Îngerul negru, John Connolly

.......................................................

                      3-8

           Jackie O o asculta întotdeauna pe Lula.

   Era cea mai mare dintre târfele lui și cunoștea și străzile și pe celelalte femei. Era mama tuturor fetelor și Jackie învățase să se încreadă în instinctele ei.
   - Crezi că sunt polițiști?
   - Nu sunt deloc polițiști. Plăcuțele de înmatriculare sunt făcute bucăți, iar bărbații dinăuntru par foarte răi.
   - Cum arată?
   - Sunt albi. Unul din ei este gras, chiar foarte gras. N-am putut să-l văd prea bine pe cel de-al doilea.
   - Aha. Bine, atunci spune-le fetelor să se îndepărteze dacă văd dubița respectivă. Spune-le să vină la mine, ai auzit?
   Lula încuviință din cap și plecă să-și ocupe locul în colțul cel mai apropiat. Jackie O umblase ceva în acea noapte și vorbise cu ceilalți pești, dar avusese de furcă cu unii dintre ei pentru că erau oameni de cea mai joasă speță și nu prea inteligenți.
   - Te-a speriat târfa aia, Jackie, îi zisese unul dintre ei, un bărbat cu aspect porcin, căruia îi plăcea să i se spună Slim Havana, de la țigările pe care le fuma, în ciuda faptului că acestea erau țigări dominicane ieftine. Ai îmbătrânit, omule. Și locul tău nu mai e pe stradă.
   Dar Jackie nu luase în seamă batjocura. Fusese aici înainte să apară Havana și avea să rămână aici mult timp după ce el nu va mai fi. Îl găsise și pe G-Mack în cele din urmă, dar acesta îl trimisese la dracu’ imediat.
   Jackie O văzuse că era speriat, așa că începuse să pună singur lucrurile cap la cap.
   O noapte mai târziu, Jackie zărise duba neagră pentru prima oară. Se strecurase pe o alee să se ușureze și văzuse ceva strălucind în spatele unui tomberon. Își închisese fermoarul de la pantaloni și văzuse mașina.
   Plăcuțele de înmatriculare nu mai erau nici îndoite și nici înnegrite, iar Jackie o s-o gândise că le schimbau la intervale regulate de timp. Cauciucurile erau noi și geamurile puțin sparte din lateral păreau doar un truc, pentru ca oamenii să nu dea nicio atenție dubei sau celor dinăuntru, din pricina aspectului ei vechi și mai puțin îngrijit decât era de fapt.
   Jackie ajunsese la ușa din partea șoferului și i se păruse că vede prin geamurile fumurii o siluetă sau două mișcându-se înăuntru. Bătuse în geam, dar nu-i răspunsese nimeni.
   - Hei, deschide. Poate pot să te ajut. Cauți vreo femeie?
   Din nou niciun răspuns.
   Apoi Jackie făcuse ceva prostesc. Încercase să deschidă portiera.
   Acum, când se gândea, nici nu știa de ce-o făcuse. În cel mai bun caz, ar fi putut să-l enerveze pe cel de dinăuntru și în cel mai rău caz s-ar fi trezit cu o armă la tâmplă. Jackie o credea că cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla era să fi fost amenințat cu arma.
   Strânsese mânerul și trăsese de el. Portiera se deschisese și Jackie simțise o duhoare de animal mort, îngropat nu foarte adânc în pământ, căruia cineva îi găurise pielea și-i eliberase toate gazele adunate înăuntru.
   Probabil că mirosul îl amețise, pentru că altfel nu-și putuse explica ce văzuse în interiorul mașinii, înainte ca cineva să închidă portiera și să plece cu duba.
   Chiar și acum, în liniștea propriei sale case și după ce înțelesese în parte ce se întâmplase, Jackie nu-și putea aminti decât anumite lucruri din acea seară.
   - Parcă era umplută cu carne, zise el către Louis. Nu carcase de animale, ci măruntaiele unui corp, roșii și purpurii. Erau împrăștiate pe uși și pe podea și din ele sângele se scurgea în colțuri. Pe bancheta din față stăteau doi oameni, îmbrăcați amândoi în negru. Unul din ei era extraordinar de gras. El stătea cel mai aproape de mine și bănuiesc că mirosul venea de la el. Probabil că purtau măști, pentru că aveau fețele distruse.
   - Distruse? întrebă Louis.
   - Nu l-am văzut prea bine pe cel de-al doilea. La dracu’, n-am putut să-l văd decât pe grăsan, a cărui față semăna cu un craniu. Avea pielea ridată și înnegrită, și mi s-a părut că-i rupsese cineva nasul și-i lăsase doar o parte, aproape de frunte, iar ochii erau verzi cu negru, fără pic de alb. I-am văzut și dinții lungi și galbeni, pentru că a spus ceva înainte să închidă portiera. Trebuie să fi purtat o mască, nu crezi? Adică, ce altceva ar fi putut să fie?
   Aproape că vorbea cu sine însuși, explicând ceea ce gândise încă din noaptea în care deschisese portiera acelei mașini.
   - Ce altceva putea fi?

             M-am despărțit de Walter după ce am luat prânzul cu Mackey și Dunne.
   Se oferiseră să se mai întâlnească cu noi dacă am mai fi avut nevoie de ajutor.
   - Fără martori, zise Mackey, cu o privire ciudată, care nu-mi plăcuse deloc.
   Nu mă interesa ce auziseră, dar în mod sigur nu aveam de gând să-l las pe unul ca Mackey să-mi arunce trecutul în față.
   - Dacă ai ceva de zis, poți s-o faci acum, îi spusesem eu.
   Atunci interveni Dunne.
   - Să ne înțelegem, spusese el. N-ai decât să te ocupi de G-Mack cum vrei, dar ai face bine să-l lași în viață după ce termini cu el, pentru că dacă moare ar trebui să ai un alibi solid. Ne-am înțeles? Altfel o să fim nevoiți să te arestăm.
   Nu se uitase la Walter când vorbise. Mă țintuise cu privirea și îi vorbise lui Walter doar înainte să plece.
   - Și tu ar trebui să ai grijă, Walter.
   Acesta nu-i răspunse, iar eu nu am reacționat în niciun fel. La urma urmei, Dunne avea dreptate.
   - Nu trebuie să vii cu mine diseară, am spus, după ce plecaseră cei doi polițiști.
   - Pe dracu’! Sunt aici. Dar ai auzit ce-a zis Dunne: vor da vina pe tine dacă G-Mack pățește ceva.
   - N-am de gând să-l omor. Dacă e implicat în dispariția lui Alice, atunci o să scoatem noi ceva de la el și după aceea am să încerc să-l aduc să le spună și polițiștilor ce știe. Dar nu pot să vorbesc decât în numele meu. Nu pot să o fac și în numele altcuiva.
   Am zărit un taxi în depărtare. I-am făcut semn și-am fost foarte mulțumit să constat că se îndrepta prin trafic spre mine.
   - Într-o zi, tipii ăia o să te ducă și pe tine la fund, a zis Walter fără să zâmbească.
   - Poate că eu îi târăsc după mine, i-am răspuns. Îți mulțumesc. Păstrăm legătura.
   M-am urcat în taxi și am plecat.

           Departe, Îngerul Negru era neliniștit.
   - Ai făcut o greșeală, spuse el. Trebuia să-i verifici trecutul. M-ai asigurat că n-o va căuta nimeni.
   - Era doar o târfă ordinară, zise Brightwell.
   Se întorsese din Arizona, purtând pe umeri greaua povară a pierderii lui Blue. Aveau să-l găsească din nou, dar nu prea mai aveau timp și le trebuiau toate corpurile pe care le puteau aduna.
   Acum, după moartea recentă a celor două fete, era criticat pentru neglijență și nu-i plăcea deloc acest lucru. Fusese singur atâta timp, fără să răspundă în fața cuiva, încât exercitarea autorității altcuiva îl enerva enorm. De asemenea, atmosfera din biroul sărăcăcios mobilat i se părea apăsătoare.
   În cameră era un birou mare, sculptat, acoperit cu piele verde, cu lămpi antice scumpe ce aruncau umbre slabe pe pereți, o podea de lemn și covorul pe care stătea acum, dar mai erau încă multe spații goale care așteptau să fie umplute. Într-un fel, acestea erau o metaforă a existenței celui în fața căruia stătea.
   - Nu, spuse Îngerul Negru. Era o târfă foarte neobișnuită. Sunt câteva persoane care o caută. A fost întocmit și un raport.
   Două vene mari, albastre, pulsau în fiecare din tâmplele lui Brightwell, întinzându-se pe ambele părți ale craniului, vizibile chiar și pe sub părul lui negru. Îi displăcea aceasta dojană și simțea cum își pierde răbdarea.
   - Dacă cei pe care i-ai trimis să-l ucidă pe Winston și-ar fi făcut treaba discret, atunci noi n-am fi avut această discuție, zise el. Ar fi trebuit să vorbești cu mine.
   - Nu te-am găsit atunci. Nu am nici cea mai mică idee unde te duci atunci când dispari în umbră.
   - Asta nu e treaba ta.
   Îngerul Negru își puse mâinile pe biroul lustruit.
   - Uiți cu cine vorbești, domnule Brightwell, îi spuse el.
   Ochii lui Brightwell sclipiră de furie.
   - Nu, răspunse acesta. Nu am uitat niciodată. Am fost mereu sincer. Am căutat și am găsit. Te-am descoperit și ți-am reamintit de tot ceea ce ai fost odată. Tu ai fost cel care a uitat. Eu mi-am amintit. Mi-am amintit totul.
   Brightwell avea dreptate.
   Îngerul Negru își aminti de prima lor întâlnire, de schimbarea radicală pe care o simțise și apoi, încetul cu încetul de înțelegerea acestui lucru și acceptarea din final. Renunță la această confruntare și merse la fereastră.
   Afară oamenii se bucurau de lumina soarelui, iar mașinile se mișcau încet în traficul aglomerat.
   - Ucide-l pe pește, spuse Îngerul Negru, și află tot ce poți despre cei care o caută pe fată.
   - Și apoi?
   Îngerul Negru îi făcu lui Brightwell o concesie.
   - Gândește-te, zise el.
   Nu era nevoie să-i atragă atenția că nu voiau publicitate. Se apropiau de scopul pe care-l aveau și, în plus, nu prea mai putea să-l controleze pe Brightwell.
   Și asta dacă putuse vreodată să-l controleze.
   Brightwell plecă, iar Îngerul Negru rămase pierdut în amintiri.
   Ce ciudate sunt formele pe care le luăm, gândi el. Merse până la oglinda agățată de perete. Cu mâna dreaptă își atinse ușor fața, urmărind formele craniului de sub piele. Apoi, își scoase încet lentila de contact din ochiul drept.
   Fusese nevoit să poarte ore întregi aceste lentile, pentru că se întâlnise cu mulți oameni și avusese de semnat o groază de documente, iar acum avea senzația că-l ardeau ochii. Semnul de acolo nu suporta să fie ascuns.
   Îngerul Negru se apropie mai mult de oglindă, trăgând de pielea de sub ochi. Avea pe iris un semn alb, strălucitor, asemeni unei pânze rupte a unei corăbii aflate pe mare sau ca o față pe care abia dacă o poți zări printre nori.

             În noaptea aceea, G-Mack își îndesase sub centura de la blugi un pistol.
   Era un Hi-Point extrem de eficient, de nouă milimetri, din aliaj, cu muniție CorBon + P, care-l costase foarte puțin - și era aproape nou. Cei de la Hi-Point îl vindeau la un preț de zece ori mai mic decât cel pe care îl avea, un Walther P5 - și se gândise că dacă ar fi fost nevoit să scape de el, atunci n-ar fi însemnat că ar fi aruncat o grămadă de bani pe fereastră.
   Trăsese cu acest pistol de câteva ori în pădurea din New Jersey și știa că Hi-Pointul nu mergea bine cu muniție CorBon. Nu era atât de precis și reculul nu era deloc plăcut, dar G-Mack știa că, dacă s-ar ajunge la o asemenea situație, atunci el ar trage de aproape și oricine ar fi încasat un glonț dintr-un asemenea pistol nu s-ar mai fi ridicat.
   Lăsă Cutlassul Supreme în garaj și plecă la Point cu un Dodge, pe care-l avea de rezervă. Nu-i păsa dacă ceilalți frați îl vedeau conducând o mașină de babă. Cei importanți știau că deținea Cutlassul și că putea să-l conducă ori de câte ori voia, dar Dodgeul nu atrăgea atenția și era destul de puternic să-l scoată din belea, dacă era cazul.
   Parcă pe o alee - aceeași pe care Jackie O se confruntase cu cei din duba neagră, dar G-Mack nu știa acest lucru - ieși din mașină și plecă spre Point.
   Mergea cu capul aplecat, verificându-le din umbră pe târfe, apoi se întoarse la camionetă. Hotărâse ca târfa mai tânără, Ellen, să fie intermediar și să-i aducă banii pe care-i făceau celelalte fete, astfel încât el să nu fie nevoit să iasă în stradă.
   Era speriat și nu-i era rușine să recunoască acest lucru. Căută sub scaunul șoferului și scoase de la locul lui un Glock 23. Hi-Pointul de sub braț l-ar fi scăpat doar dacă dădea de bucluc pe stradă, dar 23-ul era preferatul lui. I-l recomandase un tip arestat de Poliția Federală din Carolina de Sud pentru corupție, care avea acum o afacere înfloritoare, dar ilegală cu arme.
   Polițiștii din Carolina de Sud se înarmaseră cu 23-uri și erau foarte mulțumiți de ele. Încărcat cu cartușe S&W, calibru 40, acest pistol era o mașină de ucis. G-Mack scoase Hi-Pointul din toc și cântări armele în mână. Comparat cu Glockul, celălalt era într-adevăr o prostie de armă, dar bărbatului nu-i păsa prea mult de acest lucru. Doar nu era la o prezentare de modă.
   Era vorba de viață și de moarte, iar două arme erau întotdeauna mai bune decât una singură.

