Regele Furtunii, Brendan Duffy

.....................................................

                      5-7

            -Vreau să vorbesc cu Adam Decker, zise Nate.
   Tom se întoarse spre el.
   - Cred că glumești.
   - Am descoperit ceva la secția de poliție, spuse Nate. În spatele ușii încuiate din biroul tatălui tău.
   - În dulapul lui?
   - El a umplut niște compartimente ale unui fișet ascuns acolo. Fotografii, însemnări, transcrieri. Toate legate de dispariția lui Lucy. Are și toate jurnalele ei. Le-a avut în tot acest timp. Știe de Loviturile de Trăsnet. Evident, eu am negat totul, dar ea ar fi putut scrie orice acolo. Orice. Totul.
   Tom se uită la el, clipind, de parcă tocmai s-ar fi trezit într-un loc în care nu-și amintea să fi adormit.
   - Vrei să spui că tata știe ce am făcut noi pe vremea aceea?
   - Da.
   Cu siguranță, șeriful Buck încălcase atât legea, cât și propriul jurământ pentru a ascunde acest lucru de fiul lui. Dar șeriful avusese la dispoziție paisprezece ani pentru a descoperi dedesubturile acestui caz. Acum era rândul lui Nate.
   - A știut în tot acest timp?
   - Exact.
   - Dar... dar... bolborosi Tom.
   Într-o clipă se pierdu, cuprins de panică.
   - Jurnalele nu au fost introduse ca probe la dosar. Nu m-a întrebat nici măcar o dată despre...
   - Te proteja. Legile privitoare la prescripție sunt valabile pentru majoritatea delictelor noastre de atunci, dar pe vremea aceea ne-ar fi putut distruge.
   Mâinile lui Tom alunecară de pe volan, căzându-i inerte pe lângă corp.
   - De aceea trebuie să vorbesc cu Adam, zise Nate. În dosarul lui era o însemnare care spunea ceva despre faptul că alibiul lui nu se potrivea cu restul poveștii sale.
   - Ce altceva mai era acolo?
   Vocea lui Tom era aproape stinsă.
   - Nu am avut prea mult timp să mă uit. Nu știu dacă tatăl tău a urmat pista cu Adam, dar poate că s-a gândit atunci că ar fi fost mai ușor dacă toată lumea ar fi crezut într-adevăr că Lucy fugise. Dacă vom vorbi cu Adam poate că ne vom da seama ce ascunde.
   - Rezolvi cazuri de crimă acum?
   Tom i se păruse a fi în pragul isteriei, dar își revenise destul de repede din șoc.
   - Sunt sigur de asta, bine? Măcar dacă ar fi existat o organizație finanțată de plătitorii de taxe, menită să se ocupe de astfel de cazuri. Am fi putut chiar să le dăm uniforme și insigne pentru a o face să pară oficială.
   Tom scoase mașina din parcare.
   - Dacă îl vei hărțui, ar putea depune plângere pentru pumnul neașteptat pe care i l-ai administrat în această dimineață. I-a spus tatălui meu că ar fi bine să stai departe de el.
   - Nu a fost un pumn neașteptat, zise Nate, deși amintirea aparținea acelei părți din el la care nu avea acces.
   Tom nu răspunse, dar întoarse mașina spre nord și o luă pe Strand.
   Lacul era umflat de ploaie, iar dealurile îndepărtate, ascunse în văluri de negură. Nate privi apele repezindu-se pe țărm, pentru a se retrage imediat după aceea. Casele mari și împrejurimile meticulos întreținute ale acestora îi blocară în scurt timp perspectiva. Corpul lui absorbi hurducăturile mașinii, în timp ce vehiculul înainta cu dificultate pe un drum inundat, iar creierul lui lucra febril la niște strategii, gândindu-se cum să-l facă pe Adam să dezvăluie tot ce ascundea.
   Nu rezolvase complet această problemă când Tom opri pe aleea scurtă din fața unei căsuțe rustice, acoperită cu șindrilă. Erau la câteva străzi distanță de lac, nu departe de casa bunicii lui de pe strada Bonaparte. Era o căsuță îngrijită, dar nu prea sofisticată.
   Dintr-o singură privire, Nate înțelese că nu se potrivea deloc. Un avocat căsătorit, cu doi copii, nu avea cum să locuiască într-o astfel de casă.
 
       - Nu e casa lui Decker.
   - Nu.
   - A cui e?
   Tom activă ușa garajului și duse mașina înăuntru.
   - A mea.
   Tom cobori din mașină.
   - Bun venit, zise el trântind portiera.
   Nate îl privi pe Tom dispărând în casă. Devenise imprevizibil, Tom al lui. Dar Nate nu avea mașină, nici telefon și nici alte opțiuni. Îl urmă pe prietenul său înăuntru.
   Carcasa unui obiect care probabil că fusese pe vremuri o canapea zăcea lipită de un perete al încăperii înguste. Mocheta avea o nuanță nedefinită - între maro și gri. Niște scaune recondiționate și o măsuță joasă de cafea erau pline de cărți și de sticle. Într-un colț al camerei era patul gol al unui câine.
   Dacă Nate ar fi rămas burlac, poate că și casa lui ar fi arătat la fel. Dar în acel stadiu al vieții lor, îl întrista amintirea faptului că Tom își dorise pe vremuri să devină arhitect.
   - Pare confortabilă.
   Tom nu se sinchisi să-i răspundă. Deja pusese două pahare desperecheate pe măsuța de cafea, alături de portofel și de chei. Stătea cu spatele la Nate, dar acesta auzi scârțâitul și pocnetul dopului sticlei de alcool.
   Nate nu avea chef să bea, dar trebuia să păstreze aparențele până ce avea să înțeleagă de ce îl adusese Tom acolo în timp ce criminalii umblau liberi și bunicile erau în stare critică. Se dezbrăcă de pelerina de ploaie și o puse pe un braț al canapelei uzate.
   - Pentru Lucy, zise Nate după ce acceptă un pahar. Burbon.
   Luă o înghițitură și-l privi pe Tom golindu-și paharul.
   În timp ce Tom își umplea din nou paharul, explozia unui tunet făcu ferestrele să se zguduie, iar lumina se stinse brusc. Zgomotele casei se potoliră, de parcă aceasta și-ar fi dat tremurând ultima suflare. Tom bău și cel de-al doilea pahar pe nerăsuflate. Abia termină de înghițit băutura când începu să vorbească:
   - Eu am ucis-o.
   Nate se încruntă.
   - Ai auzit ce-am spus.
   - Termină.
   - Vorbesc serios.
   La fel și eu.
   - Privește-mă, Nate!
   În camera întunecată, chipul lui Tom nu era decât o umbră.
   - Nu pot vorbi cu tine când ești așa.
   Nate nu cunoștea acest joc, dar știa că nu voia să se joace. Puse paharul pe măsuța de cafea și apucă pe furiș cheile lui Tom în timp ce acesta nu era atent. Dacă internetul era încă accesibil, avea să caute pe Google adresa lui Adam, folosind computerul bunicii lui.
   Dacă îl găsea pe Adam, poate că i-ar fi fost mai ușor să obțină ce voia de la el fără să fie supravegheat de Tom.
   Nate era la jumătatea drumului spre garaj când Tom îl surprinse, aruncându-se asupra lui. Se prăbușiră peste o măsuță și o veioză se rostogoli pe mochetă. Înainte ca Nate să-și recapete echilibrul, Tom îl apucă de umeri și-l lipi de perete.
   O fotografie înrămată căzu de pe un raft și sticla se făcu țăndări pe podea.
   - Privește-mă! urlă Tom.
   Două dâre de lacrimi îi străluceau pe obraji.
   - Eu am ucis-o pe Lucy.

                                  PARTEA A III-A
                            TRĂSNET ȘI LUMINĂ
                                  ABSOLVIREA
                                            VI

