Îngerul negru, John Connolly

                               1-8

                                I

          Doar cel care a înțeles adevărul despre așa-zisul Diavol și îngerii săi poate cunoaște originea răului.

     Origen (186-255 î.Hr.)

                       

                             Prolog

            Îngerii răzvrătiți au căzut, înconjurați de flăcări.

   Și, pe măsură ce coborau, căzând în gol, au fost blestemați, așa cum sunt blestemați cei care orbesc, deoarece întunericul este mai groaznic pentru cei ce au cunoscut lumina, la fel absența grației divine este resimțită mai profund de cei ce au trăit cândva în căldura ei. Îngerii țipau în chinul lor, și flacăra care-i ardea a adus pentru prima oară lumină în lumea umbrelor.
   Cel mai josnic dintre îngeri s-a ascuns în adâncimi și a creat acolo o lume a lor în care să trăiască.
   Când a căzut și ultimul înger, a privit spre cer și a văzut tot ce-i era interzis pe vecie, iar viziunea aceasta a fost atât de îngrozitoare, încât i s-a întipărit în ochi. Și astfel, pe măsură ce se închideau cerurile deasupra lui, a văzut fața lui Dumnezeu dispărând printre norii cenușii, iar frumusețea și amărăciunea acestei imagini i s-a întipărit pentru totdeauna în memorie și în privire.
   A fost blestemat să fie mereu un proscris, ocolit chiar și de cei asemenea lui, căci ce poate fi mai chinuitor pentru ai săi decât să vadă stafia lui Dumnezeu licărind în întunericul pupilelor lui, de fiecare dată când îl privesc în ochi?
   Și se simțea atât de singur, încât s-a rupt în două, ca să aibă pe cineva în lungul său exil, și, împreună, aceste părți gemene ale aceleiași ființe au rătăcit pe pământul încă neformat. În timp li s-au alăturat și alții care obosiseră să se ascundă în regatul pustiu al propriei lor creații.
   Și apoi, ce este Iadul, dacă nu absența eternă a lui Dumnezeu? Să trăiești într-o stare demonică înseamnă să ți se refuze pentru totdeauna făgăduiala speranței, a mântuirii, a iubirii. Iadul nu are coordonate geografice pentru cei care au fost abandonați.
   Dar, în cele din urmă, acești îngeri au obosit să cutreiere lumea pustie, fără nicio supapă pentru furia și disperarea lor. Au găsit un loc adânc și întunecat în care să doarmă și s-au ascuns acolo și au așteptat.
   Și după mulți ani s-au săpat mine, și tunelurile au fost luminate, iar cea mai importantă dintre aceste excavații a fost cea numită Kank, din minele de argint din Boemia, de la Kutna Hora.
   Se spune că atunci când mina a ajuns la adâncimea maximă, luminile pe care le aveau minerii au tremurat ca și cum ar fi adiat vântul, dar acesta nu putea exista acolo, și s-au auzit suspine de suflete eliberate din sclavie. S-a simțit o duhoare de ars, iar tunelurile s-au prăbușit. S-a pornit o furtună de praf și pământ, măturând totul în calea ei, înecându-i și orbindu-i pe toți cei din mină.
   Cei care au supraviețuit au povestit de vocile din adâncimi și de bătăi de aripi din inima norilor de praf.
   Furtuna s-a îndreptat spre galeria principală, țâșnind spre cerul nopții, iar cei care au văzut-o au zărit o roșeață în centru, ca și cum totul ar fi fost cuprins de flăcări.
   Iar îngerii rebeli au luat înfățișarea oamenilor și au pornit să construiască un regat invizibil pe care să-l poată conduce prin faptele ascunse și prin voința coruptă a celorlalți. Conducătorii lor erau cei doi demoni gemeni, cei mai puternici dintre ei, Îngerii Negri.
   Primul, numit Ashmael, se avânta în focul luptei și șoptea la urechea conducătorilor ambițioși promisiuni deșarte de mărire. Celălalt, Immael, ducea propriul război împotriva Bisericii și a conducătorilor ei, aleșii pe Pământ ai Celui care îi izgonise fratele. Se desfăta cu incendiile și violurile, iar jefuirea mănăstirilor și arderea capelelor erau operele sale.
   Fiecare jumătate a acestei ființe gemene avea întipărită în ochi, sub forma unei picături albe, pecetea lui Dumnezeu. Ashmael o purta în ochiul drept, iar Immael în cel stâng.
   Dar din trufie și mândrie, Immael s-a lăsat zărit pentru o clipă în adevărata și neagra sa formă. L-a înfruntat un călugăr cistercian, pe nume Erdric din mănăstirea din Sedlec. Au luptat într-o mare topitorie, deasupra unor butoaie cu argint topit. În cele din urmă, Immael a fost doborât, prins în momentul transformării din om în Celălalt și a căzut în metalul încins.
   Erdric a cerut ca metalul să fie răcit încet, iar Immael a rămas închis în argint, fără puterea de a se elibera din cea mai pură dintre închisori.
   Ashmael i-a simțit durerea și a căutat să-l elibereze, dar călugării l-au ascuns bine și l-au ferit de cei care voiau să-l elibereze. Totuși, Ashmael n-a încetat niciodată să-și caute fratele, și cu timpul i s-au alăturat și alții de aceeași fire cu el, dar și oameni amăgiți de promisiunile lui.
   S-au însemnat astfel încât să se recunoască unul pe celălalt, iar semnul lor era o ancoră, un cârlig bifurcat, deoarece în vechea știință acesta era prima armă a îngerilor căzuți.
   Și își spuneau „Credincioși”.

                                           1.

           Femeia se dădu cu grijă jos din autobuzul Greyhound, ținându-se strâns de bară cu mâna dreaptă pe măsură ce cobora.
   Oftă de ușurare când se văzu cu picioarele pe pământ, așa cum se întâmpla de fiecare dată când îndeplinea fără niciun incident un proiect simplu. Nu era bătrână, abia dacă avea cincizeci de ani, dar arăta și se simțea mult mai în vârstă.
   Trecuse prin multe, iar amărăciunile acumulate accentuaseră trecerea anilor. Avea părul argintiu și trecuse mult timp de când nu mai fusese pe la coafor să se vopsească. Din colțul fiecărui ochi porneau linii orizontale, ca niște răni vindecate, care-i brăzdau până și fruntea.
   Știa cum le dobândise, deoarece, câteodată, se surprindea tresărind ca și cum ar fi durut-o când se uita în oglindă sau când își vedea reflexia în geamul vreunui magazin, iar liniile se adânceau când avea altă expresie. Chipul i se modifica din cauza acelorași gânduri și amintiri și a acelorași fețe din trecut: băiatul, acum bărbat; fiica ei, așa cum fusese și așa cum ar fi acum; și cel cu care avusese o fată, câteodată cu fața schimonosită, așa cum arătase când o concepuse pe fiica ei, și alteori zdrențuită și distrusă, cum fusese înainte să pună capacul sicriului, ștergându-i în sfârșit prezența fizică din această lume. 
   Își dăduse seama că nimic nu îmbătrânește mai mult o femeie decât un copil tulburat. În ultimii ani devenise predispusă la genul de accidente care le distrugeau viețile femeilor mai în vârstă ca ea cu douăzeci sau treizeci de ani și își revenea mult mai greu decât o făcuse cândva.
   Nu trebuia să caute decât lucrurile mărunte: borduri pe care nu le văzuse, crăpături din trotuar trecute cu vederea, zdruncinătura neașteptată din autobuz când se ridica de pe scaun, apa pe care o uitase vărsată pe podeaua din bucătărie.
   Se temea de aceste lucruri mai mult decât se temea de tinerii care se strângeau în parcarea minimallului din apropierea casei ei, pândindu-i pe cei vulnerabili, pe cei pe care-i considerau o pradă ușoară. Știa că nu va fi niciodată una dintre victimele lor, pentru că se temeau de ea mai mult decât de poliție sau de tinerii mai răi decât ei, deoarece știau de bărbatul ce se ascundea în umbra vieții sale.
   O părticică din ea ura faptul că se temeau de ea, chiar dacă se bucura de protecția pe care i-o aducea frica lor. Plătise scump această protecție, credea ea, cu pierderea unui suflet.
   Câteodată se ruga pentru el. Când ceilalți îi răspundeau preotului cu „aleluia”, lovindu-se peste piept și dându-și mâinile, ea rămânea tăcută, cu bărbia în piept, rugându-se încet.
   Cu mult timp în urmă, i-ar fi cerut Domnului să-l facă pe nepotul ei să se întoarcă la El și să se salveze, abandonând căile violenței.
   Acum nu mai cerea miracole. Dar când se gândea la el, îl implora pe Dumnezeu să aibă milă de el și să-i ierte păcatele când această oaie rătăcită va sta în cele din urmă în față Lui, la Judecata de Apoi; și să privească atent viața pe care acest om o dusese și să găsească acolo mici acte de bună-cuviință prin care să-l poată ajuta pe acest păcătos.
   Dar poate că există și vieți care nu pot fi izbăvite, și păcate atât de grele încât nu pot fi iertate. Preotul spunea că Dumnezeu le iartă pe toate, dar numai dacă păcătosul își mărturisește păcatele și caută un alt drum. Dacă e adevărat, atunci rugăciunile ei n-ar folosi, la nimic, și el ar fi condamnat pe
vecie.
   Îi arătase biletul bărbatului care descărca bagajele din autobuz.
   Fusese morocănos și neprietenos cu ea, dar se purtase la fel cu toată lumea. Bărbați și femei tinere rămăseseră vigilenți la ferestrele slab luminate ale autobuzului, ca niște animale sălbatice care se tem de foc, dar vor să-i devoreze pe cei aflați la adăpostul căldurii.
   Cu geanta strânsă la piept, își luă valiza și porni spre scara rulantă. Îi privi pe cei din jurul ei, amintindu-și de avertismentele vecinilor de acasă.
   „Să nu accepți niciun ajutor. Să nu vorbești cu nimeni, chiar dacă se oferă să te ajute cu valiza, indiferent cât de bine e îmbrăcat sau cât de frumos vorbește...”
   Dar nu se oferise nimeni s-o ajute, și ea ajunse fără niciun incident pe străzile aglomerate ale acestui oraș străin, la fel de străin pentru ea ca Roma sau Cairo, murdar și aglomerat și necruțător. Mâzgălise pe o hârtie o adresă și indicațiile conștiincios transcrise, obținute de la bărbatul de la hotel, căruia îi simțise nerăbdarea în voce, pe măsură ce îi repetase adresa și numele hotelului aproape neinteligibil când era rostit cu accentul acela al imigranților.
   Mergea pe străzi, trăgând valiza după ea. Își notase numerele străzilor de la intersecție, străduindu-se să nu cotească de prea multe ori, până ajunse la clădirea cea mare a poliției. Acolo mai așteptă o oră până când un polițist veni să vorbească cu ea.
   Avea în față un dosar subțire, dar nu putea adăuga nimic la ceea ce-i spusese la telefon, iar el nu-i putea spune decât că făceau tot posibilul să rezolve situația.
   Completă totuși mai multe hârtii, sperând că cel mai mic detaliu pe care și l-ar fi amintit i-ar putea duce la fiica ei, apoi plecă, chemând un taxi de pe stradă. Îi strecură șoferului hârtia cu adresa printr-o gaură din geamul de plexiglas. Îl întrebă cât ar costa-o să ajungă acolo, dar el dădu din umeri.
   Era un bărbat asiatic și nu părea încântat de adresa scrijelită.
   - Traficul. Cine știe? răspunse el.
   Îi arătă cu mâna colanele de mașini, camioanele și autobuzele care abia se mișcau. Claxoanele erau puternice, iar șoferii țipau furioși unii la ceilalți. Totul emana nerăbdare și frustrare, iar locul era umbrit de clădiri mult prea înalte, imposibil de măsurat pentru cei care ar trebui să lucreze și să locuiască înăuntrul și în afara lor. Nu înțelegea cum putea cineva să vrea să stea într-un astfel de loc.
   - Poate douăzeci, spuse șoferul.
   Spera să fie mai puțin de douăzeci. Douăzeci de dolari însemnau mult și nu știa cât trebuia să rămână aici. Închiriase camera de hotel pentru trei zile și avea destui bani ca să mai rămână alte trei zile, asta dacă mânca ieftin și dacă se descurca în rețeaua atât de complicată a metroului.
   Citise despre acesta, dar nu-l văzuse niciodată în realitate și nu avea nici cea mai vagă idee despre cum funcționează. Știa doar că nu-i plăcea gândul că va trebui să coboare sub pământ, în întuneric, dar nu-și putea permite să ia taxiul tot timpul. Autobuzele ar fi putut fi o soluție mai bună. Cel puțin rămâneau deasupra solului, oricât de încet s-ar fi mișcat în acest oraș.
   Bineînțeles, când l-ar găsi, s-ar putea să-i ofere bani, dar o să refuze orice fel de propunere de genul acesta, așa cum refuzase mereu, trimițându-i înapoi toate cecurile pe care i le expediase la singura adresă pe care o cunoștea. Banii lui erau pătați, așa cum era și el, dar acum avea nevoie de ajutorul lui: nu de banii lui, ci de cunoștințele lui. Fiica ei pățise ceva îngrozitor, era sigură de acest lucru, chiar dacă nu putea explica de unde știa.
   „Alice, oh Alice, de ce a trebuit să vii aici?”
   Mama ei fusese binecuvântată, sau blestemată, cu un dar. Știa când cineva suferea și simțea când răul ajungea în viața celor dragi ei. Vorbea cu morții. Îi spuneau anumite lucruri.
   Întreaga ei viață era plină de șoapte. Acest dar nu-i fusese transmis și ei, iar ea îi era recunoscătoare pentru acest lucru, dar se întreba câteodată dacă nu cumva o urmă slabă a acestui dar se regăsea și în ea, doar o scânteie din marea putere ce sălășluise în mama ei.
   Sau poate că toate mamele sunt blestemate cu puterea de a simți cele mai mari suferințe ale copiilor lor, chiar și atunci când sunt departe, foarte departe de ei. Tot ceea ce putea spune cu siguranță era faptul că zilele trecute nu avusese niciun moment de liniște și că auzise vocea fiicei ei strigând-o atunci când adormise.
   Când îl va întâlni, îi va spune aceste lucruri, sperând că va înțelege. Și dacă nu va înțelege, știa că o va ajuta, pentru că fata îi era rudă.
   Și dacă el înțelegea ceva, atunci acel lucru era legătura de sânge.

