfe înfundase vasul de toaletă, nici nu voia să afle cu ce. Pe instalator îl chema Amir.
   Cel puțin așa scria pe vechea lui carte de vizită, pe care G-Mack o lipise de frigider cu un magnet cu Sinbad, dar acum, pe cea nouă se numea Frank. Frank Shah, ca și cum cineva s-ar fi lăsat păcălit de acest nume. Își ștersese chiar și cele trei numere din fața adresei, 786, despre care Amir îi spusese cândva că însemnau: „În numele lui Allah”.
   Oricum ar fi fost, lui G-Mack nu-i păsa prea mult. Din câte știa el, Amir era un instalator bun și nu avea de gând să dușmănească un om care-și făcea meseria, mai ales că era posibil să mai aibă nevoie de serviciile lui.
   Dar lui G-Mack nu-i plăcea nici cum miroseau magazinele pakistanezilor, nici mâncarea de la restaurantele lor, nici felul lor de a se îmbrăca, ori prea îngrijit, ori prea neglijent. Îi suspecta din cauza ambiției și insistenței lor maniace de a-și vedea copiii într-o situație mai bună. G-Mack bănuia că bunul și bătrânul Frank-Care-Era-De-Fapt-Amir își plictisea de moarte copiii cu predicile despre visul american, dându-i poate exemplu negativ pe cei de culoare, ca G-Mack, chiar dacă acesta din urmă era un om de afaceri mai bun decât ar fi fost el vreodată și chiar dacă nu fuseseră oamenii lui G-Mack cei care intraseră cu avioanele în cele mai înalte clădiri din New York.
   G-Mack nu avea nimic de împărțit cu pakistanezii din jurul lui, în afară de mâncare și felul lor de a se îmbrăca, dar atentatele din 11 septembrie îi priveau pe toți, iar Frankie-Amir și oamenii lui trebuiau să spună clar de partea cui erau.
   Apartamentul lui G-Mack era situat la ultimul etaj, într-o clădire cu trei etaje, cu cornișe vopsite într-o culoare stridentă la intersecția Avenue R cu Avenue S, aproape de Centrul Islamic Thabaya. Între Centrul Thabaya și Grădinița Evreiască Keshet era un loc de joacă pentru copii, pe care unii oameni l-ar fi numit un progres, dar care-l nemulțumea nespus de mult pe G-Mack, aceste două părți opuse atât de apropiate una de cealaltă, dar poate nu așa ca nenorociții de hasidimi din apropiere, în hainele lor învechite, cu copiii lor palizi cu bucle de poponari.
   G-Mack nu era deloc surprins că umblau mereu în grup, pentru că niciunul dintre acei evrei ciudați nu s-ar fi descurcat dacă s-ar fi ajuns la bătaie.
   Le auzi pe două dintre târfele lui trăncănind în baie. Acum erau în total nouă sub protecția lui, iar trei dintre ele dormeau în apartamentul lui, cu chirie, în paturi de campanie, acest lucru făcând parte din „înțelegere”. Altele locuiau încă cu mamele lor, pentru că aveau copii și trebuia să aibă cineva grijă de ei când ele erau pe străzi, iar restul stăteau într-o clădire aproape de Point, în care G-Mack le închinase un etaj întreg.
   G-Mack își rulă un joint și o privi pe cea mai tânără dintre femei, mica târfă albă care-și zicea Ellen, umblând desculță prin bucătărie și mâncând pâine prăjită unsă la întâmplare cu unt de arahide. Spunea că avea nouăsprezece ani, dar nu o credea. Și nici nu-i păsa. Multor bărbați le plăcea să fie cât mai tinere, iar ea făcea cei mai mulți bani dintre toate.
   G-Mack se gândise chiar s-o instaleze singură într-un apartament și poate să dea un anunț în Voice sau în Press și să ceară pentru ea patru sau cinci sute de dolari pe oră. Voise să facă acest lucru de când se întâmplase toată povestea și fusese nevoit să-și păzească spatele. Totuși, îi plăcea să se bucure din când în când de farmecele ei, așa că era bine s-o aibă la îndemână.
   G-Mack avea douăzeci și trei de ani și era mai tânăr ca multe din femeile lui. Începuse afacerea vânzând iarbă copiilor din școli, dar era ambițios și visa să se extindă, să vândă marfă brokerilor, avocaților și tinerilor albi care frecventau cluburile și barurile în weekend, căutând ceva care să-i ajute să suporte nopțile lungi ce aveau să vină. G-Mack se vedea îmbrăcat într-un costum lucios, conducând o mașină decapotabilă.
   Visase mult timp să aibă un Cutlass Supreme din ’71, cu interior crem, din piele, cu jante cromate, deși Cutlassul avea roți standard de patruzeci și șase de centimetri, iar G-Mack știa că o mașină nu valora mare lucru dacă nu avea roți de cel puțin cincizeci și șase, din aliaj Lexani, poate chiar Jordans, dacă voia să le dea peste nas celorlalți frați. Dar un om care avea de gând să conducă un Cutlass Supreme din ’71, cu roți de cincizeci și șase de centimetri, trebuia să facă mult mai mult decât să vândă iarbă unor puștani de cincisprezece ani, plini de coșuri. Așa că G-Mack investise în niște Extasy și puțină cocaină și începuse să câștige repede și bine.
   Problema lui G-Mack era că nu avea curajul să intre în afacere cu cantitate mare de droguri. Nu voia să se întoarcă la închisoare. Stătuse șase luni la Otisville din pricina unui atac pe când avea doar nouăsprezece ani și încă se trezea noaptea țipând din cauza coșmarurilor. G-Mack arăta destul de bine și cei din închisoare își făcuseră de cap cu el în primele zile, până când se alăturase grupului Națiunea Islamului, unde erau și câțiva tipi masivi care nu se purtau prea frumos cu cei care-l băteau pe unul din potențialii lor convertiți. G-Mack își petrecuse restul de șase luni cu Națiunea, agățându-se de ea ca de un lemn după un naufragiu, dar renunțase la porcăria aia când fusese eliberat ca și cum ar fi aruncat niște produse care nu mai erau bune.
   Îl căutaseră și-i puseseră tot felul de întrebări, dar G-Mack o terminase cu ei. Bineînțeles că îl și amenințaseră, dar G-Mack avea mai mult curaj când era liber și, în cele din urmă, Națiunea îl lăsase în pace, considerându-l o afacere proastă.
   Totuși, dacă era nevoie și dacă nu putea scoate altfel cămașa îi mai lingușea pe cei din Națiune, dar cel mai mult în afacerea asta îi plăcea că Imamul Farrakhan nu accepta insultele albilor, iar prezența adepților săi în costume negre și la modă îi speria de moarte pe toți acei infanteriști de clasă mijlocie.
   Dar dacă voia să strângă banii pentru viața pe care și-o dorea atât de mult, atunci ar fi trebuit să intre pe piață în forță, și nu-i plăcea ideea de a deține atât de multă marfă. Dacă era prins, acest lucru se încadra la delicte de clasa A, și asta însemna cincisprezece ani sau chiar închisoarea pe viață. Și chiar dacă ar fi avut noroc și procurorul nu ar fi avut probleme acasă sau n-ar fi suferit de prostată și i-ar fi permis să pledeze pentru un delict de clasă B, G-Mack tot și-ar fi petrecut următorii douăzeci de ani după gratii și i-ar fi dat dracului pe toți cei care i-ar fi spus că ar fi încă tânăr când ar ieși, pentru că șase luni petrecute la închisoare îl îmbătrâniseră mai mult decât voia să recunoască și nici nu credea că ar fi putut supraviețui acolo cinci sau zece ani, indiferent că era clasa B, clasa C sau a dracului de clasă Z.
   Un raid făcut în apartamentul său de niște polițiști extrem de duri și violenți de la narcotice îl convinsese că viața de dealer nu era pentru el. Era posibil să-l fi presat pe unul mult mai speriat ca G-Mack de închisoare, și numele lui apăruse în conversație.
   Dar polițiștii nu găsiseră nimic.
   G-Mack o lua mereu pe scurtătură când era pe străzi, strecurându-se prin clădirea cu trei etaje, arsă complet, din spatele blocului lui, care dădea spre un teren viran. În acea clădire era un șemineu vechi, iar G-Mack își ascunsese acolo marfa, în spatele unor cărămizi care se puteau scoate.
   Polițiștii îl arestaseră, deși nu aveau dovezi incriminatorii. G-Mack știa că nu aveau cum să-l rețină, așa că tăcuse și așteptase să fie eliberat. Avusese nevoie de trei zile să-și facă curaj să meargă la ascunzătoare și apoi vânduse repede toată marfa la jumătate din prețul pieței. De atunci nu mai intrase în afaceri cu droguri, dar găsise o altă potențială sursă de venit.
