Regele Furtunii, Brendan Duffy

......................................................

                         4-7

             La fel ca după accidentul de mașină în care își pierduse familia, în săptămânile ce urmaseră după dispariția lui Lucy, se simțise confuz și tulburat.
   Dar după o bătaie crâncenă din luna iulie a acelui an, Nate fusese pentru scurt timp încredințat vechiului său psihoterapeut. Avuseră loc discuții despre anumite acuzații depuse la dosar, dar așa cum se întâmplă adesea în orașele mai mici, incidentul fusese trecut cu vederea în cele din urmă.
   În acel dosar erau copii ale însemnărilor psihoterapeutului său de la ședințele de psihanaliză din vremea aceea. Documentele nu semănau deloc cu niște evaluări psihologice oficiale. Erau niște hârtii obișnuite, scrise de mână, completate cu mâzgăleli.
   Aceasta era o încălcare clară a privilegiilor lui Nate ca pacient, dar era posibil ca șeriful să fi furat, pur și simplu, acele documente. Nu mai conta acum. Ceea ce conta erau cuvintele mâzgălite pe acele pagini.
   Formulări precum „tulburări disociative”, „tendințe accentuate de manipulare și narcisiste” și „conștiință slabă/fără conștiință?” În partea de jos a paginii era o întrebare subliniată, scrisă cu litere groase: „TPA?”
   Nate știa din experiența sa că, în psihiatrie, termenul se referea la „tulburare de personalitate antisocială”. Acea umbrelă sub care erau plasați psihopații și sociopații.
   Șeriful îl cunoscuse pe Nate mai bine ca oricine. Asta credea acest bărbat despre el?
   Nate se simțea nesigur pe picioare când se întoarse, intenționând să iasă din acea mică încăpere. Iar acest lucru era regretabil, pentru că în acest moment avea nevoie mai mult ca niciodată de toată puterea lui.
   Un ultim compartiment cu dosare fusese separat de celelalte. Se afla cel mai aproape de ușă și probabil că de aceea nu-l observase de la început. Acesta era al lui Lucy.
   Conținutul lui constituia de fapt motivul pentru care Nate venise în Greystone Lake și nici măcar nu era nevoie să deschidă sertarele acestuia pentru a găsi ceea ce căuta. Probabil că șeriful studiase recent dosarele ei, pentru că deasupra compartimentului stătea deschis un dosar din carton Manila. Portretul ei din ultimul an de liceu strălucea deasupra hârtiilor.
   Era surprinzător pentru el să o vadă atât de tânără după toți acei ani, deși aceea era vârsta la care decedase.
   Nate împinse două uniforme călcate și, involuntar, făcu un pas către dosarul ei, atras ca o floare de razele soarelui.
   Fusese atât de frumoasă. Ridică fotografia cu ea. În spatele acesteia era o altă poză, mult mai recentă.
   În ciuda pregătirii sale de medic și a simțului său practic, Nate reușise cumva să se convingă pe sine că acei excursioniști din promontorii îi descoperiseră cadavrul.
   Dar cadavrul ei putrezise de mult. Membrele ei prelungi se uscaseră și se contractaseră, devenind o caricatură rigidă a siluetei de demult. Craniul ei rânjea într-un mod șocant. Bluza ei, albă odinioară, se îngălbenise și se micșorase până la refuz. Din părul ei lucios nu mai rămăseseră decât niște șuvițe uscate și țepene. Nu era un cadavru, pentru că, după paisprezece ani, cum mai putea fi? Lucy era un schelet.
   Stomacul lui Nate zvâcni dureros, dar tocmai pentru asta se afla el acolo. Trebuia să afle ce știau ei. Rămășițele scheletului îi dădeau medicului legist mult mai puține șanse de a descoperi ceva, dar tot mai puteau fi de folos, într-o oarecare măsură, pentru reconstituirea ultimelor clipe din viața lui Lucy. Nu era nevoie să bâjbâie prin sertare pentru a găsi raportul post-mortem, pentru că și acesta era tot acolo.
   Fractură a osului hioid.
   Ochii lui săreau peste fraze în timp ce dădea paginile pentru a ajunge la concluziile medicului legist.
   Fractură de epifiză distală de radius.
   Chiloți albi, parțial sfâșiați, pătați de sânge, cu rezultat pozitiv la antigenul specific prostatic (PSA) în urma analizei țesăturii.
   Trebui să facă un efort ca să respire.

         Observații:
   Rămășițele decedatei au fost prezentate acestui cabinet ca victimă a unei omucideri. Fractura osului hioid sugerează strangularea drept cauză a morții. Fractura de hioid indică strangularea manuală, deși rămășițele scheletului decedatei furnizează dovezi insuficiente pentru a determina acest lucru în mod concludent. Rezultatele pozitive PSA indică prezența spermei pe hainele victimei decedate.
   Luând în considerare și fracturile de epifiză distală de radius de la încheietură, acest lucru sugerează că victima a fost forțată să întrețină un act sexual. Nu se știe însă dacă actul sexual a avut loc înaintea morții sau post-mortem.
   Probele ADN sunt prea degradate pentru o analiză suplimentară.
  Departamentul de Poliție din Greystone Lake a fost înștiințat în legătură cu aceste descoperiri imediat după încheierea examinării.

         Vederea lui Nate se încețoșă și fu nevoie de fiecare fărâmă de autocontrol pe care o poseda pentru a reuși să ajungă înapoi în birou, înainte de a vomita în coșul de gunoi al șerifului.
   - Ce naiba?
   Nate se întoarse și-l văzu pe șerif stând în pragul ușii. Bărbatul văzu dintr-o privire că ușa dulapului său era deschisă și chipul i se înroși de furie.
   - Cum ai... ce naiba crezi că faci? Intervii într-o investigație în desfășurare? Îți bagi nasul în documente oficiale? Aș putea să te acuz pentru asta.
   - A violat-o.
   Nate vărsă în coșul de gunoi tot ce-i mai rămăsese în stomac.
   - A violat-o și după aceea a ucis-o.
   Șeriful se aplecă pentru a-și apropia fața de chipul lui Nate. Privirea lui exprima groază și curiozitate în același timp.
   - Cine? Cine a ucis-o, fiule?
   - Cine?
   Șocul lui Nate se transformă în furie cu viteza unui fulger. Țâșni de pe scaun, îl apucă pe șerif cu ambele mâini de gât, apoi îl ridică în sus până ce picioarele acestuia se desprinseră de podea și-l izbi cu putere de peretele despărțitor din sticlă.
   Geamul se crăpă instantaneu în timp ce umbrele năpădeau periferia vederii lui Nate.
   - De ce nu știi? După paisprezece ani, de ce nu știi?
   Bărbatul deveni inert în mâinile sale. Nate apucă strâns maxilarul șerifului cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îi prindea partea laterală a capului. O singură mișcare i-ar fi distrus vertebra C3, pentru a întrerupe conexiunea creierului cu diafragma.
   Nate își plimbă mâna pe maxilarul șerifului, lăsând o dâră de sânge pe obrazul țepos al acestuia.
   La vederea sângelui, Nate își recăpătă controlul. Îi dădu drumul bărbatului și se holbă la propriile palme. Din nou strânsese pumnii prea tare și își rănise palmele cu unghiile. Sângele era al lui.
   - Tu nu ai făcut-o, zise răgușit șeriful în timp ce se lăsa să alunece în jos pe perete, până la podea.
   Umerii acestuia se lăsară, iar Nate nu putea să-și dea seama dacă acesta era un semn că șeriful se dădea bătut sau că se simțea ușurat.
   - Tu nu ai ucis-o, adăugă șeriful.
   Nate se prăbuși pe covorul din fața bătrânului șerif.
   A violat-o, apoi a ucis-o.
   Strigătul lui Nate atrăsese atenția ofițerului în uniformă care fusese până atunci la recepție.
   - E totul în regulă, șefule? întrebă polițistul.
   Polițistul nu-și scosese pistolul, dar mâna lui era pe tocul acestuia.
   Privirea lui rămase ațintită asupra lui Nate.
   Nu ar fi trebuit să mă mai întorc aici niciodată.
   - E în regulă, bombăni răgușit șeriful. S-a terminat.
   Nate se rezemă de birou. Tremura din tot corpul.
   A violat-o, apoi a ucis-o.
   Altcineva se apropie de ușa biroului. Un bărbat care nu era în uniformă.
   Șeriful Buck se ridică în picioare și clătinându-se, privi în hol făcându-i nou-venitului semn să plece. În gestul precipitat al șefului era ceva ciudat, care declanșă un semnal de alarmă în mintea lui Nate. Se ridică în picioare.
   Bărbatul era la fel de uriaș și chiar mai lat în umeri decât își amintea Nate. Părea să ocupe tot cadrul ușii. Avea o constituție solidă, dar în zona abdomenului părea să aibă mai multă grăsime decât înainte. Un atlet ramolit. Creștetul capului său oglindea lumina emisă de corpurile de iluminat din tavan.
   Nate se opri din tremurat. Simțea că trupul lui își recăpătase echilibrul.
   Înainte ca vederea lui să se descompună în negru și roșu, el deveni conștient că-l ataca pe Adam Decker.

