Regele Furtunii, Brendan Duffy

..........................................................

                        3-7

          Nate descoperi că această fată udă leoarcă, pe care el o contemplase ore întregi, era o minunată străină.
   Ce altceva se mai putea afla acolo, chiar sub pielea ei superbă?
   - Nu înțeleg, zise Tom.
   Își puse ambele mâini pe cap și începu să meargă în cerc.
   - Nu înțeleg ce se întâmplă.
   - Ce se întâmplă este că Lucy a făcut ca un evident caz de incendiere să pară ceva mai puțin deliberat, îi explică Nate. Amintește-ți, doar amprentele familiei Decker sunt în garaj.
   - Vrei să spui că...
   - Poliția ar putea să-i învinuiască pe ei.
   Nate se întoarse către Lucy, adăugând:
   - Nu ar fi primii oameni care și-ar incendia propria locuință și nu s-ar pricepe deloc să-și ascundă urmele. Oricum, e destul cât să stârnească o confuzie generală.
   - Domnul Decker a avut probleme cu banii, zise Lucy. Magazinele lui nu au mers bine deloc. S-ar putea chiar să-și piardă ferma din Gracefield. L-am auzit când vorbea la telefon acum două săptămâni.
   - Motivul, zise Tom încuviințând din cap. O cale ușoară de a obține banii de asigurare. Iar o furtună e un moment potrivit pentru a provoca intenționat un incendiu. Tot felul de lucruri se pot întâmpla în timpul unei furtuni.
   - Poate că ne-ai salvat.
   Nate nu știa dacă domnul Decker avea să fie învinuit într-adevăr pentru incendierea propriei locuințe. Nu știa dacă își dorea cu adevărat să se întâmple asta – din capul locului. Dar poate că Lucy tulburase apele destul cât să îndepărteze orice bănuială de ei.
   - Mulțumesc, zise Nate.
   - Suntem chit acum, zise Lucy.
   Stătea chiar în fața lui.
   - Te-am auzit, adăugă ea. Știu că ai făcut-o pentru mine.
   Tunetul bubui deasupra lor. Debarcaderul se cutremură ca la un seism.
   Lucy puse palma ei rece pe fața lui udă. Când îl atinse, Nate înțelese ceva ce scăpase din vedere în toate acele luni de la accident. El și Lucy erau două jumătăți ale aceluiași dezastru. Erau la fel de legați precum fulgerul și tunetul.
   Era ciudat să se simtă surprins de ceva care i se părea atât de inevitabil. De la bun început, aceea era coliziunea pe care o așteptaseră.
   Ea îl sărută. Pe pardoseala stricată a ringului de dans de la Night Ship, în fața prietenilor lui și a tuturor fantomelor de la debarcader. Sărutul era doar o atingere a buzelor. Mai puțin un sărut și mai mult o promisiune.
   Nate simți acest lucru din cauza tensiunii electrice care-l făcu să vibreze atunci când vârful limbii ei îi atinse gura și după felul în care mâna ei îi strânse bicepsul.
   Era o promisiune, la fel ca toate începuturile. Nate descoperi că era ușor să uite de sine în extazul acelui început. În toată această nebunie, el putea uita că o persoană era alcătuită din toate lucrurile care i se întâmplaseră și că ecuația de suferință a vieții trebuia să găsească o formulă de echilibrare.
   Putea uita că universul clădea șansă peste șansă într-un fel care putea transforma cele mai mici lucruri în cele mai spectaculoase evenimente. Putea uita că era bântuit de umbre și că până și în cea mai luminoasă zi, viața lui era cu adevărat o furtună.
   Cu buzele ei pe ale lui, Nate descoperi că putea să uite și ceea ce dovedea mereu timpul - că toate promisiunile erau minciuni.

                                            Șapte

            - Dar spune-mi mai întâi de ce erai afară? întrebă Meg.
   Nate se afla în camera de urgență a micului spital din Gracefield, orașul învecinat cu Greystone Lake. Îl examinaseră și îi cususeră tăietura din creștetul capului. Credea că avea doar o rană minoră, însă medicul de la camera de gardă insistase să-i facă o tomografie computerizată.
   - Verificam stricăciunile produse de furtună, îi explică Nate.
   Acest lucru era adevărat, în esență.
   - Și, un puști te-a pocnit?
   - Nu l-am putut vedea prea bine. Cred că era un puști.
   - Ai noroc că Bea a auzit zarvă. Ea e încă acolo?
   - A plecat să-mi aducă niște haine uscate.
   Nate nu știa cât timp zăcuse inconștient pe peluză, dar rămăsese acolo destul cât să se ude leoarcă. Nici telefonul lui nu fusese cruțat.
   Ecranul prezenta o decolorare care nu prevestea nimic bun.
   - Sunt teafăr de-a binelea, te rog să mă crezi.
   - Un bărbat nu-și sună nevasta de la camera de gardă la ora trei dimineața pentru a o anunța că e teafăr. O sună ca să o anunțe că nu e mort înțelegi diferența, nu?
   În ciuda sugestiei lui Meg, Nate știa din proprie experiență că ar fi fost mult mai supărată dacă el ar fi așteptat până dimineață ca să-i spună că fusese rănit.
   La scurt timp după ce începuseră să se vadă, pe vremea în care Nate încă mai avea obiceiul de a intra în tot felul de necazuri, un incident minor îl făcuse să ajungă la camera de gardă. Când apăruse la ușa apartamentului în care locuia Meg în noaptea următoare, speriind-o cu o tăietură la buză și două degete în atele, fusese furioasă că abia atunci afla și ea de rănile lui.
   Nate nu văzuse niciodată nici măcar o fărâmă din furia ei înainte de acea întâmplare.
   „Ar fi trebuit să-mi spui din secunda în care ai avut o mână liberă ca să formezi numărul”, strigase ea la el. „Te-aș fi putut ajuta!”
   Realiză că Meg nu era supărată pentru că nu o anunțase, ci, de fapt, pentru că și-l imaginase suferind o zi întreagă fără ca ea să știe nimic. Acesta era un concept pe care-l uitase de mult: că suferința putea fi diminuată doar dacă era împărtășită. Acest lucru îl făcuse să se întrebe pentru prima dată dacă acea relație dintre ei putea fi dragoste.
   Un gen mai blând de dragoste decât cel pe care-l experimentase înainte, deși nu era vorba de o specie fără dinți. Simțea mușcătura ei acum, în acea cameră de urgențe, la ora trei dimineața, în acel scaun de plastic - nu departe de orașul lui natal, unde minciunile păreau atât de des o binecuvântare.
   - Îți spun...
   - Da, știu, că ești teafăr. Cu excepția rănii. Cu excepția comoției pe care ai suferit-o când un huligan apărut de nicăieri te-a lovit peste cap cu o scară pliantă. Presupun că nu l-ai întrebat de ce căra o scară pliantă în zonă, la miezul nopții și în toiul unui uragan?
   - Sunt în viață. Nu voi muri. Voi cere o a doua opinie după tomografie imediat ce ajung acasă, doar ca să fiu sigur că e totul în regulă.
   - Ce bine era dacă nu te întorceai deloc acolo.
   - Așa cred și eu.
   Era prima dată când o mințea cu adevărat. Tăcură amândoi câteva clipe.
   - Dar sunt bine, sincer.
   - Acum mă bucur că nu te-ai dus acolo cu mașina. Dar să te întorci cu un autobuz mi se pare ridicol. Nu poți lua un avion de la Albany? Nici nu știu dacă este permis să zbori după ce ai suferit o comoție. Dumnezeule, și mai este și uraganul acesta blestemat.
   - O să găsesc eu o soluție, iubito. Trebuie să dormi acum. Să te poți ocupa de maimuțică și de toate celelalte.
  - Nu-ți mai bate căpșorul tău drăguț cu toate chestiile astea medicale, dragă, zise Meg, imitând vocea morocănoasă a lui Nate.
   - Chiar așa, dragă.
   Chiar dacă fusese trezită dintr-un somn adânc de un telefon urgent, tot îl putea face să zâmbească.
   - Să fii mai atent, te rog! zise Meg după câteva clipe de tăcere.
   - Crede-mă, dacă mai văd o scară pliantă, voi fugi în direcție opusă.
   - Vorbesc serios, Nate.
   Iar el știa că ea vorbea serios.
   - Întoarce-te aici cât mai repede, imediat ce vei putea, și în cel mai sigur mod posibil.
   - Așa o să fac, iubito. Îți promit!
   Își luară rămas bun, iar atunci când Nate închise telefonul, camera de așteptare i se păru mai rece și mai goală decât era.
   Era obosit, dar se simțea bine în general. Simțea copcile de pe scalp destul de strânse, dar nu avea nicio durere de cap. Îi era frig, totuși.
   În spital era foarte rece, iar hainele lui erau încă ude. În timp ce o aștepta pe bunica lui și pe tehnicianul ce răspundea de tomografia computerizată, Nate încercă să-și amintească exact detaliile despre vandalii cu care se bătuse. Zărise doar profilul băiatului, dar era aproape sigur că identificase o fată. Lumina nu fusese grozavă, dar aprecia că vârsta fetei era între treisprezece și cincisprezece ani. Asta însemna că era în clasa a opta, a noua sau a zecea.
   Pe vremea lui Nate, districtul școlar din Greystone Lake avea câte o sută de elevi pentru fiecare an de studiu. Clasele aveau probabil mai mulți elevi acum, dar tot nu i-ar fi trebuit prea mult timp ca să se uite printr-un anuar al școlii.
   O putea găsi pe fata aceea. Odată ce o găsea pe ea, i-ar fi găsit pe toți. Avea să afle tot ce știau ei.
   Afară, sirenele se auzeau din ce în ce mai tare, iar Nate își spuse că nu avea să rămână singur în acele holuri cu lumină fluorescentă pentru mult timp.
   Telefonul îl făcu să tresară cu un sunet asemănător cu miorlăitul unei pisici jupuite de vie. Sperase că telefonul său avea să supraviețuiască umezelii, dar asta părea din ce în ce mai puțin probabil. Ecranul nici nu mai afișa numele apelantului.
   - Alo?
   - Nate, slavă Domnului că ai telefonul la tine. Trebuie să te duci de urgență la spital.
   - Tom?
   O ambulanță se opri cu zgomot în fața intrării de urgență, girofarele ei proiectându-și luminile prin ușile automate.
   - Tocmai m-a sunat tata. A avut loc un accident.
   - Sunt deja la spital. Sunt bine, totuși.
   Poliția și paramedicii se strânseseră în jurul unei tărgi pe care o împingeau printre ușile deschise.
   - A fost o explozie la Union. Nu știu mare lucru, dar...
   Nate nu mai auzi ce spunea Tom în continuare. Repeta în gând cuvintele pe care le auzise. Le rearanjă și încercă tot felul de punctuații, dar nu putea găsi o cale prin care să le facă să însemne altceva. Mirosul de fum intră în încăpere odată cu echipa de urgență.
   Ar fi recunoscut silueta întinsă pe targă oriunde, dar o verifică pentru a fi sigur de identitatea ei.
   Pantofii uzați, dungile pârlite ale unui cardigan.
   Mâinile ei atât de cunoscute, arse și pline de bășici.
   Chipul înnegrit al bunicii lui sub plasticul aburit al unei măști de oxigen.