   Deși G-Mack nu știa nici cel mai mic lucru despre vânzarea drogurilor, se pricepea la femei. Avusese parte de sex și nu trebuise să plătească niciodată, cel puțin nu direct și nu în bani, dar știa că erau destui bărbați care ar fi făcut-o. La naiba, chiar cunoștea niște târfe care practicau această meserie, dar nu avea nimeni grijă de ele, iar astfel de femei erau vulnerabile.
   Aveau nevoie de un bărbat care să aibă grijă de ele, iar G-Mack le convinsese repede că era chiar el omul potrivit. Din când în când trebuia s-o mai lovească pe câte una, dar nu foarte tare, pentru ca celelalte să-l asculte.
   Apoi murise peștele ăla bătrân, Free Billy, și unele din femeile lui veniseră la G-Mack, care-și extinsese astfel afacerea.
   Nu-și amintea de ce o acceptase pe Alice, târfa drogată.
   Majoritatea fetelor lui Free Billy consumau doar iarbă și poate puțină cocaină dacă le oferea vreun client sau dacă aveau noroc și reușeau să ascundă ceva bani, pentru că G-Mack le controla regulat, ca să nu-l înșele prea mult. Cele drogate erau imprevizibile, și clienții puteau să renunțe la serviciile lor după ce le vedeau.
   Dar Alice avea ceva care atrăgea și nimeni nu putea nega acest lucru. Era la limită. Slăbise din cauza drogurilor și avea un corp aproape perfect și o față de târfă etiopiană, pe care o căutau agențiile de modeling pentru că nu avea trăsături de negresă, ci un nas subțire și culoarea cafelei.
   Plus că era apropiată de Sereta, mexicanca mulatră, care era de asemenea foarte atrăgătoare. Sereta și Alice lucraseră pentru Free Billy și-i spuseseră de la început lui G-Mack că vin doar împreună, iar acesta fusese mulțumit de condiție.
   Alice, cel puțin, sau LaShan, cum își spunea pe stradă, era destul de deșteaptă să priceapă că bărbaților nu le plăceau semnele de ace. Avea mai multe capsule de vitamina E lichidă și de fiecare dată când își injecta o doză, își punea puțin lichid ca să ascundă urma. G-Mack bănuia că-și injecta dozele și-n alte părți ale corpului, părți ascunse, dar era treaba ei. Tot ce voia el era să nu aibă semne vizibile și să poată să-și facă meseria.
   Consumul de heroină avea și el părțile lui bune: fetele erau moleșite cincisprezece sau douăzeci de minute după ce drogul începea să-și facă efectul, dar după o jumătate de oră erau gata de muncă. Cât ținea efectul drogului, puteau să treacă drept normale, dar apoi le era iarăși rău și deveneau iritate și nervoase.
   Adesea Alice reușea să se controleze, dar G-Mack își dăduse seama când o avusese că nu-i mai rămăseseră de trăit decât puține luni. Văzuse în ochii ei felul în care o distrugeau drogurile și cum i se albise treptat părul, dar încă mai putea face bani de pe urma ei pentru că arăta destul de bine.
   Și așa se și întâmplase timp de câteva săptămâni, până când începuse să ascundă bani, iar fizicul i se deteriorase mult mai repede decât se așteptase el, din cauza consumului mai mare de droguri.
   Oamenii uitau câteodată că marfa vândută în New York era mai puternică decât oriunde în altă parte: chiar și heroina era cu zece la sută mai pură, față de trei sau cinci procente în Chicago, iar G-Mack auzise de cel puțin o drogată care venise dintr-un orășel de provincie, se drogase la o oră după ce ajunsese în New York și murise de supradoză după încă o oră.
   Structura osoasă a lui Alice era încă destul de bună, dar acum, fără stratul de carne care s-o acopere, ieșise mult în evidență, iar pielea căpătase o culoare pământie pe măsură ce drogul își intra în drepturi. Era dispusă să facă orice pentru droguri, așa că o trimisese cu cei mai josnici bărbați, iar ea mergea cu ei cu zâmbetul pe buze și măcar pe majoritatea nici nu-i mai întreba dacă-și puseseră sau nu prezervativ înainte să o facă.
   Pentru că avea nevoie de bani ca să-și cumpere droguri și pentru că rămăsese fără vitamina E, Alice începuse să-și injecteze doza între degetele de la mâini și de la picioare. G-Mack își dăduse seama că trebuia să renunțe la ea în curând și că fata avea să sfârșească pe străzi, fără dinți, făcând imposibilul pentru o doză de 10$ de pe piața de la Hunts Point.
   Apoi venise bătrânul acela în mașina lui, șoferul lui gras strigându-le pe femei, pe măsură ce încetinea. O remarcase pe Sereta, care îi propusese s-o ia și pe Alice și cele două târfe plecaseră cu moșul ăla ciudat, după ce G-Mack stabilise prețul. N-avea niciun rost să riște.
   Vorbise și cu șoferul, ca să nu existe discuții asupra prețului și să se asigure că târfele nu l-ar fi mințit. Șoferul le adusese înapoi după trei ore, iar peștele își primise banii. Căutase și prin poșetele fetelor și găsise încă o sută de dolari la fiecare. Le lăsase cincizeci și le spusese că are el grijă de restul.
   Se părea că moșului îi plăcuse ce-i făcuseră fetele pentru că venise din nou două săptămâni mai târziu: aceleași fete, aceeași învoială. Fetelor le plăcea pentru că nu mai stăteau pe stradă, iar bătrânul se purta frumos cu ele. În casa lui din Queens le dădea băutură și ciocolată, le lăsa să se joace în cada lui mare și le dădea și niște bani în plus (pe care de cele mai multe ori G-Mack nu-i lua; până la urmă nu era chiar un monstru...)
   Toate bune și frumoase până când fetele dispăruseră. Nu se mai întorseseră după ce plecaseră cu bătrânul. G-Mack nu începuse să-și facă griji decât după ce se întorsese acasă și primise un telefon de la Sereta după o oră sau două.
   Fata plângea, iar el reușise cu greu s-o calmeze ca să înțeleagă ce se întâmplase, dar încetul cu încetul ea îi spuse că niște bărbați intraseră în casă și începuseră să se certe cu bătrânul. Fetele erau în baia de la etaj, aranjându-și părul și împrospătându-și machiajul înainte de întoarcerea la Hunts Point. Nou-sosiții începuseră să țipe, întrebându-l de o cutie din argint. Îi spuseseră că nu aveau să plece fără ea, apoi intrase Luke, șoferul bătrânului și se auziseră alte țipete, urmate de un sunet ca de explozie, doar că Alice și Sereta stătuseră destul de mult pe stradă ca să recunoască o împușcătură când auzeau una.
   Apoi cei de jos îl torturaseră pe bătrân și, după ce acesta murise, începuseră să scotocească întâi prin camerele de la parter. Femeile auziseră cum deschideau sertarele, spărgeau vasele și toate obiectele din sticlă. În curând bărbații aveau să urce la etaj și atunci ele n-ar mai fi avut scăpare, dar atunci auziseră o mașină oprindu-se în fața casei.
   Sereta riscase, se uitase pe geam și văzuse farurile aprinse.
   - Paza, îi șopti lui Alice. Cred că au declanșat vreo alarmă când au intrat.
   Era doar un singur bărbat. Se uitase cu o lanternă prin fața casei, apoi sunase la ușă. Se întorsese la mașină și luase legătura prin stație. Undeva în întuneric începuse să sune un telefon. Atunci, în casă se auzea doar sunetul telefonului.
   După câteva secunde, Alice și Sereta auziseră ușa din spate, de la bucătărie, când plecaseră bărbații. Femeile ieșiseră când fuseseră sigure că totul era în regulă, dar nu înainte de a face curat în baie și în dormitor, luând de la gunoi șervețelele și prezervativele folosite.
   Erau speriate și se temeau că va veni cineva după ele, dar G-Mack le spusese să rămână calme. Fetele nu aveau dosar penal și, chiar dacă s-ar fi găsit amprente, polițiștii nu puteau să facă legătura cu ele decât dacă ar fi intrat în conflict cu legea. Nu trebuia decât să rămână calme.
   Le spusese să vină înapoi, dar Sereta nu voise. G-Mack începuse să țipe, și târfa îi trântise telefonul în nas. Atunci vorbise ultima oară cu ea, dar bănuia că dacă era speriată plecase spre sud, înapoi le ai ei. Oricum îl amenințase mereu c-o să facă când ar fi avut banii, chiar dacă G-Mack crezuse că era doar o amenințare goală sau un vis pe care îl avea orice prostituată din când în când.