             Am parcat pe o alee, la vreo 15 metri de casă, apoi am mers pe jos până acolo.
   L-am văzut pe Jackie Garner sprijinit de zidul care înconjura proprietatea. Purta o pălărie de lână, o geacă neagră și blugi negri. Nu avea mănuși în mâini și-i ieșeau aburi din gură.
   Am reușit să văd că pe tricoul de sub geacă era inscripționat cuvântul „Sylvia”.
   - O nouă prietenă?
   Jackie și-a deschis geaca, așa că am văzut mai bine tricoul.
   „Tim, The Maine-iac Sylvia” - o referire la o personalitate, și o caricatură destul de nereușită a tipului respectiv. În septembrie 2002, Tim Sylvia, cu cei doi metri ai lui și cele 118 kilograme, devenise primul locuitor din Maine care concurase vreodată în Ultimate Fighting Championship, obținând în cele din urmă în 2003, la Las Vegas, titlul de campion la categoria grea, când îl doborâse la podea cu un croșeu de dreapta, în prima rundă, pe campionul absolut, Ricco Rodriguez.
   - L-am lovit tale, povestise după meci Sylvia unui reporter, făcându-l mândru pe fiecare călător peltic al Down-Easterului.
   Din păcate, după prima luptă cu Gan „Uriașul” McGee, Sylvia fusese depistat pozitiv cu steroizi anabolici și renunțase de bunăvoie la centura și titlul obținute. Mi-am amintit că Jackie îmi spusese odată că fusese în sală la lupta respectivă. Și că sângele lui McGee îi pătase pantalonii, pe care-i păstra acum pentru ocazii speciale.
   - Frumos, i-am zis.
   - Un prieten de-al meu le face. Poți să le iei ieftin dacă vrei.
   - Oricum nu le-aș lua altfel. De fapt, nu le-aș lua deloc.
   Jackie părea jignit. Era destul de sensibil pentru un tip care trecuse drept fratele mai mare al lui Tim Sylvia, deși acesta din urmă nu mai era în formă.
   - Câți sunt în casă? l-am întrebat, dar el se gândea deja la altceva.
   - Hei, suntem îmbrăcați la fel.
   - Ce?
   - Suntem îmbrăcați la fel. Uite: ai pălărie, o geacă la fel ca a mea și blugi. Doar că ai mănuși, iar eu tricoul ăsta. Am putea fi gemeni.
   Jackie Garner era băiat bun, dar mă gândeam că era puțin cam nebun. Cineva îmi spusese odată că pe vremea când se afla la Berlin, înrolat în armata SUA, un obuz explodase accidental aproape de el, chiar înainte de căderea Zidului.
   Fusese inconștient o săptămână, iar timp de șase luni după ce se trezise nu-și putuse aminti nimic din ceea ce se întâmplase după 1983. Chiar dacă își revenise aproape complet, încă mai avea goluri de memorie și-i deruta pe cei de la Bull Moose Music cerându-le „noile” CD-uri, care erau de fapt vechi de cincisprezece ani. Armata îl scosese la pensie și de atunci devenise bodyguard.
   Știa multe despre arme și supraveghere și era puternic. Îl văzusem punându-i jos pe trei tipi într-o ceartă dintr-un bar, dar cu siguranță obuzul produsese o schimbare în capul lui Jackie Garner. Câteodată se purta ca un copil.
   Așa cum făcea acum.
   - Jackie, asta nu-i o glumă. Nu contează că suntem îmbrăcați la fel.
   A dat din umeri și s-a uitat în altă parte. Mi-am dat seama că-l rănisem din nou.
   - Credeam doar că e amuzant, atâta tot, a spus el, încercând să pară indiferent.
   - Bine, data viitoare o să te sun înainte, să te întreb cum să mă-mbrac. Haide, Jackie, e îngrozitor de frig. Hai să terminăm odată cu asta.
   - Tu hotărăști, a spus el, și într-adevăr așa era.
   De obicei nu mă ocup de cei care fug de justiție după ce sunt eliberați pe cauțiune. Cei mai deștepți vor să plece din țară, să ajungă în Canada sau în sud. La fel ca majoritatea detectivilor particulari, aveam numerele de telefon ale companiilor și oameni de legătură la bănci, dar nu-mi plăcea prea mult ideea de a căuta vreun nenorocit prin jumătate din țară doar pentru 5% din cauțiunea fixată pentru el, așteptând să se dea de gol prin folosirea unui bancomat sau a cărții de credit când s-ar caza la hotel.
  
          Dar acesta era altfel.
   Îl chema David Torrans și încercase să-mi fure mașina pentru a scăpa, după ce comisese un jaf la o benzinărie de pe strada Congress.
   Mustangul meu era parcat lângă benzinărie și Torrans îi distrusese aprinderea în încercarea disperată de a-l porni, după ce altcineva îi lovise Chevy-ul.
   Polițiștii îl prinseseră la o distanță de două străzi de benzinărie, pe când încerca să fugă. Torrans fusese condamnat pentru infracțiuni minore, dar ieșise pe cauțiune cu ajutorul unui avocat bun de gură și a unui judecător indulgent, deși acesta stabilise cauțiunea la 40.000 $ ca să se asigure că învinuitul se va prezenta la proces și stabilise ca acesta să meargă zilnic la sediul poliției din Portland. Garantul, Lester Peets, plătise cauțiunea, dar după aceea Torrans fugise.
   Motivul fugii lui fusese o femeie pe care o lovise la cap în timpul jafului și care ulterior intrase în comă, o reacție întârziată a loviturii primite, el urmând să fie acuzat pentru infracțiuni grave și chiar închis pe viață dacă femeia ar fi murit. Peets urma să dea de bucluc dacă Torrans n-ar fi apărut, pătându-și bunul renume și iritând autoritățile judiciare locale.
   Am preluat cazul lui Torrans pentru că se părea că eram singurul care știa că se întâlnește cu Olivia Morales, o chelneriță dintr-un restaurant mexican din oraș, care avea un fost soț gelos, atât de iute la mânie, încât și vulcanii păreau inofensivi pe lângă el. O văzusem cu Torrans după ce-și terminase tura, cu două, trei zile înainte de producerea jafului.
   Torrans era cunoscut, așa cum sunt bărbații ca el într-un oraș mic ca Portland. Se știa că e violent, dar până la comiterea jafului nu fusese niciodată acuzat de delicte grave, și asta datorită mai mult norocului, decât inteligenței sale.
   Era genul de tip pe care celelalte lichele îl respectau pentru că avea „creier”, dar niciodată nu m-am încrezut în teoria inteligenței comparative când era vorba de infractorii mărunți, așa că nu m-a impresionat prea mult că ceilalți îl considerau șmecher pe Torrans.
   Majoritatea infractorilor sunt cam proști, de aceea și sunt infractori. Dacă nu erau, atunci ar fi făcut altceva ca să distrugă viețile oamenilor, ar fi candidat la alegerile din Florida. Faptul că Torrans încercase să jefuiască o benzinărie înarmat doar cu o bilă de biliard într-o șosetă, arată că nu era pregătit încă să treacă la nivelul următor.
   Auzisem zvonuri cum că în ultimele luni prinsese gustul heroinei și al OxyContinului, și nimic nu distruge inteligența unui om mai mult decât vechea și populara heroină.
   M-am gândit că Torrans ar lua legătura cu prietena lui dacă ar da de belea. Cei care fug au mereu tendința să apeleze la femeile care-i iubesc indiferent că le sunt mame, soții sau prietene. Apoi, dacă au bani, încearcă să plece cât mai departe de cei care-i caută.
   Din păcate, oamenii care apelau la Lester Peets pentru datoriile lor erau destul de disperați, și probabil că Torrans își cheltuise toți banii ca să-și obțină partea care i s-ar fi cuvenit din jaf. Deocamdată, el va fi nevoit să stea aproape de casă, ascunzându-se până când va găsi o alternativă. Iar Olivia Morales părea cea mai potrivită soluție.
   Jackie Garner cunoștea foarte bine zona și de aceea l-am pus s-o supravegheze pe Olivia Morales, cât mă ocupam eu de altceva.
   O urmărise când își făcuse cumpărăturile pentru săptămâna următoare și o văzuse punând în pungă și un cartuș de Lucky, deși nu fuma. O urmărise până în Deering, la casa unde locuia cu chirie și văzuse mai târziu doi bărbați coborând dintr-o furgonetă Dodge roșie.
   Îl recunoscusem pe unul dintre ei, Garry, fratele vitreg al lui Torrans atunci când Jackie mi-i descrisese la telefon, și astfel, la mai puțin de patruzeci și opt de ore de la dispariția lui David Torrans, eram ascunși după zidul unei grădini, gândindu-ne cum să procedăm în acest caz.
   - Am putea să sunăm la poliție, zise Jackie, dar mai mult doar de dragul de-a o zice.
   M-am gândit la Lester Peets. Era genul de om care în copilărie luase bătaie de la prietenii lui imaginari pentru că trișa la jocuri.
   Dacă ar putea să nu-mi plătească partea care mi se cuvenea, ar face-o, ceea ce ar însemna să-l plătesc pe Jackie din buzunarul meu. Iar dacă i-aș chema pe polițiști, Lester ar găsi scuza perfectă să nu mă mai plătească. Oricum, voiam să-l prind pe Torrans.
   Sincer, nu-mi plăcea tipul, și-mi distrusese mașina, dar trebuie să recunosc că mă gândeam și la adrenalina pe care mi-ar fi produs-o doborârea lui.
   Dusesem o viață liniștită în ultimele săptămâni. Era timpul să simt puțină emoție.
   - Nu, trebuie să facem asta noi înșine.
   - Crezi că au arme?
   - Nu știu. Torrans n-a folosit niciuna înainte. E neînsemnat. Fratele lui nu are geacă, așa că nu știm dacă are arme. Cât despre celălalt, ar putea fi Machine Gun Kelly și n-am putea afla decât atunci când am ajunge la ușă.
   Jackie a analizat puțin situația în care ne aflam.
   - Așteaptă aici, a spus el și a luat-o la fugă.
   Am auzit cum a deschis portbagajul mașinii undeva în întuneric. Când s-a întors, strângea în mână patru cilindri, fiecare cu o dimensiune de treizeci de centimetri, având la un capăt cârligul îndoit al unui umeraș de haine.
   - Ce sunt astea?
   A ridicat cei doi cilindri din mâna dreaptă:
   - Grenade fumigene.
   Și apoi pe cei din mâna stângă:
   - Și gaz lacrimogen. Zece părți glicerină la două părți bisulfat de sodiu. Am pus și amoniac în fumigene. Put rău de tot. Totul făcut în casă.
   M-am uitat la umerașul de haine, la banda nepotrivită, țevile uzate.
   - Oau, și par atât de bine făcute. Cine-ar fi crezut?
   Jackie a privit cilindrii și fruntea i s-a încrețit. Și-a ridicat mâna dreaptă.
   - Sau poate că astea sunt gazele și astea fumigenele. Portbagaju-i un dezastru, așa că puteau să se amestece.
   M-am uitat la el.
   - Cred că mama ta e tare mândră de tine.
   - Hei, ea nu e niciodată căutată pentru nimic.
   - Mai puțin pentru muniții.
   - Deci, ce să folosim?
   Mi se părea o idee din ce în ce mai proastă faptul că îl chemasem pe Jackie Garner, dar oricum era mai bine decât să aștept în întuneric ca Torrans să se arate sau să încerc să intru în casă și să înfrunt trei bărbați și o femeie, posibil înarmați.
    Fumigene, am spus în cele din urmă. Cred că ar fi ilegal să-i gazăm.
   - Cred că nici fumigenele nu sunt legale, a subliniat Jackie.
   - Bine, dar probabil că sunt puțin mai legale decât gazul. Dă-mi doar una din chestiile alea.
   Mi-a dat un cilindru.
   - Ești sigur că e fumigenă?
   - Da, a răspuns el. Au altă greutate. Glumeam doar. Trage cuiul, apoi arunc-o cât mai repede. A, și n-o agita prea mult. E cam volatilă.

              Departe de Portland, pe când mama ei se descurca în orașul necunoscut, Alice se trezea dintr-un somn adânc.
   Avea febră, îi era greață și o dureau mâinile și picioarele și toate încheieturile.
   Îi implorase iar și iar să-i dea numai puține droguri, ca s-o calmeze, dar îi injectaseră ceva care-i produsese halucinații oribile și înspăimântătoare în care creaturi inumane se adunau în jurul ei, încercând s-o tragă în întuneric.
   Nu ținuseră mult, iar efectul lor slăbise, dar după a treia sau a patra doză și-a dat seama că avea halucinații chiar și după ce drogul fusese eliminat, astfel încât granița dintre realitate și coșmar devenise neclară. Într-un târziu, îi rugase să se oprească, și le spusese tot ce știa. După aceea, îi dăduseră alt drog și dormise fără să viseze.
   De atunci timpul se scursese într-o ceață de ace și droguri și somn periodic. Îi legaseră mâinile de pat și rămăsese legată la ochi de când o aduseseră aici, oriunde ar fi fost.
   Știa că nu era doar unul care o ținea aici pentru că o interogaseră mai multe voci în această perioadă de captivitate.
   Se deschise o ușă și cineva se apropie de pat.
   - Cum te simți? întrebă un bărbat.
   Era cel pe care-l mai auzise și înainte. Avea o voce aproape tandră. Bănuia, după accent, că era mexican.
   Alice încercă să vorbească, dar avea gâtul extrem de uscat.
   Vizitatorul îi duse la buze o ceașcă și îi picură apă în gură, sprijinindu-i capul cu mâna, ca să nu verse pe ea nicio picătură.
   Avea mâna foarte rece.
   - Mi-e rău, spuse ea.
   Nu-i mai era așa de foame din cauza drogurilor, dar dependența încă o măcina.
   - Da, dar în curând te vei simți mai bine.
   - De ce-mi faceți asta? Te-a plătit pentru asta?
   Alice simțea confuzie, poate chiar panică.
   - Ce vrei să spui?
   - Vărul meu. El te-a plătit să mă iei, să mă dezintoxici?
   Se auzi o respirație.
   - Nu.
   - Dar unde sunt? Ce vreți să fac?
   Își aminti din nou că-i puseseră întrebări, dar nu putea să-și aducă aminte ce-o întrebaseră sau răspunsurile pe care le dăduse. Se temea că spusese ceva rău, ceva care i-ar fi creat probleme unei prietene, dar nu-și amintea numele sau fața ei.
   Era atât de confuză, obosită, însetată și înfometată.
   Mâna rece o atinse pe frunte, dându-i într-o parte părul ud de pe piele, și ea aproape că plânse de recunoștință pentru această clipă de atenție.
   Apoi mâna îi atinse obrazul și ea simți degetele explorându-i marginile orbitelor, verificându-i maxilarul, apăsând pe oase.
   Alice își aminti de acțiunile unui chirurg care-și examinează pacientul înainte de operație și i se făcu frică.
   - Nu trebuie să mai faci nimic, spuse el. E aproape gata.

                Pe măsură ce taxiul se apropia de destinație, femeia înțelese motivele care-l nemulțumiseră pe șofer.
   Merseseră spre periferie, iar zona devenise din ce în ce mai neprimitoare, și până și luminile de pe stradă erau stinse, becurile sparte, iar cioburile împrăștiate pe jos. Era posibil ca unele clădiri să fi fost frumoase pe vremuri și o durea să le vadă într-o asemenea mizerie, poate la fel de mult cum o durea să-i vadă pe tineri obligați să trăiască în asemenea condiții, cutreierând străzile și jefuind fiecare cum putea.
   Taxiul opri în fața unei intrări înguste, deasupra căreia scria numele unui hotel, iar ea îi plăti șoferului 22 de dolari. Și dacă acesta se aștepta la un bacșiș, atunci era dezamăgit acum. Nu avea bani de dat altora, doar pentru că așa se obișnuia, dar îi mulțumi în schimb. N-o ajută să-și ia valiza din portbagaj.
   Îi deschise portbagajul doar și o lăsă să se descurce singură, uitându-se mereu neliniștit la tinerii care-l urmăreau din colțurile străzii.
   Hotelul promitea televizor în cameră, curent electric și baie.
   Un angajat de culoare, îmbrăcat într-un tricou cu D12 stătea în spatele unui ecran din plexiglas, citind un manual de colegiu. O puse să semneze într-un registru, luă banii pentru cele trei nopți și îi dădu o cheie atârnată cu un lanț gros de o jumătate de cărămidă.
   - Trebuie să-mi lași cheia când pleci în oraș, spuse el.
   Femeia se uită la cărămidă.
   - Da. Voi încerca să-mi amintesc.
   - Camera e la etajul patru, iar liftul e în stânga.

         Liftul mirosea a cartofi prăjiți și a fecale. Nici în cameră nu mirosea cu mult mai bine.
   Covorul subțire era pârlit în câteva locuri, arsuri mari, circulare, care n-aveau cum să fi fost făcute de țigări. Nu era decât un singur pat de fier lipit de un perete, iar spațiul care rămânea nu lăsa decât o singură persoană să se strecoare înăuntru.
   Alături de un scaun stricat zăcea un radiator rece, sub o fereastră murdară. Mai era o chiuvetă prinsă de zid și deasupra, o oglindă mică. Televizorul era legat sus, în colțul drept al camerei. Deschise ușa a ceea ce părea a fi baia, dar descoperi doar un vas mic de toaletă și o gaură în mijlocul podelei, scurgerea de la duș. Cu totul, baia nu avea decât 1 m2.
   După cum își dădu repede seama, singurul mod în care putea face duș, era să stea pe toaletă sau să se suie pe ea.
   Își puse hainele pe pat și periuța de dinți și cosmeticele pe chiuvetă. Se uită la ceas. Era prea devreme. Aflase tot ce știa despre locul în care trebuia să meargă dintr-o emisiune de la televizor, dar bănuia că treaba începea doar după lăsarea întunericului.
   Aprinse televizorul, se așeză în pat și se uită la concursuri și la comedii până se înseră.
   Atunci, își îmbrăcă paltonul, puse niște bani în buzunar și ieși în stradă.