                               PARTEA A II-A
                      BĂRBATUL ASAMBLAT
                                       Opt

             Bunica prezenta arsuri de gradele doi și trei pe zece la sută din suprafața corpului.
   Avea coloana fracturată și două coaste rupte. Era inconștientă atunci când o găsiseră și încă nu se trezise. Din cele aflate de la polițiști și paramedici, Nate reconstitui cele întâmplate.
   Cea mai plauzibilă versiune pe care o găsise era că bunica se îndrepta spre strada Bonaparte pentru a lua de acasă niște haine uscate când trecuse cu mașina pe lângă Union și observase că luminile erau aprinse.
   Pubul ar fi trebuit să fie închis cu mai multe ore în urmă. Fusese prevăzătoare și chemase poliția înainte de a intra în pub pentru a investiga. Probabil că în incinta barului și în zona meselor totul părea normal, dar, dintr-un anumit motiv, se dusese la bucătărie. Când deschisese ușile batante, alimentase cu oxigen, fără să vrea, un foc care mocnea acolo. Asta provocase o aprindere spontană a focului, care răbufnise destul de puternic cât să o izbească de peretele din celălalt capăt al încăperii.
   Un polițist care răspunsese apelului ei văzuse explozia și reușise să o scoată din localul în flăcări.
   Nate văzuse fișa ei. Îi monitorizau nivelul de hidratare și își făceau griji pentru plămânii ei. Fața îi era plină de bășici, avea mâinile și brațele distruse și își fracturase două vertebre. Nate nu putea să scape de mirosul care o însoțea când fusese adusă la spital. Plastic topit și mâncare arsă. Se spălase pe față de zeci de ori, însă nu și-l putea scoate din nări.
   El era nepotul-doctor și bombarda cu întrebări personalul medical, îi sâcâia pe paramedici și verifica personal perfuziile, infuziile și dozele administrate bolnavei. Trezise în toiul nopții niște cunoscuți cu experiență în arsuri pentru a le cere sfatul.
   Voia să o transfere pe calea aerului la un spital de arși, dar starea ei era prea delicată pentru a putea fi mișcată și, pe o astfel de vreme, orice zbor era riscant. Această situație critică îl făcuse pe Nate să se concentreze și să judece la rece.
   Lucy, problemele din Greystone Lake și fantomele tinereții lui nu mai erau în centrul atenției sale. Dar acum, când stadiul curent al dezastrului era finalizat, era adâncit în sfera dezolantă a așteptării. Aici, motivele pentru care se întorsese acasă își aruncau umbrele asupra oricărui lucru, fiecare îndoială, întrebare sau regret intensificându-se în tot felul de nuanțe alternante și penumbre.
   Se iveau zorii, iar el își petrecuse ultima oră cu capul în mâini.
   Nate fusese testat de apă, dar în acea noapte de demult, în care ei incendiaseră casa lui Adam Decker, focul îi plăcuse, de fapt. Acea cufundare în flăcări fusese un fel de botez: adevăratul început al „Loviturilor de Trăsnet”, când Lucy îi însoțea peste tot și împreună domneau asupra țărmului ca niște îngeri însetați de sânge. O lume de noi posibilități se deschisese în fața lui în noaptea aceea. Minunată și terifiantă.
   Cineva îl bătu pe umăr. Tom, în uniformă de polițist și cu pelerină de ploaie.
   - Ce ți-a luat atât timp? întrebă Nate.
   Tom îl sunase cu ore în urmă.
   - E o nebunie afară.
   Tom se prăbuși pe scaunul de lângă Nate. Avea ochii duși în fundul capului și congestionați. Barba crescută îl făcea să pară de două ori mai în vârstă decât era. Pantofii și pantalonii lui erau stropiți cu noroi. Uraganul, vandalii, adăugă el. Ea cum se simte?
   - Nu e bine deloc, Tommy. De fapt, mă mir că mai este în viață.
   Era uimitor că supraviețuise, dar numai leziunile coloanei o puteau ține la pat destul cât să facă pneumonie, iar asta nu era cea mai mare problemă. Chiar și în cele mai bune circumstanțe, o recuperare deplină era ceva greu de imaginat. Lui Nate îi venea să-și zdrobească pumnii de perete, gândindu-se cât de nedreaptă era o astfel de soartă și în ce fel trebuia să se sfârșească viața unei ființe atât de bune și de blânde.
   - Dar se va face bine? întrebă Tom.
   Nate se simțea de parcă ar fi fost la începutul unei coborâri abrupte. O creatură furioasă și familiară îl aștepta în celălalt capăt al traseului abrupt. Ochii ei ardeau ca gheața, zâmbetul ei era o lamă tăioasă, iar acum era atât de aproape de el, încât îi simțea respirația rece pe față.
   - Cei din familia McHale sunt greu de ucis, zise Tom, privindu-l destul de încurcat.
   Era o remarcă riscantă.
   - Unii dintre noi.
   Disperarea era o emoție atât de inutilă. Dar avea o rudă periculoasă. Așa cum Nate stătea țeapăn în scaunul său, se simțea alunecând ceva mai aproape de ea.
   - Știi, sunt terminați acum, zise Tom.
   Tom se referea la vandali. Nate era sigur că aceștia dăduseră foc la Union. Poate că nu intenționaseră să rănească pe cineva, dar intențiile lor erau irelevante.
   - Da. Creatura din interiorul lui încerca să-i lipească zâmbetul ei zimțat pe față, dar el încă o ținea la distanță. Terminați, murmură el.
   - Asta este crimă.
   Nate încuviință din cap, deși litera legii nu prea îl interesase vreodată.
   Urma de mult propriile reguli.
   - Doar dacă nu a fost, într-adevăr, un accident, zise Tom. Vom face testele necesare pentru a afla.
   Nate își dorea să poată crede că vreun defect al instalațiilor electrice sau vreo scurgere de gaz fusese de vină. Universul era violent și lipsit de sensibilitate și ar fi fost mai ușor să accepte că era încă un blestem al sorții decât să creadă că totul se întâmplase numai vina lui. Dar era sigur că focul fusese pus deliberat și că țintiseră vechiul pub din cauza legăturii pe care o avea cu el. Știa, de asemenea, că bunica lui nu ar fi ieșit afară în toiul nopții de la bun început dacă nu ar fi fost el.
   - Ce ți s-a întâmplat? întrebă Tom, făcând semn spre pieptul lui Nate.
   Nate se uită în jos, la o pată de sânge de pe tricoul său. Îi trebuiră câteva clipe ca să-și amintească în ce fel ajunsese acolo acea pată.
   - Câțiva dintre puștii aceia se pregăteau să distrugă ceva la casa bunicii. Unul dintre ei m-a lovit în cap cu o scară pliantă. Cred că am fost dus de nas. Ar fi trebuit să-mi fac mai multe griji pentru pub.
   Tehnicianul care răspundea de tomografia computerizată insista să-i facă o scanare a creierului, dar Nate îi făcu semn să plece.
   - I-ai văzut? Poți să faci vreo identificare?
   - Una singură, poate. O fată.
   - O să fac rost de anuarele de la liceu și gimnaziu. Dacă o vom găsi, atunci...
   Vocea lui Tom se stinse brusc.
   Nate urmări privirea prietenului său, care se oprise asupra mâinilor lui.
   Picături de sânge se scurgeau din încheieturile albe ale degetelor sale. Nu mai avea nevoie să-și examineze mâinile ca să înțeleagă că unghiile i se înfipseseră în palme. Ani la rând mâinile lui purtaseră acele semne în formă de semilună.
   Își șterse sângele de pe blugi. Oricum erau distruși. Alături de el, chipul lui Tom era un amalgam de îngrijorare și groază. Fuseseră și înainte în această situație, amândoi, în acel punct dintre acțiune și reacțiune. În acest spațiu dintre postura de victimă și cea de justițiar. Și nu ieșise nimic bun din asta.
   Înainte ca Tom să poată spune ceva, un torent de înjurături se auzi de cealaltă parte a ușilor de sticlă  ale camerei de urgență. Acestea se deschiseră, iar Johnny intră șchiopătând, susținut cu fermitate de Owen.
   Tom aruncă pe furiș încă o privire spre mâinile însângerate ale lui Nate, înainte de a se grăbi să primească perechea care tocmai își făcea cu dificultate intrarea. Johnny se agăță cu brațul lui liber de umărul lui Tom atunci când acesta întinse mâna spre el.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Tom.
   - Diavolii împielițați mi-au spart casa și mi-au uns scările cu ulei sau altceva asemănător.
   - Cât de grav ești rănit? întrebă Tom. De unde ai căzut?
   - De pe la jumătatea scărilor. Nu știu. Marmura arată bine, dar e o adevărată pacoste odată ce aluneci pe ea.
   - De ce nu ai chemat o ambulanță? Nate se aplecă pentru a examina piciorul rănit al lui Johnny. Pata de sânge de pe pantalonii lui îl pregătise pe Nate pentru ceva îngrozitor, iar așchia de os care ieșea prin piele îi confirma bănuielile. Fractură deschisă de tibie.
   - Ambulanțele fac atâta zgomot.
   - Dumnezeule mare! exclamă Tom, văzând în ce stare era piciorul lui Johnny.
   - Ai noroc că nu ți-ai rupt gâtul, zise Owen.
   - Mda, în secunda în care mi-am văzut piciorul arătând ca în filmele de groază ale lui George Romero, i-am mulțumit Domnului pentru norocul uimitor pe care-l am.
   - Vor trebui să te opereze, rosti Nate. Dar cum de ești în stare să formulezi propoziții complete în asemenea momente?
   - Ar putea fi rezultatul unei auto-medicații, zise Owen.
   - Dă-mi niște sedative, ceva, Owen. Iisuse!
   - Trebuie să fii tratat de urgență. Un infirmier ce părea somnoros se îndrepta spre ei cu un scaun cu rotile, iar Nate îi făcu semn să se grăbească. Și ai grijă să le spui ce medicamente ai luat.
   Șeriful Buck trecu printre ușile automate. Haina lui de ploaie era lucioasă de apă, iar expresia lui, la fel de întunecată precum cerul.
   - Și tu, Johnny?
   Se strâmbă când zări rana, apoi se uită la Tom. Se priviră intens pentru câteva clipe, iar Nate înțelese că era vorba de ceva ce știau doar ei.
   Șeriful îl îmbrățișă pe fiul său, iar Tom se aruncă la pieptul lui.
   - Îmi pare atât de rău pentru Loki, spuse șeriful.
   - Loki? întrebă uimit Nate.
   - Labradorul cel negru al lui Tom, ticălosule.
   Vocea lui Johnny era plină de dezgust.
   - Bietul Loki, să moară așa.
   - Câinele tău a murit? Nici nu știam că aveai un câine.
   - Tu nu știi nimic. Și nu a murit, pur și simplu, ci a fost omorât. Ticăloșii l-au drogat cu ceva și l-au pus în dreptul roții din spate a mașinii lui Tom.
   - Deci tu...
   - L-am călcat cu mașina. După ce te-am sunat ca să-ți spun despre bunica ta, voiam să vin încoace. Apoi, în timp ce ieșeam din garaj, eu...
   Vocea lui Tom începu să tremure, privirea lui fiind ațintită asupra unui punct imaginar.
   - În secunda în care am simțit mașina clătinându-se, am înțeles totul. Era pentru mine...
   Tom înghiți în sec și închise ochii.
   - A fost un câine bun.
   Nate realiză că ochii lui Tom erau roșii și avea hainele murdare de noroi pentru că își îngropase animalul la care ținuse atât de mult.
   - Mă îndreptam spre el ca să-l ajut, când am căzut pe scări, povesti Johnny. Probabil că te șochează să afli că eu nu mă trezesc de obicei la ora cinci dimineața.
   - Era mai bine dacă-mi spuneai, Tom. Îmi pare atât de rău.
   Tom ridică din umeri și se uită în altă parte.
   Infirmierul și o soră medicală îl așezară pe Johnny în scaunul cu rotile și îl duseră la triaj.
   Tom și Owen îl conduseră pe Johnny până la ușă, apoi se așezară pe scaune în fața aceluia pe care șezuse Nate. Era pe punctul de a se duce lângă ei, când mâna șerifului, care îl prinse de braț, îl opri.
   - Ce face Bea?
   - Nu e bine deloc, șefule.
   - Dar e conștientă?
   - Nu. Dacă se va trezi, o să-și dorească să nu o fi făcut.
   Un val uriaș de agonie o aștepta pe bunica lui dacă avea să se întoarcă la el.
   - Mă duc să o văd. Să nu pleci nicăieri.
   Șeriful Buck schimbă câteva vorbe cu asistenta de la biroul de internări și dispăru printre două uși.
   - Pe tine te-au atacat noaptea trecută, Owen? întrebă Nate în timp ce se așeza pe scaun.
   - Nu și de data asta.
   - Însă m-au atacat pe mine, zise Tom. Am fost un idiot să cred că mă vor lăsa în pace.
   Vorbea fără furie, de parcă nu i-ar fi fost ucis câinele, ci numai ușa de la intrare i-ar fi fost mânjită cu ouă. Dar ochii lui erau larg deschiși și plini de lacrimi.
   Carnagiul Medeei se derula mut pe ecranul televizorului din sala de așteptare. Un val de noroi acolo unde fusese autostrada, parcări pline cu mașini scufundate, acțiunile de salvare ale Pazei de Coastă după ce mai multe vase se scufundaseră. Toate filmările erau întunecate, întrerupte și acoperite cu picături de apă.
   Acestea erau scene din viețile celor lipsiți de noroc. Editate, împachetate și transmise în locuri unde electricitatea încă nu fusese întreruptă și circula prin cablurile trecute prin pereți, în loc să se descarce sub forma fulgerelor care spintecau cerul.
   Telespectatorii de pe canapelele lor confortabile erau de fapt cei norocoși. Dar norocul nu durează o vecie.
   În acel carusel al dezastrului, Nate știa că tuturor avea să le vină rândul.
   - Va fi bine, îi zise Owen lui Nate, care se aplecase în față, micșorând distanța care-i separa. Indiferent ce se va întâmpla, până la urmă totul va fi bine.
   Era o banalitate pe care oamenii o foloseau ca substituent pentru ceva mai bun, dar Owen rostea aceste cuvinte cu siguranță.
   - Eu nu cred, O, spuse Nate. Nu și de data asta.
   - Atunci când mama a făcut atacul cerebral, nu am știut cum să controlez situația.
   Owen clătină din cap.
  - Tata nu mai era, iar eu am fost nevoit să mă descurc cu tot ce trebuia. Cu doctorii, cu facturile, cu recuperarea. Cu toate. Părea absolut imposibil. Pentru că era ceva nou și oribil, și pentru că așa ceva schimbă totul în viața ta. Dar oamenii fac asemenea lucruri mereu. Oameni care nu sunt extrem de puternici, de inteligenți sau de înstăriți. Pentru că trebuie să facem asta, înțelegi?
   - Mda.
   Tipul solid încerca să fie de ajutor, iar Nate nu-l putea învinui pentru asta.
   - Iar lucrul cel mai important... lucrul pe care trebuie să ți-l amintești mereu... este faptul că, indiferent ce se va întâmpla, te vei obișnui cu ideea. Poți supraviețui acestei încercări, zise Owen. Adică, dacă eu pot să fac asta, crede-mă că vei putea și tu.
   Owen se hazardă să zâmbească.
   Nate reuși doar să ridice colțurile gurii într-o linie mai puțin mohorâtă atunci când șeriful se întoarse de la terapie intensivă. De când îl cunoștea, Nate îl văzuse foarte rar lipsit de stoicism, iar acesta era unul dintre acele momente.
   Bunica arăta la fel de rău cum sugera condiția ei, iar șeriful o cunoștea de când era tânăr. Firește că era tulburat. Ea fusese cea mai bună prietenă a mamei lui. Până ajunse la Nate, bărbatul își recăpătă calmul.
   - Bunica ta e o femeie puternică, zise el. Dar tu ai stat treaz toată noaptea. Probabil că ai nevoie de aer. Hai să mergem la o plimbare. Am putea avea și discuția aceea importantă.
   Bărbatul se îndreptă spre ușile automate, iar Nate înțelese că aceea nu era o rugăminte.
   - Ne vedem mai târziu, Nate, îl asigură Owen. Ai grijă afară.
   - Am să te anunț dacă se schimbă ceva în starea bunicii, zise Tom.
   Chipul lui Tom era un mozaic complicat de suferință și compasiune.
   Dar se mai citea ceva pe fața prietenului său. Era ceva în încordarea gurii și în intensitatea privirii lui - o expresie pe care Nate nu o putea identifica. Ar fi putut fi un soi de iterație a groazei lui Tom la vederea mâinilor lui însângerate. Nate nu era sigur.
   Când ridică o mână în semn de rămas bun, Tom îi răspunse cu același gest.

           Ar fi trebuit să fie dimineață, dar nu era niciun semn că avea să răsară soarele. Norii acopereau cerul dintr-un capăt al orizontului în celălalt.
   Ploaia biciuia străzile, în timp ce vântul rupea copacii. Șeriful parcase sub streașină aripii de la Urgențe, așa că evitară ploaia.
   Interiorul mașinii era rece, iar sub haina sa de ploaie, Nate avea încă hainele ude după ce zăcuse pe peluza bunicii. Alături de el, chipul șerifului părea împietrit.
   În mașină mirosea vag a plastic și săpun. Acest parfum îl împiedica pe Nate să simtă mirosul ploii, al noroiului sau al frunzelor sfâșiate de vânt.
   Putea simți vântul doar atunci când Medeea legăna furioasă mașina.
   Mașina era doar un buzunar minuscul al lumii zguduite de furtună, unde temperatura și vântul puteau fi ajustate doar rotind un disc gradat. Acest lucru ar fi trebuit să-i aducă alinare, dar nu-i aducea.
   Într-una dintre poveștile orașului, Nate simțea că ar ajunge pe la mijlocul acțiunii. Acesta era stadiul crucial în care planurile puteau fi dezvăluite și adevăratele personaje demascate. Aici acțiunea putea să se ramifice în nenumărate feluri.
   Nimic nu era sigur, pentru că în Lake băieții buni nu ieșeau întotdeauna triumfători. Puține dintre poveștile lui aveau de la bun început eroi.
   Erau niște capitole tensionate, dar în aceste pagini credea Nate că putea încerca să afle ceea ce voia cu atâta înverșunare să descopere.
   Șeriful Buck nu scosese un sunet de când ieșise cu mașina pe alee. În spațiul acela strâmt, singurul zgomot care se auzea era scârțâitul ștergătoarelor pe parbriz.
   Conversația lor avea să fie, cu siguranță, despre Lucy, dar forma ei depindea de ceea ce știa - sau credea că știe - șeriful. Însă Nate găsi tăcerea șerifului extrem de sugestivă.
   Anii în care avusese de-a face cu copii bolnavi și cu părinții îngroziți ai acestora îl învățaseră că de obicei era nevoie doar de un fleac pentru a mai destinde atmosfera. Un zâmbet strâmb. O glumă stupidă. O întrebare care nu avea absolut nicio legătură cu vreo catastrofa care căzuse dintr-un cer senin pentru a expune fundațiile de carton ale vieților lor. Deci era clar pentru el că șeriful nu voia să destindă atmosfera.
   Mergeau cu mașina pe străzile inundate către o reprezentație, iar Nate își spuse că aceasta urma să aibă drept protagoniști jumătatea favorită a fiecăruia din strategia polițistul bun - polițistul rău.
   Șeriful voia să-l ia pe Nate prin surprindere. Văzuse că Nate nu era în elementul lui și, pe deasupra, era epuizat și confuz din cauza șocului, iar el intenționa să profite de asta. Nate se aștepta ca unele capcane să fie pregătite, iar firele dispozitivelor de declanșare să fie întinse. Și era adevărat că povestea de odinioară, de când absolviseră ei liceul, era una periculoasă, năpădită de rugi cu spini lungi și găuri negre. Să o traverseze cu o escortă ostilă pe urmele lui era periculos. Era un trecut care te ademenea cu ușurință. Era o poveste care te lovea.
   Dar Nate nu voia să se îngrijoreze.
   Avea faima că era în stare să joace de minune rolul polițistului rău.