                               ABSOLVIREA
                                        IV

           IATĂ CE ÎNSEAMNĂ VIAȚA.
   Acesta era mesajul pe care privirea electrică a lui Nate i-l telegrafie lui Tom în timp ce călcau în picioare iarba, fiind întâmpinați de urletul celor din clasa lor.
   La fel ca majoritatea lucrurilor bune, euforia lui Tom era efemeră.
   Aceasta dură doar până o observă pe Lucy, care își făcea loc cu coatele prin mulțime. Alergă spre Nate de parcă acesta ar fi fost ultima barcă de salvare de pe o corabie pe cale să se scufunde. Nate o strânse la piept, ținând în continuare un braț pe umerii lui Tom și, pentru o clipă, toți trei părură uniți într-o singură îmbrățișare.
   Dar nici măcar Nate nu era atât de puternic încât să-i poată ține alături și pe Tom și pe Lucy în același timp.
   - Mă duc să aduc băuturile, zise Tom, strecurându-se pe sub brațul lui Nate.
   Lucy îi zâmbi, în timp ce Nate o cuprindea și cu celălalt braț pe care Tom i-l lăsase liber.
   În timp ce el, Nate, Johnny și Owen mâncau câte o pizza după ore, Lucy se metamorfozase în altceva. Pe lângă manichiură și pedichiură, își scurtase și își aranjase părul la stilist. Mai devreme purtase o rochie de vară și pantofi cu toc pe sub roba de absolventă. Nu mai fusese preocupată de lucruri atât de delicate de multă vreme - mai exact, de când se încheiase prietenia ei cu Lindsay și cu cele două Sarah. La drept vorbind, stilul ei din ultima vreme lăsa de dorit.
   Dar aceasta era Noua Lucy. După ceremonia de absolvire, se schimbase în pantaloni foarte scurți, o bluză albă și un chimono larg, de culoarea jadului, care se asorta cu ochii ei. Lucrurile sunt pe cale să se schimbe - era mesajul pe care Tom îl putea distinge văzând decolteul ei adânc și valurile stilizate de păr roșcat care-i săltau pe umăr. Își mai pusese în păr și trei cale albe.
   Nu era coadă la butoiașul cu bere. Tom apăsă pistonul de vreo zece ori până ce berea începu să se scurgă încet în pahar.
   Lampioane roșii și portocalii erau agățate de la o creangă la alta de-a lungul marginilor luminișului. Un foc de tabără înalt până la umeri trosnea la un capăt al poienii, în timp ce difuzoarele bubuiau în celălalt capăt.
   Probabil că Jim închiriase un generator pentru lumini și sonorizare, dar dacă existase vreodată un eveniment pentru care ar fi făcut tot ce-i putea sta în putință, cu siguranță că petrecerea aceasta era acel eveniment. Se distraseră pe cinste cu cei din clasa lor. Dacă aceea era ultima petrecere la care se întâlneau, atunci merita să fie cea mai frumoasă.
   Odată ce reuși să umple două pahare, Tom se întoarse la prietenii lui și-i găsi ascultându-l concentrați pe Jim Tatum. Cineva îi dăduse lui Nate un joint, pe care el îl ținea nepăsător în mâna trecută pe după umărul lui Lucy. Îi dădu jointul și ei ca să tragă un fum. Jim ajunsese probabil la poanta discursului, pentru că Nate lăsă capul pe spate și râse. Un sunet rezonant, autentic și profund, care-l făcu pe Tom să zâmbească.
   Tom îi întinse lui Nate paharul pe care-l adusese pentru el și se pregătea să ciocnească și cu el, când...
   - Ești un drăguț, îi zise Lucy, smulgându-i paharul cu bere din mână.
   Ea îi aruncă o privire piezișă, pătrunzătoare și suflă un fuior de fum din colțul gurii.
   Tom simți o scânteie de furie, deși știa că era doar o risipă inutilă de energie. Lucy putea să facă orice poftea. Poate că el avea să-și aducă încă o bere sau poate că nu. Poate că avea să rămână cu Johnny și Owen, sau poate că avea să se ducă acasă, pur și simplu. Dacă ar fi făcut asta, Nate ar fi observat la un moment dat că Tom plecase. În cele din urmă, avea să se întrebe unde dispăruse cel mai bun prieten al lui în cea mai grozavă noapte din viața lor.
   Tom aproape se decisese să se retragă, când Nate observă berea pe care o avea în mână. Era ciudat că atât de des, anumite părți din el păreau să fie în locuri diferite.
   Nate se uită la bere, apoi la Tom, și ridică paharul spre el. În timp ce începu să-i povestească lui Jim ceva, Nate își luă brațul de pe umerii lui Lucy și îi oferi jointul lui Tom.
   Tom clătină din cap, dar Nate ignoră gestul lui. Conversația lui cu Jim nu se opri, dar Tom simți că toată atenția lui Nate era îndreptată asupra degetelor care țineau jointul îndreptat spre el. Trecură mai multe clipe în care Tom nu făcu nicio mișcare și Nate rămase neclintit.
   Dacă Nate era destul de răbdător să aștepte, Tom era hotărât să accepte. Știau amândoi acest lucru.
   Când își pierdu răbdarea, Tom smulse țigara cu marijuana destul de repede ca să trimită o mulțime de scântei în iarbă.
   Ținea la Nate ca la un frate, dar uneori avea impresia că-l și ura, în aceeași măsură.
   Trase un fum. Un fum nesăbuit. Trase în piept cât putea de mult, de parcă ar fi vrut să-și testeze limitele. Apoi mai trase unul. Și încă unul.
   Tom fumă tot jointul, până la capăt, fără să irosească nicio fărâmă din el.
   Apoi îl aruncă pe pământ. Se uită în jur, ca să găsească butoiul cu bere.
   Tom nu știa dacă Nate observase ceva, dar prinse privirea lui Lucy atunci când plecă.
   Ea îi zâmbi, iar expresia pe care o avea întipărită pe față putea însemna orice. Cineva împărțea pilule, iar Tom înhăță trei sau patru în drum spre butoiul cu bere. El nu făcea niciodată așa ceva. Oare patru erau prea multe? Probabil că erau, pentru că toți în jurul lui bolboroseau. Erau ori albaștri, ori galbeni.
   Poate că de vină erau pilulele sau băutura, sau poate că erau senzațiile ciudate de început și de sfârșit care se tot ciocneau în sufletul lui, dar, pentru Tom, următoarele ore trecură ca o serie de imagini suprasaturate de sunet și culoare.
   Vorbi cu Sarah Carlisle. Se opri lângă Lindsay Stone. Tom era conștient că Johnny și Owen erau împreună, așa cum umblau destul de des.
   La un moment dat, cei doi se aflau lângă butoiul cu bere, iar în următorul erau la periferie, privindu-i pe cei din mijlocul luminișului și vorbind despre ceva - Tom nu își putea imagina despre ce anume.
   El, Nate și Johnny fuseseră ca unul de când se știau. Dar între ei se formaseră anumite linii de falie în ultimul an și jumătate. Faptul că Lucy și Owen se alăturaseră grupului lor schimbase unele lucruri, iar ierarhiile instabile de la liceu îi promovaseră pe alții în diferite ranguri din cadrul cercului lor. Ei trei erau încă prieteni, dar unii dintre prietenii cei mai buni erau mai buni decât alții.
   Oare Johnny avea să-i simtă lipsa anul viitor? Oare Nate chiar avea să-l întâlnească de câteva ori pe săptămână odată ce aveau să se mute în oraș?
   Tom nu știa. Constantele din universul lui erau pe cale să devină variabile.
   La fel ca vagoanele unui tren în viteză care începe să încetinească, simțurile reduse ale lui Tom se tulburară treptat, devenind un șuvoi de experiențe liniare. Ședea pe o buturugă de la marginea luminișului, iar brațele lui erau întinse în lături, de parcă ar fi ținut un discurs, și, într- adevăr, trei colege mai mici care se zgâiau în sus la el păreau să-i acorde toată atenția.
   Sări pe pământ, reușind să-și mențină echilibrul după aterizare. Nu mai avea pantofii în picioare. Winston Chu, care purta un petic pe ochi dintr-un anumit motiv, întinse o sticlă spre pieptul lui Tom. Ascultător, el luă o înghițitură înainte de a i-o da înapoi. Avea gust de loțiune pentru plajă. Focul era mai mare decât înainte.
   Stinge focul aproape că strigă Tom. Ei o să-l vadă. Vor înțelege totul.
   Apoi își aduse aminte că nu era în Night Ship. Aceasta era cealaltă lume în care trăia, cea cu secrete mai simple.
   Nate îl numea câteodată pe Tom „Creatura Viitorurilor Catastrofale”.
   Era atât de îngrijorat de ramificațiile prezentului, încât i se părea că nu trăia de fapt acolo. Regele Furtunii încercase să-l învețe pe Tom despre suspansul momentului. Dar, pentru Tom, acest suspans venea întotdeauna cu o rămășiță de regret.
   Și chiar dacă pretindea că nu era așa, Tom știa foarte bine că Nate nu trăia ACUM. Tom putea să-și dea seama de acest lucru din privirea prietenului său atunci când acesta aluneca în trecut.
   Dar Tom încerca să facă tot ce-i stătea în putință pentru a aprecia comorile prezentului în timp ce asimila imaginile, sunetele și mirosurile luminișului. Își privea colegii de clasă și prietenii zbenguindu-se, sărind și râzând.
   Pentru câteva clipe, rămase în afara curentului în care erau prinși cu toții. Nu va mai fi niciodată așa. Iar Tom nu știa dacă acest gând îl făcea fericit sau trist, recunoscător sau nostalgic. Simțea atât de multe lucruri.
   Erau trei butoaie cu bere, sticle de whisky, votcă și niște lichioruri cu diverse arome care erau trecute de la unul la altul.
   La marginea luminișului se fuma canabis și, la fiecare câteva minute, câte un grup de trei sau patru se întorceau din pădure pipăindu-și nările.
   Substanțele și combinațiile lor le afectau mișcările, vocile și dansul, de parcă fiecare dintre ei ar fi locuit în propriul univers de buzunar, guvernat de diferite legi ale fizicii.
   Desigur, Nate era în mijlocul învălmășelii de trupuri care dansau. În mulțime, el părea să emane o lumină ce rivaliza cu focul de tabără. Își scosese cămașa și majoritatea celorlalți băieți îi urmară exemplul.
   Lucy era în brațele lui Nate, amândoi fiind puțul gravitațional în jurul căruia orbitau ceilalți. Dacă erau un soare sau o gaură neagră, depindea de zi. Dar astăzi, își spunea Tom, puteau fi altceva. O stea neutronică de o irezistibilă luminescență. Fetele își plimbau degetele lor lăcuite pe spatele lui Nate, iar el o învârti pe Lucy pe lângă ele. Michelle Duchannes și Sarah Hernandez interveniră pentru o clipă, prinzându-l pe Nate între ele.
   Învârtindu-se lipită de el, Michelle nu se putu abține să nu-i atingă pieptul.
   - Aici erai!
   Emma apăru din mulțime și îl cuprinse de gât pe Tom. Îi aplică un sărut umed pe buze.
   - Hai să dansăm.
   - Eu chiar nu...
   Ea îl apucă de braț și îl trase mai aproape de centrul adunării.
   - Nu ți-e cald în asta? întrebă ea, trecându-și mâinile pe spatele lui.
   Tom realiză că transpirase cumplit în bluza aceea. Emma trase de marginea bluzei lui, iar aceasta era atât de udă încât Tom avu nevoie de ajutorul ei ca să și-o scoată.
   - Și eu sunt înfierbântată. Dar știi ce? Nici măcar nu-mi pasă.
   Ea își trase bluza deasupra abdomenului tonifiat.
   - Ești sigură că...
   Emma își scoase bluza, dezvăluind un sutien negru din dantelă, începu să învârtă bluza deasupra capului, ca un cowboy. Când cei dintr-un grup de jucători de baseball din clasa a unsprezecea începură să scoată chiote de pe margini, ea își azvârli bluza în direcția lor. Tom își încolăci brațele în jurul taliei Emmei și o trase spre el. Gura ei avea gust de scorțișoară.
   Totul era în regulă, realiză Tom. Dansa cu frumoasa Emma Aoki lângă un foc de tabără, pe jumătate dezbrăcat, în pădure, într-o noapte de vară, împreună cu cei pe care-i iubise de când se știa.
   - Amice! îl strigă Nate și îl cuprinse într-o îmbrățișare umedă de sudoare. Unde ai dispărut? Te distrezi bine?
   El îl privi pe Tom grav și pătrunzător, de parcă aceea era cea mai importantă întrebare din lume. Exista o anumită nesiguranță în echilibrul lui Nate și o energie debordantă în privirea lui. Pilulele și cine știe ce combinații de substanțe își făcuseră efectul.
   - Niște shot-uri! strigă Nate. Nici măcar nu am băut ceva împreună până acum.
   Ceru niște whisky, iar sticlele călătoriră către ei deasupra unei mări de brațe mișcătoare.
   - Cred că ai băut destul, McHale, zise Lucy, materializându-se între ei.
   Zâmbetul ei nu mai era atât de trufaș ca înainte.
   - Trebuie să beau ceva cu Tom.
   - Hai să o lăsăm mai moale cu băutura, bine? O să-ți aduc niște apă.
   Nate izbucni în râs. Regele Furtunii făcea tot ce voia.
   - Ce s-a întâmplat cu bluza ta? o întrebă el pe Emma.
   - Am aruncat-o! zise ea.
   Toți cei care erau în apropiere declarară că era cea mai amuzantă replică pe care o auziseră vreodată. Toți, cu excepția lui Lucy. Nate le întinse lui Tom și Emmei sticlele care ajunseseră la ei.
   - A consumat deja prea mult, îi zise Lucy lui Tom.
   Prea mult.
   Prea multă băutură sau droguri? Prea multă tristețe sau bucurie? Nate însuși era prea mult. De aceea era iubit cu atâta pasiune.
   - Trebuie să se potolească, zise Lucy.
   Tom se holbă la ea. Îl ruga cumva să o ajute să-l oprească pe Nate? Prietenul lui era într-o stare chiar atât de gravă?
   Dacă era așa, Tom ar fi trebuit să fie mult mai grav decât el, pentru că nu putea să facă mai mult decât să râdă la ea. Pufni în râs în fața ei, ca un copil redus mintal care reușise să spună ceva atât de stupid, încât întrecea toate standardele anterioare de idioțenie.
   Ochii lui Lucy se întunecară, devenind precum smaraldele. În timp ce Tom, Nate și Emma ciocneau gâturile sticlelor, Tom o văzu pe Lucy dispărând furioasă în mulțime. Era clar că Nate nu realiza că Lucy plecase supărată de acolo. Nate îi spuse ceva Emmei și amândoi izbucniră în râs. Mai luară câte o înghițitură din sticlele lor, apoi începură să țopăie fericiți în ritmul muzicii, cuprinși de frenezie. Erau cu toții atât de fericiți.
   Iată ce înseamnă viața.
   Valurile nopții îi purtară pe Nate și pe Emma departe de Tom, iar acesta se trezi lângă Johnny și Owen.
   - La naiba, Tommy, zise Johnny când îl văzu.
   Johnny se dezbrăcase până la brâu, dar Owen era îmbrăcat complet.
   Owen strălucea de sudoare, dar el nu-și scotea niciodată bluza.
   - Vă distrați, băieți? întrebă Tom.
   Sau asta era ceea ce încerca să spună. Limba și buzele lui își disputau ordinea silabelor.
  - Stai aici, amice, îi zise Johnny. O să-ți aduc niște apă.
   Tom se prăbuși în iarbă, holbându-se printre siluetele copacilor la bolta cerească susținută de aceștia. Scântei desprinse din foc sclipeau și se stingeau pe fundalul spiralat al galaxiei. E ciudat că suntem atât de mici și totuși atât de strălucitori, se gândea Tom.
   - Loviturile de Trăsnet nu trebuie să se termine, zise Owen.
   Tom realiză că băiatul cel gras se întinsese alături de el. Când Tom se uită la el, lentilele ochelarilor lui Owen dansau odată cu flăcările pe care le reflectau.
   - Chiar Nate a zis asta, spuse Owen. Când eram la școală mi s-a părut că erai gata să te răzbuni pe Kritzler pentru Johnny. Mai ești interesat?
   - Nu.
   Tom era surprins de ușurința cu care îi venise pe buze acel răspuns.
   Creatura Viitorurilor Catastrofale s-ar fi eschivat. Și-ar fi făcut griji, ar fi ezitat și ar fi dat răspunsuri ambigue. Dar Tom decise să facă tot ceea ce voia măcar o dată. Poate că nu trebuia să-și facă griji tot timpul pentru ce credeau ceilalți. Poate că avea voie să fie și el egoist.
   Poate că acesta era adevăratul dar al Regelui Furtunii. Trecură câteva momente până ce Owen încercă din nou.
   - Johnny a spus că nu o va face fără tine. E furios rău pe tot ce se întâmplă, cred că-ți dai seama. E furios și pe Nate, chiar dacă nu spune asta. Într-un fel, Nate ne abandonează de acum încolo.
   - Cred că-ți dai seama că oamenii pot fi prieteni și fără să comită delicte, zise Tom. Nate nu abandonează pe nimeni și nici eu nu am de gând să fac asta.
   - Nu e corect, zise Owen. Oamenii încă mai trebuie pedepsiți, așa cum spune mereu Nate. Asta nu s-a schimbat.
   - Dar noi da. Noi ne-am schimbat.
   Tom întinse mâinile către univers, în timp ce norii începeau să acopere cerul.
   - Dacă te gândești mai bine, ne răzbunăm de obicei pe oamenii care au avut divergențe cu Lucy. Sau cu Nate. Dar cum rămâne cu noi ceilalți? Noi nu avem voie să ne răzbunăm, la rândul nostru?
   Nate plănuise numeroase Lovituri de Trăsnet pentru Tom și Johnny. Se răzbunaseră pe mama lui Owen de cel puțin trei ori. În afară de asta, Tom nu voia să se răzbune pe nimeni. În acest moment, totul în viața lui rezona într-o armonie perfectă.
   Johnny se întoarse cu o sticlă cu apă și i-o întinse lui Tom. Tom îi mulțumi, dar Johnny își fixase deja privirea încruntată asupra mulțimii care jubila.
   Tom își dorea să-i poată ceda lui Johnny o parte din propria fericire. Nu voia ca prietenul lui să se simtă trist într-o noapte atât de grozavă.
   - Îmi pare rău că ești supărat, Johnny, zise el.
   - Deja mă simt mai bine.
   - I-am spus lui Tom că ne gândeam să continuăm cu Loviturile de Trăsnet, zise Owen.
   - Sunt sigur că Lucy l-a convins pe Nate să se răzbune pe Lindsay în loc de Kritzler, spuse Johnny. Ea trage mereu sforile când e vorba de persoanele vizate. Ar putea la fel de bine să-l țină în lesă. Tu știi foarte bine că ea este motivul pentru care Nate ne lasă baltă.
   - Du-te să te răzbuni pe Kritzler dacă vrei, dar asta nu o să te facă să te simți mai bine, zise Tom.
   Acesta era noul Tom - o creatură care spunea ce gândea și nu simțea niciun dram de stânjeneală când făcea asta.
   - De fapt, tatăl tău este marea ta problemă.
   Așa fusese întotdeauna. Indiferent pe cine era furios Johnny, problema era întotdeauna tatăl lui.
   - Și ce ar trebui să fac în această privință, Tommy?
   Vocea lui Johnny era plină de mânie, dar furia lui îl atinse prea puțin pe Tom, așa cum ar fi ricoșat o picătură de ploaie pe suprafața unei frunze.
   - Mai ales acum, când voi rămâne blocat aici pentru totdeauna.
   Johnny sări în picioare și se îndreptă grăbit spre lizieră.
   Se întâmplase ceva, realiză Tom. Se întâmplase ceva și lui nu-i păsa.
   Se întâmplase ceva și lui nu-i păsa, iar asta îl făcea să se simtă bine.
   - Măcar gândește-te la asta, îi spuse Owen lui Tom înainte să-l urmeze pe Johnny spre marginea luminișului.