            Doi bărbați se apropiară de Alice și o drogară din nou.
   Mintea i se încețoșa în câteva minute. Mâinile și picioarele i se îngreunară, iar capul îi alunecă în partea dreaptă.
   Îi scoseseră legătura de la ochi și știa că totul avea să se sfârșească în curând.
   Când putu să vadă din nou, zări un om scund și musculos, cu barbă cenușie și ascuțită și cu păr rar, grizonant.
   Era bronzat și bănuia că era vorba de mexicanul care-i vorbise înainte. Celălalt era o namilă de om, cu o burtă ce i se revărsa peste coapse, ascunzându-i vintrea. Ochii verzi îi erau ascunși de grăsime și avea pielea murdară. Avea gâtul roșu și umflat, iar când acesta o atinse o ustură pielea și o arse.
   O ridicară din pat, o așezară într-un cărucior cu rotile și o plimbară printr-un hol dărăpănat, până când ajunseră în cele din urmă într-o cameră zugrăvită în alb, cu o scurgere în podea. O mutară pe un scaun de lemn, îi legară mâinile și picioarele cu curele de piele, apoi plecară, lăsând-o să se privească în oglinda de pe perete.
   Abia dacă se mai recunoștea. Pielea ei neagră avea o culoare cenușie, ca și cum trăsăturile i-ar fi fost suprapuse peste cele ale unui alb. Avea ochii roșii și sânge uscat în colțurile gurii și pe bărbie. Era îmbrăcată doar cu un halat alb de spital.
   Camera era surprinzător de curată și luminată, iar becurile fluorescente de deasupra îi expuneau fără milă trăsăturile îmbătrânite de anii de dependență de droguri și de dorințele bărbaților.
   Pentru o clipă crezu că o vede în oglindă pe mama ei, iar asemănarea o făcu să lăcrimeze.
   - Îmi pare rău, mamă, zise ea. N-am vrut să-ți fac rău.
   Auzul i se ascuțise, o reacție a drogurilor ce-i curgeau prin vene. În fața ei, trăsăturile începură să se schimbe, să se transforme. Niște voci șopteau în jurul ei.
   Încercă să se întoarcă, să vadă de unde veneau, dar nu putu. Paranoia era din ce în ce mai puternică.
   Apoi se stinseră toate luminile și se făcu întuneric beznă.

          Femeia chemase un taxi și îi explicase șoferului unde să o ducă.
   Se gândise să folosească transportul în comun, dar se hotărâse să facă acest lucru doar ziua. Noaptea avea să meargă cu taxiul, indiferent cât ar fi costat-o. La urma urmei, dacă i s-ar fi întâmplat ceva în metrou sau în timp ce aștepta autobuzul, înainte să vorbească cu el, atunci cine ar mai fi căutat-o pe fiica ei?
   Șoferul era un bărbat alb, tânăr. Din câte-și dăduse seama în seara trecută, ceilalți nu erau albi, iar negrii erau și mai puțini.
   Rasele care conduceau taxiurile aici, puteau fi găsite numai în orașele mari și pe pământuri străine.
   - Doamnă, spuse tânărul, sunteți sigură că vreți să mergeți acolo?
   - Da. Du-mă la Point.
   - E o zonă periculoasă. O să stați mult? Pot să vă aștept dacă vreți și să vă aduc înapoi aici.
   Nu semăna cu nicio târfă pe care o văzuse vreodată, deși știa că la Point găseai femei pentru toate gusturile. Șoferului nu-i plăcea să se gândească la ce i-ar putea face locuitorii din Point unei doamne așa drăguțe cu părul cărunt.
   - O să stau o vreme, spuse ea. Nu știu când mă voi întoarce, dar îți mulțumesc că m-ai întrebat.
   Văzând că nu poate face mai mult, șoferul porni spre Hunts Point.

           Își zicea G-Mack, și era pește.
   Se îmbrăca așa, pentru că era doar o parte din ceea ce însemna să fii pește. Avea lanțuri de aur și o geacă de piele pe sub care purta doar vesta neagră strânsă pe corp. Pantalonii erau largi la coapse, dar se îngustau atât de mult la glezne, încât abia putea să-și bage picioarele în ei. Părul împletit în codițe era ascuns de o pălărie de piele cu boruri largi, iar la centură avea două telefoane mobile.
   Nu purta arme, dar le avea la îndemână. Aceasta era zona lui și acestea, femeile lui.
   Le privea acum, cu fustele scurte din imitație de piele neagră care abia dacă le acopereau fundul, cu sânii ieșindu-le din bustierele ieftine.
   Îi plăcea să-și îmbrace fetele în stilul lui și vedea în acest lucru un fel de marcă a lui, mă-nțelegi? Toate lucrurile de valoare din țara asta aveau propriile lor mărci, indiferent dacă le cumpărai din Buttfreeze, Montana, sau Asswipe, Arkansas. G-Mack nu avea la fel de multe fete ca alții, dar era de abia la început. Avea planuri mari.
   O privea pe Chantal, târfa neagră, înaltă, cu picioare atât de subțiri încât se minuna de cum îi susțineau greutatea corpului, cum se legăna pe tocuri pe măsură ce se apropia de el.
   - Cât ai făcut, păpușică? întrebă el.
   - O sută.
   - O sută? Îți bați joc de mine?
   - Merge prost, scumpule. Am avut doar câțiva cu sex oral și o cioară a încercat să mă-nghesuie în parcare, nu cred că avea de gând să mă plătească la sfârșit și m-ar fi făcut să-mi pierd timpul. Merge rău de tot.
   G-Mack îi strânse fața cu degetele.
   - Ce-o să găsesc dacă te duc pe alee și te controlez, îh? N-o să găsesc doar o sută, nu-i așa? O să găsesc bancnotele ascunse în toate locurile întunecoase, nu? Crezi c-o să fiu blând cu tine când o să caut înăuntru? Vrei să fac așa?
   Fata dădu din cap în semn de nu, cu toate că el o ținea strâns.
   Îi dădu drumul și o privi cum caută sub fustă. Câteva secunde mai târziu, ținea în mână o punguță de plastic. Putea să vadă bancnotele dinăuntru.
   - O să te las în pace, dar doar de data asta, auzi? spuse el, luându-i cu unghiile punguța din mână, ca să nu se murdărească de mirosul ei.
   Fata îi dădu și suta din geantă. Ridicase mâna s-o lovească, dar o lăsase să cadă pe lângă el, și îi zâmbi cum știu el mai frumos.
   - Și asta doar pentru că ești nouă aici. Dar dacă încerci să mă mai păcălești o dată, o să te bat atât de tare c-o să sângerezi o săptămână. Și-acum, mișcă-ți fundul înapoi la treabă.
   Chantal dădu din cap și începu să se smiorcăie. Îi mângâie haina cu mâna dreaptă, frecând-o la rever.
   - Îmi pare rău, scumpule. Eu...
   - Gata, zise G-Mack. Ne-am înțeles.
   Dădu iar din cap din nou, se întoarse și plecă înapoi pe stradă.
   G-Mack o urmări îndepărtându-se. Mai erau încă cinci ore până să se liniștească apele. Atunci o s-o ducă în casă și o să-i arate ce li se întâmplă târfelor care vor să-l înșele pe G-Mack, care vor să-l facă de râs, ascunzând banii de el. Nu voia să-i dea o lecție pe stradă, pentru că și-ar fi stricat imaginea. Nu, avea s-o învețe minte în particular.
   Așa e cu târfele astea. O ierți pe una și apoi te trezești că toate-ți ascund banii, și atunci nici tu nu ești altceva decât o târfă. Trebuie să le-nvețe minte de la început, altfel nu merită să le ții prin preajmă. Și partea amuzantă e că deși le bați, tot cu tine rămân.
   Dacă te porți frumos cu ele, se simt dorite, ca și cum ar face parte din familia pe care n-au avut-o niciodată. La fel ca un naș, le pedepsești pentru că le iubești. Poți să le-o tragi celor care-ți plac și niciuna n-o să spună nimic pentru că cel puțin le cunosc pe celelalte târfe cu care te întâlnești. Așa că un pește poate să aibă o mulțime în fiecare zi. Era în regulă atâta timp cât rămâneai în familie. Erau femeile tale și puteai să faci ce voiai cu ele, dacă le dădeai impresia că aparțin cuiva, că erau dorite.
   Trebuia să știi cum să le iei psihologic pe târfele astea, să știi cum să joci jocul ăsta.
   - Nu te supăra, zise o voce din dreapta lui.
   Se uită și văzu o negresă scundă, îmbrăcată cu un palton, cu o mână în geantă. Avea părul cărunt și părea că se va frânge dacă vântul ar fi suflat mai tare.
   - Ce vrei, mamaie? Ești cam bătrână să lucrezi.
   Femeia nu lăsă să se vadă că înțelesese insulta.
   - Caut pe cineva, zise ea, scoțând o poză din portofel, iar G-Mack își simți inima grea.

            Ușa din stânga lui Alice se deschise, apoi se închise la loc, dar luminile de pe hol fuseseră stinse înainte, așa că nu văzu cine intrase.
   O izbi o duhoare îngrozitoare și începu să vomite. Nu auzea zgomotul pașilor, totuși simțea prezența care-i dădea târcoale, fixând-o.
   - Te rog, spuse ea, făcând toate eforturile să vorbească. Te rog. Orice aș fi făcut, îmi pare rău. N-o să spun nimănui ce s-a întâmplat. Nici nu știu unde sunt. Te rog, lasă-mă să plec și promit c-am să fiu cuminte.
   Șoaptele deveniră mai puternice și se auzi chiar și un râs printre voci. Apoi ceva îi atinse fața, și pielea o ustură, iar mintea îi fu bombardată cu imagini.
   Simțea că prezența de lângă ea îi răscolește amintirile, scoțându-i la lumină fiecare detaliu din viață, distrugându-l apoi. Le văzu din nou pe mama, pe mătușa și pe bunica ei...
   O casă, așezată la marginea unei păduri, locuită numai de femei. Un mort, întins într-un sicriu, cu femeile în jurul lui, niciuna plângând. Una dintre ele apucase cearșaful ce-i acoperea capul, iar când îl dăduse la o parte, ea văzu că mortul aproape că nu mai avea față; cineva se răzbunase îngrozitor, distrugându-i trăsăturile.
   În colțul camerei stătea un băiat destul de înalt pentru vârsta lui, îmbrăcat într-un costum ieftin, închiriat, și ea îi cunoștea numele.
   Louis.
   - Louis, murmură ea, iar vocea-i părea un ecou în camera albă.
   Prezența de lângă ea se trăsese înapoi, dar încă îi auzea respirația.
   Mirosea a pământ.
   A pământ și a ars.
   - Louis, repetă ea.
   Mai apropiat de mine ca un frate. Rudă cu mine.
   Ajută-mă.
   Cineva îi prinse mâna și i-o ridică. Se sprijinea acum de ceva colțuros și distrus. Își dădu seama de trăsăturile ce formaseră cândva o față: orbitele, acum goale; fragmente de cartilaj care fuseseră odată un nas; o gaură fără buze, pentru gură.
   Gura se deschise, înghițindu-i degetele, apoi se închise încet și ea văzu din nou figura din sicriu, bărbatul fără față, cu capul distrus de...
   - Louis.
   Plângea acum, plângea pentru amândoi. Gura nu-i mai strângea încet degetele. Din gingii ieșiseră dinți, drepți, dar totuși ascuțiți și-i intrau în mână.
   Nu-i adevărat. Nu-i adevărat.
   Dar durerea era reală, la fel și prezența aceea.
   Și îi spuse din nou numele, în gând - Louis pe când se stingea.

            G-Mack nu se uita la ea, măsurând cu privirea femeile, mașinile, străzile, orice i-ar fi atras atenția și ar fi obligat-o pe ea să plece.
   - Nu te pot ajuta, zise el. Sună la poliție. Ei se ocupă de persoane dispărute.
   - Lucra aici, spuse femeia. Fata pe care o caut lucra pentru tine.
   - După cum ți-am mai spus, nu te pot ajuta. Mai bine-ai pleca acum, dacă nu vrei să dai de belea. Nimeni nu vrea să-ți răspundă la întrebări. Oamenii de pe-aici vor să facă bani. E o afacere. Ca a lui Mickey D. Banii sunt importanți.
   - Am bani, îi răspunse femeia.
   Îi arătă o mână de bancnote zdrențuite.
   - Nu-ți vreau banii. Dispari din fața mea.
   - Te rog. Doar uită-te la poza asta.
   Îi arătă o poză cu o negresă tânără.
   G-Mack aruncă o privire, apoi încercă să privească în altă parte cât putea de indiferent, dar sentimentul de rău din stomac i se accentuase.
   - N-o cunosc, îi răspunse.
   - Poate...
   - Am spus că n-am văzut-o niciodată!
   - Dar nici măcar nu te-ai uitat ale...
   Și atunci, din cauza furiei, G-Mack făcu cea mai mare greșeală din viața lui. O lovi cu putere peste obrazul stâng.
   Femeia se clătină, sprijinindu-se de zid, iar pielea îi devenise mai deschisă la culoare în locul în care o lovise.
   - Cară-te dracu’ de aici! Și să nu te mai întorci!
   Femeia înghițise, și putea să-i vadă lacrimile în ochi, dar încercase să nu plângă. Trebuia să recunoască, târfa asta bătrână avea curaj. Ea își puse poza înapoi în geantă, apoi plecă.
   Peste stradă, G-Mack o văzu pe Chantal holbându-se la el.
   - La ce dracu’ te uiți? țipă el.
   Se făcu că merge spre ea, și Chantal se îndreptă spre un Taurus verde care parcase lângă ea și care-i ascundea corpul aproape în întregime.
   Înăuntru era un tip de vârstă mijlocie, genul de om de afaceri, care coborâse geamul în timp ce negocia prețul cu ea. Ajungând la o înțelegere, fata urcă în mașină și cei doi plecară, îndreptându-se spre una dintre parcările de pe strada principală.
   Ăsta era un alt lucru despre care trebuia să vorbească cu târfa: curiozitatea.

           Jackie Garner stătea de-o parte a ferestrei, iar eu de cealaltă.
   Cu ajutorul unei oglinzi pentru dentiști, am văzut doi bărbați uitându-se la televizorul din sufragerie. Unul din ei era Garry, fratele lui Torrans. Perdelele de la camera pe care-o credeam a fi dormitorul erau trase, așa că n-am auzit decât conversația unui bărbat cu o femeie. I-am făcut semn lui Jackie să rămână unde era și m-am mutat lângă fereastra dormitorului.
   Am numărat pe degete până la trei, apoi am aruncat fumigena în dormitor.
   Jackie a aruncat-o pe a lui prin geamul de la sufragerie. Prin găuri au început imediat să iasă gaze verzi, nocive. Ne-am îndepărtat, ascunși în fața ușilor din față și din spate. Auzeam tusea și țipetele din interior, dar nu vedeam nimic.
   Fumul împânzise deja toată sufrageria. Duhoarea era îngrozitoare, și chiar de la depărtare mă usturau ochii.
   Nu era doar fum. Era și gaz.
   Ușa din față s-a deschis și bărbații s-au năpustit în curte. Unul din ei avea în mână un pistol. A căzut în genunchi pe iarbă și a început să vomite. Jackie a ieșit ca din pământ și i-a pus un picior pe mâna cu pistolul, apoi l-a lovit rău cu celălalt. Garry Torrans zăcea la pământ, frecându-se cu mâinile la ochi.
   Câteva secunde mai târziu, Olivia Morales a ieșit împleticindu-se pe ușa din spate. David Torrans era chiar în spatele ei. Nu avea cămașă, și-și pusese un prosop ud pe față.
   Odată ieșit din casă, și-a dat prosopul jos și a înaintat așa încă un metru. Avea ochii roșii și-i lăcrimau, dar nu-i era atât de rău ca celorlalți.
   Aproape că ajunsese la zid, când am ieșit din umbră și l-am lovit peste picioare. A căzut pe spate, și aproape că și-a pierdut cunoștința. Stătea acolo, holbându-se la mine, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
   - Cine ești? a întrebat el.
   - Mă numesc Parker.
   - Ne-ai gazat, a scuipat el cuvintele.
   - Ai încercat să-mi furi mașina.
   - Da, dar... ne-ai gazat. Ce fel de nenorocit gazează pe cineva?
   Jackie Garner mergea târându-și picioarele pe peluză. În spatele lui i-am văzut pe Garry și pe celălalt bărbat la pământ, legați de mâini și de picioare cu bandă de plastic.
   Torrans și-a întors capul să-l vadă pe noul sosit.
   - El, i-am răspuns.
   Jackie a ridicat din umeri.
   - Îmi pare rău, i-a zis lui Torrans. Cel puțin știu că funcționează.