          Tom gonea prin pădure așa cum o lamă trece prin carne. Rapid, direct, lăsând în urmă durere.
   Durerea era a lui.
   Un urlet îi răsuna în urechi, deși singurul sunet pe care-l scotea era cel al tălpilor lui pe solul bolovănos. În depărtare, Nate striga după el, dar de această dată Tom nu voia să-i răspundă. Vocea prietenului său se auzea din ce în ce mai slab cu fiecare pas pe care-l făcea. Nu suporta să se gândească la Nate, deși îi era imposibil să se gândească la orice altceva.
   O făcuse? Chiar o făcuse?
   Tom nu știa încotro fugea până ce nu ajunse acolo: la Night Ship. Era la vreo trei kilometri de luminiș, dar iată că se înălța în fața lui. O citadelă izolată care se profila pe fundalul norilor mângâiați de lumina lunii.
   Ceilalți fuseseră mereu atrași de coridoarele acestei clădiri, ale căror pardoseli scârțâiau sinistru. Ei găseau alinare în legendele clădirii și mângâiere în suspinele nesfârșite ale lacului care se izbea de piloni. Tom nu înțelesese niciodată acest lucru. Poate că în seara aceea avea să înțeleagă.
   Alergă pe platforma deformată a debarcaderului și nu se opri când ajunse la puntea de promenadă. Holul cel lung era cufundat în întuneric, dar nu încetini pasul. Simțea că nu mai avea de ce să se teamă.
   O dungă de lumină răzbătea dinspre clădire în direcția punții de promenadă. Înăuntru, Tom văzu că unul dintre felinarele pentru camping erau aprinse.
   - Johnny? strigă el în întuneric. Owen?
   El voia să fie el însuși, dar nu voia să fie singur. Trebuia să fugă sau să se oprească, sau să doarmă, să gândească, ori să se șteargă de pe fața pământului.
   Tom se urcă pe tejgheaua zgâriată a barului și răsturnă sticlele aranjate ca niște popice când ateriză stângaci pe cealaltă parte a acesteia. Sticlele se rostogoliră zdrăngănind atunci când Tom începu să bâjbâie în jur.
   Încerca să distingă ce scria pe etichetele lor, căutând orice băutură care nu i-ar fi întors stomacul pe dos.
   Găsi o sticlă de trei sferturi de lichior triplu sec, luă o înghițitură, dar imediat o vărsă pe gură și pe nas. Când încercă să-și șteargă fața, își aminti că își lăsase cămașa în luminiș, alături de pantofi. Se ghemui pe podeaua stricată. Lipit de urechea lui, lemnul tremura odată cu mugetul lacului.
   Pe scânduri se auzeau urme de pași.
   - Nate? întrebă el.
   Vocea lui era o bolboroseală plină de speranță și de teamă. Folosind mânerele sferice ale sertarelor și dulapurilor drept suporturi pentru mâini, Tom se ridică în așa fel încât să poată vedea ringul de dans.
   O siluetă apăru în pragul ușii de la capătul punții de promenadă. Chimonoul drapat deasupra umerilor făcea ca umbra ei să semene cu cea a unei creaturi înaripate.
   - Oh, făcu Lucy când îl văzu.
   Era dezamăgită, dar în același timp ușurată. Fața lui Lucy era mânjită de machiaj. Părul ei încâlcit era ud și lipit de gât. O masă inertă care fusese odată un mănunchi de cale albe îi atârna deasupra urechii. Dar era la fel de frumoasă. Ea și Nate luminau cu aceeași intensitate.
   - Ce cauți aici? întrebă Tom.
   Cuvintele erau stupide și meschine, iar el le ura. Se ura și pe sine însuși pentru că le rostise.
   Lucy se apropie împleticindu-se de bar. Paharul pe care-l ținea în mână scoase un zdrăngănit surd când ea îl scăpă pe tejghea. Lucy îl studie pentru o clipă, înainte de a schița un zâmbet strâmb.
   - Ce ți-a făcut? întrebă ea.
   - Cine?
   - Te rog! Uită-te la tine.
   - Mai bine uită-te tu la tine.
  Ea scoase un soi de chicotit.  
   - Bine. Uită-te la noi. Uite ce ne-a făcut.
   Tom încercă să o vadă în întuneric. Ochii lui nu voiau să se concentreze asupra altui obiect.
   - E vina ta, zise el. Te-ai apucat să flirtezi cu Adam Decker.
   - Mda, e vina mea că, salutând un vechi prieten, am stârnit o încăierare.
   - Nu e prietenul tău.
   - Ești atât de - Lucy tăcu, gândindu-se puțin - loial.
   Nu era un compliment.
   - Nu-ți amintești ce ți-a făcut Adam?
   - Ce întrebare stupidă. Dar asta a fost în trecut, Tom. Viața aceea s-a sfârșit. Dintre toate acele banalități pe care ni le-au îndrugat azi, iată una pe care ai putea să o folosești: Viitorul nostru începe astăzi, înțelegi?
   Ea se uită la el, iar Tom simți că ura din toată inima acel chip.
   - Dar tu? întrebă Tom. Când Nate privește spre viitor, crezi că te vede acolo?
   - Știu că mă vede.
   Siguranța ei îl înfurie pe Tom nu pentru că era iluzorie, ci pentru că nu era.
   - Nu aș fi atât de sigur.
   Voia să-i șteargă aceea expresie infatuată de pe față. Voia să fie el cel care să-i producă suferință, măcar o dată.
   - Nu după noaptea asta, adăugă el. Nate era scos din minți, Lucy. Furios. Nu l-am mai văzut atât de înverșunat.
   - Bietul Tom, spuse ea oftând. Tu crezi că lucrurile vor fi la fel în metropolă, dar eu îți promit că nu vor fi. Cina de trei ori pe săptămână - asta ți-am spus, nu-i așa? Dacă tu crezi că va dura până la Ziua Recunoștinței, înseamnă că visezi.
   - Visez? strigă Tom. Odată ce va ajunge în metropolă, nici nu va putea face doi pași fără să vadă o altă fată mai atrăgătoare decât tine. Acolo vor fi fete mai inteligente și mai drăguțe decât tine. Și poți fi sigură că tații lor nu înfundă pușcăria pentru că i-au ucis întreaga familie.
   - El nici măcar nu „vede” alte fete.
   Tom râse de ea, iar râsul lui era plin de dispreț. Nu știa că putea purta în interiorul lui un asemenea dispreț.
   - Adevărul este că fetele de aici se tem de tine, Luce. Ele nu ar încerca nimic cu Nate. Niciodată. Dar în metropolă? Acolo vei fi din nou nimeni. Doar o movilă de gunoi. Fetele de acolo trag apa la toaletă mai bine decât tine în fiecare zi.
   Cuvintele erau destul de sălbatice. Până și Lucy părea înmărmurită.
   - Ai văzut cum s-a uitat la tine când a terminat cu Adam? Cum a țipat după tine?
   După felul cum i se crispă chipul, Tom înțelese că Lucy văzuse.
   - Tu ai fugit de el, nu-i așa? De aceea nu ai răspuns. Nu te pot învinui pentru asta. Și eu aș fi fugit.
   Tom își aminti că el chiar fugise, dar respinse acest gând înainte să iasă la suprafață.
   - Probabil că încă te mai caută, zise el. Imaginează-ți ce o să facă atunci când te va găsi. Acesta e „viitorul” la care te gândești cu atâta entuziasm.
   Buzele lui Lucy se albiră. Ieși din nou pe ușile care duceau la puntea de promenadă. Tom o urmă - iar acest lucru fu una dintre greșelile care aveau să-l bântuie cel mai mult, pe vecie. Ar fi trebuit să se declare victorios și să plece acasă. În schimb, i se alătură lui Lucy, care privea apele negre ale lacului.
   Ca să o mai enerveze cu aluziile lui răutăcioase? Ca să nu mai rămână singur? Nu avea să găsească niciodată un motiv destul de plauzibil pentru alegerea lui.
   Lemnul aspru al punții de promenadă era ud sub tălpile sale. Ruperea de nori făcuse să dispară toată umiditatea din aer, dar Tom încă mai savura acea senzație de răcoare produsă de vânt pe pielea lui. Lucy se rezemă de balustradă, supraveghind abisul lacului. Tom se duse lângă ea. Se întrebă ce avea ea să spună în continuare și cum avea să-i răspundă. Creatura Viitorurilor Catastrofale era o amintire îndepărtată și prin prisma acestui curaj disperat, orice părea posibil.
   Un banc de nori se retrase pentru a dezvălui luna enormă.
   - Dacă avem noroc, nu își va aminti nimic din toate astea mâine, zise Lucy.
   Tonul ei îl surprinse. Lucy era malițioasă și necruțătoare, iar Tom se așteptase ca ea să încerce să-și restabilească superioritatea. Însă părea resemnată. Învinsă.
   - Poate că ai dreptate, continuă ea. Poată că nu ar fi trebuit să mă apropii de Adam.
   - Evident.
   Tom voia să-i spună în față că greșise. Voia ca ea să se simtă la fel de vulnerabilă cum se simțea el, chiar dacă era vorba de numai o noapte.
   Dar părea lipsită cumva de protecție, iar acest lucru îi potolea dorința de a-i distruge încrederea în sine.
   - Un flirt nevinovat, zise Lucy clătinând din cap. Și chiar a fost nevinovat. Crezi că sunt nebună dacă vreau să-i amintesc lui Nate că el nu este singura persoană din viața mea? Că eu sunt doar o ființă umană care există chiar și atunci când el nu e în aceeași cameră cu mine?
   Lucy își frecă fața, stricând și ultimele rămășițe ale machiajului ei.
   - Tu știi cât de greu este să fiu perfectă pentru el mai tot timpul? Tu nu obosești niciodată?
   Lucy Bennett în cea mai bună formă era crudă și formidabilă, dar fata de lângă el nu era niciuna, nici alta. Regele Furtunii vedea suferința ca pe un joc cu sumă nulă, dar Tom nu credea că, făcând-o pe Lucy să se simtă vinovată, avea să se simtă mai bine în vreun fel. Nu era făcut să se răzbune din invidie.
   Poate că el și Lucy aveau în comun mai multe decât ar fi crezut. Era o noapte atât de ciudată.
   În somnul lui, orașul de pe țărm era la fel de întunecat ca și pădurile care acopereau munții. Lake era diferit noaptea, așa cum era diferit pe timp de furtună. Noi posibilități păreau să apară, ca stelele acoperite de pânza norilor. Viitorul lui era în fața lor. În acest loc izolat, poate că el și Lucy nu trebuiau să fie dușmani.
   - Măcar va fi o schimbare pentru el, zise Tom. Nate nu va putea să fie atât de sălbatic în metropolă.
   - Încearcă să-i spui ce nu poate să facă.
   - Nu mai are nevoie de asta. Ar trebui să-mi mulțumești. Toată lumea știe că urăști chestia asta.
   Ploaia se înteți în jurul lor, dar ei erau deja uzi. Picături fine înțepau undele sclipitoare ale lacului cu un pârâit de electricitate statică.
   - Poate fi greu de suportat, zise Tom într-o doară.
   - E prea mult. Prea mult, tot timpul.
   Lucy desenă ceva cu indexul ei pe balustrada crăpată. Putea fi o inimă. Putea fi un semn de întrebare. Ea se cutremură și își strânse chimonoul mai bine în jurul trupului. Brațele ei erau încă goale. Se apropie de Tom, iar lui i se păru șocant să-i simtă pielea pe pielea lui. Nu-și putea aminti când mai fuseseră singuri.
   Profilul ei era mai delicat în lumina lunii. Ceea ce părea invulnerabil atunci când nu erau beți acum credea că e fragil. Lucy nu-l lăsase niciodată să se apropie destul de mult pentru a-i vedea crăpăturile fine ale adevăratului ei sine. Asta era de fapt ceea ce iubea Nate la ea? se întreba Tom. Faptul că ea avea atâtea defecte era de fapt ceea ce-l făcea să se simtă complet? Credea că datorită lui rezista relația lor? Se sprijineau reciproc ca să nu se prăbușească?
   - Ai fost furios acolo, înăuntru, îi zise Lucy. Nu te-am mai văzut niciodată așa. Nu m-aș fi gândit că ai atâta furie în tine.
   - Oamenii sunt plini de surprize.
   - Nate ar spune asta.
   - Îmi pare rău, totuși - pentru tot ce am spus. Nu am vrut să...
   - Nu e nevoie să-ți ceri scuze.
   Se întoarse cu fața spre el, rezemându-se de balustradă.
   - O să strici totul, adăugă ea. Cu toții ne schimbăm. Ne maturizăm. Acesta e un lucru bun.
   - Poate că eu nu vreau atât de mult să mă schimb. Îmi plac lucrurile așa cum sunt.
   - Ar trebui să fii în stare să-i spui unei fete că e o stricată atunci când se poartă ca o stricată. Nu trebuie să fii tot timpul „Băiatul de Treabă”. Oamenii îl iubesc pe Nate pentru că face tot ce vrea și pentru că nimeni și nimic nu-l poate opri. Nu ar fi plăcut să nu-ți mai faci atâtea griji în legătură cu ce crede lumea și să faci ce vrei? Măcar o dată în viața ta?
   Puse mâna ei cu unghii lăcuite între picioarele lui Tom, iar el simți că nu mai putea să respire. Degetele ei îi frământau pantalonii scurți, iar Tom avea senzația că se uita în jos la el însuși de la o mare înălțime.
   Îi apucă mâna și i-o puse pe sânul ei drept.
   El o ținu acolo fără vlagă, ca și cum dacă ar fi mișcat chiar și un deget, ar fi putut să-i sfărâme sânul.
   - Strânge-l! Simte-l! îl îndemnă ea.
   El o ascultă. Sânii lui Lucy erau mai mari decât ai Emmei, iar sfârcul ei era gros și tare.
   Terminațiile nervoase din palma lui trimiseră impulsuri către creier, iar el se înfierbântă brusc. Lucy îi luă cealaltă mână și i-o puse pe celălalt sân al ei.
   - Sunt frumoasă, Tom.
   El știa asta. Era de netăgăduit. Ea îl apucă destul de strâns ca să tresară.
   - Nu vrei și tu?
   - Nu.
   Vocea lui era ceva mai mult decât o șoaptă, pentru că nu era sigur.
   Poate că voia.
   - Ar trebui să vrei, oftă ea la urechea lui.
   Tom știa că trebuia să se desprindă de ea, dar nu putea.
   - Nate, gâfâi el.
   Ea îl strângea atât de tare.
   - Nate va... bâigui Tom.
   - Dar asta are legătură numai cu Nate, zise ea.
   Tom nu înțelegea.
   Lucy era acum destul de aproape ca buzele ei să-i atingă urechea.
   - Pentru că, fiind cu mine, e singura șansă pe care o vei avea vreodată de a fi cu el.
   Tom încerca să asimileze cuvintele ei. Le analiză, le separă și le reasamblă în toate felurile posibile, pentru a fi sigur de înțelesul lor. Privi îndelung fața pe care se lățea acel zâmbet batjocoritor. Ochii ei amuzați și buzele acelea disprețuitoare.
   Ura îl năpădi brusc, de parcă ar fi plonjat într-o apă rece ca gheața. Se cutremură la atingerea acestei creaturi. A acestui monstru. Mâinile lui erau încă pe sânii ei.
   Fără să gândească, Tom o împinse departe de el cu toată puterea de care era în stare. Ea era în cădere dincolo de balustradă, la jumătatea distanței dintre ponton și apă, atunci când amândoi își amintiră să strige.

                                           Paisprezece

           - Am strigat-o. Am urlat după ea, dar ea nu a răspuns. Am alergat până jos, la trapa de lansare, și am sărit în apă, dar era atât de întuneric, încât nu-mi puteam vedea propriile mâini. Am înotat și m-am scufundat după ea de câte ori am putut, dar nu am reușit să o găsesc. Am tot strigat-o, dar probabil că se lovise la cap când se izbise de piloni. Nu am vrut să fac asta. Jur pe Dumnezeu că nu am vrut. Dar știu că nu mai contează ce am vrut eu.
   Nate nu-și putea găsi cuvintele. Bărbatul pe care-l avea în față arăta ca Tom al lui, dar asta nu avea sens, pentru că - oare cum ar fi putut Tom să o ucidă pe Lucy?
    Tom își scoase pistolul din toc. Camera era întunecoasă, iar pistolul părea o bucată de obsidian.
   - Am mai încercat să o fac, zise Tom, uitându-se la pistolul pe care-l ținea în mână. Am încercat să o fac de atâtea ori.
   - Tom.
   Încă nu putea găsi alte cuvinte.
   Tom lăsă pistolul în mâna lui Nate. În palma acestuia, pistolul era greu, rece și viu.
   - Fă-o, Nate! De aceea te-ai întors aici, nu-i așa? Ca să afli cine a ucis-o pe Lucy și să-l faci să plătească? Ecuația suferinței trebuie echilibrată. Crima face ca acest calcul să fie mai simplu.
   Nate rămase în urma acestei scene - la fel ca tunetul după un fulger îndepărtat. Încerca să vadă cu ochii minții tot ceea ce văzuse Tom.
   Încerca să reconcilieze acele informații cu nenumăratele feluri în care își imaginase cum ar fi trebuit să se desfășoare noaptea absolvirii lor și cu ceea ce aflase din dosarele șerifului. Când cuvintele lui Tom trecură prin filtrul vâltorii din mintea lui într-un mod pe care îl înțelese, aruncă pistolul pe canapea, de parcă arma ar fi fost fierbinte ca jarul.
   - Nu am de gând să te omor, Tom. Iisuse! Ce se întâmplă cu tine?
   - Tata trebuie să aibă deja toate dovezile undeva în dulapul acela. Iisuse, poate că a știut asta în tot acest timp!
   Tom își recuperă pistolul.
   - Mi-ai fi făcut o favoare, zise el. Tu nu știi cum este, Nate. Nu îți poți imagina. Și ecuația suferinței... Tu ai spus întotdeauna că...
   - Ascultă, Tom...
   - Ascultă-mă tu pe mine îi strigă Tom.
   Se aruncă asupra lui Nate, împingându-l destul cât să-i trimită cotul prin peretele din rigips.
   Sticla de burbon se făcu țăndări pe podea.
   - Tom!
   Nate sesiză ceva periculos în propria voce. Era un ton care ar fi trebuit să-l avertizeze pe prietenul lui că ar fi fost mai bine să se retragă, dar poate că asta era exact ceea ce voia Tom să audă. Tom lansă un pumn pe care Nate îl prinse în palma lui. Strânse cu putere pumnul prietenului său și amândoi se prăbușiră în spate, peste măsuța de cafea, rupându-i două picioare. Mai multe cărți și sticle goale de bere căzură odată cu ei pe mochetă.
   - Termină, Tom.
   Tom trase un șut în aer și înclină consola televizorului cu ecran plat.
   Televizorul ateriză pe podea, dezmembrându-se. Cu spatele la Nate, Tom încercă să-l lovească cu coatele. Lupta corp la corp continuă pe podeaua plină de cioburi și niciunul nu-și mai amintea care dintre ei încerca să-l rănească pe celălalt. Tom avea cu câteva kilograme mai mult decât el, însă Nate avea de partea lui forța și mobilitatea.
   Imobiliză brațele prietenului său, țintuindu-le de podea, și-l lăsă să dea din picioare, să se zbată și să strige. Medeea răpăia cumplit în ferestre, iar Tom, epuizat, renunță în cele din urmă să se mai zbată. Chiar și după ce trupul lui deveni inert, Nate nu slăbi strânsoarea. Cutia toracică a lui Tom se ridica precipitat.
   - Nu ai ucis-o tu, zise Nate, sigur acum că Tom îl putea auzi.
   - Eu am făcut-o, răspunse Tom gâfâind. Doar ți-am spus...
   - Ai zis că nu ai reușit să o găsești. Dar cineva a ascuns-o în promontorii.
   Tom ezita.
   - Cineva trebuie să-i fi găsit trupul pe mal și a intrat în panică. Au ascuns-o astfel încât nimeni să nu-i învinuiască. Nu are importanță cum a ajuns ea în promontorii. Ce contează este cine a ucis-o cu adevărat.
   - Nu s-a înecat, Tom. Nu s-a lovit la cap. A fost strangulată.
   Nate slăbi strânsoarea și îl împinse pe Tom într-o parte.
   - Poate că am strangulat-o chiar eu. Poate că mi-am pus mâinile în jurul gâtului ei și am strâns chiar înainte să o împing în lac. Nu știu. Am fost atât de furios, Nate. Aș fi fost în stare de orice. Iar medicii legiști se pot înșela. Mai ales dacă rămășițele cadavrului au stat în sălbăticie atât de mult...
  - A fost violată. Chiloții ei erau rupți și pătați de sânge și de spermă. Tu ai violat-o, Tom? Tu ai agresat-o atât de brutal, încât i-ai rupt ambele încheieturi ale mâinilor? Îți amintești să fi făcut așa ceva?
   - Cum? Ce tot spui acolo?
   - Cineva a violat-o, a strangulat-o, apoi i-a ascuns trupul într-un loc în care nu avea cum să fie găsită. Iar această persoană nu ai fost tu. În niciun caz.
   - Minți!
   - Nu mint. Raportul cu rezultatele autopsiei este în dulapul acela încuiat din biroul tatălui tău. Poți să-l citești și singur. Codul de acces este ziua ta de naștere.
   Rămaseră întinși pe podea multă vreme. Tunetele zguduiau ferestrele în ramele lor, iar ploaia răpăia cu furie în geamurile acestora.