           Tom rămase întins pe spate în iarbă.
   Vibrația basului se simțea prin pământ, ca și cum ar fi fost chiar pulsul planetei. Căută din ochi stelele, dar norii le acoperiseră. După o vreme - nu știa cât - se ridică din nou în capul oaselor. Petrecerea continua încă, dar mulțimea se rărise. Cei care dansau erau mult mai puțini decât înainte. Grupul central se împrăștiase de-a lungul marginilor luminișului și în jurul focului, în cete mai mici.
   Muzica se auzea ceva mai încet, ritmul ei fiind mai lent acum. Tom se ridică în picioare, iar acest lucru i se păru mai greu decât se așteptase. Își făcu drum către ceilalți, pășind cu grijă, ca și cum picioarele nu-i aparțineau.
   Îl găsi pe Nate bând bere lângă unul dintre butoaie, în compania lui Parker Lang și a altor băieți. Fața lui se lumină când îl văzu pe Tom.
   - Am crezut că ai plecat!
   Bătu cu piciorul în butoi.
   - E aproape gol, dar e posibil să mai pot scoate ceva din el.
   Tom își flutură mâna. Băuse destul.
   - Cred că Johnny și Owen și-au luat tălpășița, zise Nate. Nici nu știu dacă mai este cineva pe aici în stare să conducă. Probabil că va trebui să ne întoarcem pe jos.
   - În regulă.
   După cât de împleticit pronunță aceste cuvinte, Tom realiză că întoarcerea acasă era o idee excelentă.
   - Emma te căuta. Nu am mai văzut-o nici pe Lucy de ceva timp, continuă Nate. Nu ar fi plecat fără să-mi spună.
   Deși i se părea că trecuse o veșnicie de atunci, Tom își aminti că Lucy era furioasă dintr-un anumit motiv. Își aminti că plecase val-vârtej, dar Nate avea dreptate: Nu ar fi plecat fără să-i spună.
   Focul arsese destul cât să lase întunericul să pună stăpânire pe luminiș. Unele dintre lampioanele chinezești căzuseră și era greu să distingi figurile în bezna groasă ce se lăsase de-a lungul perimetrului delimitat de copaci.
   Și în acel moment văzu scena. Și în fiecare zi care urmă avea să se tortureze singur, întrebându-se cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă el nu ar fi văzut nimic.
   La fel ca în cazul liceenilor din clasele mai mici, care se strecurau printre ceilalți la petrecerile de absolvire, nu era ceva obișnuit ca băieții mai mari să apară la astfel de evenimente. O petrecere era o petrecere, indiferent a cui era.
   Și în mijlocul unui astfel de grup, format din studenți de la universitate, o văzu Tom pe Lucy.
   Se uită mai atent, ca să fie sigur. Puse mâna pavăză la ochi ca să și-i ferească de dogoarea focului. Chiar și în lumina aceea slabă, chimonoul ei verde jad era inconfundabil.
   Tom se concentră la activitățile grupului de studenți și auzi un hohot de râs care răsună în luminiș. Lucy fusese ridicată în aer de către unul dintre tineri. Acesta o ținea deasupra capului ca un patinator care-și ridicase partenera.
   Măcar dacă ar fi reușit să-și camufleze reacția în acel moment, își spuse Tom. Dacă ar fi făcut asta, poate că Nate nu s-ar fi întors să-i urmărească privirea către liziera copacilor.
   - Nate!
   Tom îl bătu pe spate pe prietenul lui, sperând să-i distragă atenția. Creatura Viitorurilor Catastrofale revenise și, în fața lui, fiecare fir al sorții prevestea un dezastru, dezastru, dezastru.
   Bărbatul care o ținea pe Lucy în brațe era Adam Decker. Părul lui blond era proaspăt tuns, iar umerii lui, surprinzător de lați.
   Tom nu-și putea imagina ce intenționa Lucy. De ce era ea tocmai cu persoana care l-ar fi făcut pe Nate să-și iasă din minți? De ce trebuia să strice totul?
   - Nate!
   El îl trase de cot pe prietenul lui.
   - Nate!
   Nu putea găsi în minte niciun alt cuvânt, iar mai târziu avea să se urască și pentru asta. Tom observă că Nate rămase cu gura căscată când o văzu pe Lucy cu Adam.
   Adam o salută. Iar Lucy e politicoasă, atâta tot. Tom țâșni între Nate și scena care se desfășură la marginea luminișului. Lucy scoase încă o serie de chicoteli pline de încântare. O să-i spun că e timpul să plecăm. Asta o să-i ofere posibilitatea să se retragă.
   Privirea lui Nate se tulbură, rămânând undeva la mijloc, între cele două lumi.
   Întoarce-te! Te rog, întoarce-te!
   Tom puse mâinile pe pieptul lui Nate și descoperi că era ud leoarcă.
   Începuse din nou să plouă. Era o aversă.
   Nate îl împinse pe Tom din fața lui și începu să înainteze către Adam Decker. Nate era puternic și înalt, dar proaspăt ieșit după un sezon în Divizia I la lacrosse, în timp ce Adam Decker părea o ființă creată în laborator. Îl văzu pe Nate venind și o lăsă cu grijă pe Lucy în picioare. El se pregăti să-l întâlnească pe Nate cu un zâmbet strălucitor și niște bicepși demni de benzile desenate.
   El a venit aici pentru Nate, realiză Tom. După un an și jumătate, gigantul blond se întorsese ca să-l învețe pe Nate lecția pe care el nu reușise să i-o predea în laboratorul de chimie. Acesta era un prădător răbdător, unul de la care nu te-ai fi putut aștepta la vreo îngăduință sau iertare.
   Tom își putea imagina că Adam alesese acel loc și acea oră astfel încât să fie în formă maximă, în timp ce Nate, după ore întregi în care petrecuse, era în cea mai slabă formă. Adam voia să-i dea lui Nate mai mult decât o bătaie: voia să-l umilească în fața tuturor. Iar Lucy îi oferise exact șansa pe care o aștepta. Lucy se uită de la Nate la Tom, dar Tom nu reuși să citească expresia de pe fața ei.
   Era fericită că Nate voia să lupte pentru ea? Era ea încântată că Nate plecase de lângă Tom ca să dea fuga la ea? Încerca ea să-l facă pe Nate să fie mai atent cu ea, sau să-i demonstreze lui Tom cine conta mai mult pentru Nate? Era vorba de o lecție aici, dar pentru cine era aceasta?
   Mirosul de sânge era în aer. Ceva se sfârșea. Tom simțea acest lucru și la fel simțeau și toți ceilalți. Mulțimea se strânse în jurul celor doi, în timp ce aceștia se pregăteau pentru ciocnire. Nate era Băiatul-care-a-căzut, iar lupta lui împotriva lui Adam era imortalizată în legenda pe care orașul de pe malul țărmului o spunea despre sine. Locurile în primele rânduri la urmarea acestei povești se ocupau după regula „primul venit, primul servit”.
   Când Nate se împiedică în timp ce se îndrepta spre Adam, rânjetul mătăhălosului atlet se lăți. Tom înțelese că prietenul său se îndrepta spre măcel. Nate ajunsese cumva mult în fața lui, dar dacă s-ar fi grăbit, Tom încă l-ar mai fi putut salva. S-ar fi putut arunca între combatanți. S-ar fi ales cu răni, însă nu-i păsa. Dar în fața lui erau mai mulți oameni.
   Năvăliseră din direcția pădurii și se apropiau dinspre marginile luminișului. Tom o luă la fugă, dar nu era destul de rapid.
   - Mișcați-vă! strigă el, dar nimeni nu-i dădea atenție.
   În față se produse o mișcare, iar mulțimea strigă la unison. Tom își făcu loc cu coatele printre oameni ca să poată vedea. Îi îmbrânci, îi înghionti și îi împinse. Și-l imagina pe Nate deja prăbușit în noroi și holbându-se disperat la pumnii lui Adam, care semănau cu niște baroase, în timp ce sângele îi șiroia odată cu ploaia pe față.
   Tom își reținu un strigăt.
   Alunecă în noroi și făcu un culoar prin pădurea de picioare din fața lui.
   Mulțimea se retrase din fața unui anumit lucru pe care Tom nu-l putea vedea. O disperare animalică amenința să-l înghită cu totul.
   Pot să te salvez.
   Își făcu loc cu mâinile printre ultimii oameni care-l despărțeau de prietenul lui. Ca prin minune, Nate încă era în picioare, deși se clătina buimac. Se lăsa de pe un picior pe altul de parcă pământul de sub tălpile lui s-ar fi zguduit ca o creatură sălbatică.
   Tom ajunse într-un loc de unde putea să urmărească perfect bătaia - la timp ca să vadă cum Adam lansa un croșeu spre Nate. Cumva, Nate reuși să evite lovitura, lăsându-se pe spate. Lui Tom i se părea doar noroc chior. Prietenul lui era atât de confuz, încât abia putea să-și păstreze echilibrul.
   Adam încercă un upercut, dar se întâmplă același lucru.
   Cum de a ratat?

           Adam începu să pară nesigur, iar Tom realiză că mulțimea nu reacționase la loviturile încasate de Nate, ci la cele pe care reușise cumva să le evite.
   Nate se deplasa clătinându-se într-un semicerc, iar Tom îi văzu fața pentru prima dată. Nu părea deloc beat. Buzele lui schițau un soi de rânjet sălbatic, iar ochii lui sclipeau precum lacul în zori.
   Adam lansă un pumn spre Nate. Tom văzu cumnate se aplecă brusc pe sub brațul lui Adam, trimițându-și fulgerător palma stângă în fața jucătorului de lacrosse. Fără nicio ezitare, el lovi cu brutalitate mijlocul oponentului său.
   Adam era confuz, mâinile sale ducându-se din reflex la nas. Sângele strălucea la lumina focului.
   Tom nu îndrăznea să respire. Valul de adrenalină se amesteca printre celelalte chimicale cu care se îndopase, iar legile lumii erau suspendate.
   Văzu că prădătorul realiza că el era de fapt prada. Nate țâșni spre partea favorită a lui Adam atât de repede, încât Tom nu putu urmări mișcarea. Cu un șut rapid, Nate seceră picioarele lui Adam. Acesta ateriză pe spate în noroi, cu fața plină de sânge, strâmbându-se de durere.
   Imposibil.
   Tom uitase că atunci când Nate era puternic, puterea lui nu provenea din mușchi. Uitase faptul că atunci când Nate era rapid, viteza lui nu provenea din reflexele sale.
   Gigantul blond era cantitate, calcul și răbdare, însă Nate era furia însăși. Adam venise să se bată cu Nate McHale, dar acesta era Regele Furtunii.
   Nate îi spusese odată lui Tom că se simțea cel mai sigur atunci când lumea era zguduită de furtună, pentru că acela era momentul în care era dezvăluită adevărata față a lucrurilor. Atunci dispăreau toate iluziile unei lumi generoase și inima de piatră a universului ieșea la lumină.
   Aceasta era transformarea lui Nate, iar Tom era martorul acesteia. În timp ce se răsucea, pivota și dădea pumni, prietenul lui renunța în fața sa la deghizarea din copilărie, pe care Tom o crezuse reală. Nate pretinsese a fi altcineva, iar sub acel camuflaj el nu era doar o furtună, era o apocalipsă.
   Un șut în coaste. Un cot în stern. Nate îl zdrobi pe Adam, care căzuse pe pământul plin de noroi.
   Creatura Viitorurilor Catastrofale uită de sine și scoase acel strigăt pe care-l ținea în el. Nu era un urlet de teroare, ci o izbucnire de triumf slobozită în noaptea incandescentă, pentru că până și el găsea frumusețe în această violență.
   În cele din urmă, fiecare ultimă regulă, regret și obligație erau date jos, la suprafață rămânând adevărul brut reprezentat de sânge, noroi și furtună. Aici era ceva magnific ce alimenta acel loc atavic, înfometat de un carnaj îndreptățit.
   Când Tom și ceilalți din luminiș urlară în furtună, strigătele lor erau ale unor oameni liberi.

                                              Doisprezece

          Când Nate își veni în fire, era întins pe mocheta aspră și legat cu cătușe de un birou.
   Tom ședea pe podea, în fața lui, cu spatele lipit de perete. Părea epuizat în uniforma lui murdară. Ochii lui erau roșii, iar părul unsuros îi era lipit de frunte.
   - Și-a revenit, zise Tom.
   - Ești în regulă?
   Șeriful veni lângă Nate, ocolind biroul. Vocea bărbatului era răgușită, de parcă ar fi avut în gât hârtie abrazivă.
   - Am chemat un doctor.
   - Sunt bine, spuse Nate.
   - Tom a spus că vei fi.
   Șeriful Buck se rezemă de perete. Fața lui era cenușie, dar avea obrajii îmbujorați. Ai un temperament năvalnic, fiule, zise el frecându-și gâtul.
   - E al naibii de greu să vezi asemenea lucruri.
   - Îmi pare rău pentru mai devreme, zise Nate.
   Era aproape sigur că-l apucase pe șerif de gât.
   - Acela nu eram eu. Nu știu ce m-a apucat. Cred că eram supărat. Ziua asta a fost îngrozitoare. Mi-am pierdut cumpătul pentru un minut. După ce am văzut acele lucruri, eu am... Nu știam cum să le pun pe toate cap la cap.
   Documentele din dosarele șerifului erau întipărite cu fierul roșu în mintea lui: acele poze din albumul școlii de când erau copii, dosarele borțoase cu faptele reale, despuiate și atât de evidente, tipărite cu cerneală albastră și caractere Times New Roman. Șocul brutal la vederea rămășițelor lui Lucy. El știa cum lucra descompunerea. Dar era cu totul altceva să o vadă.
   A violat-o și apoi a ucis-o.
   Adam Decker fusese la secție. Nate îl zărise înainte ca lumea lui să se descompună în sânge și întuneric. Dar probabil că vechiul lui dușman plecase de mult de acolo. Stomacul lui Nate se strânse la gândul că acesta scăpase și era un chin să ascundă faptul că era dezamăgit și nedumerit.
   - Ce lucruri? îl întrebă Tom pe tatăl lui.
   - Maura Jeffers.
   Privirea șerifului nu se îndepărtă nicio clipă de a lui Nate.
   - Încă o fată moartă, iar până la înmormântarea lui Lucy mai sunt doar două ore. A revenit toată acea veche suferință, nu-i așa? îl întrebă el pe Nate.
   Șeriful știa perfect că veștile despre Maura Jeffers nu erau cele care-l făcuseră pe Nate să clacheze. Probabil că bărbatul voia să păstreze încă secrete dosarele din dulap față de Tom.
   Interesant.
   - Era atât de tânără, zise Nate, hotărând să continue jocul șerifului. E ceva atât de absurd.
   Șeriful încuviință din cap, privindu-l.
   - Am vorbit cu părintele Stephen. La biserică s-a întrerupt curentul, iar înmormântarea va fi amânată până săptămâna viitoare, dar familia Bennett vrea ca funeraliile să aibă loc astăzi. S-ar putea să nu vină multă lume, dar ei vor să termine odată cu asta. Nu-i poți învinui, nu-i așa?
   - Nu, domnule.
   - Hodges și Antonetti sunt pe chei, ținând turiștii departe, îi zise șeriful lui Tom. Cheiul e blocat, dar tot au prins pe câțiva făcând poze. O singură suflare de vânt și ar fi ajuns în apă, izbindu-se de piloți. Și tocmai am fost anunțat prin telefon că un transformator a fost avariat la intersecția străzilor Goldfinch cu Bobwhite.
   - Voi izola zona, zise Tom, ridicându-se și îndreptându-și spatele.
   Nate se întreba cât timp îl privise prietenul lui în timp ce era inconștient. Se întreba cât timp zăcuse așa.
   - Am înțeles. Du-l acasă pe Nate ca să se schimbe. Și fă un duș, îi zise șeriful lui Nate.
   Îl bătu pe umăr pe Tom și îi înmână o cheie mică în timp ce se îndrepta spre ușă. Tom îl urmări cu privirea pe tatăl său, apoi se întoarse spre prietenul său.
   Nate era sigur că acea cheie pe care șeriful i-o dăduse lui Tom era de la cătușele lui, dar prietenul său nu făcu nicio mișcare să-l elibereze.
   - Ce face bunica? întrebă Nate.
   - La fel. Doctorul crede că ar putea fi un semn bun, ținând cont de situație.
   - Și Johnny?
   - Are nevoie de operație.
   - Și eu ar trebui să fiu acolo.
   Tom clătină din cap.
   - Drumul spre Gracefield e închis. Sunt copaci căzuți peste tot, dar nu vor începe să elibereze drumurile până ce nu se termină furtuna. Abia am reușit să mă întorc aici.
   Nate digeră informațiile primite. Avea mai multe obligații, dar necesitățile celor vii trebuiau să primeze cerințelor celor morți. Nu s-ar fi iertat niciodată dacă bunica lui s-ar fi trezit fără ca el să fie lângă ea.
   - Mi-ai spus că vei rămâne lângă ea.
   - Așa am plănuit. Dar un turist de weekend din sudul statului a provocat un incident major la secția de poliție.
   Tom se așeză din nou în fața lui Nate.
   - A fost rău?
   - Am văzut și mai rele. Deși am ajuns la sfârșit. Erai epuizat când am ajuns eu aici. Ai zăcut inconștient aproape o oră. Luminile din tavan începură să pâlpâie. Suntem pe generator acum, zise Tom.
   Nate se gândi la bunica lui și la impedimentele pe care universul le construise între ei.
   - Cât este până la Gracefield? Cincisprezece, douăzeci și cinci de kilometri? Ai putea să mă duci cu mașina până unde e blocat drumul, iar de acolo aș putea să merg pe jos până la spital. Sau aș putea să continui drumul cu bicicleta. O bicicletă ar încăpea în portbagajul mașinii tale?
   Poate pentru că își pierduse câinele, ori pentru că nu dormise decât câteva ore cu o noapte în urmă, sau din cauza stresului general din ziua aceea, Tom arăta diferit. Expresia lui impasibilă părea preluată de la tatăl său.
   - Nu poți merge în alt oraș când afară e uragan. Vor fi fire căzute peste tot. Drumul este închis dintr-un anumit motiv.
   - Poate că aș putea urma linia drumului mergând printre copacii de pe margine.
   Tom se holbă la el.
   - Ieri erai soț, tată și chirurg, iar acum ești învinețit și legat cu cătușe de un birou, stând pe podeaua unei secții de poliție. Ce-ai zice să stai puțin să te gândești cum s-au întâmplat toate astea?
   - Și ce ar trebui să fac, Tom?
   Nate trase de cătușe și tresări de durere.
   - Trebuie să mergem la înmormântare.