              G-Mack își aprinse o țigară și își dădu seama că-i tremurau mâinile.
   Nu voia să vorbească despre fata din poză. Nu mai era, și el nu voia să-i mai vadă niciodată pe cei care o luaseră.
   Dacă indivizii ar fi descoperit că o căuta cineva, atunci alt pește urma să aibă grijă de echipa lui, pentru că el ar fi fost mort.
   G-Mack nu știa, dar mai avea doar câteva zile de trăit.
   Nu trebuia s-o fi lovit pe femeie.

              În camera zugrăvită în alb, Alice, acum distrusă, se pregătea să respire pentru ultima oară.
   Gura altcuiva îi atinse buzele, așteptând. O simțea venind, putea să-i simtă dulceața. Femeia se cutremură, apoi rămase fără suflare.
   Cel prezent îi simți spiritul intrând în el și astfel o nouă voce li se alătură celor deja existente dinăuntrul său.

                                          2.

              Zilele sunt ca frunzele ce așteaptă să cadă.
    Trecutul trăiește în umbra vieților noastre. E extrem de răbdător, la adăpostul faptelor pe care le-am făcut și pe care nu le-am făcut și cu siguranță se va întoarce în cele din urmă să ne bântuie.
   Când eram tânăr, nu țineam cont de zilele care treceau, erau ca semințele de păpădie luate de vânt, plutind, fără să fie vătămate, din mâinile unui băiat și dispărând în spatele lui, pe măsură ce mergea spre casă, pe cărarea dinspre apus. Nu regretam nimic, pentru că veneau alte zile. Uitam greșelile și rănile, iertam nedreptățile și era destul soare pentru a lumina zilele care veneau.
   Acum, când mă uit în spate la drumul pe care l-am ales, îmi dau seama că a devenit încâlcit și pădurea l-a întunecat, iar semințele acțiunilor din trecut și păcatele pe jumătate recunoscute au prins rădăcini.
   Pe acest drum mă însoțește o altă umbră. Nu are nume, dar seamănă cu Susan, soția mea moartă, însoțită de Jennifer, prima mea fiică, ucisă și ea împreună cu Susan, în casa noastră din New York.
   A fost o vreme în care mi-am dorit să fi murit și eu împreună cu ele. Câteodată acest regret mă bântuie.
   Acum trăiesc mai lent, iar tot ce se dezvoltă în jurul meu mă ajunge din urmă. Mărăcinii îmi prind gleznele, buruienile îmi mângâie degetele când merg, iar pământul, cu frunzele căzute în zilele pe jumătate moarte, îmi trosnește sub picioare.
   Trecutul, monstrul creat de mine, mă așteaptă.
   Trecutul ne așteaptă pe toți.

          M-am trezit în întuneric, aproape de ivirea zorilor.
   Rachel dormea lângă mine, fără să știe nimic. Într-o cameră mică, alăturată, se odihnea fiica noastră de câteva luni.
   Construisem împreună casa asta. Trebuia să fie un paradis, dar ceea ce mă înconjura acum nu mai era casa noastră. Era o combinație de locuri de care-mi aduceam aminte. Era același pat pe care-l alesesem împreună cu Rachel, dar nu era așezat în dormitorul care dădea spre mlaștinile din Scarborough, ci într-un oraș.
   Auzeam vocile de pe stradă și sirenele din depărtare. Era și o măsuță de toaletă, de la părinții mei, pe care erau așezate cosmeticele soției mele moarte. Pe dulăpiorul din stânga mea, lângă Rachel, care dormea, era o perie de păr. Ea are părul roșu.
   Dar firele din perie erau blonde.
   M-am ridicat.
  
      Intrasem într-un hol din casa din Maine, dar când am coborât scările eram în New York. Ea aștepta în sufragerie. Afară, mlaștinile străluceau ca argintul, luminate de lună. Deasupra apei se plimbau umbre, deși cerul era senin.
   Formele curgeau mereu spre est, până când le-a înghițit oceanul care le aștepta acolo. Nu se mai auzea zgomotul mașinilor și niciun sunet nu mai tulbura liniștea nopții. Totul era tăcut. Doar umbrele de deasupra mlaștinilor se mai mișcau.
   Susan stătea la fereastră, cu spatele la mine, cu părul prins cu o panglică albastră. Se uita fix la fetița care sărea pe peluză.
   Avea părul la fel ca mama ei. Ținea capul aplecat când își număra pașii.
   Apoi, soția mea moartă mi-a vorbit.
   - Ne-ai uitat.
   - Nu, nu v-am uitat.
   - Atunci cine doarme acum lângă tine, în același pat în care am dormit eu odată? Cine te ține noaptea în brațe? Cine ți-a dăruit un copil? Cum poți să spui că nu ne-ai uitat, când miroși a parfumul ei?
   - Sunt aici. Ești aici. Nu pot să uit.
   - Nu poți iubi două femei din toată inima. Trebuie s-o uiți pe una dintre noi. Nu-i adevărat că nu te mai gândești la noi în fiecare secundă a vieții tale? Nu sunt oare momente în care nu te mai gândești la noi când te îmbrățișează?
   Scuipa cuvintele, iar furia ei a împroșcat geamul cu sânge.
   Afară, copilul nu se mai juca și mă fixa prin fereastră. Am mulțumit cerului că era prea întuneric să-i văd fața.
   - Era copilul nostru.
   - Va fi întotdeauna copilul meu. Va fi mereu a mea, pe lumea asta, sau pe cealaltă.
   - Nu vom pleca. Nu vom dispărea. Nu vrem să te părăsim. O să-ți amintești de noi. Nu vei uita.
   Și s-a întors, și i-am văzut din nou fața distrusă, și orbitele goale, iar amintirile chinurilor pe care le îndurase din cauza mea au fost atât de puternice, încât m-am cutremurat, iar mâinile și picioarele au început să-mi crească, iar spatele mi s-a arcuit atât de tare că am auzit vertebrele pocnind.

         M-am trezit brusc, cu brațele strânse la piept, cu mâinile pe piele, cu gura deschisă, iar Rachel mă ținea în brațe și-mi șoptea: „Gata, gata”, iar fiica mea de acum plângea cu vocea celeilalte, și lumea era un loc din care morții nu refuzau să plece, pentru că dacă ar pleca, ar fi uitați, iar ei nu voiau acest lucru.
   Rachel mi-a mângâiat părul, m-a liniștit, apoi s-a dus la fata noastră. Am auzit-o cântându-i încetișor și plimbând-o prin cameră până când n-a mai plâns.
   Fetița asta a noastră, Samantha, plângea foarte rar. Era atât de liniștită. Nu semăna deloc cu cea pe care o pierdusem, și totuși câteodată o vedeam în ea pe Jennifer, chiar din primele ei luni de viață. Alteori, mi se părea c-o văd pe Susan în ea, dar era imposibil.
   Am închis ochii. N-am să uit. Numele lor erau întipărite în inima mea, alături de celelalte: cei care muriseră mai demult și cei pe care nu-i găsisem; cei care avuseseră încredere în mine și cei care erau împotriva mea, cei care muriseră în brațele mele și cei care muriseră în ale altora. Fiecare nume era scris, cioplit cu dalta în carnea mea, nume după nume, amestecându-se, dar rămânând ușor de descifrat, fiecare gravat în palimpsestul inimii mele.
   Nu voi uita.
   Nu mă vor lăsa ei să uit.

            Preotul aflat în vizită la biserica catolică Sfântul Maximilian Kolbe a încercat să-și exprime consternarea față de ceea ce vedea.
   - Cu ce... cu ce e îmbrăcat?
   Obiectul spaimei lui era un fost hoț micuț, îmbrăcat într-un costum ce părea confecționat dintr-un material sintetic de la NASA.
   Și cred că i-aș subestima capacitatea de reflectare a luminii dacă aș spune că lucea de fiecare dată când posesorul lui făcea vreo mișcare. Costumul ăsta strălucea ca o stea, preluând toate culorile spectrului, și chiar și câteva pe care însuși Creatorul nu le inventase din bun-simț. Dacă Omul de Tinichea din Vrăjitorul din Oz ar fi apelat la un service auto pentru o nouă înfățișare, atunci ar fi arătat exact ca Angel.
   - Parcă-i un fel de metal, a spus preotul, privind pe furiș.
   - Și mai și reflectă lumina, am adăugat eu.
   - Da, o reflectă, a zis el.
   Părea aproape impresionat, într-un fel.
   - Nu cred c-am mai văzut așa ceva până acum. Este, a... vreun prieten de-al tău?
   Am încercat să ascund ușoara jenă pe care o simțeam.
   - Este unul dintre nași.
   A urmat o tăcere destul de lungă. Era un misionar din sud-estul Asiei. Probabil că văzuse destule la viața lui. Într-un fel era flatant gândul că tocmai un botez din Maine îl lăsase fără cuvinte.
   - Poate ar trebui să-l ținem departe de lumânări, a spus preotul după ce s-a gândit puțin.
   - Ar fi un lucru înțelept.
  - Bineînțeles, va trebui să țină o lumânare, dar o să-l rog s-o țină mai departe de el. N-ar trebui să fie nicio problemă. Și nașa?
   Acum era rândul meu să tac puțin înainte de a relua conversația.
   - E mai complicat. Îl vedeți pe domnul de lângă el?
   Lângă Angel, cam cu treizeci de centimetri mai înalt decât acesta, stătea Louis, partenerul lui. Putea fi descris ca un republican Log Cabin, doar că orice republican Log Cabin care se respectă mai degrabă ar fi zăvorât ușile, ar fi tras obloanele și ar fi așteptat sosirea cavaleriei decât să fie văzut în compania acestui bărbat.
   Purta un costum albastru-închis și ochelari de soare, dar chiar și așa îi era greu să nu se uite direct la prietenul său.
   Deși le lăsa tuturor impresia că nu are pe nimeni, legătura sa cu Angel se vedea în insistența cu care acesta îl urma peste tot și din faptul că mai schimbau câte o vorbă din când în când.
   - Domnul înalt? Pare cam nelalocul lui.
   Era o observație bună. Ca întotdeauna, Louis nu avea o stare prea bună și nimic din înfățișarea lui, în afară de înălțimea lui și de culoare părului, nu justifica o astfel de observație. Totuși, el emana ceva, un soi de posibilă amenințare.
   - Ei bine, cred că și el va fi unul din nași.
   - Doi nași?
   - Și o nașă: sora soției mele. E pe undeva pe-afară.
   Preotul ezită puțin, subliniind astfel stânjeneala pe care o simțea.
   - E un lucru neobișnuit.
   - Știu, am răspuns eu, dar și ei sunt oameni neobișnuiți.
  Era spre sfârșitul lui ianuarie și pe alocuri zăpada încă mai acoperea pământul. Acum două zile m-am dus în New Hampshire să cumpăr băutură mai ieftină pentru botez. După ce-am terminat de făcut cumpărăturile, m-am plimbat puțin pe lângă râul Piscatqua, unde gheața, plină de crăpături, avea încă treizeci de centimetri grosime la mal. Totuși, gheața se topise la mijloc și apa curgea domol spre mare.
   Am mers în amonte, pe lângă o pădure plină de brazi, prin care râul formase în timp o mlaștină în care creșteau deopotrivă coacăzi ce îmboboceau devreme, muri și strugurii ursului, afini, molizi, zadă și arbuști de Rhodora.
   În cele din urmă am ajuns la zona solidă a mlaștinii, verde și purpurie în zonele în care mușchiul de turbă se împletea cu lujerii de merișor. Am cules o boabă îndulcită de ger și când am mestecat-o, gustul său mi-a inundat gura. M-am așezat pe un trunchi de copac, înnegrit și putrezit. Venea primăvara și odată cu ea, topirea gheții.
   Vor apărea frunze noi și o viață nouă.
   Întotdeauna mi-a plăcut mai mult iarna. Și acum, mai mult ca niciodată, voiam să rămân înghețat în mijlocul zăpezii și al gheții, ca într-un cocon, fără să mă schimb. Mă gândeam la Rachel și la fiica noastră, Sam, și la cele de dinaintea lor.
   Viața se desfășoară mai lent iarna, dar acum voiam să se oprească pentru toți, în afară de noi trei. Și poate că totul ar fi bine dacă am putea rămâne aici înconjurați de alb. Și n-ar exista niciun rău dacă zilele ar trece doar pentru noi. Niciun străin n-ar veni la ușa noastră și nimeni nu ne-ar cere nimic, în afară de lucrurile elementare pe care le cerem unul de la celălalt și pe care ni le oferim de bunăvoie.
   Și chiar și aici, în liniștea pădurii, a iernii și a apei pline de mușchi, viața mergea înainte, o existență fecundă, ascunsă de zăpadă și de gheață.
   Liniștea nu era decât un șiretlic, o iluzie, păcălindu-i numai pe cei care nu voiau sau nu puteau să privească mai atent și să vadă ce se petrece dedesubt. Timpul și viața mergeau mereu și mereu înainte. Deja se întuneca. În curând se va lăsa noaptea și atunci ele vor veni din nou.
   Veneau din ce în ce mai des, fetița care era aproape fiica mea și mama ei, care nu era chiar soția mea. Vocile lor erau din ce în ce mai insistente, iar amintirile pe care le aveam cu ele în această viață erau pângărite de formele în care se întrupaseră în cealaltă.
   La început, prima dată când au venit nu știam ce sunt. Le credeam plăsmuiri ale durerii, ale minții mele chinuite și vinovate, dar treptat, treptat au devenit un fel de realitate.
   Nu m-am obișnuit cu ele, dar am învățat să le accept. Reale sau doar închipuiri, ele reprezintă o iubire pe care am simțit-o cândva, și pe care încă o mai simt.
   Dar acum se transformau în altceva și-mi șuierau printre dinți că mă iubesc.
  - Nu ne vei uita.
   Totul se prăbușea în jurul meu, și nu știam ce să fac, așa că am rămas pe trunchiul putred, înconjurat de gheață și zăpadă, poruncindu-i timpului să se oprească.