      Am ajuns la Hunts Point chiar înainte de miezul nopții.
   În secolul al XIX-lea, în zona Hunts Point locuiau proprietarii bogați de pământ, împreună cu familiile lor. Dar încetul cu încetul locul lor a fost luat de orășenii care-i invidiau pentru stilul lor fastuos de viață. După Primul Război Mondial se construiseră o cale ferată pe Southern Boulevard și apartamente în locul reședințelor.
   Afaceriștii din oraș își mutaseră sediile, atrași de spațiul gol pe care se putea construi și de ușurința cu care se putea ajunge în acea regiune. Familiile muncitorilor săraci (aproape șaizeci de mii de oameni sau două treimi din populație, doar în anii 1970) au fost obligate să se mute din zona Hunts Point, pe măsură ce reputația acesteia creștea în cercurile oamenilor de afaceri, ducând la deschiderea pieței de legume și de fructe în 1967 și a pieței de carne în 1974.
   Existau acolo magazine de reciclare, depozite, magazii cu rebuturi comerciale, vânzători de geamuri pentru mașini, vânzători de fiare vechi - și, bineînțeles, marile piețe de unde veneau și plecau camioane și unde puteau și târfele să-și dezvolte afacerea.
   În acest district mai locuiau aproape zece mii de oameni care, spre lauda lor, se străduiseră să obțină instalarea de semne de circulație, modificarea rutelor camioanelor, copaci și un parc cu fântână, dorind să schimbe puțin această zonă gri din sudul Bronxului și să facă din ea un loc mai primitor pentru ei și generațiile viitoare; dar locuiau într-o regiune în care se aduceau toate gunoaiele din New York. Doar în această peninsulă existau douăzeci și patru de stații de transfer al deșeurilor și tot aici ajungeau jumătate din gunoiul care se degrada rapid și majoritatea apelor menajere.
   Întreaga zonă mirosea îngrozitor vara, iar astmul era foarte răspândit. Era gunoi prin toate gardurile și prin toate gropile, iar cele două milioane de camioane care treceau anual creau un zgomot de fundal de frâne, claxoane și de semnale sonore de mers în marșarier îngrozitor. Hunts Point era un oraș industrial în miniatură, unde înflorea prostituția.
   Când am ajuns, străzile erau deja înțesate de mașini printre care se plimbau femei cocoțate pe tocuri absurde, îmbrăcate, majoritatea, doar cu ceva mai mult decât cu lenjeria intimă.
   Erau femei de toate formele, de toate vârstele și de toate culorile. Într-un fel, Pointul era cel mai egalitarist loc dintre toate. Unele femei tremurau ca și cum ar fi avut Parkinson, fază terminală, tresărind și trecând de pe un picior pe celălalt, încercând să-și țină spatele drept, în ceea ce se numea prin partea locului „dansul ierbii”, cu pipele îndesate în sutiene sau în talia de la fustă.
   Două fete de pe strada Lafayette mâncau sandvișuri împărțite de cei de la Nightworks, care doreau să le ofere fetelor asistență medicală, prezervative, ace sterile și chiar mâncare atunci când era cazul. Capetele femeilor se mișcau încontinuu pentru că se uitau după pești, clienți și polițiști. Aceștia făceau razii din când în când și parcau dubele la colțul străzilor și le urcau cu forța în ele pe târfele pe care le prindeau sau le acuzau de comportament indecent, de îngreunarea traficului sau chiar de faptul că hoinăreau pe străzi, orice ca să le scoată din afaceri.
   O amendă de 250 de dolari însemna mult pentru o femeie care nu avea un pește care să o plătească în locul ei și multe din cele care luau amenzi preferau că stătea între treizeci și șaizeci de zile în arest pentru neplata acesteia, decât să renunțe la acei bani, asta dacă îi aveau.
   Am intrat la Green Mill ca să-i aștept pe ceilalți. Localul era faimos la Hunts Point. Fusese acolo de zeci de ani și era acum principalul loc de odihnă pentru peștii înghețați și târfele obosite. Era destul de liniște când am ajuns, pentru că pe stradă era încă mult de lucru.
   Doi pești îmbrăcați cu cămăși Philadelphia Phillie stăteau lângă una dintre ferestre, răsfoind o revistă Rides și discutând despre avantajele diferitelor alianțe.
   M-am așezat la o masă aproape de ușă și am așteptat. Într-una dintre cabine stătea o tânără. Avea părul negru și purta o rochie mini neagră, dar era mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată.
   De trei ori au intrat în local femei mai bătrâne decât ea și i-au dat bani, apoi au plecat din nou. După ce-a plecat și cea de-a treia femeie, fata și-a închis poșetuța în care băgase banii și a plecat.
   S-a întors aproape după cinci minute și povestea s-a repetat.
   A venit și Angel la puțin timp după ce s-a întors și fata. Se îmbrăcase special pentru această ocazie, asta dacă într-adevăr ar fi putut să se îmbrace special. Avea blugii mai murdari decât de obicei, iar geaca arăta de parcă ar fi furat-o de pe cadavrul unui motociclist extrem de slinos.
   - L-am găsit, a zis el.
   - Unde?
   - Pe o alee, la două străzi distanță. E într-un Dodge și ascultă radioul.
   - E singur?
   - Așa se pare. Fata de la fereastră îi aduce banii de câteva ori pe oră și ea e singura cu care a vorbit de la ora zece.
   - Crezi că e înarmat?
   - În locul lui, eu aș avea arme.
   - Nu știe că-l căutăm.
   - Știe că îl caută cineva. A vorbit Louis cu Jackie O.
   - Veteranul?
   - Da. Ne-a dat o pistă. Crede că G-Mack a făcut o mare greșeală și crede că și el e conștient de acest lucru din noaptea în care Martha a vorbit cu el. E nervos.
   - Mă mir că a rămas atâta timp aici.
   - Jackie O crede că ar fugi dacă ar putea. Nu prea are bani, mai ales că a cheltuit atât de mult pe o mașină și nici nu are prieteni.
   - Mi se rupe sufletul.
   - Așa credeam și eu. Plătește la tejghea. Dacă lași banii pe masă o să-i fure cineva.
   Mi-am plătit consumația și l-am urmat pe Angel afară din local.

              Am văzut-o pe fată exact în momentul în care intra pe alee.
   Mașina peștelui era parcată după colț, într-o parcare din spatele unei clădiri mari din gresie, cu o ieșire în partea din spatele lui și una în față care dădea în altă alee. Deocamdată nu ne putea vedea.
   - Bună, i-am spus eu.
   - Nu lucrez în seara asta, a răspuns ea.
   A încercat să mă ocolească. Am prins-o de braț. Mâna mea i-a încercuit complet brațul și practic mi-am strâns pumnul ca să pot s-o țin.
   A deschis gura să țipe, dar Louis i-a astupat-o cu mâna și am tras-o într-un loc ferit.
   - Stai liniștită, i-am zis eu. Nu-ți vom face rău.
   I-am arătat legitimația, dar n-am lăsat-o să se uite prea mult la ea.
   - Sunt detectiv. Înțelegi? Vreau doar să vorbesc cu tine.
   I-am făcut semn din cap lui Louis și acesta i-a luat mâna de pe gură. Nu a încercat să țipe din nou, dar cu toate acestea Louis stătea aproape de ea.
   - Cum te cheamă?
   - Ellen.
   - Lucrezi pentru G-Mack.
   - Și ce dacă?
   - De unde ești?
   - Aberdeen.
   - Da, tu și un milion de fani ai lui Kurt Cobain. Serios acum, de unde ești?
   - Detroit, a zis ea, lăsând umerii în jos.
   Probabil că mințea în continuare.
   - Câți ani ai?
   - Nu sunt obligată să-ți răspund.
   - Știu că nu ești obligată. Te întrebam doar. Dacă nu vrei să-mi răspunzi, nu-mi răspunzi.
   - Am nouăsprezece ani.
   - Pe dracu’ a zis Louis. Atâta vei avea în 2007.
   - Du-te dracului!
   - Ok, ascultă-mă, Ellen. G-Mack are necazuri mari. O să iasă din afaceri din această seară. Vreau să iei toți banii din poșetă și să pleci. Dar mai întâi vreau să te duci înapoi la Green Mill. O să stea cu tine prietenul nostru, doar ca să se asigure că nu vei vorbi cu nimeni.
   Ellen părea distrusă. Era încordată, dar Louis i-a dus imediat mâna la gură.
   - Ellen, fă-o.
   Walter Cole a venit lângă noi.
   - E-n regulă, draga mea, a zis el. Haide, o să merg cu tine, îți iau o cafea sau orice altceva vrei.
   Ellen nu avea încotro. Walter își puse brațul pe umărul ei.
   Părea aproape protector, dar totuși o ținea strâns, în caz că ar fi încercat să fugă. S-a uitat înapoi la noi.
   - Nu-i faceți rău, a zis ea. Nu mai am pe nimeni în afară de el.
   Walter a trecut strada împreună cu ea. Fata s-a așezat pe locul în care stătuse înainte, iar bărbatul a luat loc lângă ea, astfel încât să poată auzi tot ceea ce vorbea cu cealaltă femeie și s-o poată opri dacă ar fi încercat să fugă.
   - E doar un copil, am zise către Louis.
   - Da. Salveaz-o mai târziu.

             G-Mack îi promisese lui Ellen zece la sută din câștigul celorlalte femei dacă era intermediarul lui, ofertă pe care fata o acceptase bucuroasă pentru că acest lucru însemna să stea câteva ore degeaba, să bea cafea și să citească reviste în loc să înghețe în lenjeria intimă, încercând să-i ademenească pe toți nemernicii în parcările goale.
   Dar pentru G-Mack nu era prea bine să stea departe de femeile lui. Deja târfele îl înșelau. La sfârșitul nopții putea să se considere norocos dacă se alegea cu monede de cinci și zece cenți, pentru că nu putea să le pună pe târfe la locul lor.
   Știa că și Ellen va lua ceva bani din suma pe care o primea, așa că seara asta nu avea să fie prea bună. Nu știa cât timp putea să mai rămână ascuns, încercând să evite o confruntare inevitabilă, până făcea rost de bani ca să fugă.
   Se gândise să vândă Cuttlassul, dar acest gând îi trecuse prin cap doar pentru câteva secunde. Iubea mașina aia. Fusese visul lui să o cumpere și dacă o vindea însemna că își accepta eșecul.
   Ceva se mișcă în oglinda retrovizoare. Avea Hi-Pointul încă la centură, în blugi, dar ținea Glockul în mâna dreaptă, sprijinit de coapsă, își încleștă mâna pe el. Lucea din cauza palmei lui transpirate. Un bărbat aproape de perete îi făcea cu mâna.
   G-Mack văzu că era un om oarecare, îmbrăcat în blugi purtați și adidași obișnuiți, care păreau luați de la un magazin de rebuturi.
   Omul se scotoci prin pantaloni, apoi se întoarse cu fața la zid, se sprijini cu fruntea de el, așteptând să se ușureze. G-Mack relaxă mâna de pe Glock.
   Geamul camionetei pe partea pasagerului explodă spre interior, împroșcându-l cu cioburi. Încercă să ridice pistolul când se sparse și celălalt geam, dar primi o lovitură în tâmplă, care îl ameți, apoi văzu un braț puternic pe mâna lui dreaptă și simți la tâmplă sărutul apăsat al unei arme mult mai puternice decât a lui.
   Zări pentru o secundă un bărbat negru, cu păr aproape cărunt și o barbă satanică, neclară. Omul nu era încântat să-l vadă.
   G-Mack își duse încet mâna stângă spre Hi-Pointul ascuns sub jachetă, dar ușa pasagerului se deschise și o altă voce zise:
   - Eu n-aș face asta.
   G-Mack nu scoase arma, și bărbatul îi luă Hi-Pointul de la centură.
   - Aruncă Glockul, a zis Louis.
   G-Mack lăsă pistolul să cadă pe podeaua mașinii.
   Louis luă cu grijă arma de la tâmpla peștelui și deschise portiera.
   - Ieși, îi zise el. Ține mâinile ridicate.
   G-Mack aruncă o privire în stânga lui, acolo unde îngenuncheasem eu, lângă portieră. Hi-Pointul pe care-l țineam în stânga părea mic pe lângă Coltul pe care-l aveam. Era Noaptea Armelor Mari, dar nu-l anunțase nimeni și pe G-Mack.
   Acesta ieși cu grijă din mașină, iar cioburile de sticlă zornăiră când atinseră pământul. Louis îl întoarse cu spatele obligându-l să se sprijine de mașină și să-și depărteze picioarele.
   G-Mack simți cum este controlat și îl văzu apoi pe bărbatul în blugi, cel pe care-l zărise pregătindu-se să se ușureze. Nu-i venea să creadă că se lăsase păcălit atât de ușor.
   Louis îl atinse ușor cu țeava H&K-ului pe care-l avea.
   - Vezi ce prost ești? Acum o să-ți dăm ocazia să ne arăți cât ești de deștept. Întoarce-te încetișor.
   G-Mack făcu așa cum i se spusese. Stătea acum cu fața la Angel și Louis. Angel ținea în mâna Glockul peștelui și nu avea de gând să i-l dea înapoi. De fapt, deși G-Mack nu știa, era acum foarte aproape de a fi omorât.
   - Ce vrei? întrebă el.
   - Informații. Vrem să știm mai multe despre o femeie numită Alice. E una din fetele tale.
   - A plecat. Nu știu unde este.
   Louis îl lovi cu pistolul peste față. Bărbatul căzu la pământ, ținându-și mâinile la nasul lovit, sângele țâșnindu-i printre degete.
   - Îți amintești de o femeie? îl întrebă Louis care a venit la tine acum câteva nopți și te-a întrebat același lucru ca și mine? Îți aduci aminte ce i-ai făcut?
   G-Mack încuviință din cap după un moment de liniște. Ținea încă fața în jos, iar picăturile de sânge stropeau pământul dintre picioarele lui, căzând pe iarba ieșită printre crăpături.
   - Ei bine, nici măcar n-am început să-ți fac rău pentru ceea ce i-ai făcut, iar dacă nu-mi răspunzi pe bune la întrebare, atunci nu o să mai apuci ziua de mâine, înțelegi?
   Louis vorbi din ce în ce mai încet până când glasul îi deveni șoptit.
   - Nu te voi ucide, zise el, ceea ce va fi mult mai rău pentru tine. O să te las schilod, nu vei mai putea face nimic cu mâinile, o să ai urechi, dar nu vei mai auzi și nici nu vei mai vedea. Ai înțeles?
   G-Mack încuviință din nou din cap. Nu se îndoia deloc că acest om și-ar fi dus la bun sfârșit amenințările.
   - Uită-te la mine, spuse Louis.
   G-Mack lăsă mâinile în jos și ridică fața. Maxilarul inferior îi atârna din cauza șocului și avea dinții roșii.
   - Ce s-a întâmplat cu fata?
   - A venit la mine un tip, răspunse el.
   Avea vocea schimbată din cauza nasului spart.
  - Mi-a zis c-o să-mi dea bani dacă dau de ea.
   - De ce voia s-o găsească?
   - Era la un client acasă, un tip pe nume Winston, și un jaf a ieșit prost. Bărbatul a fost ucis, la fel și șoferul lui. Alice și o altă fată, Sereta, erau acolo. Au fugit, dar Sereta a luat ceva din casă înainte să plece. Bărbații care-i omorâseră pe cei doi voiau acel ceva înapoi.
   G-Mack încercă să tragă înapoi pe nas o parte din sângele care i se scursese pe buze și pe bărbie. Durerea îl făcu să se cutremure.
   - Era o drogată, omule, argumentă el cu o voce inexpresivă, de parcă nici el nu credea ceea ce spunea. Ajunsese rău. Nu mai câștiga mai mult de o sută de dolari pe noapte nici atunci când mergea bine. Oricum voiam s-o las să plece. Zicea că n-o să-i facă nimic dacă le spunea ce voiau să știe.
   - Și vrei să spui că l-ai crezut?
   G-Mack se holbă la Louis.
   - Ce conta?
   Louis păru că-și pierde controlul, pentru prima oară de când îl cunoșteam. L-am văzut ridicând pistolul și încleștând degetul pe trăgaci. Am întins mâna și l-am oprit înainte să îndrepte arma spre G-Mack.
   - N-o să mai aflăm nimic dacă îl omori.
   Arma continuă să se ridice cu tot cu mâna mea, timp de câteva secunde, apoi se opri.
   - Spune-mi numele lui, zise Louis.
   - Nu mi-a spus cum îl cheamă. Era gras și urât și mirosea îngrozitor. Nu l-am văzut decât o singură dată.
   - Ți-a dat vreun număr de telefon, ți-a spus unde să-l cauți?
   - Asta mi-a spus tipul care era cu el. Slab, îmbrăcat în albastru. M-a căutat el după ce i-am spus unde era fata. Mi-a dat banii și mi-a spus să-mi țin gura.
   - Cât ți-a dat? Pe cât ai vândut-o?
   G-Mack înghiți.
   - Zece mii. Îmi mai promiseseră zece mii dacă le-aș fi spus unde era Sereta.
   Am ieșit dintre ei. Dacă Louis voia să-l omoare, atunci nu avea decât s-o facă.
   - Îmi era rudă, zise Louis.
   - Nu știam, răspunse G-Mack. Nu știam! Era o drogată. Nu credeam c-o să aibă vreo importanță.
   Louis îl prinse de gât și îi puse arma în piept. Fața i se schimonosi și scoase un urlet de undeva din adâncul lui, dintr-un loc unde erau ascunse dragostea și loialitatea, separate de tot răul pe care-l făcuse.
   - N-o face, zise peștele, care plângea acum. Te rog, n-o face. Știu mai multe. Pot să-ți spun mai multe.
   Louis era atât de aproape de el, încât sângele lui G-Mack îi sărise pe față.
   - Spune-mi.
   - L-am urmărit pe tipul ăla după ce mi-a adus banii. Voiam să știu unde să-l găsesc, dacă era nevoie.
   - Vrei să spui dacă te prindea poliția și trebuia să-l dai în gât ca să-ți salvezi pielea.
   - Cum zici tu, omule, cum zici tu!
   - Și?
   - Lasă-mă să plec. O să-ți spun dacă mă lași să plec.
   - Cred că-ți bați joc de mine.
   - Uite, omule, am greșit, dar nu i-am făcut nimic. Trebuie să-ți reglezi conturile cu cel care i-a făcut rău. Îți spun unde să-l găsești dacă mă lași să plec. O să plec din oraș și nu o să mă mai vezi niciodată, îți jur.
   - Încerci să negociezi cu un om care te amenință cu pistolul?
   Acum interveni Angel.
   - Nu știi dacă e moartă, zise el. Poate că mai există încă posibilitatea s-o găsim în viață.
   Louis se uită la mine. Dacă Angel juca rolul polițistului bun, iar el pe cel al polițistului rău, atunci eu trebuia să fiu pe undeva pe la mijloc. Dar aș fi avut necazuri dacă Louis îl omora pe G-Mack.
   Nu mă îndoiam că Dunne și Mackey ar fi venit după mine și nu aveam niciun alibi. În cel mai bun caz ar fi pus niște întrebări jenante și poate ar fi redeschis răni vechi, pe care era mai bine să nu le cerceteze nimeni.
   - Aș zice să-l asculți, i-am spus. O să mergem să-l căutăm pe tipul ăsta. Și dacă se dovedește că prietenul nostru aici de față a mințit, atunci poți face ce vrei cu el.
   Louis se gândi o vreme și, în tot acest timp, viața lui G-Mack atârna de un firicel de ață, și el o știa. În cele din urmă, Louis făcu un pas înapoi și lăsă pistolul în jos.
   - Unde e?
   - L-am urmărit până la o casă din Bedford.
   Louis dădu din cap.
   - Se pare că tocmai ți-ai mai făcut rost de câteva ore de viață, zise el.