          Ochii lui Tom erau umezi și larg deschiși, iar fruntea lui era încrețită.
   În dimineața aceea, Nate nu ar fi ghicit în ruptul capului că Tom ar fi putut păstra un asemenea secret atât de mulți ani. Probabil că-l măcinase pe dinăuntru ca o tumoare malignă. Nu era de mirare că rezistase un singur semestru la NYU.
   În cele din urmă, Tom rupse tăcerea cu un zgomot ciudat, de parcă era pe punctul să se sufoce. Trupul lui începu să tremure violent. Tom se rostogoli pe podea, îngropându-și fața în umărul lui Nate. Începu să plângă în hohote pe sacoul lui Nate și pe mocheta murdară.
   Timp de paisprezece ani, Tom se pedepsise pentru ceva ce nu făcuse.
   Își șterse lacrimile de pe obraji.
   Suntem cu toții niște străini, își spuse Nate. Până și pentru noi înșine.
   Pereții se luminară brusc, apoi rămaseră din nou întunecați. Nate își îndreptă privirea spre ferestre, urmărind straturile spiralate lăsate de Medeea pe bolta cerească. Umbrele din încăpere se mișcau, devenind tot mai întunecate.
   Nate încercă să-și amintească felul în care ajunsese acolo, pe acea mochetă pătată, alături de epava celui mai bun prieten al lui.
   Ar fi fost ușor să rămână acolo și să aștepte să treacă uraganul. Dar adevărata furtună care agita lacul nu era una care să se potolească de la sine. Ferestrele lipite cu bandă adezivă și sacii de nisip de la uși nu erau destul pentru ca aceia care contau pentru el să rămână teferi.
   - Trebuie să plec, Tom.
   - Unde?
   Vocea lui Tom era calmă și înăbușită de mâneca lui Nate.
   - Am ceva de făcut.
   - Adam Decker?
   - Așa cred.
   - Nu a fost el. Tom își retrase fața din sacoul lui Nate. El l-a mințit pe tata. Nu i-a spus unde fusese cu adevărat. De aceea nu se verifica declarația lui. A fost cu Emma. Știa că mă vedeam cu ea, așa că nu a vrut să-i spună tatălui meu că Emma m-a înșelat cu el.
   - De unde știi asta?
   - Ea mi-a mărturisit acest lucru înainte să plec la școală. S-a întâmplat o singură dată. El era terminat după bătaia cu tine și cred că Emmei i-a părut rău pentru el. Era beată și făcuse o pasiune pentru el.
   - Ești sigur?
   Asta nu era deloc ceea ce voia să audă Nate.
   - Nu a fost Adam.
   Ar fi fost o simetrie atât de plăcută ca vechiul lui inamic să fi avut vreo legătură cu moartea lui Lucy. Aflând că Adam mințise în declarațiile sale de la poliție, Nate crezuse că găsise un fir, dar acum constata că era în același punct din care plecase.
   Se ridică și își scutură pantalonii și sacoul de noroi, scame și cioburi de sticlă.
   - Unde pleci?
   - Trebuie să mă văd cu niște persoane, Tommy. Să merg în anumite locuri.
   „Și să descopăr anumite secrete”, continuă el în gând.
   - Vin cu tine.
   Tom dădu să se ridice.
   - Nu și de data asta.
   Nate știa unde trebuia să meargă și trebuia să se ducă acolo singur.
   Ridică telefonul lui Tom de pe podea și i-l aruncă. Ecranul telefonului se aprinse, semnalând mai multe mesaje și apeluri pierdute.
   - Lake are nevoie de tine.
   Tom ședea în mijlocul resturilor sclipitoare ale obiectelor distruse din sufrageria sa și se zgâia în sus la el. Nate se întrebă ce vedea Tom când îl privea.
   Îl vedea pe prietenul său sau îl vedea pe Regele Furtunii? Vedea un om pe care-l iubea sau vedea unul de care se temea?
   - O să țin telefonul la îndemână, în caz că vei avea nevoie de mine, zise Tom.
   - În regulă.
   Nate nu-i mai reaminti că telefonul lui era mort.
   Păși peste ruinele măsuței de cafea și pe lângă bucătărie, îndreptându-se spre ușa de la intrare. Întoarse mânerul ușii și vântul dădu buzna în cameră.
   Ploaia se mai potolise pentru moment, dar cerul era o vâltoare de nori.
   Crengi groase se rostogoleau pe peluză și frunze moarte roiau ca lăcustele deasupra copacilor căzuți.
   Tom îl urmase pe Nate până la ușă. Nate îi înmână cheile mașinii, pe care le luase pe furiș și le băgase în buzunar. În lumina sumbră a furtunii, ochii lui Tom erau injectați, pielea sa fiind un amestec de roșeață și paloare. Dar vocea lui era aceeași ca-ntotdeauna.
   - Ai grijă, zise el.

                                      Cincisprezece

               Aceea ar fi trebuit să fie perioada de acalmie, dar, preț de câteva minute, Medeea încă mai încercă să dezmembreze umbrela lui Nate, învârtind-o ca pe o morișcă și rostogolind-o pe stradă ca pe un ghem de mărăcini.
   El tremura în interiorul carapacei care-l apăra de ploaie în timp ce furtuna îl biciuia cu furie.
   Copacii căzuți, liniile electrice doborâte și barajul furtunii făcură drumul său spre malul lacului de două ori mai lung decât pe vreme bună.
   În spitalul din Gracefield, bunica lui era izolată.
   Fără telefon, nu avea cum să ia legătura cu Meg și Livvy.
   Însă Lucy, ghemuită în coșciugul ei, era mai puțin pierdută decât fusese. Fragmentele din noaptea absolvirii lor se schimbaseră și noi frânturi care lipseau din povestea absolvirii fuseseră expuse. Acestea urmau a fi analizate în detaliu, indiferent unde aveau să-l ducă. Indiferent ce aveau să scoată la lumină. Drumul spre ieșire era prin interior.
   Secretul lui Tom îl vlăguise pe Nate de puteri. Dintre toți cei de odinioară, credea el, Tom era cel care prezenta cea mai mare încredere.
    Oare cu ce mai greșise acesta?
   Problema era că oamenii erau capabili de orice. Orori și virtuți se învălmășeau în sufletul tuturor și, ca să știe care dintre acestea le întreceau pe celelalte în orice moment, oamenii ar fi trebuit să simtă fiecare structură a viitorului. Nate știa acest lucru.
   Picățele translucide cu nuanțe mov și petale roșii acopereau baza baricadei de la Night Ship ca niște fragmente ale unui mozaic distrus.
   Inundația mutase resturile stinse ale baghetelor luminoase din fața altarului improvizat de copii. Acestea pluteau pe băltoacele care se formaseră deasupra unei rigole înfundate.
   Dacă Emma fusese cu Adam în noaptea absolvirii lor, atunci vechiul dușman al lui Nate avea un alibi. Era posibil ca dosarele din dulapul șerifului să conțină indicii referitoare la alți suspecți, dar Nate avea nevoie de Tom ca să se întoarcă acolo, iar prietenul lui nu era momentan într-o formă prea bună.
   Acest aspect îi lăsa lui Nate o singură opțiune. Exista un singur loc în care putea să caute răspunsurile de care avea nevoie.
   Pantofii lui eleganți alunecau și patinau pe lemnul putred când escaladă baricada. Scândurile vechi erau moi sub tălpile lui. Majoritatea scândurilor debarcaderului erau mult mai deteriorate decât ultima dată când Nate fusese acolo. Puntea de promenadă era la fel de deformată și de găurită ca zâmbetul unui bătăuș.
   Din cauza anotimpului, pe scânduri se depusese un strat de mușchi alunecos, așa că îi luă ceva timp să înainteze. Tot nu-i plăcea apa lacului.
   Spuma apei cenușii semăna cu niște aripioare sau cu niște coloane vertebrale ale unor creaturi care se zvârcoleau chiar sub suprafața ei.
   Avea de mers mai mult decât își amintea. Uraganul, epuizarea lui, evenimentele dimineții și felul în care amintirile trecutului se prelingeau în prezent dădeau lumii o calitate hipnotică. Nate își imagina cum ar fi pășit pe aceste scânduri rupte în urmă cu câteva decenii. Nu doar în trecutul lui, ci chiar în trecutul clădirii Night Ship. În acele vremuri teribile ale bătrânului Morton Strong. Pe vremea când Just June, cea cu inimă crudă, era stăpâna Sălii Century.
   Simțea nevoia să-și imagineze groaza pe care o trăise Lucy în ultima ei clipă de viață. Să meargă la Night Ship însemna să fie prins în purgatoriul dintre pământ și mare, trecut și viitor, suspiciune și certitudine, fără să se apropie nici măcar cu un centimetru de casă.
   Și iată că ajunse acolo - în fața ușii deformate și rupte care făcea legătura cu puntea de promenadă a fostului club Night Ship.