   Moartea bătrânului Winston și a șoferului său ținuse prima pagină a ziarelor. Nu era foarte bogat, ca Trump sau ca unul din cei foarte înstăriți, dar fusese un colecționar și vânzător de antichități destul de cunoscut. Polițiștii crezuseră că fusese vorba de un jaf care mersese prost, până când descoperiseră niște cosmetice, uitate de femei în baie, în graba lor de a părăsi casa și anunțaseră că sunt în căutarea uneia sau chiar a doua femei care să-i ajute în anchetă.
   Polițiștii veniseră la Point, după ce aflaseră că bătrânului Winston îi plăcea să caute acolo femei.
   După ce-l găsiseră pe G-Mack, îl întrebaseră ce știa despre afacerea aceea, dar bărbatul le spusese că nu știa nimic. Când îi spuseseră că aveau un martor care-l văzuse vorbind cu șoferul lui Winston și că poate acele femei lucrau pentru el, G-Mack le răspunsese că el vorbește cu mulți oameni și câteodată și cu șoferii lor, dar acest lucru nu însemna că și făcea afaceri cu ei.
   Nici măcar nu se sinchisise să nege că era pește. Mai bine să le spună și ceva adevărat ca să ascundă minciuna. Le avertizase deja pe celelalte târfe să nu spună nimic din ce știau, și ele făcuseră ce li se spusese, atât de frica lui, cât și din grijă pentru prietenele lor, pentru că G-Mack le spusese clar că Alice și Sereta erau în siguranță câtă vreme cei care comiseseră crimele nu știau nimic despre ele.
   Dar nu fusese deloc un jaf nereușit, iar cei implicați îl găsiseră pe G-Mack, așa cum făcuseră și polițiștii, doar că primii nu se lăsaseră deloc păcăliți de fața lui inocentă.
   Lui G-Mack nu-i plăcea deloc să se gândească la ei, grăsanul cu gâtul umflat care mirosea a pământ proaspăt răscolit și prietenul lui tăcut și plictisit în albastru. Nu-i plăcea să-și amintească cum îl lipiseră cu spatele de zid și cum grăsanul îi băgase degetele în gură, strângându-i limba când le spusese prima minciună.
   G-Mack aproape că vomitase când îi simțise gustul, dar încă nu se întâmplase ce era mai rău: vocile pe care le auzise în cap, amețeala care le însoțise, senzația că ar deveni mai murdar și mai depravat, până când i-ar putrezi măruntaiele dacă l-ar mai lăsa pe acest bărbat să-l atingă. Recunoscuse că erau fetele lui, dar că nu mai vorbise de atunci cu ele. Plecaseră, le spusese el, dar nu văzuseră nimic. Fuseseră sus tot timpul. Nu știau nimic din ceea ce i-ar fi putut ajuta pe polițiști.
   Atunci devenise totul foarte clar, iar G-Mack blestemase momentul când acceptase să le ia sub protecția lui pe Sereta și pe târfa drogată pe care-o numea prietena ei. Grăsanul îi spusese că nu-l interesa ce știau.
   Îl interesa ceea ce aveau.

         Winston îi arătase Seretei cutia în a doua noapte în care fuseseră împreună, mulțumit și sătul de orele de plăcere odihnitoare, în timp ce Alice se spăla.
   Îi plăcea să-i arate colecțiile sale frumoasei brunete, mai deșteaptă și mai vioaie decât prietena ei, explicându-i originea unor obiecte și povestindu-i câte ceva despre ele.
   Sereta ghicise că în afară de sex, bărbatul voia să stea de vorbă cu cineva. Și nu o deranja deloc. Era un bătrânel simpatic, generos și inofensiv. Poate că nu era prea înțelept din partea lui să dezvăluie secretele comorii sale unor femei pe care abia dacă le cunoștea, dar putea avea încredere în Sereta, și ea o supraveghea pe Alice, în cazul în care aceasta ar fi fost tentată să fure vreun lucru, sperând să-l vândă mai târziu.
   Cutia pe care o ținea în mână nu i se părea la fel de interesantă ca alte lucruri pe care le avea: bijuteriile, picturile, micile statuete din fildeș. Era un argint mat și părea destul de obișnuit. Winston îi spuse că era o cutie foarte veche și extrem de valoroasă pentru cei care știau ce însemna. O deschise cu grijă.
   Sereta văzu înăuntru ceva ce semăna cu o hârtie împăturită.
   - Nu e hârtie, o corectă Winston. Este un pergament.
   Îl scoase din cutie cu o batistă curată și-l despături în fața ei.
   Ea văzu cuvinte, simboluri, litere, forme ale unor clădiri, și în centru o margine a ceea ce părea o aripă.
   - Ce e asta? întrebă Sereta.
   - Este o hartă, răspunse el, sau o bucată dintr-o hartă.
   - Și unde este restul?
   Winston dădu din umeri.
   - Cine știe? Probabil că s-a pierdut. Aceasta este una din mai multe bucăți. Celelalte au fost împrăștiate în lume cu mult timp în urmă. Am sperat odată că am să le găsesc pe toate, dar acum mă îndoiesc că am să reușesc vreodată. Mă gândisem în ultima vreme s-o vând. Am făcut deja niște cercetări. Vom vedea...
   Puse bucata de hârtie la loc, apoi închise cutia și o așeză înapoi pe un raft micuț de pe masă.
   - N-ar trebui s-o pui într-un seif, ceva? întrebă ea.
   - De ce? Dacă ai fi hoț, ai fura această cutie?
   Sereta privi spre raft. Cutia nici nu se vedea printre celelalte ornamente mici și ciudate care parcă împânzeau toată casa.
   - Dacă aș fi hoț, nici măcar n-aș găsi-o, zise ea.
   Winston dădu bucuros din cap, apoi își desfăcu halatul.
   - Cred că trebuie să mai iau una, zise el.
   Viagra, gândi Sereta. Nenorocita aia de pastilă albastră era câteodată un blestem.

           G-Mack nu stătuse mult pe gânduri ca să accepte banii pe care i-i oferiseră bărbații pentru orice fel de informație care i-ar fi putut conduce la locul în care se ascundeau cele două târfe.
   Își dăduse seama că nu prea avea de ales, pentru că grăsanul îi spusese foarte clar că va plăti dacă îi va trage pe sfoară și că va avea altcineva grijă de târfele lui. Apelase la câțiva informatori, dar nimeni nu știa nimic de Sereta sau de Alice.
   Știa că Sereta era deșteaptă. Dacă Alice stătea pe lângă ea și făcea ce-i spunea, dacă se droga mai puțin și încerca să se lase, atunci ar fi putut sta ascunse mult timp.
   Apoi Alice se întorsese. Sunase la ușa apartamentului din Island Avenue și întrebase dacă poate urca. Era noaptea târziu și nu era acasă decât Letitia pentru că suferea de o intoxicație.
   Letitia era portoricană și era nouă, dar G-Mack îi spusese ce să facă dacă apărea vreuna din cele două fete. O lăsase pe Alice să urce, îi spusese să se întindă într-unul din paturi, apoi îl sunase pe G-Mack pe mobil. Acesta îi spusese să o țină acolo pe fată și să nu o lase să plece. Dar, când Letitia se întorsese în dormitor, Alice plecase deja cu geanta acesteia, în care găsise 200$. Și, deși fugise după ea pe stradă, nu o mai văzuse.
   G-Mack se înfuriase îngrozitor când se întorsese. O lovise pe Letitia, o făcuse în toate felurile care-i veneau în minte, apoi plecase cu mașina prin Brooklyn, sperând s-o găsească. Bănuia că reușise să se drogheze cu banii furați de la Letitia, așa că se dusese în zona în care stăteau dealerii. Pe unii din ei îi cunoștea doar după nume.
   Ajunsese aproape de Kings Highway când o zărise în cele din urmă. Avea cătușe și un polițist o urca într-o mașină.
   Urmărise mașina până la secția de poliție. Ar fi putut s-o scoată chiar el pe cauțiune, dar, dacă cineva ar fi făcut legătura între ea și ceea ce i se întâmplase lui Winston, atunci G-Mack ar fi intrat într-un bucluc mare și nu-și dorea deloc acest lucru.
   În schimb, sună la numărul pe care i-l lăsase grăsanul și îi spusese bărbatului care răspunsese unde era Alice.
   A doua zi, Blue Boy venise înapoi și-i dăduse niște bani: nu cât îi promisese, dar împreună cu amenințarea pe care o primise, erau destui cât să nu zică nimic și mai mult decât suficient ca să-i considere o plata considerabilă pentru o partidă. Îi ziseseră să nu sufle o vorbă și așa și făcuse. Îi asigurase că fata nu mai avea familie și că n-o va căuta nimeni.
   Le spusese că era sigur de acest lucru, jurase că așa era, că o cunoștea de mult timp, că mama ei murise într-o epidemie și că tatăl, un mare ticălos, fusese omorât într-o ceartă pentru o altă femeie, la câțiva ani după ce i se născuse fata, o fată pe care nu voise s-o vadă niciodată, de fapt una dintre multele fete pe care le avusese.
