Regele Furtunii, Brendan Duffy

...........................................................

                            7.

            Dar acest lucru era mai ușor de spus decât de făcut.
   În larg, lacul era înșelător, iar Medeea îl punea să izbească pilonii de susținere ai debarcaderului cu mai multă sălbăticie decât de obicei. Just June, o înotătoare matinală expertă, înfruntase apele într-un costum de scafandru, în timpul unei acalmii, dar cum ar fi putut face asta niște neinițiați?
    Nate se temea că nu ar fi contat, oricum. Owen era masiv și puternic.
   Nu trebuia să se furișeze sau să aibă răbdare dacă nu voia. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să se năpustească asupra copiilor ca un lup printre păsări.
   Ar fi putut fi la fel de brutal cum alesese să fie pentru a preveni scăparea lor, apoi să-și facă ieșirea și să aștepte ca focul să pârjolească dovezile.
   Poate că vechiul loc fusese deja distrus odată cu toți cei care erau acolo, apele nemiloase fiind luminate de flăcările pe care le reflectau.
   Între zidurile izolate fonic ale subsolului nu aveau cum să audă sirenele mașinilor de intervenții sau ale celor de pompieri de pe străzi. Prietenii lui Pete puteau fi deja morți și era posibil ca Owen să se întoarcă acolo dintr-un moment în altul.
   Nate își izbea mâinile de stâlpul cilindric într-un spasm de frustrare.
   Degetele lui erau lipicioase în locurile în care se atingeau unul de celălalt.
   Încheietura mâinii stângi îl durea. Probabil că-și julise pielea când încercase să-și rupă legăturile. Sângele îi făcea încheietura mai alunecoasă în cătușele de plastic, dar nu atât de mult cât ar fi avut nevoie.
   Tremurul doamnei Liffey se potolise. Ochii ei aveau pleoapele căzute, nefiind nici deschiși, nici închiși și sclipeau ca niște semilune pline de vinișoare. Gura ei era încă în continuă mișcare, dar Nate nu mai putea să înțeleagă ce spunea.
   Era dificil pentru Nate să-și adune forțele stând în poziția aceea ciudată, cu mâinile legate. Măcar dacă mâinile lui ar fi fost în față și nu în spate. Sau dacă ar fi fost lipite de partea de jos a spatelui și nu trecute pe după un stâlp gros de susținere. Dar Nate fusese mereu în stare să-și găsească forța atunci când avea nevoie de ea.
   Se gândi la bunica lui, aflată pe patul de spital. Se gândi la Lucy. Își imagină cum i se umflaseră ochii în ultimele ei clipe de viață, cum i se înroșiseră obrajii sub greutatea lui Owen. Nate își căuta mânia, dar tot ce găsi fu suferință.
   Poate că astăzi era ziua în care lacul revendica în sfârșit ceea ce-i scăpase cu atâția ani în urmă.
   Alături de el, Pete se smiorcăia. Lacrimile îi lăsau dâre lucioase pe față.
   Băiatul nu se mai uita la Nate. Nu se mai uita la nimic. Și Pete avea să moară. La fel și copiii de la Night Ship. Când Nate se gândea la ei adunați acolo - la James, la Tara și la toți ceilalți - încerca să nu țină cont de ce făcuseră, ci de cine erau ei de fapt. Copii cu familii și cu un viitor. Copii ca Livvy. Copii cum fuseseră el, Lucy, Tom și Johnny.
   Se aplecă în față pentru a-și apăsa degetul mare stâng pe curbura stâlpului. Ca și cum ar fi fost în ghearele unui dispozitiv medieval de tortură, mări presiunea, aplecându-se în față milimetru cu milimetru.
   - Spune-mi ce intenționai să-i faci lui Owen după ce ai intrat pe fereastra spartă de sus, fu curios Nate.
   Vizualiză prima articulație metacarpiană. Se mută pentru a atenua unghiurile, strânse din dinți și se smuci înainte.
   - Cum? O! Aveam de gând să umblăm la filtrul lui de apă. Să adăugăm o cantitate de colorant roșu concentrat, astfel încât la toate robinetele să curgă apă roșie ca sângele.
   Durerea de la baza degetului mare al lui Nate se intensifică - de la o înțepătură la un junghi, apoi la o durere alarmantă.
   Simțea că lucrurile se întindeau în feluri în care nu erau menite să se întindă.
   - Apoi am văzut-o pe... ea, zise Pete. Și el ne-a prins. Apoi cred că Maura a reușit să ajungă sus, dar el... el trebuie să fi...
   Nate făcu un efort și se aruncă brusc în față cu toată greutatea corpului. Nu fu sigur la început dacă trosnetul care se auzise fusese audibil sau fusese genul de sunet ce rezona numai în interiorul corpului din care provenea, dar în timp ce viziunea lui periferică deveni neagră, Pete încetă să vorbească.
   Durerea era incandescentă. Nate transpira neputincios pe podea, minunându-se câte nuanțe de agonie existau. Cam la fel de multe ca nuanțele furiei și tristeții.
   Dar ce zici de fericire? întrebă el folia de plastic. Mâncând direct din recipiente de unică folosință cu bunica lui, la mica ei masă din bucătărie.
   El, Tom și Johnny aruncându-se de pe doc într-o dimineață de vară.
   Zâmbetul lui Meg când se trezește și o vede uitându-se la el. Micul deget al lui Livvy, când indică un lucru pe care nu l-a mai văzut niciodată. Pentru el, fericirea sosea într-o singură aromă, dar acest lucru nu o făcea niciodată mai puțin dulce.
   - Ăăă, domnule McHale? Sunteți bine?
   - Spune-mi Nate.
   Degetele îi tremurau în timp ce le apăsa pe degetul său dislocat. Fu nevoie de încă un efort ca să-și strecoare mâna schilodită prin legătura de plastic. În anii săi tulburi, își dislocase acest deget de două ori.
   Crezuse că degetul său, fiind deja traumatizat anterior, urma să fie mai ușor de dislocat acum. Crezuse că era posibil ca suferința căreia deja îi supraviețuise să fie singurul lucru care îl putea ține în viață.
   Nate era vag conștient că Pete înjura uimit când el se ridică în picioare, masându-și degetele.
   Îi luă un moment ca să-și găsească echilibrul. Un val de greață îl lovi în timp ce-și cerceta degetul strâmb. Încercă o manevră clinică și își puse brusc degetul la locul lui. De această dată, adrenalina care-i circula în sistem îi amorți durerea. Aceasta șterse cea mai mare parte a efectelor cloroformului.
   - O să caut ceva să-ți tai legăturile.
   - Nu mă lăsa aici.
   - Nu te voi lăsa.
   Pereții alcovului cu oglinzi erau dispuși la fel ca pereții unei cabine de probă de la un magazin.
   Un stâlp asemănător celui de care fusese legat Nate era aproape de centrul alcovului. Legată de acesta cu un lanț, în scaunul ei cu rotile, doamna Liffey nu avea altă opțiune decât să vadă din mai multe unghiuri ce i se făcuse. Un al doilea alcov, alături de primul, avea o mică bucătărie, cu frigider și chiuvetă. Colțul din fața frigiderului era acoperit cu gresie și avea un duș.
   Dacă așa ceva era posibil, acolo mirosea mai rău decât în oricare alt loc din subsolul fetid. Acesta trebuia să fi fost locul în care Owen își spăla uneori mama. Un coș de gunoi plin cu pături groase era în apropiere.
   Nate găsi un cuțit într-un sertar. Lama era puțin mai ascuțită decât a unui deschizător de scrisori, dar se dovedi folositoare, pentru că Nate reuși să taie legăturile lui Pete.
   Băiatul icni, ducându-și brațele la piept și începu să-și frece mâinile pentru a-și pune sângele în mișcare. Pentru a se ridica în picioare trebui să se țină de stâlpul de care fusese legat.
   - O să fac pe mine. A trebuit să mă țin o zi întreagă.
   - Este o chiuvetă în spate.
   - Crezi că e în regulă?
   - Nu voi spune nimănui.
   În timp ce Pete se îndepărtă târându-și picioarele, Nate se aplecă spre doamna Liffey pentru a-i șopti la ureche.
   - Noi vom pleca de aici.
   Femeia părea pe jumătate adormită, dar tot reuși să îngaime același cuvânt:
   - Nu, nu, nu...
   Nate urcă treptele pentru a verifica ușa de la etajul principal. Părea mult mai groasă decât o ușă obișnuită de interior, iar încuietorile și lanțurile o făceau și mai rezistentă. Nate le auzi zdrăngănind când se izbi cu umărul în ușă.
   Din cauza degetului său rănit, fiecare izbitură îi provoca dureri în partea de sus a brațului. Degetul era din nou în articulație, dar probabil că avea ceva rupt.
   Chiar dacă treptele i-ar fi oferit un avantaj cât de mic, Nate nu credea că ar fi fost în stare să dărâme ușa.
   Auzi pașii lui Pete, care foșneau pe folia de plastic de pe podea.
   - E mai bine acum?
   Buzele lui Pete schițară un zâmbet. Zâmbetul îi rămase doar o clipă pe buze, dar lui Nate nu îi trebui mai mult ca să-și dea seama că băiatul era înnebunit de groază.
   - Care-i treaba cu ușa? întrebă Pete.
   - E solidă și are o tonă de încuietori pe cealaltă parte.
   Un topor sau un baros i-ar fi ajutat să treacă de ușă, dar Nate se îndoia că puteau găsi asemenea unelte acolo jos. Subsolul era imens, dar, cu excepția bucătăriei cu duș, era aproape gol.
   - Vezi dacă nu a lăsat telefonul tău - sau al Maurei - aici, jos. Încearcă să găsești orice obiect care ne-ar putea fi de folos ca să dărâmăm ușa. Sau arme, zise Nate.
   Cuțitul tocit pe care-l folosise pentru a-l elibera pe Pete nu ar fi fost bun de ceva împotriva lui Owen, dar cu arma potrivită poate că aveau o șansă.
   Pete îl privi alarmat. Nici lui Nate nu-i surâdea ideea de a se lupta cu Owen. Băiatul cel mătăhălos slăbise față de cum era pe vremea liceului, dar tot avea cu vreo zece kilograme mai mult decât Nate și era numai mușchi.
   Făcură un ocol al subsolului în direcții opuse. Departe de alcovul cu oglinzi și luminile din tavan, unele nișe erau complet ascunse în întuneric.
   Sub palmele lui, materialul izolator fixat pe pereți și cea mai mare parte a tavanului păreau aproape organice la atingere. Nate bâjbâi, verifică și speră, dar nu găsi nimic folositor.
   - Îmi pare rău pentru noaptea trecută, știi? zise Pete când se întoarseră amândoi în mijlocul camerei. Aveam de gând să provocăm stricăciuni la casa bunicii tale. Nimic foarte grav, vreau să spun, dar nu ar fi trebuit să o facem. Așa că...
   Pete tăcu, zgâindu-se la picioarele sale.
   Nate făcu un semn că era în regulă. Nu avea nevoie de scuzele lui Pete. Era greu să-și imagineze că irosise o clipă făcându-și griji pentru niște graffiti sau pentru niște ferestre sparte.
   - Nu e nimic folositor aici, zise Pete. Nu avem nici măcar cu ce să-i ținem piept. De fapt, sunt vreo două furculițe și alte obiecte în bucătărie, dar...
   - Există multe alimente nesănătoase în dulapuri și, probabil, mai multe în frigider. Vezi dacă poți găsi niște grăsime și răspândește-o pe folia de la baza scărilor. Și crema de la aceste prăjituri ar putea funcționa, zise Nate. Poate că își va pierde echilibrul când coboară iar noi am putea sări pe el - eu dintr-o parte și tu din cealaltă.
   Lui Pete părea să-i placă această idee și intră în acțiune. Măcar îi dăduse puștiului ceva de făcut.
   Nate presupunea că Owen putea, într-adevăr, să alunece pe ceva uleios, dar nu mai era nerodul neîndemânatic pe care și-l amintea Nate din liceu. Poate că Owen nu fusese niciodată așa de la bun început. Nate își aducea aminte de Owen doar prin ochii unui adolescent agitat, furios și narcisist, și se dovedise deja că acel băiat se înșelase asupra multor lucruri. Crezuse că putea face totul după bunul său plac, fără să se mai gândească la consecințe.
   În timp ce Pete se strecură în bucătărie, Nate se întoarse în alcovul cu oglinzi și lovi cu piciorul în pereții sclipitori. Avu ghinion de nenumărate ori înainte ca oglinda să se spargă iar el să obțină un ciob lung și strălucitor al cărui aspect îi plăcea nespus. Era posibil să nu poată face prea mult împotriva cuiva de dimensiunea lui Owen, dar dacă Nate viza o arteră sau un tendon important... Nu era arma ideală, dar tot era ceva.
   Nate își scoase sacoul și îl înfășură în jurul bazei armei lui improvizate, apoi își suflecă mâneca stângă. Trasă literele de la îndoitura cotului până la jumătatea antebrațului. Apoi își înțepă pielea cu vârful ciobului. Era un tăiș grosolan pentru o astfel de muncă, așa că Nate tăie pielea cât de ușor putu, până la dermă, astfel încât liniile și curbele literelor să se umple încet cu sânge. Durerea era distinctă, dar mult mai slabă decât tortura provocată de degetul dislocat.
   Când termină, privi ultimele sale cuvinte stacojii sângerând pe pielea fină de pe partea inferioară a antebrațului.
   O’S BSMNT
   Un mesaj gravat pe piele era unul care nu putea fi ignorat. Owen putea să-i omoare pe el și pe toți ceilalți, dar nu trebuia să scape. Lacul dă înapoi ceea ce ia, iar dacă avea să-l înece pe Nate, ar fi dus la mal în cele din urmă acest ultim mesaj din partea lui.
   Nate se gândi să lase mai multe mesaje pe pielea trupului său. Îi putea spune lui Tom și șerifului că Owen îi omorâse pe Lucy, pe domnul Liffey și pe domnul Vanhouten. Își putea cere iertare de la Tom și de la Johnny pentru toate modurile în care le otrăvise viețile. Putea scrijeli misive de dragoste pentru Meg, pentru Livvy și pentru bunica sa, pe pielea care nu mai avea oricum timp să se acopere cu cruste, și, cu atât mai puțin, să se vindece.
   Tăieturile începură să-l ardă pe Nate, iar el dădu capul pe spate, făcând o grimasă. Cu acest gest, observă că o margine a materialului izolator se desprinsese din locul în care se unea cu tavanul. Un colț al acestuia atârna ca o pagină marcată.
   Se duse acolo și trase de colțul materialului izolator. Desprinse un panou de aproape doi metri lungime și un metru înălțime. Când ultimul centimetru al secțiunii căzu, Nate descoperi o parte dintr-o fereastră. O perdea de ploaie acoperea geamul acesteia.
   Fereastra era mică: nu avea mai mult de treizeci de centimetri înălțime.
   Cutia toracică a lui Nate nu ar fi încăput prin ea, dar Pete era înalt și slab.
   Puteau să spargă fereastra și să curețe toate cioburile de pe ramă, apoi Nate avea să-l ridice pe Pete, care urma să ceară ajutor.
   Ar fi trebuit să fie fericit, în schimb Nate se blestema pe sine însuși.
   Niciodată în viața lui nu fusese într-un subsol fără ferestre. Până și coliba lui Just June avea ferestre. Căutarea lor ar fi trebuit să fie primul lucru pe care să-l fi făcut. Depindeau oameni de el și nu-și putea permite să mai facă greșeli.
  Nate puse ciobul de sticlă deoparte și își înveli mâna în sacou. Dădu cu pumnul în geam.
   Dacă puștii de la Night Ship erau încă în viață, mai aveau foarte puțin timp.

