Regele Furtunii, Brendan Duffy

...............................................

                     6-7

        Lui June apele lacului i se păreau insuportabil de reci, dar May le adora.
   O rundă în jurul proeminenței sudice a țărmului o ajuta să devină sora geamănă care se presupunea că era.
   Toți Matinalii căutau câte ceva în circuitul lor din fiecare dimineață: fitness, concentrare, singurătate. Ea se șterge și se rescrie în apele acelea ca oglinda. Caută blândețea și generozitatea care aveau să o facă să merite acea a doua șansă.
   Viața lui May este una mai simplă și mai sumară decât cea a lui June.
   Deși este cea mai blândă creatură, nu poate spera să lase mai mult decât o urmă vagă pe lume.
   Își face munca minuțioasă cu umilință și recunoștință și răspândește bunătate acolo unde poate. Dar June a făcut să erupă un munte de suferință în orașul aflat de-a lungul țărmului. Cele mai mari eforturi ale lui May abia pot reduce acest dezechilibru. După decenii întregi, ea știe că a făcut doar foarte puțin.
    Ea înoată în lac pentru a deveni cea mai bună dintre gemene, dar înoată și cu speranța de a descoperi cum o specie ca a ei poate realiza ceva care să conteze cu adevărat.
   Și, într-o zi de aprilie, lacul îi oferă și răspunsul.
   Mai întâi, ea vede obiectul ca pe o umbră mișcătoare, ca și cum soarele ar fi clipit. Apele explodează când apare ca un monolit la numai trei metri în fața ei. Valurile create de impact se izbesc de ea ca mustrarea celui mai furios dintre iubiți.
   Îi ia un moment să înțeleagă că este o mașină. Pentru o clipă, frica pune stăpânire pe ea în timp ce ridică privirea spre cerul perfect. Dacă o mașină decide să zboare de pe culmea unei stânci, și altele i-ar putea urma exemplul, cu siguranță. Apoi își amintește că nu mai are dreptul să se teamă.
   Dar asta nu are sens. O mașină în lac.
   Doar portbagajul este vizibil la suprafață, așa că se scufundă pentru a vedea mai bine. Apa e plină de bule de aer și îi este greu să vadă ceva în detaliu. Partea din față a mașinii e distrusă. Parbrizul arată ca o gură căscată, iar portiera pasagerului e boțită ca o hârtie aruncată la coș.
   Un geamăt dintre resturile mașinii ajunge la urechile ei. Apa se învolburează când mașina se răstoarnă, scufundându-se. Reușește doar să se ferească atunci când vehiculul se izbește de fundul lacului. Locul pasagerului este lipit acum de fundul apei și mașina e în întregime sub apă.
   O pată ca taninul se lățește în apă. Provine din partea din față a mașinii. Îi poate simți gustul. E sânge.
   Portiera șoferului este, de asemenea, turtită. Femeia încearcă să o deschidă, dar e imposibil. Explozia bulelor de aer care împânziseră apa s-a diminuat, acestea formând acum doar niște fuioare subțiri care se mișcă repede, ca firele de păianjen.
   O mână de copil se lipește - delicată și inertă - de geamul portierei din spate. Groaza la vederea acesteia o trimite din nou la suprafață.
   Inspiră adânc aerul proaspăt al zilei de vară. Se teme din nou, dar de această dată nu pentru sine. Când plonjează din nou sub suprafața apei, se duce la portiera din spate, dar o găsește blocată sau încuiată. Izbește cu pumnul în geam, însă fără alt rezultat decât niște bufnituri înfundate ce răsună în adâncuri precum bătăile unei inimi slăbite. Un trup nu va fi destul. Pipăie în jur, căutând o piatră pe fundul apei.
   Până ce găsește una, plămânii ei sunt deja aprinși, dar fiecare secundă pe care o irosește pentru sine e una furată copilului captiv în mașină. O coamă de păr negru și scurt se clatină imponderabil în apa rece.
   Un băiat.
   Face trei încercări până ce reușește să spargă fereastra. E un moment de pură ușurare când geamul se sparge în apa opacă, precum niște cristale de gheață. Însă fereastra nu se dislocă. Indiferent cât de tare trage de ea, nu se mișcă deloc.
   Durerea din pieptul ei e insuportabilă și nu are altă soluție decât să se întoarcă la suprafață. Gâfâie epuizată în lumina orbitoare a soarelui. Ziua e perfectă, dar cadavrele așteaptă chiar sub suprafața calmă a lacului.
   Doar umbra lungă a clădirii Night Ship temperează frumusețea acelei zile perfecte. June s-ar resemna cu gândul că băiatul din mașina de pe fundul lacului e mort, dar se presupune că ea nu mai este June. Ar fi fost nevoie de toți bătăușii care lucraseră la Sala Century ca să o smulgă pe May de lângă acea mașină scufundată.
   Trage adânc aer în piept și e din nou sub apă. Apucă suportul pentru bagaje pentru a se ancora și lovește în geamul crăpat cu ambele călcâie, cu toată puterea de care e în stare. Iar, iar și iar.
   În cele din urmă, ceva cedează. Înoată mai jos, pentru a verifica geamul cu degetele ei. Este o gaură mică - locul în care geamul s-a deformat. Folosind piatra, reia atacul asupra punctului slab. Băiatul nu mai are timp, dar ea nu are de gând să renunțe. Nu o să-l abandoneze. O să-l ajute cu toată ființa ei.
   Mai multe lovituri, până ce gaura e destul de mare pentru ca mâna ei osoasă să se strecoare înăuntru. Întinde mâna în mașină și deblochează portiera.
   June nu credea în zeități sau în rugăciuni, dar May credea într-un univers al bunăvoinței. O poate simți pe May alături de ea în aceste momente, mai mult ca niciodată. May este cea care încearcă mânerul portierei.
   Portiera se deschide la fel de lin ca lacul într-o zi lipsită de vânt. Ea îl apucă pe băiat, uitând de centura lui de siguranță. Când ea întinde mâna peste el, spre centură, capul lui se mișcă inert, ciocnindu-se de al ei.
   Șuvițele lui dese îi gâdilă gâtul. Când îi desprinde centura, ea îl prinde în brațe de parcă ar fi propriul ei fiu. Euforie. Lacrimi de bucurie dezlănțuită.
   După agonia de a-l scoate din mașină, să-l care pe plajă e ușor. E mai înalt decât ea, dar nu cântărește prea mult. Când picioarele ei ating plaja cu băiatul în brațe, are impresia că a ajuns pe țărmul unei lumi noi, unde orice este posibil.
   Abia atunci când ea îl întinde pe băiat pe pietre și se uită în ochii lui goi, își amintește că e mort. Ochii lui au o nuanță de albastru care e aproape iridescent.
   Ochii unei păpuși create de un fabricant excentric. Băiatul este mort, dar ochii lui sunt încă strălucitori. Sunt atât de strălucitori, încât pielea lui pare transparentă în comparație cu aceștia. Brațul său stâng este distrus, crestat ca o ramură scrijelită.
   E mort ca și ceilalți din mașină. Dar May nu ar renunța. Își împinge pieptul în față, folosind pregătirea pentru acordarea primului ajutor pe care a primit-o atunci când s-a oferit prima dată ca voluntară pentru Crucea Roșie.
   După câteva compresii, își pune buzele peste ale lui și îi umflă plămânii cu respirația ei. Mai multe compresii, mai multe respirații.
   Efortul îi provoacă amețeală.
   Dar May nu ar renunța.
   Sub buzele ei, băiatul se mișcă. Se îndepărtează de el în timp ce din gura lui țâșnește un gheizer de apă pe patul de pietre netede.
   Băiatul stă întins pe spate, și June are senzația că a apăsat pe un întrerupător. Culoarea îi revine în obraji. Pupilele lui se contractă, devenind două puncte în lumina soarelui de aprilie.
   I se păruseră sclipitori înainte, dar acum ei strălucesc de-a dreptul. Nu a mai văzut niciodată un băiat ca acesta. Sirenele sună dinspre uscat și ea nu vrea să fie acolo când vor ajunge echipele de paramedici.
   May nu ar avea nevoie de laudă, de ziare sau de strângeri de mână cu primarul. Lacul a uitat-o pe May, și așa ar vrea May să rămână lucrurile.
   Își lasă palma pe capul băiatului. Încă nu s-a întors de acolo de unde a fost. Îl va urmări din apă până când va fi convinsă că e în siguranță. Savurează senzația pe care o are când degetele ei ating părul lui des. Ei sunt legați acum, ea știe asta.
   Amândoi trăiesc a doua lor viață și fiecare lucru bun pe care băiatul va ajunge să-l facă va compensa stricăciunile făcute de demonul June. El este răspunsul pe care îl aștepta.
   - Fă ca lucrul ăsta să conteze, micul meu băiat minune, îi șoptește ea, apoi se întoarce în apa rece. Fă-l să conteze.