   Inventase totul - spunând fără să știe o parte din adevărul despre tatăl ei - dar oricum nu mai conta. Pusese deoparte banii pe care-i primise pentru Alice pentru Cutlassul Supreme, care avea acum jante cromate Jordans, numărul 23 și pe care-l ținea într-un garaj sigur. G-Mack se bucura acum de viață și trebuia să-și intre în rol dacă voia să-și extindă și mai mult afacerea și, deși condusese Cutlassul doar de câteva ori, prefera să-l țină în garaj și să mai meargă din când în când să-l vadă, așa cum ar fi mers la femeia preferată.
   Într-adevăr, polițiștii ar fi putut veni să întrebe din nou de Alice după ce ar fi aflat că fugise după ce ieșise pe cauțiune, dar oricum aveau ei alte lucruri de făcut în orașul ăsta mare și rău și fără să-și facă griji pentru o târfă drogată, care fugise ca să scape de viața pe care o ducea.
   Apoi venise negresa bătrână, întrebându-l despre Alice, iar lui G-Mack nu-i plăcuse deloc expresia de pe fața ei.
   Crescuse printre femei ca ea și, dacă nu le arătai de la început cum stătea treaba, atunci te sfâșiau ca niște câini. Așa că G-Mack o lovise, pentru că așa proceda el cu femeile care-i ieșeau din cuvânt.
   Poate că plecase, gândi el. Poate că renunțase la căutare.
   Cel puțin așa spera, pentru că dacă ar fi continuat să pună întrebări și i-ar fi convins și pe alții să caute informații, atunci era posibil să afle și cei care-l plătiseră, iar G-Mack nu se îndoia nicio clipă că cei doi bărbați, ca să se salveze, l-ar fi împușcat și l-ar fi lăsat în portbagajul mașinii lui, la cincizeci și șase de centimetri deasupra solului.

            Eu și Louis eram într-o situație ciudată. Nu lucram pentru el, ci cu el.
   Pentru prima oară în viață, nu mai eram eu cel care ordona focurile de armă și, de această dată, ceea ce se întâmpla era ceva personal pentru el și nu pentru mine.
   Ca să-și mai liniștească puțin conștiința - presupunând, așa cum spusese și Angel, că avea o conștiință - Louis plătea toate cheltuielile. Mă cazase la Parker Meridien, un hotel mult mai plăcut decât cele în care stăteam eu de obicei. În lifturi puteai urmări desene animate, iar televizorul din camera mea era mai mare decât unele paturi de hotel în care dormisem. Camera de hotel era mobilată în stil minimalist, dar nu i-am spus acest lucru lui Louis.
   Nu voiam să creadă că-l critic. Hotelul avea o sală de fitness minunată și în apropierea lui era un restaurant thailandez bun.
   Mai aveau și o piscină pe acoperiș, iar acolo priveliștea asupra Central Park era de-a dreptul amețitoare.
   M-am întâlnit cu Walter Cole într-o cafenea de pe Second Avenue. Cadeții de la poliție treceau în ambele direcții prin fața ferestrei la care stăteam, cu ranițe negre în spate, semănând mai mult a soldați decât a polițiști.
   Am încercat să-mi amintesc de vremea când eram și eu ca ei, dar mi-am dat seama că nu puteam. Era ca și cum anumite perioade din trecut fuseseră blocate, în timp ce altele continuau să se infiltreze în prezent, ca o scurgere toxică ce otrăvea pământul altă dată fertil.
   Orașul se schimbase atât de mult de la atacurile teroriste, iar cadeții, cu înfățișarea lor militară, se potriveau mai bine decât mine cu străzile lui. Agențiile externe le reamintiseră newyorkezilor de mortalitatea lor, de vulnerabilitatea lor, care avea drept consecințe distrugerea iremediabilă a lor și a străzilor pe care le iubeau.
   Acest lucru mi-a amintit de femeile pe care le văzusem pe parcursul anilor în care lucrasem, femei care fuseseră bătute de soți și care aveau să fie bătute din nou. Păreau că-și adunau toate forțele să reziste unor noi lovituri, deși sperau că nu va mai exista nici măcar una, că ceva se schimbase în comportamentul celui care le lovise înainte.
   Tata o lovise odată pe mama. Eram un copil, de-abia dacă aveam șapte sau opt ani și ea provocase un mic incendiu în bucătărie pe când prăjea niște cotlete de porc pentru cină. O sunase cineva și plecase din bucătărie să răspundă.
   Fiul unei prietene primise o bursă la o universitate cunoscută și era un motiv de bucurie, mai ales că soțul acesteia murise cu câțiva ani înainte, iar ea se chinuise să-i crească pe cei trei copii. Mama rămăsese de vorbă la telefon puțin mai mult decât trebuia.
   Uleiul din cratiță începuse să sară și să se afume și luase foc de la flacăra aragazului. Un prosop de bucătărie începuse să ardă mocnit și dintr-odată fumul ieșea din bucătărie.
   Tata ajunsese acolo înainte ca perdelele să ia foc și folosise o cârpă udă ca să stingă uleiul din tigaie, arzându-se ușor la mână. Mama încheiase atunci convorbirea, iar eu mă dusesem după ea în bucătărie, unde tata își ținea mâna sub jetul de apă rece.
   - Oh, nu, zisese ea. Eu doar...
   Iar tata o lovise. Era furios și speriat. N-o lovise tare. Îi dăduse o palmă și, deși încercase să se oprească când își dăduse seama ce făcea, era prea târziu.
   O lovise în obraz, iar ea se clătinase ușor și-și atinsese pielea ca și cum ar fi încercat să se convingă de lovitură.
   Mă uitam la tata, care începuse să pălească. Mă gândeam că era gata să cadă, pentru că se clătina pe picioare.
   - Dumnezeule, îmi pare rău, spuse el.
   Încercase să se apropie de ea, dar ea îl respinsese. Nu putea să-l privească în ochi. În toți anii de când erau împreună n-o lovise niciodată când se enervase. Și ridica foarte rar tonul la ea.
   Iar acum, bărbatul care era soțul ei dispăruse brusc, și-i luase locul un străin. În acea clipă lumea nu mai era deloc cea pe care credea că o cunoștea. Era străină și periculoasă, iar ea - vulnerabilă.
   Acum, când mă gândesc, nici nu știu dacă ea l-a iertat într-adevăr. Bănuiesc că nu a făcut-o, pentru că nu cred că o femeie îl poate ierta cu adevărat pe cel care ridică mâna la ea, mai ales dacă este cel pe care-l iubește și în care are încredere.
   Iubirea e afectată puțin, dar încrederea e zdruncinată și undeva, în adâncul sufletului ei, se va teme de o nouă lovitură. Data viitoare, își spune ea, îl voi părăsi. Nu o să-l mai las să mă lovească. Și, cu toate acestea, majoritatea femeilor rămân cu cei care le lovesc.
   În cazul tatălui meu, nu a mai existat niciodată o dată viitoare, dar mama nu avea cum să știe acest lucru și nimic din tot ceea ce ar fi făcut el în anii următori n-ar fi putut-o convinge de contrariu.
   Și, cum trecătorii se perindau prin fața mea, micșorați de imensitatea clădirilor ce-i înconjurau, m-am gândit: „Ce i-au făcut acestui oraș?”
   Walter a bătut ușor cu degetul în masă.
   - Mai ești printre noi? a întrebat el.
   - Îmi aduceam aminte doar de niște lucruri.
   - Te-a apucat nostalgia?
   - Doar după comanda noastră. Se va lua în calcul și inflația, când să vină în sfârșit.
   Undeva mai departe am văzut-o pe chelnerița noastră învârtind alene o bomboană de mentă pe tejghea.
   - Trebuia s-o facem să ne spună un preț înainte să plece, a zis Walter. Capul sus, au venit.
   Doi bărbați făceau slalom printre mese, îndreptându-se spre noi. Amândoi purtau geci obișnuite, unul cu cravată, celălalt fără.
   Cel mai înalt dintre ei avea probabil un metru nouăzeci, iar cel scund era cam de înălțimea mea. Și, deși nu aveau lumini albastre lipite pe cap și nici pantofi în formă de Crown-Vic, înfățișarea lor urla „Poliția!”.
   Nu c-ar fi contat aici: cu câțiva ani în urmă, câțiva tipi abia debarcați din Porto Rico - la propriu, pentru că nu erau în oraș decât de vreo zi sau două - încercaseră să jefuiască localul, o a doua casă pentru polițiști, din timpuri imemoriale, pe la miezul nopții, înarmați cu un ciocan și un cuțit de tranșat carnea. Nu putuseră să spună decât: „Acesta este un...” înainte să fie îndreptate spre ei vreo treizeci de arme diferite.
