Îngerul negru, John Connolly

..........................................................

                      4-8

         - Au semnul ancorei acolo.

   - Un tatuaj?

   - Nu. E arsă în carne.
   - Ai vreun nume?
   - Nu.
   - Nu ți-au lăsat niciun nume?
   Neddo părea chiar bolnav.
   - Oh, cu toții au nume, cel puțin cei mai răi dintre ei.
   Vorbele lui mi se păreau cunoscute. Am încercat să-mi amintesc unde le mai auzisem.
   „Cu toții au nume”.
   Dar Neddo trecuse deja mai departe.
   - Au mai întrebat și alții despre ei, destul de recent. Acum aproape un an mi-a făcut o vizită un agent FBI. Voia să știe dacă am primit comenzi dubioase sau neobișnuite în legătură cu tainele, în special oase, sculpturi din oase sau pergamente ornamentate. I-am spus că asemenea comenzi erau neobișnuite toate și apoi m-a amenințat în același fel ca și tine. Un raid făcut de agenții guvernamentali ar fi fost supărător și rușinos pentru mine și poate că m-ar fi ruinat dacă s-ar fi ajuns la acuzații penale. I-am spus ce ți-am spus și ție. N-a fost mulțumit, dar am rămas în afaceri.
   - Îți mai aduci aminte de numele agentului?
   - Bosworth. Philip Bosworth. Sincer să fiu, dacă nu mi-ar fi arătat actele, l-aș fi luat drept contabil sau funcționar într-un birou de avocatură. Părea cam fragil pentru un agent FBI. Avea totuși cunoștințe impresionante. S-a întors și cu altă ocazie ca să clarifice anumite detalii și trebuie să recunosc că m-am bucurat de procesul de descoperire reciprocă.
   Sesizasem încă o dată subtilitatea vorbelor lui Neddo, o plăcere aproape sexuală a explorării acestor subiecte și materiale.
   „Procesul descoperirii reciproce?”
   Speram ca Bosworth să-i fi adus cina înainte și că întâlnirile cu Neddo îi aduseseră mai multă satisfacție decât mie. Neddo era mai alunecos decât un țipar într-o găleată cu vaselină și fiecare cuvânt folositor pe care-l spunea era ascuns în straturi de confuzie. Era clar că știa mai mult decât spunea, dar nu răspundea decât la o întrebare directă, iar răspunsurile nu conțineau nicio informație suplimentară.
   - Spune-mi despre statuie.
   Mâinile lui Neddo au început să-i tremure iarăși.
   - O construcție interesantă. Aș mai avea nevoie de timp s-o studiez.
   - Vrei s-o las aici? Nu prea cred c-o să se întâmple așa ceva.
   Neddo a ridicat din umeri și a oftat.
   - Nu contează. Nu are valoare, este copia unui lucru mult mai vechi.
    - Spune mai departe.
   - Este o versiune a unei sculpturi mult mai mari, înaltă de doi sau trei metri. Originalul s-a pierdut cu mult timp în urmă, deși a fost creată în Sedlec, în secolul al XV-lea, construită din oasele din osuarul de acolo.
   - Spuneai că oasele sub formă de sfeșnice sunt reproduceri după originalele din Sedlec. Se pare că cineva are o fixație.
   - Sedlecul este un loc neobișnuit, iar statuia originală de os este o piesă neobișnuită, presupunând de la bun început că există și că nu este doar un mit. Se pot face speculații în privința naturii ei, din moment ce nimeni nu a văzut-o vreodată, dar majoritatea celor interesați sunt de acord asupra felului în care arată aceasta. Statuia pe care ai adus-o este cea mai bună copie pe care am văzut-o vreodată. Înainte am studiat doar schițe și ilustrații, și cel care a realizat acest obiect a depus mult efort pentru a-l construi. Aș vrea să-l cunosc pe cel care l-a făcut.
   - Și eu aș vrea. Care era scopul originalului? De ce a fost construit?
   - Versiuni după versiuni, a răspuns Neddo. Sculptura ta este o miniatură realizată după o altă sculptură din os. Deși statuia mai mare reprezintă în sine ceva, modelul după care a fost făcută este din argint și deci extrem de valoros. Reprezintă ca și aceasta o metamorfoză. E cunoscută sub numele Îngerul Negru.
   - Ce fel de metamorfoză?
   - Transformarea din om în înger sau din om în demon, mai precis, ceea ce ne aduce la punctul în care există diferite păreri. Evident, Îngerul Negru ar însemna un dar extraordinar pentru orice colecționar particular, doar prin valoarea ei intrinsecă, dar nu este acesta motivul pentru care e căutată cu atâta ardoare.
   Există anumiți oameni care cred că originalul de argint este, de fapt, un fel de închisoare și nu o reprezentare a transformării, ci chiar transformarea în sine; că un călugăr pe nume Erndric s-a luptat cu Immael și în timpul luptei, acesta a căzut într-un butoi cu argint topit chiar în clipa în care își arăta adevărata formă. Se spune că argintul oprește această transformare și Immael nu a mai putut să se elibereze din moment ce a căzut în metal.
  Erndric a cerut ca argintul să fie răcit încet și ca ceea ce rămânea să fie scos din butoi. Ceea ce a rămas a fost Îngerul Negru: forma lui Immael învelită în argint. Neputând să distrugă ceea ce se găsea sub stratul de argint, călugării l-au ascuns, din teama de a nu cădea în mâinile celor care voiau să elibereze creatura dinăuntru sau care ar fi folosit-o ca să-i atragă pe cei răi de partea lor. De atunci a rămas ascunsă, fiind mutată din Sedlec, la scurt timp după distrugerea mănăstirii în secolul al XV-lea. Locul în care se află a fost tăinuit într-o serie de referințe codate dintr-o hartă. Aceasta a fost apoi ruptă în bucăți și împărțită între mănăstirile cisterciene din toată Europa.
   De atunci, mitul, speculațiile, superstiția și poate chiar și un sâmbure de adevăr au dus la crearea unui obiect care a devenit din ce în ce mai fascinant odată cu trecerea a jumătate de mileniu. Versiunea din os a statuii a fost creată într-o perioadă aproape contemporană cu statuia din argint, deși nu pot spune cu exactitate când. Poate că era doar un mod de a-i reaminti comunității din Sedlec ceea ce se întâmplase și de existența răului din această lume. A dispărut cam în același timp cu statuia din argint, probabil ca să fie salvată de ravagiile războiului, mai ales după ce Sedlecul fusese atacat și distrus.
   - Credincioșii sunt cei care caută acest obiect?
   - Da, mai mult decât oricare alții.
   - Se pare că știi multe despre aceste lucruri.
   - Și nici nu mă consider expert.
   - Atunci cine este expertul?
   - Există în Boston o casă de licitații, Casa lui Stern, condusă de o femeie, Claudia Stern. S-a specializat în vânzarea de arcane, și știe foarte multe despre Îngerul Negru și despre miturile asociate cu acesta.
   - Și de ce, mă rog?
   - Pentru că pretinde că are unul dintre fragmentele hărții, pe care vrea să o scoată la licitație săptămâna viitoare. Obiectul este controversat. Se spune că a fost descoperit de un vânător de comori pe nume Mordant, care l-a găsit sub o lespede din Sedlec cu câteva săptămâni în urmă. Se pare că Mordant a murit în biserică, în timp ce încerca să fugă cu această bucată de pergament.
   - Sau, presupun, încercând mai exact să fugă de cineva.