          Nate se gândi că avea să-l convingă până la urmă pe Tom să-l ajute să meargă la Gracefield mai târziu.
   Mai întâi trebuia să scape de cătușele acelea.
   - Bine, Tommy. Ai dreptate. Nu pot ajunge la spital pe vremea asta. A fost o nebunie să cred așa ceva. Eu doar... eu nu mă pot stăpâni să nu mă gândesc la bunica. Nu-mi pot scoate din minte chipul ei. Tu nu ai văzut-o când au adus-o la spital. Nu-ți poți imagina cum...
   Nate tăcu, lăsă capul în jos și înghiți în sec.
   Când se întoarse spre Tom, chipul prietenului său era ușor afectat, dar nu în măsura în care ar fi vrut Nate.
   - Deci trebuie să mergem la o înmormântare. Ai de gând să-mi desfaci odată cătușele, sau acest birou va trebui să mă însoțească?
   Tom părea să se lupte cu ceva în sinea lui, dar asta nu ținu foarte mult.
   Cheia rămase în palma lui.
   - De ce te-a lăsat tata să pleci?
   - Sunt legat cu cătușe de un birou.
   - De ce nu ești într-o celulă? Atac asupra unui ofițer de poliție. Dacă tot veni vorba, ar putea fi trei acuzații, de fapt. Distrugerea bunurilor din proprietatea statului. Și ar mai fi Adam Decker.
   Nate își aminti chipul umflat al lui Adam Decker și cum propria sa vedere devenise difuză, cu pete negre și roșii. Nu putea să-și vadă mâinile legate la spate, dar își simțea încheieturile pumnului drept julite și articulațiile țepene - într-un mod mult prea familiar.
   Trecuseră zece ani fără vreo încăierare sau vreo bătaie la bar. Un deceniu fără să comită nici măcar un delict. Erau oameni care contau pe el acum. Și aveau nevoie de el Ei aveau nevoie de Nate și nu de Regele Furtunii.
   Regele Furtunii nu aducea decât nenorocire asupra dușmanilor lui, dar niciodată nu putea să-i protejeze pe cei pe care-i iubea.
   - Așa cum a spus și tatăl tău, să aud că fata aceea a murit și apoi să-l văd pe Adam Decker a fost prea mult pentru mine. El a înțeles asta. Tu de ce nu poți înțelege?
   - Cu două ore în urmă, tatăl meu ar fi fost încântat să te acuze de ceva.
   - Ceea ce ar fi fost foarte util de știut, Tommy.
   Dacă Tom știuse că tatăl lui își dorea cu atâta înverșunare să-l acuze pe Nate, de ce nu-l avertizase?
   - Credeai că voia să te aducă aici ca să stați la povești despre planul de bătaie al echipei Yankees? întrebă Tom, făcând un gest de lehamite.
   Gestul era teatral. Foarte studiat. Un clopoțel începu să sune în subconștientul lui Nate, semnalând suspiciunea. Șeriful păstrase o mulțime de secrete, dar Tom le avea pe ale sale. Nate simțea acest lucru cu o acută certitudine.
   Deveni brusc foarte conștient de propria neputință.
   - Așadar, de ce te-ar lăsa să pleci de îndată ce te-a adus unde intenționa?
   - Cred că a obținut ceea ce urmărea.
   Nate ridică din umeri, încercând să pară cât mai indiferent cu putință și afișând cel mai nevinovat zâmbet pe care putea să-l schițeze.
   - Nu e ca și cum mi-ar fi spus ce voia.
   Lui Nate i se părea momentul cel mai potrivit pentru a schimba subiectul.
  - Ce căuta aici Adam Decker? întrebă el.
   - Raporta niște pagube. Cineva i-a spart casa noaptea trecută, i-a înfundat toate chiuvetele de la parter și a deschis robinetele, lăsând apa să curgă până dimineață. Telefonul lui mobil era avariat, linia telefonică întreruptă din cauza furtunii, iar el locuiește la numai o stradă distanță.
   Tom îl privi încruntat, adăugând:
   - L-ai pocnit destul de tare.
   - Ar trebui să fie obișnuit cu așa ceva.
   - Asta e partea în care un membru al societății cu scaun la cap ar trebui să-și exprime regretul.
   - Încă mai e aici?
   - Nu. E căsătorit și are doi copii acum. De asemenea, e avocat. Pretinde că nu va înainta nicio plângere atât timp cât vei sta departe de el.
   - Asta e bine.
   - Nici tatăl meu și nici ceilalți doi polițiști nu vor depune plângere.
   Nate nu era sigur ce să răspundă.
   - Știi, l-ai fi putut omorî. Pe tatăl meu.
   - Nici vorbă.
   Nate clătină ferm din cap, dar își aminti senzația aceea - cum se simțise atunci când viața bărbatului fusese în mâinile lui.
   Tendonul mușchiului maseter. Marginile fiecărei vertebre cervicale. Doar ceva mai multă forță și...
   - Când s-a întâmplat asta ultima dată? întrebă Tom. Când ți-ai pierdut controlul? Am văzut asta în ochii tăi atunci când te-ai trezit. La fel ca pe vremuri, în liceu. Te lăsai dus. Ochii tăi deveneau inexpresivi și altcineva îți lua locul.
   - Nu era altcineva în locul meu, Tom.
   Nate realiză că și maxilarul îl durea.
   - Nu ar fi trebuit să-l lași pe tata să vadă acea parte a ta. Nu ar fi trebuit să te întorci aici de la bun început, Nate. Acest loc e periculos pentru tine.
   Era o menajerie întreagă de suferințe în cuștile sufletului lui Nate, iar acest oraș avea cheile de la toate acele cuști. Dar durerea putea fi mai mult decât un blestem. Uneori putea fi o lamă.
   - Dar și eu pot fi periculos, nu-i așa, Tommy?
   Nate simțea că rânjetul de pe chipul lui se transforma în ceva mai puțin inofensiv.
   Tom cântări cheia în palma lui, apoi îi desfăcu, în sfârșit, cătușele. Nate își frecă încheieturile amorțite. Se ridică de pe mochetă.
   - Te duc cu mașina acasă.
   - Tu ești șeful.
   Erau într-o încăpere din spate, pe care Nate nu o văzuse când intrase în birou. Îl urmă pe Tom pe un coridor scurt, care trecea pe lângă biroul șerifului. Peretele din sticlă al biroului era spart, iar în peretele din rigips erau niște găuri.
   - O să-ți trimitem o factură pentru toate pagubele, zise Tom.
   - Mi se pare corect.

       Luminile pâlpâiau deasupra capetelor lor în timp ce treceau pe lângă biroul de la recepție.
   Ofițerul în uniformă care stătea acolo tresări la vederea lui Nate. Tânărul ținea o pungă cu gheață la frunte. O îndepărtă puțin - destul cât Nate să poată vedea o contuzie serioasă.
  Afară, lumea arăta precum suprafața unei planete ostile. Copacii erau înclinați în niște unghiuri imposibile, iar pe străzi curgeau șuvoaie de apă.
   Vântul acoperă toate celelalte sunete. Era de mult dimineață, dar la fel de bine ar fi putut fi amurg. Deasupra, cerul plumburiu se învolbura și clocotea ca niște valuri furioase izbindu-se de stânci.
   Mașina de poliție a lui Tom era parcată aproape de intrare, dar Medeea îl făcu să simtă fiecare centimetru pe care-l avu de parcurs până la autoturism. Nimănui nu ar fi trebuit să-i placă să fie biciuit de vânt și de ploaie, dar Nate descoperi că lui îi plăcea. Furtuna îl trăgea de păr, ploaia îi pălmuia fața și tunetul îi zguduia oasele, iar toate astea îl trezeau și îl făceau să se simtă viu.
   Odată ce intră în mașină, se chinui să închidă portiera, luptându-se cu rafalele furtunii.
   - E o nebunie să ai o înmormântare pe o astfel de vreme, zise Nate.
   - Spuse tipul cu care tocmai am vorbit că nu se poate ajunge la Gracefield.
   Tom porni mașina și înaintă încet pe șosea, fără a depăși șaisprezece kilometri pe oră. Ramuri de copac trosneau sub anvelope, iar mașina se legăna sub asaltul urgiei. Copacii zăceau învinși pe peluze, cu rădăcinile la vedere.
   Acele zone din oraș care nu mai aveau curent electric dădeau senzația unui abandon absolut.
   - Când o să se mai potolească vremea? întrebă Nate.
   - Ar trebui să fie o acalmie în jurul prânzului, apoi furtuna se va înteți din nou. Până mâine ar trebui să se mai liniștească, dar inundația va continua zile în șir.
   Oricât de brutal ar fi fost uraganul, strada Bonaparte era la o distanță considerabilă de lac, iar vânturile Medeei erau diminuate de copaci și de alte structuri. Nate își imagina că vânturile trebuiau să fie mult mai sălbatice de-a lungul coastei.
   Rezistase la zeci de furtuni în maiestuoasele ruine ale clubului Night Ship, dar la niciuna care să semene cu un uragan. Își imagină resturile punții de promenadă acoperite de valuri în tumultul uraganului. Aproape că auzea furtuna urlând prin sutele de geamuri sparte ale tavanului din sticlă și simțea pulsul lacului atacând cu furie pilonii de susținere, ca și cum ar fi vrut să readucă la viață o inimă inertă.
   Unii copaci de pe strada Bonaparte se prăbușiseră, dar în afară de câteva crengi presărate pe peluză, casa bunicii părea intactă.
   - Și eu trebuie să mă pregătesc, zise Tom. O să-ți trimit un mesaj când voi fi pe drum încoace.
   - Telefonul meu e mort. S-a udat.
   - Să spunem că revin într-o oră. Nu trebuie să ajungem mai devreme.
   Nate rămase în mașină, privind casa întunecată. Ploaia răpăia în acoperișul mașinii, iar frunzele se adunau grămadă pe ștergătoarele de parbriz.
   - Mai e ceva ce ar trebui să știu, Tommy?
   - De exemplu?
   - Despre tatăl tău, despre Lucy... orice.
   - Iisuse! Îmi cer scuze că nu ți-am reamintit că ești suspect într-un caz nerezolvat de crimă. Cred că ți-ai fi amintit așa ceva.
   - Nu te acuz. Ceea ce vreau să spun e că nu am mai fost aici de paisprezece ani, dar tu ai fost. Tu știi mai multe decât mine. Încerc să-mi amintesc lucruri la care nu m-am mai gândit de ani buni.
   Tom scoase un sunet strident, care putea fi luat drept chicotit.
   - Nu puteam fugi toți, Nate. Chiar dacă am fi vrut.
   - Te rog. Nu încerc să stârnesc o ceartă. Tu ești ultima persoană din lume cu care aș vrea să mă confrunt.
   Puse o mână pe umărul lui Tom.
   Așteptă ca mușchii lui să se relaxeze. Așteptă zâmbetul conciliant care anunța o scuză. Îmi pare rău, Nate, ar fi spus Tom. A fost o zi imposibilă. Să mă cert cu tine e ultimul lucru pe care l-aș dori.
   Dar asta nu se întâmplă. Nate văzu că trebuia să mai încerce.
   Așa că își retrase mâna, întoarse din nou capul spre fereastră și oftă.
   Acest suspin nu era calibrat pentru a transmite frustrarea înfrângerii, ci pentru a comunica disperarea învinsului.
   - Nu cred că bunica va rezista, Tommy.
   El se holbă pe geamul ud la casa cufundată în întuneric. Permise ca tăcerea să se strecoare între ei, apoi zise: nu știu ce am să fac. Nate așteptă până ce liniștea începu să-i răsune în urechi. Așa de stridentă cum era, el știa că pentru Tom era de zece ori mai asurzitoare. Apoi trase de mâner și coborî din mașină.
   Închise portiera în urma lui și își afundă picioarele în peluza mustind de apă.
   Era aproape de ușa casei când mașina lui Tom demară în viteză de lângă bordură, de parcă tocmai fusese lăsat în jos stegulețul la un raliu.
   Nate urmări cu privirea mașina de poliție care se îndepărta, trecând peste crengi rupte și ridicând în cale trombe de apă.

        Vinovăție, compasiune, obligație - oricare ar fi fost combinația de butoane pe care apăsase Nate, cel puțin unul dintre acestea reușise trucul.
   În adolescența lor, timpul și presiunea se dovediseră a fi trucul prin care Tom putea fi determinat să facă orice. Așa descoperea Nate orice ascundea de el prietenul său.
   Nate avea cheile de la casa bunicii lui, dar ușa din față nu era încuiată. Bunica uitase probabil să o închidă în graba ei de a ajunge cu el la spital, dar Lake devenise un câmp de luptă, iar casa ei fusese lăsată deschisă ore întregi. Când păși pragul casei, Nate era precaut și gata de orice.
   Odată ce intră, încuie ușa casei după ce o trase după el, apoi trecu prin fiecare cameră de la parter. Casa încă mai avea curent electric, așa că aprinse toate luminile în calea lui, stabilind o asemănare cu lumina zilei, care ar fi trebuit să inunde casa la ora aceea. Verifică dacă toate ferestrele erau intacte și închise și dacă ușa din spate era, de asemenea, încuiată.
   Nate luă o lanternă din bucătărie, apoi coborî scara îngustă până la subsol. Aerul era umed și păstra vag mireasma plăcută a rufelor spălate.
   Era o casă veche și subsolul avea o mulțime de unghere ciudate și nișe înguste. Ilumină fiecare ungher și deschise fiecare dulăpior. Căuta orice: uși descuiate, ferestre sparte, țevi deteriorate, bombe cu ceas, intruși stând la pândă.
   Acei puști nu aveau să mai ia nimic de la bunica lui. Nu aveau să-l mai prindă niciodată pe picior greșit.
   Când se declară mulțumit de situația de la subsol, repetă procesul la parter, la primul etaj și în pod. Meșterul pe care-l chemase Tom profitase probabil de faptul că ușa era descuiată, pentru că fereastra spartă din dormitorul lui Nate fusese înlocuită. Când decise că toate celelalte lucruri păreau în ordine, făcu un duș.
   Apa fierbinte îi destinse mușchii. Îl durea fiecare părticică a corpului, ca și cum ar fi tras prea mult de fiare la sală după mai multe luni de indolență.
   Furia era putere, dar presupunea anumite costuri. Ore pierdute și mâini pline de cicatrici. Încheieturi dureroase și dinți sfărâmați, încrederi spulberate și prietenii distruse.
   Dar amnezia din acea dimineață era prima după mai bine de un deceniu. Tom avea dreptate: Acest oraș era un loc periculos pentru Nate.
   Poate că ar fi trebuit să rămână departe. Dar acum se vărsase din nou sânge. Încă o fată era moartă și era posibil ca bunica să o urmeze în curând. Nate nu le făcuse vreun rău, dar asta nu însemna că era nevinovat. Revenise în Lake cu datorii de plătit, iar acestea crescuseră în acel scurt timp de când era acolo. Ar fi putut fugi din acest loc așa cum făcuse cu mulți ani în urmă, dar le datora lui Lucy și bunicii lui mai mult decât atât. Și acelei fete, Jeffers, de asemenea, chiar dacă încă nu înțelegea cum se potrivea cu celelalte date ale problemei.
   În același timp, avea sentimentul că abandonând Lake cu paisprezece ani în urmă, mai mult amânase decât rezolvase unele probleme. Neplăcerile din prezent erau legate de furtuna adolescenței lui. Trebuiau reglate anumite conturi și echilibrate unele ecuații. El trebuia să descopere secretele micului oraș odată pentru totdeauna. La fel ca o vizită în iad, drumul de ieșire era cel pe care-l străbătea.
   Fărâme de sânge uscat se adunară la picioarele lui în timp ce curăța cu grijă zona din jurul copcilor de pe scalp. O durere surdă se stârni în zona inferioară a brațului plin de cicatrice. Durerea anunța o furtună.
   Înainte de a se bărbieri, șterse condensul de pe oglindă și rămase surprins cât de normal arăta. Își cercetă ochii pentru a găsi vreo urmă a celuilalt, dar singura persoană pe care o văzu era el însuși. Era îmbrăcat și pregătit cu mult înainte să se întoarcă Tom după el.
   Din cauza haosului de afară, răbufnirile vântului rece dădeau impresia că cineva se mișca prin camerele casei pustii. Crengile zgâriau pereții laterali ai casei și acoperișul vechi scârțâia sinistru, umplând locul de sunete ciudate. Ferestrele gemeau sub asediul furtunii.
   Nate examinase în fugă camera bunicii, la fel ca și restul casei, dar acum se întoarse din nou acolo. Dormitorul era unul spartan. Un pat simplu din lemn și un scrin cu sertare. Un birou îngust, cu un scaun.
   Sub una dintre ferestre era un cufăr negru. Bunica îl numea cufărul ei cu amintiri. Ea păstra acolo albume vechi cu fotografii și alte obiecte din trecut. Când era copil, bunica lui ședea cu el și cu Gabe deasupra lemnului pătat al cufărului și le arăta poze cu tatăl lor când era mic, cu bunicul lor când era în armată și chiar cu străbunicii lor în vacanță.
   Ei încetaseră să se mai uite la poze după accident, sau cel puțin nu se mai uitaseră la ele împreună.
   Nate desfăcu clemele cufărului, iar balamalele acestuia scârțâiră sinistru când deschise capacul. Albume de diferite mărimi erau aranjate unele peste altele. Nate recunoscu imediat un album de la nunta lui cu Meg și albumul de bebeluș al lui Livvy.
   O șuviță de păr auriu legată cu o panglică de satin alb era prinsă pe partea interioară a copertei albumului acoperit cu dantelă, iar Nate își trecu degetul pe ea. Firele de păr erau extrem de fine.
   Tot nu-i spusese lui Meg despre bunica. Justificase acest lucru prin faptul că telefonul lui era mort. Dar chiar dacă avea acum la dispoziție un telefon fix, ezita. Nu știa cum să-i explice soției sale că în mai puțin de o zi de când se întorsese acasă fusese lăsat inconștient, bunica lui ajunsese într-o stare critică la spital și Union sărise în aer.
   Oricine ar fi avut un munte de întrebări, dar Meg era o avocată excelentă și numai adevărul ar fi satisfăcut-o. Nate nici măcar nu știa de unde începea adevărul.
   Într-o dimineață perfectă de aprilie dăduse o triplă în ultima repriză.
   Johnny își scosese bluza și sub ea era un mozaic de suferință.
   Adam o ridicase pe Lucy în aer, de parcă nu cântărea mai mult decât o promisiune.
   Nu știa care era începutul, pentru că nu putea ghici care avea să fie sfârșitul. Atât timp cât el era la mijloc, forma poveștii avea să rămână un mister.
   Albumul de bebeluș al lui Gabe era sub cel al lui Livvy, iar acesta era un volum pe care nu putea suporta să-l deschidă. Îl împinse într-o parte și găsi o colecție de hârtii negre decolorate, legate cu o panglică roșie.
   Acestea conțineau niște fotografii decolorate, montate, ale bunicii și bunicului său în tinerețe. Mână în mână pe o plajă. Stând mândri în fața localului Union. Pozând în fața unui pom de Crăciun.
   Nate închise albumul și era pe punctul de a-l pune înapoi la locul său, când dintre paginile lui căzu un plic. Avea o culoare ciudată - o nuanță de roșu atât de întunecată încât putea fi confundată cu negru. Era adresată cu un scris ascuțit și buclat domnului și doamnei Richard McHale de la numărul 217, strada Bonaparte. Scoase conținutul gros al plicului.