   O primă pagină a ziarului The Post era înrămată și atârnată pe peretele din spatele casei de marcat și arăta poza celor două genii, sub care scria cu litere de-o șchioapă: „TĂNTĂLĂUL ȘI GOGOMANUL”.
   Walter s-a ridicat să dea mâna cu cei doi detectivi și i-am urmat și eu exemplul când ne-a făcut prezentările. Cel înalt se numea Mackey, iar cel scund Dunne. Cei care sperau să-i folosească pe cei doi drept dovadă că NYPD era plină de irlandezi, ar fi fost uimiți de faptul că Dunne era negru, iar Mackey semăna cu un asiatic, deși ar fi putut demonstra că celții se puteau face plăcuți indiferent de culoarea pe care o aveau.
   - Ce mai faci? m-a întrebat Dunne când s-a așezat.
   Mi-am dat seama că mă aprecia. Era prima oară când îl vedeam, dar îmi cunoștea povestea, la fel ca majoritatea colegilor lui care lucraseră mai mult de câțiva ani în poliție.
   Probabil că mai auzise și alte variante. Nu-mi păsa dacă le credea sau nu, atâta timp cât nu-mi stătea în cale.
   Mackey părea mai interesat de chelneriță decât de ceea ce-i spuneam eu. I-am urat noroc. Dacă se purta și cu pretendenții ei la fel cum se purta cu clienții, atunci Mackey va fi bătrân și frustrat când femeia s-ar lăsa convinsă.
   - Frumoase picioare, a zis el cu admirație. Cum arată din față?
   - Nu-mi amintesc, a răspuns Walter. A trecut prea multă vreme de când n-am văzut-o la față.
   Mackey și Dunne lucrau de cinci ani la secția de moravuri a NYPD. Orașul cheltuia în fiecare an câte 23 de milioane de dolari pentru a ține prostituția sub control, dar „control” era un termen operațional. Prostituția nu avea cum să dispară, oricât ar fi cheltuit orașul, și devenise o chestiune de stabilire a priorităților.
   Mackey și Dunne făceau parte din Brigada împotriva Exploatării Sexuale a Minorilor, care acoperea cele cinci zone ale New York-ului și lupta împotriva pornografiei infantile, a prostituției și a rețelelor de exploatare sexuală a copiilor. Munca lor a scos la iveală faptul că 325.000 de copii erau exploatați sexual în fiecare an, dintre care mai mult de jumătate fugiseră de acasă sau fuseseră dați afară de părinții sau de tutorii lor legali.
   New York-ul îi atrăsese ca un magnet. Aici, peste cinci mii de copii erau obligați să se prostitueze la orice oră și se găseau întotdeauna bărbați care să plătească pentru acest lucru.
   Brigada le folosea pe polițistele tinere și frumoase, care, în mod incredibil, arătau ca niște fete de treisprezece sau paisprezece ani, ca să-i ademenească pe „vulturi”, așa cum le plăcea pedofililor să-și spună. Majoritatea, dacă erau clienți, puteau scăpa de închisoare dacă nu aveau antecedente, dar cel puțin aveau să fie înregistrați ca agresori sexuali și puteau fi urmăriți tot restul vieții.
   Peștii erau mai greu de prins și metodele lor deveneau din ce în ce mai sofisticate. Unii dintre ei erau chiar membri ai unei bande, ceea ce-i făcea și mai periculoși atât pentru fete, cât și pentru polițiști. Apoi mai erau cei care făceau trafic cu ființe umane peste graniță.
   În ianuarie 2000, Christal Jones, o fată de șaisprezece ani din Vermont fusese găsită asfixiată într-un apartament de pe Zerega Avenue. Ea era una dintre fetele din Vermont ademenite în New York de o rețea de prostituție aparent bine organizată care se întindea din Burlington până în Bronx.
   Dintr-odată, când avem de-a face cu morți ca cea a lui Christal, cele 23 de milioane de dolari nu sunt chiar suficiente.
   Mackey și Dunne fuseseră la East Side să le vorbească cadeților despre munca lor, dar nu prea reușiseră să-i convingă să urmeze această carieră.
   - Toți copiii ăștia vor să prindă teroriști, zise Dunne. Dacă ar fi după ei, orașul acesta ar fi vândut și cumpărat de zece ori, în timp ce ei i-ar interoga pe musulmani despre dieta lor.
   Chelnerița noastră s-a întors de pe meleaguri îndepărtate și ne-a adus cafeaua și gogoși.
   - Îmi pare rău, băieți, a zis ea. Nu eram atentă.
   Mackey a văzut în ceea ce zisese fata o șansă și s-a grăbit să profite de ea.
   - Ce-ai pățit, frumoaso, te-ai văzut în oglindă?
   Chelnerița, pe nume Mylene - ce fel de nume mai era și ăsta? - s-a uitat la el ca la un țânțar care s-ar fi așezat pe ea în timpul perioadei de panică provocată de virusul West Nile.
   - Nu, te-am văzut pe tine și a trebuit să aștept să nu îmi mai bată inima așa de tare, i-a răspuns ea. Credeam c-o să mor de frumos ce ești. Meniurile sunt pe masă. O să vă mai aduc cafea mai târziu.
   - Nu fi sigur de acest lucru, a zis Walter pe când ea se îndepărta.
   - Cred că mai ai niște sarcasm pe tine, i-a spus Dunne partenerului său.
   - Da, mă arde. Oricum, tipa arată de milioane.
   Walter și cum mine ne-am uitat unul la altul. Dacă acea chelneriță arăta de milioane, atunci toate bancnotele erau deja folosite.
   După ce s-au terminat glumele, Walter a trecut la afaceri.
   - Aveți ceva pentru noi? a întrebat el.
   - G-Mack, pe numele adevărat Tyrone Baylee, a spus Dunne.
   Aproape că scuipase numele.
   - Tipul ăsta a fost făcut să fie pește, înțelegi ce vreau să zic.
   Știam ce vrea să zică. În general peștii sunt mai deștepți decât infractorii obișnuiți. Abilitățile lor sociale erau foarte bune, ceea ce le permitea să se descurce cu prostituatele. Nu erau extrem de violenți, deși majoritatea credeau că era datoria și dreptul lor să le țină pe femei la locul lor prin câte o palmă dată la momentul potrivit, atunci când era nevoie.
   Pe scurt, sunt niște lași, dar niște lași destul de deștepți, capabili de manipulare emoțională și psihologică și care se amăgesc câteodată cu ideea că infracțiunea lor nu face victime, din moment ce asigură doar prestarea de servicii, atât pentru târfe, cât și pentru clienții lor.
   - A mai avut o condamnare pentru agresiune. A făcut doar șase luni de închisoare, dar la Otisville, și n-a fost o perioadă prea plăcută pentru el. Acum un an sau doi, numele lui a apărut într-o investigație a celor de la Narcotice, dar era destul de neînsemnat pe piață și nu s-a găsit nimic la percheziția apartamentului lui. Se pare că experiența din închisoare l-a făcut să-și folosească altfel talentele. Și-a luat în grijă câteva femei, dar a încercat să-și extindă afacerea în ultimele luni. Cu câteva săptămâni înainte murise un pește poreclit Free Billy - îi spuneau așa pentru că zicea că are tarife atât de mici, încât își vindea târfele aproape de nimica toată - iar fetele lui se duseseră la ceilalți rechini de la Point. G-Mack a trebuit să-și aștepte rândul și nu i-a rămas mare lucru după ce toți ceilalți și-au ales fetele.
   - Fata pe care o cauți, Alice Temple, cu numele de stradă LaShan, lucra pentru Free Billy, a zis Mackey, ridicând bastonul de cauciuc. Polițiștii care au lucrat la Point au spus că fusese o femeie frumoasă, dar că se droga, chiar foarte mult. Se părea că nu ar mai fi rezistat mult la Point. G-Mack le-a spus celorlalți că a lăsat-o să plece pentru că nu însemna nimic pentru el. Zicea că n-o să plătească nimeni pentru o femeie care parcă mai avea puțin și murea de SIDA. Se pare că era prietenă cu o târfă, Sereta. O negresă din Mexic. Au venit împreună la G-Mack. Se pare că și ea a dispărut cam în aceeași perioadă ca fata pe care o căutați, dar, spre deosebire de prietena ei, n-a mai apărut.
   M-am aplecat înainte.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Această Alice a fost găsită aproape de Kings Highway, cu o săptămână sau două în urmă. Posesie de substanțe ilicite. Se pare că ieșise să se drogheze. Polițiștii au găsit-o cu acul în venă. Nici n-a apucat să-și injecteze doza.
   - A fost arestată?
   - A fost o noapte fără multe cazuri, așa că judecătorul a stabilit cauțiunea înainte să se facă dimineață. A fost eliberată după o oră.
   - Cine i-a plătit cauțiunea?
   - Garantul Eddie Tager. Procesul a fost stabilit pe nouăsprezece, așa că mai sunt câteva zile.