           Și dacă?
   Aceste cuvinte îl bântuiseră multă vreme pe Mordant. Era mai inteligent decât mulți din branșa lui și, de asemenea, era un războinic. Căuta mereu cea mai mare glorie, cel mai mare premiu, refuzând chiar să se obosească cu căutarea recompenselor mici. Legile nu însemnau mare lucru pentru el: legile erau pentru cei vii, iar Mordant se ocupa doar de cei morți. Petrecuse mulți ani contemplând misterul din Sedlec, cercetând fără încetare miturile locurilor întunecate și a ceea ce fusese cândva ascuns în ele. Așa a fost și așa ar putea fi.
   Și dacă?
   Se afla acum, după ce trecuse de sistemul de alarmă cu o pereche de agrafe și niște fire, în osuar, unde devenise extrem de frig, pe măsură ce coborâse scările spre inima construcției.
   Era înconjurat de oase, de rămășițele parțiale a mii de ființe omenești, dar acest lucru nu-l tulbura de fel atât de mult, pe cât l-ar fi tulburat pe un altul. Mordant nu era superstițios, dar trebuia totuși să recunoască sentimentul sâcâitor de comitere a unui păcat pe care îl avea în acest loc. În mod curios, chiar priveliștea răsuflării lui vizibile îl făcea să nu se simtă în largul lui, ca și cum o prezență îi trăgea viața din el, secându-l încet, respirație cu respirație.
   Și dacă?
   Merse printre piramidele de cranii, pe sub ornamentele imense din vertebre și ghirlandele de fibule, până ajunse la micul altar. Trânti pe podea o geantă neagră din pânză. Aceasta a făcut un zgomot surd când ajunse jos.
   Scoase de acolo un ciocan greu și ascuțit și începu să lucreze la marginile unei pietre din podea, umbra unui crucifix căzând asupra lui când lumina lunii intra pe fereastra din spate.
   Și dacă?
   Înlătură mortarul și își dădu seamă că mai era nevoie de câteva lovituri de ciocan pentru a face o gaură destul de mare încât să poată băga ranga.
   Era atât de adâncit în munca lui, încât nici nu-l auzi pe cel care venise în spatele lui, ci doar simți un miros slab, care îl făcu să se oprească și să se întoarcă, încă în genunchi. Se uită în sus și văzu că nu mai era singur.
   Și dacă?
   Mordant se ridică încet, aproape cerându-și iertare, ca și cum ar fi avut un motiv destul de bun să fie în acest loc și pentru profanarea pe care o comitea, dar din momentul în care fu sigur de avantajul lui, se aruncă înainte și lovi cu partea lată a ciocanului. Rată ținta, dar reuși să ajungă într-un loc de unde putea să vadă treptele.
   Niște mâini se întinseră după el, dar era deștept, rapid și hotărât să scape. Loviturile sale își atingeau acum ținta. Mai avea puțin. Ajunse la scară și începu să urce cu privirea fixată pe ușă.
   Mordant își dădu seama de prezența din dreapta lui o secundă prea târziu. Aceasta ieșise din umbră, lovindu-l pe Mordant în mărul lui Adam și împingându-l înapoi la baza treptelor. Se clătină o clipă pe marginea primei trepte, încercând să se echilibreze cu brațele, apoi căzu pe spate, pe scări.
   Și dacă?
   Și Mordant își rupse gâtul pe ultima treaptă.
   Era întotdeauna frig în osuarul din Sedlec și de aceea bătrâna se îmbrăcase mai gros. În timp ce mergea pe culoarul dinspre ușa lui Santini-Aichel, în mâna dreaptă îi atârna un set de chei.
   Timp de generații, familia ei avusese grijă de acest loc, întreținut din banii obținuți din vânzarea de cărți și felicitări și din biletele de intrare pe care le plăteau cei ce se oboseau să vină până aici.
   Acum, când se apropie, văzu că ușa era întredeschisă. Iar prima piatră dinăuntru era pătată de sânge, își duse mâna la gură și se opri pe margine. Nu se mai întâmplase niciodată așa ceva: osuarul era un loc sfânt și rămăsese neatins secole întregi.
   Intră încet, temându-se de ceea ce urma să vadă. Un bărbat zăcea întins în fața altarului, cu capul înclinat într-un unghi nefiresc. Una dintre pietrele de sub crucifix fusese scoasă de tot și ceva licărea ușor în lumina dimineții. Fărâmele unuia dintre cele mai frumoase sfeșnice realizate dintr-un craniu erau adunate la picioarele bărbatului.
   Curios, dar nu se îngrijorase mai întâi pentru bărbat, ci pentru stricăciunile provocate osuarului.
   Cum putea să facă cineva așa ceva? Oare nu-și dădeau seama că cei de aici fuseseră cândva oameni, sau că frumusețea consta în ceea ce se realizase din rămășițele lor?
   Ridică de pe podea o bucată din craniu, frecând-o ușor între degete, înainte ca atenția săi fie atrasă de o nouă achiziție a osuarului.
   Luă cutiuța de argint din mâinile mortului. Nu era încuiată.
   Ridică cu grijă capacul. Înăuntru era un pergament, împăturit și aparent în stare bună. Îl atinse cu degetele. Părea neted, aproape lucios. Îl scoase de acolo și îl despături. Într-un colț era un blazon: înfățișa o secure de luptă în spatele unei cărți deschise. Nu-l recunoscu.
   Văzu simboluri și desene arhitecturale, și coarne și o parte dintr-o față neomenească, schimonosită în agonie. Desenul era extrem de detaliat, deși se termina la gât, dar bătrâna nu voia să vadă mai mult decât ceea ce văzuse deja. Era prea înfiorător pentru ochii ei.
   Puse pergamentul înapoi în cutiuță și se grăbi să cheme ajutor, abia dându-și seama că în osuar era puțin mai cald decât ar fi trebuit să fie de obicei și că acea căldură venea din pietrele de sub picioarele ei.
   Departe, la vest, în întuneric, într-o cameră bogată se deschiseră brusc doi ochi, focuri gemene aprinse în noapte. În mijlocul uneia din pupile licărea o lumină albă în care se vedea amintirea Celui Sfânt.