             Holul era o adevărată cacofonie: zgomotul apei care picura, curenți de aer care păreau niște șoapte și toate ecourile familiare ale acelui loc ruinat.
   Aerul umed, cu miros de putregai, al vechiului debarcader, îl îmbrățișă pe Nate de parcă ar fi fost propriul său fiu rebel. Nate nu mai venise aici din ziua în care dispăruse Lucy.
   În dimineața aceea, Tom îl trăsese pe Nate departe de lac. Îl trăsese către rampa de lansare de parcă ar fi fost chiar el trupul unui înecat.
   Fiecare picătură de energie din trupul lui Nate fusese consumată atunci când se scufundase și urlase după Lucy. Tom reușise să-l salte pe treptele rampei de lansare abia atunci când Nate rămăsese lipsit de vlagă.
   Își amintea unele lucruri extrem de clar: răceala lacului pe pielea lui, cum se legăna canoea sub el, expresia de pe chipul lui Johnny când îl văzuse prima dată.
   După ce îl săltase pe Nate pe rampa de lansare, Tom îl pusese să aștepte în canoe în timp ce el o umplea cu lanternele, cu sacii de dormit și cu lăzile frigorifice pe care ei le păstraseră la debarcader.
   Zorii se iviseră până la ora aceea, dar lumina nu ajungea niciodată la apele de sub Night Ship. Nate stătea în canoe, ținând strâns în mâini chimonoul ud și holbându-se la suprafața lacului, neagră precum cerneala - dorindu-și ca Lucy să iasă brusc din apă, dar știind cu absolută certitudine că nu avea să se întâmple așa ceva.
   Odată ce Tom reuși să adune toate lucrurile lor, vâsli până la docul lui Vanhouten. Îl duse pe Nate în chioșcul din grădină și merse să-l trezească pe Johnny.
   Când șeriful se întoarse după ei, Tom îndrugase o poveste despre cum deciseseră ei să cerceteze țărmul cu o canoe, pentru orice eventualitate și despre cum găsiseră acolo chimonoul. Atunci fusese anunțată oficial dispariția lui Lucy Bennett.
   Știind acum secretul lui Tom, Nate se miră cât de calm păruse prietenul lui. Tom credea că o omorâse pe iubita celui mai bun prieten al lui cu numai câteva ore în urmă și iată că era în stare să mintă pe toată lumea și să își acopere urmele cu un talent demn de ticăloșii din legendele orașului Greystone Lake.
   Suntem adevărate minuni.
   Cerul acoperit de nori permise luminii slabe să pătrundă înăuntru.
   Ruinele magazinelor și cafenelelor abandonate care mărgineau promenada erau împrăștiate peste tot ca niște pietre funerare. Nate se așteptase să se simtă ciudat că revenise acolo după atât de mult timp.
   Se gândise că avea să se simtă diferit privind totul cu ochii lui de adult, dar promenada arăta, mirosea și părea la fel. Era incredibil. Locul acela i se părea atât de familiar - de parcă ar fi pășit prin hol chiar în dimineața aceea și în fiecare dimineață anterioară. Locul acela părea etern.
   În secolul trecut, când totul se prefăcuse în scrum, ar fi putut să creadă că Night Ship avea să reziste - încă gemând sub povara propriilor secrete. Dar Nate revizui această fantezie când ajunse la indicatorul cu galionul ce se îndrepta în viteză spre luna plină. Ușile vechiului club de noapte erau deformate la fel ca înainte, între ele existând același mic spațiu atunci când erau închise, dar o dungă de lumină roșiatică din interior străpungea umbrele din hol.
   Nate se strecură înăuntru. O lanternă era aprinsă într-un colț al barului, lumina ei fiind acoperită cu o pânză roșie. Ringul de dans prăfuit fusese măturat și era presărat cu teancuri ordonate de echipamente. Răcitoare, provizii de hrană, saci de dormit, cărți și apă îmbuteliată, umbrele obiectelor proiectând siluete totemice pe pereții scorojiți de culoare stacojie.
   - Ți-a luat destul de mult.
   O umbră suplă se distingea în pragul scărilor acoperite cu catifea.
   - James, zise Nate.
   Firește că acești vandali făcuseră din Night Ship cartierul lor general.
   - Mult timp, adăugă Nate.
   - Unde e Pete?
   Băiatul dispărut.
   - Nu știu, răspunse Nate.
   - Tu ai ucis-o pe Maura?
   Tânărul deșirat pășea pe marginea ringului de dans fără să-l slăbească din ochi pe Nate. Nate îl cunoscuse pe James pe când acesta era un băiețel, dar nu destul de bine. El și Lucy aveau motive întemeiate să facă distincție între viața romantică și cea de familie.
   Lumina ciudată și porțiunile întunecate ale încăperii făceau ca oasele feței tânărului să alcătuiască o geometrie delicată.
   - Nu.
   James se repezi la el.
   - Dar pe Lucy?
   - Nu.
   Și Nate avea întrebări pentru James. Doar prezența tânărului în acest loc îi făcea stomacul să se strângă din cauza dorinței de răzbunare.
   Bunica lui era la terapie intensivă și nu avea nicio îndoială că acest băiat era responsabil într-o anumită măsură pentru asta. Dar circumstanțele impuneau finețea unui chirurg, nu furia neagră a Regelui Furtunii.
   - Ea spunea că ești un mincinos talentat.
   - Lucy ți-a spus asta?
   - Ne spunea totul.
   - Mă îndoiesc. Câți ani aveai tu atunci? Cinci?
   James ocoli capătul cel mai îndepărtat al barului, grijuliu să păstreze distanța de Nate. Chipul lui strălucea ca un semafor în lumina lanternelor. Nate îl auzi deschizând un dulap sau un sertar și, o clipă mai târziu, James aruncă un teanc gros de documente prinse cu agrafe pe tejgheaua zgâriată a barului.
   Pachetele cu documente alunecară pe lemnul negru ca niște cărți de joc.
   Nate se apropie de bar și ridică primul pachet de hârtii. Când făcu asta, Jame se retrase - ca și cum ei ar fi fost doi magneți cu aceeași polaritate și o barieră invizibilă l-ar fi respins pe tânăr.
    Paginile documentului erau umplute cu rânduri scrise de o mână fermă, încrezătoare. Nate le răsfoi destul cât să fie sigur. Erau fotocopii ale paginilor de jurnal ale lui Lucy. După numărul pachetelor împrăștiate pe tejghea, Nate presupuse că acolo era conținutul complet al jurnalelor pe care șeriful i le arătase în acea dimineață.
   Din aceste jurnale aflaseră James și ceilalți despre Regele Furtunii, despre Loviturile de Trăsnet și despre toți prietenii și dușmanii lui Lucy de la liceu. Așa își făcuseră ei lista de suspecți și, în acest fel, lista lor de suspecți devenise o listă de ținte.
   - Șeriful ți-a dat niște slujbe temporare la secție, iar tu i-ai mulțumit scotocindu-i camera cu probe.
   - Acestea nu erau probe înregistrate. A fost doar o acoperire de la bun început. Tipul a încercat în ultimii paisprezece ani să o convingă pe mama că Lucy fugise. Ghici unde a venit cu acel bilet „de adio” pe care l-a lăsat ea.
   James făcu semn cu bărbia spre paginile împrăștiate pe tejgheaua scorojită.
   - Știi de ce biletul nu avea nicio dată? Pentru că șeriful a tăiat partea de sus a paginii pentru a scăpa de ea. Lucy scrisese acolo „După un an” înainte să dispară. Asta s-a întâmplat chiar după ce umflatul de Decker a trimis acele poze prin e-mail către întreaga planetă.
   - De unde știi?
   Nate trebuia să întrebe, deși credea acest lucru. Acel bilet nu i se păruse niciodată în regulă. Cu o zi în urmă, nu l-ar fi crezut pe șerif în stare să fabrice dovezi, dar acum nu mai știa ce să creadă.
   - Originalului îi lipsește o pagină. Șase jurnale complete și numai o foaie ruptă. Chiar între „30 noiembrie” și „2 decembrie”. Ruptura se potrivește cu marginea biletului. Șeriful nu a spus nimănui că a găsit jurnalele, apoi le-a citit, a găsit biletul acela și s-a gândit: Hei, iată un mod simplu de a evita investigarea fiului meu și a prietenilor lui pentru crimă”. El i-a vândut mamei povestea aceea stupidă cu fuga până ce turiștii aceia i-au descoperit cadavrul.
   Vocea lui James se înălța cu fiecare frază.
   - Am lucrat în locul acela luni întregi până ce le-am găsit. Făcându-le cafeaua, transcriindu-le documentele.
   Trăsăturile familiei Bennett se extindeau dincolo de culoare și de pomeți. Expresia de pe chipul lui era una de pură aversiune.
   - Luni întregi? Eu nu am avut nevoie decât de cinci minute ca să-i descopăr ascunzătoarea secretă în care își ținea rezultatele cercetărilor, iar asta a inclus și spargerea codului de acces al ușii în spatele căreia erau încuiate.
    - Și ce, vrei o rundă de aplauze?
   - Tot ce știi provine din aceste jurnale?
   Nate ridică un pachet cu hârtii.
   - Pachetul acela conține copia ultimului ei jurnal. În însemnările șerifului scrie că restul erau în camera ei, dar el l-a găsit pe acesta chiar aici. Citește ultimul rând.
   Scrisul lui Lucy era mult mai lăbărțat pe ultimele pagini ale pachetului.
   Era înclinat și dezlânat, fără a respecta liniile, tipic pentru o persoană care băuse.
   
     Uneori nu știu dacă mai pot face asta. Nu știu dacă pot fi ceea ce vrea el să fiu tot timpul

    -  Citește cu voce tare.
   Nate aproape că se repezi spre băiat auzind aceste cuvinte. Nu era o maimuță de circ și nu fusese niciodată așa ceva. James era mai tânăr, dar Nate fusese întotdeauna rapid. Dacă-l prindea pe James, ar fi putut afla tot ce știau vandalii. Dacă-l prindea pe James, jocul lua sfârșit.
   - De ce zâmbești? întrebă James.
   O notă de teamă se putea sesiza în vocea băiatului. Pentru moment, era destul pentru a potoli bestia din interiorul lui Nate. Când citi cu voce tare pasajul, era un act de mărinimie și nu de supunere.
  
       Asta înseamnă că eu mă folosesc de el sau că el se folosește de mine? Asta e dragostea? Doi oameni care se folosesc reciproc?
   L-aș putea părăsi pe Nate și nimănui nu i-ar păsa, pentru că, în lumea normală, asta se întâmplă tot timpul. Nimeni nu m-ar împunge cu priviri răutăcioase de pe cealaltă parte a străzii și nici nu le-ar spune gemenilor ce stricată legendară e sora lor. Cred că aș putea fi o fată bună dacă aș vrea. Aș putea fi orice dacă aș fi liberă...
   
   Nu își lăsă vocea să se stingă, chiar dacă asta voia.
  
   Nate nu se uita la mine în timp ce se repezea la Adam, dar m-a privit când s-a terminat totul. Și, Iisuse, cum era chipul lui. Cum zâmbea ca un lup. Numai dinți. Am mai văzut acea privire la el, dar niciodată nu a mai fost îndreptată asupra mea. Niciodată. E diferit atunci când acei ochi reci ca gheața sunt fixați asupra ta.
   Așa că am fugit. Pentru că știu că Nate nu e de fapt acolo când e așa. E altceva - și orice ar fi lucrul acela, mă sperie cumplit. Cred că-i sperie pe toți...

   Ultimele cuvinte îl făcură să se cutremure.

    Vine cineva.