                               Douăzeci și trei

          Noaptea pusese stăpânire pe orașul situat de-a lungul țărmului.
   Singura lumină era cea a fulgerelor care pâlpâiau printre legiunile de nori ai Medeei, precum și cea provenită de la câteva case cu generatoare electrice care ieșeau în evidență pe fundalul întunecat ca niște nave pe mare.
   Percuția furtunii, produsă de tunet și de ploaie, era atât de puternică, încât Nate nu putea să-și audă propriii pași în timp ce înainta cu greu pe străzile inundate, alergând spre casa lui Tom. Trebuiau să meargă la Night Ship. Ei trebuiau să înfrunte în cele din urmă datoriile tinereții lor.
   După ce îndepărtase geamul îngust de sticlă și-l ridicase pe Pete ca să treacă prin fereastră și să ajungă pe marginea unui strat de flori, Nate petrecuse multe minute așteptând ca băiatul să intre din nou în casă și să deblocheze ușa subsolului.
   El și Pete nu se cunoșteau de mult, iar trecutul lor înainte de povestea cu subsolul nu era deloc încurajator.
   Adolescentul ar fi putut decide să i-l lase pe Nate lui Owen și poate că Nate chiar merita asta.
   - Se va întoarce, îi zise Nate atât doamnei Liffey, cât și sie însuși. După aceea vom ieși cu toții de aici.
   Orice viitor ar fi așteptat-o pe doamna Liffey dincolo de acel subsol împuțit ar fi fost mai bun decât prezentul, dar Nate nu putea ști cu cât ar fi fost mai bun.
   Deși îl aștepta, Nate tresări când auzi zgomotul de la ușa bucătăriei. Se furișă până la partea laterală a scărilor în timp ce zăvoarele de la ușă erau trase, răsuflând ușurat abia când Pete îl strigă de sus. Era norocos că Owen asigurase subsolul doar ca să țină oamenii înăuntru și nu în afară.
   - Ce facem cu ea? întrebă Pete, făcând semn în josul scărilor.
   - Nu vom putea să o cărăm pe scări doar noi, zise Nate, apoi se întoarse către femeia legată de scaunul cu rotile. Ne ducem după ajutoare, doamnă Liffey. O să vă ducem într-un loc unde să fiți în siguranță.
   Ea era din nou complet trează și tremura atât de tare, încât Nate crezu la început că avea o criză.
   - O să vă ucidă, o să ne ucidă pe toți, o să ucidă pe oricine...
   - Ne vom întoarce, promise Nate.
   Urcă și ultimele trepte până la ușă și păși din nou în bucătărie.
   - Începe să bați pe la uși, îi zise el lui Pete.
   Nu avea niciun motiv să vorbească în șoaptă, dar o făcu oricum.
   Picioarele lui erau încă grele de la cloroform, dar fiecare gură de aer proaspăt îl ajuta să-și revină.
   - Roagă pe cineva să sune la poliție, adăugă Nate. Spune-le despre Owen și despre copiii de la Night Ship. Dacă liniile telefonice fixe și telefoanele mobile nu mai funcționează, spune-le să te ducă cu mașina până la secție.
   - Și ce fac dacă nu mă vor crede? întrebă Pete când ajunseră în holul de la intrare.
   Nate se uită la băiat. Avea ochii roșii de la plâns, pielea lui era palidă, iar hainele și părul, murdare de noroi și ude de ploaie. Cuvintele formau doar un fel de limbaj, iar Pete se exprima fluent în limba suferinței pure.
   Era ușor să uiți că Lake fusese în mare parte doar un oraș obișnuit, plin de oameni obișnuiți. Dacă acest băiat apărea la ușa lor, niciunul dintre ei nu avea să se îndoiască de povestea pe care o spunea.
    Nu aveau timp de pierdut, dar Nate se trezi apucându-l ușor de bărbie pe băiat, de parcă Pete ar fi fost fiul lui.
   - Îmi pare rău pentru ce i-am făcut tatălui tău.
   Cu o viață în urmă, Nate și prietenii lui prăbușiseră un copac peste casa lui Corso. Urmaseră o condamnare pentru conducere sub influența alcoolului, concedierea și divorțul. Era imposibil de spus cât de mult erau conectate aceste evenimente.
   Viața clădește un lucru rău peste altul. Dar într-un univers în care lucrurile mici ar putea distruge întreaga lume, Nate și prietenii lui ar fi făcut viețile oamenilor să meargă mai rău și nu mai bine.
   - Nu am știut nimic pe vremea aceea. Dacă aș putea să dau timpul înapoi, aș face-o. Aș face totul altfel.
   Nu se gândea doar la familia Corso sau la familia Jeffers, ci și la Lucy, Tom, Johnny și chiar la Owen. Ei credeau că Nate era prietenul lor, dar el nu le adusese decât durere.
   Pete împinse mâna lui Nate.
   - Doar salvează-i, bine?
   Pete nu mai vorbea în șoaptă.
   - Salvează-mi prietenii!

          Râuri de frunze sfâșiate, luminate de cerul în flăcări, îl ghidau pe Nate în timp ce cobora pe țărm.
   Abandonă străzile cât de repede era în stare, străbătând peluze și sărind garduri pentru a accelera, își simțea mâna stângă de mărimea unei mănuși de baseball. Mâna îi pulsa și țipa de durere la fiecare mișcare a degetului său slăbit.
   Tom răspunse la ușă deja îmbrăcat în echipamentul său de vreme rea.
   Casa modestă a prietenului său se afla între casa lui Owen și Night Ship.
   Nate nu fusese sigur că avea să-l găsească acasă pe Tom, dar se bucură atât de mult când îl văzu.
   - Ce naiba ți s-a întâmplat? întrebă Tom.
   Nici el nu arăta prea grozav.
   - Trebuie să mergem la Night Ship.
   Nate abia răsufla și tremura de frig.
   Cât de mult și de cât timp alergase prin furtună? Cât de departe trebuia să meargă? Avea să ajungă vreodată acasă?
   - Owen, el a fost... el este cel care...
   Nate nici nu putea să termine fraza.
   - Am fost pe chei de când ai plecat. M-am întors acasă pentru o uniformă uscată, dar tocmai m-au sunat prin stație. Mă trimit la casa lui Owen. Pete Corso a apărut și spune niște chestii nebunești...
   - Totul este adevărat. Dar nu poți merge la casa familiei Liffey. Trebuie să mergem la Night Ship.
   - La... Dar de ce?
   - Owen va ucide copiii. O să-i prindă în clădirea de la Night Ship și o să incendieze totul.
   - Nu trebuie să mai stai în ploaie. Tremuri cumplit. Haide.
   Îi făcu semn lui Nate să intre în casă, adăugând:
   - Îți voi da niște haine uscate și - Iisuse!, ce s-a întâmplat cu mâna ta?
   - Te rog, Tommy! Te rog! A omorât-o pe Lucy. A ucis-o în timp ce o viola și i-a ascuns trupul în promontorii.
   Acest lucru păru să-l convingă pe Tom. Își puse gluga pe cap și trecu pe lângă Nate, pe ușa din față, ieșind în ploaie. Nate îl urmă în curtea din spate, fără copaci, unde o fâșie din vechiul debarcader putea fi spionată printre siluetele întunecate ale caselor din vecinătate și văluri nenumărate de ploaie.
   O strălucire oranj inconfundabilă pâlpâia la ferestrele dinspre coastă ale promenadei.
   Era deja prea târziu.

                                              Douăzeci și patru

                Forma zdrențuită a unui alt stejar prăbușit străluci la lumina farurilor.
   Alături de Nate, Tom înjură în timp ce călcă frâna. Arborele era atât de masiv, încât nici măcar dacă ar fi condus pe peluzele adiacente nu ar fi reușit să treacă de el. Toate rutele spre Strand erau blocate.
   Promenada fiind deja în flăcări, singura cale spre Night Ship era prin trapa platformei de lansare a vechiului debarcader și aveau nevoie de una dintre bărcile lui Johnny pentru a ajunge acolo. Vila Vanhouten se afla la mai puțin de două străzi distanță, dar fiecare clipă conta.
   Abandonară mașina și trecură peste scoarța alunecoasă a copacului.
   Medeea lupta cu ei la fiecare pas.
   Tom sunase la secție din mașină în timp ce încercau să găsească o cale liberă până la mal. O altă unitate de patrulare se îndrepta deja spre casa lui Liffey, iar Tom îi avertizase de incendiul de la Night Ship.
   Dispecerul avea să anunțe nava de stins incendii ancorată la chei, dar cum străzile erau în acea stare, nu aveau cum să știe când puteau voluntarii din Lake să alcătuiască o echipă pentru a le sări în ajutor. Două garduri și cinci peluze mai târziu, ajunseră pe Strand, de unde se vedeau coșurile de fum ale vilei Vanhouten. Trecură prin gardurile vii și pe aleea pavată cu ardezie care flanca veranda. Johnny trebuia să fie în continuare la spital, iar locul acela părea la fel de lipsit de viață ca și restul orașului.
   Fie Johnny, fie tatăl său, comanda construcția unui hangar de-a lungul unuia dintre capetele docului. Două ambarcațiuni cu motor erau ancorate acolo, alături de un ansamblu de caiace legate în capătul hangarului. Între barele de protecție, bărcile se cutremurau sub asaltul lacului. Acoperișul hangarului le proteja de ploaie, dar valurile treceau pe deasupra și printre scândurile de la picioarele lor.
   - Owen trebuie să fi luat Scarabeul, spuse Tom. Hangarul avea trei dane și anexa centrală era goală. Nu am cheia de la Sundowners. Va trebui să vâslim.
   Nate simți privirea prietenului său în timp ce se întoarse spre locul în care se aflau caiacele. Erau lustruite, foarte puțin adânci și întunecate precum cerul.
   Prinse un capăt al ambarcațiunii de două persoane și încercă să nu se gândească la topografia unduitoare a lacului. În panteonul unor astfel de lucruri, lacul nu era semnificativ ca mărime, însă Medeea îl biciuise într-o frenezie de valuri. Când erau într-o dispoziție mult mai bună, aceste ape înghițiseră de două ori viața lui Nate.
   Ambarcațiunea se clătina periculos în timp ce o coborau la apă, de parcă lacul ar fi vrut cu înverșunare să o apuce. Valurile îi mângâiau părțile laterale ale carenei atingând ramele cocpitului, dar compartimentele caiacului erau rezistente, căci fuseseră proiectate pentru o bună flotabilitate.
   Nate se repezi primul în barcă.
   - Tu nu trebuie să mergi, îi zise el lui Tom.
   Carena din fibră de sticlă a caiacului îl cuprinse ca un giulgiu sau ca un pântec matern. Nu știa ce aveau să găsească la Night Ship. Trecutul era un capitol încheiat și numai viitorurile lor puteau fi schimbate. Tom trebuia să aleagă.
   Peste ape, flăcările de la piciorul debarcaderului se ridicau în ploaie, dar focul nu era singura amenințare. Un monstru vâna niște copii pe coridoarele în flăcări ale clădirii. Turnurile acelui tărâm al basmelor scânteiau în lumina din ce în ce mai intensă.
   Ceva se sfârșea.
   Nate se simțea copleșit gândindu-se la Meg, la Livvy și la faptul că era posibil să nu le mai vadă niciodată. Îi venea greu să creadă că ele puteau exista în aceeași realitate cu Night Ship și cu furtuna aceea interminabilă.
   Dar toate erau conectate. Binele și răul. Trecutul și viitorul. Uraganele și zilele însorite, cu cer senin. Poveștile și realitatea. Victimele și ticăloșii.
   Fiecare lucru era în același timp altceva. Acesta era planul de aur al universului. Aceasta era viața însăși.
   Când Nate ridică privirea spre Tom din caiac, își imagină că putea fi iarăși nou, fără pată și inocent. Putea fi din nou băiatul de zece ani care căzuse din copac și pe care cei doi buni prieteni ai lui îl ridicaseră din nou în picioare, unindu-și forțele. Băiețelul care stătuse ghemuit între poala mamei lui și o carte, uimit să găsească la fiecare pagină o lume nedescoperită încă.
   Șansele clădite peste șanse nu-i permiseseră niciodată să fie în același timp fiu și tată, sau frate și soț, dar poate că era posibil să locuiască simultan în toate acele părți ale sinelui său.
   Poate că trebuia să o facă. Nate nu știa dacă Tom avea să se urce în caiac. De fapt, nu mai știa ce să creadă.
  