   - Eddie Tager e omul lui G-Mack?
   Dunne a ridicat din umeri.
   - E destul de mărunt, așa că e posibil, dar majoritatea peștilor plătesc ei înșiși cauțiunea târfelor lor, pentru că e destul de mică. Și acest lucru le permite să-și înfigă și mai mult ghearele în fete. În Manhattan, femeile aflate la prima abatere primesc de obicei ajutor medical și educație sexuală, dar în celelalte zone ale orașului nu există programe în colaborare cu tribunalul, care să le ajute pe prostituate, așa că acolo e mai rău. Polițiștii care au vorbit cu G-Mack au spus că acesta a negat totul, în afară de existența lui.
   - De ce-i interesa acest pește?
   - Din cauza uciderii dealerului de antichități, Winston Allen. Acestuia îi plăceau târfele de la Point, și polițiștii auziseră un zvon cum că două dintre fetele lui G-Mack fuseseră cu el. G-Mack i-a spus că înțeleseseră ei greșit, dar noaptea în care a fost omorât Allen coincide cu dispariția lui Alice și a prietenei ei. N-am știut acest lucru când am arestat-o, iar amprentele ei nu se potriveau cu fragmentele găsite în casa bătrânului.
   - A vorbit cineva cu Tager?
   - E destul de bine ascuns și nu are nimeni timp să răscolească și pietrele ca să-l găsească. Hai să fim serioși: dacă tu și Walter n-ați fi întrebat de Alice Temple, atunci nimănui nu i-ar fi păsat de ea, chiar și după uciderea lui Winston Allen. Multe femei dispar de la Point. Asta e.
   Dunne și Mackey știau ceva. Și niciunul dintre ei nu avea de gând să spună, nu fără ceva presiuni.
   - Au dispărut mai multe decât de obicei în ultima vreme?
   Era o întrebare pe care-o pusesem la nimereală, dar care se pare că era importantă.
   - Poate. Sunt doar zvonuri și ceva discuții din cadrul programelor GEMS și ECPAT, dar nu există niciun tipar, și acest lucru este o problemă, iar majoritatea celor care dispar sunt persoane fără adăpost sau nu au pe nimeni care să meargă la poliție și să-i declare dispăruți, și nu dispar doar femei. Practic, tot ce avem este o creștere a numărului persoanelor dispărute din Bronx în ultimele șase luni. Poate că nu are importanță, sau poate că are, dar nu putem face nimic până nu găsim cadavrele.
   Nu prea ne era de folos această informație, dar era bine de știut.
   - Hai să ne întoarcem la oile noastre, a zis Mackey. Ne-am gândit că dacă vă dăm această informație, o să ne ajutați și poate o să descoperiți ceva despre G-Mack care să ne fie util mai târziu.
   - Ce înseamnă acest ceva?
   - Are o fată care lucrează pentru el. O ține destul de aproape de el. Numele ei este Ellen. Am încercat să vorbim cu ea, dar nu avem nicio dovadă împotriva ei care să-i justifice arestarea, iar G-Mack le stăpânește pe aceste femei prin datoria pe care o au la el. Nici cei de la delincvența juvenilă n-au avut mai mult noroc. Poate ne spuneți și nouă, dacă aflați ceva despre ea.
   - Am auzit că G-Mack o numea pe fata voastră târfă dezgustătoare și drogată, a zis Mackey. Mă gândeam că poate vrei să știi asta, în cazul în care ai de gând să vorbești cu el.
   - O să țin minte, i-am spus eu. Care e teritoriul lui?
   - Fetele lui lucrează la terminarea străzii Lafayette. Îi place să le supravegheze, așa că își parchează mașina pe una dintre străzile din apropiere. Am auzit că acum conduce un Cutlass Supreme cu jante enorme, șaptezeci și unu sau șaptezeci și doi, de parcă ar fi vreun rapper milionar.
   - De când conduce Cutlassul?
   - Nu de foarte mult timp.
   - Înseamnă că-i merge bine dacă își permite o asemenea mașină.
   - Da, presupun. Nu am văzut nicio declarație de venit, așa că nu pot spune cu siguranță dar se pare că a dat de bani de curând.
   Mackey m-a țintuit cu privirea cât timp am vorbit. Am aprobat din cap, arătându-i că înțelesesem ce voia să spună: cineva îl plătise pe G-Mack ca să nu zică nimic despre cele două femei.
   - Are vreo casă?
   - Are un apartament pe Quimby. Stau cu el și câteva femei. Se pare că mai are o casă în Brooklyn și una pe Coney Island Ave. Stă când într-o casă, când în alta.
   - Arme?
   - Niciunul dintre tipii ăștia nu sunt atât de proști încât să poarte arme. Poate cei mai importanți au vreo doi sau trei tipi înarmați, dar G-Mack n-a ajuns încă la nivelul lor.
   Chelnerița s-a întors. Arăta și mai nemulțumită ca prima oară când venise, și nici atunci nu fusese în extaz.
   Dunne și Mackey au comandat un tuna on rye și un turkey club. Dunne a mai cerut și o „parte de soare” la porția lui.
   Trebuia să-l admiri pentru insistență.
   - Salată sau cartofi prăjiți, a spus chelnerița. Soarele nu e de la noi, așa că va trebui să-l mănânci afară.
   - Ce zici de cartofi prăjiți și de un zâmbet? a răspuns Dunne.
   - Ce zici să ai un accident? Atunci am să zâmbesc.
   Apoi a plecat. Și lumea a răsuflat ușurată.
   - Vrei să mori, omule, a zis Mackey.
   - Aș putea să mor în brațele ei, i-a răspuns Dunne.
   - Tu mori chiar acum și nici măcar nu ești aproape de ea.
   A oftat și și-a turnat atât de mult zahăr în cafea, încât lingurița din ceașcă stătea înfiptă în zahărul de pe fund.
   - Deci, crezi că G-Mack știe unde este femeia aceasta?
   Am ridicat din umeri.
   - O să-l întrebăm.
   - Și crezi că o să vă spună?
   M-am gândit la Louis și la ce putea el să-i facă lui G-Mack pentru că o lovise pe Martha.
   - O să ne spună în cele din urmă, i-am răspuns eu.

                                               6.

            Jackie O era un pește de modă veche, care credea că haina îl face pe om.
   De obicei purta un costum galben-canar pentru afaceri, scos în evidență de o cămașă albă și o cravată roz și pantofi din piele albă și galbenă. Când era frig, purta pe deasupra o haină albă și lungă de piele. Întreaga ținută era completată de o pălărie albă de fetru garnisită cu o pană roz și de un baston negru, vechi, cu mânerul din argint, în forma unui cap de cal.
   Mânerul putea fi deșurubat ușor, scoțând la iveală sabia de patruzeci și șase de centimetri ascunsă înăuntru.
   Polițiștii știau că Jackie O deținea o sabie sub forma unui baston, dar nu-l luau la întrebări și nu-l percheziționau niciodată. Din când în când era un informator util și i se acorda un minumum de respect pentru că era una dintre figurile importante de la Point. Le supraveghea îndeaproape pe femeile care lucrau pentru el și încerca să se poarte frumos cu ele. Le cumpăra prezervative, ceea ce nu făceau majoritatea celorlalți pești, și se asigura că fiecare dintre ele avea un spray paralizant înainte de a pleca pe străzi.
   De asemenea, Jackie O era destul de deștept să înțeleagă că dacă purta haine fine și conducea o mașină frumoasă nu însemna că avea și clasă, dar era tot ce putea face.
   Cu banii pe care-i câștiga își cumpăra obiecte de artă modernă, dar câteodată se gândea că și cele mai frumoase picturi și sculpturi pe care le avea erau murdărite de afacerea pe care o avea și cu ajutorul căreia reușise să le cumpere. Din acest motiv îi plăcea să facă schimb cu alți colecționari, sperând să șteargă încetul cu încetul pata de pe colecția lui.
   Jackie O nu avea mulți vizitatori în apartamentul lui de pe Tribeca, pe care-l cumpărase cu mulți ani în urmă la îndemnul contabilului său și care era acum cel mai de preț bun pe care-l deținea. Pentru că, la urma urmei, era înconjurat de târfe și de pești și aceștia nu erau genul de oameni care să aprecieze arta din casa lui. Adevărații cunoscători ai artei nu prea socializau cu peștii. Poate că apelau la serviciile pe care aceștia le ofereau, dar cu siguranță nu ar fi rămas la taclale cu ei.
   Din această cauză, Jackie O se bucură pentru o clipă când îl văzu pe Louis prin vizor. Iată pe cineva care ar fi putut să-i aprecieze colecția, gândi el, până când își dădu seama care era de fapt adevăratul motiv al vizitei.