   Acum, când știa în sfârșit ce se întâmplase cu Lucy, aceste cuvinte i se păreau îngrozitoare.
   - Ți-am spus. Noi știm totul, zise James.
   Dacă privirile ar fi putut ucide, numai căutătura ostilă a băiatului ar fi fost de ajuns ca să-l sfâșie.
   - Totul. Exact. Cu excepția unui singur lucru care contează cu adevărat.
   Nate aruncă pachetul înapoi pe tejgheaua barului, alături de celelalte. Afișă o expresie plină de dezgust. Trebuia să facă asta, altfel, cealaltă opțiune disponibilă era disperarea.
   - Atunci, care-i planul? Vrei să-i terorizezi pe toți cei ale căror nume apar în jurnalul lui Lucy și... ce altceva?
   - Unul dintre voi a ucis-o.
   - Poate. Și?
   - Și? bolborosi James.
   Furia îi făcea fața foarte urâtă.
   - Și tu trebuie să fii pedepsit!
   Nate își dorea ca James să aibă un plan. Sperase că fusese vorba de o conspirație sofisticată clocită după paisprezece ani de complot care o făcuse pe bunica lui să ajungă la un pas de moarte.
   Dar James nu era Regele Furtunii.
   Pentru prima dată de când fuseseră descoperite rămășițele lui Lucy, Nate contempla un viitor în care el nu afla niciodată cine o omorâse.
   James avea dreptate că aceia despre care ea scrisese în jurnal erau cel mai probabil suspecții, dar exista posibilitatea ca ucigașul să fi fost altcineva. Un străin. Era de ajuns să iei un ziar pentru a ști că într-un univers în care se clădea șansă peste șansă, moartea te putea găsi oriunde.
   James încă se mai zgâia la el. Spusese el ceva? se întreba Nate. Văzu furia în încheieturile albite ale pumnilor strânși ai băiatului și simți dogoarea privirii lui. Lucy, Maura Jeffers, bunica lui, Pete Corso: ecuațiile suferinței erau dezechilibrate într-un mod grotesc. Firește că James era furios.
   Nate detectă mișcare în spatele lui, atât în stânga, cât și în dreapta.
   Mai multe umbre se furișau spre el pe podeaua scorojită. Medeea și scrâșnetul lacului furios acoperiseră probabil zgomotele de pași, în timp ce aceștia urcaseră dinspre rampa de lansare sau coborâseră din Sala Century.
   Nate făcu un pas înapoi. Băiatul scund, îndesat ca un hidrant, fata gotică, băiatul palid și blond. Era ciudatul trib de la înmormântarea lui Lucy.
   În timp ce nou-veniții se apropiau de raza de lumină a lanternei, Nate zări în mâinile fragede ale acestora bâte de baseball, scânduri și bare din fier-beton. În lumina sângerie, fețele vandalilor arătau ca niște bucăți de carne într-un abator.
   - Nu prea aproape.
   James le făcu semn celorlalți să se îndepărteze, de parcă Nate ar fi fost o bestie rapidă.
   - Nu până nu spun eu.
   Nate îl judecase greșit pe tânăr. Avea totuși un plan.
   - Ce i-ai făcut lui Pete? întrebă din nou James.
   - Ți-am spus...
   - Trebuiau să meargă la tine acasă noaptea trecută. Acum Maura e moartă și Pete e dispărut. Noi am mers pe strada Bonaparte în această dimineață, și ce am văzut, Carlos?
   Băiatul îndesat făcu un pas prudent în perimetrul delimitat de lumina roșie. Întinse bara de fier-beton spre Nate la fel ca un exorcist care ridica o cruce.
   - Nimic?
   - Exact. Nimic. Ei nu au reușit să provoace nicio stricăciune la casa ta, ceea ce înseamnă că nu au ajuns acolo. Ceea ce înseamnă că tu le-ai făcut ceva.
   Fata gotică se apropie cu un pas, strălucirea stacojie a lanternei luminându-i fața ca o lună de parcă ar fi fost un ornament de Crăciun.
   Scândura pe care o ținea în mână era țintuită cu multe cuie.
   Se pregăteau să acționeze cumva. Ceva ce Nate ar fi considerat, cu siguranță, neplăcut. Aveau numărul necesar și armele. În acel moment le lipsea doar curajul, iar James întărea acest lucru cu fiecare cuvânt.
   Aveau să-l bată? Să-i zdrobească mâinile de chirurg? Să-l omoare? În holurile clubului Night Ship, deasupra lacului furios, în ochiul vinețiu al uraganului, orice părea posibil.
   Apoi Nate o observă, zăbovind în urma celorlalți. Fata aceea nu mai avea nimic din barmanița sigură pe ea care-l servise la bar cu o halbă de bere în urmă cu o zi. Era doar o rămășiță palidă a acelei fete. O singură privire îi fu de ajuns ca să înțeleagă ce făcuse ea.
   O parte din el știuse asta în tot acest timp.
   - Bună din nou, Tara Jane.
   - Nimeni nu îmi spune așa.
   Ea murmură aceste cuvinte cu ochii în pământ. Vinovăția urla prin toți porii ei, la fel ca dangătul unui clopot.
   - Va muri, Tara.
   Ochii lui voiau să lăcrimeze, iar el îi lăsă. Îi lăsa pe acei copii să vadă că Regele Furtunii plângea și dacă asta avea să-l ducă undeva.
   - Cine?
   Dar ea știa. Era diferită de fratele ei geamăn și de sora ei mai mare. Nu avea chipurile lor de marmură și acea armură înghețată.
   - Nu a fost bună cu tine, Tara? Bunica mea?
   Era logic că oricine ar fi provocat incendiul de la pub avea acces la acel loc.
   - Nu mai vorbi cu ea, zise James.
   - Ți-a dat o slujbă, nu-i așa? Ți-a dat o șansă când nimeni altcineva nu ți-a oferit așa ceva.
   - Nu trebuia să fie acolo!
   Vocea fetei era încărcată de tristețe.
   - Teej! Taci!
   James se întoarse cu fața la sora lui. Nate simți cum se schimba curentul din încăpere. Unii dintre puști începeau să se arate șovăielnici.
   - Este un ucigaș aici, strigă Nate. Dar nu eu sunt acela.
   Amenințarea se intensifica vertiginos, dar acum îndoiala era cea care lua proporții. Nate se folosi de confuzie pentru a păși spre ușile care făceau legătura cu puntea de promenadă. Nici prea repede, nici prea încet. Încrezător și deloc amenințător, totuși.
   - Union e și el pierdut, nu că asta ar mai conta, zise Nate de parcă ar fi fost în mijlocul unei conversații și nu la sfârșitul ei. Tu deja ai smuls inima acelui loc.
   Băiatul cu părul blond-deschis stătea în fața ușilor ținând în mână bâta de baseball, dar Nate îi aruncă o privire care îl făcu să se dea înapoi.
   - Nimeni nu trebuia să fie rănit! zise Tara plângând.
   - Teej, pentru numele lui Dumnezeu!
   Nate profită de această șansă pentru a se strecura pe ușă.
   Adolescenții aveau putere să-l oprească dar încă nu aveau curajul necesar. Nici măcar nu îl urmăriră. Asta nu-l surprinse.
   Night Ship avea propriul ei univers, cu propriile reguli. Lucruri care păreau inevitabile puteau deveni de neconceput în aerul curat al lumii celor vii. Și totuși el mări pasul, mergând de-a lungul punții nordice a debarcaderului. Această zonă avusese parte deja de cea mai urâtă vreme, iar anii își luaseră deja birul.
   Lemnul scârțâia amenințător sub tălpile lui, iar în scurt timp ajunse la o porțiune unde toate scândurile lipseau pe o distanță de un pas mare.
   Își luă avânt și sări peste gaură. Scândura pe care ateriză scârțâi drept protest, dar Nate își continuă grăbit drumul. Ploaia începu din nou, iar vântul era un urlet din ce în ce mai puternic printre turnurile clădirii.
   Dincolo de apele sălbatice, culmile promontoriilor erau devorate de nori.
   James încă mai avea timp să-i regrupeze pe ceilalți ca să-l prindă, deci era important să se grăbească. Dar în momentul următor văzu pe lemnul deformat ceva care-l făcu să încremenească. În lac era un cadavru. Văzu forma neagră a capului și contururile întunecate ale brațelor și picioarelor. Trupul fusese aruncat de apele furioase doar la câteva zeci de metri de el.
   Primul lui gând se îndreptă spre Lucy - ceea ce părea imposibil - iar cel de-al doilea spre Pete Corso. Lacul dă înapoi ceea ce ia. Apoi Nate realiză că persoana din apă nu sălta inertă pe valuri. Era cineva care înota. În lac. În toiul uraganului. Urmări silueta peste măsură de surprins.
   Nu-și putea crede ochilor. Trupul era zvelt, dar avea ceva feminin în forma șoldurilor. Membrele și capul înotătoarei erau întunecate pentru că aceasta era culoarea costumului de scafandru pe care îl purta în timp ce tăia apa în mod expert către o bucată de țărm apropiată de limita nordică a orașului.
   Analizându-i traiectoria, Nate realiză că înotătoarea ieșise din ruinele de la Night Ship prin trapa de lansare de la subsol. Nate nu-și putea imagina pe nimeni dintre cunoscuții lui înotând pe o astfel de vreme. Nu era posibil să fie vreun membru al echipei lui James. Era altcineva. Cineva care nu apărea în jurnalele lui Lucy sau în dosarele șerifului, ori pe lista lui James. Cineva nou.
   Nate era sigur de asta.
   Era o nebunie să alerge pe pontonul acela fragil, dar Nate o luă la fugă.

                                    Șaisprezece

             Medeea îl stropea cu apă pe Nate, în timp ce alerga de-a lungul țărmului.
   Puține case de pe Strand erau la nord de Night Ship, dar el străbătu în fugă curțile din spate ale acestora. În timp ce alerga, zări promontoriile ce se profilau pe fundalul cenușiu al cerului. Era dificil să o vadă pe înotătoare prin perdeaua picăturilor de ploaie și printre petele albe de spumă de pe suprafața agitată a lacului.
   Chiar atunci când credea că o pierduse, un braț îndoit, lucios și negru, străpunse pânza înspumată a apei. Silueta se îndreptă spre țărm, acolo unde Strand se apropia cel mai mult de linia apei.
   Nate o urmări pe înotătoare ieșind din lac, pașii acesteia fiind aproape grațioși în timp ce călca atentă printre valuri și pietre înșelătoare. Ea se ferea de apa rece a lacului cu niște mișcări feline. Pelerina lui neagră și un tufiș zdrențuit de ienupăr îl ascunseră atunci când înotătoarea traversă plaja. Ea urmă curba bulevardului Strand din punctul în care se îndepărta de linia țărmului. Acesta era capătul cel mai îndepărtat al orașului Greystone Lake.
   Munții dominau orizontul înspre nord, iar pădurile creșteau dese acolo unde se sfârșeau străzile rezidențiale.
   Era ruta pe care tatăl lui Nate îi dusese cu mașina în acea zi de aprilie, înainte de a vira direct spre cer. Casa lui Tatum, locul petrecerii lor de la absolvirea liceului, se afla de-a lungul acelei prelungiri a bulevardului Strand, în direcția uscatului. La început, într-acolo crezu Nate că se îndrepta înotătoarea, către locul atâtor momente din trecut. Dar ea porni spre nord, cu mult înainte de a ajunge la răspântia care ducea spre casa familiei Tatum.
   O urmări pe femeie vreo câteva sute de metri. Avea impresia că-l ducea spre pădure, apoi observă forma vagă a unei alei de pietriș, presărată cu bălți și străpunsă de pâlcuri cu buruieni.
   Când o pierdu din vedere printre copaci, urmă linia curbă a unei cărări accidentate până ce ajunse la o colibă dărăpănată. În comparație cu această cabană forestieră, căsuța rustică și neîngrijită a lui Tom arăta ca hotelul Empire.
   Nate ajunse chiar în fața colibei: o construcție cu un singur nivel, mai mult un garaj detașat decât o casă. Acoperișul era găurit în anumite locuri - acolo unde șindrila migrase în altă parte. Probabil că pereții locuinței fuseseră zugrăviți pe vremuri, deși Nate nu ar fi putut ghici culoarea lor. Maroniul putregaiului și verdele buruienilor nuanțau casa într-o paletă de culori forestiere, la fel de modeste ca un cuib de pasăre.
   Dacă o priveai cu coada ochiului, aveai impresia că nici nu era acolo. Privi coliba câteva minute bune înainte să înțeleagă de ce venise acolo și ce voia să facă.
   Tălpile lui striveau buruienile țepoase în timp ce pășea în jurul casei, dar vânturile și ploile Medeei înecau toate zgomotele pe care le făcea.
   Dungi de lumină răzbăteau pe la marginile cârpelor ce acopereau ferestrele. În partea din spate a construcției era ușa deformată de intemperii a unei pivnițe - un soi de trapă. Mânerele trapei erau legate cu un lanț ruginit. Acest loc era mai mult decât părea. O astfel de casă nu ar fi trebuit să existe într-un orășel atât de curat ca Greystone Lake.
   O înotătoare care dăduse buzna înăuntru nu își avea locul acolo. Nici măcar un „matinal” nu ar fi fost un acolit atât de înverșunat al acelor ape fără culoare. Cine era ea?
   Întrebarea aceasta îi provocă un fior de speranță pe șira spinării.

           Plecase de la funeraliile lui Lucy cu aproximativ o oră în urmă, dar exista vreo șansă să fi fost o greșeală? Testele pe care le folosiseră pentru a identifica rămășițele ei să fi fost eronate?
   Șansele să se fi întâmplat așa ceva erau infime. Dar poate că nu era imposibil. Atât de puține lucruri erau imposibile. Chiar Greystone Lake îl învățase acest lucru.
   Trapa de acces în pivniță, care ținea loc și de adăpost de furtună, era deformată și spartă.
   Nate se propti bine pe picioare, apoi trase și răsuci unul dintre mânerele trapei până când acesta se desprinse de lemnul putred. Îl aruncă și deschise trapa. Medeea îi devora fiecare sunet.
   În aer se simțea miros de tămâie și de lumânări stinse, amintindu-i de biserică și de târguri de stradă, de sărbători și mistere. Coborî în pivniță, având la dispoziție doar lumina slabă a cerului sălbatic pentru a-și găsi drumul.
   Un șir scurt de trepte îl duse pe ceea ce părea o podea neuniformă de pământ bătătorit.
   Nate se împiedică de ceva și simți niște obiecte stivuite ca niște coloane în întuneric. Vânturile Medeei îl urmară prin deschiderea trapei, împingându-l din spate. O mulțime de hârtii dansau în jurul picioarelor lui, iar alte obiecte din încăpere se învârteau purtate de vânt.
   Nu ajunse mai departe în subsol, când unul dintre numeroasele mormane existente acolo se prăbuși în fața lui, făcând și un alt morman de lângă el să se clatine. Dacă nu voia ca încăperea să ajungă o epavă, Nate trebuia să închidă trapa.
   În timp ce se întorcea pentru a închide din nou trapa, aruncă o privire în jos, spre trepte. Ceea ce văzu îl făcu să înghețe, chiar dacă aerul era înăbușitor.
   Una dintre hârtiile care zburau pe jos se lipi de fluierul piciorului său - un plic roșu-închis, acel roșu atât de întunecat încât părea negru. Undeva mai jos, în pivniță, se auzi zdrăngănitul și scârțâitul unei uși care se deschidea. Lumina se aprinse în acel spațiu claustrofobic.
   Într-o poveste demnă de Lake, lumina aceea neașteptată ar fi provenit de la un felinar, ca și cum totul s-ar fi întâmplat în secolul al șaptesprezecelea și nu în secolul douăzeci și unu.
   Femeia care ar fi ținut în mână acel felinar ar fi fost nimeni alta decât Lucy a lui, Lucy cea dispărută. Dar lumina aceea neașteptată provenea de la niște becuri atârnate de tavan. Iar persoana care apăsase întrerupătorul era o femeie la fel de bătrână ca munții.
   Părul ei cărunt și sârmos stătea deasupra capului precum coada unei balene pe cale să se scufunde.
   Nate nu o recunoscuse sub costumul ei de scafandru, dar tufa aceea de păr era inconfundabilă. Era aceeași femeie care-l acostase pe strada din fața hotelului Empire cu o noapte în urmă. Era îmbrăcată într-un veșmânt care probabil că fusese pe vremuri un halat de baie.
   Nate se întreba în ce proporție fantezia lui stupidă că Lucy era încă în viață putea fi pusă pe seama loviturii la cap. Sau de vină era doar locul acesta? Acest oraș și modul în care fiecare stradă și structură erau otrăvite cu câte un viitor care nu avea să se întâmple niciodată.
   - Tu.
    Vocea femeii era doar un freamăt în comparație cu vuietul pe care i-l aruncase în față la întâlnirea lor anterioară. Uimirea luase locul furiei.
   Acum, când spațiul acela era iluminat, Nate văzu o mulțime de plicuri de culoare roșu-închis împrăștiate pe podeaua de pământ bătătorit. Erau zeci. Sute. Mormane de haine, cărți, hârtii și cutii împânzeau pivnița strâmtă, iar plicurile acelea aproape negre ieșeau în evidență precum niște pete incriminatoare la o scenă a crimei.
   - De unde ai asta?
   Nate flutură plicul în fața femeii. Ca și cum nu el ar fi fost cel care tocmai intrase în casa ei. Nate încă mai avea invitația bunicilor lui la petrecerea de Ziua Independenței din 1964, sărbătorită la clubul Night Ship în buzunarul sacoului, și o scoase pentru a le compara.
   Plicurile erau identice, culoarea lor fiind inimitabilă. Ca sângele atunci când este lipsit de oxigen.
   - E al meu!
   Femeia smulse plicul gol din mâna lui și îl puse peste celelalte împrăștiate pe podea.
   - Cine ești? întrebă Nate.
   - Tu ești în casa mea.
   Femeia ridică privirea din pământ ca să se uite la el.
   - Pleacă de aici. Întoarce-te de unde ai venit.
   Peste umărul femeii, Nate zări o bucată de hârtie lipită pe zidul cenușiu.