                                       ABSOLVIREA
                                                I

        - Spune-mi cum s-a terminat totul, zise Lucy.
    Mâna ei trecu prin părul lui Nate, odihnindu-se pe creștetul lui.
   - Povestește-mi despre ultima zi.
   Când zâmbi, țepii din barba lui se frecară de abdomenul ei. Nate îi spusese lui Lucy multe povești despre Night Ship, dar cea pe care i-o zicea acum avea ceva special, care o făcea să se înfioare.
   - În anul 1964, debarcaderul era pregătit pentru...
   - Oprește-te!
   Lucy își încleștă pumnul în părul lui, trăgând de șuvițele ondulate și aranjându-le în așa fel încât să fie întinse.
   - Tu știi că nu așa îmi plac poveștile noastre.
   Nate râse cu nasul în curba coastelor fetei, apoi se rostogoli de deasupra ei și își trase blugii pe el. Era mijlocul lunii iunie, dar scândurile clădirii Night Ship erau reci la primele ore ale dimineții. În lumina zorilor, lacul scânteia precum soarele.
   - Just June, zise el.
   Se uită în jur, scrutând spațiul întunecat și cavernos unde fusese odinioară ringul de dans, de parcă numai rostindu-i numele, femeia ar fi putut să apară de nicăieri. La fel ca toate legendele, detaliile difereau de la o variantă la alta, dar baza poveștii rămăsese aceeași.
   - Cum sună poezia aceea veche? întrebă el.
   La fel ca poveștile cu fantome cele mai bune, povestirile despre Night Ship nu erau doar spuse; ele erau interpretate.
   - Just June îi făcea pe toți băieții să leșine și costa doar un dolar să o duci în camera ta, cânta Lucy.
   Era un cântecel pentru copii, dar pe buzele ei suna ca o invitație.
   - Ei spun că Just June a crescut la Night Ship și că ea și sora ei geamănă erau fiicele uneia dintre prostituatele lui Morton Strong, continuă Nate. Din moment ce tatăl putea fi oricine, ea era cunoscută doar după numele ei mic. „June și mai cum?” întrebau clienții ei. „Just June”, răspundea ea.
   Nate deschise ușa către puntea de promenadă. De obicei, era mai prudent la lumina zilei, dar era atât de devreme, încât nici Matinalii nu ieșiseră încă afară. Se întoarse să o privească pe Lucy, care stătea întinsă pe o parte într-un morman de haine.
   Răcoarea brizei pe pieptul lui gol, soarele unei noi zile și imaginea ei îl făceau să se simtă ca și cum ar fi putut trăi o veșnicie.
   - Și prin „clienți” vrei să spui...
   Lucy simulă o expresie nedumerită.
   Nate se întinse din nou lângă ea și își plimbă degetul de pe gâtul ei până la buric.
   - Bărbați care frecventează prostituate, șarlatani, iubiți, contra cost. Este cea mai veche meserie din lume, dar e foarte greu să faci o carieră din asta. O pensie deplorabilă. June era deșteaptă și aprigă, și, pentru o vreme, ea a fost mâna dreaptă a lui Strong, dar a fost în primul rând una dintre târfele lui. Din câte se spune, a început să se prostitueze încă din primii ani ai adolescenței, iar acest stil de viață face ravagii. Fiind între două vârste, valul ei de clienți se transformase într-o dâră. Noi ființe tinere, cu ochi strălucitori, veneau să lucreze în paturile din Sala Century în fiecare anotimp, iar June nu putea concura cu ele. Cum nu mai era bombă sexy, cu toate acele mișcări calculate și cu acel trup care o făcea atât de dorită, June nu mai era decât o femeie trecută. În scurt timp, singurii ei clienți rămaseră bărbații ciudați, cei cu fetișuri bizare și excentricii.
   - Mă întreb ce era considerat excentric pe vremea aceea? întrebă Lucy.
   Unghia ei se plimba de-a lungul fermoarului blugilor lui Nate.
   - Va trebui să fac niște cercetări.
   - Și nu numai ea avea motive de îngrijorare. Sora ei geamănă avea câteva doage lipsă. May era numele ei. June și May, cele mai frumoase luni ale anului. Ele erau Fetele de la Night Ship. Strong ar fi putut să o folosească și pe May ca prostituată, dar poate că avea un dram de umanitate, la urma urmei. Ea primea un salariu de mizerie pentru a face curățenie în bucătărie și pentru a șterge podelele. June îi era devotată surorii ei. May era sufletul lui June. Și amândouă se bazau pe faptul că June îi era folositoare lui Strong. Dar June nu mai era femeia atrăgătoare de pe vremuri, iar acest lucru nu a trecut neobservat de bătrânul Morton. Clubul avea o reputație de apărat, fetele care lucrau acolo trebuiau să aibă ceva special, un anume je ne sais quoi, iar Just June începuse să arate din ce în ce mai nepotrivită pentru acel loc. „Până la sfârșitul verii”, i-a spus Strong lui June în acel an, de Ziua Eroilor. Începând din septembrie, ea trebuia să găsească un alt loc în care să-și vândă puținul pe care-l mai avea de oferit. Îți poți imagina cum trebuie să se fi simțit atunci. Night Ship era singurul loc în care trăise. Îi era frică. Și era furioasă.
   - O femeie furioasă e capabilă de orice, zise Lucy.
   Ea era dovada vie a acestei expresii. Acel an și jumătate care trecuse de la incendierea casei lui Adam Decker marcase începutul unui lung șir de ghinioane pentru dușmanii lui Lucy Bennett.
   - Și nu era furioasă doar pe Morton Strong, vorbi Nate, sărind din nou în picioare. Le ura din tot sufletul pe tinerele fete care o înlocuiseră. Clienții ei o umpleau de dezgust. De fapt, începuse să-i urască pe toți cei care aveau vreo legătură cu Night Ship. Toți trebuiau să plătească. Dar June a noastră nu era o proastă. Era drăgălășenia întruchipată atunci când Strong i-a spus că zilele ei acolo erau numărate.
   - Ei nu își dau niciodată seama ce ascund fetele drăgălașe, nu-i așa, McHale?
   Lucy se întoarse pe burtă și începu să-și legene tălpile în aer. Era o poziție clasică, dar Lucy găsise o cale să o facă numai a ei, așa cum se întâmpla cu toate celelalte lucruri. Își scoase jurnalul de sub bluza ei șifonată, dar Nate știa că era încă atentă la poveste. Aproape ajunseseră la partea ei preferată.
   - Așa că se poartă frumos, June a noastră, până la marea aniversare de pe 4 Iulie. Ziua Independenței este evenimentul cel mai important pentru fiecare oraș turistic, iar Greystone Lake se străduiește de fiecare dată să o facă și mai atrăgătoare. De pe insula Blind Down se lansează artificii. Ambarcațiuni cu vele, decorate cu lumini, saltă vesele pe valuri. În baruri și pe străzi cântă o mulțime de formații. Grupuri de copii aleargă de-a lungul țărmului cu artificii aprinse, lăsând în urmă dâre de fum. Lake e în sărbătoare și distracția cea mai mare e la Night Ship.
   Nate se duse pe podeaua crăpată a ringului de dans, adăugând:
   - Bărbați în costume subțiri dansează cu femei înveșmântate în mătase.
   Nate începu să se miște după acordurile unei melodii imaginare. Dacă ar fi încercat, Nate i-ar fi putut vedea pe ceilalți mișcându-se cu eleganță în același ritm.
   - Aerul e încărcat de fum de trabuc și de euforia unei nopți de vară. Decorațiuni elaborate, încărcate cu lumânări și artificii, strălucesc în mijlocul fiecărei mese. Punch-ul se revarsă din două sute de pahare. Night Ship e locul în care oricine ar vrea să se afle. Și tu știi cum pot părea lucrurile într-o astfel de noapte. Locul perfect, momentul perfect. Muzica perfectă, hainele perfecte. Fata perfectă.
   Nate se întoarse spre Lucy, continuând:
   - Totul e atât de perfect, încât nu-ți poți imagina un viitor mai puțin strălucitor decât prezentul.
   Lucy zâmbi și privi în jos la jurnalul ei. Era cea mai neînfricată persoană pe care o știa Nate, iar lui îi plăcea nespus că încă o mai putea face să se simtă sfioasă.
   - Dar oamenilor de la Night Ship nu le-a fost dat să se distreze de acea zi a Independenței. Operațiunile din spatele ușilor Camerei Century au fost amânate pentru o sărbătoare atât de importantă ca aceea. Nu avea niciun rost să-și expună indiscrețiile în fața cetățenilor de frunte ai orașului. Așa că prostituatele și-au asumat rolul de chelnerițe, mulțumindu-se să încânte ochii clienților. Dar Just June era consemnată la bucătărie, zise Nate. O ultimă insultă.
   - În mai multe privințe.
   - La Night Ship se dau cele mai grozave petreceri. Dar cele mai bune petreceri au și cei mai mulți mahmuri. Pe la miezul nopții, unor clienți li s-a făcut greață. Mâncarea fusese prea picantă, și-au spus ei. Prea mult fum. Prea multă băutură.
   - Dar ce era în punch-ul acela? întrebă Lucy.
   Ea își notă ceva în agenda ei. Scria mereu în agendă. În toamnă avea să se ducă la New York University pentru a studia jurnalismul, în timp ce Nate urma să fie la numai câteva stații de metrou distanță, la Universitatea Columbia.
   - Într-adevăr. Punch-ul de la Night Ship era faimos pentru tăria lui, dar în acel an, Just June pusese în el propria ei combinație. Un amestec unic de lac de unghii, antigel, otravă de șoareci și cine mai știe ce. La început, doar câțiva clienți s-au simțit rău, dar în holul înțesat de oameni deveni evident în scurt timp că se întâmpla ceva cumplit.
   Nate sări pe o masă, adăugând:
   - Frica face mulțimea să freamăte. Mai întâi se aude o femeie țipând, apoi un bărbat începe să-și facă loc cu coatele prin mulțime. O panică animalică pune stăpânire pe ei. Gândește-te că aceasta e o mulțime amorțită de punch-ul cu otravă, o parte dintre ei fiind femei pe tocuri înalte. Amintește-ți că asta se întâmplă la capătul unui ponton, într-un club de noapte sufocant, decorat cu ornamente elaborate și artificii.
   - Un măcel, zise Lucy zâmbind.
   - Oamenii aleargă spre ieșirile din față și din spate. Cei care vor să iasă prin spate se trezesc înțepeniți printre scaunele aranjate acolo pentru artificii. La primul impact, unii sunt împinși de pe puntea de promenadă și cad în apă. Alții sar în lac din proprie inițiativă, sperând să înoate până la mal. Cei care reușesc să ajungă pe puntea de promenadă au mai mult noroc, dar și ei au probleme. Unele dintre acele ornamente cu artificii au fost aruncate din neatenție pe jos atunci când oamenii au năvălit spre uși, aprinzând fețele de masă și rochiile femeilor. În scurt timp, perdelele au fost și ele cuprinse de foc.
   Nate îi făcu semn spre un perete carbonizat din capătul cel mai îndepărtat al clubului. Zdrențele perdelelor arse încă atârnau acolo ca niște șuvițe ciopârțite.
  - Copiii din Lake obișnuiau să lase artificii la baricadă, știi tu. Asta înainte de a începe să lase baghete luminoase. Oricum, la un moment dat, acvariul cel mare de lângă toalete se sparge. Asta sporește haosul, deși apa din acvariu reușește să stingă și câteva femei cuprinse de flăcări.
   - O petrecere pe care nimeni nu o va uita niciodată.
   - Focul, otrava, înecul și panica generală au făcut ca în noaptea aceea să moară cel puțin doisprezece oameni, un număr mai mare alegându-se cu răni serioase. Morton Strong se numără printre petrecăreții care au reușit să iasă din Night Ship, dar băuse prea mult, cuprins fiind de entuziasmul acelei sărbători. Cei mai mulți dintre petrecăreții otrăviți au supraviețuit, dar punch-ul lui June i-a distrus intestinele lui Morton. Nu a supraviețuit acelei nopți.
   - Așa că Just June a reușit să se răzbune așa cum își dorea, zise Lucy.
   - Nimeni nu s-a mai întors în acest loc după aceea. Procesele au dus întregul debarcader la faliment. Aceea a fost petrecerea care a scufundat clădirea Night Ship. Dar, în maniera lui Shakespeare, răzbunarea lui June a avut un preț colosal. Cu toate că i-a dat surorii ei, May, instrucțiuni stricte pentru a rămâne în siguranță pe timpul nopții, May este un suflet blând care nu ar putea întoarce niciodată spatele cuiva care are nevoie de ajutor. Când zărește o femeie alergând, cu rochia ei de dantelă în flăcări, se duce spre ea să o ajute. În timp ce încearcă să stingă rochia femeii, May e prinsă în mulțimea care gonește spre ieșiri și moare, fiind călcată în picioare. June o găsește pe puntea de promenadă, printre peștii tropicali din acvariul spart, udă leoarcă și zdrobită de o sută de picioare. June își pierde controlul. A distrus clubul Night Ship nu numai pentru ea, dar și pentru May. Ca răzbunare pentru o viață plină de umilințe. Dar acum e responsabilă pentru moartea unicei ființe care contează pentru ea. May era sufletul ei. Și nimeni nu poate trăi fără propriul suflet. June e singură acum, având în față o singură cale pentru a ieși din necazurile pe care ea singură și le-a pricinuit.
   - Pontonul, zise Lucy.
   Această parte a poveștii îi provoca mereu fiori lui Nate. Dincolo de ferestre, lacul mângâia promontoriile cu apele lui ca inocența în persoană.
   - S-a legat de una dintre băncile din fier forjat de pe promenadă, apoi, după ce a găsit un loc în care balustrada era ruptă, a aruncat banca în apa rece a lacului, zise Nate. Un obiect atât de greu ar fi trebuit să-i țină trupul ascuns în adâncuri pentru mult timp, dar lacul...
   - Lacul dă înapoi ceea ce ia, zise Lucy. Ochii ei verzi scânteiară, privindu-l.
   Vechea zicală nu putea fi rostită fără a-și aminti accidentul produs în urmă cu doi ani, când Nate fusese returnat în mod inexplicabil de aceleași ape reci.
   Acele cuvinte marcau sfârșitul multor legende ale lacului. Pentru Nate, ele marcau începutul unei noi vieți.
   - Mi-a plăcut partea aceea pe care ai adăugat-o, cu „rochia de dantelă în flăcări”, zise Lucy, închizându-și jurnalul. Câteodată, să-mi imaginez hainele celor din învălmășeală e partea mea favorită.
   - Și eu care credeam că partea ta favorită era numărătoarea cadavrelor.
   Cu apele lacului în minte, gândurile lui Nate se îndreptară spre familia lui. Acum această amintire nu-i mai stârnea furie. Găsise mai multe căi prin care să-și exorcizeze o asemenea furie. Avea încă o senzație de gol, de pierdere: o durere care, cu siguranță, nu avea să-l părăsească niciodată. Dar putea supraviețui acestui sentiment, mai ales într-o dimineață ca aceea.
   Ivirea zorilor îi dădea senzația că exista ceva perfect și continuu în legătură cu universul. Ca și cum toate ar fi fost conectate într-o rețea minunată, în care nimic nu era cu adevărat pierdut. În care nimeni nu era cu adevărat pierdut.
   - Mai ești cu mine, McHale? întrebă Lucy.
   Se lipi de spatele lui și-l cuprinse cu brațele. Pielea lui alunecă pe a ei când se întoarse cu fața la ea. Deși lacul era încă pustiu, nuditatea ei avea ceva insolent.
   - Pentru totdeauna.
   El își rezemă fruntea de părul ei castaniu cu nuanțe roșiatice.
   - Dar ar trebui să plecăm. Mama ta se va trezi curând.
   - Cred că-ți dai seama că nu o putem duce de nas, nu-i așa? zise Lucy.
   Se îndreptă spre hainele ei și își puse chiloții.
   - Nu ducem de nas pe nimeni, de fapt. Văd cum mă privește bunica ta. Știe că sunt stricata ticăloasă care pătează reputația frumosului ei nepot de aur.
   „Aurul nu se pătează”, își spuse Nate și întoarse tricoul pe față.
   - Nu se poate spune că le ducem de nas. Bunica mea știe că plec pe furiș ca să mă întâlnesc cu tine, dar ar fi mult mai indecent să ne expunem. Ce ar spune lumea? La drept vorbind, să le mințim pe bunica și pe mama ta e cea mai bună demonstrație a respectului nostru față de ele.
   - Băiatul de aur cu limba de argint.
   Lucy clătină din cap, trăgându-și bluza pe ea.
   - Într-o bună zi, cineva o să aibă mari probleme din cauza ta.
   Nate rulă covorașul din spumă pe care fuseseră întinși și îl azvârli în spatele barului. Covorașul ateriză lângă sacii de dormit, răcitoarele, lanternele și alcoolul pe care-l depozitaseră acolo. Nu văzuseră niciodată pe nimeni străin într-un an și jumătate de când veneau în acel loc, dar erau totuși foarte precauți.
   Când Lucy fu gata, se îndreptară spre scara în spirală care ducea la Camera Century. Aceste scări coborau, de asemenea, într-un labirint întunecat de camere cu tavane joase, construite pentru cine știe ce scop.
    Poveștile despre Night Ship pomeneau de coridoare ascunse în pereți și pe sub podele, deși Nate nu reușise niciodată să găsească așa ceva.
   Oricum, exista o trapă mare, cu o configurație complicată, în beciul boltit folosit și pentru lansarea la apă a bărcilor. Nate și Tom erau de acord că acest beci fusese probabil construit pentru contrabandiști în timpul Prohibiției. Ascunsă în spatele unor grămezi de obiecte, aceasta era calea perfectă pentru a ajunge nevăzuți pe debarcaderul abandonat.
   Nate lăsase ușa camerei de lansare deschisă, iar canoea lor neagră sălta liniștită pe valuri acolo unde o legase Nate. În umbra debarcaderului, lacul avea culoarea obsidianului. Nate o ținea pe Lucy de mână atunci când ea păși pe fundul bărcii.
   Odată ce se așeză, Lucy ridică o vâslă și o propti de prova bărcii, unde avea să fie pregătită pentru el.
   Nate era singurul care vâslea. Îi plăcea să o conducă pe Lucy pe apă, știind că ei îi plăcea să fie condusă. În liniștea lacului erau doar ei doi.
   Nate puse piciorul în barcă exact când apa se umflă brusc, așa că barca începu să se legene periculos. Nu erau în pericol să se răstoarne, dar vâsla căzu în apă. Plutea la numai treizeci de centimetri de carenă, dar Nate ezita să întindă mâna după ea.
   - O iau eu, McHale, zise Lucy.
   Nate se întâlnise cu Lucy luni întregi înainte ca ea să reușească, în sfârșit, să-l convingă să se urce într-o barcă de orice fel. Lui tot nu-i plăcea lacul.
   Ea recuperă vâsla, iar el făcu un efort să nu se cutremure când simți răceala apei pe suprafața cauciucată a vâslei.
   Un alt motiv pentru care îi plăcea efortul de a vâsli singur era faptul că-i rămânea mai puțin timp să se gândească la apele lacului și la modul primejdios în care se deplasau pe pânza lui rece ca gheața, deasupra întunecimii sale de nepătruns. El trase de un lanț pentru a ridica trapa camerei de lansare și o încuie apoi cu zăvorul.
   - Știi, cred că va ploua, zise Lucy.
   În timp ce Nate vâslea, eliberându-i de umbra clubului Night Ship, ochii ei scânteiau ca niște cioburi de sticlă șlefuită de apele mării.
   -  Au trimis un e-mail prin care ne anunță să venim cu umbrelele la ceremonia de absolvire.
   - L-am văzut și eu, zise Nate. Ocazionale ruperi de nori.
   Nate știa unde voia ea să ajungă. În timp ce vâslea, își cerceta rețeaua de cicatrice de pe brațul bolnav. Încerca să vadă, dincolo de pielea vindecată, acele locuri în care oasele lui fuseseră fixate laolaltă într-o îmbinare care rezistase cumva. Acum mai avea doar niște dureri vagi din când în când.
   Înainte de o furtună - genul de furtună pe care abia o aștepta - brațul lui urla ca un sonar. Durerea îi pulsa în braț odată cu bătăile inimii lui, în tandem cu ritmul tunetului.
   - Sper ca vremea asta să nu strice petrecerea de la casa lui Jim.
   - Puțină ploaie nu o să oprească petrecerea. Ai putea spune că unele petreceri încep cu adevărat abia când se strică vremea.
   El îi zâmbi, dar ea clătină din cap.
   - Ai spus că Loviturile de Trăsnet se vor opri odată cu terminarea școlii.
   - Școala se va termina mâine, zise Nate.
   Mai vorbiseră despre asta și înainte. Când începuseră cu Loviturile de Trăsnet, Lucy fusese la fel de entuziasmată ca și ceilalți din grupul lor de aceste acțiuni de justițiari ai furtunii, dar își pierduse treptat interesul pentru ele. Deși le sugera uneori următoarea țintă, nu-i mai însoțise de multe luni la vreo Lovitură de Trăsnet.
   - Jură-mi că asta e ultima.
   - Dar ce s-a întâmplat cu fata mea cea însetată de răzbunare?
   - S-a maturizat, zise Lucy. Și a mers mai departe. Și tu ar trebui să faci asta, pentru că ea ar putea alege să meargă mai departe fără tine.
   Ochii ei sclipiră când rosti aceste cuvinte, dar Nate știa că amenințarea era destul de serioasă.
   - E ultima. Îți promit. După asta am terminat-o cu Loviturile de Trăsnet și cu Night Ship.
   - Juri?
   Nate privi până în depărtare suprafața netedă și lucioasă a lacului.
   Soarele se înălțase destul cât să atenueze splendoarea zorilor. Albastrul încă nu umpluse acel gol, iar apa pe care pluteau ei era la fel de lipsită de culoare precum cerul.
   - Domnia Regelui Furtunii s-a încheiat, zise Nate. Dușmanii lui zăceau învinși, iar pacea avea să se instaureze definitiv pe acest tărâm, de-a lungul țărmului.
   El zâmbi, deși aceste cuvinte îi provocau o tristețe mai mare decât ar fi crezut. Dar nimic nu putea să dureze o veșnicie. În scurt timp, ei aveau să locuiască în metropolă, unde viețile lor urmau să fie accelerate spre un viitor pe care abia și-l puteau imagina. Ca să meargă mai departe, unele lucruri trebuiau lăsate în urmă.
   Lucy avea dreptate: Regele Furtunii și Loviturile de Trăsnet își îndepliniseră scopul. Acum era timpul să se maturizeze. Probabil că scăpase un oftat, pentru că Lucy încă îl privea.
   - Ce o să mă fac eu cu tine, McHale?
   - Dacă rămâi în pană de idei, pot să fac eu ceva cercetări, zise el.
   Remarca lui o făcu să zâmbească. Nate vâsli în tăcere un timp.
   Lacul începea să se trezească la viață. O barcă de pescuit, plină cu turiști care căscau somnoroși, spinteca apa în drum spre partea de nord a lacului. Mai aproape de țărm, capetele Matinalilor săltau pe suprafața apei la începutul ritualului lor din fiecare dimineață.
   - Ai un plan? îl întrebă Lucy în cele din urmă. Era o întrebare retorică. Regele Furtunii avea întotdeauna un plan. Nimic prea nesăbuit, sper.
   - Moi?
  - Ar fi chiar rușinos să-ți petreci în închisoare prima ta noapte de absolvent de liceu. Era replica lor obișnuită, dar la fel ca înainte, Nate detectă o notă gravă. Și să nu fie ceva prea complicat.
   După acel pas greșit pe care-l făcuseră incendiind casa lui Decker, hotărâseră să dea lovituri care puteau fi ușor confundate cu stricăciunile provocate de furtună sau alte fenomene naturale. Cea mai elaborată acțiune a lor avusese ca țintă un antrenor al echipei de fotbal care-i făcuse lui Tom zile negre.
   Când un viscol neașteptat lovise orașul într-un weekend în care bărbatul și familia lui erau plecați din localitate, Nate știuse ce trebuia să facă. Temperaturile scăzuseră brusc, iar băieții își petrecuseră noaptea udând cu furtunul copacii de pe proprietatea bărbatului. Acoperit de mai multe straturi de gheață, un copac se prăbușise în cele din urmă sub povara propriei greutăți. Căzuse peste ferestrele și pereții casei, blocând aleea.
   Le trebuiseră patru ore cumplite în gerul polar pentru a duce la îndeplinire acel plan, dar dezastrul superb pe care-l lăsaseră în urmă meritase toate eforturile.
   - Nu plănuiesc o furtună de gheață, un incendiu sau o inundație. Nimic de acest gen, zise Nate. De fapt, am de gând să ofer un dar.
   - Un dar? întrebă Lucy.
   - Pentru tine.
   El îi zâmbi misterios în timp ce vâslea spre docul familiei Vanhouten.
   - Această ultimă furtună va fi doar pentru tine.