                                       Optsprezece

            Cum s-a trezit Nate eliberat din mașina stricată și pe acea plajă plină de pietre fusese mereu un mister.
   În cele din urmă, faptul că aflase răspunsul trebuia să însemne ceva. Trebuia să schimbe ceva.
   Femeia își suflecă mâneca dreaptă a halatului ei de baie. O rețea de vreo șase cicatrice îi brăzda partea inferioară a antebrațului.
   Nate realiză că femeia se rănise atunci când băgase mâna pe geamul Passatului pentru a debloca portiera și pentru a-l trage din îmbrățișarea mortală a lacului. El avea o puzderie de cicatrice asemănătoare pe brațul său rănit.
   Nate încleștă pumnii ca să nu mai tremure. Brațul său vătămat îl durea acum până la umăr. Tot ce putea vedea era apa scânteietoare. Tot ce putea simți era apa lacului care-i lingea tălpile. Sentimentele se dezlănțuiră în interiorul lui. Sentimente care nu puteau fi numite.
   - Fratele meu.
   Vocea lui suna ca un metal ruginit. Își aminti cum îl strângea Gabe de mână. Văzu buzele fratelui său deschise într-un cerc perfect de groază în timp ce mașina lor trecea prin parapet.
   - Nu l-am văzut, zise bătrâna femeie. Am derulat totul în mintea mea de zeci de mii de ori, dar nu l-am văzut. Lumina era foarte slabă, iar când mașina s-a răsturnat...
   Vocea ei era diferită de cum fusese până atunci. Mult mai profundă, într-un fel. Și chipul ei era schimbat, de parcă undeva în povestea ei schimbase rolurile.
   - De ce e poza mea în mijlocul peretelui?
   Nate făcu semn spre peretele plin de articole decupate din ziare și înțesat de fire. Realiză că nu voia să vorbească despre accident, despre lac sau despre familia lui pierdută. Nu putea.
   - Privește-l, zise ea. Privește-l bine.
   Pagina de ziar care descria în detaliu accidentul de mașină căruia îi supraviețuise Nate era îngălbenită după șaisprezece ani.
   Pe această parte a peretelui, firul roșu era cel mai gros, pornind de la un cui prins în pieptul copilului din fotografie. Un alt fir lega poza lui Nate de un articol despre incendiul de la casa lui Decker, ce arsese pe deal cu ani în urmă.
   Nate urmă firul mai departe, la un articol care menționa faptul că autoritățile locale investigaseră incendiul și îl considerau suspect. Nu fusese acuzat nimeni, dar firma de asigurare nu-i despăgubise niciodată pe proprietari - ceea ce pentru aceștia însemnase o pierdere imensă.
   De acolo, firul continua. Deși nu fusese implicat în incendiu, reputația domnului Decker avusese de suferit, așa că acesta nu reușise să obțină un împrumut pentru a-și susține afacerile care șchiopătau. Lanțul său local de magazine trebuise să se închidă din cauza falimentului și doar două dintre locații fuseseră vândute, iar din această cauză, treizeci de oameni își pierduseră locurile de muncă. Numele lor erau listate pe un document. În dreptul unora dintre nume erau făcute unele însemnări: divorț, faliment, depresie.
   - Ce-i asta? întrebă Nate.
   - Privește doar.
   El alese un alt fir. De la chipul lui din fotografie, firul mergea la o poză de-a lui Tom în echipament de fotbalist. În penultimul sau ultimul său an de liceu, își spuse Nate.
   De acolo, el urmă firul până la o casă desenată cu creionul, peste care se prăbușise un copac. Firul lega această imagine de un articol despre antrenorul echipei de fotbal a liceului, care fusese concediat pentru conducere sub influența alcoolului. Lângă acest articol era un memoriu trimis personalului liceului despre cariera distrusă a antrenorului. Numele de familie al antrenorului era Corso - fostul antrenor al lui Tom și, desigur, tatăl lui Pete Corso, adolescentul dispărut.
   Nate orchestrase odată o Lovitură de Trăsnet împotriva bărbatului care se sfârșise cu un copac căzut peste casa acestuia.
   - Nu mai consumase alcool de zece ani înainte de asta.
   Femeia făcu semn spre desen. Nate își aminti că mai multe ferestre se spărseseră și o parte din acoperiș se stricase.
   - Stresul provocat de aceste stricăciuni l-a dat peste cap, adăugă femeia. Și-a pierdut slujba. Soția l-a părăsit.
   - Nu ai de unde să știi asta, zise Nate.
   Poza lui Pete Corso era următorul punct la care ducea firul. Era o versiune mai mică a celei pe care i-o arătase șeriful lui Nate în dimineața aceea. Alături de ea era o schiță a ferestrei sparte de la Union. Chipul Maurei Jeffers apărea alături de al lui Pete.
   Nate distrusese afacerea tatălui ei, infestându-i magazinul cu insecte, lucru care făcuse ca situația financiară a familiei să ajungă în colaps. Și acest lucru era notat acolo, alături de o înștiințare de la autoritățile districtuale prin care se făcea cunoscut cum clădirea ar fi fost infestată și necorespunzătoare locuirii.
   Pe perete era un catalog al păcatelor lui Nate și al consecințelor acestora, pe care le anticipase femeia. Documentele și firele care acopereau pereții erau o poveste a cărei acțiune se întindea pe durata unui deceniu și în care victimele deveneau vandali, în timp ce răzbunătorul devenea cel pedepsit. O poveste a furiei și a vendetelor.
   Saga orașului Lake.
   În timp ce Nate cerceta peretele, văzu acolo sinucideri, întreruperi de studii la liceu, dependență de substanțe interzise, exmatriculări și zeci de alte simptome ale depresiei și sărăciei. Toți adolescenții pe care-i văzuse la Night Ship aveau probabil câte o poveste asemănătoare cu a Maurei și a lui Pete. Cu siguranță, majoritatea evenimentelor de pe acel perete aveau mai mult decât o singură cauză.
   Și totuși, Nate nu putea ignora faptul că domnia malignă a Regelui Furtunii avusese consecințe extinse și ample. Liniile roșii marcau dezechilibre majore în ecuațiile suferinței.
   Dacă el s-ar fi înecat în acea zi de aprilie, Lake ar fi fost un loc mai bun.
   Falimentul și destrămarea familiilor avuseseră drept consecință nefericirea copiilor, care deveniseră niște adolescenți furioși. Iar furia avea nevoie de o țintă. Folosind descoperirile din jurnalele lui Lucy, unde erau menționate Loviturile de Trăsnet, James canalizase furia acelor adolescenți împotriva lui Nate, a prietenilor acestuia și a oricărei alte persoane care ar fi putut juca un rol în uciderea lui Lucy.
   - Nu mă poți considera răspunzător pentru toate astea.
   - Suntem amândoi răspunzători, zise femeia. Eu te-am salvat. Tot ceea ce faci, bun sau rău, este din cauza mea.
   Îi indică un fir fixat de cuiul înfipt în poza lui Nate. Firul era legat de baza cuiului, fiind primul care îi fusese atașat. Acesta era diferit de toate celelalte îngrămădite deasupra lui, pentru că era albastru. Era firul corespunzător acelei zile de aprilie, realiză Nate. Aceea fusese ziua în care el își începuse cea de-a doua lui viață.
   - Nu am cerut să fiu salvat.
   Se gândi la familia lui - toți legați cu centurile de siguranță pe scaunele lor, pe fundul lacului. Acea revoltă de adolescent era încă în interiorul lui, iar el clocotea la gândul că această femeie credea că-i făcuse o favoare.
   - Poate că a fost o greșeală faptul că m-ai scos din mașina aceea.
   Detesta judecata femeii la fel de mult cum detesta siguranța ei.
   - Mă gândesc mereu la asta.
   Revolta din interiorul lui era la un pas să se transforme în furie.
   - Nu eu sunt cel care am otrăvit un bol plin cu punch și am stârnit o încăierare și un incendiu care a dus la moartea a zeci de oameni.
   Făcu semn spre colajul de pe perete.
   - Așadar, unde este peretele cu păcatele dumitale?
   Femeia îi arătă firul albastru agățat de poza lui Nate. Ea îi urmări traiectoria cu degetul pe diagonală, coborând sub articole, imagini și însemnări. Nate văzu că degetul femeii ajunse la tavanul deformat.
   - Ce crezi că este în încăperea de deasupra? întrebă ea. E mai mult spațiu acolo, dar tu mă vei întrece în curând. Noile păcate nu au fost încă adăugate pe perete. Se întoarse din nou spre el. Chipul ei era tot înnegurat, dar colțurile buzelor ei nu mai erau rigide. Mi-a părut foarte rău să aud despre Bea.
   La auzul numelui bunicii sale, Nate tresări. Indignare, disperare, rușine - nu era sigur ce simțea, dar știa că nu voia să vorbească despre asta.
   - Sunt chirurg, zise el.
   Nu era un om rău și voia ca această femeie să conștientizeze acest lucru.
   - Eu salvez viețile oamenilor.
   Femeia îl privi pătrunzător, apoi ridică din umeri.
   - Ce vrei de la mine? strigă el. Acesta e trecutul. Așa s-a întâmplat.
   O emoție mai blândă apăru pe fața ei.
   - Ai rămas tot un băiat, nu-i așa?
   Mângâie linia obrazului lui. Pielea ei era uscată, dar netedă ca pietrele de pe malul lacului.
   - Niciodată nu e prea târziu să fii bun.

                                    Nouăsprezece

           Abia când ieși din nou afară, legănat de ariile tunetelor, Nate lăsă să se dezlănțuie senzațiile care fremătaseră în sufletul lui.
   Turna din nou. Pădurea îl apăra de cel mai rău vânt, dar vârfurile copacilor ei tremurau în unghiuri periculoase. Vaietele ramurilor și șuieratul frunzelor lor se uneau cu răpăiala ploii într-un zgomot ud, care făcea aerul însuși să pară viu.
   Prin acel freamăt, el auzea șoaptele morților.
   Retrăise de nenumărate ori amintirile sale fracturate din acea zi de aprilie. Acum avea în sfârșit răspunsul acelei supraviețuiri imposibile. Ar fi trebuit să primească recunoscător povestea femeii. În schimb, se simțea dezmembrat. Inert.
   Nu știa ce să facă.
   Un copac masiv stătea lângă piciorul aleii pietruite. Acesta îi amintea lui Nate de ulmul din curtea din spate a bunicii sale. Se așeză printre rădăcinile copacului, ridicându-și genunchii la piept, înfășurat în haina de ploaie neagră și lipit de trunchiul copacului, se simțea protejat de furtună.
   În această poziție, își putea imagina orice fel de intemperii.
   Aproape orice fel.
   Odată ce femeia îi explicase ce era pe peretele de la subsol, simțise că trebuia să iasă de acolo. Un minut mai mult și s-ar fi sufocat; s-ar fi înecat. Toate infracțiunile sale se întindeau ca un pachet de cărți. Fiecare mână era afișată.
   Mai rămăseseră alte secrete? Descoperise prăpastia din sufletul lui, dar știa că încă mai avea până să ajungă la cel mai întunecat punct al ei.
   Cu atâtea minciuni clădite unele peste altele, orice ar fi putut fi acolo, așteptând. Trebuia să fii un mare actor pentru a fi un mincinos talentat, dar pentru a fi un mare actor trebuia să crezi că interpretezi perfect adevărul. După ce purtase atâtea măști, mai putea să-și amintească forma adevăratului său chip?
   Nate o disprețuia pe femeie pentru că dezvăluise atât de multe păcate din tinerețea lui. Nu era sigur cine era ea cu adevărat, dar credea povestea ei despre faptul că-i salvase viața cu șaisprezece ani în urmă.
   Ar fi trebuit să-i mulțumească; ar fi trebuit să plângă în poala ei mizerabilă. Zânele ursitoare făceau mai puțin pentru protejații lor decât făcuse ea pentru el. Dar el nu era recunoscător. Era golit de sentimente.
   Chiar ea avea, în mod clar, o atitudine ambivalentă față de acest subiect. Și nu era singura din oraș care credea că el era un monstru.
   Compilația suferinței de pe pereții pivniței era minimală, dar adevărul, inevitabil. Nate și prietenii lui provocaseră dureri mult mai mari decât greșelile pe care se răzbunaseră. Aceste costuri încă erau mari. La terapie intensivă, bunica lui plătea pentru faptele lui chiar în acel moment. Maura Jeffers, Pete Corso - toți plătiseră.
   Nate trebuia să verifice starea bunicii lui, dar nu știa dacă vreunul dintre telefoanele din casa de pe strada Bonaparte funcționa fără electricitate. Secția de poliție avea cu siguranță o linie fixă funcțională, dar ideea de a-l vedea pe Tom sau pe șerif îl făcea pe Nate să-și dorească din suflet ca Medeea să-l sufle și să-l ridice într-un vârtej până la marginea cea mai îndepărtată a celui mai îndepărtat nor al ei.
   Cel mai rău străin era cel care pretindea că-ți este prieten, iar acest oraș era plin de ei.
   Simți o vibrație în buzunarul de la șold. Telefonul lui mut tresări ca un muribund. Se ridică și își desfăcu haina. Când examină dispozitivul, acesta arăta lipsit de viață, dar Nate bătu ușurel în ecran și-l duse la ureche.
   - Alo?
   - Nate?
   - Meg.
   Să-i audă vocea era ca și cum ar fi văzut soarele după o zi petrecută în adâncurile apei.
   - Telefonul meu s-a udat. Credeam că e mort.
   - Te aud foarte greu. Parcă ai fi pe Marte.
   Pe Marte numai aerul și frigul te pot ucide, își spuse el. Ea și Livvy erau legătura lui cu persoana care ar fi trebuit să fie. După vocea ei, își dădea seama cât de mult se abătuse de la calea pe care pornise.
   - Ești bine? întrebă ea. Ce a spus doctorul? Înmormântarea a decurs normal?
   - Nimic nu e bine aici. Nu ar fi trebuit să mă întorc. Sau poate că nu ar fi trebuit să plec. Nu știu ce să fac.
   - Nu te pot auzi, iubitule. Tu mă auzi? Am vrut să verific ce faci și să-ți spun că Livvy e mult mai bine. Furtuna nu va fi chiar atât de înfricoșătoare cum au anticipat. Curentul electric a fost întrerupt câteva ore, dar a revenit pentru moment.
   - Aici nu este curent electric. Abia e trecut de prânz și este deja întuneric. Cerul e cenușiu, iar orașul arată de parcă ar fi abandonat de o mie de ani.
   - Nu te pot înțelege, dragul meu, dar vocea ta pare ciudată.
   - Bunica va muri, Meg. Simt asta. Și va fi vina mea. Nu ți-am spus niciodată de ce n-am vrut să mă întorc aici. Chiar cred că m-am străduit să uit unele lucruri. Am făcut greșeli, Meg. Grave de tot. Și acum plătesc pentru ele. Toată lumea plătește pentru ele.
   - Iubitule, nu te pot auzi.
   - Tom credea - el credea că a ucis-o pe Lucy. Dar nu a făcut-o. Desigur, nu a făcut-o. Nu Tom. Dar de aceea a părăsit NYU. S-a pedepsit pe el însuși timp de paisprezece ani. Secretul îl mânca de viu și nici măcar nu este adevărat. Cum putea Tom să creadă că era un criminal? Și cum a putut să păstreze totul secret atât de mult timp? Nu a spus nimănui, nici măcar mie. Dacă ar fi făcut-o, i-aș fi spus că era imposibil.
   - Scumpule...
   - Dar atunci mă întreb - chiar este cu adevărat imposibil, Meg? Câte lucruri sunt imposibile?
   Se gândi la lucrurile pe care le făcuse și la oamenii pe care îi făcuse să sufere. Văzu rețelele de fire roșii înțepând peretele de la subsol - peretele tencuit cu victimele lui.
   - Suntem capabili de orice, știi? Suntem mincinoși, hoți, incendiatori și ucigași care așteaptă momentul în care universul ne pune la dispoziție tot felul de șanse, astfel încât singurele alegeri care să ne rămână să fie cele proaste. Știam asta în trecut. Nu înțeleg cum am putut să uit.
   - Ce a spus doctorul despre capul tău? La naiba, se aude un bâzâit atât de puternic, încât nu înțeleg niciun cuvânt pe care-l spui. Trebuie să fie telefonul tău. Sau uraganul. Voi încerca să sun la telefonul fix din casa lui Bea. Te iubesc, Nate. Amândouă te iubim.
   Conexiunea se întrerupse într-un bâzâit care se stinse, transformându-se în tăcere.
   - Meg? Meg?
   Nate își dezlipi telefonul de ureche, glisă cu degetul pe ecran, îl apăsă, îl scutură, apoi privi ecranul negru al acestuia până ce se asigură că Meg închisese.
   Trecu un timp. Nu era sigur cât de mult. Era înfrigurat și ud și știa că ar fi trebuit să scape de furtună. Se ridică dintre rădăcinile strâmbe și începu să se miște, pășind de-a lungul bulevardului Strand, care cotea chiar în acel loc, pentru a se întoarce înapoi în oraș.
   Poate că linia telefonică din casa bunicii încă mai funcționa. Dacă era așa, avea să o sune pe Meg de acolo. Avea să-i spună totul. Până și cele mai urâte lucruri. Avea să-i mărturisească că intrase prin efracție în casa unei străine, că se luase la bătaie cu niște adolescenți și că fusese cât pe ce să-l stranguleze pe tatăl celui mai bun prieten al său.
   Avea să-i cerșească iertarea pentru modul în care permisese ca bunica lui să fie rănită, pubul Union să fie distrus, piciorul lui Johnny să se rupă și câinele lui Tommy să fie ucis.
   Nu știa cum se potriveau Maura și Pete în toate astea, dar cei doi făceau oarecum parte din același decor. Meg avea să-l asculte cu blândețe, pentru că așa se discută cu o persoană isterică la telefon.
   Nate nu avea să știe cu adevărat cum urma ea să primească aceste vești până ce nu o vedea în persoană. Dacă ochii ei iar îi evitat pe ai lui, îmbrățișarea ei fiind superficială și ușor ezitantă, el nu avea să supraviețuiască.
 