   Știa că avea doar două opțiuni: putea să nu-l lase pe Louis să intre, fapt ce ar fi înrăutățit situația, sau putea pur și simplu să-l primească și să spere că situația nu era chiar așa de rea pe cât ar fi putut să fie.
   Nu-i plăcea niciuna din cele două variante, dar cu cât Jackie o s-o gândea mai mult, cu atât îi punea la încercare răbdarea vizitatorului.
   Înainte să deschidă, trase piedica H&K-ului pe care-l ținea în mâna dreaptă și îl băgă în tocul pistolului, ascuns sub o măsuță mică de lângă ușă. Încercă să aibă o expresie de surpriză și bucurie, pe cât putea s-o facă din cauza fricii. Descuie, deschise ușa și nu apucă să spună decât: „Ce faci, omule? Bine ai venit!”, înainte ca Louis să-i încleșteze mâna pe gât.
   Țeava unui Glock îi apăsa sub pometele obrazului stâng, iar scobitura pe care apăsarea o provoca era din ce în ce mai mare din cauza gurii larg deschise a lui Jackie. Louis închise ușa cu călcâiul și îl obligă pe pește să meargă înapoi în sufragerie, înainte să-l trântească pe canapea.
   Era două după-amiaza, așa că Jackie O era îmbrăcat încă în halatul japonez din mătase roșie și într-o pijama liliachie. Îi era greu să-și recapete demnitatea așa cum era îmbrăcat, dar făcu tot posibilul.
   - Ce-i asta, omule? protestă el. Te invit în casa mea și uite cum mă tratezi. Uite - și-și duse mâna la guler și îi arătă o gaură de cincisprezece centimetri - mi-ai rupt halatul și era din mătase.
   - Gura, zise Louis. Știi de ce-am venit.
   - De unde să știu de ce ai venit?
   - Nu era o întrebare. Era o afirmație. Știi.
   Jackie o renunță la prefăcătorie. Nu trebuia să se joace cu omul acesta. Jackie O își aminti de prima oară când îl văzuse pe Louis, cam cu zece ani în urmă. Auzise de pe atunci tot felul de povești, dar nu-l întâlnise pe cel care era personajul principal.
   Louis era altfel pe atunci: înăuntrul lui ardea un foc rece, și toți vedeau acest lucru, chiar și atunci sălbăticia lui era puțin îmblânzită, flăcările pâlpâind în bătaia vântului. Își spusese că un om nu putea să omoare și să provoace atâta suferință fără să plătească un preț de-a lungul timpului. Cei mai răi dintre ei - sociopații și psihopații - nici măcar nu-și dădeau seama ce făceau sau poate că unii erau așa de bolnavi, încât nu puteau ajunge mai rău de atât.
   Dar Louis nu era ca ei, iar când Jackie O îl întâlnise prima oară, consecințele acțiunilor lui începuseră deja să fie vizibile.
   I se întinsese o capcană unui om care jefuia femei tinere, după ce acesta omorâse o fată, într-o țară îndepărtată de aceasta. Câțiva oameni influenți hotărâseră moartea acelui om, care fusese înecat într-o cadă a unei camere de hotel, după ce fusese ademenit acolo de promisiunea că va putea să facă o fată să sufere și de garanția că nu va fi tras la răspundere pentru că avea bani să-și satisfacă poftele.
   Nu era o cameră scumpă de hotel, iar asupra bărbatului nu se mai găsiseră altceva decât portofelul și ceasul de la mână pe care-l purta când murise. De fapt, fusese găsit complet îmbrăcat, pentru că cei care ordonaseră uciderea lui nu doreau ca ceea ce se întâmplase să fie catalogată sinucidere sau moarte din cauze naturale. Asasinarea lui trebuia să fie un exemplu pentru cei ca el.
   Jackie O avusese ghinionul să iasă dintr-o cameră de hotel aflată la același etaj, după ce-o instalase acolo, după o zi grea de muncă, pe una dintre cele mai scumpe femei ale lui, când criminalul ieșise pe ușă. Nu știuse că bărbatul era un asasin, cel puțin nu atunci, sau nu fusese sigur de acest lucru, deși simțise ceva în atmosfera aparent liniștită, ceva ca fantoma unui rechin pe care l-ai zărit pentru o clipă înotând în adâncimile albastre.
   Privirile li se încrucișaseră, dar Jackie nu se oprise, îndreptându-se spre mulțimea de oameni unde s-ar fi aflat în siguranță. Nu știuse unde se ducea acel bărbat și nici ce făcuse în camera de hotel și, oricum, nici nu voia să afle. Nu privise înapoi decât atunci când ajunsese la capătul holului, de unde vedea scările, dar nu mai văzuse pe nimeni.
   Dar Jackie O citise ziarele și nu trebuia să fie un matematician ca să-și dea seama că unu și cu unu fac doi. Atunci se blestemase pentru faima pe care o avea printre cei de teapa lui și pentru că-i plăceau hainele fine. Știa că putea să-l găsească oricine și avusese dreptate.
   Așa că aceasta nu era prima dată când asasinul Louis îi invadase spațiul; și nici prima dată când îl amenințase cu arma.
   Jackie fusese sigur că avea să moară prima dată când se întâmplase acest lucru, dar îi spusese atunci cu fermitate: „Fiule, nu trebuie să-ți fie frică de mine. Poate că și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi fost mai tânăr și dacă aș fi avut curaj”.
   Louis îi luase încet arma de la tâmplă și plecase fără să-i mai spună altceva, dar Jackie știa că îi era dator cu viața. Cu timpul, aflase multe despre acel bărbat, iar poveștile pe care le auzise începuseră în sfârșit să aibă un sens.
   Louis se-ntorsese după  câțiva ani, oarecum schimbat, și-i dăduse numele de Jackie O și-l rugase să aibă grijă de o tânără cu un ușor accent sudic, căreia-i plăcea să se drogheze din ce în ce mai mult.
   Iar Jackie făcuse pentru ea tot ce-i stătuse în puteri. Încercase să o convingă să aleagă un alt drum, pentru că se tot muta de la un pește la altul. Îl ajutase de mai multe ori pe Louis s-o găsească, atunci când acesta era hotărât să o facă să ceară ajutor specializat. Și intervenise când fusese cazul, reamintindu-le celor care aveau grijă de ea că era diferită și că aveau să fie luați la întrebări dacă pățea ceva.
   Totuși această înțelegere nu-l mulțumise pe Louis, iar Jackie văzuse durerea din ochii acestuia când femeia care-i era rudă trecea prin brațele atâtor bărbați, murind puțin câte puțin de fiecare dată când era obligată să facă acest lucru. Dar, cu timpul, lui Jackie începuse să nu-i mai pese de fată, pe măsură ce ei înseși nu-i mai păsa de ea.
   Ea murise acum, iar cel care trebuia să o păzească și nu reușise s-o facă voia să regleze conturile cu cei care fuseseră de vină.
   - Era fata lui G-Mack, zise Jackie O. Am încercat să vorbesc cu el, dar n-a vrut să asculte de nimeni mai bătrân. Am și eu fete de care să am grijă. N-am putut să o supraveghez mereu.
   Louis se așeză pe un scaun din fața canapelei, dar rămase cu arma îndreptată spre Jackie, care devenise nervos. Louis era calm. Furia dispăruse la fel de brusc cum apăruse și, de aceea, Jackie se temea mai mult ca niciodată.
   Cel puțin furia și supărarea erau emoții omenești. Iar acum se uita la un om care se detașa de orice fel de sentiment și care se pregătea să facă rău.
   - Acum, nu-mi place ceea ce mi-ai spus, zise Louis. Mai întâi, ai spus „era” în propoziția „era fata lui G-Mack”. Asta înseamnă trecut și a sunat ca ceva permanent și nu mi-a plăcut. Apoi, știam că Alice lucra pentru Free Billy. Parcă trebuia să-mi spui când se schimbau lucrurile.
   - Free Billy a murit, răspunse Jackie O. Și nu erai de găsit. Iar fetele lui s-au dus să lucreze pentru alți pești.
   - Ai luat și tu vreuna din ele?
   - Da, una singură. Era asiatică. Știam că o să facă mulți bani.
   - Dar n-ai luat-o pe Alice.
   Jackie o își dădu seama de greșeala pe care tocmai o făcuse.
   - Oricum aveam deja prea multe fete.
   - Dar nu atât de multe, dacă ai putut să o iei și pe asiatică.
   - Era specială, omule.
   Louis se aplecă ușor în față.
   - Și Alice era specială, pentru mine.
   - Crezi că nu știu acest lucru? Dar ți-am spus cu mult timp în urmă că nu puteam s-o iau la mine. Nu voiam să mă privești în ochi și să-l vezi pe bărbatul care o vindea celorlalți. Ți-am spus clar acest lucru.
   Louis avea fulgere în priviri.
   - Mi-ai spus.