                                      Nouă

           Șeriful conducea cu atenție, încercând să evite vârful unui alt copac prăbușit pe șosea.
   Crengile acestuia păreau niște coaste sinistre din scheletul unei creaturi extraterestre. În cele din urmă, Nate spulberă tăcerea din mașină.
   - Au fost multe pagube?
   Soarele ar fi trebuit să încoroneze munții, dar ziua era cenușie. Lacul și pădurile alcătuiau un decor difuz, în diferite nuanțe de gri - cele mai întunecate dintr-o paletă de culori.
   - Ceva inundații. Copaci căzuți. O parte dintre locuințele de pe deal au rămas fără energie electrică.
   - Poate că vor reprograma înmormântarea.
   Cu siguranță, un criminal nu ar fi adus în discuție înmormântarea propriei victime.
   - Au trecut paisprezece ani. Nu cred că vor să mai aștepte.
   Părea absurd pentru oricine să se aventureze afară pe o astfel de vreme. Pentru Lucy, decorul acela era foarte potrivit. Cimitirele orașului erau mai departe de lac, dar Nate își imagina cum ar fi fost o slujbă de înmormântare lângă un mormânt de pe țărm.
   O mulțime de pantaloni negri din stofa, murdari de noroi până la genunchi. Umbrele negre întoarse pe dos și luate pe sus de vânt, pentru a se alătura norilor. Un perete din apa lipsită de culoare a lacului ridicându-se amenințător și prăbușindu-se peste cei adunați acolo. Să-i șteargă de pe fața pământului. Să-i spele de păcate.
   - Tom mi-a spus că domnul Bennett va fi acolo, zise Nate.
   Chiar dacă era greu de crezut, Nate nu mai auzise de domnul Bennett de ani întregi.
  Acesta era unul dintre motivele pentru care rămăsese șocat atunci când aflase că bărbatul fusese eliberat din închisoare.
   - L-ai mai văzut de când a ieșit?
   - Lake e un oraș prea mic ca să poți evita pe cineva.
   - Și bunica trebuie să-l fi văzut.
   Nate ura ideea că bunica lui dăduse probabil peste acest om în magazinul de scule sau la băcănie.
   - Bunica ta e o femeie bună. Omul a plătit pentru ce a făcut. Asta mi-a spus ea când a fost eliberat condiționat.
   - Și tu chiar crezi asta?
   - Mă interesează mai mult ce crezi tu, Nate.
  - Nu mai sunt furios pe el, dacă la asta te referi. Nu am de gând să creez probleme. Dar nici nu intenționez să-i strâng mâna.
   - Familia aceea a trecut prin multe.
   - Este un club pentru asta. Și eu fac parte din el.
   - Lipsa banilor a fost mereu o problemă pentru ei, continuă șeriful. Doamna Bennett a făcut ce a știut ea mai bine, dar nu a mai fost aceeași după dispariția lui Lucy.
   Cu trei săptămâni în urmă, șeriful ar fi folosit termenul „fuga” și nu „dispariția”.
   Descoperirea trupului ei în promontorii schimbase totul. Pe durata unei singure după-amiezi ploioase, una dintre cele mai prețuite legende ale orașului luase o altă întorsătură. Detaliile sfârșitului ei urmau a fi identificate.
   - I-am dat băiatului ei o mulțime de lucruri mărunte de făcut la secția de poliție. El a fost, de asemenea, foarte recunoscător. Este nevoie de caracter ca să primești pomană și să fii cu adevărat recunoscător, nu crezi?
   Nate sesiză o aluzie fină în cuvintele șerifului.
   - Voi păstra distanța, oricum.
   - Bărbatul acesta își îngroapă fiica astăzi. Moartea sfâșie oamenii, dar îi și poate apropia unii de alții.
   Nate izbucni în râs. În acel spațiu strâmt din mașină, era un sunet terifiant. Un bărbat care era tată, soț, medic și membru integru al societății nu scotea un astfel de sunet. Acest icnet gutural și disprețuitor venea din cel mai întunecat și mai adânc loc din interiorul lui.
   - Am spus ceva amuzant?
   - Bunica mea s-ar putea să nu supraviețuiască acestei zile. Tocmai ne pregătim să o îngropăm pe iubita mea din liceu. Iar tu vrei să mă port frumos cu bărbatul care mi-a ucis familia? Da, asta mă face să devin aproape isteric.
   Șeriful își luă ochii de la drum, destul cât să-l privească îndelung pe Nate.
   - Într-adevăr, nu-i așa?
 