              Garda îi privi pe cei patru bărbați din ascunzătoarea sa, din spatele unui coș de gunoi.
   Credea tot ce-i spusese Brightwell și era sigur că va primi recompensele pe care acesta i le promisese. Avea acum semnul la încheietură, ca să poată fi recunoscut de cei ca el, dar, spre deosebire de Brightwell, era doar un pion, un recrut în marele război care începuse. Și Brightwell avea același semn la încheietură, dar, deși fusese făcut cu mult timp în urmă, părea că nu se vindecase încă pe deplin. De fapt, când stătea lângă el, putea să simtă câteodată mirosul de carne arsă, când duhoarea specifică grăsanului era mai slabă.
   Garda nu știa dacă Brightwell se numea sau nu așa. De fapt, nici nu îi păsa. Avea încredere în raționamentul lui și îi era recunoscător că îl găsise și îl adusese în marele oraș, după ce își perfecționase abilitățile, spre satisfacția lui Brightwell și pentru că îi dăduse de lucru și îl lăsase să se ocupe de obsesiile sale.
   Brightwell, în schimb, descoperise în Garcia un adept al convingerilor lui. Acesta le acceptase și le integrase în propriul sistem de valori, alungând de acolo alte zeități dacă fusese nevoie sau scăpând definitiv de ele dacă intraseră în conflict cu noua și fascinanta viziune asupra lumii - atât lumea lui, cât și cea de dedesubt - pe care i le arătase Brightwell.
   Garcia se întreba dacă nu ar fi fost mai înțelept să acționeze atunci când îi văzuse pe cei trei apropiindu-se de G-Mack, dar nu avea de gând să facă vreo mișcare decât atunci când Brightwell ar fi făcut-o el primul. Ajunseseră puțin cam târziu. Dacă ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, peștele ar fi fost mort atunci când l-ar fi găsit străinii.
   În timp ce Garcia privea, doi dintre bărbați îl luară pe G-Mack de brațe și se îndepărtară de mașina acestuia. Cel de-al treilea părea că va pleca și el, dar se opri. Privi aleea, oprindu-și pentru câteva clipe privirea pe locul în care se ascunsese Garcia, apoi plecă, întorcând capul ca să scruteze clădirile din jur, cu ferestrele lor murdare și scările de incendiu distruse.
   Își urmă însoțitorii după un minut, dar rămase cu spatele la ei, ieșind din parcare și privind ferestrele murdare ca și cum ar fi fost conștient de prezența ostilă ce se ascundea în spatele lor.

            Brightwell hotărâse să-i ucidă.
   Avea să-i urmărească pe cei patru, apoi Garcia avea să-i omoare și să scape de ei. Nu se temea de ei, nici chiar de negrul care se mișca atât de repede și care avea o alură încărcată de moarte. Dacă o făceau repede și curat, atunci consecințele aveau să fie minore.
   Brightwell stătea în holul murdar al unui apartament, aproape de ieșirea de urgență, care avea o singură fereastră îngălbenită ce dădea spre aleea de dedesubt. Își luase precauții și scosese întrerupătorul luminii fluorescente din spatele lui, astfel încât să nu poată fi văzut dacă luminile se aprindeau dintr-un motiv sau altul.
   Voia să se îndepărteze de fereastră când bărbatul cu jachetă neagră, care stătuse cu spatele la el în timpul confruntării cu G-Mack, se întoarse și cercetă ferestrele. Când privirea lui se opri pe locul în care se ascundea, Brightwell simți un nod în gât.
   Se apropie mai mult de fereastră și atinse din instinct geamul cu mâna dreaptă, degetele lui suprapunându-se pe fața omului din stradă. Amintirile îl năpădiră: amintirea căderii, a focului, a disperării, a furiei.
   Amintirea trădării.
   Acum omul de pe alee se îndepărta, ca și cum simțise și el ceva ostil, o prezență pe care nu o cunoștea, dar care îi era totuși familiară. Ochii lui cercetau în continuare fereastra de deasupra, căutând orice semn de mișcare, orice indiciu al sursei care îi declasase sentimentele.
   Apoi, bărbatul dispăru din vederea lui Brightwell, dar grăsanul nu se mișcă. În schimb închise ochii și respiră precipitat, iar toate gândurile de a-i omorî îi dispărură complet din minte. Găsise pe neașteptate ceea ce îi scăpase atâta vreme.
   „Te-am găsit în sfârșit, gândi el. Te-am descoperit”.

                                               7.

            Când am ieșit de pe alee, am încercat să definesc ceea ce simțisem când privisem spre fereastră.
   Simțeam că cineva ne urmărește cât timp l-am interogat pe G-Mack, dar nu reușisem să găsesc niciun semn că am fi fost supravegheați.
   În jurul nostru erau numai clădiri din gresie și depozite și cel care ne supraveghea putea să se ascundă în oricare dintre ele, indiferent dacă ar fi fost un vecin curios, sau poate vreo târfă și clientul ei, încercând să obțină un preț mai bun într-un apartament distrus, urmărindu-i un timp pe cei din stradă, înainte să înceapă, conștienți întotdeauna că timpul înseamnă bani și că dorințele carnale sunt apăsătoare.
   Abia când Angel și Louis l-au luat pe G-Mack și când am putut să cercetez ferestrele pentru ultima oară, am simțit o furnicătură la baza gâtului.
   Eram conștient de o anomalie, ca și cum ar fi existat o explozie silențioasă undeva la distanță, iar acum undele de șoc ajungeau în locul în care stăteam. Mi se părea că se îndreptau spre mine cu o forță uriașă și aproape că mă așteptam să văd o strălucire în aer pe măsură ce cercul se lărgea, aruncând în lături gunoiul și împrăștiind ziarele pe când se apropia.
   Mi-am concentrat atenția pe o anumită fereastră de la etajul al patrulea, al unei clădiri vechi, de lângă o ușă de ieșire de urgență ce ducea la scara de incendiu. Fereastra era întunecată, dar mi s-a părut pentru o clipă că văd ceva mișcându-se în spatele geamului, negrul transformându-se în cenușiu în centru.
   Amintiri uitate, străine, dar totuși cunoscute, încercau să iasă la suprafață. Le simțeam acolo, mișcându-se ca viermii sub pământul înghețat sau ca paraziții pe sub piele, căutând cu disperare să iasă la lumină.
   Am auzit un urlet îngrozitor, ca și cum ar fi țipat mai mulți de furie și disperare, coborând de la o înălțime mare, răsucindu-se și împiedicându-se în aer, țipetele auzindu-se din ce în ce mai slab și dispărând pe măsură ce cădeau. Eram și eu printre ei, lovindu-mă de frații mei care cădeau, care se agățau de mine, care mă zgâriau cu unghiile în încercarea disperată de a opri căderea. Mă temeam și îmi părea rău, dar mai presus de orice, mă umplea un cumplit sentiment de pierdere.
   Ceva extern de prețios, ce nu putea fi descris în cuvinte îmi fusese luat și nu aveam să îl mai regăsesc vreodată.
   Și ardeam. Ardeam cu toții.
   Apoi, acest trecut pe jumătate amintit, pe jumătate creat, această nălucă a minții mele avea legături strânse cu o pierdere reală, pentru că acea durere mi-a adus aminte de moartea soției și fiicei mele și de golul pe care absența lor îl lăsase în mine. Și totuși chinul prin care am trecut în noaptea în care au fost ucise și durerea îngrozitoare și epuizantă de după părea cumva mai mică decât cea pe care o simțisem pe alee, pe măsură ce sunetul pașilor prietenilor mei se auzea din ce în ce mai slab și protestele condamnatului dintre ei dispăreau.
   Rămăsese doar urletul, pustiul și silueta din spatele geamului îngălbenit, care se întindea după mine. Ceva rece mi-a atins obrazul, asemenea mângâierii nedorite a unei iubite prețuite cândva, dar respinse acum.
   M-am dat în spate și m-am gândit că, într-un fel, răspunsul meu produsese o reacție a figurii ascunse în spatele ferestrei. I-am simțit surprinderea legată de prezența mea transformându-se în ostilitate și m-am gândit că n-am fost niciodată atât de aproape de dezlănțuirea unei furii atât de mari.
   Mi-a dispărut imediat orice impuls pe care îl aveam de a urca la etaj. Voiam să fug și să mă ascund și să mă reinventez undeva departe, să-mi iau altă identitate și să nu ies cu nimic în evidență, sperând să nu mă găsească.
   Ei.
   El.
   Acel lucru.
   Cum de știam?
   Și când m-am îndepărtat, urmându-i pe Angel și pe Louis pe străzile aglomerate, o voce care fusese cândva ca mine a șoptit cuvinte pe care nu le-am înțeles. A spus: „Te-am descoperit. Te-am găsit din nou”.
   Când i-am ajuns din urmă, Louis stătea pe locul șoferului, în Lexusul lui. Angel era în spate lângă G-Mack, murdar și bănuitor, respirând încet prin nasul distrus.
   Înainte să mă așez lângă Louis, am scos din buzunar o pereche de cătușe și l-am pus pe G-Mack să-și pună o cătușă pe mâna dreaptă și să o lege pe cealaltă de mânerul portierei. După ce a făcut cum îi spusesem și brațul drept îi trecea incomod peste corp, am urcat în mașină și ne-am îndreptat spre Point.
   Louis m-a privit cu coada ochiului.
   - Era totul în regulă acolo?
   M-am uitat peste umăr la G-Mack, dar acesta părea că nu era interesat decât de durerea și nenorocirea lui.
   - Am simțit că ne urmărea cineva, i-am zise încet. Era cineva la unul dintre etaje.
   - Dacă e adevărat, atunci înseamnă că mai era cineva și la sol. Crezi că îl căutau pe gunoiul din spate?
   - Poate, dar noi l-am găsit primii.
   - Acum știu de noi.
   - Cred că știau de noi și înainte. Altfel, de ce ar încerca să încheie socotelile?
   Louis s-a uitat în oglinda retrovizoare, dar din cauza traficului de noapte nu-și putu da seama dacă eram sau nu urmăriți. Nu avea importanță. Trebuia să presupunem că eram urmăriți și să așteptăm să vedem ce se întâmplă.
   - Cred că trebuie să ne mai spui niște lucruri, i-am zis lui G-Mack.
   - Omul meu în albastru a venit, mi-a adus banii și mi-a spus să nu pun întrebări. E tot ce știu despre el.
   - Cum voiau să dea de ea?
   - Mi-a spus că nu era treaba mea.
   - Lucrezi cu un garant, Eddie Tager, ca să-ți scoți fetele din închisoare?
   - La dracu’, nu. Majoritatea timpului sunt ridicate de poliție. Dar, dacă au probleme serioase, vorbesc cu ele și văd dacă ne înțelegem. Nu sunt fundație de caritate să arunc banii pe unul ca garantul ăla.
   - Pun pariu că ești foarte înțelegător când vine vorba de restituirea banilor.
   - Asta e o afacere. Nimeni nu primește nimic pe gratis.
   - Ce-ai făcut când Alice a fost arestată?
   Nu a răspuns. L-am lovit o dată tare peste fața rănită.
   - Răspunde-mi.
   - Am sunat la numărul pe care mi l-au lăsat.
   - Mobil?
   - Da.
   - Mai ai numărul?
   - Mi-l amintesc, târfă.
   Sângele i se scursese pe buze. L-a scuipat pe podeaua mașinii, apoi a spus din memorie numărul. Am scos telefonul mobil și am notat numărul în agendă, ca măsură de siguranță.
   Am presupus că nu ne va fi de prea mare ajutor. Dacă erau deștepți, ar fi scăpat de telefon imediat după ce ar fi scăpat de fată.
   - Unde-și ținea Alice lucrurile personale? l-am întrebat.
   - Am lăsat-o să-și țină o parte din ele la mine, machiaje și alte chestii, dar stătea la Sereta de cele mai multe ori. Avea o cameră pe Westchester. Nu voiam o târfă drogată la mine-n casă.
   Când a zis cuvântul „târfă” s-a uitat la Louis. Aflasem tot ce știa G-Mack. Cât despre Louis, el nu a răspuns la provocările peștelui.
   În schimb, a tras pe dreapta ca să mă lase la mașină și i-am urmat apoi până în Brooklyn.

          Williamsburg, la fel ca Point, fusese odată casa unora dintre cei mai bogați oameni din țară.
   Existaseră aici reședințe, grădini de vară și cluburi private. Cei din familia Whitney erau prieteni la cataramă cu familia Vanderbilt și s-au ridicat clădiri extraordinare, toate în apropierea rafinăriilor de zahăr și a distileriilor, a șantierelor navale și a topitoriilor, astfel încât mirosul acestora să ajungă la nasul celor bogați când vântul bătea în direcția care trebuia.
   Williamsburg a încetat să mai fie asociat cu cei bogați pe la începutul secolului trecut, odată cu inaugurarea Podului Williamsburg. Imigranții europeni - polonezi, ruși, lituanieni, italieni - au plecat din cartierele sărace și aglomerate din Lower East Side, luând în stăpânire reședințele și casele din gresie.
   Apoi, prin anii ’30 și ’40 s-au mutat aici și evreii, care s-au stabilit mai ales în Southside, printre ei aflându-se și cei din satmar hasidim din Ungaria și România, care se întâlneau în partea de nord-est a Brooklyn Navy Yard.
   Acum boemă și la modă, zona Northside era pe atunci puțin diferită. Faptul că Bedford Avenue fusese prima stație în care oprea trenul L din Manhattan însemna că se putea face ușor naveta, așa că prețurile imobilelor crescuseră. Totuși, mai trecuse ceva timp până când zona să ajungă preferata celor bogați și nu renunțase la vechea identitate fără luptă.
   Farmacia Northside de pe strada Bedford mai avea inscripționat pe lângă numele propriu și pe cele de farmacia și apteka; magazinul de legume și fructe Edwin’s vindea bere poloneză Zywiec, pe care o recomanda o plăcuța lipită de geam și luminată de un neon, iar piața de carne amintea de Polska-Masarna. Mai erau și magazine cu delicatese și saloane de înfrumusețare, iar companiei Mike’s Northstar Hardware îi mergea încă bine, dar mai exista și o cafenea mică, Reads, ce vindea cărți la mâna a doua și tot felul de reviste, iar pe stâlpii de lumină erau lipiți fluturași prin care oamenii căutau studiouri pentru artiști.
   Am cotit la dreapta pe strada Tenth, pe lângă Raymund’s Diner cu tăblia „Bierkeller” ilustrată printr-o bere alături de o halcă de carne. Câteva străzi mai jos, pe Berry, exista un depozit despre care îți dădeai seama că fusese fabrică de bere după puținele indicii rămase, deoarece această zonă fusese inima industriei berii din New York.
   Depozitul cu cinci etaje era plin de grafitti, o scară de incendiu cobora pe fațada estică, iar la ultimul etaj fusese pus un banner pe care scria: „Dacă ați fi locuit aici, acum ați fi fost deja acasă!” Cineva tăiase cuvântul „acasă” și scrise în locul lui, cu un spray cuvântul „polonez”. Nu era luminată nicio fereastră.
   L-am privit pe Louis ocolind clădirea o dată și parcând pe strada Eleventh. Am oprit și eu în spatele lui și am mers la el. Era întors spre bancheta din spate și vorbea cu G-Mack.
   - Ești sigur că ăsta-i locul? a întrebat Louis.
   - Da, sunt sigur.
   - O să te bat din nou dacă minți.
   G-Mack nu a reușit să reziste privirii lui Louis.
   - Știu.
   Atunci Louis a vorbit cu mine și cu Angel.
   - Ieșiți afară și supravegheați locul. O să scap de băiatul ăsta pe aici pe undeva.
   Nu puteam să mai spun nimic. G-Mack părea îngrijorat și avea toate motivele.
   - Hei, ți-am spus tot ce știam, a protestat el.
   Vocea i s-a stins încet.
   Louis îl ignoră.
   - N-o să-l omor, mi-a zis el.
   Am dat din cap.
   Angel a coborât din mașină și noi am dispărut în noapte în timp ce Louis a plecat cu G-Mack.