             Ambarcațiunea se balansa nesupusă, apoi se opri când Tom urcă la bord.
   Se îndepărtară de doc și începură să vâslească, strecurând vâslele printre crestele înspumate ale valurilor. Apele înfuriate erau aproape imposibil de navigat. Parcă dansau continuu pentru a-și menține echilibrul pe suprafața volatilă a lacului, dar vântul îi duse în partea de nord a clădirii Night Ship de parcă Medeea acolo ar fi vrut să-i trimită. Aveau multe de discutat în aceste ultime clipe.
   Ce aveau să găsească la vechiul debarcader? Cum aveau să-l înfrunte pe Owen? Cum puteau să-i salveze pe copii cu nimic altceva decât cu acel caiac de două persoane?
   Furtuna îi purtă în viteză până la Night Ship și, înainte ca Nate să se gândească la aceste întrebări, mătăhăloasa structură îi ocupă întregul câmp vizual. Focul părea să cuprindă partea din față a promenadei, deși Nate nu putea ghici cât de mult mistuise în interior.
   Locul acela dărăpănat era o lume în sine, iar de afară era imposibil de știut ce se întâmplase cu labirintul lui de coridoare și nișe.
   Copiii puteau fi deja morți sau poate nici nu știau că Night Ship era în flăcări.
   - Ar fi trebuit să-mi dau seama că era ceva în neregulă. Când am văzut că nu te-ai mai întors la NYU după Crăciun.
   Lui Nate i se făcu rău când își aminti cât de puțin timp pierduse gândindu-se la plecarea precipitată a prietenului său de la New York și nu știa dacă mai avea vreo șansă să-și ceară iertare pentru asta.
   „Bietul Tom”, probabil că-și spusese el într-un moment pe care îl furase din cine știe ce activitate făcută din interes propriu sau din sacrificiu, „e prea slab de înger ca să se descurce în marele oraș”.
   - Ar fi trebuit să ne întâlnim la fel de des cum am stabilit la început. Îmi pare atât de rău.
   Neîmpiedicată de crengi și de clădiri, vremea pe suprafața lacului devenise o masă fizică de forță și apă. Ploaia era o bătălie constantă, iar Nate lăsa rafală după rafală să-l lovească în față.
   - Ce s-a întâmplat cu Lucy a fost din vina mea, indiferent ce a făcut Owen, zise Tom în cele din urmă. Nu te-am învinuit pe tine pentru nimic din toate astea. Dacă am spus asta, nu am vorbit serios. Ar trebui să dai vina pe mine.
   - Voi doi nici nu ați mai fi rămas aici dacă nu eram eu. Tatăl tău a zis că am fost o otravă și avea dreptate. Am dat foc vieților voastre.
   Pentru prima dată, Nate simți miros de ars.
   - Eu ar fi trebuit să mor odată cu familia mea, Tom.
   Nate se gândi la milioanele de coincidențe care se petrecuseră în așa fel încât Just June să fie în acea parte a țărmului chiar în momentul accidentului.
   - Dacă m-aș fi înecat odată cu ei, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Lucy, tu, bunica, Maura, Johnny, Owen, doamna Liffey...
   Acesta era doar începutul listei. Peretele din pivnița lui Just June se extindea în tot orașul de pe malul lacului. Erau aproape de platforma de lansare. V
   ântul îi împingea de două ori mai repede, așa că trebuiau să folosească vâslele doar ca pe niște cârme. Trapa de lansare era deschisă și o barcă albastră și lucioasă era legată în apropiere, în fața lor: Nate își spuse că era barca pe care Owen o șterpelise din hangarul lui Johnny.
   Se prinse de stâlpul de acostare și trase caiacul paralel cu rampa.
   - Nu așa s-a întâmplat totul, zise Tom.
   Mai rămase puțin în caiac, pregătindu-se să pășească pe rampă.
   - Nu-ți amintești lucrurile cum trebuie, Nate. Nu ai făcut-o niciodată. Nu a fost vorba doar de furie și răzbunare. Cum putea fi?
   Strânse parâma, legând-o de stâlpul de acostare și trase caiacul mai aproape de doc.
   - Noi am fost alături de Johnny ori de câte ori mergeau prost lucrurile cu tatăl lui. Am încercat să-l ajutăm și pe Owen, chiar dacă el nu-și amintește acest lucru. Eram prieteni. Cum ai putea uita cât de mult râdeam împreună? Noi te iubeam.
   Era rândul lui Nate să pășească pe platforma de lansare, iar Tom îl apucă de braț ca să-l ajute.
   - Încă te iubim, adăugă el.
   Nate încă își ștergea obrajii când urcară în incinta de la subsolul clădirii. Știa că pentru ceea ce avea să urmeze, îi trebuia toată puterea lui de concentrare.
   Știa că el și Tom aveau nevoie de un plan pentru a-l anihila pe Owen, dar țipetele de copii care răzbăteau printre urletele vântului anunțau că nu mai era timp pentru strategii și comploturi.

                              Douăzeci și cinci

         Subsolul era întunecos, dar tălpile lui Nate își aminteau drumul.
   Țipetele proveneau de la mai multe persoane, iar acestea îl atraseră spre scara în spirală, unde se ciocni de un obiect care îl făcu să se împiedice.
   Simți un val de căldură ridicându-se de la bărbie spre gură. Lanterna lui Tom dezvălui o baricadă de dulapuri, mese și scaune. Cineva baricadase acea intrare spre etajul superior.
   - Bucătăria, șopti Tom.
   Intrarea de serviciu a personalului era singura rută de rezervă care făcea legătura între subsol și etajul principal. Ștergându-și sângele de pe față, Nate alerga după raza săltăreață a lanternei lui Tom.
   Coridorul de aici era îngust și podeaua neregulată. Just June și sora ei, May, locuiseră odinioară în una dintre camerele care comunicau cu acest coridor.
   Tom și lumina lui dispăruseră după un colț, iar Nate rări pasul pentru a găsi drumul până la ungherul în care știa că trebuiau să fie scările de serviciu.
   Bucăți de vopsea coșcovită se crăpau sub degetele lui în timp ce bâjbâia prin întuneric, urcând șirul de trepte înguste și întortocheate ca să-l ajungă din urmă pe prietenul lui.
   - Și această intrare e blocată.
   Tom se împinse cu toată forța în ușa care ducea în bucătărie. Nate i se alătură, izbindu-se și el cu umărul în ușa din lemn masiv. De fiecare dată când umărul său izbea ușa, avea senzația că-i zdrăngănea creierul și mâna lui rănită se umfla și mai tare, fiind pe cale să explodeze. Ușa protestă și nu se clinti. Ceva masiv trebuia să fie proptit de cealaltă parte.
   Tom numără și se izbiră amândoi odată în ușă. Se auzi un scrâșnet când bariera fu împinsă pe gresia din bucătărie mai în spate cu vreo șase milimetri. Tom numără din nou - și din nou. Odată ce reușiră să împingă bariera cu încă vreo câțiva centimetri agonizanți mai în spate, loviră cu picioarele în ușă, încercând să o scoată din balamale. În cele din urmă, reușiră și o împinseră într-o parte.
   Acum, că încetaseră să mai facă zgomot, Nate realiză că și țipetele din fostul club de noapte se opriseră. Absența subită a acestora îi făcu sângele să-i înghețe în oase.
   Tom trecu peste obiectul care blocase ușa. Când Nate îl urmă, văzu că obstacolul era un masiv cuptor industrial de la jumătatea secolului.
   Singura lor lanternă nu era de ajuns ca să lumineze bucătăria enormă.
   Praf și pânze de păianjen acopereau ca un giulgiu rândurile de tejghele murdare. Umbrele se regrupau cu fiecare spasm al luminii și fuioare încolăcite de fum se înălțau spre tavan. Camera mirosea atât a mucegai, cât și a fum. Nate se repezi la ușa batantă care se deschidea în caverna clubului de noapte.
   - Ești gata? îl întrebă el pe Tom.
  În lumina aceea ciudată, chipul prietenului său era numai pe jumătate vizibil. Dincolo de ușă, clubul de noapte era animat de gemetele Medeei și de loviturile lacului. Nu aveau de unde să știe ce era de cealaltă parte.
   Tom încuviință, apoi deschise drumul cu lanterna sa. Din fericire, ușa batantă se dovedi neașteptat de tăcută când se deschise în vasta încăpere întunecată.
   Ploaia își trimitea tunetele asupra ferestrelor impunătoare în timp ce fulgerul își etala luminile albastre și cenușii pe fundalul tremurător și arhitectural al cerului. Fumul începu să irite ochii lui Nate. Raza lanternei era doar o fărâmă de lumină într-un ocean de întuneric, dar Nate observa cu atenție fiecare detaliu dezvăluit de aceasta.
   Încăperea păruse ordonată când fusese ultima dată acolo, cu numai câteva ore înainte, dar haosul pusese stăpânire pe ea de atunci.
   Spațiul era presărat cu cioburi sclipitoare de sticlă. Resturi de mâncare erau împrăștiate pe ringul de dans. Mesele și scaunele fuseseră răsturnate. Ușile care făceau legătura cu puntea de promenadă erau blocate cu un morman de mobilier, așa cum fusese și scara în spirală.
   Un cataclism de fulgere erupse deasupra dealurilor submontane, luminând lacul și munții ca pentru un daghereotip al furiei Medeei. În momentul în care clipi, lui Nate îi rămase întipărit în ochi clișeul negativ al fulgerelor albastre zimțate.
   Un imens copac luminos și viu sclipi pe cer pentru numai o clipă. Tunetul ajunse la ei două secunde mai târziu. Unda lui de șoc zgudui debarcaderul: o avalanșă care distrugea tot ce exista dedesubt.
   Nate se împiedică de o butelie de propan răsturnată, rostogolind-o înainte ca aceasta să se oprească, pentru ca apoi să se ciocnească de carcasa unui felinar stricat. Tom îi urmări traseul cu raza lanternei sale.
   - A stricat toate felinarele, șopti Tom.
   Frica înflorea în întuneric, iar teroarea era aliatul fiecărui monstru.
   Unde era Owen, se întrebă Nate. Unde erau copiii? De ce era atâta liniște?
   - Acolo, spuse Tom.
   Lumina lanternei ilumină o învălmășeală de saci de dormit viu colorați. Aceștia erau răsuciți și abandonați în grupuri albastre și roșii. Toți, cu excepția unuia.
   Un băiat era căzut pe o parte, pe o saltea matlasată. Pe gât și pe cămașă avea stropi stacojii. Părul lui blond aproape alb strălucea ca un halo, cu excepția locului în care era întunecat și năclăit.
   Nate trecu repede pe lângă Tom. Îngenunche lângă băiat și se aplecă destul de aproape de gura lui pentru a simți mirosul de unt de arahide al respirației acestuia.
   - Respiră. Pulsul îi este normal, zise Nate. Căile lui aeriene erau libere. Încă mai sângerează, adăugă Nate. Rana arăta de parcă fusese făcută cu o armă tocită.
   Nate ezită să investigheze mai departe, dar era posibil ca băiatul să fi avut o fractură craniană.
   - Poți să-mi dai acea...
   Băiatul icni, iar sunetul neașteptat îl făcu pe Tom să înjure și să sară în spate.
   - Ești teafăr, amice, îi zise Nate băiatului.
   Mai multe haine erau îngrămădite în jurul sacilor de dormit, așa că Nate împături un tricou și îl presă pe rana de la cap a băiatului.
   - Mă bucur că ți-ai recăpătat cunoștința. Îmi poți spune numele tău?
   - El m-a lovit, șopti băiatul.
   Enormii lui ochi căprui scânteiară de groază.
   - A apărut din pereți. A apărut din...
   Apoi tremură ușor, închise ochii și capul îi căzu inert pe umăr.
   - A apărut...? întrebă Tom.
   Respira precipitat, de parcă ar fi rămas fără aer.
   - El a apărut...?
   - Încă respiră, e doar inconștient, zise Nate. Poți lumina aici?
   Trebuia să oprească sângerarea.
   - A apărut din pereți? întrebă Tom. Ce naiba vrea să însemne asta?
   - Știi poveștile.
   Nate începu să sfâșie tricoul în fâșii.
   - Se spune că Morton Strong avea găuri în pereții Sălii Century pentru a-și spiona clienții. În acele povești, erau anumite culoare secrete prin care oamenii puteau să urce de la subsol până la nivelurile superioare fără să fie văzuți.
   În dimineața aceea, Just June fusese ceva mai mult decât o poveste.
   Înainte ca rămășițele ei să fie găsite, chiar Lucy, a cărei amintire pălise, începuse să fie considerată un mit. Într-un deceniu, cine mai știa ce povești ar fi putut circula în orașul aflat de-a lungul țărmului despre Regele Furtunii și despre ziua în care Night Ship arsese până la stâlpii de susținere în toiul unui uragan nemilos?
   Tom plimbă raza lanternei sale prin încăpere ca și cum ar fi fost pulsul rotativ al unui radar.
   - Probabil că dormeau când a ajuns Owen aici, zise el. După ce a dat foc, se întoarce aici și îl lovește pe acest puști. Ceilalți fug. Owen îi urmărește și, cum ieșirile sunt blocate, știe că nu mai au pe unde să fugă. Probabil că am ajuns aici chiar când s-a întâmplat asta. Probabil că ei toți...
   Tom se opri, iar Nate realiză că prietenul lui nu mai mișca raza lanternei, ci o ținea fixată asupra unui singur punct.
   - Iisuse!
   - Ce e?
   Nate începuse să înfășoare fâșiile de țesătură în jurul capului băiatului, fixând pe rană un tampon improvizat din material drept bandaj compresiv.
   - Pe la bucătărie, zise Tom.
   Nate termină de acoperit rana și urmări raza lanternei lui Tom. Aceasta dezvălui un loc de lângă intrarea în bucătărie. Dar în loc de peretele care ar fi trebuit să fie acolo, raza lanternei ilumină o trapă deschisă - o ușă pătrată, de vreun metru lățime. Marginile ei erau aliniate perfect cu contururile naturale ale lambriurilor din lemn ale încăperii și cu baghetele decorative lipite de-a curmezișul peretelui.
   Când se duseseră în bucătărie, ei trecuseră pe lângă ea fără să o observe.
   Pe vremuri, în liceu, trecuse pe lângă acel perete de sute de ori fără să-și imagineze că putea fi altceva decât părea să fie. Același lucru putea să-l spună și despre Owen Liffey.
   - A apărut din pereți, zise Tom, apoi îndreptă din nou lanterna spre copilul rănit. Crezi că e bine să-l mutăm?
   - E mai sigur decât să-l lăsăm aici.
   Aproape toată mobila fusese mutată ca să blocheze ușile late de sticlă către promenadă, dar o strălucire deja apăruse în jurul marginilor acestora. Mirosul de arsură se intensifica.
   - Ar fi bine să-i stabilizez gâtul, dar pentru asta va trebui să fac o improvizație.
   - Du-l jos, la platforma de lansare, zise Tom.
   Vorbi pe tonul lui oficial de ajutor de șerif.
   - Unde?
   Nate folosi cea mai inocentă voce pe care o avea în repertoriu. „Tu ești șeful” era mesajul pe care voia să-l transmită. „Cum spui tu, Tommy”.
   - Pune-l în Scarabeu. Chiar dacă nu avem cheile bărcii, să plutească în derivă e mai bine decât să încerce să înoate, luptându-se cu furtuna și curenții, zise Tom. Eu voi lua restul. Ar fi trebuit să fie patru, nu? Tara, James și ceilalți doi. Toți cei de la funeralii. Trebuie să fie la următorul nivel. Fii gata să tai parâma dacă Owen o să mă bată aici, jos.
   - Și atunci ce vom face?
   Nate își imagina cum arăta fața lui în acele momente - la fel de deschisă ca a unui copil. El scrisese scenariul oricărei posibile turnuri a conversației chiar din momentul în care îl văzuse pe băiatul rănit. Acum trebuia doar să aștepte semnalul regizorului și să-și amintească replicile.
   - Ambarcațiunile de patrulare și nava de stins incendii vor veni aici în cele din urmă. Lacul este periculos, dar unele dintre aceste lucruri vor pluti.
   - Dar cum rămâne cu pilonii? Nu este chiar Atlanticul, dar e un lac capricios și...
   - Nu este altă cale să facem asta.
   Tom spuse acest lucru într-un mod care îi sugeră lui Nate că gândurile lui urcau deja pe scările în spirală spre Sala Century pentru a întâlni orice l-ar fi așteptat acolo. Nate dădu din cap și se întoarse spre băiat. Inspectă bandajul pentru a se asigura că avea să reziste. Manipulă capul adolescentului cu foarte multă delicatețe, de parcă ar fi fost un ou crăpat.
   - Sunt sigur că ești un doctor bun.
   Vocea lui Tom era groasă și șoptită, abia auzindu-se pe fundalul sonor al ploii care biciuia ferestrele.
    - Sunt sigur că ești și un tată bun.
   Când termină, Nate își trecu mâinile pe sub corpul fragil al băiatului.
   Icni din cauza efortului, când ridică trupul slab. Puștiul nu cântărea mai mult de vreo patruzeci și cinci de kilograme, dar Nate trebuia să arate că era în stare.
   Încercă să-și cruțe mâna dreaptă și să-și lase genunchiul drept să se îndoaie, ca să facă față noului dezechilibru. În tot acest timp, proteja capul băiatului, ținând coloana cervicală a acestuia cât mai drept posibil.
   - Trebuie să cântărească doar...
   Tom se aplecă brusc pentru a-l prinde pe Nate înainte să se răstoarne.
   - Mâna mea, zise Nate.
   Degetul lui mare tremura când îl ridică în lumină. Chiar și fără tremur, arăta convingător. Baza degetului era o umflătură de culoarea fripturii de vită și avea dimensiunea unei mingi de baseball.
   - Așteaptă, îngăimă el, poate că...
   Încercă să-l pună pe băiat pe umărul lui drept, încercând să-i stabilizeze capul. Era imposibil, bineînțeles, dar voia ca Tom să vadă asta cu ochii lui.
    Lui Tom îi trebui o clipă, dar înțelese în cele din urmă. El înjură încet.
   - La naiba!
   Îl luă pe băiat din brațele lui Nate, spunându-i:
   - Voi reveni într-un minut. Stai aici. Să nu te duci sus fără mine.
   Nate se asigură că poziția capului băiatului era cea corespunzătoare, apoi trase lanterna din mâna lui Tom.
   - Mă duc doar să arunc rapid o privire la acea trapă ascunsă.
   - Stai, spuse Tom. Nate!