          Era mai cald decât zilele trecute.
   Rachel, cu Sam în brațe, stătea în fața bisericii. Mama ei, Joan, era lângă ea. Fiica noastră era îmbrăcată toată în alb și strângea din ochi ca și cum ar fi visat urât.
   Cerul era senin și albastru, iar soarele cu dinți strălucea deasupra Black Pointului.
   Eram înconjurați de vecini și de prieteni care fumau sau vorbeau. Majoritatea se îmbrăcaseră mai deosebit, bucuroși să aducă puțină culoare în acest anotimp gri. I-am salutat pe câțiva dintre ei, apoi m-am îndreptat spre Rachel și Joan.
   Sam s-a trezit când m-am apropiat și-a început să dea din mânuțe. A căscat, s-a uitat somnoroasă în jur și s-a hotărât că nu-i nimic mai interesant decât încă un pui de somn. Ca s-o ferească de frig, Joan a învelit-o mai bine cu șalul acela alb.
   Joan era o femeie scundă, voinică, cu părul încărunțit, tuns scurt care se machia natural. După ce o văzuse de dimineață pentru prima oară, Louis sugerase că poate femeia încerca să ia legătură cu lesbiana din ea. L-am sfătuit să-și țină observațiile doar pentru el, că de nu, Joan Wolfe va încerca să intre în legătură cu homosexualul din interiorul lui, smulgându-i inima din piept.
   În general, mă înțelegeam destul de bine cu ea, dar știam că-și face griji pentru siguranța fiicei și nepoatei ei, iar acest lucru s-a simțit în distanța pe care o afișa față de mine. Era ca și cum aveam în fața mea un loc călduros și primitor, la care nu se putea ajunge decât traversând un lac înghețat.
   Am acceptat că Joan avea motive de îngrijorare din cauza a ceea ce se întâmplase în trecut, dar acest lucru nu însemna neapărat că nu mă suporta. Totuși, în comparație cu relațiile dintre mine și tatăl lui Rachel, Joan și cu mine eram prieteni la cataramă.
   După câteva pahare, Frank Wolfe se simțea obligat să încheie orice conversație pe care o aveam cu: „Dacă fiica mea pățește ceva...”
   Rachel purta o rochie simplă, dreaptă, de un albastru-deschis.
   Rochia făcuse cute la spate și un firicel de ață atârna la tiv.
   Părea obosită și preocupată.
   - Pot să am eu grijă de ea, dacă vrei, i-am spus.
   - Nu, e-n regulă.
   Răspunsese prea repede. Mă simțeam ca și cum aș fi încasat o lovitură în piept și eram nevoit să fac câțiva pași înapoi. M-am uitat la Joan.
   După câteva secunde s-a îndreptat spre Pam, sora mai mică a lui Rachel, care fuma o țigară și flirta cu un grup de admiratori de prin partea locului.
   - Știu că e bine, i-am spus încet, dar pentru tine îmi fac griji.
   S-a sprijinit de mine câteva clipe și apoi s-a îndepărtat, ca și cum abia aștepta să se dezlipească de mine.
   - Vreau doar să se termine, îmi răspunse ea. Vreau să plece toți oamenii ăștia.
   Nu invitasem prea mulți oameni la botez.
   Angel și Louis erau aici desigur, dar Walter și Lee Cole veniseră tocmai de la New York. Restul erau familia lui Rachel și câțiva prieteni din Portland și Scarborough. În total, nu erau decât douăzeci și cinci sau treizeci de persoane, și aproape toți aveau să vină și la petrecere.
   În mod normal, Rachel ar fi fost încântată de o asemenea companie, dar de când o născuse pe Sam se izolase și se depărtase de mine. Am încercat să-mi amintesc primele zile ale lui Jennifer, înainte să le pierd pe ea și pe mama ei, și, deși fusese atât de zgomotoasă, pe cât era Sam de tăcută, nu-mi aduceam aminte să fi trecut prin ce treceam acum cu Rachel.
   E adevărat, era normal ca Sam să fie principala preocupare a lui Rachel. Am încercat s-o ajut așa cum puteam și am muncit mai puțin ca să pot avea grijă de Sam, astfel încât Rachel să se poată ocupa și de ea, dacă voia.
   În schimb, părea că nu putea să-mi sufere prezența, iar tensiunea dintre noi crescuse treptat, odată cu sosirea lui Angel și a lui Louis, din acea dimineață.
   - Aș putea să le spun că nu te simți bine. Mai târziu, ai putea s-o duci pe Sam în camera ei și să scapi de toți. N-o să se supere nimeni.
   A dat din cap.
   - Nu înțelegi. Vreau ca ele să plece. Înțelegi?
   De fapt nu înțelegeam, nu atunci.

           Dis-de-dimineață, femeia ajunsese la atelierul auto, care, se găsea într-o zonă cu un renume nu prea bun dar unde măcar oamenii nu erau tâlhăriți.
   Luase metroul spre Queens, dar fusese nevoită să-l schimbe de două ori, pentru că încurcase liniile. Străzile erau mai liniștite astăzi, deși locul nu prea o încânta. Fața începuse să i se învinețească și ochiul stâng o durea chiar și când clipea.
   Ca să-și recapete calmul după lovitura primită, ea trebuise să se sprijine câteva minute de zidul de pe o alee. Nu fusese prima dată când un bărbat ridicase mâna la ea, dar niciodată nu o lovise un străin, cu atât mai mult, unul căruia i-ar fi putut fi mamă.
   Se simțise umilită și furioasă și în minutele care urmaseră își dorise, poate pentru prima oară în viața ei, ca Louis să fi fost acolo, să-i spună ce se întâmplase și să vadă cum și el l-ar fi umilit pe acel pește. În întunericul aleii își pusese mâinile pe genunchi și-și plecase capul. Simțea că era gata să vomite.
   Îi tremurau mâinile, iar pe față i se prelinseseră câteva broboane de sudoare. Închisese ochii și se rugase până când furia dispăruse și, pe măsură ce se liniștea, pielea îi devenea din nou rece.
   Auzi o femeie gemând și un bărbat care-i vorbea aspru. Privi la dreapta și zări după niște saci de gunoi două siluete mișcându-se ritmic. Mașinile încetineau, cu geamurile coborâte, și în lumina becurilor și a farurilor șoferii aveau fețe lacome și nemiloase.
   O fată albă, înaltă, se legăna pe tocurile ei roz, cu lenjeria albă abia acoperindu-i trupul. Lângă ea, o negresă se sprijinea de capota unei mașini, cu mâinile pe metal, cu spatele arcuit, ca să atragă atenția bărbaților care treceau pe acolo.
   Aproape de ea, siluetele se mișcau din ce în ce mai repede, și, înainte să înceteze, gemetele femeii deveniră stridente, false și seci. Câteva secunde mai târziu, auzi sunet de pași.
   Bărbatul ieși primul din umbră. Era tânăr, alb și bine îmbrăcat. Avea cravata strâmbă, și-și netezea părul. Mirosea a alcool și a parfum ieftin. Abia dacă îi aruncă o privire femeii sprijinite de zid atunci când se întoarse în stradă.
   După o vreme, ieși și fata albă. Era atât de tânără, încât părea că nici măcar permis de conducere nu avea, și totuși era aici, îmbrăcată cu o fustă mini, neagră și un top tăiat, mai înaltă cu cinci centimetri datorită tocurilor, cu părul negru tuns bob și trăsăturile delicate ascunse de stratul gros de cosmetice.
   Mergea cu greutate, ca și cum ar fi avut dureri. Aproape că trecuse de femeia de lângă zid, când aceasta întinse o mână spre ea, fără să o atingă, și o imploră să se oprească.
   - Scuză-mă, domnișoară, zise ea.
   Fata se opri. Avea ochii mari și albaștri, dar femeia putea vedea de pe acum lumina din ei stingându-se.
   - N-am bani să-ți dau, îi răspunse tânăra.
   - Nu vreau bani. Aș vrea să te uiți puțin la o poză, poate o cunoști pe fata de acolo.
   Căută în geantă și îi întinse o poză. Fata o luă după câteva momente de ezitare. O privi puțin, apoi i-o înapoie.
   - Nu mai este aici, spuse ea.
   Femeia mai în vârstă făcu încet un pas spre ea. Nu voia s-o sperie.
   - O cunoști?
   - Nu chiar. Am văzut-o de câteva ori pe aici, dar a plecat la câteva zile după ce am început să lucrez. Am auzit că numele ei de stradă era LaShan, dar nu cred că era numele ei adevărat.
   - Nu, o chema Alice.
   - Sunteți mama ei?
   - Da.
   - Pare de treabă.
   - Este.
   - Avea o prietenă, Sereta.
   - Știi unde-o pot găsi pe prietena ei?
   Fata clătină din cap.
   - Și ea a plecat. Aș fi vrut să vă pot ajuta mai mult, dar trebuie să plec.
   Fata se întoarse pe stradă înainte s-o poată opri.
   Bătrâna o urmă, uitându-se cum se îndepărta. O văzu traversând și dându-i niște bani celui care o lovise, așezându-se apoi alături de celelalte femei la marginea străzii.
   Se întreba ce făcea poliția. Cum puteau să ignore ce se întâmpla sub nasul lor, toată exploatarea și suferința? Cum puteau să permită ca fata asta să fie folosită și apoi ucisă încetul cu încetul pe dinăuntru. Și, dacă nu le păsa de acest lucru, cum să le pese de o tânără negresă dispărută, care căzuse în râul mizeriei umane și pe care o luaseră curenții?
   Fusese o proastă să creadă c-o va găsi singură pe fiica ei în acest oraș ciudat. Bineînțeles că sunase la poliție înainte să se hotărască să vină în nord și le dăduse atunci toate detaliile. O sfătuiseră să completeze personal un raport de îndată ce va ajunge în oraș, și chiar așa și făcuse ziua trecută.
   Văzuse cum își schimbase polițistul expresia după ce-i spusese totul despre fiica ei.
   Pentru el, ea nu era decât o altă dependentă de droguri, care ducea o viață periculoasă. Poate că într-adevăr va face tot ce va putea pentru ea, dar știa că dispariția fetiței ei nu era atât de importantă ca cea a unei fete albe, poate bogată și influentă, sau poate doar una fără găuri de ace între degetele de la mâini și de la picioare.
   Se gândise să meargă din nou la poliție și să le spună polițiștilor despre bărbatul care o lovise și de prostituata cu care vorbise, dar credea că ceea ar spune nu ar însemna mare lucru. Poliția n-o mai putea ajuta acum.
  Avea nevoie de cineva pentru care fiica ei să fie o prioritate, nu doar un alt nume pe o listă mereu în creștere a persoanelor dispărute.
   Deși era duminică, ușa atelierului auto era întredeschisă și dinăuntru se auzea muzică. Femeia se aplecă și se strecură înăuntru, în spațiul slab luminat. Un bărbat slab, în salopetă, stătea aplecat deasupra capotei unei mașini mari, străine. Numele lui era Arno. Asculta un cântec al lui Tony Bennett, la un aparat de radio ieftin, mic și uzat.
   - Bună ziua, spuse femeia.
   Arno își întoarse doar capul, mâinile rămânându-i ascunse în motor.
   - Îmi pare rău, doamnă, dar e închis.
   Trebuia să fi tras de tot oblonul, dar îi plăcea să se mai aerisească și oricum nu mai avea mult de stat pe acolo.
   Proprietarul avea să-și ia Audi-ul luni dimineață, și reparația nu putea să-i ia mai mult de o oră sau două.
   - Caut pe cineva, zise femeia.
   - Șeful nu-i aici.
   Când femeia se apropie, îi văzu fața umflată. Își șterse mâinile cu o cârpă și lăsă reparația pentru mai târziu.
   - Sunteți bine? Ce-ați pățit la față?
   Era destul de aproape de ea acum. Deși își ascundea suferința și teama, mecanicul i le putea citi în ochi. Era ca un copil speriat, ivindu-se de după fereastră.
   - Caut pe cineva, repetă ea. Mi-a dat asta.
   Căută în portofel și scoase cu grijă o carte de vizită, îngălbenită puțin pe margini, dar destul de bine întreținută.
   Mecanicul bănuia că fusese păstrată mult timp, în caz de nevoie.
   Arno luă cartea de vizită, dar nu văzu pe ea niciun nume, doar o ilustrație: un înger în armură care călca pe un șarpe. Îngerul avea în mâna dreaptă o suliță, cu care străpunsese șarpele, iar din rană curgea un sânge negru. Doar pe spatele cărții de vizită erau notate un număr al unei mesagerii, o literă „L”, scrisă cu cerneală neagră și adresa atelierului auto în care se găseau acum, ambele scrise de mână.
   Foarte puțini oameni aveau astfel de cărți de vizită, iar mecanicul nu văzuse niciodată una cu adresa atelierului scrisă de mână.
   Litera „L” era cheia. Într-adevăr, aceasta era o cheie de acces „peste tot”, o cerere, nu, un ordin, de a o ajuta cu tot ce era nevoie pe cel sau cea care o deținea.
   - Ați sunat la acest număr? întrebă Arno.
   - Nu vreau să vorbesc cu el printr-un serviciu de mesagerie. Vreau să-l văd.
   - Nu este aici. A plecat din oraș.
   - Unde?
   Mecanicul ezită înainte să răspundă.
   - În Maine.
   - Ți-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai da adresa la care-l pot găsi.
   Arno se duse la biroul dezordonat din stânga încăperii.
   Răsfoi agenda până găsi ceea ce căuta, apoi scrise adresa pe o altă hârtie, o împături și i-o dădu femeii.
   - Vreți să-l sun, să-i spun că vă duceți acolo?
   - Nu, mulțumesc.
   - Aveți mașină?
   Dădu din cap că nu.
   - Am venit cu metroul.
   - Știți cum să ajungeți în Maine?
   - Nu, dar presupun că voi lua autobuzul.
   Arno își luă geaca și scoase din buzunar niște chei.
   - Vă duc până la Port Authority, să știu că ați urcat în autobuzul care trebuie.
   Femeia zâmbi pentru prima oară.
   - Îți mulțumesc, apreciez gestul.
   Arno o privi, îi atinse blând fața, examinându-i vânătaia.
   - Aș putea să vă dau ceva pentru durere.
   - O să-mi treacă, zise ea.
   Mecanicul clătină din cap.
   „Cel care ți-a făcut asta a dat de necaz. Cel care te-a lovit nu va mai apuca sfârșitul săptămânii”.
   - Hai să mergem atunci. Avem timp, așa că o să trecem să luăm câte o cafea și o brioșă pentru drum.
   „E mort. E un om mort”.

             Eram doar câțiva în jurul cristelniței, pentru că ceilalți invitați stăteau în băncile din apropierea acesteia. Preotul trecuse de introducere, și acum urma partea cea mai importantă a slujbei.
   - Te lepezi de Satana, și de toate lucrurile lui, și de toți slujitorii lui, și de toată slujirea lui, și de toată trufia lui? a întrebat preotul.
   A așteptat, dar n-a primit niciun răspuns. Rachel a tușit încet.
   Angel privea absorbit în podea. Louis era nepăsător. Își scosese ochelarii de soare și privea acum undeva deasupra umărului meu stâng.
   - Vorbești în numele lui Sam, i-am șoptit lui Angel. Nu te întreabă pe tine.
   S-a înseninat când și-a dat seama, așa cum dimineața luminează un deșert arid.
   - A, în regulă atunci, a zis Angel entuziast. Sigur. Absolut. Mă lepăd.
   - Amin, a spus și Louis.
   Preotul părea încurcat.
   - Acesta ar fi un da, i-am zis eu.
   - Da, a repetat el ca și cum ar fi încercat să se convingă. Bine.
   Rachel se uită foarte urât la Angel.
   - Ce? întrebă el, ridicând mâinile într-un gest de: „Ce-am făcut?”
   Câteva picături de ceară i-au căzut pe mânecă. Imediat s-a simțit un miros înțepător.
   - Auuu. Și e prima dată când îl port, a zis Angel.
   Rachel i-a aruncat acum o privire ucigătoare.
   - Dacă mai deschizi o dată gura, o să fii îngropat în costumul ăla, i-a zis ea.
   Angel a tăcut, și având în vedere împrejurările, era cel mai înțelept lucru pe care-l putea face.

         Femeia stătea pe partea dreaptă a autobuzului, la fereastră.
   Într-o singură zi trecuse prin mai multe state decât vizitase în toată viața ei. Autobuzul opri în South Station, din Boston. În cele treizeci de minute de pauză, intră în clădirea gării Amtrak și își cumpără o cafea și o prăjitură.
   Erau scumpe amândouă, și bătrâna se uită cu disperare la puținii bani pe care-i mai avea, și la mărunțișul din portofel, dar încă îi era foame, chiar și după brioșa pe care i-o oferise bărbatul de la service. Se așeză și privi trecătorii: oamenii de afaceri în costume, mamele grăbite cu copii. Privi sosirile și plecările, numele schimbându-se rapid pe panoul de deasupra capului ei.
   Trenurile de pe peron erau argintii și lustruite. O tânără negresă se așeză lângă ea și deschise un ziar. Purta un costum bine ajustat pe corp și avea părul tuns foarte scurt. Servieta diplomat de piele de la picioarele ei se asorta cu geanta mică de pe umăr, iar un inel de logodnă cu diamant îi strălucea pe mâna stângă.
   „Am o fiică de vârsta ta, se gândi femeia, dar nu va fi niciodată ca tine. Nu va purta niciodată un costum ajustat pe corp, nici nu va citi ce citești tu și niciun bărbat nu-i va dărui un inel ca cel pe care-l porți. E un suflet pierdut, un suflet tulburat, dar o iubesc, și e fiica mea. Cel care era tatăl ei nu mai este. A murit, și lumea n-a suferit nicio pagubă. Presupun că ce mi-a făcut s-ar numi viol, dar m-am supus de frică. Tuturor ne era frică de el și de ce putea face. Credeam că o omorâse pe sora mea mai mare, pentru că a plecat odată cu el și nu s-a mai întors vie, iar când a venit înapoi, bărbatul m-a luat pe mine în locul ei. Dar a murit pentru ceea ce-a făcut, și a murit îngrozitor.
   Ne-au întrebat dacă voiam să-i refacă fața, dacă voiam să ținem deschis sicriul la priveghi. Le-am spus să-l lase așa cum îl găsiseră și să-l îngroape într-o cutie făcută din scânduri de pin, cu frânghii în loc de mânere. I-au pus pe mormânt o cruce de lemn, dar în noaptea de după înmormântare m-am dus și-am luat crucea și am ars-o, sperând c-o să-l uităm.
   Dar i-am născut copilul, și mi-am iubit fiica, chiar dacă în ea se regăsea o parte din el. Poate că n-a avut niciodată o șansă, și-a fost blestemată cu un astfel de tată.
   A pătat-o, a mânjit-o chiar din momentul în care s-a născut, sămânța distrugerii ei regăsindu-se în a lui. A fost întotdeauna un copil trist, furios, și totuși cum a putut să ne părăsească pentru cealaltă viață? Cum putea să-și găsească pacea într-un asemenea oraș, plin de bărbați care ar fi folosit-o în schimbul banilor, care i-ar fi dat droguri și alcool ca să facă ce voiau ei? Cum de-am lăsat-o să facă asta? Și băiatul, nu - bărbatul, pentru că era bărbat acum - a încercat să aibă grijă de ea, dar apoi a renunțat și acum ea a dispărut.
   Fiica mea a dispărut și nimănui, în afară de mine, nu-i pasă îndeajuns de mult de ea ca s-o caute. Dar voi face să le pese. Ea e fata mea și o voi aduce înapoi.
   O să mă ajute, pentru că îi e rudă, și pentru că are o datorie de sânge față de ea. I-a ucis tatăl. Acum o va aduce înapoi la viață, mi-o va aduce înapoi”.