        Prezentul este foarte fragil, iar pământul de sub picioarele noastre subțire și înșelător.
   Dedesubt zace labirintul trecutului, o rețea de faguri formată din straturile de zile și ani și de amintirile îngropate acolo, așteptând să se spargă crusta subțire de deasupra și clipa în care ceea ce fusese să devină din nou una cu ceea ce este. Acolo, în lumea fagurilor exista viață, iar Brightwell o trezea prin descoperirea lui.
   Totul se schimbase pentru el și trebuia să facă alte planuri. Sunase la numărul cel mai important și văzuse scântei albe sclipind în întuneric în momentul în care îi răspunsese o voce somnoroasă.
   - Au fost prea rapizi pentru noi, zise el. L-au luat cu ei și nu stau pe loc. Dar s-a întâmplat ceva interesant. S-a întors o veche cunoștință...

             Louis parcă mașina în fața unui magazin cu mâncare chinezească, în apropierea Centrului Medical Woodhull, de pe Broadway.
   Îi azvârli lui G-Mack cheia de la cătușe și privi tăcut cum acesta își eliberă mâinile, apoi se dădu puțin înapoi, lăsându-l să iasă din mașină.
   - Întinde-te pe burtă.
   - Te rog, omule...
   - Întinde-te.
   G-Mack se așeză în genunchi, apoi se întinse pe burtă.
   - Depărtează-ți mâinile și picioarele.
   - Îmi pare rău, zise G-Mack.
   Fața i se schimonosise de frică.
   - Trebuie să mă crezi.
   Avea fața întoarsă spre Louis și începu să plângă atunci când acesta montă amortizorul pe țeava micului 22 pe care-l ținea mereu de rezervă.
   - Te cred că acum îți pare rău. Îmi dau seama după vocea ta.
   - Te rog, zise peștele.
   Sângele îi cursese pe buze și se amestecase cu muci.
   - Te rog.
   - Asta e ultima ta șansă. Ne-ai spus tot ce știai?
   - Da! Nu mai știu nimic altceva. Îți jur, omule!
   - Ești dreptaci?
   - Ce?
   - Am întrebat dacă ești dreptaci?
   - Da.
   - Presupun c-ai lovit-o pe femeie cu mâna aia, nu?
   - Nu șt...
   Louis se uită să se asigure că nu mai era nimeni prin preajmă, apoi trase o singură dată în dosul palmei drepte a lui G-Mack.
   Acesta țipă. Louis se dădu înapoi câțiva pași și trase din nou în glezna dreaptă a peștelui.
   G-Mack scrâșni din dinți și-și apăsă fruntea de pământ, dar durerea era prea mare. Ridică mâna rănită și se sprijini în stânga ca să se ridice, apoi își privi piciorul.
   - Acum nu mai poți să pleci prea departe, în caz că mai am nevoie de tine, zise Louis.
   Ridică pistolul în dreptul feței lui G-Mack.
   - Ești un om norocos. Nu uita asta. Dar ar fi mai bine să te rogi s-o găsesc vie pe Alice.
   Lăsă pistolul în jos și merse înapoi la mașină.
   - Spitalul e peste drum, zise el, apoi plecă.

               Se părea că în afara scării de incendiu mai exista o singură cale de acces în clădire, adică o singură ușă de oțel dinspre strada Berry.
   Nu avea nicio sonerie și nici vreun nume de locatar.
   - Crezi c-a mințit? întrebă Angel.
   Louis revenise. Nu l-am întrebat de G-Mack.
   - Nu, zise el. Nu ne-a mințit. Deschide-o.
   Eu și Louis ne-am ocupat pozițiile în colțurile opuse ale clădirii, în timp ce Angel încerca să deschidă încuietoarea. I-a luat cinci minute, destul de mult timp pentru el.
   - Încuietorile vechi sunt încuietori bune, a zis el, încercând să explice întârzierea.
   Ne-am strecurat înăuntru și am închis ușa după noi. Primul etaj era un spațiu deschis ce adăpostise cândva bazinele, și care avea un loc de depozitare a butoaielor și uși glisante care le permiteau camioanelor să intre. Ușile fuseseră scoase de mult și intrarea zidită.
   În dreapta, în afară de ceea ce reprezentase cândva un mic birou, era o scară ce ducea la etajul doi. Nu exista lift. Următoarele trei etaje erau asemănătoare primului: spații mari deschise, fără vreun indiciu că ar fi locuite.
   Ultimul etaj era diferit. Cineva începuse să construiască fără tragere de inimă pereți care să formeze apartamentele și se părea că începuse acest lucru cu mult timp în urmă și mai apoi o lăsase baltă. Majoritatea pereților ridicați nu aveau uși și puteam vedea înăuntru. În total erau cam cinci sau șase apartamente, dar numai unul dintre ele părea terminat. Ușa verde de la intrare nu avea niciun număr pe ea și era încuiată.
   M-am așezat în stânga, în timp ce Angel și Louis au mers în dreapta. Am bătut de două ori, apoi m-am retras repede înapoi. Nu s-a auzit nimic. Am încercat din nou, același răspuns. Aveam acum mai multe opțiuni, dar nu-mi surâdea niciuna.
   Fie încercam să spargem ușa, fie Angel încerca să descuie cele două încuietori și risca să fie împușcat în cap, dacă înăuntru era cineva care asculta.
   Angel s-a hotărât. S-a sprijinit pe genunchi, a pus pe podea micul set de unelte, apoi i-a dat una dintre ele lui Louis. Au descuiat simultan încuietorile, încercând amândoi să se adăpostească lângă zid pe cât de mult posibil.
   Mi s-a părut că trecuse o eternitate, dar probabil că n-a durat mai mult de un minut.
   În cele din urmă încuietorile au cedat și cei doi au deschis ușa.
   În stânga era o bucătărie, iar pe tejghea mai rămăseseră niște resturi de mâncare de la un fast-food. În frigider era smântână, care expira în trei zile și o lipie într-o pungă de hârtie, și ea la fel de proaspătă. Nu se mai găsea nimic de mâncare în afară de niște conserve de fasole și crenvurști și câteva cutii de macaroane cu brânză. Apoi holul ducea în camera de zi, mobilată doar cu o canapea, un scaun, un televizor și un video.
   În stânga, în dormitorul mai mic, lângă un pat obișnuit de o singură persoană, se mai găseau o pereche de cizme și unul sau două obiecte vestimentare așezate pe un scaun lângă fereastră.
   Am verificat și toaleta, în timp ce Angel mă acoperea, dar n-am găsit decât pantaloni și cămăși ieftine.
   Am auzit un fluierat ușor și l-am găsit pe Louis în ușa celui de-al doilea dormitor, din dreapta, fără să putem vedea înăuntru din cauza corpului său. S-a dat la o parte și am văzut ce era în interior.
   Era un altar, iar ceea ce era venerat se afla la mare distanță de acest loc și se regăsea într-un trecut mult mai ciudat decât ne puteam noi imagina.

                                      III

   Dar pe tine și pe mine, El nu ne poate distruge;
   Poate să ne schimbe, dar să ne copleșească nu; avem
   Un spirit etern și trebuie să ne războim
   Cu El dacă El se războiește cu noi.
        Lord Byron, Cerul și Pământul: Un mister (1821)

                                    8.

           Orașul Sedlec se găsește cam la cincizeci de kilometri de Praga.
   Poate că un călător lipsit de curiozitate, descurajat de suburbiile neinteresante, nici n-ar catadicsi să se oprească aici, mergând, în schimb mai departe, în orașul mai cunoscut Kutna Hora, care înglobase teoretic și Sedlecul. Totuși, acest lucru nu se întâmpla întotdeauna, pentru că această parte a vechiului regat al Boemiei fusese una dintre cele mai mari surse de argint din Evul Mediu. La sfârșitul secolului al XIII-lea, o treime din tot argintul din Europa provenea din acest ținut, dar monedele de argint fuseseră bătute aici încă din secolul al X-lea. Argintul i-a ademenit pe mulți prin aceste locuri, zona devenind un rival serios al supremației politice și economice exercitate de Praga.
   Au venit intriganți și aventurieri, comercianți și meșteșugari. Și acolo unde era putere erau și reprezentanții singurei puteri ce domnește peste toți și toate. Acolo unde era bunăstare, era și Biserica.
   Prima mănăstire cisterciană a fost fondată în Sedlec în 1142, de Miroslav de Cimburk. Călugării s-au mutat acolo de la Abația Valdsassen, din Palatinatul Superior, atrași de mirajul minereului de argint, pentru că Valdsassen era una dintre mănăstirile asociate cu mineritul. (Se spune că cistercienii, spre lauda lor, au adoptat o atitudine pragmatică față de bogăție și averi, în scop caritabil).
   Evident, Domnul însuși le-a răsplătit strădaniile, pentru că în secolul al XIII-lea s-au descoperit pe domeniile mănăstirii minereuri de argint, iar influența cistercienilor a crescut. Din păcate, atenția Domnului s-a îndreptat repede în altă parte și, până la sfârșitul secolului mănăstirea a fost distrusă de mai multe ori de dușmani, un proces care și-a atins apogeul în atacul de la 1421, care a transformat-o în ruine și a însemnat prima întâlnire cu Credincioșii.