    Aniversarea Declarației de Independență la Night Ship

       4 Iulie, 1964

     Deasupra acestor cuvinte era o imagine gravată a unui galion cu pânzele umflate de vânt, îndreptându-se către o lună plină, de mărime fantastică.
   Era o invitație la un eveniment ce avea loc la Night Ship. Și nu la un eveniment oarecare: era vorba de aniversarea Zilei Independenței unde, după cum spunea legenda, Just June îi otrăvise pe participanți și declanșase panica. Aceasta fusese petrecerea care scufundase Night Ship.
   Zgomotul strident al unui claxon acoperi vuietul furtunii. Pe fereastră, Nate văzu ca prin ceață conturul mașinii lui Tom. Se întoarse la plicul din mâinile lui.
   Aniversarea Independenței din 1964 era probabil cea mai faimoasă noapte din istoria orașului Lake. Nu știuse că bunicii lui fuseseră invitați acolo. Bunica lui nu menționase niciodată așa ceva.
   Încă un zgomot de claxon se auzi din mașina parcată afară. Nate îndesă plicul în buzunarul pelerinei lui de ploaie, coborî scările, își luă umbrela și se pregăti să înfrunte uraganul.
   - Salut, zise el, urcându-se în mașină.
   Mirosul proaspăt și sălbatic al Medeei îl urmă în vehicul.
   - Salut, îl imită Tom.
   Porniră pe strada Bonaparte cu viteză mică. Nate nu putea zări Night Ship, dar o putea simți. Busola lui internă revenise la o poziție veche, în care debarcaderul dărăpănat era nordul magnetic. Nate încercă dar nu reuși să și-i imagineze pe bunicii lui la ultima aniversare de la Night Ship.
   Străvechiul debarcader jucase un rol atât de important în anii lui de formare încât îi era ușor să uite că acesta fusese mult timp o parte familiară a vieții orașului Greystone Lake.
   Avea o istorie întunecată și comună dincolo de legendele care circulau atât de des. Asta îi amintea lui Nate că poveștile orașului nu erau reale, că el nu știa totul și că nu avea să știe niciodată. Alături de el, Tom era tăcut.
   Ștergătoarele se mișcau inutil pe parbriz. Acestea făceau singurul zgomot care se auzea în mașină, până ce ajunseră la o intersecție pe care o traversară ca un hidroavion. Tom lansă un torent de înjurături în timp ce se învârteau neputincioși de-a curmezișul aleilor și peste borduri.
   - Ești în regulă? întrebă Tom când se opriră.
   - Mda.
   Tom băgă în marșarier și o luă din nou pe stradă, mult mai încet de această dată.
   - Tu nu ești îmbrăcat, zise Nate.
   Pe sub echipamentul său de ploaie, Tom purta o uniformă curată de ajutor de șerif, dar nu un costum. Pentru prima dată, Nate simți un miros dulceag de transpirație în aerul închis din mașină.
   - Toată țara este literalmente o zonă de dezastru. Acest lucru mă salvează de atâta bătaie de cap cu schimbatul hainelor.
   - Ai băut.
   Nate recunoștea mirosul de burbon.
   - E zece și cincizeci de minute dimineața.
   Acel Tom Buck pe care-l cunoștea el nu se făcea praf înainte de prânz.
   - Sunt treaz de la trei dimineața. Așa că pentru mine e trecut de prânz, într-un fel.
   - Nu ești la datorie?
   - Te rog, dă-mi o lecție despre datorie, Nate.
   - Nu vrei să conduc eu?
   - Trăiești în Manhattan.
   - Încetinește!
   - Merg cu treisprezece kilometri pe...
   - Vreau să văd pubul Union. Oprește aici.
   Tom se opri în mijlocul străzii. Acest lucru ar fi putut fi o problemă în oricare altă zi, dar în această dimineață, mașina lor era singura care se vedea pe stradă.
   Nate lăsă geamul în jos, ca să vadă dincolo de sticla încețoșată, încercă să se apere de ploaie și de vânt deschizându-și umbrela.
   Focul de la Union fusese stins abia cu câteva ore în urmă, dar după cum arăta locul acela, parcă trecuse un secol. Clădirea cu trei etaje era eviscerată. Un contabil și un dentist închiriaseră etajele superioare, iar ferestrele birourilor acestora erau căscate ca niște ochi ce nu clipeau.
   Cioburile geamurilor sparte sclipeau de-a lungul străzii inundate. Rânduri de cărămizi carbonizate se întindeau de la cele două niveluri superioare până la acoperiș. Prin burdihanul ferestrelor goale, grinzi prăbușite străpungeau bătrânul pub ca niște săbii încrucișate.
   Stră-străbunicul lui Nate construise acel local cu mai mult de un secol în urmă. Degetele lui amestecaseră mortarul dintre cărămizile pubului, iar mâinile sale ajutaseră la montarea stâlpilor de susținere care sprijineau tavanul. Stră-străbunicul lui Nate lustruise tejgheaua barului cel negru în fiecare noapte, vreme de patruzeci de ani. Când picioarele acestuia se deformaseră din cauza poliomielitei, se deplasase dintr-un capăt în altul al localului într-un scaun cu rotile, lăsând în podea niște urme adânci care rămăseseră vizibile după decenii de lăcuire. Chiar tatăl lui Nate măturase acele podele în fiecare noapte a fiecărei veri din tinerețea lui.
   Meg și Livvy nu văzuseră acest loc niciodată, iar acum nici nu mai aveau cum să-l mai vadă. Era pierdut, iar oamenii care-și petrecuseră viețile aici erau acum mai absenți decât fuseseră vreodată.
   În decorul acela cenușiu, singura culoare provenea de la benzile de un galben strident care izolau perimetrul clădirii. Nici măcar ploaia nu putea îndepărta mirosul de ars din aer.
   Nate se uită îndelung spre vitrinele goale din fața pubului și și-o imagină pe bunica lui ridicată de forța exploziei din bucătărie și aruncată în celălalt capăt al încăperii. Dacă se ducea înăuntru, se întrebă dacă ar fi fost în stare să traseze traiectoria ei prin foc și fum.
   - Nu poți intra acolo, îi spuse Tom. E interzis.
   Nate îi aruncă o privire lui Tom, apoi se uită din nou la rămășițele pubului. Își lăsă privirea să zăbovească - mai mult pentru Tom decât pentru sine. Stresul se scurgea prin toți porii prietenului său - la fel de palpabil ca și vaporii de whisky. Pe chipul lui Tom tremurau mici expresii - ca niște fire care vibrau sub tensiune. Nate era sigur că nu mai era mult și avea să izbucnească.
   Închise umbrela și ridică geamul. Tom băgă din nou mașina în viteză fără niciun alt cuvânt. Biserica era la numai câteva străzi distanță.
   Edificiul din piatră al clopotniței se asorta cu nuanțele cenușii ale cerului.
   Un arțar fusiform se legăna pe peluza bisericii. Erau vreo douăzeci de mașini în parcare, dar clădirea arăta la fel de lipsită de viață ca toate lucrurile din orașul asediat.
   Tom parcă și rămaseră în mașină, privind cum răpăia ploaia pe parbriz.
   - Ești furios pe mine, Tom?
   - Ce rost ar avea?
   - Tatăl tău a spus că v-am abandonat. Pe tine și pe Johnny. Când s-au întâmplat toate acele lucruri, a trebuit să plec de aici. Îmi pare rău că nu te-am văzut atât de des cum ți-am promis că aveam să o fac odată ce am fi ajuns amândoi în oraș. Fiecare amintire despre acest loc era...
   Clătină din cap, asigurându-se că fruntea lui era încrețită, exprimând sinceritate, și că ochii îi erau plini de sentimente profunde.
   - Dacă te-ai simțit abandonat, îmi pare rău, adăugă Nate. Nu am cum să mă revanșez acum pentru asta, dar îmi pare foarte rău. Ești un prieten bun. Cel mai bun pe care l-am avut vreodată. Să te rănesc ar fi ultimul lucru pe care mi l-aș dori.
   Văzu cum mâinile prietenului său se făcură albe pe volan. Trecură câteva momente înainte ca Tom să-i întâlnească privirea.
   - De ce nu taci naibii din gură măcar o dată în viața ta? zise Tom deschizând portiera.
   Câțiva stropi de salivă încărcară aerul dintre ei.
   Nate se așteptase la mânie, dar vehemența din vocea lui Tom era mai mult decât ar fi putut spera. Tom ieși furios din mașină, trântind portiera în urma lui - atât de tare, încât Nate se clătină pe scaunul lui. Văzu prin parbriz că Tom își ridică gluga, ferindu-se de furtună, și se îndreptă spre ușa laterală a bisericii.
   Arțarul înrădăcinat de pe peluza bisericii continua să se clatine.
   Pendula ca un metronom, iar trunchiul lui pârâia în acest asalt. Când furtuna avea să se întoarcă cu forțe proaspete, lovind în plin, Nate bănuia că tot ceea ce era acum aplecat urma să se rupă.

         19 Iunie
   Uneori nu știu dacă mai pot face asta. Nu știu dacă pot fi ceea ce vrea el să fiu tot timpul.
   În unele zile, amândoi suntem cel mai bun lucru pe care mi-l pot imagina, dar alteori parcă aș fi îngropată de vie. Ei toarnă pământ peste mine, lopată cu lopată, acoperind-o pe cea care se presupune că sunt. Tot vorbim despre cât de grozave vor fi lucrurile, de parcă ne-ar aștepta un viitor perfect. Dar dacă lucrurile nu sunt perfecte?
   Pentru că acolo vom fi aceiași. Până și Tom, Molâul Gură-Cască, va fi acolo, bosumflat și prezent peste tot, ca un nor de furtună. Nate e întotdeauna atât de sigur de toate, iar eu nu știu dacă acest lucru e bun sau rău.
   Uneori am impresia că-l iubesc pe Nate. În unele zile sunt aproape sigură de asta. Alteori mă întreb dacă nu cumva iubesc felul în care mă tratează oamenii pentru că sunt cu el. Fiul orașului Greystone Lake. Băiatul-care-a-căzut. E special, iar faptul că sunt cu el mă face și pe mine specială.
   Asta înseamnă că mă folosesc de el sau că el se folosește de mine? Asta e dragostea? Doi oameni care se folosesc reciproc? Nu există totuși scăpare, iar eu nu cred că așa ar trebui să lucreze dragostea. Mereu supravegheată. Mereu judecată. Și nu e doar Nate.
   De fiecare dată când sunt departe de el, ochii întregului Lake sunt pe mine. E ea potrivită pentru băiatul nostru perfect? Fiica unui criminal îl merită oare pe fiul nostru de aur? Ar fi mult mai rău în Ogdensburg, cu tata? Poate că îmi va lipsi vechiul debarcader.
   Singurul loc în care pot fi eu însămi, departe de toți acei ochi.
   Din fericire, în marele oraș nimeni nu știe povestea mea. Acolo aș putea fi oricine. Nu ar trebui să mă lupt pentru orice. L-aș putea părăsi pe Nate și nimănui nu i-ar păsa, pentru că, în lumea normală, asta se întâmplă tot timpul. Nimeni nu m-ar împunge cu priviri răutăcioase de pe cealaltă parte a străzii și nici nu le-ar spune gemenilor ce ușuratică legendară e sora lor.
   Cred că aș putea fi o fată bună dacă aș vrea. Aș putea fi orice dacă aș fi liberă. În noaptea asta, am uitat pentru o secundă că nu eram liberă. Aș putea să dau vina pe alcool sau pe orice altceva, dar ar fi o minciună. Da, Adam mi-a făcut mai mult rău decât oricine altcineva din acest oraș, dar m-a și plăcut - și nu pentru că s-ar fi temut de mine, ori din cauza celui cu care mă întâlnesc acum.
   El m-a plăcut pentru ceea ce sunt, atunci când nu aveam nimic altceva să-i ofer în afară de propria persoană. Și da, poate că am vrut să-i amintesc lui Nate că sunt mai mult decât un detaliu oarecare de pe lista lui pentru o viață perfectă. Că nevoile și dorințele mele nu vor fi întotdeauna aceleași cu ale lui. Cred că a fost o prostie să flirtez cu Adam chiar acolo unde Nate ne putea vedea. O mișcare de adevărată pițipoancă - această încercare de a face gelos un băiat în acest fel, dar tuturor le este permis să greșească.
   Eu de ce nu aș avea voie să greșesc? Situația nu ar fi trebuit să degenereze în acest fel. Nate nu se uita la mine în timp ce se repezea la Adam, dar m-a privit când s-a terminat totul. Și, Iisuse, cum era chipul lui. Cum zâmbea ca un lup.
   Numai dinți. Am mai văzut acea privire la el, dar niciodată nu a mai fost îndreptată asupra mea. Niciodată. E diferit atunci când acei ochi reci ca gheața sunt fixați asupra ta. Așa că am fugit. Pentru că știu că Nate nu e de fapt acolo când e așa. E altceva - și orice ar fi lucrul acela, mă sperie cumplit. Cred că-i sperie pe toți.
   Uneori, în pat, mă întreb...
   Dumnezeule! Nu voi avea liniște în noaptea asta. Nici măcar în Night Ship. Vine cineva.