         Dar Nate nu ezită nicio clipă, grăbindu-se să se întoarcă spre bucătărie, și își vârî capul în ciudatul spațiu din perete.
   Plimbă raza lanternei în sus și în jos. Era un puț cu pereți din lemn brut, prevăzut cu suporturi care puteau servi drept scară. Baza acelui puț era la subsol, dar partea superioară părea să meargă până deasupra Sălii Century, poate chiar până în vârful unuia dintre turnurile decorative ale clădirii Night Ship.
   Generații de pânze de păianjen încărcate de praf se strângeau și se întindeau, de parcă s-ar fi aflat în calea răsuflării unui uriaș. Oare văzuse un picior? Nate ajustă lumina pentru a vedea până sus printre pereții acelui puț. Era imposibil de spus.
   - Trebuie să fi fost cam strâmt pentru el. Are construcția unui Sasquatch.
   Tom se afla în spatele lui Nate, ghemuit pe podea și uitându-se peste umărul acestuia. În brațele lui, băiatul era nemișcat.
   - Nu cred că  ar trebui să ne despărțim, zise Tom.
   - Trebuie să-l scoatem pe acest copil de aici și tu ești singurul care îl poate căra. O să vă aștept și o să-mi țin ochii deschiși și urechile ciulite.
   - Nu cred că vei sta pe loc.
   - Atunci, ar fi bine să te grăbești.
   Puse din nou lanterna în mâna lui Tom.
   - Așteaptă, spuse Tom.
   Se întoarse cu tot cu băiat, astfel încât Nate să poată ajunge la pistolul pe care îl ținea în tocul de la șold.
   - Păstrează lanterna și arma, zise Nate.
   - Dacă nu pot fi aici, atunci vreau ca tu să...
   O cascadă de bubuituri zgudui debarcaderul. Nu era tunet de data asta. Erau geamuri sparte și scrâșnete de oțel și trosnete de scânduri.
   Night Ship murea.
   Tom avea de gând să spună altceva, așa că Nate i-o luă înainte.
   - Ultima dată când am tras cu o armă, tot ce trebuia să fac era să apăs pe trăgaci. Dacă nu ai fi vorbit atât de mult, acum ai fi fost pe drumul de întoarcere.
   Își permise să folosească pentru câteva clipe tonul său de Rege al Furtunii:
   - Du-te, Tom. Și să-i protejezi capul.
   Nate nu putea vedea fața lui Tom, dar nici nu era nevoie. Putea să o schițeze pe de rost. Ținu deschisă ușa de la bucătărie, apoi îl susținu pe băiat în timp ce Tom escalada cuptorul care bloca intrarea de la subsol.
   Înainte de a coborî pe scările de serviciu, Tom se întoarse din nou spre el.
   - Nate, eu...
   - Hristoase, Tom, du-te odată! Încearcă să te întorci înainte să se prăbușească întregul debarcader.
   Ascultă pașii prietenului său care cobora scările cufundate în întuneric.
   Nate nu știa ce ar fi putut să facă pentru a le salva viața copiilor și pentru a-i duce departe de acel debarcader, dar știa că avea să fie neplăcut.
   Viitorul se ramifica în sute de feluri, iar ușile din capătul acelor coridoare se deschideau în suferință. Tom purta deja pe umeri toate poverile pe care le putea suporta. Dacă ar fi putut, Nate l-ar fi scutit pe Tom de tot ceea ce avea să urmeze. Viețile unor tineri erau în joc, printre care fratele și sora lui Lucy. Nate trebuia să-i salveze. Cu orice preț, trebuia să-i salveze.
   Își descălță pantofii și străbătu din nou bucătăria către ușile batante.
   Vederea lui nocturnă fusese întotdeauna perfectă. Clubul de noapte era gravat în tonuri de gri închis, dar nu complet negru.
   Umbre în diferite nuanțe și schițe ale amintirilor sale îl ghidară pe treptele în spirală acoperite de catifea putredă. În timp ce urca, își lăsă mâna să mângâie catifeaua zdrențuită. Cu decenii în urmă, catifeaua aceea fusese luxoasă, moale și fină, dar totul se descompune într-un final. Totul se termină.
   Ajunse în capul scărilor și străbătu balconul de deasupra ringului de dans. Formele banchetelor putrede și ale șezlongurilor stăteau ca niște santinele de-a lungul pereților. Un hol aflat de cealaltă parte a balconului făcea legătura cu o serie de încăperi folosite pe vremuri pentru diverse activități ilegale.
   Lumina candelabrului făcea ca mătasea din care erau confecționate smochingurile bărbaților să  strălucească divin, în timp ce aceștia jucau zaruri și râdeau. Pe aceste podele scorojite, femei în dantelă și pene dansau în norișori de fum de țigară. Erau fantome, dar acum ceva mai rău bântuia aceste săli.
   Departe de ferestre impunătoare ale ringului de dans, Sala Century era cufundată complet în întuneric. Nate ar fi putut să vadă la fel de clar și cu ochii închiși. Încerca să diferențieze sunetele furtunii de toate celelalte șoapte ale locului. De pârâitul și trosnetele focului din apropiere. De învolburarea și retragerea apelor lacului.
   Undeva înăuntru, cineva trebuia să respire. Undeva, sub orice altceva, erau niște inimi tinere cuprinse de frică. Doar dacă nu era prea târziu.