        Călătoriră în liniște tot restul drumului până la secția de poliție din Greystone Lake.
   Ștergătoarele nu mai puteau face față șuvoaielor ce se scurgeau din cerul ce clocotea de furie. Pe fereastra mașinii, Nate văzu că toate canalizările se revărsau. Frunze rupte și crengi se adunau de-a lungul trotuarelor precum grohotișul pe o plajă.
   Șeriful parcă mașina pe locul rezervat pentru el. Acesta era foarte aproape de ușa secției de poliție, dar fiecare bucățică din Nate, care nu era protejată de haina sa neagră de ploaie, se udă zdravăn până ce ajunse înăuntru.
   Mica secție de poliție fusese renovată de când trecuse ultima dată pe acolo. Pe podele, în loc de linoleum era acum parchet laminat. Corpurile de iluminat fluorescente fuseseră înlocuite cu unele mai moderne - leduri cu lumină ceva mai caldă. Mai erau și niște plante artificiale, iar un spațiu deschis înlocuise rândurile de birouri cubice cu pereți înalți.
   Nate îl urmă pe șerif la recepție și pe coridor. Cu excepția unui singur ofițer la recepție, locul părea abandonat.
   - Aici, zise șeriful.
   Era o cameră de interogatorii.
   - Stai jos, îi spuse șeriful. Mă întorc imediat.
   Bărbatul închise ușa, lăsându-l pe Nate singur pentru moment. Lui Nate nu-i plăcea camera aceea micuță. Scaunul nu era confortabil, fiind și prea jos pentru el. Încăperea mirosea a stătut, iar pereții erau prea apropiați.
   Totul fusese plănuit, desigur. Cine stătea în această încăpere nu trebuia să se simtă relaxat. Pe Nate îl irita cât de bine funcționa acest truc.
    Voia să vorbească cu Meg. Simțea nevoia să audă vocea subțire a lui Livvy. Avea nevoie de ele ca să-l ajute să păstreze întreagă acea versiune a lui pe care o construise. Dar ecranul telefonului său abia binevoia să se aprindă.
   Când șeriful Buck reveni, se așeză pe scaunul din fața lui Nate și puse o cutie de carton pe masa dintre ei.
   - Vrem să înregistrăm acest interviu. Ai ceva împotrivă? întrebă șeriful.
   Nate clătină din cap. Șeriful Buck făcu un semn de încuviințare către geamul-oglindă și declară data, ora și subiectul înregistrării.
   - Cu paisprezece ani în urmă, te-am chemat de mai multe ori la interogatoriu în legătură cu moartea lui Lucy Bennett.
   - În legătură cu fuga ei, de fapt.
   - La vremea aceea, noi am crezut că a fugit pentru că...
   - Pentru că exista biletul pe care ea i l-a lăsat mamei sale, termină Nate fraza.
   Biletul apăruse la câteva zile după dispariția lui Lucy. A fost găsit sub masa din sufrageria familiei Bennett. Cineva ar putea presupune că fusese acolo în tot acest timp și trecuse pur și simplu neobservat în acel haos stârnit de dispariția lui Lucy.
   Biletul în sine era vag și disperat, exact așa cum te-ai aștepta de la o adolescentă fugară.
   Dacă înclinai să crezi că Lucy era genul de fată care ar fi fugit pentru a-și salva viața, cele câteva propoziții ale biletului ți-ar fi confirmat suspiciunea.
   - Evident, faptul că i-am găsit cadavrul ne-a obligat să reexaminăm circumstanțele dispariției ei.
   - Dar cum explici biletul? întrebă Nate.
   Oficial, căutarea lui Lucy continuase săptămâni la rând, dar orice urgentare a investigației fusese amânată de descoperirea biletului. Nate se întreba cât de mult se învinovățea acum șeriful pentru asta.
   - Un șiretlic al criminalului ei, probabil. O farsă copilărească. O mulțime de oameni au intrat și au ieșit din casa familiei Bennett în acea săptămână.
   - Sunt sigur că ați făcut o expertiză grafologică.
   - Mai bine lasă-mă să pun eu întrebările, Nate.
   Șeriful își frecă ochii mai multe secunde în șir. Când se opri și-l privi din nou pe Nate, chipul lui părea odihnit și concentrat. El scoase din cutia de carton șase agende cu coperte negre și le lăsă să cadă pe masă cu un zgomot înfundat.
   - Acestea sunt jurnalele lui Lucy Bennett. Ea a scris totul aici. Totul.
   - Nu au fost găsite până acum, zise Nate clătinând din cap.
   El și prietenii săi își făcuseră griji pentru jurnalele lui Lucy în zilele de după dispariția ei. Lucy scria mereu în câte-un jurnal. Nu-l lăsase nici măcar pe Nate să le citească vreodată. Paginile lor puteau conține orice.
   Dar probabil că ea le ascunsese, pentru că jurnalele nu apăruseră în timpul investigației, iar Nate le căutase personal.
   - Le-am descoperit abia recent.
   - Nu zău!
   Nate nu credea o iotă. Păreau același tip de agende Moleskine folosite de Lucy, dar acestea erau vândute peste tot.
   Mănunchiurile de pagini crem dintre copertele negre erau jerpelite, ca niște cărți de joc foarte vechi. Era clar că nu fuseseră cumpărate de la o librărie cu o zi în urmă, dar Nate era sigur că această impresie putea fi falsă.
   Șeriful avusese la dispoziție săptămâni sau ani ca să se pregătească pentru această conversație și un timp amplu ca să construiască o recuzită utilă.
   - Jurnalele conțin descrieri detaliate legate de relația voastră și de infracțiunile pe care le-ați comis atunci.
   - Infracțiuni?
   - Vandalism. Intrări prin efracție. Distrugere de bunuri. Daune aduse proprietății. Incendiere.
   Nate izbucni în râs, iar de această dată era acel râs pe care el îl asocia cu zâmbetul lui natural. Pură încântare. Pentru că numai un mare actor putea fi un mincinos talentat.
   - Totul e aici, doctore McHale, zise șeriful, bătând ușor teancul de jurnale.
   - Dacă acelea sunt jurnalele ei și conțin ceva de acest gen, probabil că însemnările sunt doar niște notițe pentru romanul ei. Știi că voia să devină scriitoare.
   - Evenimentele relatate de ea se potrivesc cu datele incendiilor, inundațiilor și actelor de vandalism care au avut loc în oraș, zise șeriful.
   Faptul că Loviturile lor de Trăsnet ieșiseră la lumină era neplăcut, dar nu dezastruos. Erau minori pe atunci, iar termenul de prescripție expirase pentru aproape toate delictele pe care le săvârșiseră. Incendierea casei lui Adam Decker le-ar fi putut face probleme, dar acest lucru părea totuși puțin probabil.
   - Nate?
   - Îmi cer scuze, dar încercam să-mi dau seama la ce lucra Lucy. Dacă vorbești despre pagube serioase, precum incendierea, de exemplu, totul s-ar fi aflat - asta vreau să spun. Dacă în Lake are loc un incendiu, toți află în mai puțin de o zi acest lucru, cu mult înainte de a citi în ziar despre asta. La naiba, într-un oraș ca ăsta, dacă cineva are un mic accident în timp ce-și bea cafeaua de dimineață la Smart-Mart, toată lumea vorbește despre asta până la ora prânzului.
   - Ea nu doar menționează incidentele, ci descrie cum s-au petrecut și explică și de ce le-ați săvârșit. Ați avut ca țintă diverse persoane pentru vendete personale și ați comis pagube materiale importante pentru a vă răzbuna.
   - Vendete? Te rog, șerifule. Așa cum ți-am spus, Lucy voia să devină scriitoare. Poate că aceste relatări erau un fel de exercițiu pentru ea.
    Nate se prefăcu îngândurat, apoi adăugă:
   - Asta îmi aduce aminte de acele înregistrări recuperate, știi? Lui Lucy îi plăceau nespus. Îți amintești de The Blair Witch Project? Mi-am dat seama că acest gen nu mai este la modă acum, dar timp de vreo două luni, oamenii au crezut că acel film era real. Lucy adora acel gen de suspans. Îi plăcea foarte mult ideea că un lucru care ar trebui să fie complet neverosimil ar putea fi redat într-o formă care îl poate face convingător. Este nevoie doar de puțină suspendare a neîncrederii. Pentru că adevărul este că oamenii vor să creadă ceea ce pare incredibil. Să pună toate întâmplările laolaltă ca într- o carte, făcând ca totul să arate precum un jurnal din viața reală a unei adolescente reale și folosind protagoniști și evenimente autentice. Este un aspect interesant, dacă te gândești puțin. Autorul, ca protagonist al narațiunii, sporește misterul.
   Chipul șerifului era la fel de alb ca o pagină neatinsă.
   - Poftim?
   - E ceva destul de rar, mai ales pentru vremea aceea.
   - Vrei să spui că aceste jurnale sunt de fapt un proiect de scriere creativă?
   - Lucy era foarte secretoasă în privința scrierilor ei. Sunt sigur că ți s-a mai spus asta. Dar care e alternativă? Că eu am alergat prin oraș cu scopul de a provoca dezastre? O catastrofă naturală produsă de un singur om?
   Nate voia să pară luat pe nepregătite. Voia ca remarca lui să pară lipsită de importanță din cauza felului în care o rostise.
   - Nu ai fost singur, după cum știi. Ai făcut aceste acte de vandalism cu ajutorul complicilor tăi: John Vanhouten, Owen Liffey și Thomas Buck.
   Nate credea că se prefăcuse destul de bine că acuzațiile nu îl tulburau, dar când șeriful enumeră numele prietenilor săi, realiză cât de încordat fusese până în acel moment. Șeriful greșise - și încă într-un mod atât de evident încât era aproape dezamăgitor.
   - Trebuie să răspundeți cu toții la foarte multe întrebări.
   - La fel și dumneata, zise Nate.
   Tatăl lui Tom fusese pentru Nate polițistul perfect de când se știa. Obiectiv, corect, dur, inteligent, implacabil. Dar totuși om, la urma urmei.
   - Acestea chiar sunt jurnalele lui Lucy?
   Nate credea acum că probabil așa era. Această idee îl atrăgea, dar nu pentru motivele la care s-ar fi putut gândi șeriful. Nate voia să le întoarcă paginile și să citească acele cuvinte, navigând pe canalele minții lui Lucy, așa cum era imprimată aceasta cu cerneală pe hârtie.
   Dacă jurnalele erau într-adevăr ale lui Lucy, aceste pagini erau cele mai tangibile lucruri care îi supraviețuiseră.
   - Asta am spus, nu-i așa?
   - Așa e.
   Nate își masă tâmplele. Era obosit, dar abia începuse. Tăcerea șerifului și felul în care acesta strângea din buze sugerau faptul că se schimbase ceva pe parcursul interviului, dar Nate nu putea încă să-și dea seama ce anume.
   - Trebuie să-mi schimb hainele, zise Nate, ridicându-se de pe scaun.
   Erau mai multe metode de a juca acel rol, dar acest tertip părea cea mai bună tactică. Astfel ar fi putut să le distragă atenția de la pista pe care o identificase șeriful, orientându-i spre noi teritorii, unde ar fi putut ieși la iveală tot felul de lucruri interesante.
   - Încă nu am terminat aici.
   - Mda, așa e. Nu mi s-au citit drepturile, așa că nu sunt arestat. Pot pleca oricând vreau. Acest interviu nici măcar nu este înregistrat, nu-i așa?
   Nate se întoarse către geamul-oglindă, fiind sigur că nu era nimeni dincolo de acesta.
   - Am mai multe întrebări pentru tine.
   Șeriful îl apucă de braț pentru a-l reține, iar asta fu o greșeală.
   Gestul brutal al bărbatului îl propulsă pe Nate la granița unui teritoriu foarte periculos. Pentru o clipă, el se clătină. Pentru o clipă uită că era persoana pe care o asamblase ca să o arate lumii. Se smulse din brațul bărbatului, eliberându-se din strânsoarea acestuia, cu o viteză și cu o forță care îl trimiseră pe polițistul surprins înapoi în scaunul său.
   - Nu. Eu am o întrebare pentru tine.
   În vocea lui Nate se putea distinge o nuanță caracteristică Regelui Furtunii. O amenințare a tunetului dincolo de munți. Se aplecă deasupra mesei, apropiindu-se amenințător de polițistul așezat pe scaun. Era furios și uitase cât de plăcută era această senzație.
   - Ce altceva ai mai ascuns?
   Șeriful părea la fel de nedumerit de întrebarea lui Nate pe cât fusese de surprins de forța lui.
   - Păstrezi aceste jurnale de paisprezece ani, nu-i așa? Le-ai găsit atunci, dar nu le-ai înregistrat ca probe pentru că ne incriminau. Îl incriminau pe Tom.
   Ușurința cu care șeriful menționase numele fiului său îl făcuse pe Nate să înțeleagă că acest interviu era doar o șaradă. Șeriful îl rostise fără un dram de ezitare, fără nicio urmă de remușcare. Și dacă asta nu era de ajuns, Nate nu-și putea imagina un scenariu în care un oficial al poliției ar fi avut permisiunea să se implice serios în investigarea unui caz de crimă în care era posibil să fi jucat un rol chiar propriul său fiu.
   Nu, acesta era un interviu neoficial. O adevărată reprezentație, camera de interogatorii fiind scena în acest caz.
   Chipul bărbatului mai în vârstă se crispă, acesta afișând o expresie neutră.
   - Ce altceva mai scrie acolo? întrebă Nate din nou.
   Dacă șeriful păstrase în secret jurnalele, atunci era în stare să ascundă orice.
   - Este o investigație în derulare. Nu am de gând să-ți dau detalii doar pentru că...
   - Ce ți-a spus cadavrul ei?
   - Nate, am spus că nu...
   - Cauza morții. Probe. Scena crimei.
   - Oprește-te! strigă brusc șeriful, pierzându-și controlul.
   Chipul acestuia părea descompus.
   Fusese mai ușor de provocat decât se așteptase Nate. Un focar de stres ardea mocnit sub acele straturi de granit.
   - Asta nu e treaba ta, fiule. O fată a murit, iar eu sunt șeful poliției. Și nu uita că eu știu ce ești tu.
   Șeriful bătu cu degetul în teancul de jurnale.
   - Chiar dacă este ceva adevărat în paginile acestea, toate s-au întâmplat cu o jumătate de viață în urmă. Eu nu mai sunt puștiul din trecut.
   - Ai face bine să nu mai fi. Pentru că acest puști - zise șeriful, bătând din nou în teancul de jurnale - este o otravă.
   - Haide, șefule.
   Pentru o clipă, Nate se simți vulnerabil și își dori ca bărbatul să-l placă din nou, să fie unchiul și acea figură paternă care fusese pe vremuri.
   - Doar nu-ți trece prin minte că aș putea face vreun rău cuiva.
   Acum era rândul șerifului să izbucnească în râs.
   - Presupun că un mincinos priceput nu se poate minți niciodată pe el însuși. N-ai face rău nimănui? La naiba, Nate. Știm amândoi că asta nu e adevărat. Dar ce zici de Tommy, de Johnny și de Bea, și de faptul că i-ai abandonat odată ce ai obținut tot ce aveai nevoie de la ei?
   - Nu i-am abandonat. Viețile noastre au apucat-o pe cărări diferite. I se întâmplă oricui. Am încercat să păstrez legătura cu ei.
   - Cum? Trimițându-le câte un e-mail de două ori pe an? Iar Bea trebuie să fie foarte recunoscătoare să-și vadă singura rudă de pe lumea asta numai de Crăciun, o dată la doi ani.
   Nate o văzuse pe bunica lui mult mai des, dar știa că acesta era un joc pe care avea să-l piardă doar pentru că-l juca. Era timpul să adopte o nouă strategie. Îl putea împinge pe șerif spre pista din ce în ce mai inexplicabilă - cu biletul prin care Lucy își anunța plecarea - sau putea îndrepta conversația către valul de infracțiuni curente din Lake, dar să-l lase pe bărbat să se perpelească i se părea cea mai bună opțiune.
   Timp și presiune. Așa se fabrică bijuteriile.
   - Ei, bine, las totul în seama dumitale, șefule, zise Nate. Se pare că ai de prins un criminal.
   - Oamenii din oraș cred că mă uit chiar acum la el.
   - Oh, știu, zise Nate în timp ce-și punea haina. Lake își adoră legendele. Fetele de la Night Ship. Just June, Morton Strong și Camera Century. Băiatul-care-a-căzut.
   Nate scuipă aceste cuvinte de parcă erau acide pe limba lui.
   - Totul devine o poveste aici. Asta face să pară că viața are vreun sens, dar nu este așa. Viața nu are niciodată sens.
   - Ești un cinic.
   - Cancerului nu-i pasă dacă ești un sfânt sau un criminal în serie. Copiii pe care-i tratez nu înțeleg acest lucru, pentru că ei nu au fumat cincizeci de ani la rând și nici nu s-au dat vreodată cu creme de protecție solară. Ei sunt inocenți. Nu există scop, sens sau dreptate. Suferința lor nu are absolut niciun sens. De fapt, nu are mai mult sens decât o mașină care se prăbușește de pe o stâncă doar pentru că un puști a vrut o plăcintă de piersici în loc de una de cireșe. Pentru că el juca baseball și nu făcea atletism. Pentru că a reușit o triplă în loc să rateze.
   Se priviră îndelung și, pentru o clipă, Nate avu impresia că șeriful rămăsese fără cuvinte.
   Nate se îndreptă spre ușă.
   - Nu te-am adus aici doar ca să vorbim despre Lucy, îi spuse șeriful.
   Scoase o fotografie dintr-un dosar de carton Manila și o împinse pe masă.
   Era poza unei puștoaice. Părea luată din albumul școlii. Ce se aștepta șeriful să facă Nate cu poza aceea? De unde putea el să știe ceva despre această fată? Și, totuși, știa ceva.
   Văzând-o cu un zâmbet timid pe față în fotografia aceea plină de lumină și culoare, își spuse că nu o cunoștea, dar imediat îi recunoscu linia curbată a buzelor și arcul delicat al nasului.
   - A fost acolo, zise Nate. Noaptea trecută. Cu un puști înalt. Tipul care m-a lovit în cap. Aveau de gând să strice cumva casa bunicii, sau ceva de acest gen. Trebuie să o aduci la secție. Trebuie să o interoghezi.
   - Asta nu se va întâmpla.
   - De ce nu? Sunt aceiași puști care au uns scările lui Johnny cu ulei. Sunt aceiași indivizi care i-au ucis câinele lui Tom și care au aruncat în aer pubul Union cu bunica mea înăuntru!
   - Pentru că fata e moartă, Nate.
   Șeriful întoarse fotografia ca să se uite mai bine la ea, apoi adăugă:
   - Cadavrul ei a fost găsit pe țărm în această dimineață.