                                         ABSOLVIREA
                                                   V

        Pentru Nate, fiecare melodie era o scuză să o țină pe Lucy aproape și să nu o lase să plece.
   Dacă o învârtea, îndepărtând-o puțin de trupul lui, era doar ca să o prindă mai strâns când se reîntorcea spre el.
   - Ce păcat că dansezi doar când ești beat, McHale, zise Lucy cu buzele lipite de umărul lui.
   Poate din cauza băuturii, a canabisului sau a pilulelor, lumea deveni neclară și se restrânse până ce Lucy rămase singura imagine pe care o vedea în culori. Noaptea aceea era a lor și așa avea să fie fiecare noapte începând din acel moment. Luminișul dădea pe dinafară cu de toate.
   Muzica se auzea mai tare, iar mișcările mulțimii deveniră frenetice.
   Confuzia produsă de chimicale intensifica simțurile lui Nate în moduri neașteptate. Ritmul basului care se revărsa din difuzoare mirosea a pin.
   Rânjetul lui Tom îi dădea senzația că se scufunda într-o baie indigo.
   Oamenii apăreau și dispăreau. Lucy era în brațele lui și, la un moment dat, nu mai era. El sări și începu să țopăie în ritmul muzicii cu Tom și Emma, mișcările lor fiind într-o perfectă sincronizare, chiar dacă nu erau în tandem. Nate era o notă în acea melodie, împreună erau un acord și laolaltă cu toți cei din luminiș deveniră o simfonie.
   Noaptea era pe sfârșite și la fel și petrecerea. Ritmul încetinise, frenezia se potolise și grupul lor se micșorase. Nate se trezi lângă rămășițele unui butoi cu bere împreună cu Jim Tatum, cu Parker Lang și cu Winston Chu. Berea avea un gust plăcut de țigări. Fumul focului de tabără îi înțepa ochii, provocându-i tristețe. Acesta era punctul culminant al adolescenței lor și se sfârșea peste tot în jurul său.
   Tom își făcu din nou apariția, iar Nate se simți revigorat la vederea lui.
   Prietenul lui. Cel mai bun prieten, pe care oricine ar fi sperat să-l aibă.
   Părea nesigur pe picioare, Tom al lui. Lumea întreagă părea nesigură.
   Asta deveni și mai evident atunci când o văzu pe Lucy în timp ce era săltată în aer de către tânărul masiv de la marginea luminișului. De obicei, Nate nu era gelos când vedea astfel de lucruri. Dacă ar fi văzut-o ridicată de mijloc de oricine altcineva prezent acolo, nu ar fi schițat decât un zâmbet strâmb. Dar Adam Decker nu era oricine.
   Avu o senzație de cădere. Dar nu de prăbușire, ci una de scufundare, de alunecare. Abisul se căscă sub el și îl înghiți cu totul. Lumea deveni neagră și roșie, iar el simțea o nevoie nebună să se miște, încărcat de electricitate. Focul sălbatic se aprinse în interiorul lui, iar Nate cedă acestui impuls. Ochii de rechin, lipsiți de expresie, ai lui Adam Decker, se făcură mari, apoi se îngustară.
   Nate simțea ceva ud pe pielea lui. Vibrațiile ciocnirilor repetate îi făceau pumnii și tălpile să tremure.
   Redeveni el însuși, cu mâinile ridicate deasupra capului. Luminișul părea o învălmășeală de lucruri - ploaie, noroi și fum. O revărsare de sunete umplea spațiul în care se afla. Era ud leoarcă, iar când își descleștă pumnii, aceștia erau plini de sânge. Își pipăi fața și constată că nu era a lui. Buzele lui strânse schițau cel mai fioros zâmbet cu putință. O siluetă era încovoiată pe pământ - un bărbat masiv care se prăbușise.
   Acesta ținea o mână ridicată în semn de supunere.
   Nate deveni conștient de mulțimea din jurul lui. Erau prietenii lui, dar cum vocile lor erau doar un vuiet de fond, nu-i putea recunoaște. Urlau și țipau. Furia îl lăsase epuizat, dar deveni perfect conștient de un singur fapt.
   Ceva nu este în regulă.
   Nate se întoarse să cerceteze cu privirea mulțimea și palisada de copaci.
   Unde era ea?
   Fusese acolo cu o clipă în urmă. Dar fusese doar o clipă? El păși peste trupul chircit al lui Adam, în drum spre liziera copacilor. Oare fugise? se întrebă. Nate. Fugise de el?
   În spatele lui, țipetele mulțimii se stinseră. Era eșecul unui moment. Se încheia o eră.
   Nate se prăbuși în tufișuri. Crengile trosniră, iar rugii îi zgâriară pieptul gol.
   - Lucy! strigă el printre copaci.
   Departe de petrecere, pădurea era stranie. Fuioare de fum mângâiate de lumina focului străpungeau aerul dintre copaci într-o geometrie spectrală.
   Unde plecase și de ce plecase de acolo fără el? O strigă din nou.
   Pași nesiguri se auziră în hățișul din spatele lui.
   - Ai reușit, zise Tom gâfâind. Chiar ai reușit.
   - Ai văzut unde a plecat ea?
   - L-ai distrus.
   - Lucy! strigă Nate în pădure.
   - Nu-ți mai bate capul cu ea.
   Nu putea vedea fața lui Tom, dar vocea prietenului său era răgușită, de parcă plângea.
   - Unde este, Tom? Ajută-mă să o găsesc.
   - Cum ai reușit să faci asta?
   Nate încercă să-și amintească de ce se bătuse cu Adam, dar avea o varză în cap. Parâmele care îl țineau ancorat în realitate se dezlegaseră, iar universul lui era în derivă, liber să-i așeze în cale șansă după șansă.
   - Ce ești tu, Nate?
   - Ajută-mă, Tommy! Te rog!
   Disperarea se târa în sus pe gâtul lui, ca o pojghiță de gheață. Nu știa de unde provenea lucrul acela. Ceva nu e în regulă. Își dădea seama de existența lui după durerea din brațul său, și îl auzea în șuierul vântului printre ramuri.
   Tom apucă fața lui Nate și își lipi buzele de ale lui. Nate era în altă parte. Întrebându-se unde era Lucy și de ce plecase de acolo. Când realiză ce se întâmpla, el își desprinse încet gura de buzele lui Tom.
   Tom deschise ochii și tresări, de parcă l-ar fi văzut pe Nate pentru prima oară.
   - Oh, la naiba!
   Fața lui căzu brusc, ca o clădire care se prăbușea.
   - Nu am vrut să fac asta.
   - E în regulă, zise Nate.
   Dar Tom înjură din nou și își îngropă fața în mâini, de parcă ar fi vrut să și-o strivească. Furia puse stăpânire pe el ca o tornadă. Se izbi cu capul de trunchiul unui copac. Un sunet gutural ieși din pieptul lui - ceva primitiv și lipsit de orice altceva în afară de suferință.
   - Termină, Tom, zise Nate, încercând să-l îndepărteze pe prietenul său de copac. O să te rănești.
   - Nu mă atinge! strigă Tom, vrând să-l ocolească.
   Nate ridică mâinile într-un gest defensiv. Nu știa ce să facă, dar trebuia să o găsească pe Lucy.
   - Lasă-mă!
   O expresie de epuizare cruntă puse stăpânire pe chipul lui Tom. O luă la fugă cu toată viteza printre copacii care fuseseră martori la acea scenă.
   - Tommy!
   Nate încercă să-l urmărească, dar la ora aceea din noapte era greu să alerge prin hățișuri. Îl auzi pe prietenul lui fugind, dar nu putea să-l zărească.
   Nate își făcu drum printre copaci, strigând numele lui Tom și pe al lui Lucy. Dar pădurea era întunecoasă, deasă și destul de mare pentru a ascunde pe oricine nu voia să fie găsit.

           Își amintea că mersese. Își amintea senzația aceea neplăcută - cum îl usturau picioarele din cauza pantofilor uzi.
   În febra nopții exista un loc în care timpul nu avea niciun înțeles, iar evenimentele nu aveau nicio luciditate, și tocmai în acest loc era el.
   Unde erau prietenii lui? De ce era singur? Încotro se îndrepta?
   Logica viselor înlocuia legile lumii. Se gândea la ceva sau la cineva - la Night Ship, Lucy sau Tom - și iată-l acolo. Poate că ei fuseseră în acest loc în tot acel timp.
   Înaintă prin apa agitată de lângă țărm, privind mulțimea de oameni de pe plaja stâncoasă. Lacul era peste tot în jurul lui, prinzându-l în capcană așa cum o stea ajunge captivă în vid. Apa lui rece ștergea tot ce atingea.
   El era șters. Un băiat înfășurat într-o folie Mylar de prim ajutor era pe plajă în fața lui. Băiatul era înconjurat de poliție și de paramedici. Nate îl cunoștea pe băiat: era sigur de asta. Băiatul avea nevoie de ajutor - atât de mult.
   Pentru o clipă, avu impresia că băiatul îl observase, în sfârșit. I se părea că ar fi putut să strige la el, dar lacul îl zgudui ca pe o barcă zdruncinată de valurile lăsate în urmă de alta. În scurt timp, nu mai văzu băiatul, nu mai văzu plaja, nu mai văzu nici măcar...
   - Nate! Nate! Trezește-te, băiete!
   Avu nevoie de toată voința lui pentru a deschide ochiul drept.
   Nu era în lac și nici în Night Ship, nici în pădure sau în vreo anumită zonă îndepărtată a promontoriilor. Era în patul lui.
   - Șeriful e aici, îi zise bunica lui. Vrea să vorbească puțin cu tine.
   Nate se ridică, iar camera se clătină periculos. O căldură stranie pusese stăpânire pe creierul lui. Ochii îi rămaseră tulburi, chiar dacă clipise de nenumărate ori. Avea senzația că degetele îi erau ruginite la încheieturi.
   - Poate vrei să te speli mai întâi.
   Bunica aprinse luminile când se întoarse în hol. Simțea că pupilele lui făceau eforturi pentru a se contracta pe măsură ce îi reveneau treptat simțurile.
   Șeful poliției din Greystone Lake se afla la parter, iar Nate era într-o stare deplorabilă.
   Ajuns în baie, se spălă repede de noroiul și de sângele de pe mâini. Își scutură resturile de crenguțe și frunze din păr și se pălmui puțin pe obraji ca să scape de paloarea aceea.
   Șeriful putea fi acolo dintr-o mulțime de motive, dar la ora patru dimineața, niciunul dintre acestea nu putea fi bun.
   Nate încă arăta deplorabil când termină cu spălatul. Ochii lui erau plini de vase de sânge, iar pe tâmplă avea o vânătaie proaspătă, dar zâmbetul lui era de aur, iar aurul nu-și pierde niciodată strălucirea.
   Își puse un maiou, își trase blugii pe el și coborî repede scările. Bunica lui, în halatul ei de casă, stătea de vorbă cu șeriful în holul de la intrare.
   Niciunul dintre ei nu părea prea vesel.
   - Bună dimineața, șefule!
   - Îmi pare rău că te trezesc. Lucy nu a ajuns acasă.
   - Nu?
   - Doamna Bennett a sunat la poliție, iar ei mi-au transmis mesajul prin stație. În mod normal, nu aș începe căutările atât de devreme, dar știu că sunteți apropiați. Am crezut că tu sau Tommy știți ceva de ea.
   Un șuierat strident din bucătărie sfâșie liniștea. Ceainicul. Bunica trecu repede pe lângă Nate, lăsându-l singur cu șeriful.
   - Ai băut, cred.
   Șeriful îl privi cu ochii mijiți.
   - Puțin, recunoscu Nate.
   Chipul lui nu putea exprima sfială, dar făcu tot ce-i stătea în putință pentru a părea rușinat.
   - Voi, băieți, ați ajuns totuși teferi acasă.
   - Intacți.
   - Bunica ta îmi face niște cafea. Tommy e în mașină. Ce-ar fi ca voi doi să vă gândiți bine unde putea să se ducă Lucy.
   După ce-și vârî picioarele în teniși, Nate se duse la mașina de poliție parcată în fața casei lui. Umbra profilului lui Tom se vedea pe bancheta din spate.
   - Hei!
   - Hei! răspunse Tom.
   Tom purta un tricou polo și pantaloni kaki, de parcă ar fi mers la școală. De parcă nu ar fi fost atât de devreme - cu puțin înainte de ivirea zorilor iar ei nu ar fi fost proiectați într-un alt plan al existenței. Tom nu-l privi pe Nate.
   - Mă simt nouăzeci la sută mort în acest moment, zise Nate, strecurându-se în mașină lângă Tom.
   Tom nu răspunse.
   - Îmi închipui că sunt optzeci la sută șanse ca aceasta să fie o halucinație.
   Tom nu zise nimic nici de această dată.
   - Eu nu am găsit-o pe Lucy, zise Nate. Nu aș fi surprins dacă jumătate dintre colegii noștri de clasă ar dormi pe undeva. Poate că stă la Emma acasă.
   - Tata a căutat-o deja acolo.
   - Nu părea chiar atât de afectată ca să se rătăcească și să ajungă cine știe unde, dar nu sunt eu cel mai în măsură să spun asta.
   Tom se întoarse și privi pe fereastră.
   - Probabil că doarme pe undeva, atâta tot. Adevărul e că a fost geloasă.
   Tot ce obținu de la Tom fu un sunet de mișcare - probabil că acesta ridicase din umeri.
   - Tommy, toată treaba aceea... din pădure. Nu trebuie să-ți faci griji pentru asta. A fost o noapte nebună, nu-i așa?
   Îl bătu pe prietenul său pe picior.
   - Faci ca totul să pară ciudat și nu trebuie. Eu nu mă simt ciudat.
   Tom rămase tăcut câteva momente interminabile înainte de a spune:
   - Cred că încă sunt beat.
   - Ei, da, desigur. Ai fost praf. Și eu la fel. Încă mai sunt. Să amestec pilulele cu toate celelalte a fost cea mai proastă idee. Mi-am învățat lecția.
   În mașină era întuneric, dar Tom părea să încuviințeze din cap.
   - Mda.
   Nate era încântat să lase problema acelui sărut - dacă asta fusese de fapt - să se stingă. Nu se gândise prea mult la asta, dar când o făcu, cel mai puternic sentiment pe care-l detectă fu o ușoară surprindere.
   Dar Creatura Viitorurilor Catastrofale analiza și relua în minte acele două secunde din pădure, lamentându-se și imaginându-și dezastrul produs de consecințele acestora. Era bine să discute deschis despre asta, astfel încât să bagatelizeze momentul și să meargă mai departe.
   - Cât despre Lucy, eu spun să-l luăm pe tatăl tău să verifice pe chei și la hangarul pentru bărci, în timp ce ne lasă pe noi la Johnny.
   - La Johnny?
   - Da. O să-i spun șerifului că vom căuta acolo, că o să verificăm chioșcul din grădină, casa de lângă piscină, docul, orice altceva, însă noi vom lua una dintre canoele lui Vanhouten până la Night Ship.
   Ochii lui Nate se obișnuiseră deja cu întunericul - destul cât să vadă că Tom clătina ferm din cap.
   - Nu pot merge acolo. Nu în noaptea asta. Pur și simplu nu pot.
   - Lucy se va duce acasă odată ce se va lumina, dar dacă șerifului îi intră în cap să întoarcă orașul cu susul în jos, atunci va trebui să ne strângem toate lucrurile de la Night Ship. Marfa noastră e încă acolo, iar ei își vor da seama că am pus stăpânire pe locul acela. Cine știe, poate chiar a adormit acolo în noaptea asta. În orice caz, trebuie să fim prudenți. Ar fi normal să aștepți până dimineață pentru a începe căutările. Nu știu cum crede șeriful că ne face o favoare.
   - Tata o să-și iasă din minți dacă află că am fost la Night Ship.
   - De aceea trebuie să mergem noi mai întâi acolo. Dacă Lucy e acolo, o vom trezi, o vom duce cu barca până la casa lui Vanhouten și-i vom spune șerifului că a fost în chioșc în tot acest timp. Nu facem niciun rău nimănui. Dacă nu, o să scoatem toate lucrurile noastre din Night Ship, în caz că decide cineva să caute acolo înainte să apară ea.
   - Am terminat-o cu locul acela, Nate. Ai promis. I-ai promis și lui Lucy, de asemenea.
   Șeriful ieși din casă și își făcu drum către ei, străbătând peluza.
   - Iisuse! șuieră Nate printre dinți.
   Șeriful era destul de aproape, așa că nu putea risca să vorbească tare. El nu se așteptase să fie respins în acest fel.
   - Bine, zise el în cele din urmă. O să mă duc singur acolo. E de ajuns să stai în chioșc fără să faci nimic. Perfect.
   Șeriful Buck deschise portiera și se așeză la volan. Mirosul de cafea și umezeala nopții intrară în mașină odată cu el.
   - Aveți ceva idei, băieți?
   Nate răspunse și șeriful îi dădu replica. Conversația se derulă în direcția inevitabilă, sfârșindu-se în singurul mod posibil: Nate obținu ceea ce voia. Tom avea să-l însoțească, așa cum făcea întotdeauna. Șeriful îi lăsă în fața casei familiei Vanhouten în drumul lui spre chei.
   Nate crezuse că toți cei din casă dormeau, dar când ajunseră în spatele casei, văzu că luminile din seră erau aprinse. Aceasta era o construcție din sticlă, în formă de dom, care se înălța în spatele casei și se deschidea pe verandă.
   Ocoliră sera, dar Nate îl zări pe domnul Vanhouten în mijlocul încăperii, așezat la o masă și zgâindu-se la o sticlă pe jumătate goală. Bărbatul părea să aibă profilul imprimat pe o bancnotă, dar era captiv în globul de sticlă al serei și se ținea de masă de parcă aștepta să înceapă vreun cutremur.
   Casa și terenul din jur erau cufundate în liniște atunci când străbătură grădina. Nate credea că domnul Vanhouten nu ar fi putut observa nici măcar un Boeing 747 aterizând în curtea din spate, dar erau totuși prudenți. O geană de lumină se ivi deasupra munților estici.
   Familia Vanhouten păstra o varietate de ambarcațiuni la docul lor. Fără niciun cuvânt, Nate și Tom luară o canoe din suport și o lăsară pe apa de culoarea onixului.
   - Ce facem dacă tata termină căutările pe chei și se întoarce la casa lui Johnny înaintea noastră?
   - În loc să te îngrijorezi în gura mare, mai bine ai face-o în liniște. Am senzația că în capul meu este o fanfară care încearcă să evadeze.