              Porni încet pe coridorul central, picioarele lui ude plescăind încet pe podea.
   Mai mult simțea decât vedea camerele pe lângă care trecea.
   Acestea erau cufundate în tăcere, dar asta nu înseamnă că erau goale.
   Dacă Owen era undeva în pereți, atunci putea fi oriunde. Coridorul continua. Nate încercă să-și amintească dacă acest pasaj intra și înainte atât de mult în interiorul clădirii. Pentru prima dată, se întreba cum era posibil ca o structură atât de mare să existe pe un debarcader. Niveluri multiple, un labirint de coridoare și de camere. O întreagă lume stătea cumva deasupra acestor piloni vechi de secole.
   Când momentul sosi, urechile lui Nate se dovediră mai folositoare decât ochii lui. Auzi scârțâitul unui pas greu. Foșnetul hainelor. Zbârnâitul unui obiect care sfâșia aerul cu o viteză uimitoare.
   Nate avu timp doar să ridice brațul în dreptul feței înainte să primească lovitura. Un baston sau o bâtă. Avu o străfulgerare și, pentru o clipă, era din nou într-un laborator, auzind zgomotul de sticlă spartă, în timp ce trupul lui accepta pedeapsa administrată cu un băț de lacrosse din genunchi până în creștet. Urmă un alt atac, dar vechile abilități ale lui Nate ieșiră la suprafață. În ciuda întunericului, prinse bâta în palme.
   Ignorând durerea degetului său rănit, îl trase pe atacator spre el și se trânti deasupra lui pe podea. Silueta de sub trupul lui era prea plăpândă ca să fie Owen.
   - James?
   - Știam că ești tu, spuse James.
   Începu să se zbată sub trupul lui Nate. Nate trase bâta din mâna băiatului și o aruncă. Era aceeași bâtă de baseball pe care o văzuse la copii mai devreme.
   - Unde e Owen?
   - Dă-te jos de pe mine.
   - Unde sunt ceilalți?
   - James? se auzi o șoaptă din apropiere.
   - Mută canapeaua înapoi și încuie naibii ușa, Teej!
   Pupilele lui Nate făcură implozie în fața luminii de intensitatea unei supernove.
   - Teej!
   - James, nici măcar nu poartă haină de ploaie.
   Nate se simțea periculos de vulnerabil în fața fasciculului luminos al lanternei. Ca un actor în lumina reflectoarelor sau ca un prizonier care încearcă fără folos să evadeze.
   - Uită-te la el, James, spuse Tara. Uită-te la el!
   Nate încă stătea cu ochii mijiți din cauza luminii, iar băiatul se liniști.
   - Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă ea.
   Nate își aminti că fața lui se murdărise de sânge de la coliziunea cu grămada de mobilier care bloca scările de la subsol.
   - Multe. Trebuie să plecăm de aici. Dar închideți odată lumina. Ne va găsi.
   - Nu mergem nicăieri cu tine, spuse James.
   Aveau aproximativ aceeași înălțime, dar lui Nate nu-i fu greu să-l apuce pe tânăr de gulerul cămășii. James protestă atunci când Nate îl trăgea după el prin deschiderea ușii în care stătea Tara.
   - Este el! țipă un băiat din colțul cel mai îndepărtat al încăperii.
   Nate îl recunoscu. Era cel care îl amenințase cu bara de fier-beton cu câteva ore mai devreme. Băiatul făcu un pas înapoi, dând peste fata gotică cu o mulțime de piercinguri - ultima dintre cei patru adolescenți care-i ceruseră socoteală.
   Fata gotică îi ceru băiatului să tacă și îl cuprinse protectoare pe după umeri.
   - Liniște, Carlos, spuse ea.
   - Închideți ușa, îi zise Nate Tarei.
   Nu aveau timp pentru asta, dar nici nu mai avea timp să-i conducă pe toți patru jos, unul câte unul. Trebuia să-i convingă că nu era dușmanul lor. Simțea locul în care îl lovise bâta peste braț. O contuzie îi înflorise în scobitura cotului. Brațul era lovit, dar nu rupt.
   În sfârșit, putea să o vadă pe Tara - acum că raza lanternei nu mai era în ochii lui. Ea evita să-l privească, dar Nate credea că acest lucru se datora mai mult vinovăției decât fricii.
   - Ce arde? întrebă fata gotică.
   Vânturile Medeei și lamentările lacului umplură încăperea cu sunete ascuțite și joase.
   - Totul. Există o barcă și un caiac la platforma de lansare și nu avem cheile Scarabeului, dar...
   - Unde e Pete? întrebă Tara.
   - Pete e bine. E cu poliția chiar în acest moment.
   - Păi, cred că totul e grozav atunci, mârâi James, administrându-i lui Nate o doză de venin din partea familiei Bennett.
   El se smulse din mâna lui Nate și se îndreptă spre umbrele din capătul opus al încăperii.
   - Cum rămâne cu Mikey? întrebă Carlos. El și fata gotică se duseră lângă Tara, mai aproape de lumină. Omul acela îl lovea și...
   - Mikey a fost rănit destul de rău, zise Nate, presupunând că Mikey era băiatul pe care-l găsiseră jos, rănit la cap. Tommy - adjunctul șerifului Buck - îl duce la una dintre ambarcațiuni. Trebuie să ajungem și noi acolo, jos.
   Camera în care se aflau era atât lungă, cât și largă. Raza lanternei lui Tara lumina petecul de podea pe care se îngrămădeau toți, cu excepția lui James. Nate nu putea să vadă din pereți decât porțiuni pe care vopseaua era scorojită. Striații întunecate pătau tencuiala de sub stratul de vopsea ca arterele groase și capilarele fine ale unui sistem cardiovascular, ca și cum Night Ship însăși ar fi fost viu.
   - Cum ai ajuns aici? întrebă fata gotică. Am blocat toate căile de acces și ne-am asigurat că fiecare fereastră a fost acoperită cu scânduri.
   - Voi v-ați baricadat aici?
   Nate presupunea că Owen fusese cel care înfundase ieșirile și schimbase poziția cuptorului pentru a scăpa de adolescenți, deși era greu de imaginat cum ar fi putut Owen să facă toate acele lucruri de unul singur atât de repede.
   Fata gotică se uită urât la el.
   - Acesta este locul nostru.
   Pentru o clipă, Nate rămase stupefiat, apoi își aminti ce obișnuia să însemne acel debarcader pentru el. Acesta era un loc al lui, în care el putea fi el însuși, cel autentic. Sau asta fusese iluzia lui.
   Problema era că Night Ship era o capcană deghizată într-un refugiu.
   - James a spus că nu vei reuși să ne sperii și să ne alungi din casa noastră, zise Carlos.
   - Și nu vei putea face asta, spuse James din perimetrul luminat.
   Nate își aruncase bâta de baseball, dar James ridică acum o coadă de metal care poate că fusese pe vremuri o lampă de podea. Băiatul era foarte supărat. Furia lui era la fel de orbitoare cum fusese pe vremuri furia lui Nate.
   - Nu vom cădea în capcana ta. Ce încerci să obții de la noi?
   - Owen încearcă să ne omoare. Nu simțiți fumul? El a incendiat Night Ship. El l-a lovit pe Mikey și a ucis-o pe Maura.
   Umerii lui căzură.
   Epuizarea îi făcea să se încovoaie.
   - El a ucis-o pe Lucy, adăugă Nate.
   În cameră se lăsă o liniște deplină.
   - Și are de gând să ne ucidă pe noi acum, continuă Nate. Trebuie să ajungem la trapa de lansare.
   Nate deschise din nou ușa camerei.
   - Vă rog, insistă el. Prietenul vostru rănit e acolo, jos. Nu mai avem timp.
   Carlos și fata gotică se uitară din nou la James, la Tara și apoi unul la celălalt. Nate și-a fi dorit ca ei să se miște, iar el ar fi putut cădea în genunchi de ușurare dacă ar fi făcut asta.
   James înaintă un pas ca și cum ar fi vrut să-i împiedice să plece, deși nu făcu asta. Fața lui părea de alabastru în lumină, maxilarul fiindu-i încleștat ca o menghină.
   Dar ochii lui - ochii îi erau injectați de suferință.
    - Trebuie să fiți rapizi și să nu faceți niciun zgomot, le spuse Nate după ce primii doi trecură pe lângă el și pășiră în hol. Calea către platforma de lansare era liberă deocamdată, dar nu știa unde era Owen.
   Perechea nu avea o lumină, dar acești copii erau de la Night Ship.
   Aveau să-și găsească drumul.
   - A ucis-o, spuse Tara când sunetul pașilor prietenilor ei se diminuă.
   Nu rostise aceste cuvinte ca și cum ar fi fost o întrebare.
   - Minți, spuse James, dar nu părea prea sigur de cuvintele lui.
   Se uită la Tara. O lacrimă îi strălucea pe marginea bărbiei.
   - El...
   Nate simți un nod în gât. Un sunet ieși din gura lui, dar nu era un cuvânt.
   - A fost Owen Liffey în tot acest timp? întrebă Tara.
   Nate dădu din cap, pentru că nu avea încredere deplină în sine însuși ca să vorbească.
   - Nu am putut vedea cine a venit la noi, zise ea. Eram toți jos. Dormeam. Mikey a început să țipe. Avea sânge peste tot, apoi l-am văzut pe un tip cu haină de ploaie și glugă. Dar a fost doar pentru o secundă. Omul a început să spargă felinarele și am fugit toți aici, sus...
   Ochii erau mari și plini de lacrimi. Semăna atât de mult cu Lucy.
   - Am crezut că ești tu.
   Avea sens ca Owen să fi spart corpurile de iluminat. Dacă adolescenții nu-l vedeau deloc, nu l-ar fi putut identifica. Chiar dacă unii dintre ei aveau să scape de la Night Ship, Owen încă putea încerca să-l facă pe Nate țapul ispășitor.
   Nate uita însă că Owen era tulburat mintal, dar nu prost.
   - Owen Liffey a omorât-o pe Lucy, murmură James ca pentru sine.
   De parcă dacă ar fi auzit acest lucru rostit de propria voce, i-ar fi fost mai ușor să înțeleagă acest lucru.
   - Owen a ucis-o pe Lucy.
   - Am crezut că am blocat totul, spuse Tara. Ce ne-a scăpat?
   - Există niște pasaje în pereți, explică Nate. Exact ca în povești. Noi nu le-am găsit niciodată, dar cred că Owen a reușit să le găsească.
   - Cineva a încercat să intre aici imediat după ce am pus canapeaua în ușă, zise Tara. Aproape că a rupt-o. A trebuit să ne opunem toți ca să ținem ușa închisă. Apoi s-a oprit și când nu am mai auzit nimic un timp, James a ieșit să arunce o privire.
   James părea din nou furios, dar de această dată, furia lui nu era îndreptată asupra lui Nate.
   - Nu știu unde este, spuse Nate. Dar scările bucătăriei sunt libere acum. Putem coborî pe acolo. Dacă îl vedem, nu va putea să ne oprească pe toți.
   Dacă s-ar fi întâmplat așa, el l-ar fi oprit pe Owen suficient timp pentru ca adolescenții să scape.
   - Night Ship arde, zise Tara întorcându-se spre fratele ei. Trebuie să plecăm.
   James închise ochii și apoi dădu din cap. Părea dintr-odată complet epuizat. Adevărul era greu, mai ales când se schimba în dezavantajul tău.
   Lăsă bara de metal să cadă zdrăngănind pe podea și făcu câțiva pași spre ușă, apoi se opri și se întoarse în întuneric.
   În același timp, întunericul din spatele lui James se mișcă.
   Tara țipă. Era un tânguit jalnic de bocitoare, dar acesta abia ajunse la nota maximă înainte ca brațul lui Owen, gros ca un trunchi de copac, să se încolăcească în jurul gâtului fratelui ei.