                                   ABSOLVIREA
                                               II

            Bannere care anunțau sfârșitul anului erau atârnate peste tot în jurul liceului. Pe holurile acestuia, bucuria era maximă.
   Alți liceeni din ultimul an, adunați în fața dulapului lui Nate, zâmbiră când acesta trecu printre ei.
   Michelle Duchaness îl sărută pe obraz, iar Parker Lang îl bătu prietenește pe braț.
   Nate însuși se simțea în al nouălea cer de bucurie. Examenele se sfârșiseră. Liceul era gata. După atâta timp, după ce trecuse prin atâtea, adevărata lui viață era - în sfârșit - pe punctul de a începe.
    Johnny stătea sprijinit de dulap în dreapta lui Nate. El era singurul din preajmă care nu părea prea fericit.
   - Cum stai cu fizica? întrebă Nate în timp ce forma combinația lacătului.
   - Șaizeci și trei.
   - Șaizeci și trei!
   Nate închise zgomotos ușa dulapului imediat ce-l deschise. Lui Johnny i-ar fi trebuit cel puțin optzeci și trei de puncte ca să aibă notă de trecere la acea materie.
   - Dar am studiat atât de mult.
   - Kritzler a avut de la început ceva împotriva mea.
   - Ai vorbit cu el? Nu este nicio temă pe care ai putea să o faci sau vreun proiect suplimentar, ori...
   - Nu vrea să cedeze. Am încercat toate variantele.
   - Îmi pare atât de rău, omule. Dar un singur curs la școala de vară nu va fi chiar atât de rău. Sunt sigur că vor fi doar câteva ore pe săptămână.
   - Tatăl meu, Nate. Iisuse, tata!
   Johnny începu să se bată cu capul de dulapuri.
   - Dar te vor lăsa să termini, nu?
   - Mda. Doar că o să-mi înmâneze un plic gol.
   - Poate că el nu trebuie să afle.
   - Dar Tufts va afla! Iar el a trebuit să tragă toate sforile ca să intru acolo.
   - Se găsește mereu încă o sfoară de tras.
   Nate deschise din nou dulapul. Tot ce mai rămăsese înăuntru erau câteva cărți de biologie avansată pe care nu mai ajunsese să le returneze și fotografiile care decorau partea interioară a ușii lui.
   Lucy confecționase un fanion în culorile albastru și alb ale Universității Columbia și îl atârnase chiar deasupra dulapului său.
   - Dacă a reușit să te bage, o să poată și să facă să rămâi acolo. O să fie foarte greu când îi vei spune, dar pot merge cu tine ca să fiu de față, dacă vrei.
   - Ce s-a întâmplat?
   Tom se apropia de ei, de mână cu Emma Aoki.
   Owen venea în spatele lor, ca un frigider mergător.
   Nate îl lăsă pe Johnny să-i pună la curent și pe ceilalți, în timp ce desprindea cu grijă pozele de pe ușa dulapului. El și Lucy ca rege și regină la balul de absolvire. El, Tom, Johnny și Owen pescuind pe pontonul lui Vanhouten. Erau amintiri frumoase, dar cele mai frumoase amintiri pe care le avea din ultimul său an de liceu nu erau de genul celor pe care le păstrai pentru posteritate.
   Emma începu să țâțâie și-l bătu pe umăr pe Johnny.
   - Eu și cu Laurie mergem să luăm niște covrigi, apoi o să-l ajutăm pe Jim să pregătească totul pentru diseară, îi spuse ea lui Tom. Vrei să vii și tu?
   Era o sărbătorire a absolvirii, sancționată oficial după ceremonia din seara aceea, dar urma să aibă loc o petrecere adevărată la casa lui Jim Tatum, de la limita promontoriilor.
   - Merg să mănânc cu băieții, dar poate am să trec pe la Jim după aceea, zise Tom. Sună-mă dacă Jim o să vrea să aduc ceva.
  Emma îl cuprinse pe Tom, punându-i mâna pe ceafa, și îl sărută înainte să se îndepărteze pe coridor.
   - O Lovitură de Trăsnet în seara asta?
   Pe hol era un zgomot asurzitor, însă Owen vorbea oricum în șoaptă.
   Atât întrebarea cât și durerea din brațul lui Nate îl făcură pe acesta să zâmbească. După previziunile meteorologilor, ploaia avea să înceapă în jurul după-amiezii, însă Nate credea că urmau să vadă primii stropi înainte de a se întuneca. Se înșela foarte rar.
   - Da. Ultima noastră lovitură va fi una impresionantă, zise Nate.
   - Trebuie să-i venim de hac lui Kritzler, Nate, zise Johnny. M-a distrus.
   - Deja i-am plantat cuiburile de termite în pereții casei.
   - Nici nu cred că a observat. Nu i-au dezinfectat casa cu insecticide sau ceva de acest gen?
   - Cu cât le va descoperi mai târziu, cu atât furnicile o să-i facă mai multe stricăciuni. O datorie întârziată face să crească dobânda.
   - Dar Nate...
   Niște mâini fine ca mătasea acoperiră ochii lui Nate. Se întoarse brusc pentru a o lua în brațe pe posesoarea lor, pe care o ridică de jos.
   Lucy prinse obrajii lui Nate în palme, în timp ce picioarele ei se încolăceau în jurul taliei sale. O sărută în timp ce se învârtea cu ea în brațe în mijlocul holului.
   - Iubito, îi spuse el, oprindu-se din acea piruetă.
   Ea îl sărută o singură dată pe frunte înainte ca el să o lase jos. Nate nu dădu nicio atenție grupului de fete din clasele mai mici care se zgâiau la ei cu mâinile încleștate pe piept. Se prefăcu că nu-l auzise pe Johnny când oftă afectat alături de el.
   - Deci cine va fi cel vizat în această seară? întrebă Owen.
   - Lindsay, zise Nate, privind-o rânjind pe Lucy.
   În urma răzbunării lui Adam Decker, care trimisese tuturor pozele intime ale lui Lucy, niciunul dintre colegii lor nu fusese mai răutăcios cu Lucy decât Lindsay Stone. Cele două fuseseră cele mai bune prietene înainte de proces și deveniseră ulterior inamice, dar expunerea acelor poze marcase o intensificare a ostilităților pe câmpul de luptă reprezentat de politica liceului. Relația lor se răcise în ultima vreme, dar faptul că Nate o alesese pe Lindsay ca țintă finală a Loviturilor de Trăsnet era simbolic.
   Acesta era darul lui de absolvire pentru Lucy.
   - Din nou? întrebă Johnny, dându-și ochii peste cap. Dar trebuie să-l aranjăm pe Kritzler după aceea, te rog.
   - Nate va termina cu Loviturile de Trăsnet după asta.
   Lucy se adresa celorlalți, dar privirea ei era ațintită asupra lui Nate.
   - Și cu Night Ship, de asemenea, adăugă ea.
   Nate încuviință din cap pentru a confirma spusele ei.
   Johnny se împiedică, izbindu-se de dulapurile aliniate la perete.
   - Una în plus nu ar fi o nenorocire așa de mare, totuși, nu-i așa? zise Tom. Am putea acționa în siguranță deplină. Nimic riscant. De exemplu, am putea...
   - Ești surd, Tom? îl întrerupse Lucy. Nate a spus că a terminat-o cu asta.
   Tom făcu un pas în spate, de parcă ar fi fost înțepat de veninul ei.
   - Mă duc să-mi fac unghiile, îi zise ea lui Nate pe un ton ceva mai blând. Apoi am să văd dacă Jim nu are nevoie de ajutor.
   - Îți faci manichiura? întrebă Nate.
   Lucy nu manifestase niciodată interes pentru astfel de lucruri. Nate o văzuse în rochie de vreo șase ori, probabil, în ultimii doi ani.
   - Și pedichiura.
   - Extraordinar, adevărat?
   Nate era de-a dreptul surprins. Banii erau mereu o problemă pentru familia Bennett, iar lui Lucy nu-i stătea în fire să se răsfețe.
   Compensația lui Nate fusese precară în comparație cu ceea ce pierduse, dar necazurile lui îi aduseseră mai multe beneficii decât și-ar fi putut imagina vreodată. Orice magie neagră folosise consultantul lui financiar, aceasta făcuse ca resursele lui să crească puțin câte puțin.
   Nate ar fi cumpărat orice pentru Lucy. Ar fi plătit chiria pentru casa familiei Bennett, dacă asta ar fi însemnat o grijă în minus pentru ea. Dar ea accepta foarte rar darurile lui. Era mândră și dură, iar Nate o admira pentru asta.
   - Noua noastră viață începe astăzi, McHale, îi zise ea, înțepându-l în piept cu un deget. Să nu uiți asta.
   El se gândea constant la acest lucru. În trei luni aveau să locuiască în Manhattan. În weekenduri aveau să meargă la piese de teatru, să viziteze muzee și să se plimbe în acele parcuri faimoase. Aveau să se întâlnească cu Tom la cină de două ori pe săptămână. În următorul an ar fi trebuit să se mute împreună.
   Într-o bună zi, aveau să locuiască într-un apartament cu un singur dormitor, undeva între Columbia și NYU, cu tablouri pe pereți și cu un câine. În cele din urmă, aveau să apară un inel și doi copii. Apoi ar fi reușit să aibă tot ce visaseră, iar călătoria lor către acel loc perfect începea chiar din ziua aceea.
   Nate o sărută flămând, simțindu-i oasele feței în palmele lui. El se înfierbântă, iar ea simți fiori reci. El o sărută până când atinseră starea de echilibru perfect. Înainte să se desprindă de Lucy, depuse o sărutare fugară pe părul ei de culoarea focului.
   Ea îi zâmbi înainte să se îndepărteze, iar zâmbetul ei aprinse în sufletul lui o flacără vie.
   Când se întoarse spre prietenii lui, aceștia îi evitară privirea.
   - Mergem să mâncăm niște pizza acum, nu?
   - Așa cred, zise Tom, care părea încă rănit de spusele lui Lucy.
   - Pariez că aș putea mânca o plăcintă întreagă acum, continuă Nate.
   Își luă cărțile, împături cu grijă fanionul Universității Columbia, punându-l în sacul său, apoi închise dulapul pentru ultima dată. Lovi cu pumnul în ușa dulapului în semn de rămas-bun. Prietenii lui îl însoțiră la camera la care trebuia să returneze manualele. Înaintau pe mijlocul coridorului, iar ceilalți se dădeau la o parte pentru a-i lăsa să treacă.
   El îi saluta din cap pe toți și răspundea bătăilor pe umăr sau pumnilor trași în joacă pe care-i primea.
   Își lăsă manualele, acceptă o îmbrățișare formală de la domnul Davidson și se strecură pe ușa din față a școlii, fiind întâmpinat de lumina orbitoare a soarelui. Acesta era capricios și apărea destul de rar în acest colț al ținutului nordic, dar în ziua aceea dogorea ca un cuptor, umiditatea făcând aerul destul de dens ca să poată fi sorbit.
   - Nu sunt făcut pentru o astfel de vreme, zise Nate în timp ce-și scotea tricoul.
   Felul în care soarele de iunie îi mângâia pielea îl făcea să se simtă nemuritor.
   - Va fi mult mai cald în oraș, zise Johnny.
   Nate știa că lui Johnny nu-i plăcea ideea ca ei să meargă la universități diferite în cursul următorului an. Dar Johnny era nedespărțit de Owen, iar Owen se ducea la o filială a UMass, nu departe de Tufts. Le trebuia ceva timp să se acomodeze, dar aveau să fie în regulă.
   - Nu poți să-ți ții hainele pe tine încă cinci minute? bombăni încet Tom.
   - Știi, am putea totuși să mai dăm o Lovitură de Trăsnet, zise Johnny. Lucy nu va trebui să afle.
   Nate se opri brusc din drum. Era în cea mai bună dispoziție acum, dar ura să repete ceea ce hotărâse deja.
   - Nu am vorbit destul de clar?
   Întoarse spre Johnny privirea lui albastră și încruntată. Johnny privi în altă parte și deveni și mai posomorât.
   - Dar puteți totuși să-i veniți de hac lui Kritzler, spuse Nate când porniră din nou la drum.
   El îi aruncase lui Johnny bățul, iar acum era timpul să-i dea și morcovul.
   - Nu aveți nevoie de mine, adăugă el.
   Johnny scoase un sunet sugestiv - ceva între un icnet și o șuierătură.
   Nate își trecu brațul pe după gâtul lui Johnny în timp ce pășeau. Copacii care mărgineau strada erau plini de flori. Miresme de flori și de iarbă cosită îmbogățeau aerul proaspăt de munte. Îi părea rău că prietenii săi nu puteau să se bucure la fel ca el de euforia acelei zile. Viitorul, cu toate comorile lui, își deschidea larg porțile în fața lor.
   - Nu o să fie la fel.
   Și inima lui Nate tresări la aceste cuvinte, pentru că Johnny avea dreptate. După ziua aceea, nimic nu avea să mai fie la fel vreodată.