        Lacul era agitat, iar lui Nate nu-i plăcea ideea să-l străbată vâslind pe întuneric.
   Se încurajă și puse piciorul pe fundul ambarcațiunii. Tom făcu canoea să se clatine când urcă în ea, iar Nate închise ochii pentru a scăpa de un val de greață. Chiar și pe uscat, vederea lui era a unui om mahmur. Jumătate din sinapsele lui patinau pe inelele lui Saturn.
   Oare era bine să se ducă la Night Ship? Asta avea să-i ajute să o găsească pe Lucy? Lucy voia oare să fie găsită?
   Un cântec de sirenă al durerii era interpretat în părțile componente ale brațului său rănit. Asta era ceea ce-l atrăgea mai mult ca orice pe lac.
   Când ajunseră la Night Ship, coborâră suportul de amarare și legară canoea de acesta. Subsolul era plin de igrasie din cauza umezelii. Șeriful le dăduse o lanternă, cu toate că Nate ar fi putut găsi drumul prin acel labirint de coridoare pe jumătate adormit și fără nicio lumină.
   Urcară scara în spirală până la etajul principal al clubului de noapte.
   Unul dintre felinarele de camping licărea într-un colț, luminând peretele vălurit, zugrăvit în roșu, și aruncând umbre mișcătoare de scaune și de mese pe suprafața ringului de dans.
   Orice ar fi intuit Nate venind la Night Ship, se dovedise că avea dreptate. Cineva fusese acolo și nu demult.
    - Lucy!
   Vocea lui reverberă între pereți, răsunând în tot holul Sălii Century de deasupra.
   Sacii de dormit și rolele de spumă erau acolo unde le lăsase el cu o dimineață în urmă. Singurul lucru ciudat era un pahar gros, plin cu un lichid transparent, de pe tejgheaua zgâriată a barului.
   Sorbi puțin din el și scuipă imediat băutura când stomacul i se întoarse pe dos din cauza gustului ei. Era votcă. Băutura preferată a lui Lucy. Nate o strigă din nou.
   În spatele lui, Tom pășea în cerc în jurul ringului de dans.
   - Ai de gând să mă ajuți sau ce? îl întrebă Nate.
   - O să verific Sala Century.
   Nate îi dădu lanterna lui Tom, iar el luă felinarul. Lumina soarelui păta în roșu norii dinspre est, dar interiorul vechiului club de noapte se încăpățână să rămână întunecat.
   Acest etaj avea un număr limitat de încăperi, dar Nate le verifică pe toate. Deși petrecuseră multe după-amiezi ploioase cercetând clădirea, nu găsiseră niciodată coridoarele secrete despre care pomeneau vechile legende.
   Intraseră de puține ori în bucătăria aceea mizerabilă și spațioasă, dar Nate verifică acum dulapurile și frigiderele goale care zăceau abandonate acolo. Își spuse că Lucy putea să fi leșinat oriunde, fiind amețită de alcool, dar asta nu explica deloc de ce o căuta pe acolo. O fată epuizată nu se cațără pe un bufet ca să se ascundă într-un dulap din bucătărie.
   Simțea un nod în stomac. Era o senzație, dar, de asemenea, era și o amintire.
   „Ceva nu e în regulă”.
   - Tom! strigă el în pustietatea debarcaderului.
   Răspunsul prietenului său era înăbușit de distanță și de excentricitățile clubului Night Ship.
   Sunetul sosi de parcă ar fi fost filtrat prin timp sau printr-o membrană de apă rece și curată. Nate observă că o ușă care dădea spre puntea de promenadă era deschisă. Urmă o rază de lumină și fu întâmpinat de zorii dimineții. Nori joși erau învăluiți de lumina aurie pe fundalul munților împăduriți.
   Lemnul putred al vechiului debarcader arăta ca o piele străveche, scândurile lui fiind umflate și strâmbe după un secol de folosință. Bucăți întregi din balustrada punții de promenadă căzuseră, nelăsând decât un pas între aceste scânduri și burdihanul nesătul al lacului. Pânza lacului era pustie și întunecată. Fuioare de ceață pluteau deasupra apei în lumina albastră a zorilor. Suprafața lui era de obicei ca suprafața unei oglinzi, reflectând fără a dezvălui nimic. Dar în acel moment de lumină stranie, lacul deveni transparent.
   Nate îi verifică undele cu raza lanternei sale. Aceasta trecu prin apa aceea limpede la fel de ușor ca prin sticlă.
   Lumina prinse un mic vârtej verde jad în adâncul de cristal al apei. Când îl văzu, neuronii absenți ai lui Nate reveniră de pe planetele îndepărtate cu o viteză care încălca toate legile naturii. Atenția lui se concentră asupra unui singur lucru. Un material de un verde sublim era înfășurat în jurul pilonilor de susținere ai debarcaderului, chiar sub suprafața apei.
   „Nu” - era tot ce putea gândi Nate. „Nu”.
   - Nate?
   Vocea lui Tom și zgomot de pași care se apropiau în fugă.
   Era vag conștient de un țipăt. Propriul lui țipăt. Soarele se ridică peste linia munților și secretele lacului ieșiră la lumină. Chimonoul lui Lucy.
   Ghearele apei îl zgâriară când se scufundă în adâncul lacului. Apa rece ca gheața îl lovi ca un pumn în piept. Dar el o spintecă, înotând pe sub umbra clădirii Night Ship, bâjbâind acolo unde nu ajungea lumina.
   Notele discordante ale răcnetului său vibrau peste tot în jurul lui.
   Înotă și căută, și se luptă cu apa întunecată. Rămase fără aer. Rămase fără nimic. Dar asta nu-i opri urletul fără cuvinte.
   Lacul luă urletul lui la fel de ușor cum luase toate celelalte lucruri.

                                        Treisprezece

         Chimonoul ei verde jad și o durere continuă în inimă erau garanția faptului că Nate nu avea să accepte niciodată biletul de adio atribuit lui Lucy.
   Din miliarde de motive, nu putea crede că ea fugise. Chiar și după ce căutările încetară, Nate cercetă țărmul lacului de jur-împrejur săptămâni la rând. Merse pe promontorii, cutreieră plajele stâncoase și vâsli în jurul insulei Blind Down și pe lângă acele aflorimente fără nume care presărau apele lipsite de culoare.
   Lacul dă înapoi ce ia, dar nu era nici urmă de Lucy.
    Fiecare zi lipsită de succes îl înverșuna mai tare. Diseca și analiza fiecare amintire de la absolvire. Derula acele imagini, înainte și înapoi, căutând în fiecare secvență ceva care să aibă sens. Revizuia și repeta și insista asupra fiecărui cadru al acelei nopți, până ce amintirile ajunseră să fie îngropate sub miile de verificări și erori de transcriere ale aducerilor aminte.
   În final, tot ce știa era că lupta lui cu Adam o speriase pe Lucy. O speriase destul cât să o facă să fugă din luminiș până la debarcader, la Night Ship.
   Și apoi...
   Nu știa.
   Nate încercă să-i determine pe polițiști și pe prietenii săi să ajute, să investigheze, să se implice, dar după apariția acelui bilet, ei și restul orașului Lake acceptară răspunsul simplu pe care-l oferea acesta.
   Să o considere pe Lucy fugară era preferabil oricărei alternative. Ei ar fi trebuit să știe cel mai bine: Greystone Lake era la fel de frumos ca oricare alt oraș, dar Night Ship și istoria sa ar fi trebuit să le aducă aminte cât de terifiant putea fi adevărul.
   În timp ce vara se apropia de sfârșit, Nate deveni paranoic. Era ca și cum toți ceilalți din oraș ar fi ajuns la o înțelegere mută de a încheia acest capitol din povestea orașului Lake. Recunoștea că el devenea din ce în ce mai obsedat. Vedea cum se uitau oamenii la el.
   Dacă Lucy fugise într-adevăr, atunci el trebuia să fie răspunzător într-o oarecare măsură pentru asta. Dacă i se întâmplase ceva mai rău, atunci el era, în mod evident, primul suspect.
   Bărbieritul și dușurile lui deveniră sporadice. Mesele erau uitate, iar somnul îi deveni străin. Expresiile întipărite pe fața bunicii lui oscilau de la neliniște la panică. Nu o mai văzuse așa din lunile de după accidentul de mașină. Până și Tom începu să-l evite. Săptămână de săptămână, furia se adună ca un cocon în jurul lui.
   Într-o dimineață, unul dintre Matinali îi spuse un lucru care-l făcu să izbucnească în timp ce patrula pe țărm. Vederea i se încețoșă, devenind întunecată, cu pete roșii, apoi se trezi legat de un pat de spital. Bărbatul care-l înfuriase era și el în spital, dar nu în aripa de la psihiatrie.
   Când redeveni el însuși, îl trimiseră din nou la vechiul său psihoterapeut, cu care începuse să facă ședințe zilnice de terapie și care îi prescrise o anumită medicație. Mai avea doar câteva săptămâni până să împlinească optsprezece ani - un minor fără drepturi, sub supravegherea atentă a unor medici, a poliției și a tuturor celor din jurul lui.
   Pilulele îl aduceau într-o stare în care abia își putea aduna puterile ca să vomite, dar îi ofereau timp destul ca să mediteze.
   Din perspectiva lui, Nate înțelegea că nu avea să o găsească niciodată pe Lucy, chiar dacă avea să o vadă în fiecare piatră de bordură din Lake și să o audă în fiecare boare de vânt care mângâia apele lui plumburii. Lucy dispăruse, dar Nate era viu. El avea să trăiască în continuare, dar numai dacă părăsea acel loc. Așa că le spuse psihoterapeutului său și bunicii ceea ce voiau să audă.
   Trecu prin cinci stadii de suferință într-un ritm plauzibil. Își lua pastilele ca un pacient model. Își ceru scuze în lacrimi înotătorului matinal pe care-l trimisese la urgențe - interpretare care-l convinse pe bărbat destul cât să dea drumul cârjelor și să-l îmbrățișeze însuflețit pe Nate cu brațul său pus în ghips.
   În timp ce plângea pe umărul bărbatului, Nate pândea privirile pline de ușurare schimbate între bunica și doctorul lui, care stăteau în preajmă.
   Cu promisiunea că avea să continue terapia în New York, Nate reuși să ajungă la Universitatea Columbia la câteva săptămâni după începutul primului semestru. Faptul că era student la două specializări, biochimie și limba engleză, era o adevărată provocare, care solicita o mare parte din timpul său și o anumită rigoare - o valorificare lăudabilă a talentelor și energiei sale, după cum susțineau toți doctorii lui.
   Oricum, programul lui extra curricular nu era unul care ar fi fost aprobat de vreun terapeut sau de oricine altcineva. În vreme ce se îngropa în cursuri în timpul săptămânii, folosea weekendurile pentru a se elibera de focul din furnalul care clocotea în interiorul lui.
   Loviturile de Trăsnet serviseră odată acestui scop, dar să termine cu ele fusese ultima promisiune pe care i-o făcuse lui Lucy.
   Mai erau și alte metode.
   Marele oraș era mai blând decât s-ar fi așteptat, în ciuda miturilor lui.
   Se așteptase să vadă tâlhari la fiecare colț de stradă și tot felul de descreierați. Lumea se mai calmase, dar el nu. Câteodată, sâmbăta, își făcea drum pe străzile cu baruri înainte să găsească pe cineva prea beat ca să-i mai pese de provocările lui.
   Încăierările îi exorcizau furia, pentru că persoana pe care Nate căuta să o pedepsească aspru era el însuși. Nu știa ce se întâmplase cu Lucy, dar era sigur că purta o parte de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplase. Dacă nu ar fi speriat-o în noaptea absolvirii. Dacă nu s-ar fi comportat de câte ori erau împreună cu atâta furie și cu atâta dragoste.
   Dacă nu s-ar fi întâlnit deloc cu ea, de la bun început. Oricare dintre acele o mie de trecuturi netrăite ar fi condus la un prezent în care Lucy ar fi fost teafără.
   Fiecare ochi înnegrit și fiecare buză spartă îl ajutau să plătească pentru asta. Ținând cont de numărul rănilor pe care le etala la universitate, profesorii lui se gândeau probabil că era nespus de neîndemânatic. La fel ca în cazul pierderii familiei sale, rana provocată de absența lui Lucy nu se vindeca, dar amorțea treptat.
   Într-o iarnă, Nate o întâlni pe Meg, o studentă în anul doi la drept. Mai fuseseră și alte femei, dar nu ca ea. La fel ca Lucy, Meg era inteligentă și dură, iar Nate ar fi putut scrie o carte întreagă descriind cât de generoasă, amabilă și amuzantă era ea. Dar acelea erau doar cuvinte. Focul dragostei lui pentru ea era o senzație care îl făcea să vibreze și care nu pălea niciodată.
   Pasiunea lui Nate pentru Lucy fusese adevărată, intensă și flămândă, dar, cu trecerea timpului, începu să înțeleagă că acela nu era genul de dragoste care tindea să dureze. Fusese o pasiune trecătoare. La fel ca furia lui Nate, nu putea arde pentru totdeauna. Nate deveni un bărbat nou.
   Unul care putea trăi după legile acestei lumi. Un bărbat de care părinții și bunica lui ar fi fost mândri. Un bărbat care merita dragostea unei fete ca Meg. Nate nu crezuse niciodată că acele ecuații inegale din interiorul lui ar fi putut fi vreodată echilibrate, dar, variabilă cu variabilă, acest lucru se dovedi posibil.
   Sau cel puțin păreau să fie. Furie. Durere. Răzbunare. Vinovăție.
   Acestea aparțineau unei alte vieți. Aparțineau unui alt Nate.
   Își luă licența devreme și se înscrise la facultatea de medicină. Și au fost ani de fericire. A fost succes profesional. Și a apărut Livvy.
   Apoi au fost găsite rămășițele lui Lucy în promontorii.
 