   - Credeam că o să fie în siguranță la G-Mack, pe cuvânt, omule, zise Jackie O. El e abia la început. Vrea să-și facă o reputație. Nu am auzit nimic rău despre el, așa că am crezut că nu trebuia să-mi fac griji pentru ea. G-Mack n-a vrut să asculte nimic din ceea ce i-am spus, dar asta nu înseamnă că e altfel decât ceilalți pești tineri.
   Încetul cu încetul, Jackie O își recăpăta curajul. Nu era în regulă ceea ce se petrecea. Aceasta era casa lui și nu era respectat, mai ales pentru ceva ce nu-l privea. Jackie O era în branșă de prea mult timp ca să mai înghită astfel de lucruri, chiar și de la cineva ca Louis.
   - Și, oricum, de ce dracu’ dai vina pe mine? Nu trebuia să am eu grijă de ea. Era treaba ta. Voiai să aibă cineva mereu grijă de ea, dar acel cineva trebuia să fii chiar tu.
   Vorbele îi ieșiseră atât de repede din gură din momentul în care începuse să vorbească, încât Jackie O nu se mai putuse opri. Și acum acuzația plutea în aer, iar Jackie nu știa dacă aceasta o să dispară sau o să explodeze. Dar nu se întâmplă nimic în cele din urmă.
   Louis tresări, iar Jackie văzu că un sentiment de vină îi alunecă de pe față ca apa de ploaie.
   - Am încercat, zise el încet.
   Jackie dădu din cap și se uită în podea. Văzuse cum femeia se întorsese pe stradă de fiecare dată când bărbatul din fața lui încercase s-o aducă pe drumul cel bun. Se externase din spitalele publice și fugise din clinicile private.
   Odată, când Louis încercase să o ducă înapoi, fata îl amenințase cu un cuțit. După aceea, Louis îl rugase pe Jackie o să facă în continuare ce putea pentru ea, doar că acesta nu putea face mare lucru, pentru că această femeie nu stătea locului și se mișca repede.
   Poate că putea lucra pentru alții mai buni decât Free Billy, dar acesta nu era genul de om care să renunțe prea ușor la ceea ce deținea.
   Jackie îl amenințase că putea s-o pățească dacă se purta urât cu Alice, dar nu erau căsătoriți, și nici Louis nu era tatăl soției. Free Billy era un pește și Alice târfa lui. Chiar dacă ar fi avut toată bunăvoința din lume - deși bărbatul nu avea pic de așa ceva - Free Billy nu voia sau nu putea să facă prea multe pentru o femeie pe care o obliga să scoată bani din prostituție. Apoi bărbatul murise și Alice ajunsese la G-Mack.
   Jackie O știa că ar fi trebuit să o ia să lucreze pentru el, dar pe lângă ceea ce-i spusese lui Louis, pur și simplu nu o voia prin preajmă. Însemna numai probleme și în curând avea să arate ca un mort viu în lumina soarelui din cauza porcăriilor pe care le lua. Jackie nu voia să aibă în echipa lui nicio drogată, pentru că acestea erau imprevizibile și le îmbolnăveau și pe celelalte. El încerca mereu să se asigure că fetele practicau sexul protejat, indiferent de câți bani le-ar fi oferit clienții ca să nu folosească prezervativul.
   Ei bine, nu știa ce avea să facă o femeie ca Alice când avea nevoie de droguri. Spre deosebire de Jackie O, celorlalți pești nu le păsa atât de mult de femeile lor. Nu aveau niciun fel de conștiință socială. Așa cum spusese, crezuse că fata era în siguranță la G-Mack, doar că acesta se dovedise a nu fi destul de deștept ca să facă ceea ce trebuia.
   Jackie O rezistase mult timp în această profesie. Crescuse pe străzi și fusese un tip destul de rău. Furase, vânduse iarbă, spărsese mașini și nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru un ban în plus, dar încerca mereu să nu le facă rău victimelor sale.
   Pe atunci purta la el o armă, dar nu o folosise niciodată. De cele mai multe ori, cei de la care furase nici măcar nu-i vedeau fața pentru că nu se apropia prea mult de ei.
   Acum, drogații intrau în case peste oameni, în timp de aceștia dormeau, și bineînțeles că, atunci când se trezeau, aceștia nu erau deloc încântați să vadă cum un tip amețit le fura DVD playerul și de cele mai multe ori urma o confruntare. Și, deși nu era nevoie, oamenii erau răniți, iar Jackie O nu suporta un astfel de comportament.
   Intrase în afacere oarecum fără să vrea. Se dovedise că fusese pește fără știrea lui, datorită unei femei de care se îndrăgostise destul de tare.
   Pe Jackie O îl cam părăsise norocul atunci când o cunoscuse, din cauza unor negrii care îi furaseră toată iarba pe care o cumpărase și care ar fi trebuit să-l țină pe piață până la sfârșitul anului. Jackie avusese probleme serioase cu banii și ajunsese în stradă după ce apelase la toți cei care-i erau datori. Și nu mai era niciun colțișor din cartier în care să nu fi dormit la un moment dat.
   Apoi o întâlnise pe acea femeie într-un bar și, uite-așa, se întâmplase ce se întâmplă uneori între un bărbat și o femeie. Era mai mare decât el cu cinci ani și îl găzduise la ea pentru o noapte, apoi pentru a doua și a treia. Îi spusese că avea o slujbă din cauza căreia întârzia mereu, dar abia în a patra noapte, când o văzuse pregătindu-se să iasă pe stradă, își dăduse seama ce fel de slujbă avea. Dar rămăsese la ea, așteptând să-și revină din punct de vedere material, și câteodată mergea cu ea prin micul labirint al străzilor unde își vindea marfa, urmărind-o discret pe ea și pe clienții ei până în parcările pustii, doar ca să fie sigur că nu pățea ceva, iar ea îi dădea în schimb câte zece dolari.
   Odată, într-o noapte ploioasă de joi, o auzise țipând dintr-o cabină a unui camion de marfă și alergase până acolo, unde aflase că tipul o lovise pentru că i se păruse că-l disprețuia. Jackie O avusese grijă de el, lovindu-l prin surprindere în ceafă cu o bâtă pe care-o ținea în geacă pentru asemenea situații.
   După acest incident devenise umbra ei și la puțin timp după aceea devenise, de asemenea, umbra  mai multor femei.
   Jackie O nu se gândea niciodată la trecut.
   Încercase să nu se gândească prea mult la ce făcuse. Era un om cu frică de Dumnezeu și donase mulți bani bisericii locale de care aparținea, considerând acest lucru o investiție în viitorul lui, în lipsă de altceva. Știa că lui Dumnezeu nu-i plăcea ceea ce făcea, dar dacă nu o făcea el, ar fi făcut-o altcineva și poate că aceluia nu i-ar fi păsat de femei așa cum îi păsa lui. Acesta era argumentul lui, dacă s-ar fi ajuns la acest lucru și bunul Dumnezeu nu l-ar fi primit cu brațele deschise în împărăția sa.
   Așa că Jackie O avea grijă de femeile și de străzile lui și îi sfătuia și pe ceilalți pești să facă la fel. Era bine pentru afaceri: nu aveau grijă doar de târfele lor, ci și de polițiști. Lui Jackie nu-i plăcea să le vadă pe femeile lui pe jumătate goale, cocoțate pe tocuri, încercând să fugă de polițiști, dacă aceștia ar fi făcut o razie la Point. Dacă s-ar fi împiedicat și ar fi căzut, atunci mai mult ca sigur s-ar fi rănit.
   Astfel, îmbrăcate mai decent, ele ar fi putut să se ascundă, așteptând să se potolească agitația.
   Așa aflase Jackie de zvonurile de la Point după dispariția lui Alice și a prietenei sale. Femeile începuseră să povestească despre o dubiță neagră, cu plăcuțe de înmatriculare îndoite și înnegrite.
   Oricum, pe străzi era de preferat să te ferești de dubițe și de SUV-uri pentru că erau făcute special pentru răpiri și violuri. Nu-l ajuta cu nimic că femeile lui erau deja puțin paranoice pentru că auziseră niște povești despre oameni care dispăruseră în ultimele luni: majoritatea fete și bărbați tineri, fără adăpost sau drogați. Jackie O se gândise serios să le dea ceva medicamente ca să se mai calmeze, așa că fusese destul de sceptic în privința dubei mitice când auzise prima oară de ea.
   Fetele spuneau că bărbații din mașină nu vorbiseră niciodată cu ele, iar Jackie sugerase atunci că puteau fi polițiști sub acoperire, dar apoi Lula, una dintre cele mai bune fete ale lui, venise să-l vadă chiar înainte să plece pe stradă.
   - Ferește-te de mașina aceea neagră, îi zisese ea. Am auzit că întrebau de niște fete care mergeau de obicei la un bătrân în Queens.

................................................