         Sedlec, Boemia, 21 aprilie 1421
   Zgomotul luptei a încetat.
   Nu mai zguduie zidurile mănăstirii și nici pe călugări nu-i mai supără praful cenușiu care le cădea pe veșmintele albe și li se așeza pe tonsuri, așa încât cei tineri arătau bătrâni și cei bătrâni și mai bătrâni. Flăcări îndepărtate se mai ridicau încă în sud, iar corpurile fără suflare se adunau în curtea cimitirului din apropiere, din ce în ce mai multe în fiecare zi, dar acum marile armate erau tăcute și vigilente.
   Duhoarea era respingătoare, dar călugării aproape că se obișnuiseră cu ea, după atâția ani în care înfruntaseră moartea, pentru că oasele se îngrămădeau pentru totdeauna, ca surcelele, în jurul osuarului, ridicate pe lângă pereți, până sus, pe măsură ce mormintele erau golite și alții erau îngropați acolo, într-un ciclu al înmormântării, putrezirii și etalării.
   Când vântul bătea de la răsărit, la acest amestec se mai adăuga și fumul otrăvitor provenit de la topirea minereului, iar cei care lucrau în aer liber tușeau până își pătau veșmintele cu sânge.
   Abatele din Sedlec stătea la poarta locuinței sale, în umbra bisericii mănăstirii. Era succesorul marelui abate Heidenreich, diplomat și consilier al regilor, care murise în urmă cu un secol, dar care transformase mănăstirea într-un centru de influență, putere și bogăție - cu ajutorul depozitelor de argint pe care le găsise sub pământurile ordinului - fără să uite vreodată de datoria pe care o aveau călugării față de copiii mai puțin norocoși ai Domnului.
   Astfel, se ridicaseră o catedrală lângă un spital și capele provizorii lângă așezările miniere sprijinite de Heidenreich, iar călugării înmormântaseră un număr impresionant de oameni fără să obiecteze sau să se plângă.
   Ce ironie, s-a gândit starețul, că în succesorii lui Heidenreich zace aceeași sămânță care a crescut și a ajuns să ducă la pierire comunitatea, pentru că aceasta a fost ca un magnet pentru forțele catolice și conducătorul lor, împăratul Sigismund, pretendent la coroana Boemiei. Armatele sale își așezaseră tabăra în jurul orașului Kutna Hora, iar eforturile abatelui de a menține o distanță între acestea și mănăstire s-au dovedit inutile.
   Bine-cunoscuta bogăție a Sedlecului era o ispită pentru toți, și mănăstirea îi adăpostea pe călugării cartusieni veniți din Praga, deoarece mănăstirea lor fusese nimicită cu câțiva ani în urmă, în timpul distrugerilor de după moartea lui Vaclav al IV-lea. Cei care voiau să jefuiască Sedlecul nu aveau nevoie de nicio încurajare și totuși Sigismund, prin simpla lui prezență, făcuse acum inevitabilă distrugerea orașului.
   Uciderea lui Jan Hus calmase situația. Abatele îl întâlnise o dată pe Hus, hirotonisit preot la Universitatea din Praga, decan al Facultății de Arte și mai târziu rector, și fusese impresionat de zelul lui. Totuși, instinctele reformatoare ale lui Hus erau periculoase.
   Trei papi diferiți aveau pretenții asupra tronului papal: papa Ioan al XXIII-lea, al italienilor, care fusese obligat să fugă din Roma și să se refugieze în Germania; papa Grigore al XXII-lea, al francezilor; și papa Benedict al XIII-lea, al spaniolilor.
   Ultimilor doi li se retrăsese o dată titlul de papă, dar aceștia refuzaseră să-și accepte soarta. În acele vremuri, solicitările lui Hus de a avea o Biblie în limba cehă și insistențele sale de a ține slujba în cehă și nu în latină au dus inevitabil la numirea lui ca eretic, acuzație agravată de adoptarea credințelor lui John Wycliffe, declarat și el eretic înaintea lui Hus și de afirmațiile lui că odiosul Ioan al XXIII-lea era Anticristul, un punct de vedere pe care abatele, în adâncul sufletului său, cel puțin, nu-l contrazicea. Apoi nu a mai fost nicio surpriză când Hus a fost excomunicat.
   Chemat de Sigismund în fața Conciliului Ecumenic de la Konstanz, în 1414, pentru a-și spune doleanța, Hus a fost închis și judecat pentru erezie.
    El a refuzat să-și retracteze vorbele și în 1415 a fost dus la „locul diavolului”, pe o pajiște din apropierea orașului, și executat. L-au dezbrăcat de toate hainele, i-au legat mâinile și picioarele de un rug cu frânghii ude, iar în jurul gâtului i-au pus un lanț legat de un par de lemn.
   I-au vărsat ulei pe cap și l-au acoperit cu paie și vreascuri până la gât. Focul s-a aprins cam în jumătate de oră, iar Hus s-a sufocat în cele din urmă din cauza fumului gros și negru. I-au sfâșiat corpul în bucăți, i-au rupt oasele și i-au prăjit inima deasupra unui foc.
   Apoi, rămășițele i-au fost incinerate, cenușa îndesată în carcasa unui juncan și aruncată în cele din urmă în Rhin.
   Adepții lui Hus din Boemia au fost revoltați de moartea lui și au jurat săi apere învățăturile până la ultima picătură de sânge.
   S-a pornit o cruciadă împotriva lor și Sigismund a trimis în Boemia o armată de douăzeci de mii de soldați ca să înăbușe revolta, dar husiții i-au anihilat, conduși de Jan Ziska, un cavaler cu un singur ochi, care a transformat carele în care de război și care-i numea pe oamenii săi „Războinicii Domnului”. Acum Sigismund își lingea rănile și plănuia următoarea mișcare.
   Se semnase un tratat de pace, care îi cruța pe cei care aderau la cele Patru Articole Husite de la Praga, printre care și renunțarea clerului la toate bunurile lumești și la autoritatea seculară, articol pe care abatele nu avea de gând să-l accepte.
   În acea zi, cetățenii din Kutna Hora merseseră la mănăstirea din Sedlec, în jurul căreia se adunaseră trupele husite, ca să ceară îndurare și iertare, deoarece se știa foarte bine că adepții lui Hus din oraș fuseseră aruncați de vii în mine și oamenii se temeau de consecințe dacă nu s-ar fi dus să îngenuncheze în fața trupelor inamice.
   Abatele asculta cele două părți care cântau Te Deum ca recunoaștere a armistițiului și i se făcuse greață din cauza unei atât de mari ipocrizii. Husiții nu aveau de gând să jefuiască Kutná Hora, deoarece minele și industria de prelucrare erau prea valoroase, dar totuși voiau să se asigure că va fi al lor. Tot ceea ce se întâmpla era doar un pretext, iar abatele știa că nu va mai trece mult timp până când ambele părți să sară una la gâtul celeilalte pentru marea bogăție a orașului.
   Husiții se îndepărtaseră puțin de mănăstire, dar încă le vedeau focurile din tabără. Aveau să vină în curând și să-i omoare pe toți cei pe care i-ar fi găsit acolo. Era măcinat de furie și de păreri de rău. Iubea mănăstirea.
   Participase la construcțiile cele mai recente și ridicarea locurilor de venerare a Domnului fusese în sine un act de contemplație și meditație pe măsură ce lucrările avansaseră, fiecare piatră se îmbibase cu spiritualitate, ascetismul sever al liniilor clădirii fiind o precauție luată împotriva oricărei distrageri a atenției de la rugăciune și contemplație. Biserica mănăstirii, cea mai frumoasă din regiune, era construită după modelul unei cruci latine, ajungând la o armonie cu valea râului de acolo prin axa centrală care orienta corul bisericii spre râu și nu spre est.
   Totuși, biserica era o variantă a planurilor originale desenate de propagatorul ordinului, Bernard de Clairvaux, și era impregnată de iubirea lui pentru muzică, care se manifesta în credința sa în misticismul numerelor, bazată pe teoria lui Augustin despre muzică și pe aplicațiile acesteia în dimensiunile clădirilor. Puritatea și echilibrul erau expresia armoniei divine și de aceea Biserica Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Botezătorul era un imn frumos și tăcut închinat Domnului, fiecare coloană fiind o notă, fiecare arc perfect un Te Deum.
   Acum, această structură nemaipomenită era amenințată cu distrugerea totală, deși prin simplitatea și absența ornamentelor inutile simboliza chiar acele calități pe care reformații ar fi trebuit să le prețuiască cel mai mult.
   Aproape fără să-și dea seama ce făcea, abatele căută în pliurile hainei sale și scoase o piatră.
   Pe aceasta era gravată o creatură ciudată, ceva ce abatele nu mai văzuse vreodată mergând, târându-se sau înotând, care se transformase și ea în rocă, împietrită ca și cum ar fi fost surprinsă în starea de bazilisc. Semăna cu un melc, doar că avea cochilia mai mare, și spiralele mai apropiate.
   O găsise unul dintre muncitori în timpul săpăturilor de la râu și i-o oferise în dar. Se spunea că odată acest loc fusese acoperit de o mare de mult secată și abatele se întreba dacă acest animal micuț înotase cândva în adâncimile ei înainte de a rămâne pe mal pe măsură ce marea se retrăsese, și care, cu timpul, fusese îngropat în pământ.
   Poate că era o relicvă de pe vremea Potopului; dacă era așa, atunci poate că partea lui geamănă mai exista încă pe undeva pe pământ, dar abatele spera, în secret, că așa ceva să nu fie adevărat. Îl prețuia pentru că era unic și credea că era frumos și trist în felul lui efemer. Vremea lui trecuse, la fel cum și vremea abatelui se apropia de final.
   Se temea de husiți, dar mai știa că erau și alții care amenințau sacralitatea mănăstirii: era doar o chestiune de timp până când unul dintre dușmani avea să spargă porțile. Abatele auzise niște zvonuri, povești a căror țintă era el și doar el: povești despre mercenari însemnați cu o furcă cu doi dinți, conduși de un Căpitan cu un ochi albit, urmat mereu de un om gras, urât și buhăit.
   Conform surselor lui, nu se știa sigur cărei părți își ofereau loialitatea oamenii Căpitanului, dar abatele presupusese că nu avea importanță. Oamenii de teapa lor se dădeau după cum bătea vântul, ca să-și ascundă adevăratele scopuri, iar loialitatea lor era un foc ce ardea repede și rece, lăsând în urma lui doar cenușă. Știa ce căutau acești oameni.
   În ciuda credințelor oamenilor de rând, în Sedlec nu mai exista decât o mică bogăție adevărată. Comoara cea mai de preț a mănăstirii, o monstrantă realizată din argint placat cu aur le fusese încredințată de augustineni cu șase ani în urmă, la Klosterneuburg. Cei care aveau să jefuiască mănăstirea ar fi găsit prea puține bogății pe care să le împartă între ei.
   Dar pe Căpitan nu-l interesau asemenea fleacuri.
   Iar abatele se pregătise pentru ceea ce avea să urmeze, chiar dacă amenințarea distrugerii se apropia. Călugării auzeau câteodată diferite ordine țipate; alteori strigătele răniților și muribunzilor de la porți. Munceau fără întrerupere.
   Înșeuaseră caii, iar o căruță imensă, acoperită, una din cele două construite special de abate, aștepta la poarta ascunsă a grădinii mănăstirii.
   Roțile-i erau adânc îngropate în mocirlă din cauza greutății mari pe care o transporta. Caii aveau ochii mari deschiși și erau plini de spumă, ca și cum ar fi știut de natura poverii pe care o purtau. Era aproape timpul.
   „Te așteaptă o sentință mare. Te va înlănțui...”
   Erezie, gândi starețul, pe măsură ce îi veneau în cap aceste cuvinte. Doar faptul că deținea Cartea lui Enoch, declarată apocrifă, ar fi fost de ajuns să fie condamnat, și de aceea îndurase chinuri mari ca să se asigure că va rămâne ascunsă.
   Totuși, în paginile cărții găsise răspunsurile la multe dintre întrebările care-l chinuiau, printre care și natura frumoasei și îngrozitoarei creații care îi fusese încredințată și datoria de o ascunde care îi apăsa pe umeri.
   „Aruncă-l în întuneric... Aruncă în el cu pietre ascuțite, învăluie-l în întuneric; acolo să rămână pentru totdeauna; acoperă-i fața, ca să nu vadă lumina. Și în măreața zi a judecății aruncă-l în foc”.
   Locuința abatelui era așezată în inima fortificațiilor concentrice ale mănăstirii. Primul cerc în care stătea acum adăpostea biserica, unde intrau numai membrii inițiați ai ordinului, clădirea mănăstirii și galeria arcadelor. Pe partea cu transeptul bisericii, în partea opusă râului se găsea poarta morților, care ducea în curtea bisericii.
   Era poarta cea mai importantă din mănăstire, sculpturile întortocheate contrastând puternic cu simplitatea arhitecturii din jur. Era poarta dintre viața pământească și cea eternă, cea dintre lumea aceasta și cea de dincolo.
   Abatele sperase ca într-o bună zi să fie și el trecut prin această poartă și îngropat alături de frații săi. Cei care fugiseră, urmându-i ordinele, trebuiau să se întoarcă atunci când erau în siguranță pentru a-i căuta rămășițele pământești.
   Dacă poarta mai era încă în picioare, atunci ei trebuiau să-l treacă pe acolo. Dar dacă era distrusă, tot trebuiau să-i găsească un loc în care să se odihnească, alături de ruinele capelei pe care o iubea atât de mult.
   În cel de-al doilea cerc stăteau membrii inițiați și tot acolo se mai găseau grânarul și o parcelă de pământ sfânt, aflată la intrarea porții dinspre biserică, pe care se creștea grâu pentru pâinea comunității. Poarta mănăstirii se afla în cel de-al treilea cerc, alături de o biserică pentru membrii obișnuiți ai ordinului, pentru cei veniți din afara mănăstirii și pentru pelerini; tot acolo se mai găseau și locuințele, grădinile și cimitirul principal.
   Abatele își întoarse privirile spre zidurile care protejau mănăstirea, văzându-le marginile chiar și în întuneric, din cauza focurilor de pe deal ce dădeau impresia unui răsărit.
   „Seamănă cu o viziune a iadului, gândi el”.
   Abatele credea că bărbații creștini nu trebuiau să se lupte din cauza lui Dumnezeu, dar îi ura mai mult pe cei care foloseau numele Domnului drept scuză ca să-și extindă puterea, decât pe cei care ucideau în numele unui Dumnezeu iertător. Câteodată i se părea că poate înțelege furia husiților, dar își ținea aceste păreri doar pentru el însuși. Îi înțelegea pe cei care nu ar fi acceptat fără ripostă să fie trași pe roată sau arși pe rug din cauza cutezanței lor.
   Auzi pași apropiindu-se, și lângă el răsări un tânăr novice.
   Avea veșmintele murdare de atâtea eforturi.
   - Totul e pregătit, zise novicele. Servitorii întreabă dacă pot înveli potcoavele cailor și înfășura cârpe pe căpestre. Sunt îngrijorați că soldații i-ar putea găsi din cauza zgomotului.
    Abatele nu răspunse imediat. Tânărului i se părea că abatele avea o ultimă posibilitate de fugă și că era tentat să profite de ea.
   Bătrânul oftă în cele din urmă și, ca animalele legate la căruță, acceptă povara de care nu putea să scape.
   - Nu, zise el. Să nu înfășoare potcoavele și nici căpestrele. Trebuie să se grăbească și să facă cât mai mult zgomot.
   - Dar atunci vor fi descoperiți și uciși.
   Abatele se întoarse spre novicele său și atinse ușor obrazul băiatului.
    - Facă-se voia Domnului, zise el. Acum trebuie să pleci, și ia cu tine cât mai mulți oameni posibil, dar atâția cât este prudent să iei.
    - Dar Sfinția Voastră?
   - Eu...
   Dar vorbele abatelui fură întrerupte de lătratul câinilor din celelalte cercuri. Mănăstirea fusese abandonată de mulți dintre cei care trebuiau s-o apere și acum doar animalele mai făceau zgomot în cel de-al doilea și al treilea cerc.
   Sunetul scos de câini suna a panică și era aproape isteric. Teama lor era palpabilă, ca și cum i-ar fi atacat un lup și ar fi știut că aveau să moară în luptă. Tânărul novice îl luă pe abate de braț.
   - Haideți, zise el. Vin soldații.
   Abatele își dădu seama că nu putea să se miște. Picioarele nu-l mai ascultau și-i tremurau mâinile. Niciun soldat nu putea să facă animalele să aibă o asemenea reacție. De aceea le și lăsase libere: câinii aveau să-i simtă și să-i alerteze pe călugării din preajmă.
   Apoi cele două porți ale zidului interior fură spulberate, una din ele zbură din balamale și ateriză lângă un pâlc de arbori, cealaltă rămase atârnată ca un bețiv în zorii zilei.
   Câinii înnebuniți se strecurară prin spărtură, iar cei prea înceți fură uciși de săgețile trase din umbra din spatele porții.
   - Pleacă, spuse abatele. Ai grijă să ajungeți cu căruța la drum.
   Cu durere în ochi, novicele plecă după ce mai aruncă o ultimă privire înspăimântată spre poartă. Locul lui fu luat de câțiva servitori. Erau foarte bătrâni și înarmați cu halebarde.
   Rămăseseră în mănăstire mai mult din cauză că nu puteau fugi prea departe decât din loialitate pentru abate.
   Un grup de călăreți ieși încet de după zid și intră în cercul interior. Majoritatea purtau armuri, cu zale la vintre, subsuoară și coate. Trei aveau pe cap coifuri italiene cilindrice și abia li se distingeau trăsăturile prin gaura în formă de T. Restul aveau părul lung, care le cădea pe față și care le ascundea trăsăturile la fel de bine ca și coifurile. La șei le atârnau rămășițe omenești: scalpuri și mâini și ghirlande de urechi. Caii erau plini de salivă și spumă și păreau aproape de nebunie.
   Un singur om mergea pe jos. Era palid și gras, iar gâtul îi era umflat de o gușă roșie, îngrozitoare. În partea superioară a corpului purta o cămașă de zale pe post de armură, confecționată din solzi mici de metal, nituite pe o bucată de pânză, deoarece corpul îi era prea deformat ca să încapă în armura pe care o purtau aliații lui.
    Purta același gen de protecție la coapse și la tibii, dar avea capul gol, foarte palid, cu trăsături aproape feminine și ochi verzi. Ținea în mână capul unei femei și degetele palide înfășurate în părul ei.
   Abatele recunoscu fața femeii, chiar și schimonosită de chinurile morții: o idioată care stătea în fața porților mănăstirii, cerând de pomană, prea proastă să-și părăsească locul, chiar pe timp de război.
   Pe măsură ce bărbatul și însoțitorii săi se apropiau, abatele văzu pe șeile lor un simbol trasat de curând: o ancoră roșie desenată cu sângele victimelor.
   Apoi conducătorul ieși din mijlocul oamenilor lui. Călărea un cal negru, al cărui cap era acoperit de un coif plin de țepi și avea pieptul protejat de o armură, ambele gravate cu modele complicate din argint, pe sub care se vedea un material negru.
   În afară de gluga de pe cap, călărețul era înveșmântat în întregime în armură neagră: apărătoarele pentru umeri se întindeau până spre piept și omoplați; mănușile aveau manșete lungi, protectoare; și armurile pentru picioare îi protejau părțile vulnerabile de deasupra coapselor, acolo unde se termina armura de pe piept și începea cea pentru coapse. Singura sa armă era o sabie lungă, în teacă.
   Abatele începu să se roage în gând.
   - Cine sunt ei? întrebă în șoaptă unul dintre servitori. Oamenii lui Jan?
   Abatele mai găsi puțină salivă ca să-și umezească gura și să-și elibereze limba ca să poată vorbi.
   - Nu, răspunse el. Nu sunt ai lui Jan, și nu sunt oameni.
   I se păru că aude din spatele mănăstirii sunetul unei căruțe, conduse cu grabă de cei din ea. Copitele băteau o cadență ușoară pe iarbă, și apoi pe pământ, când au ajuns pe drum.
   Viteza lor crescu pe măsură ce încercau să se îndepărteze cât mai mult de mănăstire.
   Conducătorul călăreților ridică mâna, și șase bărbați plecară în galop în jurul capelei ca să-i prindă pe cei care încercau să scape. Alți șase descălecară, dar rămaseră lângă conducător, înaintând încet către abate și oamenii lui.
   Toți erau înarmați cu arbalete, încărcate cu săgeți și gata de atac. Acestea erau mai mici și mai ușoare decât cele pe care le văzuse abatele până atunci și aveau o manivelă cu care trăgeau înapoi săgeata de oțel, destul de mică cât să le încapă la centură.
   Eliberară săgețile și servitorii abatelui căzură.
   Căpitanul își înfipse pintenii în coastele calului. Animalul înainta, și umbra Căpitanului căzu pe bătrânul călugăr. Calul se opri atât de aproape de abate, încât îi umplea fața de aburi.
   Căpitanul ținu fața în jos și se îndepărtă încet de călugăr, astfel încât acesta să nu-i vadă fața.
   - Unde este? întrebă el.
   Avea vocea spartă și răgușită din cauza țipetelor de luptă.
   - Aici nu e nimic de valoare, răspunse abatele.
   Se auzi un sunet de sub gluga Căpitanului. Aproape că putea fi luat drept râs, asta dacă un șarpe ar fi reușit să exprime umor în șuieratul lui. Începu să-și scoată mâinile din mănuși.
   - Minele v-au făcut bogați, spuse el. Nu puteați să cheltuiți toți banii pe fleacuri. Poate că pentru unii mai aveți încă multe bogății, dar nu și pentru mine. Caut doar un singur lucru, și știi ce vreau.
   Starețul făcu câțiva pași înainte. Strânse cu mâna dreaptă crucea din jurul gâtului.
   - Nu mai este aici, zise el.
   Auzi la distanță caii nechezând sălbatic și sunetul metalului lovindu-se de metal, pe măsură ce oamenii săi încercau să apere căruța și încărcătura ei. Înțelesese că oamenii ar fi trebuit să plece mai devreme. Dacă ar fi făcut așa, atunci încercarea sa de a-i păcăli nu ar fi fost descoperită atât de repede.
   Căpitanul se aplecă peste gâtul calului. Își scosese mănușile.
   În lumina lunii, degetele îi erau pline de cicatrici albe. Își înălță capul și ascultă țipetele călugărilor pe care-i măcelăreau oamenii lui.
   - Au murit degeaba, spuse el. Sângele lor e pe mâinile tale.
   Abatele strânse și mai tare crucea. Marginile ei îi sfâșiau pielea, și sângele i se prelingea pe degete, ca și cum ar fi ilustrat cuvintele Căpitanului.
   - Du-te înapoi în iad, răspunse abatele.
   Căpitanul își duse mâinile palide la glugă și trase de pe față materialul aspru. Părul negru îi încadra frumoasele trăsături și pielea aproape că-i strălucea în aerul nopții. Întinse mâna dreaptă și demonul de lângă el îi puse rânjind în palmă o arbaletă.
   Abatele văzu licărind o scânteie albă în negrul ochiului drept al Căpitanului, și în ultimele clipe îi fu dat să vadă fața Domnului.
   - Niciodată, zise Căpitanul, și abatele auzi zbârnâitul ușor al arbaletei în clipa în care săgeata îi străpunse pieptul.
   Se împletici apropiindu-se de tocul ușii și alunecă încet pe lângă zid. La semnalul Căpitanului, oamenii lui intrară în clădirile din cercul interior, pașii lor răsunând pe pietre când fugeau.
   Un grup mic de servitori înarmați ieși din spatele bisericii, încercând să-i încolțească pe intruși în spațiul limitat.
   „Mai mult timp, gândi abatele. Avem nevoie de mai mult timp”.
   Puținii călugări și servitori rămași opuneau o rezistență acerbă, împiedicându-i pe soldații Căpitanului să pătrundă în biserică și în clădirile din interiorul cercului.
   - Doamne, doar puțin timp, se rugă abatele rănit. Doar puțin.
   Căpitanul îl privi de sus pe abate, ascultându-i cuvintele.
   Acesta simți cum i se oprește inima când oamenii Căpitanului îi înconjurară pe călugării de pe trepte și intrară în biserică, suindu-se pe pereți și târându-se pe pietre ca șopârlele. Unul merse cu capul în jos pe tavan și coborî în spatele celor care apărau clădirea și îl înjunghie pe cel din urmă cu o sabie.
   Abatele îi plânse, chiar dacă vârful rece al unei săgeți îi atinse fruntea. Locotenentul Căpitanului, umflat și veninos, îngenunche lângă el, cu gura deschisă și cu capul înclinat, ca și cum s-ar fi pregătit să-și sărute iubită pentru ultima oară.
   - Știu ce ești, șopti abatele. Și nu-l vei găsi niciodată pe cel pe care-l cauți.
   Un deget palid se încordă pe trăgaci.
   De data aceasta, abatele nu auzi când bărbatul trase.
 