                                      Zece

         Se numea Maura Jeffers și era moartă.
   Avea cincisprezece ani și era elevă în clasa a zecea la liceu.
   Jeffers se numea proprietarul unui magazin de haine second-hand care fusese ținta unei Lovituri de Trăsnet puse la cale de Nate și de prietenii săi pe vremuri. Bărbatul încercase să o pipăie pe Lucy, așa că pictaseră ferestrele și pereții magazinului acestuia cu apă cu zahăr, în scurt timp, magazinul fusese năpădit de insecte.
   Dacă oamenii nu erau deja suspicioși în privința hainelor second-hand, o vitrină invadată de furnici-tâmplar le-a tăiat avântul. Orașul de pe malul lacului era mic, așa că erau foarte mari șanse ca bărbatul care nu-și ținea mâinile acasă și fata care murise să fie rude.
   Șeriful îi întinse lui Nate un pahar de unică folosință plin cu cafea.
   - Presupun că o preferi simplă, zise șeriful.
   Nu era adevărat, dar Nate zâmbi oricum. Reuși chiar să ascundă faptul că se fripsese ținând în mână paharul fără toartă.
   Șeriful îi ceruse lui Nate să dea o declarație scrisă despre confruntarea sa cu adolescenții de pe peluza bunicii sale. Nate fusese sincer, preferând să omită acea parte în care făcuse de pază ore întregi în ploaie, lângă casă. Povestea pe care o oferi menționa că vandalii îl treziseră din somn în timp ce-și pregăteau lovitura, el reușind astfel să-i oprească înainte să facă vreo stricăciune.
   Tonul șerifului Buck se schimbase semnificativ, iar interviul era ceva mai relaxat. Nate nu era sigur dacă acest lucru se datora faptului că șeriful o lăsase mai moale, sau dacă acesta preferase pur și simplu să-și schimbe strategia. Intenționa să fie precaut până ce avea să se lămurească asupra acestui aspect.
   Șeriful mutase conversația din camera de interogatorii în confortul relativ al biroului său personal.
   - Biroul nu era ceva mai mare înainte? întrebă Nate.
   - I-am adăugat un dulap încastrat în perete atunci când s-a renovat secția de poliție, zise șeriful, făcându-i semn către o ușă din partea laterală a încăperii.
    Nate sorbi din cafea. Avea un gust ciudat - ceva între apă stătută și petrol.
   - Cum e? Probabil că nu se ridică la standardele celei din oraș.
   - E perfectă. Cum a murit această fată, Jeffers?
   Nate știa că fusese găsită pe țărm, dar asta nu însemna neapărat că se înecase.
   - Medicul legist nu s-a uitat încă la cadavru.
   - Trebuie să ai o idee.
   Șeriful Buck își trecu degetul pe marginea cănii lui de cafea. Țârâitul strident al telefonului de la recepție spulberă liniștea. Deși era devreme, linia era ocupată aproape nonstop. Medeea se extinsese treptat dincolo de Greystone Lake.
   - A fost strangulată.
   Nate tresări. Ipoteza strangulării îl tulbura la fel de mult ca și cea a înecului.
   - Speram, cred, ca moartea ei să se fi produs accidental.
   - Medicul legist va face anunțul oficial, dar noi considerăm că a fost omucidere.
   - Strangularea sugerează o apropiere destul de mare între victimă și criminal, zise Nate.
   El citise asta undeva, dar părea foarte adevărat.
   Își imagină cum ar fi cuprins el cu mâinile gâtul fragil al unei tinere și cum ar fi început să strângă până ce niște oase esențiale ar fi trosnit sub apăsarea degetelor lui. Să-i rupă traheea ar fi fost ca și cum ar fi strâns cu putere o tulpină de țelină până când ar fi simțit seva.
   Ar fi trebuit să fie față în față cu fata, privind-o în ochii măriți de groază, în timp ce delicatele ei vase capilare ar fi explodat ca niște artificii din cauza încordării. Ar fi trebuit să fie necruțător în fața disperării de pe chipul în agonie. Nu, își spuse Nate.
   Ar fi trebuit să-mi placă.
   Șeriful ridică din sprâncene.
   - Poate că ar trebui să mă lași pe mine să construiesc profilul criminalului.
   El luă declarația lui Nate de pe birou.
   - Ce poți să-mi spui despre băiatul cu care era această fată? Spui că nu ai reușit să-l vezi bine.
   - Era înalt. Mai înalt decât mine, cu brațe și picioare foarte lungi. Cel puțin, așa mi s-a părut. Purtau amândoi haine de ploaie foarte largi.
   În declarația sa oficială minimalizase importanța elementelor fizice în confruntarea sa cu adolescenții.
   - Băieții cresc ca buruienile. Îți amintești cum te-ai înălțat tu dintr-odată în acea iarnă?
   Nate rânji. Aceasta putea fi o amintire întâmplătoare, cum părea să fie, sau mai degrabă o nouă tentativă de a interpreta rolul polițistului rău. Oricum, un zâmbet era răspunsul cel mai inteligent.
   Șeriful se uită la Nate și își mușcă interiorul obrazului.
   - Crezi că ai putea să-l identifici?
   - Dintr-o poză? Nu știu. Poate dacă l-aș vedea în persoană.
   Șeriful extrase o fotografie din dosar și o împinse peste birou.
   La fel ca și fotografia fetei pe nume Jeffers, aceasta părea luată dintr-un album al școlii. Băiatul din imagine avea un nas acvilin care i se părea familiar. Zâmbetul lui avea o expresie răutăcioasă, iar obrajii erau rotunzi că ai unui bebeluș.
   Era greu de crezut că acesta putea fi băiatul slăbănog pe care Nate îl zărise pentru o clipă în timpul confruntării - cel care avea un chip atât de angelic. Nate încercă să și-l imagineze pe băiat în profil.
   - Nu știu, răspunse el.
   - Mama lui spune că a crescut în înălțime cu aproximativ treizeci de centimetri de când a fost făcută poza. Ea îmi va aduce în scurt timp o fotografie mult mai recentă. Poate că aceea o să ți se pară mai familiară.
   - Vrei să spui că și el...?
   - E doar dispărut deocamdată.
   Șeriful rostise aceste cuvinte pe un ton indiferent, ca și cum dispariția unui adolescent era ceva obișnuit.
   Amintirile lui Nate din noaptea precedentă erau incoerente. Nimic surprinzător, ținând cont de lovitura de la cap. Cu toate acestea, el încerca să se agațe de toate imaginile și senzațiile pe care le reținuse.
   Mâinile lui fuseseră ude când trăsese gluga de pe capul fetei pentru a-i vedea fața. Apoi se întorsese cu spatele la fată și văzuse scara pliantă venind în viteză spre el și...
  - Să revenim la Lucy, zise șeriful, ridicând una dintre agendele Moleskine.
   Tranziția bruscă îi confirmă lui Nate că aceea nu era doar o discuție obișnuită între cunoștințe.
   - Ținând cont de descoperirile recente, ai vrea să mai adaugi ceva la declarațiile pe care le-ai făcut în urmă cu paisprezece ani? Primele impresii sunt cele mai sigure, dar timpul poate scoate la lumină anumite detalii.
   Șeriful îi oferea o așa-zisă șansă necondiționată pentru a-și revizui declarația.
   Nate oftă.
   - A trecut atâta timp de atunci. Și de câte ori ai mai vorbit cu noi toți de atunci?
   Era o aluzie subtilă la faptul că Nate nu era unicul suspect. Adăugă:
   - Mă tot gândesc cum ar fi fost dacă nu ar fi apărut biletul acela. Dacă nu ne-am fi gândit că ea a fugit, poate că i-am fi găsit cadavrul mai devreme și am fi avut mai multe dovezi cu care să lucrăm.
   De fapt, șeriful nu-i dăduse încă nici cel mai mic indiciu despre ceea ce dezvăluiseră rămășițele lui Lucy, dar Nate spera că acest moment era mai aproape.
   - În cazul lui Lucy, am bănuit de la bun început că a fost vorba de omucidere, chiar dacă ea a lăsat acel bilet, zise șeriful. Și nu uita că este posibil ca ea să fi fugit, într-adevăr, exact așa cum spune în bilet. Poate că, pur și simplu, nu a reușit să ajungă prea departe.
   Luă o înghițitură de cafea și îl privi pe Nate peste marginea cănii, apoi continuă:
  - Dar acum știm că cineva i-a ascuns trupul în zona dealurilor submontane. Acum știm că a fost o crimă, așa că vorbim despre o nouă analiză a declarațiilor, a mărturiilor și tot restul.
   - Trebuie să fi aflat ceva după ce i-ați examinat cadavrul, zise Nate, făcând o nouă încercare.
   Asta își dorea cel mai mult să afle.
   - Paisprezece ani e o perioadă foarte mare de timp. Paisprezece ani, Nate.
   Erau aproape aceleași cuvinte pe care i le spusese Tom cu o zi în urmă. Erau ciudat de asemănătoare. Și această impresie îl avertiză pe Nate să se oprească acolo, îndemnându-l să schimbe subiectul.
   - Deci vrei să vorbim mai mult despre Lucy, sau despre această fată, Jeffers? Și despre celălalt puști.
   El făcu semn spre poza băiatului.
   - Cum se numește?
   - Peter Corso. Pete.
   Șeriful se uită chiorâș la Nate.
   - Dar între aceste cazuri există o legătură, nu-i așa? Lucy, Maura și Pete. Numele din aceste jurnale vechi sunt aceleași care apar în capul rapoartelor de pagube materiale de acum câteva săptămâni și de noaptea trecută. Ai fi surprins să afli câte coincidențe există. Tu i-ai văzut pe Maura și pe Pete când erau pe cale să deterioreze casa bunicii tale, deci e aproape sigur că ei făceau parte din grupul care săvârșește acum acte de vandalism. Tot ce ați făcut voi, băieți, cu ani în urmă, se petrece din nou, doar că de această dată voi sunteți cei vizați.
   Într-un fel, Nate era mândru de el.
   - Ai vorbit cu Tom despre această ipoteză?
   Șeriful era convins, în mod evident, de exactitatea faptelor relatate în jurnale, dar existau zero șanse ca Nate să recunoască așa ceva.
   - Tom, zise el.
   Privirea șerifului se întunecă. El se lăsă pe spătarul scaunului său și rămase tăcut ceva vreme, adăugând în cele din urmă:
    - Devine destul de greu să vorbești despre anumite lucruri. Vei înțelege asta atunci când micuța ta va crește mai mare.
   Spre deosebire de celelalte remarci, aceste cuvinte nu păreau a fi nici vreo mișcare tactică și nici vreo stratagemă din partea șerifului.
   - Nu știe nimic, realiză Nate. Nu i-ai spus că ai avut jurnalele ei în tot acest timp.
   Tom l-ar fi avertizat pe Nate dacă ar fi știut acest lucru.
   - Nu ar înțelege. Iar eu nu am vrut să...
   Vocea șerifului se stinse pe neașteptate. Nate urmări privirea șerifului Buck, care se îndreptase spre fotografia înrămată ce atârna pe perete - o fotografie a lui Tom la vreo șapte sau opt ani - cu părul blond și un dinte lipsă, ținând în mână o undiță.
   - Nu ar înțelege că ai tăinuit în mod deliberat anumite probe? Sau că ai făcut asta crezând că-l protejai?
   Șeriful părea epuizat, iar Nate nu credea că juca teatru. Ei îl puseseră la zid nevinovat, iar bărbatul bătea pasul pe loc de multă vreme.
   - El e fiul meu, Nate.
   Șeriful îl înfruntă cu privirea, apoi atinse partea de sus a teancului de agende Moleskine.
   - Îl iubesc pe Tom mai mult decât orice pe lume. Mai mult decât viața mea. Și adevărul este că mi-aș fi dorit să nu găsesc niciodată aceste jurnale. Aceste pagini îl descriu ca pe un băiat nemilos și slab, care tânjește după atenție. Și citindu-le îmi este greu...
   Șeriful se opri, căutând cuvintele potrivite.
   - Este greu pentru mine să nu pun la îndoială tot ce credeam că știu despre el. Câteodată mă uit la el și trebuie să mă întreb cine este. Cine este cu adevărat.
   - Lucy nu-l simpatiza pe Tom, zise Nate. Nu s-au înțeles niciodată, așa că nu mă surprinde deloc că l-a făcut să pară atât de rău. Nu poți avea încredere în absolut nimic din ceea ce scrie acolo. E pură ficțiune. În afară de asta, știi foarte bine cine este Tom cu adevărat. Cum poate descrierea unei adolescente să schimbe părerea pe care o ai despre el?
   Șeriful se uită la el cu o expresie nouă - una ce reuși chiar să ridice moralul lui Nate. Pentru că expresia de pe fața bărbatului sugera speranță. Neîncrederea era greu de suportat, iar suspiciunea, dăunătoare, dar speranța era ceva cu care Nate putea lucra.
   Telefonul șerifului Buck sună de trei ori înainte ca acesta să răspundă.
   - Vin imediat, îi spuse el persoanei de la celălalt capăt al firului. Puse receptorul înapoi în furcă. Au nevoie de mine afară, în față.
   Se ridică de pe scaun, îndreptându-se spre ușă.
   - Rămâi aici.
   Nate își scoase telefonul. Ecranul acestuia nu se aprinse, deși nu părea a fi complet stricat. Din fericire, asistentul lui digital încă funcționa și fu capabil să-i spună lui Nate că era aproape opt dimineață. Vocea subțire a acestuia suna de parcă ar fi fost filtrată prin Auto-Tune și apoi transmisă dintr-un îndepărtat sistem stelar.
   Înmormântarea lui Lucy trebuia să înceapă în câteva ore, dar cum șeriful nu era de față, bunica reveni în centrul atenției lui Nate.
   Prin peretele de sticlă al biroului, Nate observă că holul era gol. Se plimbă în jurul computerului și fu surprins să descopere că era protejat printr-o parolă. Formă un nouă la telefonul fix al șerifului, pentru a obține legătura, apoi formă 4-1-1 pentru informații.
   Obținu repede legătura cu spitalul din Garcefield, unde i se spuse că starea bunicii lui era neschimbată. El întrebă din nou dacă nu putea fi transportată la un spital de arși și i se spuse din nou că vremea era prea urâtă ca să poată fi deplasată undeva.

         Nate închise telefonul, simțindu-se mai rău decât înainte.
   Credea că fusese la numai un pas să afle ceva folositor de la șerif, dar și bunica lui avea nevoie de el. Fără mașină, el nici nu știa cum putea să se întoarcă alături de ea.
   Realiză că era norocos, pentru că șeriful nu-l acuzase de cacealma ceva mai devreme, atunci când se prefăcuse că voia să plece din camera de interogatorii. Una dintre primejdiile care se iveau atunci când erai un mincinos talentat era pericolul de a nu te păcăli singur odată cu ceilalți.
   Cafeaua amară îl lăsase agitat.

   Cu un ochi la hol, începu să răsfoiască foile de pe birou și să verifice sertarele acestuia. Majoritatea erau încuiate, iar cele care nu erau nu conțineau nimic interesant. Indiferent ce pretindea șeriful, descoperirea cadavrului lui Lucy trebuia să fi scos ceva la iveală.
   Dar, desigur, el nu l-ar fi lăsat pe Nate singur în biroul său dacă ar fi existat acolo ceva important.
   Nate le evitase până acum, dar când nu mai avu niciun loc în care să caute, se întoarse către teancul de agende vechi Moleskine. O ridică pe cea de deasupra - atât de grijuliu de parcă ar fi fost un ou din care putea ieși cea mai ciudată creatură.
   Deschise jurnalul la pagina cu semnul de carte și se convinse pe loc că era scrisul lui Lucy. Privirea lui fu în mod firesc atrasă de propriul său nume, scris cu litere înclinate de Lucy.

     ...regret că i-am spus lui Nate că Sarah Hernandez a râs de mine din cauza acelui articol din ziar. Crede că mă protejează, dar împinge lucrurile prea departe. Întotdeauna. Aș vrea să-și poată vedea chipul când se face palid de furie.

      Nate închise jurnalul și-l puse lângă celelalte. Nu vorbise cu Lucy de paisprezece ani, iar acum acesta devenise ultimul lucru pe care ea îl spusese despre el.
   Cercetă încăperea, disperat să se gândească la altceva și nu la cuvintele ei.
   Și atunci observă ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo.
   O tastatură de securitate era atașată de mânerul dulapului încastrat în perete, ce apăruse după renovarea secției, așa cum spusese șeriful. Era o precauție ciudată pentru un dulap de haine obișnuit, chiar și într-o secție de poliție.
   Șeriful lipsea de câteva minute bune, dar holul care se vedea prin peretele de sticlă al biroului era încă gol. Încă o dată, Nate cercetă repede sertarele biroului în căutarea unei bucăți de hârtie pe care să fie trecut codul de acces.
   Să deții un sistem sofisticat de securitate și să păstrezi cheia dezactivării acestuia la îndemână era o greșeală clasică. Verifică părțile de jos, de sus și cele laterale ale sertarelor. Dar nu găsi nimic, și cercetă pe sub registrul de pe birou, apoi sub calendar, unitatea computerului și tastatura.
   Nate se întoarse spre tastatura de pe mâner. Nu avea cum să-și dea seama câte numere putea să conțină codul. Avantajul era că tastatura părea doritoare să-i ofere un număr nelimitat de încercări.
   Folosirea datelor semnificative din viața cuiva ca parolă era o altă greșeală pe care oamenii o făceau în mod regulat. Trase calendarul lunar de sub registrul de pe birou și îi cercetă paginile. Tastă cele patru cifre care reprezentau ziua de naștere a doamnei Buck, aniversarea lor și ziua de naștere a lui Tom, dar fără succes.
   Contase pe ziua de naștere a lui Tom. Zâmbetul știrb al prietenului său îi atrase privirea spre poza înrămată de pe perete.
   Îl iubesc pe Tom mai mult decât orice, îi spusese șeriful.
   Nate tastă din nou ziua aniversării lui Tom și luna, dar de această dată tastă și toate cele patru cifre ale anului în care se născuse acesta... anul nașterii lui Nate.
   Mecanismul încuietorii se decuplă cu un clic, iar Nate deschise ușa, descoperind un spațiu mai mare decât s-ar fi așteptat - o arie de depozitare în care puteai intra, adâncă de vreo doi metri și jumătate.
   Într-un thriller polițist sau la o intervenție operativă a poliției, el ar fi aprins brusc lumina pentru a se confrunta cu un mozaic de orori. Fotografii de la locul faptei. Poze ale suspecților încruntați. Colaje de filmări video și fotografii, scheme ale petelor de sânge și poze sinistre de la autopsii.
   În schimb, tot ce văzu Nate erau haine. Echipament de iarnă, jachete de vânătoare și uniforme de rezervă erau atârnate ordonat pe umerașe.
   Deasupra acestora, o mulțime de pălării și pulovere erau stivuite până în tavan. Perechi de pantofi bărbătești de toate felurile erau aliniați ordonat pe podea.
   Nate se înjură în gând în timp ce intră în acel dulap, dând la o parte hainele astfel încât mâinile lui să poată verifica tot ceea ce văzuseră ochii săi. Fusese sigur că avea să găsească acolo ceva, dar singurul lucru pe care îl aflase era că acel dulap încăpător era neprețuit pentru cei din familia Buck.
   Tocmai ieșea din mica încăpere, gândindu-se ce ar fi trebuit să facă în continuare, când se împiedică de niște galoși care nu stăteau în rând cu celelalte seturi de încălțăminte. Se aplecă pentru a-i împinge înapoi la locul lor, când zări un fișet mic, lipit de perete, în spatele hainelor.
   În sfârșit. Nate împinse hainele din fața lui. Asta era ceea ce voia să descopere de la bun început de când se întorsese acasă. În sfârșit, avea să obțină toate informațiile pe care le adunase poliția. Dar când se uită mai bine la ceea ce descoperise, entuziasmul îi dispăru brusc.
   Propriul său nume, scris cu litere mari, font Courier, se ițea la el din sertarul fișetului.