          Neddo aproape că terminase de povestit.
   - Fragmentul din cutia de argint a dispărut în timpul dintre descoperirea cadavrului, scoaterea lui de acolo și venirea poliției. Acum, Casa Stern scoate la licitație un fragment asemănător. Nu se poate spune dacă este sau nu fragmentul din Sedlec, dar ordinul cistercienilor și-a exprimat obiecțiile în legătură cu vânzarea, care se pare că totuși merge înainte. Vor fi multe părți interesate, deși licitația nu va fi mediatizată. Colecționarii de asemenea obiecte tind să fie, hm, retrași și oarecum secretoși. Fascinația lor poate fi înțeleasă greșit.
   Am privit colecția din dulapul lui Neddo: rămășițe umane reduse la statutul de ornamente. Am simțit o nevoie apăsătoare de a pleca de acolo.
   - S-ar putea să vreau să te mai întreb unele lucruri.
   Am scos o carte de vizită din portofel și am pus-o pe masă.
   Neddo a privit-o, dar nu a ridicat-o.
   - Sunt mereu aici, a răspuns el. Evident, sunt curios să văd ce vei descoperi în continuare. Poți să mă suni oricând, indiferent dacă e zi sau noapte.
   A zâmbit ușor.
   - De fapt, probabil că noaptea e mai bine.

          Garcia supraveghea clădirea, devenind din ce în ce mai agitat pe măsură ce orele treceau una după alta.
   Încercase să-l urmărească pe cel pe care Brightwell îl considera atât de important, dar nu se familiarizase încă cu străzile acestui oraș imens și-l pierduse din vedere în câteva minute. Credea că bărbatul avea să se întoarcă la prietenii lui, care erau acum cea mai mare grijă a lui Garcia, deoarece se aflau tot în apartamentul lui.
   Se așteptase să vadă poliția, dar aceasta nu venise. La început, acest lucru îi dăduse speranțe, dar acum nu mai era sigur.
   Probabil că bărbații văzuseră deja tot ceea ce era acolo. Poate că se uitaseră chiar și la câteva casete din colecția sa. Ce fel de oameni n-ar chema poliția într-o astfel de situație?
   Garcia își voia bunurile înapoi și, mai ales, pe unul dintre ele.
   Era ceva important pentru el, dar era de asemenea singurul lucru care ar fi făcut legătura între el și ceilalți și dispariția fetei.
   Era aproape imposibil să găsească pista fără acest obiect.
   O mașină trase pe dreapta și bărbatul ieși și sună la ușa clădirii lui Garcia. Acesta fu ușurat să vadă cutia de lemn din mâinile străinului. Spera doar să conțină obiectele care fuseseră luate din apartament.
   Câteva minute mai târziu, ușa se deschise și negrul și tovarășul lui mai mic plecară. Acum nu se mai afla decât un bărbat în apartament și era singur.
   Garcia ieși din umbră și se îndreptă spre ușă.

              Am cercetat camerele pentru ultima oară.
   Louis și Angel examinaseră și ei apartamentul, dar voiam să fiu sigur că nu trecuseră nimic cu vederea. Am intrat în camera albă pe care o descoperise Louis, atunci când am terminat cu zona locuită.
   Scopul acestei camere era clar. Deși fusese curățată în întregime, m-am întrebat cât de mult fuseseră curățate țevile.
   Probabil că erau destul de noi, din moment ce camera fusese construită de curând. Dacă cineva sângerase deasupra scurgerii, atunci cu siguranță că ar fi rămas urme.
   Masa demontabilă de lângă unul din pereți era pătată de vopsea, iar pensulele vechi aveau părul întărit și erau așezate lângă un teanc de foi învechite și pline de vopsea. M-am oprit lângă foi, suflând de pe ele un nor roșu de praf. Am examinat reziduul, apoi am luat foile de pe masă. Pe tăblie și pe podeaua de sub ea mai rămăsese încă destul de mult praf de cărămidă.
   Am pipăit zidul cu mâna și am simțit o cărămidă lovindu-se de o altă cărămidă. Am privit mai atent și am descoperit că exista o secțiune cam de patruzeci și cinci de centimetri în care cărămizile nu erau fixate foarte bine. Am tras de marginile cărămizii în stânga și în dreapta până am reușit să o scot. A căzut pe masă, întreg încă, lăsând o gaură în perete.
   Am văzut înăuntru o formă. Am îngenuncheat și am luminat interiorul cu lanterna.
   Era un craniu uman, așezat deasupra unei coloane de oase, înfășurate parțial cu o haină de catifea roșie. Capul era acoperit cu o eșarfă cu paiete aurii, dar cavitatea nazală și gura rămăseseră descoperite. La baza coloanei fuseseră aranjate oasele degetelor, într-o reconstrucție aproximativă a celor două mâini, și înfrumusețate cu inele ieftine. Lângă ele fuseseră aduse ofrande: ciocolată, țigări și un păhăruț plin cu un lichid de culoarea chihlimbarului care mirosea a whisky.
   Un medalion din argint, așezat pe coloana de oase strălucea în lumina lanternei. L-am luat cu o cârpă și l-am deschis.
   Înăuntru erau pozele a două femei. N-am recunoscut-o pe prima. Cea de-a doua era femeia numită Martha, cea care venise la mine acasă, sperând să găsească un ajutor pentru fiica ei.
   Dintr-odată, camera s-a umplut de lumină și de zgomot puternic. Lemnul și cărămida s-au despicat chiar lângă mâna mea dreaptă, iar așchiile mi-au sărit pe față și m-au înțepat în ochiul drept.
   Am stins lanterna și m-am aruncat la podea și, timp de o secundă, am văzut în ușă o siluetă scundă și voluminoasă. Am auzit sunetul încărcătorului băgat în arma automată și vocea bărbatului bolborosind fără încetare aceleași cuvinte.
   Semăna cu o rugăciune.
   - Santa Muerte reza por mi. Santa Muerte reza por mi...
   Am auzit printre cuvintele lui sunetul slab al unor pași pe scara de la etajul inferior, atunci când Louis și Angel au urcat, închizând capcana. Bărbatul care trăgea i-a auzit și el pentru că a început să se roage mai tare.
   L-am auzit pe Louis țipând:
   - Nu-l omorî!
   Apoi bărbatul a apărut din nou și arma automată a început să țăcăne. Plecasem din locul unde stăteam, când masa s-a dezintegrat, unul dintre picioare rupându-se atunci când cel care trăgea a intrat în cameră, urlându-și rugăciunea fără încetare, rugându-se, trăgând, rugându-se și trăgând; zgomotul și praful a umplut încăperea și mi-au intrat în nas și în ochi, transformându-se într-o ceață murdară care întuneca detaliile, lăsând să se vadă doar forme încețoșate.
   Am văzut ca prin ceață o formă ghemuită și neagră. Înaintea ei s-a aprinse un nor de lumină și metal, și am tras.

                                        10.