            Nate deschise ușa laterală a bisericii și o rafală de vânt stinse un mănunchi de lumânări din apropiere.
   Biserica era neogotică, avea ferestre înalte și înguste cu vitralii, fiind lipsită de viață în ziua aceea cenușie.
   Clădirea nu mai avea energie electrică, promontorii de lumânări adunate în jurul altarului și de-a lungul culoarelor fiind singurele surse de iluminat.
   Insule de lumină în nămeți de umbră. Congregația era mai mare decât ar fi putut ghici Nate după numărul de mașini de afară. Mai mult de jumătate dintre stranele bisericii erau ocupate cu siluete învăluite în negru.
   Nate îl observă pe Tom așezat în ultima strană, în partea din spate. Era un soi de anonimat în întunecimea locului, dar Nate tot atrase atenția în timp ce pășea pe culoarul lateral. În timp ce chipurile oamenilor se întorceau spre el, unele deveneau ciudat de palide în lumina lumânărilor.
   Evită contactul vizual, dar recunoscu foști profesori, prieteni vechi și membri ai numeroasei familii a lui Lucy. Când ajunse în partea din spate a bisericii, murmurele mulțimii concurau cu răpăiala ploii în acoperiș și ferestre.
   Nate se așeză lângă Tom, își scutură umbrela udă și dădu jos pelerina de ploaie. Sesiză mișcare în vestibulul din spatele lui. Zări pentru prima dată cutia neagră care avea să păstreze ceea ce mai rămăsese din Lucy.
   Văzând sicriul, gândurile lui Nate zburară la bunica sa. Ea avea să moară, realiză el. Aveau să pună ceea ce ar mai fi rămas din ea într-o cutie la fel ca aceasta. Dacă nu azi, atunci mâine sau săptămâna viitoare, ori anul viitor. Unul câte unul, Universul avea să-i răpună pe toți. Pentru că singura certitudine a vieții este că nimeni nu supraviețuiește.
   În timp ce contempla sicriul, Nate deveni conștient de o privire insistentă care-l fixa din profil. Trei adolescenți - foarte diferiți ca aspect - care stăteau de cealaltă parte a culoarului, se uitau fix la el. Un puști dolofan și scund, un băiat palid și blond și o fată gotică, cu piercinguri.
   Sfârșitul unei glume care conținea poanta.
   Se zgâiau la Nate cu fețele lor unsuroase. El recunoscu felul în care ardeau ochii lor, cu repulsia clară a copiilor. O singură privire fu de ajuns să-i cunoască, așa cum și ei îl cunoșteau pe el.
   - Ei sunt.
   Nate îl înghionti pe Tom.
   - Vandalii.
   Dacă scandalul provocat de vandali fusese cumva declanșat de descoperirea rămășițelor lui Lucy, atunci avea sens ca aceștia să fie prezenți la înmormântarea ei.
   - Ai vreo dovadă?
   - Privește-i.
   - Profilul psihologic.
   Nate le aruncă o privire aspră adolescenților din strană. Aceștia erau copiii care o trimiseseră pe bunica lui în pragul morții.
   Îi fixă îndelung, cu o privire mistuitoare, turnând venin pe la colțurile buzelor sale care schițau un zâmbet. Îi învinse pe fiecare în parte, până ce aceștia priviră în altă parte. Nu dură prea mult.
   - Dacă sunt ei, ar putea ști ce s-a întâmplat cu Maura Jeffers noaptea trecută. La fel și Pete Corso. Fac parte din aceeași echipă.
   Indiferent de faptul că Tom avusese o dimineață groaznică, era totuși polițist într-un oraș în care un copil era mort și altul dispărut. Nate credea că putea folosi acest lucru pentru a descoperi anumite răspunsuri la întrebările care contau pentru el.
   - Maura e fata care a fost găsită pe țărm, adăugă Nate când văzu că Tom nu răspundea. Iar Pete e băiatul dat dispărut.
  - Da, știu cine sunt cei doi, Nate.
   - Atunci fă ceva, domnule ajutor de șerif.
   Tom își scoase telefonul și se prefăcu că-și verifică mesajele în timp ce făcea fotografii adolescenților.
   Fata purta o floare mare în păr, complet nepotrivită cu aspectul ei de vampir. Era o dalie - portocalie sau roșie - greu de spus la lumina lumânărilor. Ambii băieți aveau câte o floare asemănătoare trecute prin butonierele cămășilor lor.
   - Ce-i cu florile acelea?
   - Lucy avea flori în păr ultima dată când a fost văzută.
   - Erau albe. Cale.
   - În poveștile pe care le spun acești copii e vorba despre o dalie. Ei lasă dalii acum la baricadă, îi explică Tom.
   - Cum?
   - Așa cum noi obișnuiam să lăsăm acolo baghete luminoase. Acum ei lasă flori.
   Lui Nate nu-i plăcea deloc ideea că Lucy devenise una dintre legendele lor.
   - Lucy ura daliile.
   Asta nu era adevărat, dar el o spuse, oricum.
   Pana de curent transformase orga bisericii într-o colecție de tuburi inerte, așa că dascălul începu să cânte un imn fără acompaniament muzical. Congregația se ridică în picioare.
   Familia începu procesiunea. Domnul și doamna Bennett, ținându-se de braț, deschideau drumul.
   Nate îl văzuse ultima dată pe domnul Bennett la tribunal, în timpul procesului său pentru crimă. I se păruse înalt și puternic pe vremea aceea. Acum era mai mic, cărunt și supraponderal.
    Un bărbat cu părul prea lung, purtând un sacou prea strâmt. Nu avea niciun semn distinctiv care să-l indice drept distrugătorul lumilor.
   Anii își lăsaseră amprenta și pe fizicul doamnei Bennett. Nate și-o amintea suplă ca o dansatoare, dar devenise trupeșă. Părul ei, odinioară roșcat, era în mare parte decolorat din cauza firelor albe.
   Cu toate că lui îi era imposibil să și-i imagineze mai bătrâni decât fuseseră, părinții lui Nate ar fi trebuit să aibă aceeași vârstă cu domnul și doamna Bennett. Se întreba dacă mama lui și-ar fi lăsat părul să încărunțească sau dacă tatăl lui ar fi făcut o burtă proeminentă. Nate nu avea nevoie să se întrebe cum ar fi arătat fratele lui mai mic. Zărea o frântură din Gabe de fiecare dată când se privea în oglindă.
   Nate savura durerea provocată de aceste amintiri, dar nu se simțea în stare să le suporte prea mult timp.
   Fata îi captă atenția imediat ce se uită bine la ea. Când îi umpluse o halbă de bere la Union cu o zi în urmă, îi spusese că numele ei era TJ.
   Tara Jane Bennett. Sora mai mică a lui Lucy. Ultima dată când o văzuse Nate, ea abia terminase grădinița.
   Pe vremea aceea, avea același păr castaniu-roșcat ca al lui Lucy. Dacă ar fi avut părul acela, poate că Nate ar fi recunoscut-o, dar și-l vopsise negru. Acum că înțelese cine era ea, când o privea era ca și cum s-ar fi uitat la Lucy printr-o fereastră colorată, într-o dimensiune alternativă.
   În comparație cu a-l ierta pe domnul Bennett pentru că-i omorâse fiul, nora și nepotul, ar fi fost un fleac pentru bunica lui să-i ofere o slujbă Tarei. De ce nimeni nu se gândise să-i spună lui Nate că fata lucra acolo era o întrebare separată. Încă un secret de adăugat pe răboj.
   Fratele Tarei, James, pășea alături de ea. Avea încă părul mamei sale - în lumina difuză a lumânărilor, părul lui avea o culoare aprinsă. Gemenii aveau cinci ani atunci când dispăruse Lucy. Asta însemna că acum aveau cam nouăsprezece. James era de departe cel mai înalt din cvartetul care înainta pe culoar. În lumina aceea vagă, chipul lui era numai fațete și umbre.
   În timp ce James trecea pe culoar, se întoarse spre cei trei adolescenți atât de diferiți. Tânărul le făcu un semn din cap, iar ei îi răspunseră în același fel. Lucrurile începeau să aibă sens.
   Fusese descoperit cadavrul surorii mai mari a lui James. Se știau cine fuseseră prietenii și dușmanii lui Lucy, dintre care unul era probabil ucigașul ei. Violență, distrugere, furie. Era o baladă a răzbunării - o melodie pe care Nate o știa pe de rost.
   - El e, îi șopti Nate lui Tom. James Bennett. El e în spatele atacurilor. Incendiul de la Union. Loki. Totul.
   Era încântat să vadă cum furia punea stăpânire pe trăsăturile prietenului său.
   - Tata i-a dat o slujbă la secția de poliție într-o vară, în timp ce era la liceu. Încă mai vine pe acolo din când în când dacă avem nevoie de ajutor suplimentar.
   Nate fusese în biroul șerifului pentru mai puțin de treizeci de minute înainte să descopere secrete despre acea noapte a absolvirii de mult. Ce putuse James să găsească acolo o vară întreagă?
   - Îl cunoști?
   - Nu prea. Acum cred că lucrează la unul dintre magazinele de pe chei.
   James ajunsese în partea din față a bisericii. Așteptă ca sora lui să se așeze.
   Un grup de bărbați înveșmântați în negru purtară sicriul lui Lucy pe culoar. Părțile lui laterale erau incredibil de lucioase. Când te uitai la el era ca și cum ai fi privit una dintre fațetele încremenite ale lacului. Lumina lumânărilor licărea pe suprafața sicriului, făcând-o ciudat de luminescentă în spațiul acela întunecat. Numai amprenta unei mâini îi păta partea laterală.
   Nate fusese mult timp o creatură a certitudinii. Dacă știa un lucru, era ceea ce voia. Dar Lake îi furase această certitudine. Trebuia să o ajute pe bunica lui, care era atât de grav rănită. Trebuia să se întoarcă la New York pentru a fi un soț bun pentru soția lui și un tată perfect pentru fiica lui.
   Trebuia să se asigure că acei vandali nu aveau să le mai facă vreun rău nici lui, nici familiei sale și nici prietenilor lui. Trebuia să descopere ce credeau că știau acei adolescenți. Trebuia să afle cine o omorâse pe Lucy.
   Dar nu avea cum să facă asta dintr-odată.
   În timp ce sicriul ei trecea prin dreptul lui, reflexia lui Nate se holbă la el de pe suprafața lemnului închis la culoare. Făcu un efort ca să-și păstreze cumpătul. Trebuia să fie prezent. Fiecare părticică din el. El era acolo - la fel și oasele ei deznădăjduite - și nimic altceva nu mai conta.
   Erau despărțiți de straturi de lac, de câțiva centimetri de stejar uscat și de prea multe greșeli ca să mai conteze. Bărbații care cărau sicriul îl aranjară în fața altarului. Dascălul termină imnul religios, iar congregația se așeză.
   Preotul începu să vorbească. Se citi din Scriptură. Nu urmă niciun elogiu, iar Nate fu recunoscător pentru asta. Astfel de funeralii nu sunt pentru morți, ci pentru vii. Suspinele pe jumătate înăbușite din biserică întăreau această ipoteză. Veri îndepărtați și cunoștințe jeleau această fărâmă luată din propriile lor iluzii despre nemurire. Suferința lor era exagerată, dar fiecare lacrimă pe care o vărsau era pentru ei înșiși.
   Pentru Nate, nicio vorbă spusă de acești oameni despre Lucy nu putea fi suficientă. De asemenea, nu putea trece peste faptul că, statistic vorbind, exista posibilitatea ca ucigașul lui Lucy să se afle printre aceste persoane îndoliate. Printre acești prieteni cu ochii plini de lacrimi, familie și vecini.
   Cu toate astea, Adam Decker nu era în strane. La șase și cinci ar fi fost imposibil de ratat. Dosarul din dulapul șerifului spunea că alibiul lui Adam pentru acea noapte nu fusese verificat atent. Dacă el mințise în legătură cu asta, putea să mintă despre absolut orice.
   A violat-o și apoi a ucis-o.
   Dascălul începu imnul de încheiere „Amazing Grace”, pe care îl știa toată lumea. Vocile se înălțară la unison, puternice, în biserica plină de lumânări aprinse. Ochii lui Nate se umplură de lacrimi când realiză că slujba se încheia.
   Era gata.
   Încercă să nu clipească, dar asta nu-i împiedica lacrimile să curgă.
   Buzele ei într-o noapte rece. Părul ei gâdilând pieptul lui gol. O scufundare în apele lacului reci ca gheața și senzația de arsură în plămâni în timp ce înota tot mai departe de lumină.
   Congregația părăsea biserica. Cineva îl apucă de antebraț. Tom.
   Nate se uită printre lacrimi la prietenul său. Se simțea atât de bucuros că nu era singur acolo. Cochetase cu ideea de a iniția o confruntare cu vandalii, dar acum era necesară o retragere rapidă. Oamenii se zgâiau la el în timp ce își făcea drum spre ieșire împreună cu Tom, pe culoarul lateral.
   Înmormântarea lui Lucy urma să aibă loc mai târziu în cursul acelei săptămâni, din cauza Medeei. Își puse pelerina de ploaie și își șterse ochii în timp ce Tom îl trăgea spre ușă. Vânturile răbufniră pe ușă, stingând rânduri întregi de lumânări. Cineva din spatele lui îl apucă de umăr.
   - Nu știam dacă ai să vii, îi zise domnul Bennett.
   Vocea lui era spartă - ca un ciot găunos de copac afectat de intemperii.
   Nate nu putea vorbi sau respira. Putea doar să se zgâiască la bărbatul din fața lui.
   - Am auzit ce a pățit bunica ta. Îmi pare foarte rău. E o femeie bună. O femeie puternică. Dacă există cineva care să poată trece prin această încercare, ea este aceea.
   În fața lui Nate era personificarea imensei sale suferințe, iar el nu știa ce i-ar fi putut spune. Avea senzația că plutea la un metru deasupra propriului trup.
   - Speram să fii aici. M-am gândit că dacă un lucru bun poate ieși din toate astea - făcu un gest spre spațiul cavernos al bisericii - acela ar fi să te văd din nou.
   Nate făcu un efort să tragă aer în piept.
   - Trebuie să-mi îndrept greșelile față de toți cei pe care i-am făcut să sufere. Și nimeni nu a suferit mai mult decât tine.
   - Să îndrepți lucrurile.
   - Nu pot să fac nimic pentru a înlocui tot ce ți-am luat. Știu asta. Nu mă aștept să obțin iertarea ta. Nu o merit. Voiam doar să-ți spun în față că îmi pare rău. Îmi pare atât de rău că i-am luat pe mama, pe tatăl și pe fratele tău de lângă tine.
   Nate simți privirea lui Tom sfredelindu-i ceafa. Înțelese că ar fi trebuit să spună ceva. Știa atâta lucru, dar orice altceva îi scăpa.
   - Mă tot gândesc cât de diferite ar fi lucrurile dacă aș fi făcut alte alegeri pe vremea aceea - alegeri mai bune, zise domnul Bennett. Pentru Lucy, pentru Bea, pentru familia mea. Pentru tine.
   Gândurile lui Nate obișnuiau să călătorească în aceeași direcție. Măcar dacă ar fi cerut o plăcintă de cireșe în locul uneia de piersici. Măcar dacă ar fi ratat în loc să reușească o triplă. Dar cu cât înainta în vârstă, cu atât devenea mai dificil pentru el să-și imagineze acele variante de viitor care se închiseseră în fața lui. Acea zi din aprilie îl făcuse pe Nate cel de acum.
   Cine putea fi dacă nu el însuși?
   - Trebuie să plec, zise el.
   - Desigur, știu că ești un om ocupat. Un mare chirurg în marele oraș. Ai reușit, Nate. Suntem toți foarte mândri de tine.
   Zâmbetul de pe chipul bărbatului era disperat de sincer. Tocmai de aceea părea atât de nimicitor.
   - Îmi pare atât de rău. Sincer. O să repet tot restul vieții ce s-a întâmplat.
   Nate dădu din cap și ieși pe ușa laterală. Afară, frunzele și tot felul de gunoaie atingeau suprafața străzii cu o viteză incredibilă, de parcă s-ar fi grăbit spre o destinație la care trebuiau să ajungă urgent. Nu se vedea nici cer, nici lac și nici oraș pe această ploaie. Nu deschise umbrela și nici nu-și încheie pelerina de ploaie. O lăsă pe Medeea să-l biciuiască.
   Nate îl urmă pe Tom spre mașina de poliție. Urcă în mașină cu o senzație de sufocare. Rămaseră așa un timp, privind cum respirațiile lor abureau geamurile și lăsând vântul să-i clatine dintr-o parte în alta.
   Concentrează-te!, își spuse Nate.
   Încercă să-și adune gândurile și sentimentele și să le ordoneze din nou într-un mod care să-i amintească de bărbatul care ar fi trebuit să fie.

....................................................