          Drumurile din Greystone Lake erau părăsite, casele sale, întunecate.
   Nate se întreba dacă așa avea să arate sfârșitul lumii. Nu devorat de incendii sau inundații, ci de legiuni întregi de nori cenușii întinse pe sute de kilometri, învăluind pământul ca un giulgiu. Oprind soarele și tăbărând asupra celor asediați cu neîncetate salve de tunet.
   Ajunse pe malul lacului înainte de a simți nevoia. Nu voia să meargă dincolo de baricadă. Era sătul de Night Ship și de tot ce însemna ea. În capătul străzii era o barieră de poliție răsturnată și Nate păși peste ea.
   Copacii căzuseră, liniile telefonice și cele de înaltă tensiune se prăbușiseră, iar resturile erau împrăștiate pe drum și pe peluze.
   Daunele furtunii erau peste tot. Niște bucăți de șindrile fuseseră smulse de pe o casă și o prelată ajunsese peste ferestrele alteia.
   Obloanele erau rupte, iar pereții de sprijin se năruiseră.
   O casă situată într-un colț al străzii îi atrase atenția lui Nate. În timp ce se apropia de intersecție, văzu că o fereastră mare din partea laterală a casei era spartă. Și nu numai geamul, ci și grilajul. Perdelele ude fluturau asaltate de vânt. Poate că lui Nate nu i s-ar fi părut nimic ieșit din comun dacă aceea nu ar fi fost casa lui Owen.
   Owen nu reușise să ajungă la funeraliile lui Lucy, așa că Nate presupunea că acesta era fie cu Johnny la spital, fie cu oricine altcineva, ori se ocupa de eventualele pagube pe care haosul Medeea le provocase la hotelul Empire.
   Nate știa că tatăl lui Owen murise și că mama lui suferise un accident vascular cerebral, fiind acum invalidă. Doamna Liffey fusese o femeie crudă și extrem de brutală cu fiul ei, dar Owen își luase răspunderea de a avea grijă de ea, și asta spunea multe despre el. Când Nate se întrebă ce ar făcut în locul lui Owen, nu îi plăcu răspunsul.
   Ploaia curgea șiroaie printre cioburile de sticlă care mărgineau fereastra spartă a familiei Liffey. Cu siguranță, stricăciunile fuseseră provocate de apă, și Owen fiind plecat, situația avea să se înrăutățească.
  Nate bănuia că exista o îngrijitoare care stătea cu doamna Liffey în timp ce Owen era plecat, dar poate că Medeea azvârlise toată normalitatea în vânt și femeia neputincioasă era singură.
   Dacă Nate nu făcuse niciodată vreun bine în acest oraș, putea măcar să ajute pe cineva în acest mod neînsemnat.
   Peluza mustea de apă. La fiecare pas, îi intra în pantofi.
   Deși el și ceilalți distruseseră peisajul din fața casei familiei Liffey de mai multe ori, Nate nu trecuse niciodată dincolo de pragul casei. Doamna Liffey își prețuia florile, așa că Nate venise cu ideea de a pune sare pe grădinile și peluzele din jurul casei. Presăraseră sare gemă, suficientă pentru a otrăvi solul până la o adâncime de câțiva centimetri. Nici acum iarba nu era uniformă, iar arbuștii rămăseseră golași și piperniciți.
   Dacă fiecare decret al Regelui Furtunii avusese consecințe atât de extinse și de grave, se întreba ce catastrofe neașteptate provocase acea acțiune de distrugere. Nate era într-o dispoziție în care orice i s-ar fi părut plauzibil.
   În timp ce curtea și straturile de flori erau jalnice, locuința era bine îngrijită. Era o frumoasă casă victoriană cu tencuială gri, obloane negre și ornamente albe. Nate urcă treptele verandei. Soneria era inutilă fără curent electric, așa că folosi ciocănelul decorativ de pe ușă.
   Niciun răspuns.
   Își făcu drum pe lângă casă. Când ajunse la fereastra spartă, strigă în interiorul cufundat în întuneric. În timp ce aștepta un răspuns, îi trecu prin minte că nu era clar cum se spărsese fereastra. Niciun copac nu se prăbușise peste ea și nu era nici urmă de resturi care să o fi spart. Când aruncă o privire în interiorul slab luminat al casei, în mintea lui sună un claxon. O dâră lăsată de niște tălpi pline de noroi se zărea printre cioburile ude.
   Cineva spărsese fereastra ca să intre în casă.
   Legiunile de regrete îi fugiră din minte. Analiză miile de sunete și de mirosuri ale uraganului și scană fiecare umbră a camerei din fața lui. Aici exista un pericol și trebuia să se concentreze.
   Owen îi spusese că vandalii nu-l loviseră cu o seară în urmă, dar poate că așteptaseră să-l lovească astăzi. Părea un plan îndrăzneț să atace locul la lumina zilei, dar poate că Medeea îi făcuse să fie îndrăzneți. Sau poate că apariția lui Nate și plecarea sa precipitată de la Night Ship îi înfuriase destul încât să facă repede ceva nesăbuit.
   Poate chiar în acel moment distrugeau casa bunicii lui, dar Nate își reprimă impulsul de a da fuga pe strada Bonaparte. O casă era doar o casă, iar cea de pe strada Bonaparte era goală. Dar dacă doamna Liffey era singură acolo, era sigur că avea nevoie de el.
   Sări pe fereastră și își adăugă urmele la cele care se vedeau în fața lui pe podea. Era o cameră ordonată, cu un șemineu care avea într-un colț canapele, scaune cu spătar și o măsuță de cafea supradimensionată.
   Tavanul și podeaua erau ornate cu denticuli, iar spațiul dintre acestea era umplut cu tapet scump și artă naivă. Era o cameră concepută pentru a fi admirată și nu locuită. Asta se potrivea cu tot ceea ce știa Nate despre doamna Liffey.
   Cu corpul ei modelat de exercițiile yoga, cu hainele ei de designer și casa aceea frumoasă, era o femeie care aprecia aspectul mai presus de orice. Pe polița șemineului era o colecție de portrete ale domnului și doamnei Liffey - un cuplu frumos care părea desprins direct din catalogul lui J. Crew.
   Acestea erau decorațiuni destul de normale, cu excepția faptului că Owen nu se afla în nicio fotografie.
   Nate se întrebă dacă doamna Liffey, aflată acum în acea stare proastă de sănătate, putea fi mândră în cele din urmă de bărbatul care devenise Owen.
   Covorul mustea de apă, iar pașii lui făceau zgomot oriunde se îndrepta. Podeaua din lemn fusese, cu siguranță, distrusă, însă pagubele produse de furtună nu mai erau principala lui preocupare.
   Traversă podeaua acoperită cu cioburi de sticlă cât de silențios putea.
   Dacă ar fi bătut la ușă și ar fi strigat în casă, ar fi alertat vandalii. Dacă erau încă în casă, atunci știau deja că trebuia să vină.
   Urmele de noroi duceau în sufragerie și apoi la bucătărie. Scană pereții și tejghelele în căutarea unui telefon, dar camera era cufundată în întuneric. Simți pietricele prin tălpile pantofilor și văzu o dâră de noroi care mânjea dalele de gresie din bucătărie, dar în lumina slabă ce răzbătea prin ferestre nu se putea vedea nimic în detaliu. După ce verifică niște sertare cu tacâmuri, căni gradate și șervețele, degetele lui atinseră în cele din urmă o mică lanternă metalică.
   Îndreptă raza lanternei în toate direcțiile prin încăpere și zări ceva colorat pe covor. Așa cum bănuise, gresia de acolo avea deasupra un strat de noroi, dar mai era o culoare amestecată în cafeniul noroiului: acel stacojiu inconfundabil al sângelui uscat.
   Pulsul i se acceleră, iar durerea din braț se amplifică. La lumina lanternei, urmări petele de noroi și de sânge până la o ușă închisă. Subsolul, presupuse el. Sângele de pe podea nu putea fi un detaliu neînsemnat: cineva fusese rănit serios.
   Un zgomot strident făcu locuința să se cutremure. Nu era un tunet, ci o ușă trântită. Scândurile din podea scârțâiau și se auzea zgomot de pași.
   Sunt încă aici.
   Nate apucă un ceainic electric de pe tejgheaua bufetului, stinse lanterna și încercă să se contopească cu umbrele din bucătărie.
   Pașii era regulați și se apropiau fără să se grăbească.
   O siluetă mătăhăloasă se profilă pe fundalul slab luminat din pragul ușii.
   - Nate? întrebă Owen. Ce faci aici?
   - Iisuse! Era să te pocnesc.
   Nate nu fusese niciodată mai fericit să-l vadă pe tipul cel vânjos.
   - Cineva a intrat în casă pe fereastra spartă din living.
   - Fereastra e spartă? Nu am văzut.
   - Sunt urme de noroi peste tot.
   Nate aprinse lanterna și lumină podeaua murdară.
   - Dumnezeule, acela e... e sânge? întrebă Owen.
   - Așa cred. Dar vorbește mai încet, pentru că...
   - Oh, Iisuse, crezi că mai sunt încă aici?
   Owen vorbea acum în șoaptă.
   - Adică, în acest moment?
   - Nu știu. Abia am ajuns aici.
   - Ai chemat poliția? Ce o fi cu mama? Crezi că au pus mâna pe ea?
   - Nu am văzut-o. Telefonul meu e mort. Tocmai căutam telefonul tău fix.
   - E fără fir, așa că nu va funcționa fără curent electric. Dar voi suna de pe telefonul meu mobil.
   Owen își puse sacul pe tejgheaua bufetului și începu să caute prin el.
   - Dumnezeule, zise el. Nu pot să cred. Vreau să spun, serios acum, ce va urma?
   Sângele și petele de noroi se opreau la ușă, deși era ceva ce semăna cu amprenta unei mâini pe cadrul ușii, aproape de mânerul sferic. Nate îndreptă raza de lumină spre restul ușii și observă o serie de zăvoare, încuietori și lanțuri.
   Sudoarea îi năpădi tâmplele, trupul lui simțind ceva înainte ca mintea lui să aibă timp să proceseze.
   De ce atâtea zăvoare pe o ușă care duce la subsol?
   Unul dintre brațele enorme ale lui Owen se încolăci în jurul gâtului său.
   Nate avu timp doar să tragă cu cotul în spate înainte de a simți o pânză care-i acoperea fața. O inhalare involuntară îi umplu gura și nările cu un miros vag și dulceag de acetonă, care-i amintea de vremea în care studia la facultatea de medicină.
    Owen îl prinse strâns, lipindu-l de pieptul lui masiv. Nate era învăluit, brațele fiindu-i țintuite pe lângă corp, de parcă ar fi fost într-o menghină de oțel. Încercă să miște picioarele, dar puterea lui Owen era absolută. Un țipăt izbucni în mintea lui, cu fiecare încercare de a respira în cârpa îmbibată în chimicale.
   Auzi un horcăit în timp ce genunchii lui se îndoiau, moi. Totul se rotea cu el și i se părea că vedea stele, iar umbrele încăperii se contopiră într-un întuneric absolut.