       Abia în secolul al XVIII-lea cistercienii din Sedlec au reușit să-și întărească poziția și să înceapă restaurarea Bisericii Adormirii Maicii Domnului, rămasă fără acoperiș și bolte după războaiele husite.
   Șapte capele înconjoară acum prezbiteriul, iar interioarele baroce sunt decorate cu opere de artă, deși ascunse publicului, și restaurarea continuă.
   Și totuși această structură uimitoare, poate cea mai impresionantă de acest fel din Republica Cehă, nu este cel mai interesant aspect al Sedlecului. În fața bisericii este un sens giratoriu, cu un indicator pe care scrie „Kostnice” indicând spre dreapta. Cei care merg în acea direcție ajung la un lăcaș de cult, destul de modest, așezat în curtea unui cimitir murdar.
   Acesta este Biserica Tuturor Sfinților, ridicată în 1400, a cărei boltă a fost reconstruită în secolul al XVII-lea și refăcută în secolul al XVIII-lea de arhitectul Santini-Aichel, însărcinat de asemenea cu restaurarea Capelei Adormirii Maicii Domnului. Accesul în biserică se face printr-o anexă adăugată de Santini-Aichel după ce fațada bisericii începuse să se clatine.
   O scară așezată în dreapta duce spre Capela Tuturor Sfinților, unde odată se aprindeau lumânări pentru morți în cele două turnuri mici din spatele capelei. Chiar și în lumina iernii, Biserica Tuturor Sfinților nu atrage atenția prea mult, și turistul nu-i aruncă decât cel mult două priviri fugare de la fereastra autobuzului cu aer condiționat în care călătorește. La urma urmei, doar are de văzut minunile de la Kutna Hora, cu străzile înguste, clădirile perfect păstrate și clădirea imensă a Sfintei Barbara ce domină orașul.
   Dar Biserica Tuturor Sfinților nu este ceea ce pare a fi din exterior, pentru că de fapt are două structuri. Prima, capela este construită deasupra pământului; a doua cunoscută ca Iisus Hristos pe Muntele Măslinilor, se află dedesubt.
   În timp ce construcția de la suprafață este un monument închinat unei vieți de dincolo mai bune, cea de dedesubt este un testament al efemerității tuturor lucrurilor pământești. Este un loc ciudat, un loc îngropat și niciunul dintre cei care vin aici nu-l poate uita.
   Legenda spune că Jindrich, un abate din Sedlec a adus cu el din Țara Sfântă pământ pe care l-a împrăștiat prin cimitir. Acesta a ajuns să fie privit ca un avanpost al înseși Țării Sfinte și aici erau îngropați oameni din toată Europa, alături de victimele ciumei și cei uciși în multele conflicte purtate în regiune.
   Dar oasele au devenit atât de multe, încât trebuia să se facă ceva în această privință, și în 1511 sarcina de a scăpa de ele i-a fost încredințată unui călugăr pe jumătate orb. El a aranjat craniile sub formă de piramidă și astfel a început lucrarea ce avea să devină osuarul din Sedlec.
   Ca urmare a reformelor împăratului Josef al II-lea, mănăstirea a fost cumpărată de ramura Orlik a familiei Schwarzenberg, dar construcția osuarului nu a fost întreruptă. A fost adus un sculptor, Frantisek Rint, și i s-a dat mână liberă. Rint a creat un monument al morții din rămășițele a patruzeci de mii de oameni.
   Deasupra osuarului atârnă un candelabru imens din cranii.
   Acestea formează baza sfeșnicelor, fiecare dintre ele sprijinindu-se pe oase pelviene, cu un humerus fixat sub falca de jos. Acolo unde ar trebui să atârne cristale delicate, sunt agățate oase, fixate de craniile de pe suportul principal printr-o serie de vertebre. Aici sunt mai multe oase, mai mici, mai mari, care formează suportul în sine și care ornează lanțurile ce ancorează craniile de tavan. Șirurile de cranii, fiecare cu un os sub mandibula de jos, aliniază arcurile osuarului pe fiecare parte a candelabrului.
   Ele atârnă în noduri și formează în centrul podelei piramide înguste, realizând un pătrat sub candelabru, fiecare craniu purtând în el câte o singură lumânare.
   Mai sunt și alte minunății aici: un chivot construit din oase, cu un craniu în centru, acolo unde ar fi trebuit să se afle anafura, cu șase femure pornind din centru, din spatele craniului, cu vertebre și oase mai mici interpuse între ele. Oasele maschează suportul de lemn pe care a fost construit chivotul, iar baza în formă de U se termină în ambele părți cu un alt craniu. Mai există și ghirlande și vaze și potire, toate sculptate din oase; chiar și blazonul familiei Schwarzenberg este construit din oase, în vârf cu o coroană din cranii și pelvisuri.
   Oasele nefolosite în operele de artă sunt depozitate în grămezi imense sub arcade de piatră.
   Aici dorm morții.
   Aici sunt comori văzute și nevăzute.
   Aici este ispita.
   Și aici este răul.

                                                9.

                 Ferestrele camerei erau acoperite cu foițe de metal nituite în pereți, împiedicând orice rază de lumină să intre în încăpere.
   Pe bancul de montaj erau așezate mai mult oase: coaste, un radius, un cubitus și secțiuni dintr-un craniu. Un miros de urină făcea ca aerul stătut din cameră să fie și mai neplăcut.
   Sub banc erau patru sau cinci coșuri din lemn pline de paie și de hârtii. Lângă celălalt perete, în dreapta ferestrelor acoperite era o măsuță. La fiecare capăt al acesteia erau mai multe cranii, fără falca de jos, dar cu un os ce părea a fi osul superior al brațului fixat sub mandibula superioară.
   Craniile fuseseră găurite în partea de sus și introduse lumânări, care pâlpâiau, luminând figura care atârna în spatele lor.
   Era neagră, cam de șaizeci de centimetri înălțime și părea realizată dintr-o combinație de rămășițe umane și animale. Aripa unei păsări mari fusese jupuită de piele și pene, dar oasele fuseseră lipite la loc cu iscusință, astfel încât aripa rămăsese întinsă, ca și cum creatura căreia îi aparținea ar fi fost pe punctul de a-și lua zborul.
   Aripa era fixată de o secțiune de coloană, din care pornea o coastă mică. Putea fi a unui copil sau a unei maimuțe, dar nu puteam spune cu certitudine de la ce provenea.
   În stânga coloanei, în locul celeilalte aripi era scheletul unei mâini, cu toate oasele la locul lor, până la degetele micuțe. Mâna era ridicată, și degetele strânse. Se terminau cu unghii ascuțite. Judecând după unghiul încheieturii, piciorul drept semăna cu piciorul din spate al unui câine sau al unei pisici.
   Cel stâng era mult mai asemănător cu un picior uman, dar era neterminat, cadrul de sârmă rămânând vizibil de la gleznă în jos.
   Fuziunea dintre om și animal se vedea cel mai bine în zona capului, care era puțin mai mare decât restul corpului. Cel care realizase această statuie fusese clar un maestru dacă reușise să asambleze o asemenea viziune bolnavă. Folosise o mulțime de creaturi diferite ca să o construiască și a trebuit să o privesc extrem de atent ca să-mi dau seama unde se termina una și unde începea o alta: jumătate din mandibula unei maimuțe era atent atașată de cea a unui copil, în timp ce partea superioară a feței, dintre mandibule și frunte fusese realizată din secțiuni de oase albe și capete de păsări.
   Apoi, din craniul uman ieșeau coarne, unul din ele abia vizibil, semănând cu cel al unui pui de căprioară, celălalt cu cornul unui berbec, răsucit în spatele craniului, atingând aproape micuța claviculă a statuii.
   - Dacă tipul ăsta închiriază, atunci e în mare bucluc, a zis Angel.
   Louis privea la unul dintre craniile de pe bancul de montaj, cu ochii doar la câțiva centimetri de orbitele goale.
   - Par foarte vechi, am spus eu, răspunzând la o întrebare pe care n-o pusese încă nimeni.
   A dat din cap și a ieșit din încăpere. L-am auzit mișcându-se prin celelalte camere, căutând un indiciu despre locul în care se afla Alice.
   M-am luat după mirosul de urină și am ajuns în baie. În cadă erau mai multe oase, muiate în lichid galben. Mirosul înțepător de amoniac m-a făcut să lăcrimez. Am căutat rapid prin dulapuri, cu batista la nas și la gură, apoi am închis ușa în urma mea.
   Angel examina în continuare statueta din oase, aparent fascinat. Nu mă miram deloc. Creația părea că aparține unei galerii de artă sau unui muzeu. Era respingătoare, dar îți lua răsuflarea prin măiestria cu care fusese realizată și fluiditatea cu care oasele unei creaturi se pierdeau în oasele alteia.
   - Încă nu-mi dau seama ce dracu’ vrea asta să fie, a spus el. Seamănă cu un om care se transformă într-o pasăre sau o pasăre care se transformă în om.
   - Ai văzut multe păsări cu coarne?
   Angel a ridicat un deget să atingă protuberanța de pe craniu, dar a renunțat până la urmă s-o mai facă.
   - Atunci, cred că nu-i o pasăre.
   - Cred că nu.
   Am luat o bucată de hârtie de pe jos, am ridicat unul din craniile folosite pe post de sfeșnic și am luminat interiorul cu micuța mea lanternă Maglite. Înăuntrul craniului erau gravate niște numere asemănătoare cu numerele de serie. Am cercetat și celelalte cranii și toate aveau gravuri asemănătoare, în afară de unul care era ornamentat cu simbolul unei furci cu doi dinți și care stătea pe un os pelvian.
   Am luat unul dintre craniile numerotate, craniul cu simbol și statueta și le-am pus într-o cutie pentru ceai, pe care am dus-o în cealaltă cameră, în care Louis stătea în genunchi pe podea. Avea în față o valiză deschisă, în care erau unelte, printre care și scalpele, dosare și ferăstraie mici pentru oase, toate împachetate cu grijă în buzunare de pânză și câteva casete video. Fiecare din ele era etichetată pe margine cu un șir de inițiale și date.
   - Se pregătea să plece, a zis Louis.
   - Așa se pare.
   A arătat spre cutia din mâinile mele.
   - Ai găsit ceva?
   - Poate. Sunt niște semne pe craniile astea. Aș vrea să le cerceteze cineva, și poate chiar și statuia.
   Louis a scos una dintre casete din geantă, a băgat-o în video și a aprins televizorul. Nu am văzut nimic câteva minute, apoi imaginea a devenit clară. Era o zonă cu nisip galben și pietre și camera s-a rotit panoramic, înainte de a se fixa pe corpul pe jumătate îmbrăcat al unei tinere.
   Stătea cu fața la pământ și avea sânge pe spate, pe picioare și pe pantalonii scurți, odată albi, pe care-i purta. Părul ei negru se împrăștiase pe nisipul galben ca firișoarele de cerneală în apa murdară.
   Femeia s-a mișcat. Un bărbat a vorbit într-o limbă care semăna cu spaniola.
   - Cred c-a spus că e încă în viață, a spus Louis.
   În fața camerei a apărut o siluetă. Cameramanul se mișcase ușor ca să prindă un cadru mai bun. Se vedeau o pereche de cizme scumpe, negre.
   - Nu, a zis o altă voce în engleză.
   Camera fusese îndepărtată, împiedicându-l pe cameraman să-l filmeze clar pe bărbat sau pe fată. S-a auzit un sunet ca de nucă de cocos spartă. Cineva a râs. Cameramanul și-a revenit și a filmat-o iarăși pe fată. Sângele din cap i se scurgea pe nisip.
   - Puta. Era prima voce.
   Târfă.
   Banda a devenit albă pentru o clipă, apoi și-a revenit. De data aceasta, fata avea șuvițe blonde în părul negru, dar împrejurimile erau asemănătoare: nisip și stânci.
   Un gândac a trecut peste pata de sânge de lângă gura ei, singura parte a feței care i se vedea de sub păr. În cadru a apărut o mână care a înlăturat părul de pe fața femeii, astfel încât cameramanul să o poată filma mai bine, iar când această secvență s-a terminat, a început alta, cu o altă fată moartă, goală pe o stâncă.
   Louis a derulat înainte caseta. Am pierdut numărul femeilor.
   După ce a terminat, a introdus în video și cea de-a doua casetă pe care a derulat-o în același mod. Opri o dată sau de două ori, când văzu o femeie cu pielea mai închisă la culoare și a cercetat atent imaginea înainte să meargă mai departe. Toate femeile erau spaniole.
   - O să sun la poliție, i-am spus.
   - Nu încă. Tipul ăsta n-o să lase casetele aici ca să le găsească oricine. O să vină înapoi după ele, și o va face în curând. Dacă ai avut dreptate și am fost supravegheați pe alee, atunci cel care locuiește aici ar putea fi chiar acum afară. Propun să mai așteptăm.
   M-am gândit la ce să-i spun înainte să deschid gura. Dacă Rachel ar fi putut să mă vadă, atunci ar fi apreciat progresul pe care-l făcusem.
   - Louis, nu avem timp de așteptat. Polițiștii pot să supravegheze clădirea mai bine decât noi. Tipul ăsta e doar o verigă, dar poate reușim să dăm și de lanț. Cu cât stăm mai mult aici, cu atât mai mult scad șansele s-o găsim pe Alice înainte să i se întâmple ceva.
   Văzusem oameni, chiar polițiști cu experiență, care căzuseră în capcana folosirii timpului trecut atunci când vorbeau de o persoană dispărută. De aceea, câteodată e bine să-ți repeți în cap ceea ce vrei să spui înainte de a deschide gura.
   Am ridicat cu grijă cutia pe care o țineam.
   - Mai stai puțin aici și vezi ce mai găsești. Dacă nu pot să mă mai întorc, te sun și o să ai timp să ieși înainte să vorbesc cu poliția.