                 Invitații erau care prin sufragerie, care prin bucătărie.
   Unii ieșiseră în curte și stăteau sub copacii desfrunziți, cu gecile pe ei, bucurându-se de aerul proaspăt, bând bere sau vin și servind mâncăruri fierbinți din farfuriile de hârtie. Ca de obicei, Angel și Louis se depărtaseră de ceilalți și stăteau pe o bancă din piatră, așezată pe partea cu mlaștina.
   Labradorul nostru, Walter, era culcat la picioarele lor, iar Angel îl mângâia pe cap. M-am îndreptat spre ei, verificând în același timp dacă mai era nevoie de mâncare sau băutură.
   - Vrei să-ți zic o glumă? a întrebat Angel. Un rățoi stă pe lac și e foarte enervat că un alt rățoi se dă la rața lui, așa că se hotărăște să angajeze un asasin să termine cu el.
   Louis a respirat zgomotos, scoțând un zgomot asemănător scurgerii de gaze la o presiune extrem de mare. Angel nu l-a băgat în seamă.
   - Așa că apare asasinul și rățoiul se întâlnește cu el în stufăriș. Asasinul îi spune că va face treaba pentru cinci bucăți de pâine, pe care dorește să le primească la final. Rățoiul e de acord și celălalt îi zice: „Vrei să-ți trimit corpul?”, iar rățoiul îi răspunde: „Nu, trimite-mi doar factura”.
   A urmat un moment de liniște.
   - Factura, a zis Angel din nou. Știi, este...
   - Știu și eu o glumă, spuse Louis.
   Amândoi ne-am uitat mirați la el.
   - Ați auzit-o pe aia cu tipul ăla enervant în costum ieftin, care-a murit?
   Am așteptat continuarea.
   - Asta a fost, zise el.
   - Nu e amuzant, a răspuns Angel.
   - Pe mine mă face să râd, a replicat Louis.
   Walter Cole venise și el lângă noi. Era pensionar acum, dar mă învățase cam tot ce știam pe vremea când eram polițist.
   Lăsasem în urmă lucrurile rele care se întâmplaseră și el se obișnuise cu ceea ce eram și ceea ce puteam face. I-am lăsat pe Angel și pe Louis să se certe și am intrat cu Walter în casă.
   - Câinele, începu el.
   - E un câine bun, nu-i prea deștept, dar e loial, i-am răspuns eu.
   - Nu vreau să-l angajez. I-ai pus numele de Walter.
   - Îmi place numele ăsta.
   - I-ai pus câinelui numele meu?
   - Credeam c-o să te simți măgulit. Oricum, nu trebuie să știe nimeni, și are și mai mult păr ca tine.
   - Foarte amuzant. Până și câinele e mai amuzant decât tine.
    Am intrat în bucătărie și Walter a scos din frigider o sticlă de Sebago. Nu i-am dat pahar. Știam că preferă să bea din sticlă ori de câte ori avea ocazia, adică atunci când nu-l mai vedea soția.
   Afară, Rachel vorbea cu Pam. Era mai mică decât ea, și mai irascibilă, ceea ce spunea multe. Mă așteptam să-i crească spini de fiecare dată când o îmbrățișam. Sam dormea în camera de la etaj, iar mama lui Rachel avea grijă de ea.
   Walter m-a văzut urmărind-o cu privirea pe Rachel.
   - Ce mai faceți voi doi? a întrebat el.
   - Noi trei, i-am reamintit. Cred că bine.
   - E greu când apare un copil.
   - Știu. Îmi aduc aminte.
   Walter a ridicat ușor mâna, părând că vrea să mi-o pună pe umăr, dar a lăsat-o în cele din urmă să cadă ușor la loc.
   - Îmi pare rău, a spus el. Nu le-am uitat, dar nu prea știu ce se întâmplă exact. Câteodată pare că lucrurile astea s-au întâmplat într-o altă viață, într-un alt timp. Are sens ce spun?
   - Da. Știu ce vrei să zici.
   Vântul bătea încet și mișca leagănul din frânghie de sub stejar, ca și cum s-ar fi jucat acolo un copil nevăzut. Vedeam apele canalelor strălucind în mlaștinile din apropiere, intersectându-se în anumite locuri, făcându-și loc prin păpuriș, amestecându-se, schimbându-se iremediabil după această întâlnire.
   Și viețile erau la fel: se schimbau după ce se intersectau, câteodată doar puțin, aproape deloc, iar alteori atât de mult, încât nimic după aceea nu mai era la fel. Rămășițele altor vieți ne afectau, iar noi le dădeam mai departe celor pe care-i întâlneam după aceea.
   - Cred că-și face griji, i-am spus.
   - De ce?
   - Pentru noi. Pentru mine. A riscat foarte mult și a fost rănită. Nu mai vrea să-i fie frică, dar îi este. Se teme pentru noi și pentru Sam.
   - Ați vorbit despre asta?
   - Nu, nu chiar.
   - Poate e timpul s-o faceți, înainte să fie mai rău.
   Atunci îmi era greu să-mi imaginez cum ar fi putut fi mai rău.
   Uram tensiunile nemărturisite dintre mine și Rachel. O iubeam și aveam nevoie de ea, dar eram și furios. În ultimele zile, povara vinovăției atârna prea greu pe umerii mei. Obosisem să o mai port.
   - Muncești mult? a întrebat Walter, schimbând subiectul.
   - Destul de mult.
   - Ceva interesant?
   - Nu cred. Nu știi niciodată, dar am încercat să aleg anumite cazuri. Sunt chestii destul de simple. Mi s-au propus cazuri mai... complicate, dar am refuzat. Nu-i voi face rău, dar...
   M-am oprit. Walter aștepta.
   - Continuă.
   Am dat din cap. Soția lui Walter, Lee, intrase în bucătărie și se încruntase văzându-l că bea din sticlă.
   - Mă întorc cu spatele pentru câteva minute și tu nu te mai porți deloc civilizat, i-a zis ea zâmbind. Data viitoare o să bei din vasul de toaletă.
   Walter a îmbrățișat-o.
   - Știi, i-a zis ea, i-au pus câinelui numele tău. Poate de-asta. Oricum, din această cauză vor să te cunoască mai mulți oameni. Câinele vrea să te cunoască.
   Walter s-a încruntat când l-a luat de mâna și l-a tras în grădină.
   - Vii și tu afară? m-a întrebat Lee.
   - Imediat, i-am răspuns.
   I-am urmărit traversând peluza. Rachel le-a făcut cu mâna și s-au îndreptat spre ea. Privirile ni s-au întâlnit și mi-a zâmbit slab. Am ridicat mâna și am pus-o pe geam, degetele ascunzându-i puțin fața.
    „Nu vei păți nimic rău, nici tu, nici fiica noastră, iar dacă se va întâmpla ceva, nu va fi din cauza mea. Tocmai de acest lucru mă tem. S-a mai întâmplat înainte și se va întâmpla din nou. Sunt un pericol pentru tine și pentru copilul nostru și cred că ți-ai dat seama și tu de acest lucru. Ne vom despărți. Te iubesc, dar ne vom despărți”.

           Se făcuse noapte.
   Unii invitați plecaseră, dar le luaseră alții locul, cei care nu putuseră ajunge la slujbă. Pe măsură ce se însera, Angel și Louis nu mai vorbeau și se izolaseră mai mult ca înainte de cei din jurul lor.
   Priveau țintă șoseaua ce se desprindea din Route 1, spre coastă. Aveau între ei un telefon mobil. Arno sunase mai devreme din New York, imediat după ce femeia se urcase în autobuzul Greyhound.
   - Nu mi-a spus cum o cheamă, îi spuse Arno lui Louis, cu o voce întreruptă de conexiunea proastă.
   - Știu cine e. Ai făcut bine că m-ai sunat.
   Am văzut niște faruri pe șosea. M-am alăturat celor doi bărbați, sprijinindu-mă ușor de spătarul băncii. Am privit împreună cum taxiul trece de podul de peste mlaștini, soarele licărind în apa ce reflecta mașina pe măsură ce aceasta se apropia.
   Am avut o strângere de inimă și mă durea capul, ca și cum cineva mi l-ar fi strivit. O vedeam pe Rachel stând nemișcată printre invitați. Și ea se uita la mașina care se apropia.
   Louis s-a ridicat atunci când taxiul parcă în fața casei.
   - Acest lucru nu te privește, a spus el. Nu trebuie să-ți faci griji.
   Mă întrebam pe cine aștepta.
   I-am urmat afară din curte. Angel a rămas în urma când Louis s-a dus să deschidă portiera mașinii. A coborât o femeie, ținând strâns o valiză mare și colorată. Era mai scundă ca Louis, poate cu patruzeci și cinci de centimetri și mai mare probabil doar cu zece ani, deși fața-i era brăzdată de urmele unei vieți grele, grijile întunecându-i trăsăturile.
   Probabil că fusese frumoasă în tinerețe. Acum nu mai rămăsese prea mult din acea frumusețe fizică, dar o putere interioară îi lumina ochii. Avea pe față o vânătaie destul de proaspătă.
   Stătea destul de aproape de Louis și se uita la el aproape afectuos, dar l-a plesnit tare cu mâna dreaptă.
   - A dispărut, a zis ea. Trebuia să ai grijă de ea, dar acum a dispărut.
   Și a început să plângă atât de tare atunci când a îmbrățișat-o, încât și corpul lui a început să tremure.

         Aceasta este povestea lui Alice, fata care a căzut în vizuina iepurelui și nu s-a mai întors.
   Martha era mătușa lui Louis.
   Un bărbat, Deeber, mort acum, o lăsase însărcinată și născuse o fată. Îi puseseră numele Alice și o iubiseră, dar ea nu fusese niciodată un copil fericit. Nu-i plăcuse compania femeilor, ci a bărbaților. Aceștia îi spuseseră că era frumoasă, pentru că era, dar era tânără și furioasă.
   O rodea ceva în interior, o foame alimentată de faptele femeilor care o iubeau și care țineau la ea. Îi spuseseră că tatăl ei murise, dar alții îi spuseseră ce fel de om era și felul în care murise. Nimeni nu știa cine îl omorâse, dar existau zvonuri cum că negresa îngrijit îmbrăcată din casa cu grădina aceea frumoasă, împreună cu vărul ei, un băiat numit Louis, uneltiseră să-l omoare.
   Alice se răzvrătise împotriva lor și a tot ceea ce însemnau: dragoste, siguranță, legături de familie. Se înhăitase cu oameni josnici și părăsise siguranța casei mamei ei. Bea, fuma marijuana și lua regulat droguri mai tari, până când devenise dependentă.
   Părăsise locurile pe care le cunoștea și plecase să trăiască într-o colibă cu acoperiș subțire, de la marginea pădurii întunecate, unde bărbații veneau să-și facă poftele cu ea. O plăteau cu droguri, care valorau mult mai puțin decât plăteau necunoscuții să se culce cu ea, și astfel lațul începuse să se strângă în jurul ei.
  Treptat a început să se piardă, combinația de droguri și sex acționând ca un cancer, măcinând tot ceea ce reprezenta ea, devenind astfel animalul lor, chiar dacă încerca să se convingă că era doar o nebunie temporară, un lucru trecător care s-o ajute să depășească durerea și trădarea pe care le simțea.
   Era duminică dimineață și zăcea pe un pat gol de campanie, încălțată doar cu o pereche ieftină de pantofi de plastic. Mirosea a bărbați și era înfometată. O dureau capul, mâinile și picioarele.
   În aceeași cameră dormeau alte două femei, pereții camerelor lor fiind niște pături atârnate pe sfoară. Lumina dimineții ce se strecura printr-o ferestruică era întunecată de murdăria de pe geam și de pânzele de păianjen de prin colțuri, amestecate cu frunze și gândaci morți.
   Alice trase pătura într-o parte și văzu că ușa barăcii era deschisă, iar Lowe stătea acolo, atingând aproape cu umerii lui uriași tocul ușii. Era desculț, fără cămașă, iar sudoarea i se scurgea de pe capul ras pe spate. Avea spatele palid și păros. În mâna dreaptă ținea o țigară și vorbea cu un alt bărbat de afară.
   Alice crezu că era Wallace, micuțul „mulatru”, care-și ținea târfele și comerțul cu droguri în această colibă din pădure, precum și whisky-ul de contrabandă pentru cei mai conservatori. Se auzi un râs, apoi îl văzu pe Wallace când trecu prin fața ferestrei de la intrare, încheindu-și fermoarul și frecându-și degetele pe blugi. Cămașa descheiată îi lăsa la vedere pieptul slab și burta micuță. Era urât și se spăla rar.
   Câteodată o punea să facă tot felul de lucruri pentru el, acestea fiind singurele pe care le putea face fără să se înece, când îi simțea mirosul. Dar acum avea nevoie de el, de ceea ce deținea, chiar dacă asta ar fi însemnat creșterea datoriei, o datorie pe care nu avea s-o mai plătească niciodată.
   Își luă pe ea un tricou și o fustă, își aprinse o țigară și se pregătea să tragă de tot pătura de pe ea. Duminicile erau lipsite de activitate. Probabil că unii dintre bărbații care frecventau acest loc se pregăteau să meargă la biserică, unde vor sta în bănci și se vor preface că ascultă slujba, chiar dacă în realitate se vor gândi la ea.
   Mai erau și alții care nu mai fuseseră la biserică de foarte multe ori, dar chiar și pentru ei duminica era altfel. Dacă reușea să se adune, putea să meargă la mall și cu puținii bani pe care-i avea să-și cumpere niște haine și poate niște cosmetice.
   Voia să facă asta de câteva săptămâni, dar mereu găsise altceva de făcut pe aici. Totuși, chiar și Wallace îi criticase starea hainelor și a lenjeriei intime, deși bărbații care veneau aici nu erau prea pretențioși. Unora chiar le plăcea această sărăcie pentru că le condimenta păcatul, dar lui Wallace îi plăcea să pretindă că femeile lui erau curate, chiar dacă locul în care stăteau nu era.
   Dacă pleca devreme putea să-și rezolve treburile, apoi se putea întoarce și să se relaxeze toată după-amiaza. Poate că va avea de lucru în această seară, dar în niciun caz nu va fi atât de mult ca noaptea trecută. Vinerile și sâmbetele erau mereu cele mai rele din cauza alcoolului și a violenței pe care o putea produce acesta.
   Într-adevăr, Lowe și Wallace le protejau, dar nu puteau rămâne cu ele după draperii, în timp ce le prestau servicii bărbaților, și ajungea o fracțiune de secundă ca pumnul unui bărbat să lovească fața unei femei.
   Se auzi cum se apropia o mașină. O văzu pe fereastră când apăru. Era o mașină nouă, spre deosebire de celelalte, vechi, care veneau aici. Semăna cu una de fabricație germană, iar cromul de pe jante era fără cusur.
   Alice văzu cum se deschiseră atât portierele din față cât și cele din spate. Wallace zise ceva ce ea nu reuși să audă, iar Lowe își aruncă țigara, căutând la spate Coltul ce-i ieșea din blugi.
   Dar înainte să-și scoată pistolul, umerii îi explodară într-un nor roșu care se ridică ușor în lumina soarelui și căzu apoi pe podea. Rămăsese cumva în picioare, și ea îi văzu mâinile încleștându-se pe tocul ușii ca să se susțină.
   Pietrișul de afară scârțâi sub pașii cuiva, iar după a doua împușcătură nu mai rămase decât o jumătate din capul lui Lowe.
   Mâinile își slăbiră strânsoarea, iar el căzuse la pământ.
   Alice încremenise în locul în care stătea. Afară, Wallace se ruga pentru viața lui. Stătea cu spatele la fereastră și fata îl văzu din ce în ce mai clar, pe măsură ce se apropie de colibă.
   Urmară alte împușcături, iar geamul se făcu țăndări, cioburile din fereastră fiind mânjite de sânge. Acum auzea cum reacționau celelalte fete; în dreapta ei, Rowlene țipa. Era o fată trupeșă și Alice aproape că și-o imagina în pat, cu cearșaful strâns la piept, somnoroasă și cu ochii înroșiți, încercând să se facă mică într-un colț. La stânga, o auzi pe Pria, care era pe jumătate asiatică, cum se lovi de zid încercând să-și limpezească capul și să-și găsească hainele.
   Petrecuse până în zori cu doi bărbați, care-și împărțiseră cu ea o parte din droguri, așa că probabil era încă sub influența narcoticelor.
   Alice văzu în ușă silueta unui bărbat și deși îi zări fața doar pentru o clipă, îi fu de ajuns să ia o hotărâre. Trase de tot pătura, se urcă în pat și vru să deschidă fereastra, dar era înțepenită, iar pașii se auzeau din ce în ce mai aproape, înaintând spre camerele lor.
   Lovi tocul ferestrei și aceasta se deschise aproape fără zgomot.
   Fata se ridică, se strecură prin deschizătură, chiar când auzi un foc de armă în camera alăturată, și din perete săriră așchii. Rowlene murise, și urma ea. Cineva trase pătura din spatele ei și o aruncă pe jos, în același moment în care Alice, din cauza gravitației, se rostogolea pe pământ. Când căzu, simți ceva pocnindu-i în mână, dar fugi în pădure, încercând să scape.
   Se afundă din ce în ce mai mult în pădure, iar ramurile uscate îi pocneau sub picioare. Auzi alte împușcături, iar un arin aproape că fu despicat de un glonț la câțiva centimetri de piciorul ei drept.
   Fugi în continuare, chiar dacă pietrele îi răneau picioarele, iar mărăcinii și ghimpii îi sfâșiau hainele, și se opri doar atunci când durerea devenise insuportabilă.
   Se sprijini de un copac și i se păru că auzea în depărtare glasurile unor bărbați. Îl cunoștea pe cel care stătuse în ușă, era unul din cei care fuseseră cu Pria noaptea trecută. Nu știa de ce se întorsese sau ce-l determinase să facă ce făcuse. Tot ce știa era că trebuia să plece de aici pentru că ceilalți o cunoșteau.
   O văzuseră și aveau s-o găsească.
   Alice o sună pe mama ei de la un telefon public dintr-o benzinărie, unde pompele erau încuiate, iar benzinăria închisă pentru că era duminică dimineață. Mama îi aduse haine și baniipe care-i avea strânși, iar fata plecase chiar în acea după-amiază și nu se mai întorsese niciodată în statul în care se născuse.
   Mai sună acasă și în anii următori, dar de cele mai multe ori doar pentru a cere bani. Dar măcar suna săptămânal, uneori chiar și de mai multe ori.
   Acesta era singurul lucru pe care-l făcea constant pentru mama ei și, chiar și atunci când nu o ducea prea bine, încerca să n-o îngrijoreze mai mult decât era nevoie.
    Mai făcea din când în când și gesturi frumoase: îi trimitea cadouri de ziua ei de naștere, care uneori ajungeau mai devreme, dar de cele mai multe ori mai târziu, îi trimitea felicitări de Crăciun, cu ceva bani în primii ani, apoi doar cu o semnătură și o urare mâzgălită, și foarte rar câte o scrisoare, scrisul și culoarea cernelii variind în funcție de timpul pe care-l petrecuse fata scriind-o.
   Mama ei se bucura de toate, dar cel mai mult aprecia telefoanele, pentru că știa astfel că fiica ei era
încă în viață.
    Dar apoi nu mai primi niciun telefon.