    Mama ar fi trebuit să ne omoare, dar nu a făcut-o.
   Mama trebuia să ne omoare, dar nu a putut.
   Mama trebuia să ne omoare și ar fi trebuit să o facă.

   Femeia urmări privirea lui Nate și smulse din perete acel bilet ciudat, cu viteza unei lovituri de bici. O mototoli în mână și îl privi încruntată pe Nate.
   - Ieși afară sau o să chem poliția.
   Nate își îndreptă umerii. Subsolul duhnea a frică și nu era frica lui.
   Recunoscu ceva familiar în chipul femeii. Ceva dincolo de părul încâlcit și de expresia feței.
   - Te cunosc de undeva?
   Femeia pufni. Trecu pe lângă el pentru a închide trapa exterioară.
   Medeea fiind alungată, spațiul acela strâmt deveni izolat și liniștit.
   Prezența femeii era o amintire adânc îngropată în arhivele minții sale.
   Cercetă rapid chipurile din capul lui. Nu era o profesoară, patroana vreunui magazin ori bunica vreunui prieten din copilărie.
   - De unde te știu?
   - Mă știai destul de bine când ai țipat la mine noaptea trecută, în fața hotelului Empire.
   Nate simțise că o cunoștea de undeva și cu o noapte în urmă.
   - Copiii nu m-au văzut niciodată. Nici măcar atunci când îmi doream să mă vadă. Iar eu nu mă duceam acolo decât după orele de program.
   Se aplecă și începu să adune de pe podea plicurile închise la culoare, țâțâind când le văzu boțite și pătate.
   - Tu ai făcut sport - știu din anuare și ziare, modelul Națiunilor Unite și toate celelalte - dar te-ai oprit după ce ți-ai vătămat brațul. Nu m-ai văzut decât de vreo șase ori în patru ani. Nici măcar atunci nu m-ai văzut de fapt. Nu vedeai pe niciunul dintre noi, sunt sigură de asta. Eram oamenii invizibili pentru tine.
   - Ai fost îngrijitoare la liceu.
   Femeia ridică șocată privirea, de parcă ar fi uitat că vorbise cu voce tare. Bombăni ceva ce Nate nu reuși să înțeleagă și continuă să adune plicurile.
   - Care e numele dumitale?
   - Nume, nume. Toți întreabă de nume. Nu contează cum te numești, ci tot ceea ce faci. Bea mi-a spus cu gura ei acest lucru.
   - Bea?
   Acum Nate era cel surprins.
   - Beatrice McHale? Bunica mea?
   Femeia se uită la el, iar pliurile de pe chipul ei se mișcară într-un mod imposibil de descifrat.
   - Bea este o femeie puternică. Cineva atât de puternic poate schimba lumea. Și tu ai fi putut schimba lumea, băiete. Și ai schimbat-o, nu-i așa? Dar în mai bine sau în mai rău?
    - Sunt chirurg oncolog, zise Nate.
   Nu înțelegea de ce vorbea această femeie despre bunica lui, așa cum nu înțelegea nici acel impuls surprinzător de a se justifica.
   - Ajut oameni în fiecare zi, zise el.
   - Nu-i ajuți întotdeauna, spuse femeia. Lucrurile rele cresc unul după altul, nu-i așa? Câtă durere ai sădit cu ani în urmă? Cum crezi că va fi recolta?
   Nate își aminti cum îl certase femeia cu o seară în urmă.
   - Ce ai vrut să spui când mi-ai reproșat că am stricat totul?
   - Acum când îți văd ochii, recunosc că mă simt descumpănită. Poate că nu ar fi trebuit să spun asta. Poate că niciodată nu e prea târziu să devii bun.
   - Cum te numești? insistă el.
   - Mi s-a spus în multe feluri. Dar cel mai frumos nume pe care l-am avut este May. Una dintre cele mai frumoase luni ale anului.
   Buzele ei schițară un zâmbet care probabil că fusese drăguț pe vremuri.
   - May.

          Femeia era atât de zburlită, încât era greu să-i dea o vârstă.
   Ar fi putut avea vreo șaizeci de ani, dacă pielea ei fusese grav deteriorată de soare, sau era posibil să arate miraculos pentru nouăzeci de ani. Însă plicurile de culoare roșu-închis împrăștiate în încăpere erau identice cu cele care conțineau invitațiile trimise de clubul Night Ship.
   - La fel ca May și June. Fetele de la Night Ship. Vrei să spui că dumneata ești sora lui Just June?
   Pentru cineva din Lake, să o cunoască pe sora lui Just June era ca și cum ar fi văzut un unicorn.
   Acum era altceva în zâmbetul femeii, iar această expresie îl ajută pe Nate să perceapă frumusețea ascunsă din spatele chipului ei.
   - Credeam că ai murit de mult. În toate legendele se spune că...
   - Legende.
   Femeia pufni din nou.
   - Acesta e un oraș în care până și adulții cred în povești.
   Morton Strong, Just June, Băiatul-care-a-căzut. Lake își iubea miturile. 
   Nate știa din proprie experiență că nimeni nu și-ar fi dorit să fie un personaj al acestor povești.
   - Întreaga mea viață e alcătuită din povești.
   - Dar ce fel de povești?
   May îi făcu semn către capătul cel mai îndepărtat al pivniței. Probabil că înotul îi făcuse mușchii mai flexibili, dar mersul îi trăda vârsta înaintată. Pașii ei către partea din spate a pivniței erau șovăielnici.
   Peretele din spate era o învălmășeală de articole din ziare, fotografii și desene. Aici era fotomontajul nebuniei obsesive pe care Nate se așteptase să o găsească în dulapul șerifului.
   Bârlogul unui criminal în serie, demn de filmele de acțiune sau de pereții unei camere de investigații criminale. Linii roșii, ramificate în rețele extinse, porneau dintr-un singur punct, împânzind pereții ca „leagănul pisicii” jucat în mijlocul unui cuib de păianjeni.
    Femeia ridică revistele împrăștiate de vânt și hainele în timp ce Nate se apropia de originea acelei rețele - punctul din care porneau toate liniile și imaginile.
   Literele din centrul peretelui erau atât de îngălbenite de vreme și atât de acoperite de linii roșii, încât abia putea să descifreze titlul articolului decupat din ziar.

         SINGURUL SUPRAVIEȚUITOR AL ACCIDENTULUI DIN PROMONTORII

    Sub titlu, în partea dreaptă, Nate văzu chipul unui băiat - de la gură și până la părul șocant de negru al acestuia. Simți cum îi pierea sângele din obraji.
   În pivniță era frig, dar el simțea sudoarea scurgându-i-se pe corp.
   - De ce?
   Respirația lui deveni precipitată. Simțea un nod în gât.
   - Cum? bâigui el.
   - Stai jos, Nate.
   Femeia era din nou alături de el.
   - O să-ți spun totul, zise ea. Tot ce știu.
   Trupul lui Nate dobândi gravitația unei lumi mai mari, mai dense. Se prăbuși pe resturile unei canapele tapițate.
   - Ce-i asta? întrebă el.
   Se zgâia la propria lui fotografie și la peretele plin de hârtii, de imagini și de linii de parcă acesta ar fi fost un tren care se apropia de el în viteză.
   - E așa cum ai spus tu, băiete. O poveste. Dar ca să ajungi la final, trebuie să înțelegi mai întâi începutul.

                          FETELE DE LA NIGHT SHIP

          Lacul se colora în roșu și auriu pe când cerul plângea cu scântei.
   Artificiile lansate de pe insula Blind Down pocneau asurzitor pe cerul nopții de vară. Aceasta era ora magică a lacului. Singura dată din an când toate nuanțele curcubeului străluceau feeric pe suprafața lui unduioasă.
   Lacul dă înapoi ceea ce ia, dar de ce nimeni în afară de June nu observase că apele lui nu dezvăluiau nimic despre sine? Apele erau la fel de inexpresive ca o oglindă, reflectând doar priveliștea uluitoare de deasupra lui.
   Armate întregi de leviatani s-ar fi putut aduna la câțiva centimetri sub suprafața lui, iar copiii care îi luminau țărmul cu artificii și petrecăreții care dansau în clubul Night Ship, înveșmântați în mătăsuri, nu i-ar fi văzut apropiindu-se.
   - Șeful vrea să-i umpli din nou paharul, draga mea June.
   Cari era șeful în bucătărie. Avea o burtă ca a unui forțos de la circ și o față ca un motor explodat, dar era întotdeauna bun cu June. Fetele râdeau de ea pe ascuns și își băteau joc de May, dar Carl era ca un unchi pentru cele două gemene. El era familia lor, așa cum Night Ship era casa lor. Și acum ele trebuiau să lase totul în urmă.
   Strong era la fel de pretențios când venea vorba de băuturile lui, cum era în toate privințele. Un amestec special de lichior, ierburi, fructe exotice și vinuri scumpe umplea un bol mare din argint pentru punch, făcut la comandă doar pentru el.
   Bătrânul Morton întreținea VIP-urile din Sala Century. Dar indiferent cu cine lua el cina, această băutură sofisticată era foarte rar împărțită cu cineva.
   Regina Prostituată însăși veni țopăind la ea cu bolul gol al șefului și îl lăsă să cadă lângă June, care tăia în felii căpșunile pentru platourile cu prăjituri. Jartiere abia ascunse sub o cămașă de mătase, pantofi negri cu tocuri înalte cât jumătate din turnurile clubului Night Ship, o pălăriuță fină cu pană de struț, prinsă de o șuviță aurie de păr.
   - Să nu-ți lași amprentele tale mizerabile pe el, zise Scarlet.
   June văzuse actele ei și știa că adevăratul ei nume era Doris. Ea lăsase să-i scape această măruntă informație celei mai bârfitoare dintre femeile ușoare, pentru că „roșul” stârnise furia prostituatei.
   Scarlet o înlocuise pe June, devenind a doua favorită a lui Strong. Era la fel de frumoasă cum fusese June, dar nu avea nicio optime din inteligența acesteia. June bănuia că bătrânul Strong nu mai avea mare lucru în tărtăcuță.
   Oricine putea vedea că Scarlet era o biată înlocuitoare, dar în vreme ce June avusese parte de controlul și de cruzimea lui Strong, Scarlet împărțea patul cu el.
   June era sigură că șușotelile și toanele lui Scarlet aveau legătură cu faptul că ea și sora ei geamănă aveau să plece în scurt timp spre teritorii necunoscute.
   Prostituata ridică bărbia spre June, provocând-o să spună ceva inteligent. Fata nu avea nicio idee despre jocul pe care-l jucau ei. Ea nu ar fi înțeles regulile nici dacă June le-ar fi scris clar pe hârtie și le-ar fi citit apoi cu voce tare.
   June afișă un zâmbet la fel de dulce ca bezelele care se coceau în apropiere. Își păstră zâmbetul pe buze până ce Scarlet clătină din cap și se întoarse semeață, ieșind pe ușile batante care făceau legătura cu ringul de dans.
   Oricare dintre litaniile umilinței lui June din ultima vreme ar fi putut să o facă să clacheze din cauza tristeții, dar ea nu era făcută să cadă pradă disperării. În schimb, ea înmagazină focul din interiorul ei până ce vâlvătaia deveni un infern.
   După cum credea Strong, să le alunge pe gemene de acolo era o soluție, dar June intenționa ca această decizie să fie doar începutul problemelor lui.
   - Ai văzut rochiile femeilor, June?
   May dădu buzna în încăpere. Era emoționată, toată numai un zâmbet.
   Fără a fi împopoțonată precum celelalte femei ușoare, purta o fustă creion de culoare neagră și o bluză stacojie, la fel ca June. Ele erau Fetele de la Night Ship și acesta era costumul lor. Fără a ține seama de faptul că fetele urmau să fie exilate, lui Strong îi plăcea ideea ca ambele fete identice să fie văzute prin preajmă.
   În afară de șorțul murdar al lui June, singura diferență vizibilă dintre ele era faptul că May zâmbea, iar June era încruntată. May adora această sărbătoare, iar Strong o lăsa să se plimbe pe acolo ținând o tavă cu mici tartine pentru oaspeți.
   - Aceasta are exact nuanța rujului favorit al mamei.
   May nu o menționa pe „mama” ca să o provoace pe June. Trecuseră cinci ani de când mama se îmbolnăvise și murise. Lăsase un gol în sufletul amândurora, dar May îl umplea pe al ei cu amintiri duioase, în vreme ce June îl lărgea și mai tare cu regrete și învinuiri.
   Măcar dacă Strong ar fi trimis după doctor mai repede. Dacă aerul de la subsolul clădirii nu ar fi fost atât de umed. Dacă ea ar fi observat sângele pe care mama îl ascundea în batista ei când tușea.
   - Și nu îți poți imagina ce grozave sunt bijuteriile și lumânările!
   - Sunt la fel în fiecare an, May.
   - Dar trebuie să le vezi. Sunt cele mai frumoase lucruri.
   - O să le văd, scumpa mea.
   - Crezi că unchiul Morton o să ne lase să-l vizităm la anul, în iulie? E ca o scenă din Cenușăreasa sau din Frumoasa din pădurea adormită, nu-i așa? Totul e atât de magic încât ai crede că se poate întâmpla orice.
   - Când vor apărea creaturile cântătoare din pădure, află cum se descurcă acum cu un cuțit ascuțit, apoi trimite-le aici.
   - Te ajut eu, Juney.
   - Nu, scumpa mea. O să te pătezi pe bluză și nu te vor mai trimite printre oaspeți.
   June nu voia ca May să fie implicată în ce avea să se întâmple.
   - Ascultă, zise ea, întinzându-și gâtul ca și cum ar fi ascultat. Cred că începe marele final - nu cred că vrei să-l pierzi.
   Chipul lui May exprima încântare sinceră. Ea o sărută pe June pe obraz înainte să plece grăbită spre ringul de dans.
  