             Mexicanul zăcea printre resturile mesei demontabile, cu picioarele acoperite de talmeș-balmeșul de foi împrăștiate, asemenea unui giulgiu.
   Una dintre cutiile de vopsea se spărsese și-l stropise cu alb în partea inferioară a corpului. Sângele țâșnea la intervale regulate din gaura din piept, împins de bătăile inimii din ce în ce mai slăbite. Mâna dreaptă i s-a încleștat pe zid, târându-se ca un păianjen pe cărămidă, în încercarea de a atinge craniul de pe altar.
   - Muertecita, a zis din nou, șoptit de data aceasta. Reza por mi.
   Louis și Angel au apărut în prag.
   - La dracu’! zise Louis. Ți-am zis să nu-l omori.
   Camera era încă plină de praf și nu putea vedea încă ce se afla în gaură. Îngenunche lângă muribund. Apucă cu mâna dreaptă fața mexicanului și o întoarse spre el.
   - Spune-mi. Spune-mi unde este.
   Ochii mexicanului au rămas fixați într-un punct îndepărtat, dar buzele i s-au mișcat în continuare, repetându-și mantra. A zâmbit, ca și cum ar fi văzut ceva ce noi nu vedeam, o gaură în perdeaua vieții care-i permitea să-și vadă în cele din urmă răsplata sau pedeapsa care era numai și numai a lui.
   Mi s-a părut că văd mirare și teamă în privirea lui, chiar în momentul în care ochii au început să-și piardă din strălucire și pleoapele i s-au închis.
   Louis i-a tras o palmă zdravănă. Ținea în mâna dreaptă o fotografie mică cu Alice. Nu o mai văzusem înainte. M-am întrebat dacă i-o dăduse mătușa lui sau dacă o avea el, o relicvă a vieții de dinainte, de care nu uitase.
   - Unde este? a întrebat Louis.
   Garcia a tușit cu sânge. Am văzut că avea dinții roșii atunci când a încercat să mai rostească ruga pentru ultima oară, apoi s-a cutremurat și și-a dat duhul, iar mâna de pe perete i-a căzut în vopsea.
   Louis a ridicat capul și și-a acoperit fața cu mâna, și fotografia lui Alice i s-a lipit de piele.
   - Louis.
   S-a uitat la mine și pentru o clipă nu am știut cum să-i spun.
   - Cred că am găsit-o.

             Serviciul de Urgență a ajuns primul la locul faptei, după alerta de „focuri de armă” transmisă de dispecerat.
   Imediat după aceea priveam țevile pistoalelor Ruger Mini 14 și ale mitralierelor H&K de nouă milimetri, încercând să identific prenumele și numerele insignelor în zăpăceala de lumini și țipete care se produsese odată cu venirea lor. Polițiștii de la Brigadă au luat în primire camera în care se comiseseră crimele, pe mexican și oasele din apartament și s-au retras după ce și-au dat seama că acțiunea se terminase și i-au lăsat pe colegii lor de la FBI să se ocupe de restul.
   La început am încercat să le răspund cât mai bine la întrebări, dar am tăcut la puțin timp după aceea. În parte pentru că voiam să mă protejez pe mine și pe prietenii mei - nu voiam să spun prea multe înainte să reușesc să-mi adun gândurile și să încropesc povestea - dar și pentru că nu puteam scăpa de o anumită imagine. Îl vedeam la nesfârșit pe Louis, stând în fața crăpăturii din perete, holbându-se la fața scheletică a fetei pe care o cunoscuse cândva, cu mâinile în aer, în fața ei, vrând să-i atingă rămășițele, dar incapabil să o facă. Îl văzusem întorcându-se în alt timp și spațiu: o casă plină de femei, zilele lui acolo apropiindu-se de sfârșit, chiar dacă se mai născuse o femeie.
   Îmi aduc aminte de ea. Îmi aduc aminte de ea ca fetiță, cum aveam grijă de ea atunci când celelalte femei găteau sau făceau curat. Am fost singurul bărbat care a ținut-o în brațe, pentru că tatăl ei, Deeber, murise. Eu l-am omorât. A fost primul. El a ucis-o pe mama, așa că mi-am luat revanșa și l-am șters de pe fața pământului.
   Nu știam atunci că o lăsase însărcinată pe sora mamei. Știam doar, deși nu aveam nicio dovadă, că mama murise din cauza rănilor pe care i le făcuse el și că m-ar fi rănit și pe mine dacă ar fi avut ocazia. Așa că l-am omorât, iar fata lui a crescut fără tată. Era un ticălos cu dorințe mârșave, pe care și le-ar fi satisfăcut cu ea după trecerea anilor, dar ea nu l-a văzut niciodată și nici n-a înțeles ce fel de om era.
   Își punea întotdeauna întrebări, îndoieli sâcâitoare, și eu eram departe de ea atunci când a ghicit ceea ce se întâmplase. Într-o bună zi, pe când era doar un copil, am dispărut în pădure și mi- am ales drumul. M-am îndepărtat de ea și de celelalte și nu am aflat decât prea târziu ceea ce i se întâmplase.
   Asta îmi spun: nu am știut.
  Apoi drumurile ni s-au întâlnit în acest oraș și am încercat să mă revanșez pentru greșelile mele, dar n-am putut s-o fac. Erau greșeli prea mari, pe care nu le puteam repara.
   Iar acum ea este moartă și mă întreb: Am omorât-o eu? Am pus eu în mișcare acest mecanism când am hotărât calm și în tăcere să iau viața tatălui ei, înainte ca ea să se nască? Oare, într-un fel, n-am fost amândoi tatăl femeii care a devenit? Nu sunt oare răspunzător pentru viața ei, pentru moartea ei?
   Era sânge din sângele meu și acum a murit și mă simt micșorat de plecarea ei din această lume.
   Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
   Și m-am îndepărtat când și-a lăsat capul în jos pentru că nu voiam să-l văd în starea aceea.