          Martha stătea pe o canapea din biroul meu, cu Louis lângă ea.
   Angel se așezase tăcut pe scaunul meu, iar eu stăteam lângă șemineu. Rachel ne-a privit o clipă, apoi a plecat.
   - Trebuia să ai grijă de ea, i-a zis din nou femeia lui Louis.
   - Am încercat, a răspuns el.
   Părea bătrân și obosit.
   - Nu voia niciun fel de ajutor, cel puțin nu al meu.
   Martha a avut o străfulgerare în priviri.
   - Cum poți să spui așa ceva? Se pierduse. Era un suflet pierdut. Trebuia s-o aducă cineva pe calea cea bună, și acel cineva trebuia să fii tu.
   De data aceasta Louis n-a mai zis nimic.
   - Ai fost la Hunts Point? am întrebat-o eu.
   - Ultima dată când am vorbit zicea că acolo lucrează, așa că acolo m-am dus.
   - De acolo ai vânătaia?
   Martha a lăsat capul în jos.
   - M-a lovit un bărbat.
   - Cum îl cheamă? a întrebat Louis.
   - De ce? a replicat ea. O să-i faci și lui ce le-ai făcut altora? Crezi că așa o s-o găsești pe vara ta? Vrei doar să te simți important, dar acum e prea târziu să faci ce ar fi făcut un om bun. Nu merge așa cu mine.
   Aici am intervenit. Reproșurile nu ne ajutau cu nimic.
   - De ce te-ai dus la el?
   - Pentru că Alice mi-a spus că lucra pentru el acum. Celălalt la care fusese înainte murise. Zicea că ăsta nou o să aibă grijă de ea, că o să-i aducă doar bărbați sănătoși. Bărbați sănătoși! Care bărbat ar mai fi vrut-o după tot ce făcuse? Care bărbat...?
   Plângea din nou.
   I-am dat un șervețel și-am îngenuncheat încet în fața ei.
   - Ca să începem s-o căutăm trebuie să știm cum îl cheamă, i-am spus încet.
   - G-Mack, a spus ea în cele din urmă. Își spune G-Mack. Mai era acolo o fată albă, care și-a amintit de Alice, dar zicea că numele ei de stradă era LaShan. Nu știa unde s-a dus după ce-a plecat de acolo.
   - G-Mack, a repetat Louis.
   - Îți sună cunoscut?
   - Nu. Din câte știu eu, ultima oară lucra pentru Free Billy.
   - Se pare că nu mai e așa.
   Louis a ajutat-o pe Martha să se ridice.
   - Hai să mănânci ceva. Ar trebui să te odihnești acum.
   Femeia l-a strâns de mână.
   - Găsește-o, pentru mine. Are necazuri. Simt asta. Găsește-o și adu-o înapoi.

          Grăsanul stătea pe marginea unei căzi de baie.
   Se numea Brightwell și era foarte, foarte bătrân, mult mai bătrân decât arăta. Câteodată se purta ca și cum abia s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, dar mexicanul, Garcia, știa că nu trebuia să-l întrebe despre originile lui. Își dăduse seama că Brightwell era un personaj de care trebuia să asculte și de care să se teamă.
   Văzuse ce-i făcuse femeii, văzuse prin geam cum gura lui o închisese pe a ei. I se păruse că văzuse în acel moment în ochii femeii ceva extrem de important, chiar când o lăsaseră puterile și murise, ca și cum ar fi știut ce urma să se întâmple, când corpul îi cedase.
   Garcia se întreba câtor oameni le făcuse Brightwell acest lucru, cu buzele lipite de ale lor, așteptând să le soarbă sufletul. Și chiar dacă lucrurile pe care mexicanul le bănuia despre Brightwell nu erau adevărate, ce om ar crede așa ceva despre el însuși?
   Duhoarea acidului arzând cadavrul era îngrozitoare, dar Brightwell nici nu încercă să-și acopere fața. Garcia stătea în spatele lui, cu jumătate din față ascunsă de o mască albă.
   - Ce vei face acum?
   Brightwell scuipă în cadă, apoi își întoarse privirea de la corpul în descompunere.
   - O s-o găsesc pe cealaltă și am s-o omor.
   - Înainte să moară, a rostit un nume. Credea că va veni s-o salveze.
   - Știu. Am auzit-o strigându-l.
   - Trebuia să nu aibă pe nimeni. Atunci nu i-ar fi păsat nimănui dacă nu mai era.
   - Am fost prost informați, dar poate că oricum nu-i pasă nimănui de ea.
   Brightwell trecu repede pe lângă el, lăsându-l cu cadavrul în descompunere al fetei, dar Garcia nu îl urmă. Brightwell greșea, dar mexicanul nu avea curajul să-i spună acest lucru.
   Nicio femeie aflată-n pragul morții nu ar fi repetat de atâtea ori un nume care nu ar fi însemnat nimic pentru ea.
   Exista cineva căruia-i păsa.
   Și acesta avea să o caute.

                    II

    El, care avea soție și copii,
   Se lăsase pradă sorții.
   Francis Bacon, Eseuri (1625)

                         3.