                                       Douăzeci

          Somnul era catifelat, lin și impenetrabil.
   Ca și Night Ship, era o nuanță roșie atât de întunecată, încât mai era doar un pas până la negru.
   Benzile de lumină se transformară în fluorescențe aeriene. Simțurile lui Nate și conștiența lui reveneau la el șchiopătând, gândurile lui fiind amorțite și lente, la fel ca pașii cuiva printr-o apă rece ca gheața.
   Era așezat pe o podea rece, cu capul sprijinit de un pilon sau de o coloană, bâzâitul luminilor fiind întrerupt numai de o șoaptă precum cea a unei vâsle care tăia apa lacului. Încercă să-și miște picioarele, dar stomacul lui protestă la această idee. Un gust dulceag și scârbos îi năpădi gura. Era profund conștient de fiecare doză de substanță pe care o inhalase.
   Senzația strânsorii lui Owen rămăsese în jurul gâtului și a pieptului său.
   Își amintește țesătura îmbibată în chimicale, urmele de noroi și sânge și ușa de la subsol cu o mulțime de încuietori.
   De ce atâtea zăvoare pe o ușă care duce la subsol?
   Cu grijă, Nate își îndreptă capul. Îl simțea ca pe o planetă cocoțată pe o creangă. Observă mai întâi zidurile. Erau acoperite cu mici forme piramidale negre, ca interiorul unei nave extraterestre sau ca interiorul unei mingi de golf. Lumina dispărea în materialul acela ciudat. Pelerina lui de ploaie dispăruse și era îmbrăcat doar în costumul său ud.
   Subsolul părea infinit de vast, dar Nate putea să-și dea seama că nu vedea bine. În partea cea mai îndepărtată a încăperii era o lumină intensă, ce părea să fie reflectată la infinit. Era atât de puternică, încât ochii îl dureau, ca și cum pupilele i-ar fi fost dilatate. Se întreba cu ce îl drogase Owen.
   Senzația de arsură din gât îl făcea să se gândească la o broască pregătită pentru disecție, așteptând bisturiul.
   Formele se mișcau dincolo de claritatea viziunii lui - niște pete mișcătoare pe care le bănuia atât de natură organică, dar și mecanică.
   Acum, ceva în legătură cu aceste pete era foarte periculos. Putea să simtă pericolul în braț și să-l adulmece în aer. Era o duhoare de animal, atât de puternică, încât ar fi fost nevoie de ceva mai mult decât apă și săpun pentru a curăța locul. Șușoteala aceea ciudată se umfla și se retrăgea din capătul orbitor al subsolului.
   Mâinile lui Nate erau legate la spate de un obiect de care se sprijinea.
   Erau legate cu ceva îngust și lunecos, precum plasticul. Își putea răsuci încheieturile în legături, dar nu credea că avea puterea necesară să le rupă. Nici măcar nu știa dacă putea sta în picioare.
   Un șuierat la fel de slab ca țârâitul luminilor de pe tavan se auzi în dreapta lui. Mișcă încet capul. Până și florile se întorceau mai repede spre lumina soarelui. Creierul său amenința să se spargă la cea mai mică atingere de craniu, ca și cum lobii săi ar fi fost sculptați dintr-o sticlă de grosimea unei molecule.
   O altă formă era prăbușită în dreapta lui. Niște membre lungi stăteau întinse pe podea, făcând silueta să pară o jucărie stricată. Un bărbat.
   Nate miji ochii, încercând să se concentreze. Un băiat. Un păr castaniu, lățos, ochi mari și negri, o față trasă, murdară de sânge și crispată de teroare.
   Băiatul era îmbrăcat în aceeași haină de ploaie lungă pe care o purta atunci când Nate se năpustise asupra lui pe peluza bunicii sale cu o noapte în urmă.
   Pete Corso. Viu, la urma urmei.
   Viu pentru moment.
   - Pete?
   Nate vorbea mai tare decât intenționase, iar șoapta din celălalt capăt al subsolului pierdu din intensitate, devenind un freamăt surd.
   - Am crezut că vei rămâne inconștient mai multă vreme.
   Ochii băiatului legat se închiseră brusc la auzul vocii lui Owen.
   Nate întoarse capul și văzu că una dintre pete se solidifică, luând forma lui Owen în timp ce bărbatul masiv se apropia de el. Se schimbase de hainele pe care le purtase înainte. Acum era fără cămașă pe el și purta doar niște pantaloni medicali largi.
   - Ce ai folosit? întrebă Nate.
   I se părea că limba lui avea de trei ori lățimea normală și trebuia să vorbească încet.
   - Substanța e destul de neplăcută.
   - Puțin înălbitor, o picătură de dizolvant pentru unghii și iată că obții un soi de cloroform destul de decent. Școala veterinară nu a fost o pierdere totală de timp, nu? Cred că ți-am dat destul cât să pot adormi un elefant. Ești norocos că nu ai intrat în comă.
   Nate nu se simți norocos. Era sigur că exista un motiv pentru care, în fața lui, Pete se prefăcea că era inconștient. Luminile clipeau.
   - Am pornit generatorul, zise Owen. E un obiect nespus de prețios - valorează cât greutatea lui în aur.
   - Ce face Johnny?
   Nate nu știa ce plănuise Owen în privința lui, dar bănuia că era ceva care merita întârziat.
   - Ar trebui să fie bine. Cei de la spital spun că e în operație. Reabilitarea o să fie oribilă, dar ce poți să faci? Hotelul Empire e un dezastru. Ai fost vreodată într-o cameră cu două sute de turiști furioși? Cum au fost funeraliile?
   Sfâșietoare, eliberatoare, devastatoare, copleșitoare.
   - Așa cum te-ai fi așteptat, în mare.
   - Hmm, spuse Owen.
   Întinse brațul indiferent. Mușchii abdomenului, trapezului și antebrațelor sale zvâcneau impresionant. Era mult mai dezvoltat decât fusese Adam Decker în adolescență.
   - Ar fi trebuit să plec. Mă simt prost din cauza asta.
   Îi aruncă o privire scurtă lui Pete, apoi se întoarse din nou spre Nate.
   - Îmi pare rău pentru toate astea, zise el. Dacă mai contează pentru tine, nici eu nu m-am așteptat la asta. Deși, trebuie să recunosc, am rămas surprins cât de simplu a fost.
   Pe pieptul lui Owen se vedea un fel de pulbere. Grămăjoare fine de pulbere care se lipiseră de pielea lui ca niște fulgi albi de zăpadă.
   - Regele Furtunii în persoană, continuă el. Doborât cu o substanță folosită pentru curățarea chiuvetei de la bucătărie. E doar un om, la urma urmei.
   - Nu mă vei face să te întreb, nu-i așa?
   Nate își înclină capul spre Pete Corso.
   - Oh, Iisuse!
   Owen se așeză cu picioarele încrucișate pe podea, alături de el. Aproape, dar în afara intervalului periculos, în care ar fi putut primi șuturi sau capete în gură. Owen nu voia să riște cu Nate, fie el doar om sau nu.
   - Copiii știau, zise el. Noi nu am fost niciodată atât de răi. Mai întâi aproape că mă omoară tăindu-mi frânele, apoi m-am trezit că noaptea trecută doi dintre ei au intrat în casă. I-am prins chiar aici, în subsol. L-am placat pe tipul ăsta. Fata a reușit să ajungă până în bucătărie, dar nu puteam să o las să plece.
   - Maura Jeffers.
   - Așa o cheamă? L-aș fi întrebat pe puști, dar a rămas rece. L-am amețit cu cloroformul înainte să mă duc să-l ajut pe Johnny. Poate că i-am administrat prea mult.
   - Ai ucis-o!
   - Ei, bine, nu am vrut să fac asta. Știi cum e când preia controlul. Furia. Am fost atât de furios, la naiba. Era în casa mea. În subsolul meu! Odată ce a văzut totul, trebuia să dispară cu orice preț.
   - De ce-l ții aici pe Pete, în viață?
   - Știi și cum îl cheamă? De când ești în oraș? Ești aici de o zi și deja știi mai multe decât mine? Te-ai schimbat, Nate, jur.
   - Pariez că tu știi multe lucruri pe care eu nu le știu, Owen.
   - Oricum, băiatul nostru - Pete? - el și amicii lui sunt, evident, cei care incendiază, distrug mașini și sparg ferestre peste tot în oraș. De când l-am adus aici, am vrut să aflu tot ce știe. Ce urmăresc? Ce știu ei? Sunt periculoși pentru noi, Nate. Pentru noi toți. Știu ce am făcut noi pe vremuri. Și gândește-te la toată suferința pe care o provoacă. Cineva trebuie să pună punct. Îți amintești ecuația suferinței?
   Indiferent cât de mult ar fi vrut, Nate nu putea să uite niciodată asta.
   Dacă acel zid din subsolul femeii putea să garanteze ceva, era vorba de acest lucru.
   - Cineva trebuie să-i facă să păstreze un echilibru. Așa cum spuneai tu mereu.
   - Noi eram copii, O. Niște copii proști, egoiști. Am provocat mai multă durere în loc să ne răzbunăm. Am făcut ca lucrurile să meargă mai rău, nu mai bine.
   - Nu pot să cred că vorbești serios.
   Owen se încruntă în fața lui.
   - Ar fi trebuit să ne lipim de jocuri video, de fete și de petreceri cu bere în pădure.
   - Nu.
   Owen clătină din cap. Se apucă de păr.
   - Nu asta ar trebui să spui.
   Owen se ridică în picioare și începu să se plimbe înainte și înapoi. Lumina sălbatică a becurilor fluorescente exila fiecare umbră din încăpere și, în strălucirea lor orbitoare, Nate observă ceva pe spatele lui Owen. Vederea i se îmbunătățea, dar nu era sigur la ce se uita. Niște forme netede se înălțau de pe pielea bărbatului, de parcă ar fi fost gravată.
   - Spatele tău.
   - Cum? Oh, da!
   Owen își trecu mâna peste marginile care ieșeau în relief pe spatele lui. Se întoarse astfel încât Nate să poată vedea până unde se extindeau cicatricele. Erau zeci de urme scrijelite pe pielea lui - începând de la umeri până la osul său iliac. Două dungi apropiate, la cinci centimetri distanță una de alta, ca branhiile unui pește ciudat.
   - Mama a făcut asta, zise Owen. Câte o tăietură pentru fiecare săptămână în care cântăream peste o sută treizeci de kilograme. A fost întotdeauna cea mai groaznică ființă, dar la început nu am crezut că avea să o facă. Dar tu ai spus întotdeauna că nu avem cum să ne dăm seama de ce sunt capabili oamenii. Tata nu a făcut nimic, desigur. De fapt, asta nu e adevărat. El m-a ajutat să mă abțin. Dar a plătit pentru asta. Mama plătește ceva mai mult în fiecare zi.
   - Nu ne-ai spus niciodată.
   - Trebuia să o fac? Se presupunea că eram prieteni. Ar fi trebuit să știți. Voi ați știut întotdeauna când se întâmpla ceva cu Johnny. Spuneați: „Ce s-a întâmplat, amice? Și pe cine trebuie să pedepsim?” Și se întâmpla la fel cu Tom și Lucy. Era ca și cum ei erau o parte din tine. Știai de fiecare dată când își rupea Tom vreo unghie sau când avea Lucy divergențe cu vreo fată în vestiar. Dar n-ai știut niciodată nimic când era vorba de mine. Nici măcar nu mă întrebai.
   - Dar am plănuit Loviturile de Trăsnet împotriva mamei tale. Am presărat sare pe peluză, am...
   - Nu a fost mai nimic și tu știi asta. Crezi că niște iarbă moartă compensează toate astea?
   Owen își arătă spatele.
   - Ar fi trebuit să suni la poliție.
   - Crezi că asta m-ar fi făcut să mă simt mai bine? Suferința ta a dispărut atunci când l-au închis pe domnul Bennett pentru uciderea familiei tale? Legile și pedepsele cu închisoarea nu echilibrează ecuațiile, Nate. Durerea trebuie să se consume. Tu știi asta.
   Nate realiză că omul din fața lui era un monstru creat chiar de el. Avea majoritatea pieselor din poveste, dar nu văzuse cum se potriveau până acum.
   - De ce ai făcut-o, Owen?
   - Tata o merita. Nu mi-a luat niciodată partea. A lăsat-o să scape nepedepsită - lucru care îl făcea și pe el cam la fel de rău. Trebuia să dispară. Știam că asta era singura cale de a putea încheia socotelile cu mama.
   - Nu mă refer la părinții tăi.
   Nate simți un val de fierbințeală năpădindu-i pieptul. Căldura îi alungă negura din privire și letargia din membre.
   - Mă refer la iubita mea. Te întreb de ce ai ucis-o pe Lucy?