        June cără bolul lui Strong în colțul bucătăriei, acolo unde aranjase sticlele cu al căror conținut umpluse deja de două ori vasul.
   Noul amestec urma să fie mult mai tare.
   Carl supraveghea prăjiturile Alaska în timp ce bucătarii-șefi aranjau în platou o piramidă de choux-uri cu cremă. Chiar dacă aceștia ar fi fost atenți la June, așa cum stătea ea cu spatele la ei, nimeni nu ar fi putut să vadă ce făcea.
   Coniacurile mai întâi, urmate de niște bitter, o sticlă de Dom Perignon și un amestec de Chateau Margaux. Benedictine DOM și Sazerac Rye.
   Două crenguțe de rozmarin zdrobit, sucul de la patru portocale roșii, felii subțiri ca hârtia de Carambola.
   Puțină miere de culoarea chihlimbarului era următorul ingredient, dar antigelul era aproape la fel de dulce. O cutie de tablă pe care o ascunsese mai devreme era în dulap, la picioarele ei. Avea dimensiunea unei cutii cu vopsea; ea îi scosese capacul în timpul pregătirilor pentru petrecere.
   Când o puse pe tejghea, verdele veninos al otrăvii mânji marginile cutiei.
   Morton Strong trăgea la măsea așa cum respirau alții. Avea rezistența unui muncitor de pe o platformă petrolieră, dar puțin antigel l-ar fi făcut până și pe el să dea înapoi un pas sau doi.
   Atunci când Strong lansase bomba, îi spusese lui June că devenise o rușine. June avea să-i arate exact ce însemna rușinea. Un val subit de greață printre cei mai sofisticați oameni din Greystone Lake avea să facă asta și chiar mai mult.
   Stone crescuse în canioanele împuțite din Lower East Side. Pe acele străzi aglomerate, moneda care conta cel mai mult era respectul.
   Respect câștigat prin teamă. Și nimeni nu se temea de un patron de club înaintat în vârstă, care nu-și putea tempera patima pentru alcool. Aceasta era doar o anticipare a ceea ce avea să urmeze. June fusese mâna dreaptă a lui Strong decenii întregi și știa unde erau îngropate o mulțime de cadavre - la propriu și la figurat.
   June avea restul vieții lui Strong reprezentat pe hartă, iar lui nu avea să-i placă destinația pe care o alesese ea pentru el.
   - Băutura șefului e gata, June, fetițo?
   Vocea lui Carl era mai aproape decât se așteptase June - destul cât să o facă să tresară și să scape cutia metalică în bolul cu punch.
   Amestecul vâscos coloră bolul argintiu în verdele lui periculos. June scoase cutia din vas cât de repede putu, dar cutia era udă și alunecoasă.
   Mai mult de trei sferturi din conținutul ei fusese adăugat punch-ului. Prea mult. Mult prea mult.
   - Mai trebuie să adaug niște Courvoisier, zise June.
   Amestecă substanța vâscoasă cu restul băuturii, pentru a-i schimba aspectul, dar era perfect conștientă că trebuia să prepare din nou punch-ul.
   - Sunt sigur că e bun așa cum e, scumpo.
   June abia avu timp să pună un prosop de bucătărie deasupra cutiei de tablă, că el veni lângă ea.
   - E atât de beat, încât nu va simți oricum niciun gust, zise Carl, apucând o toartă a bolului. Am să o rog pe una dintre fete să-l ducă.
   - Măcar să-l lustruiesc puțin mai întâi, zise June. Știi cât de mult urăște petele.
   - Tu ești prea bună pentru noi, Juney, chicoti Carl, cărând bolul departe de ea. O să-mi fie dor de voi două, dar e pierderea noastră și câștigul lumii.
   - O să-l duc eu afară, Cari, zise June, repezindu-se după el să-l oprească.
   Ar fi putut simula o cădere între bucătărie și ringul de dans, folosind asta drept scuză pentru a prepara o nouă băutură.
   - Șeful nu vrea un trol ca tine, care spală vasele, printre oaspeți, zise Scarlet, care se ivise între ușile batante din bucătărie. Și cu acest șorț dezgustător, adăugă ea.
   Târfa rânji disprețuitoare, privind-o pe June de parcă ar fi fost o mortăciune. De parcă ar fi fost mai prejos decât orice.
   - Poate ar fi mai bine să ducă Scarlet bolul, zise Carl. Dacă șeful este atât de pretențios.
   June încă mai putea opri punch-ul să ajungă pe ringul de dans. Dacă șiretenia și lingușelile nu mergeau, putea chiar să renunțe la prefăcătorii și să răstoarne bolul din mâinile lui Scarlet.
   - Orice bărbat care are doi ochi va fi pretențios la ce i se servește, zise Scarlet, luând bolul din mâinile lui Carl.
   June ar fi putut opri totul chiar în acel moment, dar nu o făcu. O lăsă pe Scarlet să dispară pe palier cu bolul sclipitor de otravă. Când ușile batante se închiseră zgomotos, June zări pentru o fracțiune de secundă bijuteriile dansatoarelor și mătăsurile care se roteau amețitor. Zgomotul strident al alămurilor și bâzâitul conversațiilor se auziră preț de câteva secunde, amuțind după închiderea ușilor.
   - Ia o pauză, Carl, zise June. Îl rogi pe unul dintre băieți să o trimită pe May în camera noastră?
   - Desigur, June. Și nu-i da atenție lui Scarlet. Știi cum e ea. Nu se simte bine până ce nu îi umilește pe alții.
   - Vorbele ei nu au niciun efect asupra mea, zise June, ridicându-se pe vârfuri pentru a-l ciupi de obraz pe bărbat.
   Realiză în acel moment că nu avea să-l mai vadă niciodată. Nu avea să mai vadă nimic din tot ce era acolo. Faptul că lăsase bolul argintiu să se îndepărteze de ea făcu din acest lucru o certitudine.
   Din bucătărie, ea porni pe coridorul folosit de personal pentru a ajunge la subsol. Pașii ritmați ai celor de pe ringul de dans de deasupra făceau tavanul să vibreze.
   Sub estrada pentru orchestră, vibrația basului o pătrunse pe June până în măduva oaselor.
   Odată ce ajunse în camera lor, June scoase din dulap două valize, apoi se duse la scândura slăbită din perete, lângă patul lui May. Mulți bani se făcuseră la Night Ship pe vremea lui June, iar ea nu era proastă. Își pusese partea ei la păstrare.
   Din mica ascunzătoare, Benjamin Franklin se zgâia la ea de pe nenumărate bancnote. Folosi un brici ca să taie căptușeala valizelor și îndesă acolo miile de dolari, de parcă ar fi fost niște pușculițe lucioase în formă de purceluș. Teancurile de bani deformau din loc în loc căptușeala.
   June detesta neglijența, dar nu avea timp pentru o pregătire mai minuțioasă. O privire la ceas o anunță că părăsise bucătăria cu vreo douăzeci de minute în urmă. Carl avea să o acopere, însă, în cele din urmă, cineva tot ar fi venit să o caute. Dar să fie descoperită în toiul pregătirilor de evadare nu era cea mai mare grijă a ei.
   Odată ce bolul argintiu fusese trimis la Strong, începuse un alt gen de numărătoare inversă. Câteva cusături rapide resigilară căptușeala valizelor, apoi începu să golească în genți sertare întregi.
   - June, dar nici măcar nu împachetezi lucrurile, zise din ușă May. Mama le-ar fi împăturit mai întâi.
   - Închide ușa, scumpo. Am o surpriză pentru tine.
   - O surpriză?
   Chipul lui May se lumină precum lacul în zori.
   - O călătorie. O vacanță, așa cum am vorbit noi întotdeauna.
   - Dar unde?
   - Oriunde ți-ar plăcea.
   - În oraș? Sau... sau în insule? Poate în California!
   - În toate aceste locuri. Dar trebuie să plecăm în noaptea asta. Trebuie să plecăm acum.
   Trebuiau să meargă fără să se oprească. Pentru o vreme, cel puțin.
   Sau poate pentru totdeauna.
   Aceea era calea pe care June le condamnase să meargă din momentul în care lăsase acel bol să părăsească bucătăria.
   - În toiul petrecerii? Și cum ne vom lua rămas bun?
   Sus se auzea zgomot. Un țipăt care atingea o singură notă, precum sunetul clar și strident al unei trompete.
   - Le vom trimite cărți poștale. Câte una din fiecare loc în care vom merge. Ajută-mă acum. Dă-mi pantofii. Îi putem sorta mai târziu.
   - Poate că ar fi bine să mergem în oraș mai întâi. Mi-ar plăcea să văd Broadway-ul, unde a dansat mama. Se spune că-i poți vedea luminile de la kilometri întregi. Sunt sigură că le poți vedea și de pe lună.
   Sus, muzica se opri brusc, ca un tren deraiat. Acum țipetele erau clare.
   În acele urlete, June sesiză mai mult decât surprindere și dezgust. Acelea erau niște vaiete ascuțite de groază. May aruncă o privire pe coridor.
   - Cineva e rănit.
   Chipul ei era un amalgam de confuzie și îngrijorare.
   - Stai aici, scumpo. Dă-mi pantofii. May! May!
   May dispăru pe coridor.
   June porni după ea, dar își aminti de valizele burdușite cu hainele lor și căptușite cu economiile lor de o viață. Închise valizele și le trase către dulap. O explozie înfiorătoare zgudui debarcaderul, iar June nu-și putea imagina ce anume o provocase.
   Încuie ușa camerei lor și o luă la fugă pe coridor, spre scările de la bucătărie.
   Urletele se contopeau într-un vuiet infernal, iar ea realiză că acestea aparțineau atât femeilor, cât și bărbaților. Țipetele reverberau prin scânduri chiar mai tare decât se auzise muzica orchestrei. Apa curgea șuvoaie pe pereți, de parcă debarcaderul se scufundase, iar lacul era cumva deasupra în loc să fie dedesubt. Bucătăria era goală când ajunse acolo.
   Robinetele cedaseră și apa curgea în chiuvete, iar deasupra cuptoarelor se ridicau fuioare de fum. June zăbovise în camera ei de la subsol vreo jumătate de oră, dar în tot acest timp asupra clubului Night Ship se abătuse Apocalipsa.
   - May!
   Panica amenința să pună stăpânire pe ea, dar June reuși să-și păstreze controlul. Ea era Just June. Era regina acelui loc, o creatură de care trebuia să le fie teamă tuturor, și nu exista niciun lucru pe care să nu-l poată face.
   June se repezi pe ușile de la bucătărie, plină de fumul și de strigătele celor din clubul de noapte.
   De pe suprafețele meselor, coloane de flăcări își înălțau ghearele spre tavan. Draperii aprinse încununau ferestrele cuprinse de vâlvă - taie. Erau și cadavre în încăpere. Grupuri de oameni se îmbulzeau frenetic în fața fiecărei ieșiri a clubului. Trei femei și un bărbat zăceau în mijlocul ringului de dans, vomitând pe platforma neagră în timp ce pești viu colorați săreau în jurul lor ca șunca într-o tigaie încinsă.
   June putea doar să presupună că Strong împărțise cu petrecăreții punch-ul acela special, în cele din urmă.
   Un bărbat și o femeie erau aplecați deasupra unui domn mai în vârstă cuprins de spasme. Cei doi erau singurii oaspeți care încercau să ajute. Ei îl protejau pe bărbatul cuprins de convulsii de propriile mișcări violente, în timp ce restul oaspeților se sfâșiau unii pe alții ca să iasă primii pe ușă.
   Artificiile și ornamentele cu lumânări se răsturnaseră probabil de pe mese și declanșaseră incendiul ce stârnise panica. În aparență, cuprinși de frenezie în încercarea lor disperată de a ieși din clădire, mulțimea distrusese și imensul acvariu al clubului.
   Goana disperată a oamenilor pentru a ajunge la uși lăsase în urmă un șir de bărbați și femei călcați în picioare printre cioburi de sticlă și resturi de mobilier. Picioarele unora erau îndoite în unghiuri nefirești și cutiile toracice ale altora deveniseră concave.
   Privind trupurile lor zdrobite, teama lui June se intensifică și ajunse să depășească orice alt sentiment, copleșind-o. Strigă după sora ei, dar vocea ei se pierdu în vacarmul infernal.
   Sala Century dispăruse într-un vârtej de fum. Aerul era înțepător, aproape irespirabil, și marginile lucrurilor începeau să se încețoșeze. June alergă să se uite la fețele celor căzuți. Unii erau conștienți, iar alții nu. Unele chipuri îi erau cunoscute, iar altele străine.
   May nu se afla printre ei.
   Ca un stăvilar care nu mai putea face față inundației, ceva se rupse în cele din urmă. Oamenii care se îmbulzeau pe ușile dinspre puntea de promenadă, încercând să scape din spațiul acela sufocant, reușiră să iasă, luând cu ei o parte din fumul și zgomotul clubului Night Ship.
   June încercă să se adune. May era acolo. Nu ar fi ieșit niciodată din clădire fără June, așa cum nici June nu ar fi ieșit niciodată fără ea. May era inima lui June, iar June trebuia să o găsească. Probabil că fusese prinsă în mulțime atunci când oamenii se îmbulziseră spre ieșire.
   Pe puntea de promenadă, vântul împrăștia fumul deasupra lacului de parcă ar fi fost ceață. De parcă ar fi avut loc o schimbare a temperaturii și nu o catastrofă absolută. Pe celălalt mal al lacului, pe chei, festivitățile continuau. Acolo încă mai era Ziua Independenței. Cheiul se afla la vreun kilometru și jumătate distanță, dar din locul în care stătea June, ar fi putut fi la fel de bine portretul unei lumi pierdute.
   Și acolo erau trupuri - unele tăcute și străpunse de cioburi mari de ferestre sparte și altele într-o stare jalnică, strigând și văitându-se în timp ce se zvârcoleau pe jos.
   O parte din balustrada punții de promenadă cedase, iar urletele celor care căzuseră în apele reci ale lacului se ridicau printre scânduri ca țipetele unor damnați.
   Acesta era iadul, iar June, arhitecta lui. O găsi pe May lipită de balustrada dinspre sud. Gâtul ei era întors într-o direcție imposibilă.
   Privea către o porțiune a spatelui pe care ar fi putut să o vadă doar cu ajutorul unei oglinzi.