           Petrecerea de după botez a continuat, și auzeam șuieratul sticlelor desfăcute și râsul oamenilor.
   Cineva începuse să cânte pe undeva. Cred că era tatăl lui Rachel, care începea să cânte după câteva pahare. Frank era avocat, genul acela de om entuziast și prieten la cataramă, căruia-i plăcea să fie în centrul atenției oriunde s-ar fi aflat, care credea că-i înveselește pe ceilalți prin felul lui zgomotos și neintenționat, dar intimidant, de a se manifesta.
   L-am văzut făcând acest lucru la o nuntă, când le-a obligat pe femeile timide să danseze, pe motiv că voia să le facă să treacă peste timiditate, chiar dacă acestea tremurau stângace pe ringul de dans, ca niște girafe nou-născute, uitându-se cu jind la scaunele lor. Cred că aș putea spune că avea un suflet bun, dar, din păcate, nu prea se pricepea la oameni.
   În afară de grijile pe care și le făcea pentru fiica sa, Frank lua prezența mea la astfel de petreceri ca pe un afront personal, ca și cum aș fi putut izbucni în lacrimi în orice moment sau aș fi putut lua la bătaie pe cineva, sau cu alte cuvinte aș fi putut face ceva să-i stric parada pe care se străduia din răsputeri s-o facă. Încercam să nu rămânem singuri, și, sincer să fiu, nu era prea greu, pentru că ne evitam amândoi.
   Joan era cea puternică în această căsnicie și-l putea face pe Frank să ducă lucrurile la capăt doar cu o vorbă bună. Era educatoare și o democrat-liberală de modă veche, care lua personal schimbările prin care trecuse țara, atât sub republicani, cât și sub democrați.
   Spre deosebire de Frank, Joan nu-mi spunea niciodată în față despre grijile pentru fiica ei, cel puțin nu mie. Doar câteodată, când plecam de la ei după o vizită uneori stânjenitoare, alteori oarecum plăcută, mă lua ușor de mână și-mi șoptea: „Ai grijă de ea, da?”
   Iar eu o asiguram că voi avea grijă de fata ei, chiar dacă-i citeam în ochi lupta ce se dădea între dorința de a crede în promisiunile mele și teama că nu le voi putea îndeplini. Mă întrebam dacă nu cumva, la fel ca Alice, eram întinat sau dacă vreo rană din trecut îmi putea otrăvi într-un fel prezentul sau viitorul. În ultimele luni încercasem să descopăr un mod de anihilare a acestei amenințări, refuzând, în principal, ofertele de lucru pe care le consideram mai periculoase, seara cu Jackie Garner fiind excepția de la această regulă.
   Chestia era că orice caz interesant avea un anumit grad de risc, iar eu îmi pierdeam timpul cu lucruri care-mi secau treptat dorința de a trăi. Mai încercasem o dată să merg pe drumul acesta, dar atunci nu locuiam cu Rachel și nu am putut ignora mult timp chemarea codrilor întunecați.
   Acum venise la ușa mea o femeie, care adusese cu ea atât durerea ei, cât și suferința altcuiva. Dispariția fiicei ei putea fi ușor explicată. Nu puteam ignora felul în care trăia Alice: viața ei de la Point era una extrem de periculoasă, iar dependența pe care o avea o făcea și mai vulnerabilă. Femeile care lucrau acolo dispăreau tot timpul.
   Unele fugeau de peștii lor sau de alți bărbați violenți, altele încercau să-și schimbe viața înainte să n-o mai poată face, sătule de jafuri și de violuri. Puține din ele reușeau să facă acest lucru, majoritatea întorcându-se pe străzi sau în parcări fără nicio speranță de salvare. Femeile încercau să aibă grijă una de cealaltă, și chiar și peștii le supravegheau, poate doar ca să-și protejeze investiția, dar asta nu însemna mare lucru.
   Dacă cineva voia să-i facă rău vreuneia, chiar putea s-o facă.
   Am dus-o pe mătușa lui Louis la bucătărie și-am lăsat-o în grija unei rude de-a lui Rachel. În câteva minute fusese instalată într-un fotoliu confortabil din sufragerie și mânca pui cu paste și bea limonadă. Când Louis s-a dus mai târziu să vadă ce mai făcea, a găsit-o dormind, epuizată de tot ce încercase să facă pentru a o găsi pe fiica ei.
    Ni s-a alăturat și Walter Cole, care cunoștea câte ceva despre trecutul lui Louis și bănuia că nu aflase chiar totul. Știa însă mai multe despre Angel, pentru că acesta avea un cazier stufos, deși făcuse toate acele fapte cu mult timp în urmă.
   Îl întrebasem pe Louis dacă puteam apela la Walter și el acceptase, dar fără nicio tragere de inimă. Louis nu era genul de om în care să poți avea încredere, dar cu siguranță nu-i plăcea ca poliția să se amestece în treburile lui.
   Oricum, Walter, deși ieșit la pensie, avea relații în NYPD cum eu nu mai aveam și se înțelegea mai bine decât mine cu polițiștii de acolo. Și, evident, acest lucru era chiar ușor, având în vedere că erau câțiva în acel departament care credeau că aveam mâinile mânjite de sânge și m-ar fi pus cu dragă inimă să plătesc pentru acest lucru. Nu prea aveam probleme cu cei care patrulau pe străzi, dar Walter era încă respectat de cei cu funcții mai înalte, care puteau să-l ajute la nevoie.
   - Te întorci în New York în noaptea asta? l-am întrebat pe Louis.
   Dădu din cap că da.
   - Vreau să-l găsesc pe G-Mack ăla.
   Am ezitat înainte să-i mai zic altceva.
   - Cred c-ar trebui să mai aștepți.
   Louis și-a înclinat capul și a plesnit ușor mânerul drept al scaunului. Era un om care nu făcea niciodată vreo mișcare fără vreun scop anume, așa că aceasta putea fi numită o explozie emoțională.
   - De ce crezi asta? a întrebat el fără nicio emoție în glas.
   - Cu asta mă ocup, i-am reamintit. Te duci acolo enervat, trăgând în dreapta și-n stânga, și-ai să vezi c-o să dispară toți cei care țin la viața lor, fie că te cunosc sau nu. Dacă scapă, o să fim nevoiți să scotocim prin tot orașul după el și vom pierde timp prețios. Nu știm nimic despre tipul ăsta și trebuie să aflăm mai multe înainte să mergem după el. Știu că vrei să te răzbuni pentru ce i-a făcut femeii din camera alăturată, dar poți s-o faci mai târziu. Pe noi ne interesează fiica ei și aș vrea să păstrezi distanța o vreme.
   Treaba era destul de riscantă. G-Mack știa acum că cineva o căuta pe Alice. Presupunând că Martha avea dreptate și fata ei pățise ceva rău, peștele avea două opțiuni: putea să rămână acolo, să nu-i pese de ce se întâmplase și să-și pună femeile să facă la fel, sau putea să fugă.
   Speram doar că va mai fi acolo când îl vom căuta. Și bănuiam că așa va fi: era nou, din moment ce Louis nu știa nimic despre el, și tânăr, ceea ce însemna probabil că era destul de încrezut, încât să se considere șmecherul străzii. Reușise cumva să-și deschidă afacerea la Point și probabil că nu ar fi plecat de acolo decât atunci când va fi fost neapărat nevoie.
   S-a lăsat un moment de tăcere și Louis se gândea la posibilitățile pe care le avea.
   - Cât timp? a întrebat el.
   M-am uitat la Walter.
   - Douăzeci și patru de ore, a spus el. O să aflu tot ce vrei să știi în timpul ăsta.
   - Atunci vom merge după el mâine-seară, am spus eu.
   - Noi? a întrebat Louis.
   - Noi.
   M-a privit în ochi.
   - E ceva personal, a spus el.
   - Înțeleg.
   - Să ne înțelegem. Tu rezolvi lucrurile în felul tău, și respect acest lucru, dar conștiința ta nu trebuie să iasă la iveală în acest caz. Dacă ai îndoieli, vreau să ieși din joc. Acest lucru e valabil pentru toată lumea.
   I-au sclipit ochii când s-a uitat spre Walter. Am simțit că acesta voia să răspundă, așa că l-am strâns de braț și s-a mai relaxat. Walter nu s-ar fi implicat niciodată în ceva ce i-ar încălca strictul cod moral. Chiar și fără insignă, el rămăsese un polițist, și unul bun. Nu trebuia să se justifice pentru nimic în fața lui Louis.
   N-a mai zis nimeni nimic. Spusesem tot ce era de spus. Walter a început să dea telefoane imediat ce i-am pus la dispoziție aparatul din birou. Louis s-a dus s-o trezească pe Martha, ca să meargă cu el înapoi în New York, iar eu m-am dus la ușa de la intrare, unde m-am întâlnit cu Angel.
   - Martha știe de voi doi? l-am întrebat eu.
   - E prima oară când o văd, mi-a răspuns el. Ca să-ți spun sincer, nici nu eram sigur că are vreo familie. Mi-am imaginat că cineva l-a crescut într-o cușcă, apoi i-a dat drumul în libertate, dar cred că femeia e deșteaptă. Dacă nu știe acum, o să bănuiască ceva destul de curând. Și-o să vedem atunci ce-o să se întâmple.
   Am privit-o pe Rachel conducându-și două prietene la mașină.
   Era frumoasă. O iubeam pentru felul în care mergea, pentru ținuta și pentru grația ei. Am simțit rupându-se ceva în mine, ca o fisură dintr-un perete ce devine din ce în ce mai mare, amenințând stabilitatea și coeziunea întregului zid.
   - N-o să-i placă, a spus Angel.
   - Îi sunt dator lui Louis.
   Angel aproape c-a izbucnit în râs.
   - N-ai nicio datorie la el sau la mine. Poate că simți așa, dar noi n-o vedem la fel. Ai acum o familie, o femeie care te iubește și o fiică care are nevoie de tine. Nu le distruge.
   - Nici nu intenționez. Știu ce am.
   - Atunci de ce faci asta?
   Ce puteam să-i spun? Că voiam să fac acest lucru, că trebuia s-o fac? Știam că așa trebuia să fie și poate că undeva în adâncul meu voiam să le alung, să grăbesc un sfârșit care mi se părea inevitabil.
   Dar mai era ceva, ceva ce nu-i puteam explica lui Angel sau chiar mie însumi.
   L-am simțit în momentul în care am zărit taxiul apropiindu-se din ce în ce mai mult de casă. L-am simțit când femeia a pus piciorul pentru prima oară pe aleea noastră și când ne-a povestit necazul ei, încercând să-și stăpânească lacrimile și să nu-și arate slăbiciunea în fața unor străini.
   Nu mai era. Alice murise, și oriunde ar fi fost acum, nu avea să mai trăiască niciodată în lumea asta așa cum o făcuse înainte. Nu puteam să spun cum știam acest lucru, așa cum nici Martha nu putea să explice cum simțea că fiica ei era în pericol.
   Cineva sau ceva o adusese aici cu un motiv pe această femeie curajoasă și iubitoare. Exista o legătură și nu aveam de gând s-o neg. Învățasem pe propria piele că era menirea mea să-i ajut pe cei care aveau necazuri și veneau să-mi ceară ajutorul și că nu puteam să-i ignor.
   - Nu știu, am spus. Știu doar că trebuie s-o fac.
   Oaspeții au plecat unul câte unul și parcă au luat cu ei și fărâma de veselie pe care o aduseseră, lăsând casa tăcută.
   Părinții și sora lui Rachel rămăseseră peste noapte la noi. Walter și Lee trebuiau de asemenea să rămână câteva zile, dar vizita Marthei i-a făcut să renunțe la acest plan și erau deja în drum spre casă, astfel încât Walter să poată vorbi personal cu polițiștii, dacă era nevoie.
   Făceam curat afară când Frank Wolfe m-a încolțit. Era mai înalt și mai solid ca mine. Jucase rugby în liceu, și unele colegii fuseseră impresionate și chiar voiau să-i ofere o bursă, dar venise războiul din Vietnam și Frank nici măcar nu așteptase înrolarea. Credea în datoria față de țară și în responsabilitate.
   Joan era deja însărcinată când plecase el, deși la momentul respectiv nu știa niciunul dintre ei. Fiul lui, Curtis, se născuse când era „în țară”, iar după doi ani mai venise pe lume o fată.
   Frank primise câteva medalii, dar nu spunea niciodată pentru ce le obținuse. Când Curtis, care devenise adjunctul șerifului din district, fusese ucis într-un jaf armat dintr-o bancă, el nu se lăsase pradă durerii și nici nu-și plânsese de milă, așa cum poate ar fi făcut-o alții, în schimb, își ținuse familia aproape, sprijinindu-i pe ceilalți ca să nu se lase doborâți. Frank era un om admirabil, dar noi doi eram prea diferiți ca să putem face ceva mai mult decât să schimbăm câteva cuvinte politicoase.
   Frank ținea în mână o bere, dar nu era beat. Îl auzisem mai devreme vorbind cu soția lui, și fuseseră amândoi de față când venise Martha și când ne strânseserăm în birou. Bănuiam că după aceea o lăsase mai moale cu băutura, fie din proprie inițiativă, fie la rugămintea soției.
   Am luat niște farfurii de hârtie și le-am aruncat la gunoi.
   Walter, câinele, stătea pe lângă mine, sperând să prindă resturile care ar fi căzut. Frank a văzut ce făceam, dar n-a mișcat un deget să mă ajute.
   - E totul în regulă, Frank?
   - Voiam să te întreb pe tine același lucru.
   N-avea niciun rost să încerc să-l fac să plece. Era un avocat bun și nu-i lipsea deloc insistența. Am terminat de curățat masa pliantă, am strâns sacul de gunoi și-am plecat să strâng sticlele goale, care scoteau un zornăit plăcut când ajungeau la fundul sacului.
   - Fac tot ce pot, Frank, i-am spus încet.
   Nu voiam să am această discuție cu el, nici acum, nici altă dată, dar nu o puteam evita.
   - Nu te supăra, dar nu cred că faci. Ai obligații acum, responsabilități.
   Am zâmbit, deși nu voiam. Din nou aceleași cuvinte care-l defineau pe Frank Wolfe. Probabil o să vrea să le graveze până și pe lespedea de pe mormânt.
   - Știu asta.
   - Și trebuie să le respecți.
   A încercat să sublinieze ceea ce tocmai spusese agitându-și sticla de bere spre mine. Totuși, acest gest l-a ridiculizat într-o oarecare măsură, transformându-l dintr-un tată îngrijorat, într-un bețiv guraliv.
   - Ascultă, Rachel își face griji din cauza slujbei tale. A fost mereu îngrijorată și ai pus-o în pericol. Nu-i pui în pericol pe cei pe care-i iubești. Un bărbat pur și simplu nu face asta.
   Frank se străduia să fie corect cu mine, dar deja mă scotea din sărite, poate pentru că era adevărat tot ce spunea.
   - Uite, poți face altceva cu abilitățile pe care le ai, a spus el. Nu spun să renunți de tot la ceea ce faci. Am relații. Lucrez mult cu companiile de asigurări, și acolo au mereu nevoie de detectivi buni. Și plătesc bine: oricum, mai bine decât ce câștigi tu acum. Pot să aflu mai multe, să dau niște telefoane.
    Acum aruncam mai tare sticlele în sac. Am respirat adânc ca să mă pot abține și am încercat să vorbesc pe cât de calm posibil.
   - Mulțumesc pentru ofertă, Frank, dar nu vreau să lucrez ca detectiv pentru vreo companie de asigurări.
   Frank nu mai avea argumente „raționale”, așa că a fost nevoit să aducă în discuție ceva mai puternic. A ridicat tonul.
   - Ei bine, e clar ca lumina zilei că nu mai poți continua cu slujba asta. Ce naiba e cu tine? Nu vezi ce se întâmplă? Vrei să pățească același lucru ca...
   Se opri brusc, dar era deja prea târziu. O spusese, iar acest lucru se așternuse între noi, negru și însângerat. Dintr-odată eram foarte, foarte obosit. Toată energia mi se scursese din corp și am scăpat din mână sacul cu sticle.
   M-am sprijinit de masă și mi-am plecat capul. Mi-am dat seama că țineam palma dreaptă pe o așchie ascuțită de lemn, dar am apăsat și-am simțit cum mi-a intrat în carne.
   Frank a clătinat din cap. A deschis gura, dar a închis-o la loc fără să scoată un sunet. Nu era el omul care să-și ceară scuze.
   Și oricum, de ce și-ar cere scuze cineva doar pentru că a spus adevărul? Avea dreptate. Tot ce spusese era adevărat.
   Și cel mai rău era că eu și Frank eram mult mai apropiați decât credea el: amândoi ne îngropaserăm un copil și amândoi ne temeam de repetarea acestui lucru mai mult ca de orice altceva. Puteam să vorbesc atunci dacă voiam. Puteam să-i povestesc despre Jennifer, cum am privit micuțul sicriu alb dispărând sub pământ, cum i-am împachetat hăinuțele și pantofiorii ca să le dau altor copii care încă trăiau, despre sentimentul îngrozitor al absenței ei, al golurilor mari din sufletul meu, care nu vor putea fi umplute niciodată, sau despre cum nu puteam să merg pe stradă fără să-mi amintesc de ea de fiecare dată când un copil trecea pe lângă mine.
    Și Frank ar fi înțeles, pentru că-l vedea pe fiul lui mort în fiecare tânăr ce-și îndeplinea obligațiile, și în acel scurt moment de armistițiu ar fi putut dispărea o parte din tensiunea dintre noi.
   Dar nu i-am spus nimic. Fugeam din calea tuturor, iar vechile resentimente ieșeau iarăși la suprafață. Când un om vinovat este confruntat cu ipocrizia altora, el va pleda întotdeauna nevinovat sau va găsi un mod de-a arunca vina pe cei care-l acuză.
   - Du-te la familia ta, Frank, i-am spus. Am încheiat discuția.
   Am adunat sacii de gunoi și l-am lăsat singur în întunericul serii.

      Când m-am întors, am găsit-o pe Rachel în bucătărie, pregătindu-le părinților ei câte o cafea și încercând să facă curat pe masă.
   Am început să o ajut. Era prima oară când rămăseserăm singuri de când ne întorseserăm de la biserică.
   Mama lui Rachel s-a oferit să ne ajute la curățenie, și, deși aceasta i-a spus că nu era nevoie, ea a insistat.
   - Mamă, ne descurcăm, a spus Rachel, iar ceva din vocea ei a făcut-o pe Joan să bată repede în retragere, aruncându-mi totuși o privire parțial înțelegătoare, parțial acuzatoare.
   Rachel începuse să curețe mâncarea de pe o farfurie cu un cuțit și, dacă mai râcâia mult, era posibil să șteargă modelul albastru-închis pe care aceasta-l avea pe margine.
   - Deci, ce se întâmplă? a întrebat ea, fără să mă privească.
   - Aș putea să te întreb același lucru.
   - Adică?
   - Ai fost cam aspră azi cu Louis și Angel, nu? Abia dac-ai vorbit cu ei cât au fost aici. De fapt, abia dac-ai vorbit și cu mine.
   - Poate am fi avut timp să vorbim dacă nu te-ai fi închis toată după-amiaza în birou.
   Era adevărat ce-mi reproșa, deși nu stătusem în birou nici măcar o oră.
   - Îmi pare rău, a intervenit ceva.
   Rachel a trântit farfuria de marginea chiuvetei, iar un ciob mic, albastru a sărit pe podea.
   - Cum adică a intervenit ceva? Doar e botezul fiicei tale!
   Cei din sufragerie au tăcut, iar când au reluat conversația, vorbeau încet și păreau tensionați.
   Am făcut un pas spre ea.
   - Rach... am început eu.
   Ea a ridicat mâinile și s-a dat înapoi.
   - Nu. Mai bine nu te apropia.
   Nu mă puteam mișca. Îmi simțeam mâinile grele și inutile și nu știam ce să fac cu ele. M-am hotărât să le duc la spate și să mă sprijin de perete. Era tot ce puteam să fac într-un gest aproape de renunțare, fără să le ridic deasupra capului sau să- mi pun gâtul pe butuc. Nu voiam să mă cert cu Rachel. Era prea fragilă. Relația noastră s-ar fi terminat la cea mai mică greșeală pe care am fi făcut-o.
   Am simțit cum mâna dreaptă mi se lipește de perete, iar când m-am uitat, am văzut că-mi curgea sânge din rana făcută de așchie.
   - Ce voia femeia aceea? a întrebat Rachel.
   Ținea capul aplecat, și câteva șuvițe de păr îi acopereau obrajii și ochii. Voiam să-i văd fața întreagă. Voiam să-i dau părul după ureche și să-i mângâi obrazul. Așa cum stătea acum, cu chipul ascuns, îmi amintea prea mult de cealaltă.
   - Este mătușa lui Louis. Fiica ei a dispărut din New York și cred c-a apelat la Louis în ultimă instanță.
   - Ți-a cerut el ajutorul?
   - Nu, eu m-am oferit.
   - Și cu ce se ocupă fiica ei?
    - Era prostituată, și dependentă de droguri. Dispariția ei nu va fi o prioritate pentru polițiști, așa că va trebui s-o caute altcineva.
   Rachel și-a plimbat frustrată mâna prin păr. De data asta nu m-a mai oprit să mă apropii și m-a lăsat să-i strâng ușor capul la piept.
   - N-o să dureze mai mult de câteva zile, i-am spus. Walter a dat deja câteva telefoane. Avem o pistă: peștele ei. Poate că e undeva în siguranță sau poate că se ascunde. Știi doar că uneori femeile de genul ăsta renunță pentru o vreme la munca lor.
   M-a îmbrățișat ușor.
   - Era, îmi șopti ea.
   - Poftim?
   - Ai spus „era”. Era prostituată.
   - Era doar un mod de a spune.
   Ea clătină din cap, refuzând să creadă minciuna.
   - Nu, nu e așa. Știi, nu-i așa? Nu-mi dau seama de unde știi, dar cred că știi când nu mai e nicio speranță. Cum poți să trăiești așa? Cum suporți apăsarea asta a cunoașterii?
   N-am spus nimic.
   - Mi-e frică, a spus ea. De aceea n-am vorbit cu Angel sau cu Louis după botez. Mi-e frică de ceea ce reprezintă ei. Când ne-am hotărât ca ei să fie nașii lui Sam, înainte ca ea să se nască, era, cum să spun, era ca o glumă. Nu că nu voiam să fie ei nașii sau că n-am fost de acord cu acest lucru, dar mi se părea că n-o să se întâmple nimic rău dacă făceam asta. Dar astăzi, când i-am văzut aici, nu voiam să aibă nimic de-a face cu ea, nu în felul acesta, chiar dacă știam că fiecare dintre ei și-ar fi dat viața fără să clipească ca s-o salveze. Ar face același lucru pentru tine sau pentru mine. Doar că... am simțit că aduc...
   - Necazuri? am întrebat-o eu.

..........................................