                                  ABSOLVIREA
                                            VII

            Sunetele erau ciudate în subsolul clădirii Night Ship.
   Owen asculta, tăcut și nemișcat în ungherul uneia dintre camere. În unele nopți, acesta era singurul loc în care putea dormi. Suspinele lacului erau ca un cântec de leagăn. Când era aici singur, putea pretinde nu numai că era în siguranță, ci și că era puternic.
   Mergând pe coridoarele întunecate și abandonate ale vechiului club Night Ship, își putea imagina că acesta era palatul lui și că el era Regele Furtunii.
   Nu-și petrecea fiecare noapte aici, dar erau totuși multe nopți în care rămânea în acest loc. Era cel mai bun mod de a evita să meargă acasă.
   Nate și Lucy erau de multe ori în acest loc la primele ore ale dimineții.
   El îi asculta când erau sus, pe ringul de dans. Râsul lui Lucy răsuna între pereții scorojiți.
   Owen era masiv după orice standard: de multe ori mai mare decât fusese probabil Just June, și totuși era capabil să se furișeze neauzit pe culoarele secrete și prin spațiile strâmte dintre pereți pentru a-i privi pe îndrăgostiți prin găuri făcute în lemn. Nu le spusese niciodată celorlalți că găsise legendarele pasaje secrete și era foarte bucuros pentru asta. Privise trupurile perfecte ale lui Lucy și Nate contopite pe podea. Erau pe podea, dar păreau să zboare. El auzea ce îi spunea Nate lui Lucy atunci când pasiunea lor se intensifica.
   Uneori Owen se întreba dacă ar mai fi fost la fel de frumoși dacă el nu ar fi fost acolo să-i privească. În unele dimineți era ca și cum ei trei erau părți egale ale unui singur lucru perfect.
   Ecourile unor țipete se auzeau în seara aceea pe coridoare, dar acestea nu erau țipete de plăcere. Lucy sosise cu ceva timp în urmă, iar Tom venise mai recent. Ei vorbiseră -ceea ce era ciudat, pentru că toată lumea știa că se urau unul pe altul. Apoi se îndepărtaseră pe ponton, dar numai Tom revenise.
   Owen se uită pe gaură și-l văzu pe Tom țâșnind din nou înăuntru și alergând spre scara în spirală. Owen căută punctele de sprijin pentru mâini și picioare care duceau la platforma de lansare de la subsol. Până să ajungă la nivelul inferior, o serie de zgomote metalice îi dădură de înțeles că Tom deschisese trapa de lansare.
   Probabil că Lucy era în apă.
   Owen venea la Night Ship din tot felul de motive, dar în seara aceea venise să mediteze. Nate îi tot avertiza de câteva săptămâni că Loviturile de Trăsnet aveau să înceteze, dar Owen nu înțelesese cu adevărat ce însemna această decizie până în ziua aceea. Nate era deja plecat, iar Tom era chiar în spatele acestuia. Chiar și fără o diplomă, cât mai era până ce pleca și Johnny? Prietenii și viața secretă pe care o duceau acolo era tot ce avea Owen.
   Fără Loviturile de Trăsnet, deșertul vast al verii se întindea în fața lui. Îl așteptau nopți sufocante și interminabile. Fără ceilalți și fără Regele Furtunii, el nu știa cine era sau cum avea să fie viața lui.
   Își aminti cum fusese înainte ca Nate să se ciocnească de el în acea noapte de Halloween. Mai mult decât anoste, acele zile fuseseră insuportabile. Nu spusese niciodată niciunuia dintre ei, nici măcar lui Johnny, că atunci când se ciocniseră de el în noaptea aceea în fața baricadei, el se lupta cu o decizie pe care tocmai o luase. Se întreba dacă avea curajul să pătrundă în Night Ship și să sară de pe ponton în lac, adăugând viața sa pe răbojul apei argintii.
   Ceilalți aveau fiecare punctele lor tari. El nu era nici pe departe la fel de chipeș sau de inteligent ca Nate. Nu era nici bogat ca Johnny sau plăcut de ceilalți, cum era Tom. Era gras, atâta tot. Mai gras decât toți oamenii din oraș. Prietenii lui erau cei care-l făceau puternic.
   Vocea lui Tom părea să se audă acum prin scândurile din podea, iar asta însemna că acesta era în apă. Tom fusese întotdeauna o persoană care-și făcea griji pentru orice, dar de această dată Owen sesiză o groază teribilă în vocea lui.
   Se întâmplase ceva.
   Strigătele lui Tom erau întrerupte de un sunet înfundat și neregulat.
   Riscând să privească pe coridorul care ducea la trapa de lansare, Owen îl zări pe Tom pe palier, într-o băltoacă. Umerii lui erau scuturați de hohote de plâns la lumina lanternei.
   Lucy nu era cu el.
   - Sunt un prost, zise Tom, lovindu-și tâmpla cu pumnul - o dată, de două ori, de trei ori. Prost. Prost. Prost.
   Loviturile păreau să-l elibereze pe Tom de remușcările care-i blocau mintea.
   - Dovezi, îl auzi Owen murmurând panicat. Trebuie să fac curățenie.
   Tom încuie trapa, apoi se grăbi spre scări vorbind singur:
    - Ea a fost aici și era singură când a căzut. Vor spune că a fost un accident. A fost un accident.
   Owen se ghemui în întuneric, ascultând pașii lui Tom pe scândurile de deasupra lui. Cu câteva luni în urmă încercaseră să curețe mucegaiul din bucătăria abandonată. Owen bănuia că încă mai erau pe undeva soluții de curățat.
   Și-l imagina pe Tom la etaj, pulverizând, ștergând, frecând și lustruind totul. La fiecare câteva minute, de sus se auzea câte un vaiet jalnic precum țipătul unei păsări care era ultima din specia ei. În cele din urmă, vaietele încetară.
   Când Owen fu sigur că Tom plecase, luă o lanternă și deschise din nou trapa de lansare. Nate nu le permitea niciodată să meargă cu vreo lumină pe apă, dar aceasta era o situație specială.
   Lacul dă înapoi ceea ce ia. Dacă Lucy se înecase, poate că trupul ei se ridicase la suprafață. Dacă Owen o găsea și o ținea ascunsă, poate că ar fi reușit să-l țină pe Tom departe de probleme. Ar fi fost un secret doar între ei doi. Ar fi fost o legătură indestructibilă pe timpul verii și pe toată perioada facultății. Era genul de secret care i-ar fi legat pentru tot restul vieții lor. Dacă păstra secretul lui Tom, acesta avea să-l ajute să continue Loviturile de Trăsnet. Nate ar fi fost plecat, dar Owen, Johnny și Tom ar fi devenit mai puternici ca niciodată. Poate că ar fi ajuns destul de puternici ca să i-o plătească mamei lui cu vârf și îndesat, așa cum simțea nevoia.
   Să facă și el ceva care să-i provoace suferință. Ceva care să o facă să sufere pe vecie.
   În timp ce descuia trapa de lansare, Owen se simțea cu adevărat fericit  pentru prima dată în atâția ani. Apoi raza lanternei sale săltă pe apele întunecate ale lacului și ilumină ochii tăioși ca un stilet ai unei fete ude care se cățăra pe unul dintre piloni.
   - O să-l distrug, zise Lucy. Nu-mi pasă cine e tatăl lui.
   Vocea ei era răgușită și la fel de rece ca gheața.
   - Oh, Dumnezeule, Lucy! zise Owen, încercând să-și ascundă dezamăgirea din glas.
   Gata cu prietenii lui. Gata cu lucrurile pe care visa să le facă. Toate îi alunecau printre degete ca apa.
   Platforma de lansare scârțâia sub tălpile lui în timp ce cobora să o ajute să iasă din apă. Ea se așeză pe platformă tremurând de frig și de furie.
   - Am să-l fac să-și dorească să fi fost mort.
   Owen ascultă rezumatul detaliat al evenimentelor pe care i-l oferi Lucy.
   Ghicise deja cam cum stăteau lucrurile, iar detaliile nu-l interesau prea mult. Încuviință din cap și se prefăcu mirat, dar în tot acest timp se întreba ce să facă în continuare. Încerca să gândească la fel ca Nate.
   Încerca să-și imagineze că era genul de persoană care știa exact ce voia și care nu se dădea în lături de la nimic ca să obțină acel lucru.
   - Mai întâi vom suna la 911. Doctorii mă vor consulta și vor înregistra totul. Poliția o să-mi ceară o declarație, iar eu le voi spune totul. Se urăște atât de mult încât probabil că va mărturisi, pentru că e doar un idiot slab de înger.
   În mintea lui Owen sună alarma. Dacă ar fi făcut cum spunea Lucy, acest lucru avea să-i separe și nu să-i unească.
   - Nate nu ar vrea să ne întoarcem unii împotriva altora, zise Owen.
   - Nate nu ar vrea nici ca prietenul lui cel mai bun să încerce să-i omoare iubita, spuse Lucy. Hainele ei erau ude.
   Nu mai avea șalul din mătase verde pe care-l purtase la petrecere, iar bluza ei albă era aproape transparentă.
   - Trebuie să fi fost un accident. O neînțelegere.
   Trupul ei era subțire, dar tonifiat. Owen îl mai văzuse și înainte în ipostaze mult mai provocatoare decât acum, dar niciodată atât de aproape.
   - Tom a fost la un pas să mă omoare. Crezi că Nate va putea trece așa ceva cu vederea?
   Owen încercă să-și imagineze o lume în care Nate și Tom nu erau cei mai buni prieteni și nu îi plăcu deloc cum arăta aceasta.
   - Lui i-ar plăcea să ne înțelegem, să ne gândim împreună la o soluție.
   Ea îl privi chiorâș.
   - Ar vrea răzbunare. De aceea a incendiat casa lui Adam Decker și a stârnit toată povestea asta. A dat foc la casă pentru mine. Eu l-am făcut ceea ce este acum, așa cum și el m-a făcut pe mine. Ne-am creat unul pe celălalt și tocmai de aceea va fi de partea mea indiferent ce s-ar întâmpla.
   Pe Owen îl apucă amețeala.
   Nu fusese niciodată la fel de spontan ca Nate sau Lucy. Ei rosteau paragrafe întregi și recitau doctrine ale propriilor strategii întortocheate, iar tot ce putea face Owen de obicei era să încuviințeze din cap și să pretindă că înțelegea la ce se refereau. Dar ceva din cele spuse de Lucy era greșit. Lucrul acela se propti între rotițele din mintea lui și se blocă, făcându-le să nu mai funcționeze.
   - Te-ai îndrăgostit de Nate pentru că a dat foc casei lui Adam Decker? întrebă Owen.
   - Acesta a fost începutul. Pentru noi toți. Nu îți amintești? Acest lucru l-a făcut Regele Furtunii.
   - Dar eu am fost cel care a incendiat casă, zise Owen. Eu am turnat benzină pe casa lui Decker și i-am dat foc.
   - Nu am vrut să spun - adică - da, în regulă, tu i-ai dat foc. Dar erai acolo pentru că așa a hotărât Nate. El este cel care a decis întotdeauna.
   - Însă eu sunt cel care te-a ajutat să te răzbuni pe Adam Decker. Am fost eu.
   Lucy îl privi încruntată pentru o clipă. Privirea ei se îmblânzi, devenind indiferentă, apoi izbucni în râs.
   - Doamne, Owen! Tu crezi că ar fi trebuit să fiu cu tine în tot acest timp? În locul lui Nate?
   O imagine, neașteptată dar neprețuită, se ivi în mintea lui Owen: Lucy zvârcolindu-se în lumina zorilor pe ringul de dans. Obrajii lui erau în flăcări. Vorbi rar, străduindu-se să nu se bâlbâie.
   - Spun doar că toată lumea crede că Nate e cel mai important dintre toți, dar nu este adevărat.
   - Iisuse! Eu și Purcelul.
   Râsul lui Lucy scânteia ca o lamă ascuțită.
   - Vorbești serios?
   Owen întinse mâna brusc și o prinse de încheietură. Era un gest reflex, așa cum limba unei reptile prinde o insectă din aer.
   - Nu-mi spune așa!
   Mâna ei era ca un fus în palma lui cărnoasă.
   - Ai grijă ce faci.
   Furia încinse chipul lui Lucy. Era o creatură înfricoșătoare, dar Owen avea impresia că pe fața ei se citea dorința. El fusese martor de la bun început, de cel puțin două ori pe săptămână, la ceea ce făcea ea cu atâta pasiune pe scândurile ringului de dans. Era ca o provocare. Un test. Dacă o putea avea, ar fi putut obține orice.
   Lucy încercă să-și elibereze mâna din palma lui Owen, dar nu reuși.
   - Nu glumesc acum, Owen. Dă-mi drumul. Dă-mi drumul sau o să-ți pară la fel de rău cum o să-i pară lui Tom.
   Era o amenințare, dar pe fața ei era întipărită frica.
   Tom credea deja că o omorâse pe Lucy și nimeni pe lume nu știa că ea era acolo. Dacă Lucy avea să-l reclame pe Tom la poliție, Owen și prietenii lui ar fi ajuns să se despartă pentru totdeauna.
   În loc să-i dea drumul, el strânse mai tare. Ceva trosni în palma lui, iar Lucy scoase un țipăt sfâșietor de durere. Se repezi la el cu mâna ei liberă.
   Owen îi prinse mâna de parcă nu ar fi cântărit mai mult decât o coală de hârtie. Când Lucy încercă să-l lovească cu piciorul, Owen o imobiliză, țintuind-o la pământ sub trupul lui mătăhălos. Lipi brațele lui Lucy de scândurile scorojite ale docului și îi desfăcu picioarele cu un genunchi.
   Îi putea imobiliza toată partea de sus a corpului cu un singur antebraț, țintuind-o de scânduri. Îi înăbuși țipătul strângând-o de gât cu cealaltă mână.
   După atâția ani, Owen descoperea în sfârșit unde se potrivea. Ceilalți aveau inteligență, aspect fizic plăcut, bani sau loialitate, dar puterea lui era forța cea mai de temut.
   Îi sfâșie hainele lui Lucy de parcă ar fi rupt un șervețel. Era uimit de puterea lui. Fața lui Lucy se făcu roșie în strânsoarea lui. Tendoanele de pe gâtul ei ieșeau în relief ca niște funii, la fel ca atunci când Nate era deasupra ei. Owen o ținea lipită de scânduri și o strângea de gât. Lacul îi înconjura. Își lăsă în jos pantalonii scurți și aerul rece al lacului îi sărută pielea dezgolită. Lucy se împotrivea ca o flacără în vânt. Cu furie și disperare. După un timp, rămase nemișcată.
    Și, în acel moment, Owen înțelese că niciunul dintre ei nu mai avea nevoie de Regele Furtunii.