                                     Douăzeci și șase

           Țipătul Tarei nu se stinse de tot.
   Începu să horcăie în timp ce fratele ei era strâns de gât, de parcă amândoi ar fi împărțit aceeași trahee.
   În cercul proiectat de fasciculul luminos al lanternei, Owen era un monolit negru în spatele lui James. Purta aceeași haină de ploaie pe care obișnuia să o poarte când dădeau Loviturile de Trăsnet. Cu gluga trasă pe față, parcă era ieșit dintr-un coșmar.
   - Lasă în jos lanterna, spuse Owen.
   Calmul vocii lui era chiar mai tulburător decât nuanța purpurie care se intensifica pe fața lui James.
   Băiatul trăgea șuturi în picioarele lui Owen și încerca să-și înfigă coatele în pieptul de fier al bărbatului. Ar fi luptat la fel de bine cu un munte.
   Raza lanternei păli când Tara se supuse.
   Noua poziție a lanternei lumina podeaua din spatele lui Owen, unde Nate observă un covor pe jumătate putrezit. Un colț al acestuia era îndoit de o trapă deschisă, care părea special proiectată pentru a fi confundată cu plăcile parchetului ce acoperea pardoseala. O altă cale de acces la pasajele ascunse care făceau legătura cu trapa de lângă ringul de dans.
   - Cred că nu ar trebui să fiu surprins, Nate.
   Owen își drese glasul. Ochii lui Nate începură să lăcrimeze din cauza fumului. Bolta sa palatină dobândise o textură aspră și dură.
   - Lasă puștiul să respire, Owen.
   - Nu-mi spune că ești de partea lor. Acești copii - îl scutură el pe James fără să pară că ar fi făcut vreun efort – au comis vreo cincizeci de delicte în ultimele două săptămâni. Unii dintre ei sunt infractori. La naiba, nu trebuie să uiți că înainte de sfârșitul săptămânii ar putea chiar să adauge și o crimă pe lista lor.
   Nate alungă o imagine fugară din minte - bunica lui în patul de la terapie intensivă, conectată la o mulțime de tuburi și înfășurată în tifon.
   Lângă el, Tara se scufundă mai adânc în întuneric.
   - Trebuie să te gândești la asta.
   Vocea lui Nate era calmă, dar mintea lui gonea. Atât bâta de baseball, cât și bara de metal erau departe de el. Nu ar fi ajuns la ele înainte ca Owen să-i rupă gâtul lui James, care era în cel mai mare pericol. Tommy ar fi trebuit să ajungă la ei în curând, dar poate că nu destul de repede.
   Nate știa că trebuia să încerce cumva să-l ducă de nas pe Owen. Încercă să-și imagineze textura minții lui Owen. Știa ce voia vechiul său prieten; Nate trebuia doar să-l convingă că acest lucru era exact cel pe care i-l oferea.
   Fumul se aduna în valuri pe tavan, iar viitorul lor se restrângea clipă de clipă.
   - Unde sunt ceilalți copii? întrebă Owen. Credeam că erau toți aici.
   - Sunt în siguranță.
   - Mai încearcă o dată.
   Owen îl ridică pe James și fața băiatului se întunecă. Picioarele lui se bălăngăneau în aer precum cele ale unei jucării.
   - Sunt jos. Dar nu contează, Owen, pentru că...
   Owen făcut doi pași gigantici către Nate. Atunci Nate realiză că abia îi ajungea bărbatului la bărbie. Fiecare celulă a trupului său îi spunea să fugă, dar suprimă acest impuls. Încă mai avea doi copii de salvat.
   La apropierea lui Owen, Tara se întoarse în ușă, iar Nate își spuse că asta îl oprise pe Owen din drum.
   - Nu, Tara. Nu vrei să pleci, zise Owen. Ar fi foarte rău pentru fratele tău. Crede-mă pe cuvânt.
   Apoi îi spuse lui Nate:
   - Ei știu prea multe. Tu știi asta.
   - Nu contează ce știu ei. Contează ceea ce spun, zise Nate.
   Vorbea cu vocea Regelui Furtunii. O lamă a încrederii șlefuite cu viclenie.
   - Nu sunt nevinovați. Ai spus-o cu gura ta: sunt într-o lume plină de necazuri. Putem folosi acest lucru, Owen.
   Owen îl dominase pe Nate la ultima lor conversație, dar asta se întâmplase în subsolul lui Owen, când simțurile lui Nate fuseseră amorțite de cloroformul preparat în casă. Acum, lamele minții lui Nate erau ascuțite de adrenalină. Acum se aflau în Night Ship, care era teritoriul lui.
   - E prea târziu pentru asta, zise Owen clătinând din cap, dar Nate descoperi ceva în privirea lui.
   Îndoială? Speranță? Indiferent ce era acel sentiment, era ceva ce putea folosi.
   - Bineînțeles că nu este prea târziu, oftă Nate.
   Pentru câteva minute, avea nevoie ca Owen să creadă din nou că el era Regele Furtunii.
  - Amândoi ne dorim tăcerea celuilalt. Așa că putem face o înțelegere cu ei. Încă mai putem ieși din asta.
   - Știu că încerci să intri în mintea mea, Nate. Ce vrei să spui prin „o înțelegere”?
   - Nu vrem să mergem la închisoare! zise Tara.
   Nate se uită la ea, destul de surprins. Nici dacă ar fi planificat asta, nu ar fi ieșit mai bine.
   Emoții contradictorii se ciocniră pe fața lui Owen. Nate își putea imagina rotițele minții lui Owen învârtindu-se și sfărâmându-se. Trebuia să-și amintească trecutul în timp ce încerca să planifice viitorul.
   Cântărind cine era Nate cu ceea ce făcuse Owen. Mai era o singură întrebare: era Nate dușmanul lui, sau, chiar și după tot ce se întâmplase, mai exista vreo șansă ca Nate să fie încă prietenul lui?
   Tipul mătăhălos slăbi strânsoarea suficient cât James să fure o singură gură de aer.
   - Trebuie să le arătăm că suntem de încredere, spuse Nate. Apoi vom veni cu o poveste care să funcționeze pentru toată lumea. Așa vom face.
   - Și putem? întrebă Owen încruntându-se.
   Nate înțelese că Owen încerca să țină pasul, să se ancoreze la ceva care era adevărat.
   - Putem... fi de încredere?
   - Bineînțeles!
   Nate râse, apoi îi făcu din ochi.
   Era un fel de magie - să se joace cu cutia de puzzle a minții altuia pentru a obține rezultatul pe care-l dorea. Dar, mai mult decât magie, era jonglerie. O persoană putea fi păcălită numai dacă nu știa unde să se uite și numai dacă voia să creadă - în adâncul sufletului ei - minciuna.
   - Adu-i pe ceilalți, Tara, horcăi James. Trebuie să ne punem de acord.
   Gemenii Bennett erau rapizi, Nate trebuia să recunoască. La fel ca sora lor mai mare.
   - Vino cu mine, James, zise Tara.
   - Nu, spuse Owen. El rămâne aici.
   Nate dădu din cap. De parcă aceea ar fi fost o concesie pe jumătate câștigată și nu vreun soi de capcană. Deoarece știa că tocmai îl prinsese în laț pe Owen și că, în scurt timp, mintea bărbatului avea să înceapă să funcționeze împotriva lui însuși. Psihologia era o armă minunată dacă știai cum să o folosești. Owen credea că reușise să-l păstreze pe James, când, în realitate, nu făcuse decât să o piardă pe Tara.
   În scurt timp, disonanța lui cognitivă avea să înceapă a folosi o decizie proastă pentru a întări o alta. În scurt timp, lanțul lui Nate avea să se strângă atât de mult, încât Owen ar fi ajuns să implore să fie eliberat. Atunci, ei ar fi putut să iasă de acolo.
   - Grăbește-te, îi zise Nate Tarei.
   Se întoarse cu spatele la Owen și păși către fată.
   - Aici aerul începe să fie din ce în ce mai irespirabil, îi zise el, adăugând din buze: Fugi!
   - În regulă, zise Tara, citindu-i mesajul de pe buze.
   Dar ea nu plecă. Cu ochii în lacrimi, întoarse capul spre fratele ei geamăn.
   - Du-te, Teej! E deja destul de greu să respiri! cârâi James în mâneca lui Owen. Te iubesc!
   Nate urmări privirea băiatului, care îi spunea din ochi Tarei: „Te iubesc și vreau să fii în siguranță”.
   Nate își dorea ca Lucy să fi trăit pentru a-i vedea pe cei doi frați ai ei cum se maturizaseră.
   Tara puse lanterna pe podea, așa că Nate nu-i văzu fața când plecă. O auzi cum suspina și își imagină lacrimile ei, dar începeau cu toții să lăcrimeze și să tușească.
   - Și cum o să funcționeze asta? întrebă Owen.
   Încă părea nesigur după voce, dar mersese prea departe ca să-și mai permită să se îndoiască de ceva. Acesta era un joc al încrederii și el pierduse deja.
   - Mai întâi trebuie să plecăm de pe acest debarcader, spuse Nate. Nava de stins incendii va fi aici în curând și nu vrem să ne găsească cineva. Putem merge acasă la Johnny, ca să ne putem regrupa.
   Nate se apropiase de ușă în timpul plecării Tarei. Bâta de baseball era în hol, ascunsă vederii lui Owen, dar Nate trebuia să-l ocolească pentru a ajunge la ea.
   - Și apoi?
   Owen era disperat să-l creadă pe Nate. Regele Furtunii avea întotdeauna un plan.
   Dar totul se nărui.
   - Apoi te vei preda poliției.
   Vocea lui Tom venea de undeva de după umărul lui Nate.
   - S-a terminat, Owen.
   - Tommy!
   Owen părea perplex, dar și cumva încântat.
   - La fel ca în vremurile bune! Păcat că Johnny este momentan pe lista celor invalizi. Niciodată nu îi plăcuse să fie lăsat pe dinafară.
   - Pete Corso e cu poliția, O, spuse Tom.
   Nate privea neputincios cum majoritatea ușilor către viitor se închideau brusc.
   - Poliția? întrebă Owen de parcă nu ar fi reușit să înțeleagă. Tu ești poliția, Tommy, dar ești și prietenul meu în același timp, nu-i așa?
   Owen era într-adevăr condamnat, indiferent ce s-ar fi întâmplat, dar nu le era de niciun folos ca el să-și dea seama de asta. Dimpotrivă. Chiar și un animal inofensiv atacă atunci când este încolțit, iar Owen era departe de a fi inofensiv. Tom stricase totul.
   Nate trebuia să găsească rapid o altă cale de scăpare.
   - M-ai auzit? întrebă Tom.
   Scosese pistolul din toc, dar arma nu era îndreptată spre Owen. Nu încă.
   - Puștiul pe care l-ai ținut legat de noaptea trecută încoace e acum cu polițiștii. Ofițerii sunt la tine acasă. Sunt în subsolul tău. Cu mama ta. Înțelegi?
   Ultimele fire ale vrăjii pe care Nate o țesuse căzură în jurul lor.
   - Ai mințit?
   Owen clipi uitându-se la Nate, cu expresia stupefiată a unui copil care tocmai trăsese de barba lui Moș Crăciun pentru a afla că sub acea deghizare se ascundea tatăl lui.
   - Nu mă vei ajuta, de fapt.
   - S-a terminat, Owen, spuse Tom. Nu are niciun rost să faci asta. Lasă-l pe copil...
   Tom se opri, din cauza unui acces violent de tuse.
   Nate își acoperise nasul cu mâneca, dar capul încă îi vâjâia din cauza fumului. Trebuiau să iasă de acolo.
   - Nu.
   Owen clătină din cap, vârful glugii sale legănându-se dintr-o parte în alta.
   - Încă putem să scăpăm. Întotdeauna am scăpat.
   Auzită destul de des, până și cea mai îndrăzneață minciună suna ca adevărul. Fața lui James se întunecă în timp ce șuiera, încercând să respire aerul acela acid, iar Owen își încordă și mai mult brațul.
   - Nu înrăutăți și mai mult situația, spuse Tom.
   Owen ținea gâtul subțire al băiatului în strânsoarea lui de titan. Tom avea un pistol. Night Ship ardea. Camera se umplea cu fum. Nate nu avea nicio armă sau vreun alt avantaj. Se îndreptau spre o destinație teribilă, iar el era doar un pasager.
   - Încă ne putem gândi la o soluție, zise Owen. Ce mai contează încă o minciună sau două? Vibrațiile structurii care era pe cale să se prăbușească zdruncinară debarcaderul. Nate ți-a spus cum te-am acoperit, Tommy? Ți-a spus cum te-am salvat în noaptea aceea când ai împins-o pe Lucy în apă?
   - Am o idee, zise Nate.
   Owen începu să râdă. După o secundă, râsul lui se transformă într-o tuse convulsivă, dar cu toate astea nu slăbi strânsoarea lui James, care era acum inert în brațele lui.
   - Ascultă-mă, zise Nate. În primul rând, trebuie să mergem jos. Astfel vom câștiga câteva minute înainte de a muri din cauza fumului.
   Ordinele Regelui Furtunii nu mai aveau același efect ca pe vremuri, dar logica lui era incontestabilă. Dacă rămâneau acolo sus, aveau să moară - și repede. Nate ieși din încăpere fără să mai aștepte un răspuns. Cheia era să iasă rapid și să-l lase pe Owen prea uimit ca să poată face altceva decât să-l urmeze.
   Odată ajuns în hol, alergă spre scări. Flăcările încă nu ajunseseră în pragul clubului de noapte, dar aerul din Sala Century era otrăvitor. Nate începu să se clatine, iar viziunea lui se îngustă în timp ce pășea pe treptele în spirală.
   Trebuia să se bazeze pe propriile brațe care se țineau de balustradă - ba fugind, ba clătinându-se amețit, la un pas să cadă.
   Fumul negru curgea acum dinspre ușile de sticlă ale punții de promenadă. Fumul se ridica în valuri până în tavan, la fel ca apa năvalnică a unui râu de munte într-o fotografie cu expunere lungă. Dincolo de mobilierul pe care copiii îl îngrămădiseră în fața ieșirii, strălucirea focului devenise la fel de intensă ca lumina zilei la amiază.
   Nate se aștepta la niște negocieri între Tom și Owen, în timp ce aceștia își coregrafiau ieșirea din Sala Century, dar el știa că nu avea prea mult timp.
   Mai multe dărâmături cutremurară debarcaderul din direcția uscatului.
   Tunetul Medeei părea să răspundă bubuiturilor clădirii care se dărâma.
   Ferestrele înalte orientate spre sud fuseseră acoperite cu scânduri.
   Nate se grăbi spre una dintre ferestrele din spatele clubului, în fostul salon, dincolo de piedestalul care susținea cuva acvariului distrus.
   Majoritatea acestor scânduri fuseseră la locul lor pe vremea când era în liceu, dar peste acestea erau adăugate altele noi. Șipcile păreau la fel de groase și de rezistente ca un zid, dar Nate cunoștea acest loc. El știa că Night Ship era putredă de la turnuri până la pilonii de susținere. Lemnul era ca lutul sub degetele lui.
   Chiar dacă avea mâna rănită, nu dură prea mult până ce reuși să rupă destule cuie ruginite pentru a elibera o secțiune de la baza ferestrei până la înălțimea umerilor.
   Abia atunci când privi prin geamul crăpat la lumina unui fulger, își dădu seama de starea jalnică a punții de promenadă care era aproape de această fereastră. Cel puțin o treime din pasarela ce mărginea această parte a debarcaderului căzuse. Trebuia să aibă grijă. Nate risca să înfrunte apele furtunoase doar ca ultimă soluție. Lacul nu era de încredere.
   Accese violente de tuse răsunau dinspre scări, în timp ce raza unei lanterne tăia valul de fum care se acumula sub plafonul boltit. Probabil că Tom îl obligase pe Owen să meargă înaintea lui. Când uriașul apăru la baza scărilor, îl purta pe James pe umăr, atârnat într-o poziție precară.
   Owen nu purta greutatea puștiului la fel de ușor ca înainte. Probabil că aerul plin de fum își spusese cuvântul. Deși se mișca greu, Nate se duse repede înaintea lui cu o palmă ridicată în semn de pace.
   Bărbatul mătăhălos tresări atunci când Nate îl ajută să-l pună jos pe băiat. Apoi făcu câțiva pași în față, se aplecă și începu să tușească din cauza fumului care-i invadase plămânii. James era încă inconștient - fie din cauza fumului, fie din cauza strânsorii lui Owen. Nate se asigură că băiatul avea căile respiratorii libere și că respira.
   Owen horcăia în întuneric și Nate se duse la el. Nu trebuiau să se lupte.
   Universul era nemilos și crud, clădind în modul său unic șansă după șansă. El era dușmanul, nu altcineva: și mai puțin decât oricine, prietenii cuiva. Doar că în cazul prietenilor mai exista o șansă. Dar acestea erau niște idealuri ale unor oameni mai buni, născuți pentru niște vieți mai norocoase.
   După cum se zărea raza lanternei în întuneric, Nate înțelese că Tom se afla încă pe palierul de sus, dar că avea să ajungă curând acolo.
   Atât de multe emoții se îngrămădeau în sufletul lui Nate. Acest loc. Acest oraș. Acești oameni. Trezeau atâtea sentimente în el.
   - Tu ai omorât-o pe Lucy, dar moartea ei nu a fost numai vina ta, O, spuse Nate.
   Se întrebă când fusese ultima dată când Owen primise compasiunea cuiva. Se întreba dacă lui îi spusese cineva vreodată că nu era prea târziu să fie bun. Îl apucă de umăr pe Owen, de parcă ar fi fost din nou prieteni. De parcă nu ar fi fost amândoi niște monștri. Ca și cum toți acei ani de coșmar ar fi fost îndepărtați ca prin minune și ei erau din nou în acea furtună de la început, când Owen era un copil durduliu, cu ochi somnoroși, iar Nate era ceva mai mult decât un zombie.
   - E și vina mea, în același timp. Acum înțeleg asta. Și îmi pare rău.
   - Îți pare rău?
   Owen respira precipitat, încă îndoit de mijloc, cu mâinile proptite deasupra genunchilor. Scuipă ceva vâscos pe podea. Asta nu schimbă nimic. Vocea lui era un scrâșnet aproape neauzit sub răpăiala ploii și trosnetul din ce în ce mai pronunțat al focului care mistuia promenada.
   - Ai spus că ai o idee, zise el. O cale de a ieși din această situație.
   - Ceilalți copii au plecat, O. Dar eu trebuie să-l salvez pe acesta. Nu te pot lăsa să mă oprești.
   - Spune-mi ideea ta, șuieră Owen.
   - Nu o să-ți placă.
   Nate se lăsă în genunchi și înfipse fulgerător un pumn de cuie ruginite în tendonul lui Ahile din piciorul stâng al lui Owen. Urletul bărbatului sfâșie vuietul focului și mugetul înfiorător al furtunii.
   Atât de puține dintre poveștile orașului Lake aveau eroi.