               Tot restul nopții și o bună parte din dimineață am fost interogat de NYPD de pe Meserole Avenue.
   Informațiile pe care le aveam erau destul de valoroase pentru că fusesem polițist, chiar dacă mai plutea încă un aer de mister în jurul meu. Le-am spus că aflasem despre apartamentul mexicanului de la o sursă și că găsisem ușa depozitului descuiată. Intrasem, văzusem ceea ce era în apartament și mă pregăteam să sun la poliție când fusesem atacat.
   Îl ucisesem pe atacator în legitimă apărare.
   Mă interogau doi detectivi, o femeie, Bayard, și partenerul ei, un polițist masiv, roșcat, pe nume Entwistle. Și, pentru început, erau mult prea politicoși, lucru care n-avea de-a face cu faptul că în dreapta mea stătea Frances Neagley.
   Înainte de sosirea mea în New York, Louis aranjase ca firma lui Early, Chaplin & Cohen, unde Frances era partener senior, să-mi vireze într-un cont un onorariu. Oficial, eram angajatul ei și aveam dreptul la privilegii dacă mi se puneau întrebări mai incomode. Frances era înaltă, impecabil aranjată, chiar și după ce o sunasem atât de devreme, și aparent încântătoare, deși în weekenduri ieșea prin baruri unde sângele se usca pe podele și avea o reputație de încăpățânată, încât până și titaniul era maleabil în comparație cu ea. Reușise deja, în același timp, să-i înspăimânte și să le distragă atenția polițiștilor cu care vorbise.
   - Cine ți-a dat informația despre Garcia? a întrebat Entwistle.
   - Era chiar numele lui adevărat?
   - Așa se pare. Cred că acum nu mai poate confirma acest lucru.
   - Aș prefera să nu răspund.
   Bayard a aruncat o privire pe notițele ei.
   - N-a fost cumva din întâmplare un pește pe nume Tyrone Baylee, alias G-Mack?
   Nu am răspuns.
   - Femeia pe care ai fost angajat să o găsești lucra pentru el, nu? Presupun că ai vorbit cu el. Adică, n-ar avea sens să nu fi vorbit cu el, dacă o căutai, nu?
   - Am vorbit cu mulți oameni.
   Frances a intervenit.
   - Unde vrei să ajungi, detective?
   - Aș vrea să știu când a vorbit domnul Parker, aici de față, ultima oară cu Tyrone Baylee.
   - Domnul Parker nu a confirmat și nici nu a infirmat că a vorbit vreodată cu acest bărbat, așa că întrebarea este irelevantă.
   - Nu a vorbit cu domnul Baylee, a spus Entwistle.
   Avea degetele îngălbenite și vocea răgușită.
   - Aceasta a fost internat la spitalul Woodhull de dimineață cu plăgi împușcate în mâna dreaptă și în piciorul drept. A trebuit să se târască să ajungă acolo. Nu mai are nicio șansă să devină aruncător la Yankees.
   Am închis ochii. Louis nu găsise de cuviință să-mi spună că se răzbunase puțin pe G-Mack.
   - Am vorbit cu Baylee pe la miezul nopții, unu dimineața, am răspuns. Mi-a dat adresa din Williamsburg.
   - L-ai împușcat?
   - V-a spus că l-am împușcat?
   - E sub sedative acum. Așteptăm să vedem ce are de spus.
   - Nu l-am împușcat eu.
   - Și nu știi cumva cine a făcut-o?
   - Nu, nu știu.
   Frances a intervenit din nou.
   - Detective? Putem continua?
   - Îmi pare rău, dar clientul, sau angajatul tău, sau oricum vrei să-l numești face rău sănătății oamenilor cu care se întâlnește.
   - Deci, a spus Frances pe un ton perfect rezonabil, fie îi dați un avertisment de sănătate și-l lăsați în pace, fie îl acuzați.
   Trebuia s-o admir pe Frances pentru felul ei de a vorbi, dar nu mi se părea o idee prea bună să-i irite pe acești polițiști, mai ales acum când Garcia nici nu se răcise de tot, iar G-Mack se recupera după gloanțele încasate și umbra Centrului de Detenție Brooklyn Metropolitan se întindea peste viitorul meu.
   - Domnul Parker a ucis un om, a spus Entwistle.
   - Un om care încerca să-l ucidă.
   - Așa pretinde el.
   - Haide, detective, te învârți în cerc. Să vorbim serios. Ai o cameră distrusă de focuri de armă automată; un depozit dezafectat plin de oase și e posibil ca unele dintre ele să fie cele ale femeii pe care domnul Parker a fost angajat să o găsească; și două casete video care par să conțină imagini cu cel puțin o crimă. Clientul meu a fost de acord să coopereze pe cât poate și tu încerci să-l prinzi pe picior greșit cu niște întrebări despre un individ care a fost rănit ulterior întâlnirii cu clientul meu. Domnul Parker vă va sta la dispoziție dacă veți mai avea întrebări sau va răspunde tuturor acuzațiilor viitoare. Deci, ce alegeți?
   Entwistle și Bayard au schimbat o privire, apoi s-au scuzat și au părăsit camera. Au lipsit mult timp. Eu și Frances i-am așteptat în liniște.
   - Poți să pleci, a zis Entwistle. Deocamdată. Am vrea să ne anunți despre orice plan de a părăsi statul, dacă nu e prea mare deranjul.
   Frances a început să-și strângă notițele.
   - OK, a adăugat Entwistle. Și încearcă să nu mai împuști pe nimeni între timp, bine? Vezi dacă îți place așa. S-ar putea chiar să-ți fie mai bine.

          Frances m-a condus înapoi la mașină.
   Nu m-a mai întrebat nimic despre evenimentele din noaptea precedentă și nici eu n-am crezut potrivit să-i povestesc din proprie inițiativă. Ne era amândurora mai bine așa.
   - Cred că ai scăpat, a zis ea, când am parcat aproape de depozit.
   Încă mai erau polițiști în jurul clădirii, iar trecătorii curioși se învârteau pe lângă echipele de filmare și pe lângă reporteri.
   - Bărbatul pe care l-ai împușcat a tras vreo trei sau patru focuri pentru singurul tău glonț, iar dacă există vreo legătură între el și oasele din depozit, atunci nu o să te vâneze nimeni pentru moartea lui, mai ales dacă rămășițele din perete se dovedesc a fi cele ale lui Alice. Te-ar putea acuza de tragerea unor focuri de armă, dar cel care decide în privința detectivilor particulari este judecătorul. Va trebui să așteptăm și să vedem ce se întâmplă.
   Încă de când plecasem din poliție, păstrasem un permis de port-armă pentru New York și acesta fusese probabil cea mai bună investiție de 170 de dolari pe care o făcusem în ultimii doi ani. Permisul fusese eliberat la decizia unui împuternicit și teoretic, acesta mi-ar fi putut refuza cererea de reînnoire, dar nimeni nu se opusese. Presupun că ar fi fost luați la întrebări pentru pistolul pe care îl aveam.
   I-am mulțumit lui Frances și am ieșit din mașină.
   - Transmite-i lui Louis condoleanțele mele.