                                 Douăzeci și unu

            - Și chiar nu mai aveam nevoie de tine, zise Owen. Nici de ceilalți. Pentru prima dată, aveau ei nevoie de mine.
   Nate avea senzația că se prăbușise de la mare înălțime. Și-o imagină pe Lucy cuprinsă de panică în timp ce-și dădea ultima suflare: îngrozită și violată, și disperată în timp ce gâtul ei era zdrobit. Cinci degete încleștate în jurul unui gât de porțelan. Era nevoie doar de o presiune infimă pe artera carotidă pentru a deveni inconștient și de ceva mai multă forță pentru a zdrobi traheea și pentru a fractura osul hioid.
   Chiar și după atât de multe lecții, lui Nate încă i se părea incredibil că atâtea viitoruri se puteau dezintegra din cauza unor lucruri atât de neînsemnate. O singură mână și puterea obișnuită putea distruge lumi întregi.
   - Tom nu știa că îi păstram secretul, dar asta am făcut. Iar Johnny nu știe încă, dar eu sunt cel care l-a scăpat în sfârșit de tatăl lui. Am făcut-o pentru el. În acest fel, el a obținut hotelul Empire și toate celelalte. Va putea fi, în sfârșit, un om pe picioarele lui. Și, sincer să fiu, întotdeauna am considerat că Tom și cu mine ți-am făcut o favoare cu Lucy. Era extrem de atrăgătoare, dar îți poți imagina cum ar fi fost o căsnicie cu ea? Te-ai descurcat atât de admirabil cu cariera ta, cu familia ta și cu tot restul. Toate ți-au ieșit nespus de bine până la urmă, nu crezi?
   Poate că aceste lucruri ar fi părut adevărate cu o zi în urmă, înainte ca Nate să pășească din nou pe acest țărm bântuit. O soție pe care o iubea, o fiică pe care o adora. El se bucura de o fericire zilnică pentru care oricine l-ar fi invidiat. Așadar, chiar îi ieșiseră toate atât de bine?
   - Mda.
   Era adevărat, dar și teribil în același timp. Sosise la o destinație norocoasă, dar reușise să ajungă acolo pe o rută extrem de înșelătoare.
   Era de ajuns să privească ruinele pe care le lăsase în urmă. Owen rânji.
   Ceva în expresia lui nu era în regulă. Înainte ca Nate să găsească răspunsul, mătăhălosul bărbat se repezi la el. Cu o secundă înainte, Nate îl privea pe temnicerul său stând picior peste picior în fața lui, iar în clipa următoare fața lui era pocnită, ceea ce-l făcea să privească în cu totul altă direcție.
   Maxilarul său țipa de durere după acea lovitură cu dosul palmei. Dacă nu ar fi fost legat de ceva, lovitura l-ar fi trimis la podea.
   - Nu-mi vinde gogoși, zise Owen.
   Jovialitatea pe care o afișa dispăru ca prin minune. Ceea ce rămase era o expresie glacială și tăioasă.
   - Te cunosc, Nate. Ți-am omorât iubita. Nimeni nu poate ierta așa ceva. Și în niciun caz Regele Furtunii.
   Nate simți pe limbă gustul propriului sânge. Nu știa cum avea să iasă viu din acea încăpere de la subsol.
   - Știi despre puștii aceștia, zise Owen, aplecându-se spre Pete.
   Deschise pleoapele băiatului. Irisul lui Pete era normal, dar Nate observă că Owen nu sesizase: mâna dreaptă a băiatului se strânse într-un pumn.
   Puștiul încă se prefăcea inconștient și făcea asta într-un mod remarcabil.
   Owen lăsă capul băiatului să cadă pe stâlpul de care era legat.
   - Ce vor ei de fapt? zise Owen.
   - Te vor pe tine, zise Nate.
   - Pe mine?
   - Liderul lor este James Bennett. Fratele lui Lucy. El are jurnalele ei. Le-a folosit pentru a întocmi o listă cu persoanele din trecut care ar fi putut să o ucidă. Așa și-au ales vandalii țintele.
   - Dar de ce?
   - Sunt furioși, așa cum eram noi. Ecuațiile suferinței. Agenții justiției karmice. Orice și-ar fi spus în sinea lor, Lake era un loc în care un lucru rău crește imediat după altul. Și, de fapt, consecințele acestor acțiuni sunt cele care contează, nu raționalizarea lor.
   Nate înțelegea asta acum, prea târziu ca să mai poată face ceva pentru a repara situația.
   - Atâta tot? Nu au niciun plan?
   - Nu am crezut asta la început. Acum nu mai sunt sigur.
   Nate se văzu nevoit să reexamineze strategia lui James. După paisprezece ani de tăcere, în sfârșit se făcuseră unele descoperiri care elucidaseră misterul dispariției lui Lucy. Acest lucru se datora indiciilor oferite de rămășițele ei, dar și haosului dezlănțuit de James și de prietenii acestuia după descoperirea cadavrului. Scutură un copac destul de tare și ceva o să cadă din ramurile lui.
   Owen își pocni degetele în fața lui Nate.
   - Nu vrei să împărtășești totul cu restul grupului?
   - Vor ști că ești tu, zise Nate. Vandalii au reușit să dea lovituri în atât de multe locuri în același timp pentru că s-au împărțit în grupuri. James a repartizat câte o țintă celor din echipa lui în cursul nopții trecute, iar Maura și Pete au acționat împreună. James știe unde trebuiau să meargă. Ar fi trebuit să mânjească cu vopsea casa bunicii, dar eu i-am luat prin surprindere și i-am alungat. James credea că eu am ucis-o pe Maura, pentru că locuința bunicii a rămas intactă. A presupus că tinerii nu au ajuns mai departe, la casele care erau pe lista lor. Dar casa bunicii nu era ultimul loc în care au mers Maura și Pete. Acesta era ultimul. Mai devreme sau mai târziu, James și ceilalți vor trece pe aici și vor vedea fereastra aceea spartă, așa cum am văzut-o și eu. O să-și dea seama. În locul tău, aș pleca mai repede de aici.
   Șoapta pe care Nate o auzise mai devreme dinspre capătul puternic iluminat al subsolului se auzi din nou, de această dată aproape inteligibil:
   - Nu, nu poți pleca, nu ai pleca niciodată, nu ai părăsi niciodată...
   Nate miji ochii, iar dimensiunile camerei deveniră mai clare. Încăperea nu se extindea până la capătul veșniciei, așa cum i se păruse când se trezise prima dată. Așa interpretase creierul lui confuz un alcov mare ai cărui pereți erau acoperiți cu oglinzi din podea până în tavan. Lumina becurilor fluorescente din tavan era reflectată la nesfârșit de oglinzi, așa că acea parte a subsolului radia pur și simplu.
   Dar ceva mare și întunecat zvâcni lângă centrul acestui alcov caleidoscopic. Vederea lui Nate încă nu era perfectă, dar sesiză acea formă proeminentă reflectată de fațetele pereților într-o infinitate de replici.
   La fel ca alcovul plin cu oglinzi din care provenea, șuvoiul de cuvinte șoptite părea să nu se mai termine.
   - E un mincinos, întotdeauna a fost și întotdeauna va fi...
   - Ce-i asta?
   Nate descoperi că propria lui voce devenise aproape o șoaptă.
   Owen îl pălmui din nou, de această dată cu palma lui cât un hartan. Când durerea sosi, îl izbi ca un val care se sparge la mal. Interiorul obrazului său i se părea zdrențuit la contactul cu molarii săi. Sângele se aduna în spatele dinților. Nu se putea gândi decât la faptul că aceea era mâna care storsese viața din trupul lui Lucy.
   - Ești un mincinos. Vei spune orice ca să ieși de aici.
   Nate scuipă o cantitate mare de sânge pe covor. Unul dintre incisivii lui era aproape rupt. Bărbatul era la fel de puternic pe cât părea. Nate făcu un efort să se concentreze asupra lui Owen și nu asupra vocii din capătul îndepărtat al subsolului.
   - Pot să-ți spun ceea ce vrei să auzi sau pot să-ți spun adevărul.
   - În regulă, Nate. Minte-mă!
   Cu tot cu domnul Liffey și domnul Vanhouten, Owen era un criminal cu cel puțin patru victime, încă două dintre victimele sale fiind acum legate la subsol. Orice persoană sănătoasă la cap ar fi fost cuprinsă de panică, dar nu și Owen. Ceva ardea în privirea lui, dar nu era frică.
   - Adevărul este că ești terminat. Să scapi după ce ai ucis-o pe Lucy a fost un noroc chior. Nici nu ai idee cât de norocos ai fost. Șeriful a ascuns dovezi pentru că voia să-l protejeze pe Tom. Acum a mai murit o fată. Ei au cadavrul lui Maura și vor afla ceva care să facă legătura cu tine.
   - Mă îndoiesc. Fata era într-un hal fără de hal, dar eu am dezbrăcat-o și am spălat-o, mai întâi cu apă și săpun, apoi cu înălbitor. I-am tăiat unghiile și i-am ars hainele.
   Owen își apropie fața de a lui Nate.
   - De unde știi atâtea despre fată și despre ceilalți puști?
   - Oamenii îmi spun tot felul de lucruri. Sunt o persoană cunoscută.
   Nate nu era destul de puternic ca să se elibereze de legăturile de la mâini, dar dacă ar fi ajuns într-o poziție mai bună și dacă l-ar fi putut face pe Owen să-l lovească din nou...
   - Probabil că ai vorbit cu ei. La funeralii?
   - Priviți-l pe Purcel încercând să-și folosească micul său creier înecat în grăsime.
   Fusese prea ușor să-l insulte, dar asta nu însemna că nu reușise să-și atingă obiectivul.
   Pieptul și gâtul lui Owen se acoperiră de pete roșii.
   - Încerci să mă enervezi. Poate crezi că voi face o gafă, spunându-ți ceva ce nu ar trebui, dar dacă ai vreo întrebare, tot ce trebuie să faci e să întrebi. Astăzi sunt ca o carte deschisă pentru tine.
   Owen zâmbi. „Pentru că în curând ceea ce știi nu va mai conta”, îi spunea zâmbetul său lui Nate. „În curând, toate lucrurile pe care le dorești, de care te temi și pe care le iubești nu vor mai conta pentru nimeni”.
   - Te-ai simțit atras de Lucy de la bun început?
   - Toți se simțeau atrași de ea.
   Owen rânji, privindu-l pe Nate.
   - Așa că i-ai spus ce simțeai.
   Nate clătină din cap.
   - A fost un gest curajos din partea ta, O. Ar fi trebuit să-ți dai seama că avea să te refuze. Vreau să spun, imaginează-ți doar cum v-ar fi stat împreună. Nate chicoti, ca și cum i se părea ceva ridicol. Prințesa și Purcelul. Este o poveste cu care poți speria copiii și cu care îi poți ține departe de zahărul rafinat.
   Roșeața de pe gâtul lui Owen se extinse pe toată fața. Pentru o clipă, Nate îl văzu cu ochii minții pe băiatul Owen de pe vremea în care trupul mătăhălos îl făcuse o țintă greu de ratat în timpul celor mai vulnerabili ani ai vieții lui - un băiat timid care abia ce-i cântase celei mai frumoase fete din oraș imnul său de victorie, că fusese respins, ea râzându-i în față.
   Șoaptele se auziră iarăși din celălalt capăt al subsolului.
   - Nu te merita târfa aceea, fata aceea mizerabilă, tu ești mult mai bun, tu ești cel mai chipeș...
   Nate știa acum de unde venea vocea. O parte din el știuse încă de prima dată când o auzise. Dar asta nu însemna că era gata să o înfrunte și să suporte consecințele.
   - Taci! strigă Owen răsucindu-se pe călcâie în direcția vocii.
   Bruschețea furiei lui era terifiantă. Când se întoarse din nou spre Nate, dinții lui erau rânjiți că ai unui animal sălbatic. Dar, peste o clipă, grimasa lui se transformă într-un zâmbet.
  - Tocmai mi-am amintit ceva despre tine, Nate. Suferința e capriciul tău, nu-i așa? Așadar, cum poți să rănești pe cineva căruia îi place suferința?
   Adam Decker spusese cam același lucru în laborator, pe când Nate era în clasa a unsprezecea, chiar înainte de a-l bate pe Tom cu bățul de lacrosse.
   Owen se ridică, îndreptându-se spre capătul strălucitor al subsolului.
   După ce Owen se îndepărtă, Nate analiză dintr-o privire împrejurimile.
   Camera nu avea ferestre. De unde era legat, nici nu putea vedea scările care duceau la nivelul principal. Dexteritatea lui se îmbunătățise suficient cât să se poată ține pe picioare și să se miște în jurul stâlpului de care era legat, dar asta nu i-ar fi fost de niciun folos atât timp cât avea în jurul încheieturilor acel cordon flexibil.
   Se întrebă peste cât timp avea cineva să sesizeze că lipsea și cât timp le-ar fi luat până să înceapă să-l caute. Prea mult.
   Owen se întoarse în spatele unei mase diforme. În timp ce se rostogolea spre el, marginile acestei mase tremurau precum suprafața agitată a unei ape.
   - Îți amintești de mama.