        Garcia stătea în mașină, urmărindu-i pe cei trei bărbați care-i intrau în apartament.
   Presupuse că peștele fusese mai deștept decât părea, pentru că altfel nu-și putea explica cum îi găsiseră casa atât de repede. Peștele urmărise pe cineva până la Garcia, probabil în încercarea de a avea mai mult spațiu de întors dacă cineva făcea legătura între el și dispariția fetei. Garcia era furios.
   Încă o zi sau două și apartamentul ar fi fost gol, și locatarii plecați. Erau multe lucruri de preț pentru Garcia în acele camere. Le voia înapoi. Și totuși instrucțiunile lui Brightwell fuseseră clare: urmărește-i și vezi unde se duc, dar nu le face niciun rău și nici nu încerca să-i ataci.
   Dacă se despărțeau, trebuia să-l urmărească pe omul cu geaca de piele, cel care întârziase pe alee, ca și cum ar fi știut de prezența lor. Grăsanul păruse distrat când îl lăsase pe Garcia, dar și emoționat într-un mod ciudat. Garcia știa că nu trebuia să-l întrebe nimic.
   „Nu le face rău”.
   Așa îi spusese Brightwell, dar înainte să afle unde se duseseră. Acum, erau în apartamentul lui Garcia, destul de aproape de ceea ce căutau, deși poate că n-ar fi recunoscut-o dacă ar fi văzut-o.
   Totuși, dacă sunau la poliție, atunci Garcia ar fi fost căutat în țara lui dacă se întorcea acolo, și ar fi putut deveni un pericol pentru cei care-l adăposteau, dacă ar fi fost descoperit și le-ar fi creat astfel probleme. Garcia încercă să-și amintească dacă vreun lucru din apartament putea face legătura între el și Brightwell. Nu credea că se putea, dar văzuse niște emisiuni la televizor și se părea că uneori polițiștii puteau să facă miracole doar cu praf și noroi.
   Apoi se gândi la munca enormă din ultimele luni și la efortul imens al construcției pentru care fusese adus în oraș. Și aceasta era amenințată de prezența vizitatorilor. Dacă dădeau de ea sau dacă anunțau poliția despre ceea ce găsiseră în apartamentul lui, atunci totul s-ar fi spulberat.
   Garcia era mândru de ceea ce construia; era demnă de a sta alături de Biserica Capucinilor din Roma, de biserica din spatele Palatului Farnese sau chiar alături de Sedlec însuși. Garcia scoase mobilul. Nu trebuia să-l sune pe Brightwell decât în caz de urgență, dar se gândi că această situație era o urgență. Formă numărul și așteptă.
   - Sunt în apartamentul meu, spuse el, când răspunse grăsanul.
   - Ce-i acolo?
   - Unelte, răspunse Garcia. Materiale.
   - Ar trebui să-mi fac griji din cauza lor?
   - Nu, minți Garcia.
   - Atunci pleacă de acolo.
   - Așa voi face, minți el din nou.
   Atunci când voi termina.
   Atinse cu degetele relicva micuță atârnată de lanțul de argint de pe piept. Era o bucată de os, din scheletul femeii pe care o căutau acești bărbați, acești intruși în locul sacru al lui Garcia.
   Mexicanul îi dedicase relicva protectoarei sale, Santa Muerte, și aceasta era îmbibată acum de spiritul, de esența ei.
   - Muertecita, șopti el, din ce în ce mai furios. Reza por mi.

         Sarah Yates era una dintre persoanele de care aveai nevoie în viață.
   Nu era doar deșteaptă și amuzantă, ci și o comoară de informații esoterice, fapt ce se datora în parte muncii ei în Biblioteca Muzeului de Istorie Naturală. Era brunetă, arăta cu zece ani mai tânără decât era și avea o personalitate care-i punea pe fugă pe bărbații proști și-i făcea pe cei deștepți să gândească repede. Cât despre Sarah, nu prea știu în ce categorie mă încadra.
   Speram să fiu în cel de-al doilea grup, dar câteodată mi se părea că aș fi fost inclus acolo automat și că Sarah aștepta să găsească un loc liber în primul pentru a mă băga acolo.
   Am sunat-o acasă. A răspuns după ce telefonul a sunat de câteva ori și când a vorbit, vocea-i era somnoroasă.
   - Îh? zise ea.
   - Bună și ție.
   - Cine e?
   - Charlie Parker. Am sunat într-un moment prost?
   - Da, dacă încerci să fii amuzant. Știi cât e ceasul, nu?
   - Târziu.
   - Da, și o să fii mort dacă nu ai un motiv bun pentru care să mă suni la ora asta.
   Am auzit-o oftând și băgându-se înapoi în pat.
   - Spune.
   - Am niște obiecte pe care le-am găsit într-un apartament. Sunt oase omenești. Câteva au fost transformate în sfeșnice. Mai e și un fel de statuie, realizată dintr-o combinație de rămășițe umane și animale la un loc. Am găsit o cadă cu urină și oase, și cred că e posibil să fi fost „recoltate” de curând. O să trebuiască să sun în curând la poliție și să le spun ce-am descoperit, așa că nu am prea mult timp la dispoziție. Ești prima persoană pe care-am trezit-o pentru această chestiune, dar nu vei fi singura. Mai e cineva de la muzeu sau din afara lui care să-mi poată spune ceva în legătură cu aceste lucruri?
   Sarah a tăcut atât de mult, încât am crezut că adormise la loc.
   - Sarah?
   - Doamne, da nerăbdător mai ești. Lasă-mă să mă gândesc.
   Am auzit zgomote la celălalt capăt al firului când s-a dat jos din pat, mi-a spus să aștept puțin, apoi a pus telefonul jos. Am auzit sertare deschizându-se și închizându-se pe fundal. A venit înapoi în cele din urmă.
   - N-o să-ți dau niciun nume de la muzeu, pentru că aș cam vrea să-mi păstrez slujba. Știi, așa îmi plătesc chiria și telefonul, ca să mă poată suna nemernicii care nici măcar nu-și amintesc să-mi trimită o felicitare de Crăciun și care mă trezesc la miezul nopții să-mi ceară ajutorul.
   - Nu credeam că ești religioasă.
   - Nu asta e ideea. Îmi place să primesc cadouri.
   - Promit să mă revanșez anul ăsta.
   - Ai face bine. OK, dacă nu reușești să afli nimic, am să vorbesc de dimineață cu câțiva oameni, dar acesta e un tip cu care va trebui să te întâlnești oricum. Ai un pix? Bine, oricum ai un tiz. Îl cheamă Neddo, Charles Neddo. Stă pe Cortland Alley. Pe plăcuța de pe ușă scrie că e negustor de antichități, dar partea din față a magazinului e plină de porcării. N-ar avea nici măcar după ce bea apă dacă n-ar scoate bani din altceva.
   - Din ce anume?
   - Lucrează în ceea ce colecționarii numesc „ezoterie”. În general chestii oculte, dar e cunoscut pentru că vinde artefacte pe care nu le prea găsești în afara muzeului. Își ține marfa încuiată într-o cameră după o perdea din spatele magazinului. Am fost acolo o dată sau de două ori, așa că știu despre ce vorbesc. Îmi amintesc că am văzut niște obiecte asemănătoare cu cele despre care mi-ai spus, deși cred că cele pe care le are Neddo sunt mult mai vechi. Locuiește deasupra magazinului. Du-te și trezește-l pe el și lasă-mă pe mine să dorm.
   - O să vorbească cu vreun străin?
   - O s-o facă dacă străinul îi dă ceva în schimb. Doar să aduci cu tine obiectele descoperite. Vei afla mai multe, dacă le va găsi interesante.
   - Mulțumesc, Sarah.
   - Da, bine. Am auzit că ți-ai găsit o prietenă. Cum de s-a-ntâmplat?
   - Am avut noroc.
   - Poate tu, că ea mă cam îndoiesc. Nu uita de cadoul meu.
   Apoi a închis.

               Louis se plimbă pe podeaua nefinisată, încadrat de tocurile ușilor și luminat de lumina lunii, până când ajunse în cele din urmă la fereastră. Nu dădea spre stradă.
   În schimb, Louis văzu interiorul slab luminat al unei camere vopsite în alb. În mijloc, deasupra scurgerii din podeaua înclinată fusese fixat un lanț.
   Avea legături din piele pentru mână și picioare.
   Louis deschise ușa și intră în camera albă. O siluetă se mișcă la stânga lui și aproape că trase în ea, înainte să-și dea seama că era propria lui reflexie în oglinda cu două părți. Îngenunche lângă scurgere. Și podeaua, și scurgerea erau curate. Chiar și scaunul fusese curățat de orice urmă a celor care stătuseră pe el. Simți miros de dezinfectant și de clor.
   Degetele lui înmănușate atinseră lemnul de pe brațele scaunului, apoi se încleștară ușor.
   „Nu aici, gândi el. Sper să nu fi murit aici”.