           Nate făcu un fort pentru a-l trage pe James de lângă mătăhălosul bărbat, dar nu reuși să facă asta destul de repede.
   În timp ce Owen se prăbușea, apucă glezna lui Nate, făcându-l pe acesta să aterizeze brutal pe podea.
   - Mincinosule! urlă Owen. Trădătorule! Încă încerci să mă manevrezi ca pe toate celelalte păpuși ale tale.
   Owen îl trase pe Nate către el. Nate încercă să se prindă de scândurile pe care era întins. Știa că trebuie să se ridice, trebuia să gândească limpede. Dar nu putea.
   - Trageți de un fir și îl veți vedea pe purcel cum dansează!
   Owen scoase un sunet ciudat - ceva între tuse și urlet. Îl pocni pe Nate în coaste cu pumnul său, iar acesta avu impresia că fusese lovit de o mașină.
   - Crezi că vreau scuzele tale?
   Noua durere pe care o simțea Nate era mai rea decât trauma musculară. Avea cel puțin o coastă fisurată. Încercă să-l strige pe Tom, dar nu putea decât să respire.
   Owen încercă să se ridice în picioare, dar nu reuși, înjurând din cauza durerii provocate de rana de la picior. Unul dintre cuiele înfipte de Nate în piciorul lui Owen făcu un zgomot pe podea. Era lung de zece centimetri, negru și strâmb din cauza zecilor de ierni îndurate. Mai erau șase în locul din care provenea.
   - Știi când mi-am dorit ceva de la tine? Când eram copii. Când mama tăia câte o bucată din mine o dată pe săptămână. Unde erai tu atunci? Unde era Regele Furtunii?
   Îngenunche pe coloana vertebrală a lui Nate și apăsă pe vertebre.
   Durerea era electrică. Nat se cutremură din vârful degetelor de la picioare până în cele de la mâini.
   - Dar tot mai crezi că dai ordine aici. Nu ești un zeu, Nate. Iată, îți voi dovedi.
   Owen îl apucă pe Nate de păr și îi trase capul înapoi. Țintuită de greutatea lui Owen, coloana lui vertebrală se întindea și se îndoia spasmodic, iar creierul nu-i putea spune de unde provenea toată această agonie.
   Dacă vântul ar fi ascultat, i-ar fi transmis toată dragostea lui. Ar fi telegrafiat-o în zbuciumul Medeei, de-a lungul kilometrilor întregi devastați de furtună, până în dealurile din New Jersey, unde locuiau cele mai bune părți din el însuși.
   Sunetul împușcăturii îl făcu să simtă că focul de armă era destul pentru a anihila o persoană. Bubuitul îi răsuna în urechi la fel cum răsuna pe coridoarele clubului de noapte.
   - Tommy! strigă Owen.
   Durerea îi făcea vocea mai guturală, deși exprima aceeași ciudată încântare de înainte.
   Owen îi dădu drumul lui Nate și se rostogoli pe spate. Căzând din nou pe podeaua scorojită, Nate nu scotea niciun sunet.
   Fiecare respirație chinuitoare părea să-l scufunde și mai adânc între scânduri.
   - Ce ți-a luat atât de mult? întrebă Owen.
   - Am verificat celelalte camere, spuse Tom. Trebuia să mă asigur că nu mai era nimeni acolo.
   Nate își putea simți degetele în timp ce acestea cercetau așchiile de lemn pe care era întins. Nu își putea vedea picioarele, dar ele păreau să se miște când el le cerea să o facă.
   - Ești un exemplu pentru toți cei din breasla ta, știi asta?
   Nate încercă să-și ridice genunchii până la stomac. Partea dreaptă a corpului său începu să urle de durere. Protestul său fu remarcat, dar avertismentele lui fură ignorate.
   - Nu are un plan pentru noi. E doar o altă minciună de-a lui. Deci te-ai gândit la ce am spus, Tom? întrebă Owen. Am dreptate, nu-i așa?
   Nate se rostogoli pe o parte pentru a-i privi pe cei doi. După poziția trupului, Tom părea îngrijorat, dar ajunsese la ringul de dans într-o formă mai bună decât Owen. Ținea lanterna într-o mână și arma în cealaltă, îndreptată în sus - spre aerul în care Nate presupunea că fusese tras focul.
   Tom avea o fâșie de pânză legată la nas și la gură.
   - Poate.
   - Cu siguranță. Toate au pornit de la el. E numai vina lui. Chiar el spune asta. Tocmai mi-a mărturisit acest lucru.
   Deși trebuia să fie o adevărată tortură, uriașul bărbat se ridică în picioare. De asemenea, Nate își schimbă poziția, ridicându-se cu un efort chinuitor.
   L-ar fi bătut pe Owen, dar nu l-ar fi scos din joc. Trebuia să-l scoată pe James de acolo.
   - Tu, eu, Lucy, bunica lui Nate și acești copii. Totul a început cu Nate. Știi ce spunea Regele Furtunii. Toată acea suferință. Toată acea durere. Cineva trebuie să plătească pentru asta.
   Nate ar fi dat orice pentru a vedea fața lui Tom.
   - Iar ceilalți copii nu știu că tu ai împins-o pe Lucy în lac în noaptea aceea.
   - A fost un accident.
   Ușa de sticlă care făcea legătura cu puntea de promenadă se făcu țăndări și strălucirea flăcărilor umplu clubul de noapte. Umbre lungi săreau și se aplecau peste pereți.
   - Știi că asta nu contează. Voi sunteți parte din motivul pentru care el a pierdut-o pe Lucy, iar Regele Furtunii nu iartă.
   Nate se aplecă să-l ridice pe James de pe podea. Adolescentul era subțire, dar greu. Nate văzu numai alb în fața ochilor când ceva în tâmpla lui pocni din cauza efortului.
   Când această durere scăzu în intensitate, devenind doar un junghi, începu să-l tragă pe James, centimetru cu centimetru, spre fereastra de pe rama căreia scosese scândurile.
   - Încă putem să ne punem de acord cum să scăpăm. Copiii te vor asculta, îi zise Owen lui Tom. E ca atunci când am ars casa lui Decker în liceu. Acel foc ne-a legat pe toți. La fel cum uciderea lui Lucy ne-a legat pe noi doi, Tom. Iar asta compensează toate lucrurile neplăcute, nu-i așa? Și din asta poate ieși ceva bun.
   Fumul distrusese complet Sala Century. Flăcările devoraseră mormanul de mobilier care blocase ieșirea spre puntea de promenadă.
   - E prea târziu pentru el, Tom, spuse Nate.
    Când vorbi, avu senzația că gâtul îi luase foc.
   - Vino aici și vom pleca de aici împreună. Nu te învinovățesc pentru Lucy și nici ea nu ar face asta.
   - Nu poți avea încredere în el, zise Owen. După tot ce ne-a făcut? Cum poți să crezi ce spune? Uită-te la piciorul meu, Tom. Uite ce mi-a făcut. Chiar crezi că va face tot ceea ce este corect pentru tine în loc să facă tot ceea ce i se pare corect pentru el?
   Nate era aproape de fereastră, dar simțea infernul iminent ca pe niște mâini pe spatele lui.
   - El pleacă, Tom, spuse Owen. Îl are pe puști și are și viitorul tău în mâinile lui. Vei pierde totul când adevărul va ieși la lumină. Slujba, familia. Ce va spune tatăl tău? Dacă nu o să te arunce în închisoare, te vor alunga din oraș. Atunci unde te vei duce? Cu el? La fel ca în facultate, nu? Te va scoate la cină de trei ori pe săptămână, nu-i așa?
   Owen râse.
   - Dar imaginează-ți viața fără el, Tom.
   Niște degete se încleștară pe bicepsul lui Nate. Nate se întoarse absolut ușurat. Pânza de pe gura lui Tom dispăruse. Dar privirea de pe fața prietenului său șterse zâmbetul lui Nate, scurgându-l și de ultimele sale puteri.
   - Nu pot să o fac, Nate, spuse Tom. Pur și simplu nu pot.
   Mâna care ținea arma se ridică.
   - Imaginați-vă cum e să fii liber, zise Owen.
   Pe fața lui Tom se citea neliniștea.
   - Îmi pare rău, remarcă el și se aruncă asupra lui Nate.
   În urma impactului, Nate și băiatul pe care-l căra se prăbușiră prin fereastră, aterizând violent pe puntea de promenadă. Prin geamul spart, el îl zări pe Tom întorcându-se spre Owen și îndreptându-și Glockul spre ringul de dans. Lemnul putred de sub Nate se mișcă.
   În secunda următoare, Nate se afla în aer, căzând printre scândurile rupte ale punții, direct în gura fără fund a lacului.
   Pentru o clipă, rămase suspendat în aer ca un pescăruș purtat de vânt, apoi ajunse sub apă. Răceala cu care îl lovi lacul era mai dureroasă decât piciorul tras de Owen în coaste. Deasupra și dedesubt, aer și apă, vii și morți. Totul deveni incert după șocul coliziunii.
   Dar brațul lui era în continuare încolăcit în jurul trupului inert al lui James și ultimele bule de aer ale respirației lui se îndreptară spre lumea celor vii. Ținându-l strâns de cămașă pe James, mișcă picioarele pentru a se ridica amândoi la suprafață.
   Când ajunse la numai un braț distanță de aer, purgatoriul lacului explodă în cel mai glorios răsărit. Apele izbucniră în mii de mozaicuri unduitoare de flăcări, umbrite de frânturile dantelate ale valurilor.

                                  Douăzeci și șapte

          Lumile pier în tot felul de moduri. Night Ship arsese și se scufundase.
   Un val de fierbințeală încinse plămânii lui Nate când reuși să se ridice la suprafață și trase cu nesaț aer în piept. Scoase capul lui James deasupra apei.
   Era prea mult zgomot ca să poată auzi dacă băiatul respira. Nate trebui să-și lipească urechea de gura adolescentului pentru a se asigura că acesta era încă în viață.
   Deasupra apei, lacul era un dezastru.
   Grămezi plutitoare de resturi aprinse pâlpâiau printre crestele înspumate ale valurilor ca niște orașe arzând pe întinsul tundrei. Medeea scuipa apă, fum, abur, cenușă și scântei în rafale care se aprindeau, se uscau și se răceau.
   Spatele lui Nate preluă violența impactului atunci când curentul îi izbi într-unul dintre piloni. Deasupra lor, podeaua subsolului clădirii era doar o gaură enormă, mărginită de flăcări. Fusese o explozie, înțelesese Nate.
   Una dintre buteliile de propan pe care copiii le păstraseră în clubul de noapte. Era sigur că Tom trăsese intenționat cu pistolul în butelie.
   Tom.
   Nate îl strigă pe prietenul său, în timp ce lacul îl împingea iute printre ceilalți piloni. O parte din clubul de noapte se prăbușise și desprinse o bună parte din structura de susținere a debarcaderului. Scufundarea acestei structuri înălță ziduri de apă care îl acoperiră din nou pe Nate. De această dată, îi era mai greu să dea din picioare ca să se ridice la suprafață.
   Avea brațul încolăcit în jurul gâtului lui James în același fel în care îl ținuse Owen, deși intențiile lui erau diferite. Băiatul era în urma lui, în timp ce Nate făcea tot posibilul ca să rămână amândoi la suprafață. În jurul lor, șuvoaie de foc se înălțau spre cer, biciuite de uragan.
   Nu toate resturile debarcaderului erau în flăcări. Bucăți de șindrilă de pe acoperiș pluteau ca niște frunze pe apă. Valurile se spărgeau de carcase masive din lemn putred.
   Când își recăpătă suflul, Nate îl strigă din nou pe Tom. Vântul îi înghiți glasul. Abia își putea auzi vocea.
   Privi cum ultimul turn al clădirii Night Ship se prăbuși într-o galaxie de scântei. Acestea se răsuciră ca o nebuloasă în furtună și apoi se stinseră.
   Sigiliul debarcaderului fiind rupt de explozie, uraganul alimentă focul de pe promenadă, trimițându-l în partea dinspre uscat ca pe o torță. Acolo unde valurile nu erau negre, din ele se ridicau flăcări.
   Nate nu știa dacă adolescenții luaseră atât caiacul, cât și barca cu motor, dar nu mai conta, pentru că oricum nu putea să vadă nimic.
    Fața lui James se afundă din nou în valuri, iar Nate făcu un efort pentru a-l ține într-o poziție mai bună, dar era imposibil. Apa era prea agitată.
   Valurile se prăbușeau fără oprire peste capetele lor, iar Nate era sleit de puteri.
   Curentul îi avea în puterea lui și țărmul nu se vedea.
   Ar fi trebuit să-și simtă picioarele fierbinți din cauza efortului de a se menține la suprafață, dar apa era atât de rece, încât acestea îi amorțiseră.
   Un alt val îi aruncă pe cei doi din nou sub apă, dar de data aceasta Nate zări ceva: o lumină în fața lui, dar și sub apă, unde niciun foc nu putea să ardă. Îl ținu pe James deasupra lui și își afundă din nou capul în apă ca să se uite. Nu avea sens. Două coloane de lumină spintecau apa limpede ca farurile unei mașini.
   O mașină în lac, se gândi Nate. Imposibil Dar nu era imposibil. Știa mai bine decât oricine. Începu să înoate către lumină și curentul îl purtă mai repede în direcția aceea. Poate că acesta era locul în care lacul îl îndemnase întotdeauna să meargă. Înghițea apă din plin în timp ce încerca să respire și să-l țină pe James la suprafață.
   Trecu pe lângă niște resturi, dar niciunul dintre acestea nu era destul de mare sau suficient de stabil ca să poată fura măcar o clipă de odihnă.
   Lacul îi atrăgea tot mai aproape de centrul său, iar Nate îl lăsă. Orașul aflat de-a lungul țărmului deveni o amintire. Oare își pierduse mințile? se întrebă Nate. Încercă să-și amintească efectele exacte ale intoxicației cu monoxid de carbon.
   Erau departe de ceea ce amintea de Night Ship, dar aproape de locul în care Nate credea că văzuse farurile. Confirmă acest lucru printr-un nou plonjon sub suprafața apei. În loc de două, acum vedea o singură rază de lumină, iar el nu știa dacă asta era bine sau rău.
   Văzu în fața lui un morman de resturi plutitoare. Obiectele nu aveau conturul unor piese de mobilier în stil victorian. Nu era mobilier sau vreun turn al unei țări de basm. Avea o lanternă aprinsă, legată de încheietura unei mâini și profilul celui mai bun prieten al lui Nate.
   Tom plutea cu fața în sus, legănat de valuri. Nate se cutremură și strigă la el, dar nu auzi niciun răspuns. Nu putea să-și dea seama dacă respira.
   Pielea feței lui era rece, dar la fel era și pielea lui Nate.
   Cu mâinile lui umflate, Nate apucă gulerul hainei de ploaie a lui Tom și începu să-l târască după el la fel ca pe James. Pentru câteva momente, acest lucru i se păru posibil. Departe de incendiul și de fumul de la Night Ship, era mai ușor să vezi țărmul.
   Mult în față, putea să vadă plaja cu pietre pe care fusese odată salvat și condamnat. Plaja se ivea și dispărea. Curenții îl purtaseră atât de departe doar ca să-l tachineze. Mișcă picioarele cu furie, încercând să se apropie de țărm, dar lacul îi trăgea pe el și pe ceilalți departe de uscat, spre țărmul lui nordic. Valurile îi pocneau fața și îi inundau gâtul.
   Capul lui Tom căzu sub apă și Nate încercă să-l ridice, dar atunci James începu să se scufunde.
   Nu mai simțea fierbințeală în brațe, pentru că acum le simțea grele, împietrite. Îl trăgeau în jos împreună cu Tom, cu James și cu hainele lor îngreunate de apă. În adâncul apei reci, unde morții lui îl așteptaseră atât de mult. În strălucirea fulgerelor, Nate zări silueta unei persoane pe plaja din fața lui.
   Stătea în mijlocul bolovanilor, haina ei udă de ploaie semănând cu giulgiul unui spectru. Poate că June voia ca el să fie în siguranță, dar universul era un loc incert. Ce fel de consecințe aveau să apară dacă ea l-ar fi salvat și de această dată, se putea întreba ea. O a treia șansă ar fi făcut să apară mai multe fire albastre decât roșii? Era imposibil de știut. Periculos de ghicit.
   De această dată, trebuia să se salveze singur. Plămânii lui urlau și respirația îi era din ce în ce mai slabă. Deasupra lui, lovituri de tun izbucneau și scânteiau între norii de furtună.
   Nate realiză că se îneca. Se îneca.
   Înțelese că nu aveau cum să reușească. Îl ucisese pe cel mai bun prieten al său și pe fratele mai mic al primei sale iubiri.
   - Îmi pare rău, Meg.
   Încă o gură din apa lacului îi ajunse în stomac.
   - Livvy.
   Vocea lui era sfâșiată de vuietul furtunii și zdrobită de loviturile neîncetate ale valurilor.
   - Îmi pare rău, Tommy.
   Fulgerul lumină țărmul. O ultimă imagine a unei lumi pierdute pentru el. Văzduhul bubui de parcă un gigant ar fi bătut furios la ușa cerului.
   - Îl auzi, Nate?
   Tommy.
   Nate nu știa cât de puternic fusese ancorat până ce nu fu eliberat.
   Poverile lui, regretele lui, se desprinseră de el ca niște greutăți în apele incolore.
   Mâna prietenului său se strânse pe încheietură.
   - Auzi tunetul?