   Nate se pregătise pentru ceva teribil, dar avu totuși nevoie de câteva secunde ca să accepte că silueta pe care o avea în față era o formă umană. După cum bănuise, biata femeie era sursa acelor șoapte de la subsol, precum și a oribilului miros.
   O persoană aflată în ghearele unei maladii ar putea fi considerată uscată. Nate vedea astfel de oameni în spital: pacienți devastați de boală, reduși de maladiile lor la niște schelete învelite în piele. Femeia, care era împinsă spre el în scaunul cu rotile, era exact opusul unei astfel de persoane.
   Umflată, obeză, ca un balon: Imaginile evocate de aceste cuvinte nu erau în aceeași emisferă cu teritoriul pe care locuia acum doamna Liffey. Buzele ei deshidratate zvâcneau și se strângeau în timp ce bolborosea cuvinte interminabile.
   Nate își spuse că trebuia să aibă între o sută optzeci și două sute douăzeci de kilograme. Pentru o persoană de numai un metru cincizeci înălțime, efectul era monstruos. Saci de carne alunecaseră în jos pe lângă brațele scaunului ei cu rotile și îi atârnau până la genunchi. Fața ei era pierdută undeva în mijlocul obrajilor umflați, capul ei tuns aproape scufundându-se între munții de carne care se revărsau de pe gâtul ei plin de cruste.
   Niște pături pătate erau cusute unele de altele ca să o poată acoperi, dar femeia tremura de parcă era ger.
   - Un băiat rău, un prieten rău, cel mai rău prieten, otravă, otravă, otravă...
   Ultima dată când Nate o văzuse pe doamna Liffey, aceasta era suplă și elegantă, având o ținută impecabilă. Acum nici nu mai putea să-i recunoască ochii, care erau mici ca niște nasturi pe fața ei cât o pernă.
   Ochii ei erau umezi și exprimau o panică animalică.
   - Owen!
   Gura lui Nate se uscase. Întoarse capul, ca să nu o mai vadă pe femeie. Privind-o, avea senzația că îi călca în picioare orice urmă de demnitate rămasă.
   Cu toate astea, ea șoptea în continuare, aruncând printre dinți acuzații și blesteme. El nu înțelegea de ce vocea ei era doar o șoaptă răgușită.
   Owen se ghemui lângă Nate și îi întoarse fața cu forța, astfel încât să o privească din nou pe doamna Liffey.
   - Îi place să fie văzută. Își verifica întotdeauna machiajul în oglinda mașinii, admirându-și reflexia în ferestrele magazinului. Nu se sătura niciodată să se privească. Acum sunt mult mai multe de privit.
   - Ce ai făcut?
   Un accident vascular cerebral ar fi putut să o facă dependentă de scaunul cu rotile, dar asta nu explica dimensiunea trupului ei.
   - Hai să-i arătăm, mamă.
   Owen traversă din nou camera.
   În dreapta lui, ochii lui Pete erau mari și străluceau de groază la vederea doamnei Liffey. Nate îi făcu un semn din cap băiatului.
   Instinctele puștiului erau bune: să facă pe mortul era cel mai bun mod de a rămâne în viață. Pete închise ochii, dar umerii îi tremurau de frică.
   Owen se întoarse cu o sacoșă maro din hârtie, plină cu ceva care foșnea când își schimba poziția.
   - Știu că tocmai te-am hrănit, dar întotdeauna ai loc pentru mai mult, nu-i așa? Bestie lacomă ce ești.
   Scoase o prăjitură din sacoșă. Un tub alungit de culoare galbenă, cu o textură spongioasă, umplut cu o cremă imposibil de albă.
   - Îmi plac foarte mult astea, da, mulțumesc, mai mult, sunt atât de flămândă - zise doamna Liffey, dar, în timp ce vorbea, vocea ei se stinse, transformându-se într-un scâncet, iar tremurul ei se intensifică.
   Pentru prima dată, Nate observă că podeaua pivniței era presărată cu niște folii transparente din plastic, precum cele utilizate de pictori.
   - Îți amintești cum obișnuia să mă strige „Purcelul”? întrebă Owen. Un porc încă mai trăiește aici, dar nu sunt eu acela.
   El desfăcu prăjitura și începu să o clatine deasupra gurii ei.
   - Deschide gura mare, acum. Doar știi cum.
   Ea deschise gura și suspină de plăcere în timp ce Owen îi îndesa prăjitura printre buze. El repetă gestul cu o altă prăjitură, apoi cu o a treia și a patra.
   - Te-ai înfometat ca să arăți bine atâția ani, dar asta era tot ce voiai, nu-i așa? Nu este o ușurare să nu-ți pese de ceea ce cred ceilalți?
   Femeia spuse ceva, dar gura ei era plină și la un moment dat se înecă.
   Mormanele și pliurile ei de carne se cutremurau ca un peisaj prins de cutremur.
   Un jet de cremă marmorată țâșni din gura ei. Crema ajunse pe ea, pe podea și pe Owen. Nate înțelegea acum urmele vâscoase de pe pieptul lui Owen.
   - Știi că nu are rost să te împotrivești. Amintește-ți, îți plac pufuleții cu brânză, cartofii prăjiți și litri întregi de cola, astea sunt preferatele tale.
   Owen o apucă pe doamna Liffey de antebraț și o strânse cu putere.
   Femeia tremura de durere, de parcă ar fi fost în agonie. Nate observă acum că pielea ei avea mai multe urme, fiind umflată și plină de vânătăi în diverse nuanțe - de la negru până la galben.
   Owen își puse mâna peste nasul mamei lui pentru a-i da șansa de a opta - ori înghițea, ori se sufoca.
   - O să-ți spun ce știu, zise Nate.
   Nu mai putea privi scena aceea.
   - Îi dau și jumări de porc cu kilogramele. Îți place cum le simți pe limbă? Ești ceea ce mănânci, nu-i așa?
   Owen imită un guițat strident, care-l făcu pe Nate să tresară.
   - Termină!
   - Dar nu vezi că-i place? Trebuie să mă duc tocmai până la Wallmart în Bright Mill ca să mă aprovizionez pentru acest sac de gunoi. Prea mulți oameni mă cunosc prin vecinătate și nu m-ar crede dacă le-aș spune că le mănânc eu. Trupul meu este un templu, nu-i așa, mamă?
   - Atât de sănătos, da, corpul perfect, un fiu perfect, sunt atât de norocoasă, reuși să îngaime cu ochii umezi doamna Liffey.
   - Îți voi spune tot ce știu despre copii, zise Nate.
   - Poate că ar mai trebui să-i mai dau câte ceva.
   - Când șeriful m-a dus la secție, a început prin a mă întreba despre Lucy, apoi despre Maura. Mi-a arătat fotografia Maurei. Așa am știut că ea a fost cea pe care am doborât-o pe peluza bunicii.
   - Dar James Bennett? De unde știi că e liderul lor?
   Owen retrase prăjitura din gura doamnei Liffey, dar cu cealaltă mână încă o ținea de nas.
   - Am vorbit cu el la Night Ship. El și prietenii lui voiau să mă rupă în bucăți.
   - Și ei și-au stabilit cartierul general tot acolo? întrebă Owen.
   El se uită peste umăr, de parcă ar fi putut vedea vechiul debarcader prin zidul subsolului.
   - Nu am mai fost acolo de secole.
   - Jurnalele lui Lucy au fost ca un manual de instrucțiuni pentru ei. Au schimbat unele lucruri, dar nu cartierul general.
   Night Ship era centrul tuturor poveștilor lor: ale lui Nate, Tom, Lucy, Owen, James. Până și a poveștilor lui Just June. Dintr-un anumit punct de vedere, Night Ship era originea fiecărei unde - al fiecărui fir roșu care se întindea pe zidul de la subsolul lui Just June. Oare Nate ar fi avut la fel de multe regrete dacă debarcaderul nu ar fi fost construit niciodată? Ar mai fi fost în viață, în primul rând?
   În ciuda groazei stârnite de situația în care se afla, gândurile lui Nate se întoarseră în trecut în timp ce analiza acest lucru. Odinioară fusese pe docul de la Night Ship cu pieptul gol, îmbrățișat de o fată pe care o iubea.
   În acea dimineață, privise nemărginitul ținut al viitorului și găsise un plan minunat în jurul căruia totul era conectat. În jurul căruia nimic nu avea să se piardă vreodată.
   Amintirea îi făcu ochii să înoate în lacrimi. Printre gene, văzu fața lui Owen destul de neclar. Acesta părea îngândurat.
   - Șeriful știe că fata aceea, Maura, era una dintre vandali?
   - Știe că singurul motiv pentru care am putut să o identific de la bun început a fost faptul că i-am prins pe ea și pe acest băiat în fapt - Nate făcu semn cu capul spre Pete. Ți-am spus, vor pune totul cap la cap. Nu are rost să-ți înrăutățești situația.
   Owen zâmbi, iar Nate își dori să nu fi văzut acest zâmbet, pentru că era un abis.
   - Mulțumesc, Nate. Știu că îți plac secretele tale, dar asta seamănă cu adevărul.
   Owen se îndepărtă de mama lui, iar Nate avu sentimentul că tocmai făcuse o greșeală fatală. Dacă îi spusese lui Owen tot ce voia să știe, atunci el tocmai devenise inutil. Uriașul bărbat își flexă gâtul, apoi se îndreptă spre un colț al subsolului pe care Nate nu-l putea vedea.
   Pe măsură ce se îndepărta, marginile groase ale cicatricelor păreau să ticăie pe spatele lui ca niște secunde trecătoare.
   - Owen, stai puțin. Unde te duci?
   Dar atenția lui Owen părea să fie deja în altă parte. Nate se retrase din conversație, încercând să-și dea seama ce-i scăpase. Ce-i spusese lui Owen și nu ar fi trebuit să-i spună?
   Ceea ce rămăsese din doamna Liffey se cutremură și îl fixă pe Nate cu ochii ei sticloși.
   - Atât de norocoasă, atât de norocoasă, atât de norocoasă...
   Owen se întoarse câteva momente mai târziu pentru a trânti două canistre mari și roșii în fața lui Nate.
   - Amintiri, nu?
   Bătu în una dintre canistrele de benzină. Păreau niște canistre de patruzeci de litri: dacă erau pline, acestea ar fi reprezentat o greutate absurdă pentru oricine nu avea construcția unui minotaur. Owen își scutură crema și firimiturile de pe piept.
   - Vreau să te întreb ceva.
   - Bine.
   - Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva tu ai fost cel care a ucis-o pe Lucy?
   - Desigur că nu.
   Dar era o minciună. Acesta era secretul de care Nate se temuse atâta vreme, crezând că-l aștepta în ochiul tornadei care tuna și fulgera în interiorul lui. Dintre numeroasele pericole care-l așteptau de fiecare dată când se întorcea în pădurea trecutului său, niciunul nu se ițea mai mătăhălos decât acesta. Era piatra de temelie în jurul căreia tot ce era legat de el se ridica sau se prăbușea.
   - Dar de ce? Înainte să fie găsit biletul acela, știi doar că asta spune toată lumea. Acum spun din nou acest lucru.
   - Nu am crezut că am ucis-o pentru că nu am făcut-o.
   Nu el o omorâse pe Lucy. Nate se lăsă în voia acestei certitudini. Voia să simtă asta. Nu era un criminal. Orice s-ar fi întâmplat, acest lucru era ceva de care putea să se agațe.
   - Dar ai fi putut să o faci? În noaptea aceea, în care Lucy l-a lăsat pe Adam Decker să flirteze cu ea, îi era destul de frică de ceea ce ai făcut, așa că a fugit din poiană. Toată lumea a văzut-o. Iar tu erai varză după petrecerea aceea. Nu-mi spune că îți amintești fiecare lucru care s-a întâmplat după ce l-ai bătut măr pe Adam.
   - Toți eram varză.
   - Dar tu nu ești ca toți ceilalți, nu-i așa? Regele Furtunii credea că regulile erau pentru alți oameni. El credea că era mai bun decât oricine altcineva. Credea că putea scăpa după ce a făcut o crimă. Paisprezece ani mai târziu, tipul acesta se întoarce în oraș, continuă Owen. Chiar în ziua următoare, o altă fată este adusă de ape la țărm. Coincidență? Mai ales când admite chiar că a atacat-o cu o noapte în urmă? Apoi, pubul bunicii sale explodează cu aceasta înăuntru. Oricine se crede acest tip, oricine pretinde a fi el - nu mai contează. Ar putea spune că e un doctor sau un tată, dar e un monstru.
   - Te rog, O.
   - Toți acei copii, continuă Owen.
   Clătină din cap și își mușcă buzele ca și cum vorbea prin satelit cu gazda unui show matinal.
   - Toți acei bieți copii morți.
   Nate simți un nod în stomac. Trei noduri de frică legate cu o fâșie de îndoială.
   - Nu au avut nicio șansă, zău, continuă Owen. Odată ce ai dat foc clubului Night Ship, nu au mai avut unde să se ducă.
   Trase cu piciorul în una dintre canistrele roșii.
   - Acei bieți nevinovați pe care tu i-ai făcut să plătească prețul suferințelor tale. Pentru că durerea nu dispare de la sine, nu-i așa, Nate? Ea trebuie să ardă.