           Cortland Alley era o încurcătură de scări de incendiu și fire care atârnau.
   Fațada magazinului lui Neddo era neagră, și singurul indiciu despre afacerea sa era o plăcuță mică de aramă fixată pe cărămidă, pe care erau gravate cuvintele „ANTICHITĂȚI NEDDO”.
   Un grilaj negru din fier proteja geamul, iar interiorul era ascuns de draperii cenușii care nu fuseseră mișcate de multă vreme, și întreaga parte din față a magazinului părea presărată cu praf. În stânga geamului era o ușă de oțel negru, cu un interfon cu cameră. Ferestrele de la etaj erau toate cufundate în întuneric.
   Când plecasem, nu văzusem pe nimeni supraveghind clădirea. Angel mă acoperise când mă dusesem la mașină și mersesem pe cea mai ocolitoare rută spre Manhattan. Mi se păruse că văzusem o dată sau de două ori o Toyota galbenă în spatele meu, în urmă cu două sau trei mașini, dar dispăruse când ajunsesem pe Cortland Alley.
   Am apăsat pe butonul soneriei. Mi-a răspuns imediat un bărbat care nu părea încă trezit din somn.
   - Îl caut pe Charles Neddo.
   - Cine ești?
   - Mă numesc Parker. Sunt detectiv particular.
   - E cam târziu să suni la ușile oamenilor, nu?
   - E important.
   - Cât de important?
   Aleea era pustie și nu am văzut pe nimeni pe stradă. Am scos statueta din geantă și, ținând-o atent de bază, am pus-o cu grijă în fața camerei.
   - Atât de important.
   - Arată-mi niște acte.
   Am jonglat cu statuia, am găsit portofelul și l-am deschis.
   O vreme nu s-a întâmplat nimic, după care vocea a spus:
   - Așteaptă acolo.
   Nu s-a grăbit. Aș fi prins rădăcini dacă mai stătea mult. În cele din urmă am auzit cum e descuiată ușa și cum sunt trase zăvoarele. Ușa s-a deschis, și în fața mea a apărut un bărbat, în spatele lanțurilor de siguranță.
   Era cam de vârsta a doua, cu smocuri de păr cărunt ridicându-i-se din cap, fapt ce-i dădea aerul unui punker îmbătrânit. Avea ochii foarte mici și rotunzi și gura durdulie, într-un rictus. Purta un halat verde aprins, care părea că nu-i cuprindea tot corpul. Pe sub el am văzut că purta pantaloni negri și o cămașă albă, destul de veche, dar curată.
   - Arată-mi actele din nou, te rog. Vreau să fiu sigur.
   I-am dat autorizația.
   - Maine, a zis el. Sunt câteva magazine bune în Maine.
   - Te referi la L.L. Bean?
   Rictusul s-a adâncit.
   - Vorbeam de antichități. Cred că ar fi mai bine să intri. Doar n-am să te țin la ușă în miez de noapte.
   A închis parțial ușa, a desfăcut lanțurile și s-a dat la o parte ca să mă lase să intru. Înăuntru, câteva trepte duceau la etaj, unde am presupus că locuia, în timp ce ușa din dreapta permitea accesul în magazin. Neddo m-a condus prin această ușă, printre vitrine de sticlă pline cu argint vechi, printre rânduri de scaune distruse și mese roase de timp până la o cameră mică din spatele magazinului, mobilată cu un telefon, cu un dulap cenușiu imens ce părea că decorase un oficiu birocratic sovietic, un birou luminat de o lampă cu picior ajustabil și o lupă fixată la mijloc.
   În spatele biroului fusese trasă o perdea ca să ascundă ușa de acolo.
   Neddo s-a așezat la birou și a scos din buzunarul halatului o pereche de ochelari.
   - Dă-mi-o, a spus el.
   Am așezat statueta pe birou și craniile în fiecare parte a acesteia. Neddo abia dacă se uită la cranii. Privirea îi fu atrasă de sculptura din oase. Nu a atins-o, dar a întors-o trăgând de bază, în timp ce-i studia detaliile cu o lupă profesională. Nu a vorbit în timpul examinării.
   La sfârșit a dat-o la o parte și și-a scos ochelarii.
   - Ce te-a făcut să crezi că m-ar interesa așa ceva?
   Încerca din răsputeri să rămână indiferent, dar îi tremurau mâinile.
   - Nu trebuia să mă întrebi acest lucru înainte să mă inviți înăuntru? Faptul că sunt aici, în biroul tău, e un răspuns elocvent la întrebarea ta.
   Neddo a protestat.
   - Să reformulez atunci. Cine te-a făcut să crezi că aș putea fi interesat de un asemenea obiect?
   - Sarah Yeates. Lucrează la Muzeul de Istorie Naturală.
   - Bibliotecara? O fată excepțională. M-au bucurat vizitele ei.
   Rictusul de pe fața lui Neddo s-a relaxat ușor și ochii lui mici s-au înveselit. După vorbele lui, era clar că Sarah nu prea mai venea pe aici și după expresia de pe fața lui - una de dorință amestecată cu regret - eram destul de sigur de ce fata hotărâse să păstreze distanța.
   - Lucrezi întotdeauna așa târziu?
   - Aș putea să te întreb același lucru, am răspuns eu.
   - Nu dorm prea mult. Am insomnie.
   Și-a pus o pereche de mănuși de plastic și și-a îndreptat atenția asupra craniilor. Am observat că le mânuia delicat, aproape respectuos, ca și cum s-ar fi temut să nu pângărească rămășițele. Nu mă puteam gândi la ceva mai groaznic decât ceea ce se întâmplase cu aceste cranii, dar nu eram eu expertul.
   Osul pelvian pe care stătea craniul ieșea ușor de sub maxilar, asemenea unei limbi osificate. Neddo l-a așezat pe o bucată de catifea neagră și a fixat lampa astfel încât craniul a început să strălucească.
   - De unde le ai?
   - Dintr-un apartament.
   - Mai erau și altele asemănătoare cu acesta?
   Nu știam cât de multe să-i spun. Ezitarea m-a dat de gol.
   - Bănuiesc că mai erau, din moment ce nu prea vrei să răspunzi. Nu contează. Spune-mi, cum erau așezate craniile când le-ai găsit?
   - Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să spui.
   - Erau așezate într-un fel anume? Mai era ceva sub ele?
   M-am gândit la întrebare.
   - Erau patru oase într-o parte a statuii și între cranii, așezate unul peste celălalt. Erau îndoite. Păreau secțiuni dintr-un șold. În spatele lor erau niște vertebre, probabil de la baza coloanei.
   Neddo a dat aprobator din cap.
   - Era incomplet.
   - Ai mai văzut așa ceva?
   Neddo a ridicat craniul și a privit orbitele goale.
   - Oh, da, a răspuns încet.
   S-a întors spre mine.
   - Nu crezi că există frumusețe aici, domnule Parker? Nu crezi că e magnifică ideea de a construi din oase o operă de artă?
   - Nu, am spus eu mai tare decât ar fi trebuit să o fac.
   Neddo m-a privit pe deasupra ochelarilor.
   - Și de ce, mă rog?
   - Am mai întâlnit oameni care voiau să facă artă din oase și din sânge. Nu mi-au plăcut prea mult.
   Neddo a dat din mână a respingere.
   - Prostii. Nu știu despre ce fel de oameni vorbești, dar...
   - Faulkner.
   Neddo s-a oprit, bănuiam doar, dar ca orice om interesat de asemenea subiecte nu putea să nu fi auzit de reverendul Faulkner și poate și de alții pe care îi întâlnisem. Aveam nevoie de ajutorul lui Neddo și dacă l-aș fi obținut promițându-i să-i dezvălui adevărul, atunci eram bucuros să o fac.
   - Da, a spus după o vreme, părând să mă privească acum cu un interes deosebit. Da, reverendul Faulkner, era un asemenea individ. L-ai întâlnit? Stai, stai, tu ești acela, nu-i așa? Tu ești detectivul care l-a găsit? Da, îmi amintesc acum. Faulkner a dispărut.
   - Așa se zvonea.
   Neddo era acum beat de bucurie.
   - Atunci ai văzut-o? Ai văzut cartea?
   - Am văzut-o. Nu mi s-a părut deloc frumoasă. A făcut-o din piele și oase. Au murit oameni pentru creația lui.
   Neddo a dat din cap.
   - Totuși, aș da aproape orice să o văd. El era o parte din tradiție, indiferent de ceea ce spui sau simți pentru el. Cartea lui nu era singura de acest fel. Mai existau și altele: poate nu atât de ornamentate și nici atât de ambițios realizate, dar materiile prime erau aceleași și asemenea coperte antropodermice sunt foarte apreciate de colecționarii de anumit tip.
   - Antropodermice?
   - De fapt, coperte făcute din piele umană, a spus Neddo. Biblioteca Congresului deține o copie a Scrutinium Scripturarum, tipărită înainte de 1470 la Strasbourg. Această carte a fost făcută cunoscută bibliotecii de un anume doctor Vollbehr, care declarase că marginile de lemn fuseseră acoperite în secolul al XIX-lea cu piele umană. Se mai spune că și volumul lui Juan Gutierrez, Practicarum Quaestionum Circa Legeas Regias Hispaniae Liber Secundus din secolul al XVII-lea, al Bibliotecii de Drept de la Harvard, avea coperte similare, realizate din pielea unui anume Jonas Wright, deși identitatea acestui domn rămâne un mister. Apoi, mai există la Boston Athenaeum o copie a cărții The Highwayman, a lui James Allen sau George Walton, cum se mai numea ticălosul. Un obiect destul de neobișnuit. După moartea lui Allen, o porțiune a epidermei lui a fost argăsită, ca să semene cu pielea de căprioară, și folosită apoi pe post de copertă a propriei cărți, care i-a fost vândută mai apoi lui John Fenno Junior, care fusese cât pe-aci să moară de mâna lui Allen într-un jaf. Am văzut această carte, dar nu pot să jur pentru celelalte. Îmi aduc aminte că avea un miros neobișnuit... Așa că, vezi tu, indiferent de dezgustul sau ura pe care le ai față de reverendul Faulkner, el nu a fost singurul care a realizat așa ceva. Poate e neplăcut, și probabil criminal, dar totuși un artist. Ceea ce ne aduce la acest obiect.
   A așezat craniul din nou pe catifea.
   - Persoana care a realizat această piesă continua o tradiție: aceea de a folosi rămășițele umane ca ornamente, sau ca memento mori, dacă vrei. Știi că mem...
   S-a oprit. Părea aproape jenat.
   - Sigur că știi. Îmi cer scuze.
   Acum că ai pomenit de Faulkner, îmi amintesc restul și despre celălalt. Îngrozitor, absolut îngrozitor.
   Și totuși, în spatele simpatiei lui, puteam să văd cum fierbea fascinația și că, dacă ar fi putut, m-ar fi întrebat totul despre Faulkner, carte și despre Călător. Nu avea să se mai întâlnească niciodată cu o asemenea ocazie și frustrarea lui era aproape palpabilă.
   - Unde rămăsesem? întrebat el. Da, oasele ca ornamente...
   Și astfel Neddo a început să vorbească, iar eu ascultam și învățam de la el.
   În Evul Mediu, cuvântul „biserică” nu se referă doar la clădirea în sine, ci și la zona din jurul ei, inclusiv la „chimiter”, cimitirul.
   Câteodată procesiunile și slujbele se țineau în curtea bisericii sau în atrium, și, de asemenea, când era vorba de cei morți, corpurile lor erau îngropate în clădirea principală, lângă zidurile ei sau chiar sub jgheaburile de scurgere sau sub stillicidio, așa cum era numit atunci, pentru că se credea că apa de ploaie primise caracterul sfânt al bisericii în timp ce se scurgea de pe acoperiș pe ziduri.
   „Cimitirul” însemna de obicei zona din jurul bisericii sau atrium în latină și aitre în franceză. Dar francezii mai aveau un alt cuvânt pentru aitre: charnier, osuarul. A ajuns să însemne o anumită parte a cimitirului, mai ales galeriile din curtea bisericii, deasupra cărora erau așezate osuarele.
   Astfel, după cum explicase Neddo, curtea unei biserici din Evul Mediu avea patru părți, dintre care una era chiar biserica în sine, cu ceilalți trei pereți decorați cu arcade sau portice unde erau așezate corpurile morților, semănând mai mult cu arcadele unei mănăstiri (folosite și ele ca morminte pentru călugări). Deasupra porticelor erau așezate craniile și restul oaselor, după ce se uscau îndeajuns, aranjate ocazional în compoziții artistice.
   Majoritatea oaselor proveneau din fosses aux pauvres, imensele gropi comune ale săracilor din centrul atriumului. Acestea erau puțin mai adânci decât niște șanțuri, de nouă metri adâncime și cinci sau șase metri lățime, în care morții erau aruncați cusuți în giulgiul lor, uneori chiar câte cinci sute într-o singură groapă, acoperiți de un strat subțire de pământ, rămășițele lor devenind o pradă ușoară pentru lupi și hoții de morminte care îi aprovizionau pe anatomiști.
   Solul era atât de putrezit, încât cadavrele se descompuneau cu rapiditate și se spunea că în unele gropi comune, ca Les Innocents din Paris și Alyscamps din Alpi, corpurile se descărnau în nouă zile, iar acest lucru era privit ca un miracol. Pe măsură ce se umplea o groapă, a alta mai veche era dezgropată și golită de oase, care se depozitau în osuar.
   La decorarea osuarului se foloseau și oasele bogaților, chiar dacă aceștia fuseseră înmormântați în biserică, îngropați în pământul de sub lespezi. Până prin secolul al XVII-lea oamenilor nu le prea păsase ce se întâmpla cu oasele lor după moarte, atâta timp cât rămâneau în apropierea bisericii, astfel încât nu era nimic deosebit în oasele din capelele mortuare, din tinda bisericii sau chiar din micile capele create special în acest scop.
   - Deci bisericile și criptele decorate astfel nu erau deloc un lucru neobișnuit, a conchis Neddo, dar cred că modelul acestei construcții este mult mai deosebit: Sedlec, din Republica Cehă.
   Și-a plimbat degetele pe marginile craniului, apoi le-a introdus în gaura de la baza capului, astfel încât să atingă cavitatea internă. Corpul i s-a încordat. Mi-a aruncat o privire cu coada ochiului, dar m-am prefăcut că nu-l văd.
   Am ridicat un scalpel de argint, cu mânerul de os, și am început să-l cercetez, privind în lamă cum Neddo întorcea craniul cu susul în jos, luminând cu lampa interiorul.
   În timp ce bărbatul se ocupa cu examinarea craniului, am dat la o parte perdeaua din spatele biroului.
   - Trebuie să pleci acum, îmi spuse pe un alt ton.
   Teama luase locul interesului și curiozității.
   Ușa din spatele draperiei era închisă, dar nu încuiată. Am deschis-o. Neddo a țipat în spatele meu, dar era prea târziu.
   Eram deja înăuntru.
   Camera era micuță, aproape de mărimea unui dulap și luminată de câteva becuri roșii montate în perete. Patru cranii erau așezate în linie dreaptă lângă o chiuvetă ce mirosea puternic a produse de curățat. Erau mai multe oase pe rafturile de pe pereți, aranjate după mărime și locul unde stătuseră pe schelet. Mai erau acolo și bucăți de carne în borcane de sticlă: mâini, picioare, plămâni, o inimă.
   Într-un dulap de sticlă, probabil amenajat în acest scop, erau așezate șapte bidoane cu lichid galben, conținând fiecare un fetus în diverse stadii de dezvoltare. Ultimul borcan avea înăuntru un copil aproape complet dezvoltat.
   În alt loc erau rame realizate din femururi; o mulțime de fluiere de diferite dimensiuni, făcute din oase golite de măduvă, chiar și un scaun din rămășițe umane, cu o pernă din catifea roșie pe post de inimă, ca o bucată de carne crudă. Am văzut sfeșnice neșlefuite și cruci și un craniu deformat într-un mod îngrozitor de vreo boală oribilă care făcuse ca excrescențele din frunte, asemănătoare conopidei, să explodeze.
   - Trebuie să pleci.
   Era cuprins de panică, deși nu știam dacă acest lucru se datora intrării mele în camera lui secretă sau a ceea ce simțise sau văzuse în interiorul craniului.
   - N-ar trebui să fii aici. Nu-ți mai pot spune nimic altceva.
   - Dar nu mi-ai spus nimic.
   - Du totul la muzeu, mâine-dimineață. Du-le pe toate la poliție, dacă vrei, dar eu nu te mai pot ajuta.
   Am ridicat unul dintre craniile de lângă chiuvetă.
   - Pune-l înapoi, a spus Neddo.
   Am întors craniul în mână. Avea o gaură la bază, acolo unde ar fi trebuit să fie odată vertebrele. Și celelalte cranii aveau găuri asemănătoare. Acești oameni fuseseră executați prin împușcare.
   - Probabil că te simți bine când se interpretează Hamlet.
   Am păstrat craniul în mână.
   - Păcat, sărmane Yorik, un camarad de glume infinite, cât timp înțelegi puțină chineză.
   I-am arătat gaura din craniu.
   - Aceste cranii provin din China, nu-i așa? Nu sunt prea multe locuri în lume în care oamenii sunt executați cu atâta precizie. Cine crezi c-a plătit pentru glonț, domnule Neddo? Nu așa merg lucrurile în China? Ești pus într-un camion și dus pe un stadion de fotbal și acolo te împușcă cineva în cap și trimite factura rudelor tale? Doar că probabil acești nefericiți nu aveau nicio rudă care să-i revendice, așa că niște oameni întreprinzători au luat asupra lor sarcina de a le vinde rămășițele. Poate că le-au recoltat prima oară ficatul, rinichii și chiar și inima, apoi le-au luat carnea de pe oase și ți-au dat ție restul, sau cuiva ca tine. Există o lege împotriva comerțului cu rămășițele prizonierilor executați, nu crezi?
   Neddo mi-a luat craniul din mână și îl puse la loc lângă celelalte.
   - Nu știu despre ce vorbești, spuse el.
   Suna fals.
   - Spune-mi câte ceva despre lucrurile pe care le-am adus sau o să le spun unor oameni despre ceea ce ai aici. Îți garantez că vei avea o viață foarte grea după aceea.
   Neddo a ieșit din cameră și s-a întors la birou.
   - Știai că e aici, nu, gravura din interiorul craniului?
   - Am simțit-o cu degetele, la fel ca tine. Ce este?
   Neddo părea să se facă din ce în ce mai mic în scaunul său.
   Dintr-odată, chiar și halatul părea că nu-l mai strânge.
   - Numerele dinăuntrul primului craniu arată că i-a fost înregistrată originea, a spus el. Se poate să fi provenit de la un corp donat medicinei sau de la un muzeu. În orice caz, a fost obținut pe cale legală. Al doilea craniu nu are asemenea numere, doar simbolul. Alții îți pot spune mai multe despre el. Nu pot decât să-ți spun că nu e recomandabil să te încurci cu indivizii care l-au făcut. Își spun „Credincioși”.
   - De ce au făcut semnul pe craniu?
   Mi-a răspuns la întrebare cu o altă întrebare.
   - Cât de vechi crezi că este aceeași craniu, domnule Parker?
   M-am apropiat de birou. Craniul părea sfărâmat și puțin îngălbenit.
   - Nu știu. Câțiva zeci de ani, poate?
   Neddo a clătinat din cap.
   - Luni, poate chiar câteva săptămâni. A fost învechit pe cale artificială, tăvălit prin pământ și nisip, apoi înmuiat într-un amestec cu urină. Probabil că simți mirosul pe degete.
   M-am hotărât să nu verific.
   - De unde provine?
   A ridicat din umeri.
   - Pare a fi caucazian, probabil bărbat. Nu prezintă semne de răni, dar acest lucru nu înseamnă nimic. Presupun că ar fi putut proveni de la morgă sau de la un spital, cu excepția faptului că, așa cum ai ghicit din prezența obiectelor din depozitul meu, e foarte greu să faci rost de rămășițe umane, în această țară. Majoritatea lor, în afară de cele donate medicinei, trebuie cumpărate din alte părți. Pentru o vreme, Europa de Est a fost o sursă bună, dar acum e mult mai greu să obții cadavre neidentificate din țările de acolo. Așa cum ți-ai dat seama, în China nu e așa de greu, dar sunt și acolo probleme cu proveniența unor astfel de rămășițe și sunt foarte scumpe. Mai sunt alte câteva posibilități în afară de cele pe care ți le-am prezentat deja.
   - Cum ar fi să faci singur rost de ele.
   - Da.
   - Omoruri.
   - Da.
   - Asta înseamnă semnul?
   - Presupun că da.
   L-am întrebat dacă avea un aparat de fotografiat și a scos din sertar un Kodak prăfuit.
   Am făcut cam cinci fotografii cu exteriorul craniului și trei sau patru cu interiorul, reglând distanța de fiecare dată în speranța că semnul avea să iasă clar în cel puțin una din poze. În cele din urmă am obținut două imagini bune, după ce fotografiile s-au clarificat.
   - Ai întâlnit vreodată pe vreunul dintre acești „Credincioși”?
   Neddo s-a foit în scaunul lui.
   - Am întâlnit o mulțime de oameni de când mă ocup de această afacere. S-ar putea spune că unii dintre ei sunt de-a dreptul siniștri, foarte neplăcuți. Așa că da, am întâlnit Credincioși.
   Neddo a arătat spre mâneca halatului, cam la doi centimetri deasupra încheieturii.

....................................................