             Am sunat-o pe Rachel de îndată ce m-am întors la hotel. A răspuns după ce telefonul a sunat de patru ori.
   - E totul în regulă?
   - Da, totu-i în regulă.
   Avea o voce inexpresivă.
   - Sam e bine?
   - Da, e bine. A dormit până pe la șapte. Tocmai i-am dat să mănânce. O s-o mai culc din nou pentru o oră sau două.
   Nu s-a mai auzit nimic timp de cinci secunde.
   - Tu ce faci? a întrebat ea.
   - Am avut ceva necazuri mai devreme. A murit un om.
   S-a lăsat din nou tăcerea.
   - Cred că am găsit-o pe Alice sau ceva din ea.
   - Povestește-mi.
   Părea deodată epuizată.
   - Am găsit rămășițe omenești în cadă, majoritatea oase. Am mai găsit câteva ascunse în perete. Era acolo și medalionul ei.
   - Și omul care a murit? El e vinovat?
   - Nu sunt sigur. Așa se pare.
   Am așteptat următoarea ei întrebare, deși știam ce avea să mă întrebe.
   - Tu l-ai omorât?
   - Da.
   A oftat. Am auzit-o pe Sam plângând. Rachel a liniștit-o.
   - Trebuie să plec, a zis ea.
   - O să mă întorc în curând.
   - S-a terminat, nu-i așa? Ai aflat ce s-a întâmplat cu Alice și că cel care a omorât-o e mort. Ce altceva mai poți să faci? Hai acasă. Doar... hai acasă, bine?
   - Așa am să fac. Te iubesc, Rachel.
   - Știu.
   Mi s-a părut că i se schimbase ceva în voce pe când se pregătea să închidă.
   - Știu că mă iubești.

        Am dormit până după ora prânzului, când a sunat telefonul.
   Era Walter Cole.
   - Se pare c-ai fost cam ocupat azi-noapte.
   - Ce-ai aflat?
   - Nu prea multe. Poți să-mi povestești tu restul. E o cafenea Starbucks pe Duffy. Ne vedem acolo în treizeci de minute.
   Am ajuns în patruzeci și cinci de minute, și chiar și atunci la limită. Pe drum m-am gândit la ce făcusem și la ce-mi spusese Rachel când vorbisem cu ea. Se terminase, într-un fel.
   Eram sigur că arhivele dentare și testele ADN, folosind ADN-ul Marthei pentru comparație dacă era nevoie, aveau să confirme că rămășițele găsite în apartamentul lui Garcia erau cele ale lui Alice. Așa s-ar fi dovedit implicarea lui Garcia în acest caz și poate s-ar fi ajuns chiar la concluzia că el o omorâse. Dar acest lucru tot nu explica dispariția fetei și nici de ce îi plătise Eddie Tager cauțiunea. Apoi mai era și Neddo, negustorul de antichități și convorbirile lui cu „Credincioșii”, și agentul FBI, Philip Bosworth, care se părea că investiga un caz asemănător cu al meu.
   Mi-am dat seama în sfârșit de tulburarea mea și de sentimentul că se mai întâmpla ceva, dincolo de toate aceste detalii, mișcându-se prin peșterile ascunse și adânci ale trecutului.
   Nu mi se uscase încă părul după dușul rapid când m-am așezat la colțul mesei, alături de Walter. Nu era singur. Era cu el Dunne, detectivul de la cafenea.
   - Partenerul tău știe că te întâlnești și cu alți oameni? l-am întrebat.
   - Avem o relație deschisă. Nu-l deranjează atâta vreme cât nu știe. Deși crede că tu l-ai împușcat pe G-Mack.
   - Așa cred și polițiștii de la FBI. Dar din câte știu, n-am apăsat eu pe trăgaci.
   - Oricum, nu ne pasă prea mult. Mackey nu vrea ca acest lucru să-l bântuie pe viitor dacă află cineva că te-am trimis la G-Mack.
   - Sunt mai mulți care ne-au spus de el. Poți să-i spui partenerului tău că nu are de ce să-și facă griji.
   - Ne-au spus? a întrebat Dunne.
   La naiba. Eram obosit.
   - Mie și lui Walter.
   - Da. Sigur.
   Nu voiam să discut acest subiect cu Dunne. Nici măcar nu știam de ce se afla aici.
   - Deci, ce facem aici, încercăm brioșele?
   - E greu să-l ajuți pe tipul ăsta, a zis el.
   - Se ajută singur, a răspuns Walter. E doar atitudinea unui om tare. Cred că ascunde o sexualitate contradictorie.
   - Walter, cu tot respectul, n-am chef de așa ceva.
   Walter a ridicat o mână în semn de împăcare.
   - Gata. Vrem să te ajutăm, așa cum a zis și Dunne.
   - Se pare că au găsit-o și pe cealaltă fată, pe Sereta, a spus Dunne.
   - Unde?
   - La un motel din afara orașului Yuma.
   - Crimele de la Spyhole?
   Mă uitasem la câteva buletine de știri de la televizor.
   - Da. Sunt siguri că ea este fata din portbagajul mașinii. Își dăduseră seama că ea era din moment ce mașina era înscrisă pe numele ei și găsiseră jumătate din permisul de conducere, dar așteptau confirmarea. Se pare că fusese conștientă când ajunsese focul la ea. Reușise să împingă bancheta din spate înainte să moară.
   Am încercat să-mi amintesc detaliile.
   - Nu mai era cumva și un al doilea corp în mașină?
   - Ba da. Un bărbat necunoscut. Fără acte, fără portofel. Încearcă să-l identifice cu ceea ce au, dar nu-i pot pune poza pe cutiile de lapte, nu? A fost împușcat în umăr și în piept. Au găsit înăuntru glonțul care l-a ucis. Provine de la un treizeci și opt, aceeași armă pe care au găsit-o asupra mexicanului mort într-una din camerele de motel. Presupun că nu era el ținta. Mexicanul avea legături cu niște oameni extrem de dubioși, iar Federales din Mexic de-abia așteptau să vorbească cu el. Acum, poate că după toată agitația asta cu Alice am putea privi lucrurile dintr-un alt unghi.
   După spusele lui G-Mack, Alice și Sereta fuseseră prezente în momentul asasinării lui Winston și a șoferului acestuia, dar nu văzuseră nimic. Totuși, ele luaseră ceva din casă și se pare că acest obiect fusese destul de important încât să-i determine pe indivizii implicați să omoare ca să-l recupereze. O găsiseră pe Alice și poate că de la ea aflaseră unde se ascunsese Sereta.
   Nici nu voiam să mă gândesc cum scoseseră această informație de la ea.
   - Probabil că prietenul tău, G-Mack, va fi externat mâine din spital, a spus Dunne. Din câte am aflat, el zice că nu știe ce s-a întâmplat cu târfele lui și că n-a reușit să-l vadă pe cel care l-a împușcat. Știa ce făcea tipul care l-a adus în starea asta. I-a distrus și articulația gleznei și călcâiul. O să rămână șchiop pentru tot restul vieții.
   Mi-am amintit de craniul lui Alice din alcovul din apartamentul lui Garcia. Mi-am imaginat ultimele clipe de viață ale Seretei, pe măsură ce căldura devenea insuportabilă, frigând-o încet, înainte să fie cuprinsă de flăcări. G-Mack le condamnase la moarte pe amândouă, atunci când o trădase pe Alice.
   - Asta-i rău, am spus eu.
   Dunne a ridicat din umeri.
   - E o lume rea. Și, apropo, Walter zice că a încercat să vorbească cu Ellen, târfa tinerică.
   Mi-am adus aminte de fata îmbrăcată în negru.
   - Ai reușit s-o convingi să nu se mai prostitueze?
   Walter a dat din cap că nu.
   - E foarte greu afară și devine din ce în ce mai greu înăuntru. O să vorbesc cu cineva de la Safe Horizon și cu un prieten de la Brigada pentru Proiecte Speciale de la Departamentul pentru delincvența juvenilă. O să încerc în continuare.
   Dunne s-a ridicat și și-a luat geaca.
   - Uite, dacă pot să te ajut, o să te ajut. Îi sunt dator lui Walter și, dacă el vrea să mă revanșez ajutându-te pe tine, atunci eu n-am nimic împotrivă. Dar îmi iubesc slujba și am de gând să rămân în continuare aici. Nu știu cine l-a împușcat pe nemernicul ăla, dar, dacă-l vezi cumva, spune-i ca data viitoare să facă așa ceva în Jersey. Ne-am înțeles?
   - Ne-am înțeles.
   - Ah, și încă ceva. Au mai găsit ceva ciudat la Spyhole. Funcționarul de la recepție avea sânge pe față, așa că au luat mostre de ADN. Și cel mai ciudat dintre toate a fost că tot ADN-ul era degradat.
   - Degradat?
   - Vechi și contaminat. Cred că e posibil să se fi întâmplat ceva cu mostrele. Conțineau toxine și nici acum n-au reușit să le identifice. Ca și cum cineva ar fi frecat fața băiatului cu o bucată de carne.
   Dunne a plecat după cinci minute.
   - Și acum? a întrebat Walter, încercând să ocolească subiectul.
   - Trebuie să vorbesc cu niște oameni. Crezi că poți să afli cine e proprietarul depozitului din Williamsburg?
   - N-ar trebui să fie prea greu. Probabil că cei de la FBI se ocupă deja de acest lucru, dar o să văd ce pot afla de la consilierul orașului.
   - Polițiștii de la FBI știu cum îl cheamă pe cel pe care l-am ucis, dar nu cred că-mi vor spune prea multe, așa că fii cu ochii-n patru și vezi ce mai afli.
   - Nicio grijă. Vrei să mai stai câteva zile la Meridien?
   Gândul mi-a fugit la Rachel.
   - Poate o noapte. Și după aceea plec acasă.
   - Ai vorbit cu ea?
   - De dimineață.
   - I-ai povestit ce s-a întâmplat?
   - În mare.
   - Știi sunetul pe care-l auzi în minte? E sunetul gheții care se crapă. Trebuie să fii alături de ea. Hormonii, totul o ia razna. Știi asta. Toate lucrurile mărunte par a fi sfârșitul lumii, iar lucrurile mari, ei bine, ele ar putea fi sfârșitul.
   I-am strâns mâna.
   - Mulțumesc.
   - Pentru sfat?
   - Nu, sfatul e o tâmpenie. Mulțumesc pentru ajutor.
   - Hei, am fost odată polițist. Mi-e dor câteodată de slujba aia, dar acest lucru m-a ajutat. Mi-a reamintit de ce îmi este mai bine la pensie.