                                         Douăzeci și doi

            Nate își înțelese greșeala.
   Îi spusese lui Owen că vandalii folosiseră jurnalele lui Lucy drept manual de instrucțiuni și că se întâlneau la Night Ship. În toiul uraganului Medeea, ei aveau să rămână, cu siguranță, la debarcaderul abandonat, așa cum ar fi făcut și Nate împreună cu prietenii lui din liceu.
   Nate îi spusese lui Owen că acei copii aveau să-l demaște, iar acum criminalul știa exact unde să-i găsească.
   - Dar cum rămâne cu Pete?
   Nate simțea nevoia să-l țină de vorbă pe Owen, de parcă ar fi vrut să câștige timp pentru ceva. Pentru orice.
   - Tu l-ai ucis și pe el, evident. Încă nu știu exact cum.
   Owen zâmbi, aruncând o privire capului lățos al lui Pete.
   - Într-o lume perfectă, tu ai scăpa de el odată cu ceilalți, dar nu-l poți căra atâta drum până acolo. Nu-ți face griji, totuși. Vom găsi cea mai bună soluție. Îl vei ucide astăzi, chiar după ce te vei întoarce de la Night Ship, pe care îl vei incendia.
   - Dar Pete lipsește de noaptea trecută. Unde a fost?
   - La casa bunicii, la Night Ship, undeva în promontorii. Cine poate ști?
   - Nu te-ai gândit prea bine la asta, zise Nate.
   Să i se însceneze toate aceste crime părea un imposibil coșmar. Dar chiar era imposibil? Atât de puține lucruri erau cu adevărat imposibile.
   - De ce l-aș fi ținut pe Pete legat ore întregi înainte de a-l ucide?
   - Din același motiv pe care l-am avut eu: voiai să afli despre ceilalți puști.
   - În regulă. Deci l-am ucis și apoi am dat foc la Night Ship cu toți acei copii înăuntru?
   - Ai dat foc mai întâi. Voiai să te asiguri că Pete nu a mințit când ți-a spus unde îi poți găsi pe ceilalți. Apoi îl ucizi. Și apoi te sinucizi. Te vei îneca în lac, la fel cum s-a înecat familia ta. Oamenii vor crede că e un gest poetic. Un soi de cerc complet.
   - Nimeni nu va crede asta, Owen. Tom nu o să creadă așa ceva.
   Nate obișnuia să moțăie printre rădăcinile unui copac străvechi și încerca să descifreze mesaje de la cei morți din freamătul frunzelor. Acum încerca să facă opusul acestui lucru. Prin pereții subsolului și peste toată întinderea acelui oraș umed, el își dori ca ploaia să-i transmită suferința răpăind în ferestrele și pe acoperișul mașinii lui Tom.
   - Tom va vedea că a scăpat basma curată, norocosul. Din nou.
   Owen își puse pe el o cămașă. Nate era în criză de timp.
   - Sunt doar niște copii, Owen. Sunt furioși, speriați.
   Nate nu observase niciodată cât de asemănătoare erau furia și frica. Mai mult decât verișoare, puteau fi surori. Furia doar arăta ca puterea, dar frica, cel puțin, era sinceră.
   - Oferă-le lor îndurarea de care tu nu ai avut parte. 
   Asta își dorea Nate cel mai mult pentru băiatul furios care fusese în trecut. Ca acesta să învețe ce însemna virtutea compasiunii.
    - Nu știu ce fac, insistă el.
   - Au rănit-o pe bunica ta și pe Johnny, iar pe mine aproape că m-au omorât când mi-au tăiat frânele. Nu sunt nevinovați. Dacă ai fi băiatul care erai în liceu, m-ai implora să te las să mă ajuți.
   Owen termină de încheiat nasturii cămășii și ridică de pe podea canistrele cu benzină.
   - De obicei leg scaunul mamei de oglinzi, astfel încât să se poată admira pe îndelete. Dar cred că o voi lăsa aici, cu tine.
   O atinse ușor pe părul țepos.
   - Te-ai ales cu public azi, mamă. Ce plăcere!
   Femeia se cutremură la atingerea lui Owen.
   - Mulțumesc, da, o asemenea plăcere, ce lucru drăguț...
   - Ne vedem în curând, Nate.
   Owen îi făcu cu ochiul și plecă în direcția în care Nate bănuia că erau scările.
   Strigă după Owen, dar nu primi niciun răspuns. Oricum nu mai conta.
   Owen avea convingerea unui fanatic, la fel ca Nate în adolescență. Era o credință oarbă care nu putea fi învinsă.
   Nate ascultă pașii grei ai bărbatului pe trepte, apoi zgomotul înfundat al ușii de la subsol. Aerul greu din încăpere părea să înăbușe toate sunetele. Nate nu auzi zgomotul zăvoarelor, dar era sigur că Owen încuiase ușa cu toate yalele și lanțurile pe care le văzuse.
   - Ai un plan, nu-i așa? întrebă Pete imediat după plecarea lui Owen.
   Vocea băiatului era răgușită, stinsă. Ochii lui erau plini de groază. Când Pete îl privi în față, Nate realiză cât de tânăr era acest puști. Fruntea lui era mult mai mare decât maxilarul, de parcă chipul lui de adult era numai pe jumătate dezvoltat.
   - Știu cine ești, zise el. Pari mai în vârstă decât credeam.
   - Nimeni nu arată așa de bine astăzi. Ai încercat să strigi după ajutor?
   - Vorbești serios? Da. Am strigat de multe ori după ajutor. Am strigat ore în șir odată ce am fost sigur că nu mai era în casă.
   Pete întoarse capul în direcția materialului spongios care acoperea pereții și avea textură geometrică.
   - Cred că încăperea e izolată fonic. Au așa ceva în sălile de repetiții de la școală. Cred că nu voia, înțelegi - aruncă o privire femeii din scaunul cu rotile - să o audă cineva.
   - Fiți băieți cuminți acum, nu-l înfuriați...
   - Mda, probabil.
   Nate nu știa de ce vocea doamnei Liffey părea fixată la intensitatea unei șoapte. Izolarea fonică sugera că nu fusese întotdeauna așa.
   - Doamnă Liffey? i se adresă Nate femeii pentru prima dată.
   Ochii femeii clipeau frenetic, buzele ei gustând aerul de parcă ar fi mușcat dintr-un fruct. Mirosul care venea dinspre ea îl făcu pe Nate să lăcrimeze - o duhoare de putregai sub straturi întregi de sudoare și mizerie.
   - Doamnă? Cum putem ieși de aici? insistă el.
   - Doar nu vreți să-l înfuriați...
   - Doamna Liffey a părăsit clădirea, frățioare.
   Nate nu știa când suferise femeia atacul cerebral. Probabil că nici nu făcuse un atac cerebral. Poate că Owen o ținuse acolo jos ani întregi, imobilizată în scaun și făcându-i Dumnezeu știe ce.
   Era prea grea ca să se poată mișca pe propriile picioare, iar mintea ei nu părea a fi într-o formă mai bună decât trupul.
   - Nicio șansă cu legăturile de la mâini, presupun? îl întrebă Nate pe Pete.
   - Nu par cine știe ce, dar sunt rezistente. Am crezut că se vor lărgi de la transpirație, dar nu a mers.
   Nate smuci și trase cu putere de cătușele flexibile, dar nu reuși decât să-și irite pielea de pe încheieturi. Încercă să-și imagineze legăturile. Era un singur inel de plastic, prevăzut cu un mecanism de blocare - pentru a asigura o strângere perfectă. Se gândi că, dacă ar fi reușit să strice acel mecanism, banda elastică s-ar fi lărgit, dar nu putea să găsească poziția potrivită pentru a face asta.
   Își plimbă mâinile în sus și în jos pe stâlpul cilindric de care era legat, căutând o muchie de care să poată freca plasticul.
   - O să ne omoare, zise Pete.
   - Nu, n-o să facă asta.
   Dar puștiul avea dreptate. Dacă Owen îi găsea acolo, erau morți.
   - Crezi că o să ne dea foc? Ca și celorlalți?
   - Nu.
   Nate se gândi la masacrul care urma să aibă loc pe lacul argintiu și se cutremură.
   - Ai ceva prin buzunare? întrebă el.
   - Îmi fac griji pentru ei, zise Pete. Pentru prietenii mei.
   - Tocmai de aceea trebuie să ieșim de aici. Ai ceva prin buzunare? Chei, monede? Nu m-ar deranja niciun cuter pentru cutii.
   Dacă Pete ar fi avut un asemenea obiect, Nate ar fi reușit să îl apropie de el cu picioarele, trăgând folia de sub ei.
   - Cheile sunt în buzunarul meu, dar nu pot să ajung la ele.
   Nate îl privi pe băiat cum încerca să se contorsioneze, lipit de conducta de care era legat. Între timp, el continuă să lucreze la propriile cătușe. Trăgând și relaxând strânsoarea. Încordându-se și încercând să le lărgească. Secunde sau minute trecură astfel.
   În subsolul acela fără ferestre, era imposibil de spus.
   - Nu pot să ajung la chei.
   Pete rămase fără aer.
   - Chiar crezi că ar putea să incendieze Night Ship? E un loc atât de vast. Și totul trebuie să fie ud acum, cu uraganul și ploaia.
   - Benzina va face orice să ardă, iar Owen cunoaște debarcaderul. Probabil că va da foc în interior.
   Nate bănuia că Owen avea să dea foc în capătul dinspre coastă al debarcaderului, acolo unde fuseseră magazinele și cafenelele, pentru a bloca accesul copiilor la pontonul care făcea legătura cu țărmul.
   - Ar putea înota până la mal, zise Pete destul de nesigur.
   - Da, ar putea, aprobă Nate.

............................................