                                      ABSOLVIREA
                                              III

           Tom se mira cât de ușor era să aducă mașina.
   Chiar dacă era încărcată cu bagajele a trei fete, nu era nevoie decât de un mic efort pentru a aduce mașina nou-nouță a lui Lindsay Stone - un Volkswagen  Jetta argintiu - la marginea patioului ei.
   Tom își făcuse griji că această Lovitură de Trăsnet depindea prea mult de noroc și de sincronizare, dar, ca de obicei, Nate avea dreptate în toate privințele.
   Prietenii își petrecuseră seara cu restul clasei lor, pe o ambarcațiune pe care liceul o închiriase pentru noii lui absolvenți. Administrația școlii spera ca o croazieră nocturnă liniștită pe lac să prevină destrăbălarea pe care o anticipaseră, dar sacoșe pline de ursuleți gumați umpluți cu vodcă își făcură apariția înainte de începerea ceremoniei.
   Așa cum prevestise Nate, Lindsay Stone nu se abținuse de la acest desfrâu. Ea se clătina deja atunci când debarcară. Johnny avea degetele agile ale unui copil al străzii din romanele lui Dickens, așa că își folosise această abilitate pentru a șterpeli cheile mașinii din geanta lui Lindsay, dar adevărul era că el i-ar fi putut cere pur și simplu cheia, iar ea i-ar fi dat-o fără să-și mai amintească acest eveniment.
   Și totuși, Nate îl ridicase în slăvi pe Johnny pentru această reușită în timp ce își ocupau pozițiile pentru Lovitura de Trăsnet.
   După ce ambarcațiunea ajunse la docuri, îmbrăcară pelerinele negre de ploaie și se furișară pe întuneric până ce ajunseră la imensa casă în stil Tudor a familiei Stone, de pe Strand. În liniște, supravegheară dintr-un gard viu de peste drum casa care se înălța la mică distanță de ei.
   Mașina lui Lindsay rămăsese parcată acolo pentru că era deja ticsită până la refuz de bagaje. Ea și cele două Sarah plănuiau să-și petreacă restul lunii iunie și toată luna iulie într-o excursie cu mașina prin țară. Lui Tom acest lucru i se părea distractiv, dar Nate îl considera un clișeu îngrozitor.
   - Cât de multe vor vedea de fapt, sărind dintr-un hotel de cinci stele în altul?
   - Evident, nu o fac cum ar trebui, dar asta nu înseamnă că nu merită, îi zise Tom. Mie mi-ar plăcea să văd deșertul și munții. Munții adevărați.
   - Ar trebui să facem asta, zise Nate după ce se gândi puțin. Poate vara viitoare. Când vom ajunge în California, vom putea merge cu mașina pe coasta Pacificului. Ar fi grozav.
   Tom și ceilalți se ascunseră în tufișuri timp de o jumătate de oră înainte ca Sarah Carlisle să oprească Audiul ei în fața vilei Stone și să sfâșie liniștea nopții claxonând de trei ori.
   Lindsay apăru imediat, încă amețită, dar îmbrăcată mult mai casual.
   După câteva clipe de suspans pe dalele alunecoase de piatră, se urcă în mașină, care porni spre casa lui Jim Tatum, unde se adunau ceilalți din clasa lor.
   Așteptară încă cinci minute. Când reședința familiei Stone rămase în întuneric și strada părea pustie, se furișară de-a lungul perimetrului de lumini exterioare către mașina parcată în spate.
   Nate îi înmână lui Johnny cheia mașinii și zâmbi. Lindsay nu era în capul listei de dușmani ai lui Johnny, dar se afla pe ea. Cheia era un dar de la Regele Furtunii.
   Johnny deschise portiera, iar Tom bătu în retragere auzind semnalul sonor și văzând pâlpâitul farurilor. Motorul pornise, schimbătorul de viteze era la relanti, însă Nate insistă să împingă și nu să conducă mașina în jos, pe marginea acoperită cu iarbă a drumului. Nu voia să riște ca roțile neechilibrate ale mașinii să ajungă pe pământul ud - pentru că mașina ar fi putut intra în viteză.
   Lindsay avea să se întrebe dacă lăsase cu adevărat mașina pornită, cu cheia în contact. Vântul dinspre lac și panta aleii să fi fost cu adevărat destul pentru a propulsa Jetta pe o asemenea distanță? Acestea erau întrebările care frământau de obicei ținta unei Lovituri de Trăsnet.
   - Viteza aici, la capăt, este importantă, domnilor, zise Nate. Nu încetiniți până nu se răstoarnă. Nu vreau să rămână înțepenită pe margine.
   Tom se sufoca în pelerina neagră de ploaie. Fusese o ploaie scurtă, dar nu mai simțise un strop de când terminaseră croaziera pe lac. Cu toate astea, nu puteau risca să fie văzuți. Mai ales acum, când aceste aventuri ajungeau, în sfârșit, la un final.
   Nate începu să numere, iar ei se aplecară în mașină. Desigur, Nate avea dreptate, așa că trebuiau să obțină orice fărâmă de impuls din partea mașinii. Pentru o clipă, mașina încă rămase agățată pe marginea piscinei, înainte să plonjeze cu botul în jos acolo unde piscina era mai adâncă.
   Apa erupse în cantități fantastice, revărsându-se pe întregul patio și udându-i până la genunchi. Partea din spate a mașinii se balansă nesigură înainte de a se opri într-un loc, stopurile din spate strălucind chiar deasupra apei agitate. Autovehiculul rămase în poziția aceea verticală în interiorul piscinei - ca o lucrare de artă modernă.
   Tom îi aruncă o privire lui Nate și răsuflă ușurat când văzu că prietenul său găsea isprava lor amuzantă.
   - Să mergem! Să mergem! le șopti Nate.
   O Lovitură de Trăsnet, după care se retrăgeau imediat, era una executată perfect.
   Se strecurară printre copaci, pe iarba peluzelor și peste garduri, până ce ajunseră la BMW-ul lui Johnny, parcat la câteva străzi distanță. Nici măcar atunci nu scoaseră un sunet până ce pelerinele de ploaie nu dispărură în portbagajul mașinii și până ce nu ajunseră cu bine înăuntru.
   Regele Furtunii avea anumite reguli pe care nimeni nu îndrăznea să le încalce.
   - A fost perfect, băieți, le spuse Nate.
   Era important ca el să vorbească primul.
   - Te-ai descurcat minunat, Johnny, de la început și până la sfârșit. O frumusețe de lovitură. Acum știm ce înseamnă ca planurile pentru vacanța de vară să se ducă la fund. S-ar putea ca mașina să fi crăpat și fundul piscinei.
   - Suntem norocoși că doctorul Stone nu i-a cumpărat fiicei sale un Hummer pentru absolvirea liceului, zise Johnny în timp ce-și punea centura.
   Tom se simțea ușurat să distingă o notă de veselie în vocea lui Johnny. Fusese într-o dispoziție proastă cam toată ziua, iar Tom nu-l putea învinui pentru asta. Un licean care aflase că nu putea absolvi cu numai câteva ore înainte de ceremonie: acum asta era un clișeu.
   Cu toate astea, Nate se purtase grozav, promițându-i lui Johnny că avea să-l ajute să-i dea vestea domnului Vanhouten. Jurându-i că avea să-l ajute să treacă cu succes de sesiunea din vară.
   Desigur, ceea ce voia Johnny cu adevărat era să-l pedepsească pe domnul Kritzler cu o Lovitură de Trăsnet, în loc să o hărțuiască pe Lindsay pentru a mia oară. Dar Lucy își impunea mereu voința.
  Owen era singurul care nu băuse nimic, așa că ocupa scaunul  șoferului. Puteau obține un bilet de ieșire din închisoare de la polițiștii locali, dar Regele Furtunii nu credea în nechibzuință - cel puțin, nu în nesăbuința inutilă. Johnny era pe locul din dreapta șoferului, lăsându-i pe Tom și pe Nate în spate.
   - Avem noroc că familia Stone nu are un gard în jurul piscinei, zise Owen.
  - Mda, spuse Tom. Avem noroc.
   Tom se simțea întotdeauna groaznic după o Lovitură de Trăsnet. Golit pe dinăuntru, într-un fel. Efortul depus era întotdeauna palpitant, în timp ce Nate îi susținea și-i încuraja de fiecare dată.
   Trebuie pedepsiți, le spunea el. Noi suntem agenții răzbunării karmice și echilibrăm universul.
   Avea sens, într-un fel, atunci când Nate spunea aceste lucruri. Dar, după aceea, Tom se simțea neliniștit. Vinovat. Nu putea simți aceeași plăcere pe care păreau să o simtă ceilalți atunci când distrugeau bunuri.
   Până la urmă, nu se putea abține să nu se gândească la faptul că, încercând să echilibreze ecuația suferinței, contribuiau într-un fel la dezechilibrul acesteia.
   - Sunt convins că era asigurată, Tommy, zise Nate.
   Își încolăci brațul în jurul gâtului lui Tom - cam prea strâns.
   Tom tresări și așteptă ca strânsoarea să slăbească. Nate era întotdeauna prea brutal atunci când bea ceva.
   - La casa lui Jim Tatum! îi zise Nate lui Owen.
   Owen puse mașina în mișcare, îndepărtându-se de trotuar, în timp ce Tom privea pe geamul mașinii casele familiare pe lângă care treceau pe fundalul sonor al motorului. Greystone Lake se desfășură prin dreptul geamului precum rola nesfârșită a unui film deja memorat.
   Încerca să asimileze faptul că acea eră a vieții lui era terminată. Că terminase, în sfârșit, liceul. Oare se simțea altfel? se întreba el. Se schimbase cumva lumea?
   Nate slăbi strânsoarea, iar brațul său rămase relaxat în jurul gâtului lui Tom în timp ce privea pe fereastra din dreptul său.
   Uneori, Tom știa exact la ce se gândea prietenul său, dar alteori nici măcar nu-și putea imagina ce era în mintea lui Nate. Își imagina peisajul din interiorul lui Nate ca pe un loc de pe altă lume, teribil și în același timp nemaipomenit.
   Lungi șiruri de mașini prevesteau festivitățile ce aveau loc în casa lui Jim Tatum. Deși aproape la fiecare locație din Lake se putea ajunge pe jos, reședința familiei Tatum se afla pe o bucată mare de teren aflată la limita de nord a orașului, la marginea pădurilor protejate ale promontoriilor.
   Era un loc de întâlnire familiar pentru festivitățile clasei lor, iar locația era perfectă pentru o petrecere cu alcool și tot felul de nebunii.
   Lake avea secrete, dar petrecerea care urma în mod tradițional după evenimentele oficial sancționate de la absolvirea liceului nu se număra printre acestea. Toată lumea știa de această petrecere, inclusiv tatăl lui Tom și restul polițiștilor. Dar fuseseră și ei adolescenți pe vremuri.
   Fuseseră și ei odată la fel de norocoși, de importanți și de mândri, și, undeva în adâncul sufletului lor, știau că unul dintre cele mai stupide lucruri pe care le puteau face tinerii zei ar fi fost să nu profite din plin de această vârstă incandescentă, bucurându-se de fiecare secundă. Când nu mai aveai acea vârstă trecătoare, tânjeai după ea.
   Autoritățile se făceau că nu văd cât timp lucrurile nu scăpau prea mult de sub control. Iar asta era bine, își spuse Tom în timp ce analiza șirul de mașini parcate. Pentru că nu era nevoie să fii Sherlock Holmes ca să știi ce urma să se întâmple.
   Owen și Johnny ieșiră din mașină, iar Tom deschise portiera. Nate rămăsese la fel de nemișcat, cu privirea ațintită pe fereastră.
   - Suntem aici, Nate.
   Când Nate se întoarse spre el, lui Tom îi trebui doar o fracțiune de secundă ca zâmbetul să-i revină pe față, dar sesiză o sclipire ciudată în privirea lui Nate - ca și cum ar fi fost undeva departe.
   Nu știa unde se ducea Nate cu gândul în astfel de momente, dar știa că mergea singur acolo.
   „Unde te duci?” voia Tom să-l întrebe de fiecare dată când îl surprindea absent. „Unde te duci în timp ce ești chiar lângă mine?”
  - Să facem rost de ceva de băut, băieți! zise Nate.
   Când sări din mașină, nimeni nu și-ar fi dat seama că se scufundase un timp în acele adâncuri sinistre. Odată ce păși pe strada udă, Nate era ca un tunet, ca un fulger plin de bucurie.
   Ploaia de mai devreme ar fi trebuit să reducă umiditatea, dar aerul părea tropical. Familia Tatum avea o casă impunătoare, în stil colonial, dar petrecerea avea loc mult mai departe de casă, într-un luminiș din pădure, foarte aproape de promontorii. Pădurea era întunecoasă, dar muzica îi conducea ca un far spre locul în care erau adunați ceilalți.
   În scurt timp zăriră licărirea unui foc de tabără și luminile lanternelor printre rândurile de copaci.
   Nate îi conducea pe prietenii săi, mergând în fața lor, iar colegii lor de clasă scoaseră un urlet la vederea lui. Tom se simțea mândru că-i era alături. Prietenul lui. Prietenul lui cel mai bun. Cel mai vechi dintre toți.
   Ochii întregii clase erau îndreptați asupra lor când străbătură hățișul.
   Nate îl cuprinse pe după umeri pe Tom și îi trase fața mai aproape de a lui până când nu-i mai despărțeau decât câțiva centimetri. Părea să-i privească direct în suflet, de parcă ar fi vrut să-i spună: Iată ce înseamnă viața.

                                          Unsprezece

          Nate ezită la vederea propriului său nume, dar mâinile sale nu.
   Ele traseră nerăbdătoare sertarul fișetului, care se deschise destul de greu, deranjând conținutul. Dosarele agățate căzură, dezvăluind o fotografie mare de-a lui. Adolescentul din fotografie îl privea pieziș.
   Portretul lui din ultimul an de liceu. Părul îi era mai lung pe atunci, dându-i un aspect nonșalant, fără a părea neglijent. Băiatul acela nu putea fi acuzat de neglijență. Nu era prea zâmbitor în poza aceea, însă chipul lui avea, indiscutabil, o expresie satisfăcută.
   Mai erau și niște cutii mici împinse lângă peretele interior al dulapului. Sertarele cu dosarele lui Tom, Johnny și Owen se aflau în același compartiment ca și al lui. Adam Decker și cercul lui de prieteni aveau compartimentul lor. Un al treilea compartiment conținea dosarele lui Lindsay, al Emmei și chiar și pe ale celor două Sarah. Prieteni, dușmani, prădători, pradă și alții care nu erau atât de ușor de categorisit.
   Nate fusese atât de ahtiat după informații și atât de nerăbdător să descopere ceva - orice - despre uciderea lui Lucy, încât această comoară îl copleși pur și simplu. Deschise sertar după sertar, scoase dosare și răsfoi rapoarte, însă primul pe care-l studie în detaliu era dosarul lui Adam.
   Adam și complicii lui fuseseră exmatriculați de la liceul Greystone Lake după confruntarea violentă din laboratorul de chimie. După ce casa lor arsese în incendiu, cei din familia Decker se mutaseră definitiv la ferma lor din Gracefield, unde Adam terminase ultimul său an de liceu.
   Nate nu era sigur ce se întâmplase cu minionii lui, dar Adam fusese recrutat de o faimoasă universitate din New England pentru lacrosse. Fotografia cu el în echipament sportiv era în dosar. Un uriaș nordic cu ochi de pește și umeri de burete.
   Materialul din sertarul lui Adam părea sumar în comparație cu cel din sertarul în care se afla dosarul lui Nate. Pe lângă rapoarte oficiale, poze sau fotocopii ale probelor, dosarul lui Adam conținea și niște pagini care fuseseră rupte probabil din carnețelul cu notițe al șerifului.
   Pe o bucată de hârtie galbenă scria cu litere mari: DECLARAȚII CONTRADICTORII. FILMAREA DE LA ATM NU CORESPUNDE CU ORA MENȚIONATĂ ÎN DECLARAȚIA SUB JURĂMÂNT.
   Copii ale borderourilor de retragere în numerar și bonuri de benzină erau lipite pe acel bilet.
   În zilele imediat următoare dispariției lui Lucy, Nate îl obligase pe Tom să cerceteze, să se dea bine pe lângă tatăl lui sau să spioneze de-a dreptul investigațiile poliției, dar această informație despre Adam Decker era o noutate pentru el. Decker îi mințise pe polițiști, ceea ce însemna că ascundea ceva.
   Nate simți cum i se strânge stomacul. Ar fi trebuit să fie un bărbat care construia, punând lucrurile laolaltă, nu unul care distrugea. El trebuia să-i vindece pe oameni, nu să le provoace suferință.
   În ciuda vieții prospere pe care o construise în jurul acestei concepții cu privire la el însuși, focul sălbatic din adolescență încă ardea în interiorul lui.
   Erau prea multe acolo ca să le poată asimila, iar șeriful trebuia să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Cocheta cu ideea de a se lăsa surprins de șerif în acel spațiu interzis. Așa, cel puțin, l-ar fi constrâns pe șerif să-i dea o explicație în legătură cu acea încăpere plină cu informațiile pe care le colectase.
   Pentru că însemnau ceva - acel dulap încastrat și informațiile ascunse acolo.
   Însemnau că șeriful nu crezuse niciodată că Lucy fugise. Însemnau că el știa că trupul ei fusese pe acolo pe undeva, așteptând în tot acest timp.
   Era tentant să inițieze o confruntare. Dacă l-ar fi luat prin surprindere pe șerif, era posibil să afle tot felul de lucruri interesante. Dar Nate decise că mișcarea cea mai bună ar fi fost să-l atragă pe Tom de partea lui și să revină în acest loc după câteva ore. În acest fel, ar fi putut să cerceteze pe îndelete toate informațiile.
   Nate se hotărî să lase dulapul exact așa cum îl găsise, dar nu se putu abține să nu mai arunce o privire la sertarul ce conținea dosarul lui. Nu putea înțelege de ce erau atâtea hârtii acolo față de celelalte pe care le deschisese.
   Adună dosarele care căzuseră atunci când deschisese sertarul. Printre acestea era unul pe care scria în mod misterios „EVENIMENTE”.
   Răsfoi repede toate subdiviziunile acestuia și descoperi rapoarte ale pagubelor materiale, estimări ale costurilor reparațiilor și articole decupate din ziare în care erau menționate Loviturile lor de Trăsnet. Probabil că șeriful citise jurnalele lui Lucy și cercetase în detaliu fiecare episod de vandalism menționat de ea.
   Nate știa că nu mai avea timp, dar încă un dosar îi atrase atenția - unul pe care scria EVALUARE PSIHOLOGICĂ.

.........................................................