             June nu-și amintea cum ajunsese lângă May, dar se trezi acolo.
   Ea ieși din propriul trup în timp ce se lipea în poziție fetală de corpul surorii ei gemene. De sus, amândouă arătau așa cum își imaginase că crescuseră în pântecul mamei lor. Lipite una de alta ca două jumătăți ale unei singure ființe perfecte.
   - Scumpa mea, hohoti June cu buzele lipite de fruntea lui May.
   Își puse mâinile de o parte și de alta a capului surorii sale, dorindu-și ca pulsul din încheieturile ei să se transfere în tâmplele lui May. În una dintre poveștile orașului Lake, trupul lui May ar mai fi avut destulă vlagă cât să mai rostească o ultimă frază. Un ultim cuvânt pe care June să-l poată acoperi cu aur și pe care să-l poarte la gât ca pe un medalion.
   Dar ochii lui May erau goi. Sora ei geamănă murise.
   Pentru prima dată în viață, June era singură.
   Doar o dată crezuse că putea face orice, dar în primul ei moment de singurătate, realiză că nu putea face asta.
   May era inima lui June. Nimeni nu poate trăi fără inimă. June nu mai gândea. Gata cu comploturile și cu planurile. Acestea erau relicve ale unei ere la fel de moarte ca sora lângă care zăcea. May fiind moartă, nu mai avea pentru ce să facă planuri. Putea să facă doar un singur lucru.
   Când mulțimea năvălise pe ferestrele sparte din spate, unele draperii se agățaseră de fugari și atârnau în afară. Multe draperii de la alte ferestre arseseră și erau carbonizate, dar acestea, din catifea roșie ca sângele, erau încă întregi.
   June găsi cordonul draperiilor și legă unul dintre capetele acestuia în jurul propriilor glezne, iar celălalt capăt, de o bancă din fier forjat aflată în apropiere de balustrada ruptă a punții de promenadă.
   June nu era o femeie prea puternică, dar reuși să-și adune forțele ca să împingă banca din fier forjat prin deschiderea din parapet. Reuși să găsească puterea necesară pentru a face acest ultim gest.
   - Aș proceda cu totul altfel dacă aș putea.
   June sărută fruntea lui May pentru ultima dată. Inspiră parfumul de iasomie din părul surorii ei și de pe nasul ei fin. June nu știa dacă mai erau alte lumi dincolo de aceasta. Dacă erau, părea foarte puțin probabil ca drumurile lor să ducă spre același luminiș. Acesta era un rămas-bun.
   În spatele lui June se auzi icnetul unei femei.
   - Sora ta.
   Îngenunche în fața lui May și își puse două degete pe gâtul acesteia, apoi se concentră cu o intensitate care lui June i se păru șocantă. Era aceeași doamnă care îi ajutase pe oamenii prăbușiți din interiorul clubului.
   June pășise prin aceeași încăpere, presărată cu cadavrele propriilor victime, și abia dacă le aruncase o privire. May nu ar fi făcut niciodată așa ceva. Nicio persoană cu un dram de umanitate în vine nu ar fi făcut asta. Primele sirene se auziră în depărtare.
   Aș proceda cu totul altfel dacă aș putea.
   - Îmi pare atât de rău. Era o fată atât de bună.
   Femeia își luă degetele de pe gâtul lui May. Vederea lui June se limpezi destul cât să-și dea seama că o cunoștea pe această femeie.
   Era măritată cu proprietarul pubului din oraș, Union Points. Era doamna McHale. Părea o femeie sobră. Genul aspru, din nord. Cu o coloană vertebrală din oțel și două bucățele de sticlă în loc de ochi.
   June o văzuse la băcănie și la docuri.
   Ea nu le disprețuise niciodată pe gemene, așa cum făceau majoritatea localnicilor. Dacă le întâlnea, femeia dădea din cap și le spunea politicoasă „Bună ziua”, de parcă ele ar fi fost niște persoane oarecare.
   - Am ucis-o.
   June realiză că hohotea din nou. Cu numai o oră în urmă, un astfel de spectacol ar fi dezgustat-o, dar viața aceea se sfârșise. May nu mai era, iar June avea să o urmeze în scurt timp.
   - I-am ucis pe toți. A fost un accident, dar a fost vina mea. Dacă aș putea să fac totul din nou, aș face totul altfel. Aș fi mai bună. Nu aș face rău nimănui. Aș fi ca May.
   June observă că privirea femeii urmărea cordonul draperiei care lega glezna lui June de piciorul băncii din fier forjat.
   - Atâția oameni și-au pierdut viața în noaptea asta, spuse doamna McHale. Nu are sens să mai sacrifici una.
   - Nu pot.
   June se apropie de bancă. Precum o bestie rănită care-și proteja rana, June avea să apere șnurul de catifea care o ținea legată de viitorul pentru care își întinsese pânzele.
   - Nu pot trăi fără May.
   June și doamna McHale priviră peste ape către festivitățile inocente care aveau loc pe chei. Oamenii de acolo erau și ei beți, dar lor nu li se adăugase antigel în băutură. Mahmureala lor nu avea să ducă la încăierări, incendii și moarte.
   Amândouă erau cam de aceeași vârstă, realiză June. Dar doamna McHale era soție și mamă. June nu era nimic.
   Nu era mâna dreaptă a lui Strong. Nu era regina de la Night Ship. Nu mai era nici măcar soră. Fetele de la Night Ship nu mai existau.
   Rămaseră la fel de tăcute momente îndelungate. Era ceva sfânt în tăcerea lor. Liniștea de dinainte de plonjon.
   - June nu poate trăi fără May.
   Doamna McHale vorbea deliberat. De parcă fiecare cuvânt ar fi conținut o întreagă frază.
   - Dar May poate trăi fără June?
   June nu o înțelegea pe femeie.
   - Ea era totul pentru mine.
   - Ea nu ar fi vrut să mori.
   Sirenele se auzeau mai tare acum.
   - Poliția va veni după mine. Mă vor închide într-o celulă și nu va mai fi cale de scăpare.
   - Nu te vor duce la pușcărie, draga mea. Toată lumea știe că May nu ar face rău niciunei muște.
   - Ești imbecilă sau ce? o întrebă June plângând.
   Femeia nu avea ochi de nebună, dar ceea ce spunea era un nonsens.
   - Eu sunt June. Ea este May.
   - Nu contează cum te numești, ci tot ceea ce faci.
   - E moartă din cauza mea.
   - Nu trebuie să fie moartă. Nu cu adevărat.
   Doamna McHale puse un deget pe pieptul lui June.
   - Tu poți fi May. Tu poți să trăiești pentru ea. Să trăiești așa cum spui că ai fi în stare dacă ai putea să faci totul din nou. Să trăiești așa cum ar fi vrut ea.
   - Eu sunt June.
   Vocea ei se stinse până ce se transformă într-o șoaptă. Lumea părea să se balanseze.
   - June este cea care a murit, zise doamna McHale, clătinând din cap.
   Ochii ei, ca niște nestemate albastre, pătrunseră până în sufletul lui June ca niște flăcări printr-o hârtie cerată.
   - Tu ești cea care a supraviețuit. Tu ești May. Și o să-ți îndrepți greșelile. Vei face în așa fel încât viața ta să conteze.
   Începu să dezlege șorțul murdar al lui June, trecut după gâtul acesteia.
   - Nu e niciodată prea târziu să fii bun.
   June realiză că, numai de data aceea, ea fusese cea care rămăsese în urmă. Doamna McHale i-o luase cu mult înainte, ajungând acolo unde ținutul era mai verde și mai blând decât orice alt loc pe care și-l putea imagina June. Ea nu și-l putea imagina acum, dar poate că într-o bună zi avea să o facă.
   Poate că într-o bună zi avea să se revanșeze pentru toate suferințele cauzate.
   - Eu sunt May.
   Încercă să rostească aceste cuvinte cu voce tare pentru a vedea cum i se potriveau.
   - Eu sunt May.
   Își auzi noua voce, încărcată de umilință, de uimire și poate de cel mai mic dram de speranță.
   - Eu sunt May.
   Și, de atunci acolo, rămase May.

                                    Șaptesprezece

          - Dumneata ești Just June, zise Nate uitându-se la ea cu ochii mijiți.
   Ea putea să mărturisească la fel de bine că era Iepurașul de Paște.
   - E doar un nume, zise femeia.
   Flutură din mâini de parcă identitatea ei nu rescria complet istoria orașului Lake.
   - May era la fel de dulce ca o plăcintă, iar capul ei era cam la fel de moale. Trebuia să depindă de ajutorul oamenilor pentru orice. Nu știam că oamenii pot fi atât de buni. Și după tot ceea ce June făcuse acestui oraș. Atâta suferință. Și durere. Știi cum se extinde?
   Făcu semn spre pereții plini de articole decupate din ziare și de linii care alcătuiau o rețea.
   - Deci dumneata ești June, pretinzând că ai fi May, zise Nate. Cred că mi-aș fi dat seama dacă May, Fata de la Night Ship, ar fi lucrat ca îngrijitoare la liceul meu.
   - A fost o slujbă bună. Am avut liniște pe timpul nopții. E frumos să faci curățenie în loc să faci mizerie.
   Nate încercă să și-o imagineze pe Just June frecând pisoarele de la toaletă băieților.
   - Dar ei nu-mi spuneau May. Noi ne-am născut chiar acolo, pe ponton, cu toate că bătrânul Morton nu a vrut să ne naștem de la bun început. Mama ar fi trebuit să ne omoare imediat ce ne-am născut, dar ea nu a putut. Nu ne-a făcut nici măcar certificate de naștere. Niciodată. De aceea Night Ship era singura noastră lume. Dacă am fi părăsit-o, nu am mai fi existat. A fost bine și este adevărat că viețile lui May și June au fost un vis. Bunica ta m-a ajutat. M-a ajutat atât de mult. E o femeie de care oamenii ascultă. La primărie, au completat toate formele, ca și când aș fi fost un adult găsit. A trebuit să-mi aleg noul nume. Un nume nou pentru o viață nouă. Am ales numele Annabelle Strong. Annabelle, la fel ca mama noastră. Annabelle, ca să-mi amintesc de ea, și Strong, ca să nu uit niciodată.
   Nate nu știa ce să creadă. Totuși, era sigur că plicurile închise la culoare de pe podeaua pivniței proveneau de la Night Ship. Și și-o putea imagina pe bunica lui comportându-se în felul în care susținea femeia că o făcuse cu atâția ani în urmă.
   - Te-am urmărit până aici de la Night Ship. Te-am văzut când te îndepărtai înot de vechea clădire. De ce erai acolo?
   - Te urmăream pe tine. Și îi urmăream și pe copii.
   Clătină din cap.
   - Acei bieți copii.
   - Bieți copii? Nu sunt victime.
   Nate simți din nou în nări mirosul pielii arse a bunicii lui și se împotrivi lacrimilor care începeau să-i curgă.
   - Ei au terorizat Lake.
   - Dar asta fac victimele aici, nu-i așa? Asta am făcut și eu când Old Morton a încercat să mă lovească. Și tu ai făcut-o. Tu și prietenii tăi.
   - Da, aceasta este partea în care te întreb de ce este fața mea în mijlocul zidului tău plin de ciudățenii. Ce legătură au toate astea cu mine?
   Femeia clipi, privindu-l cu ochii ei mari. Nate știa din povești că Just June ar fi avut ochii verzi. Chiar dacă lumina de la subsol era slabă, putea vedea că irisul femeii avea culoarea unei lagune tropicale cu particule aurii.
   Îl apucă de mână, iar pielea ei bătrână era ca mătasea.
   - Totul e despre tine.

                           BĂIATUL-CARE-A-CĂZUT
                                                     III

           Demonul June nu poate fi învins, dar lacul o face să tacă. În apele lui limpezi, ea uită de țipetele de la Night Ship.
   Când înoată mai repede, aproape că-și poate scoate din cap scrâșnetul coloanei vertebrale a surorii ei în timp ce capul acesteia atârnă inert deasupra gâtului.

....................................................