       L-am sunat pe Louis și ne-am întâlnit într-o cafenea de pe Broadway, în Gay Nineties.
   Arăta ca și cum n-ar prea fi dormit și se vedea că nu se simțea în largul lui deși se bărbierise și cămașa îi stătea bine.
   - Azi vine vara Marthei. Aduce arhive dentare, chestii medicale, toate lucrurile pe care le-a găsit. Martha stătea într-o gaură nenorocită din Harlem, așa că a trebuit s-o instalez în altă parte, și acum vor sta amândouă la Pierre.
   - Cum se simte?
   - Încă nu și-a pierdut speranța. Spune că s-ar putea să nu fie Alice. Medalionul nu dovedește decât că tipul i l-a furat.
   - Și tu ce crezi?
   - E ea. O știu, la fel cum o știi și tu. Am simțit-o de când am văzut medalionul.
   - Polițiștii ar trebui să o identifice până mâine. Probabil că vă vor lăsa s-o luați după o zi sau două, după ce legistul va completa raportul. O să te duci la înmormântare?
   Louis a clătinat din cap.
   - Nu cred. N-aș fi binevenit. Oricum, s-au întâmplat multe acolo. E mai bine să nu răscolim trecutul. Am și altceva mai bun de făcut.
   - Cum ar fi?
   - Cum ar fi să-i găsesc pe cei care i-au făcut asta.
   Am sorbit din cafea. Se răcise deja. Am ridicat ceașca spre chelneriță și am așteptat tăcut să mi-o umple din nou.
   - Ar fi trebuit să-mi spui ce i-ai făcut lui G-Mack, am zis, imediat ce fata s-a îndepărtat.
   - Aveam altele pe cap.
   - Ei bine. Pe viitor, dacă mai ai de gând să faci așa ceva, ar trebui să-mi spui și mie. Doi detectivi de la FBI cred că eu l-am împușcat. Și faptul că le-am mai lăsat un mort în ogradă nu mă pune într-o lumină prea bună.
   - Ți-au spus cum se simte nemernicul ăla de pește?
   - Era încă destul de amețit cât am fost eu la secție, dar și-a revenit de atunci. Le-a spus polițiștilor că n-a văzut nimic.
   - N-o să vorbească. Nu e chiar atât de prost.
   - Nu asta e ideea.
   - Uite, nu ți-am cerut să te bagi în asta. De fapt, nici nu te-am rugat să mă ajuți.
   Am așteptat să mai spună ceva, dar nu a făcut-o.
   - Ai terminat?
   - Da, am terminat.
   A ridicat mâna în semn de scuze.
   - Îmi pare rău.
   - Nu trebuie să-ți pară rău pentru nimic. Dar, te rog, să-mi spui când mai împuști pe cineva. Vreau să fiu sigur că pot spune că n-am fost acolo. Mai ales dacă n-am fost acolo.
   - Cei care-au omorât-o pe Alice o să afle că peștele ne-a spus ce știa, a spus Louis. Și tipul e un om mort.
   - Și cu siguranță n-o să poată să fugă atunci când vor veni după el.
   - Și acum?
   I-am povestit despre moartea Seretei, prietena lui Alice, din apropiere de Yuma și despre corpul găsit în mașina ei.
   - N-a fost împușcat în mașină. Mackey mi-a spus că polițiștii au găsit o dâră de sânge din fața unei camere până la portiera Buickului. Tipul a mers până la mașină, apoi s-a așezat pe scaunul șoferului și a ars de viu.
   - Poate-i pusese cineva pistolul la tâmplă.
   - Ar fi trebuit să fie un pistol al naibii de mare. Chiar și așa, mi se pare mai bună ideea de-a muri împușcat decât ars de viu. Plus că nu era unul dintre clienții motelului. Aceștia se înregistraseră la recepție.
   - Să fi fost vreun client de-al Seretei?
   - Nu știu, n-a lăsat nicio urmă în camera ei. Și, chiar dacă ar fi fost așa, ce făcea în fața camerei de motel a mexicanului, încasând un glonț tras prin ușă?
   - Era unul dintre asasini?
   - Așa se pare. O dă în bară, e împușcat și apoi, în loc să-l ia cu ei, prietenii lui îl lasă în mașină și-i dau foc.
   - Și el nu zice nimic.
   - Nici măcar nu se ridică de pe scaun.
   - Deci, cineva a aflat unde era Sereta și s-a dus după ea.
   - Și a omorât-o când a găsit-o.
   A făcut legăturile, așa cum o făcusem și eu mai devreme.
   - Le-a spus Alice.
   - Posibil. Dar cred c-au obligat-o să le spună.
   S-a gândit puțin.
   - Mi-e greu s-o spun, dar, dacă aș fi fost în locul Seretei, probabil că nu i-aș fi spus lui Alice mai mult decât avea nevoie să știe. Poate chestii generale, vreun număr la care s-o sune, dar atât. Așa, dacă ar fi găsit-o pe Alice, n-ar fi putut scoate prea multe de la ea.
   - Așa că cineva de acolo a găsit-o pe baza informațiilor pe care le aveau asasinii lui Alice.
   - Ceea ce înseamnă că cineva de acolo cunoaște pe cineva de aici.
   - Poate că persoana de contact a fost Garcia. E plauzibilă ideea unei persoane de legătură din Mexic, dacă ne gândim la distanța mică dintre Spyhole și granița mexicană. Ar trebui să aflăm mai multe.
   - Nu încerci să mă scoți din oraș ca să afli mai multe pe cale „diplomatică”, nu?
   - Asta ar însemna să fiu mai deștept decât sunt.
   - Nu mai deștept, doar mai viclean.
   - După cum am mai spus, cred că cineva de acolo știe ceva ce ne-ar putea ajuta.
   - Oricine ar fi, nu cred că ne va spune de bunăvoie. Și dacă aș fi în locul tău, aș încerca să mă răzbun pe cineva. Așa că eu îți arăt doar direcția în care să-ți poți vărsa furia.
   Louis a ridicat lingura și a arătat cu ea spre mine. A reușit aproape să zâmbească.
   - Te-ai culcat cu prea multe licențiate în psihologie.
   - Nu în ultima vreme, dar mulțumesc pentru gând.
   Dar Louis avea dreptate: voiam să plece din oraș pentru câteva zile. Așa nu mai era nevoie să-i ascund ce voiam să fac.
   Mă temeam că dacă i-aș fi spus prea multe, ar fi încercat să afle răspunsurile în felul lui de la oamenii implicați în această afacere. Voiam să-mi încerc mai întâi norocul cu garantul. Și să vorbesc cu cel care-i închiriase depozitul lui Garcia. Și voiam să dau de Bosworth, de agentul FBI.
   Până la urmă, puteam să-l trimit oricând pe Louis pe capul lor.