                                  REGELE FURTUNII

          Povestea se schimbă dacă așa vrea povestitorul.
   Într-o zi, gemenele numite după cele mai frumoase luni ale anului au fost născute de o femeie care nu s-a îndurat să le omoare.
   Într-o zi, un bărbat și-a condus familia cu mașina pe un drum care și-a schimbat brusc direcția spre nori, plonjând apoi cu toții sub valuri.
   Într-o zi, o casă rustică din șindrilă, de la poalele munților, a ars în timpul unei furtuni violente cu grindină.
   Lacul își iubește poveștile. Acestea sunt spuse, împărtășite și prețuite.
   Dar nu spun adevărul.
   Detaliile sunt înfrumusețate, iar personajele sunt abandonate, adăugate sau compuse.
   Transmiterea emoției și a acțiunii prin cuvinte este o alchimie schimbătoare.
   Schimbi o poveste doar spunând-o.
   Și, mai devreme sau mai târziu, sticla rămâne goală, barca se întoarce la chei și focul arde până se termină cărbunii. Fiecare poveste se termină.
   Dar viața? Viața are probleme neterminate.

        Night Ship nu mai era.
   La săptămâni după Medeea, oamenii încă îi mai adunau resturile de pe țărm. Părți ale structurii de fier a promenadei încă se profilau arcuite pe baza ei carbonizată, dar totul avea să dispară în curând.
   Câteva fonduri de reabilitare ale orașului Lake după stricăciunile provocate de uragan fuseseră alocate pentru demolarea sa. Nate urmărea cum echipele de muncitori ruinele îi dezmembrau. Sunetul ferăstraielor aluneca peste ape, până la chei, ca niște țipete de păsări.
   - Ar trebui să-i arăți lui Livvy plaja, îi zise bunica.
   - Bună idee. Putem sări peste pietre.
   Nate îi dusese pe toți la plaja cu pietre cu o zi înainte. Trebuise să o ducă în brațe pe bunica lui până acolo, dar ea nu era grea - numai oase și pulovere. Era dificil să ajungi în acel refugiu aflat pe țărm, dar acesta îi salvase viața de două ori.
   Toamna venise de mult printre ei. Frunzele și culorile acestora se uscau și păleau, pregătindu-se pentru venirea iernii. Cerul era albastru și nu păstra nimic mai sinistru decât norii cumulus. Bărci cu vâsle tăiau apele de argint spre promontoriul nordic al lacului.
   Dar Nate și bunica lui aveau ochi doar pentru ceea ce mai rămăsese din Night Ship.
   - Mă întreb dacă vor uita, zise bunica lui.
   Mintea ei era ca o înregistrare strigată. Uneori repeta la nesfârșit același lucru. Alteori recita versuri și frânturi de secvențe muzicale. Dar dacă știai destul de bine partitura, puteai urmări melodia.
   - Nu vor uita.
   Nate credea acest lucru.
   Auzi pașii grăbiți ai lui Livvy înainte să o vadă. Fetița abia încetini înainte să se năpustească asupra scaunului cu rotile al bunicii.
   - Johnny spune că fantomele de pe Night Ship ar putea fi oriunde acum!
   Fața fetiței era roșie din cauza vântului, iar ochii ei străluceau de bucurie.
   - Ce ar trebui să facem? întrebă bunica.
   - Să fugim! Să fugim!
   Livvy o luă la fugă pe aleea din scânduri, speriind un cârd de pescăruși care își luară zborul.
   - Să-i invit la o cafea ar fi ceva mult mai potrivit pentru mine, draga mea, zise bunica.
   Uneori redevenea cea de odinioară.
   Johnny se apropia de ei în cârje, șchiopătând.
   - Ai o influență foarte puternică asupra ei, îi spuse Nate. Ce ar trebui să facă terapeutul, să trimită facturile la hotelul Empire sau direct pe adresa ta?
   - M-am gândit să-i zic o poveste.
   Johnny respira precipitat. Se descurca groaznic cu cârjele.
   - Copiilor le plac poveștile, nu-i așa? Cu înghețata am greșit. Unde intră atâta înghețată?
   O priviră pe Livvy terorizând păsările. Acestea zburau de la balustrade la bănci și înapoi.
   Dincolo de ea, Tom și Meg stăteau rezemați de balustrada aleii de scânduri, urmărind operațiunile de demolare din nord. Tom nu era în uniforma lui de polițist. Niciodată nu avea să mai poarte o uniformă.
   Distrugerea clubului Night Ship fusese o nenorocire, dar una destul de izolată. Când lumea aceea se sfârșise, luase multe păcate cu ea. Dar încă mai existau consecințe.
   Owen nu mai era.
   Atât Pete Corso, cât și Nate îl auziseră mărturisind că-i omorâse pe Maura Jeffers, pe domnul Liffey, pe domnul Vanhouten și pe Lucy. Închisoarea și tortura propriei sale mame dovedea că bărbatul fusese capabil de astfel de crime. Povestea avea monstrul ei, iar monstrul era mort.
   Într-un fel, Regele Furtunii avusese dreptate în privința ecuațiilor suferinței. Loviturile de Trăsnet ale lui Nate și recentele manifestări de vandalism pe care le inspiraseră acestea încetaseră. Vandalii hărțuiți de Owen în timp ce Night Ship ardea credeau cu tărie că Nate și Tom le salvaseră viețile. Erau chit. În mare parte.
   Tom demisionase din poliție imediat ce ieșise din spital. Avusese loc o investigație internă. Nate nu era sigur ce aranjamente fuseseră încheiate sau ce înțelegeri fuseseră făcute, dar tatăl lui Tom ieșise la pensie imediat după aceea - după ce fusese atâția ani șeful poliției din Greystone Lake.
   Nate nu știa cât de mult din implicarea lui Tom în moartea lui Lucy sau din faptul că tatăl lui ascunsese unele probe ieșite la lumină.
   În vremuri grele, orașele mici își fac propriile lor reguli. Ce știa Nate era că Johnny contribuise substanțial la campaniile mai multor politicieni locali care se confruntau cu alegeri dificile în următorul an.
   Lacul își iubea poveștile, dar se și bucura de secretele sale.
   Telefonul lui Nate începu să sune, iar el îl scoase din buzunar.
   JAMES: TIPUL CARE A VENIT ÎN INSPECȚIE SPUNE CĂ MARȚI E ÎN REGULĂ
   Tom îi supraveghea pe contractorii însărcinați cu reconstrucția pubului Union, cu ajutorul celor doi frați gemeni, James și Tara. Existau avarii structurale ale clădirii și aveau să treacă luni întregi înainte ca pubul să se deschidă din nou.
   După deschidere, gemenii aveau să ajute la administrarea localului.
   - Ești un băiat bun, spuse bunica.
   Uneori ea nu era prezentă deloc, iar alteori părea să aibă un soi de telepatie.
   - Lucrez la asta.
   Nate înțelese acum că ecuațiile suferinței Regelui Furtunii erau probleme care nu puteau fi niciodată echilibrate. Una dintre părți era întotdeauna în dezavantaj. Matematica lui era concepută pentru reciprocitate, mizele ei devenind exponențiale.
   Bunica lui Nate nu avea să mai fie întreagă - nici la minte, nici la trup.
   Tara nu intenționase să o rănească pe bunica lui când incendiase pubul Union, dar o făcuse. Acest lucru îl tortura pe Nate. În fiecare zi simțea un cuțit în stomac. Nepotrivirea nedreaptă a șanselor.
   Avea atât de puțină experiență când venea vorba de iertare! Ori de câte ori bunica lui repeta ce spunea, sau uita anumite excursii pe plaja cu pietre, ori încurca numele lui Livvy, trebuia să-și amintească faptul că ea nu ar fi învinovățit-o pe Tara și nici nu ar fi vrut ca Nate să facă asta.
   Ea i-ar fi spus că nu era niciodată prea târziu să fii bun.
   Pentru că toată lumea este vinovată de ceva.
   Toți merită să fie pedepsiți.
   Și atunci unde se termină? Pentru că trebuia să se termine. Trebuia.
   La rândul ei, Tara știa că această clemență nu era ușor de acceptat pentru Nate. Tocmai de aceea era atât de valoroasă. Tocmai de aceea conta.
   Încă alergând cu viteză maximă, Livvy făcu un salt spre Tom.
   Acesta avea o cicatrice lucioasă, care semăna cu o mână strânsă - de la maxilar până la urechea stângă - dar cicatricea nu o speria pe fetiță. Ochii lui se făcură mari pentru o clipă înainte de coliziune.
   Când o prinse pe Livvy în brațe, fața lui se extinse în același zâmbet pur din copilărie.
   Câțiva Matinali tăiau apele spre sud. Costumele lor de neopren erau niște particule întunecate pe suprafața vastei oglinzi a lacului. Nate nu-și putea da seama dacă June se afla în acel grup de înotători, dar, oriunde ar fi fost, el spera ca fantomele care o conduceau în aceste ape reci să o bântuie cu mai puțină înverșunare decât o făcuseră.
   Nate credea că June ar fi fost mulțumită de modul în care plănuia să-și trăiască acea a treia viață.
   Puternic, dar și sincer în același timp. Dur, însă și blând. Nu asamblat, ci întreg.
   Dar pentru a începe bine această viață, știa că trebuia să fie curată.
   Îi mărturisise totul lui Meg. După ce supraviețuise, să-i spună despre băiatul care fusese odinioară și despre lucrurile pe care le făcuse nu i se păruse atât de greu pe cât se temuse. Adevărul schimbase lucrurile în moduri subtile între ei, așa cum îl schimbase și pe el. Dar relația dintre ei era în regulă.
   Erau niște oameni buni. Și acest dar depășea orice alt noroc de care s-ar fi bucurat Nate, pentru că știa că avea să-și petreacă viața încercând să o merite.
   Meg sărută capul lui Livvy, iar pletele lor se contopiră în bătaia vântului.
   Împreună cu Tom, ele zâmbeau când își făcură drum spre Nate, spre Johnny și bunica.
   Nate cel răzbunător din trecut obișnuia să aibă multe idei despre viitor, dar nu și-ar fi putut imagina o astfel de după-amiază. O zi în care puterea nu era confundată cu fericirea și nici teama cu iubirea.
   Dacă ar fi putut, Nate i-ar fi spus acelui băiat că o viață construită pe răzbunare și susținută de furie nu este deloc viață. I-ar fi spus că mila și puterea puteau fi același lucru. Că indiferent cât de întunecate păreau lucrurile, îl așteptau zile bune. De fapt, nici nu-și poate imagina cât de bune vor fi acele zile.
   Meg, Tom și Livvy ajunseră lângă Nate. Un alt fel de zâmbet era pe fața fiecăruia dintre ei.
   Lacul dă înapoi ceea ce ia.
   Este un avertisment, dar și o rugăciune.

                                         SFÂRȘIT