          M-am întors la hotel, dar cu un obiect în plus în portbagaj, înainte de plecarea de la depozit, îi încredințasem statueta din oase lui Angel, iar acum Louis mi-o adusese înapoi.
   Aș fi avut necazuri mari dacă polițiștii ar fi aflat că o păstrasem, dar ea reușise să-l facă pe Neddo să vorbească și eram sigur că avea să-mi deschidă și alte uși. N-aș fi obținut același rezultat dacă aș fi avut doar o fotografie sau un desen.
   Louis și Angel aveau rezervări la zborul spre Tucson via Huston chiar în acea seară. Între timp, Walter se întorsese cu un nume: depozitul era parte dintr-o proprietate pe care moștenitorii se certau la nesfârșit pe cale legală și singura persoana pe care o găsiseră polițiștii fusese un avocat pe nume David Sekula, cu biroul pe Riverside Drive.
   La numărul de telefon de pe bannerul afișat pe depozit răspundea un robot telefonic al companiei Ambassade Realtry, dar această pistă nu ducea nicăieri. Directorul executiv decedase, iar compania dăduse faliment.
   Am notat adresa și numărul de telefon al lui Sekula. Voiam să-l sun de dimineață, când aș fi fost odihnit și prevăzător.
   I-am lăsat lui Tager, garantul, trei mesaje pe telefon, dar nu m-a sunat înapoi. Avea biroul în Bronx, aproape de Stadionul Yankee. A doua zi aveam să mă ocup și de Tager. Era clar că îl pusese cineva să o scoată pe Alice pe cauțiune. Dacă aș fi aflat cine fusese acea persoană, atunci aș fi fost cu un pas mai aproape de a-l descoperi pe cel răspunzător de moartea ei.

              Bărbatul care ar fi putut răspunde celor mai chinuitoare întrebări ale lui Angel și Louis trecu de ghișeul de imigrări, își luă bagajele și intră în sala destinată sosirilor, chiar în clipa în care cei doi ajunseseră la terminalul Delta de pe aeroportul JFK.
   Preotul ajunsese din Londra la New York cu un zbor al companiei aeriene British Airways. Era înalt și trecut de patruzeci de ani, cu o constituție de gurmand. Barba ciufulită, mai deschisă la culoare și mai roșcată decât părul, îi dădea un aer de pirat, ca și cum renunțase abia de curând să lege de ea bombe ca să-și sperie dușmanii. Ținea într-o mână o valiză mică, neagră, și în cealaltă ziarul Guardian.
   Îl aștepta un bărbat puțin mai tânăr decât el. Acesta dădu mâna cu preotul și se oferi să-i care valiza, dar omul refuză și îi dădu în schimb ziarul.
   - Ți-am adus un Guardian și un Le Monde, zise el. Știu că-ți place să citești ziarele europene și că acestea sunt scumpe aici.
   - Nu puteai totuși să-mi aduci un Telegraph?
   Bărbatul mai tânăr vorbi cu un ușor accent est-european.
   - E puțin cam conservator pentru mine și nu mi-ar fi plăcut deloc.
   Tovarășul lui luă ziarul Guardian și se uită din mers pe prima pagină. Părea dezamăgit de ceea ce citise acolo.
   - Știi, nu suntem toți la fel de liberali ca tine.
   - Nu știu ce s-a întâmplat cu tine, Paul. Erai de partea celor buni înainte. Data viitoare o să aflu că te-ai apucat să cumperi acțiuni la Halliburton.
   - Martin, asta nu mai e o țară pentru liberalii nepăsători. S-au schimbat multe de când n-am mai fost noi aici.
   - Mi-am dat seama. Era un flăcău la imigrări care mai avea puțin și mă căuta și-n fund.
   - Ar fi fost mai curajos ca mine. Totuși, mă bucur că ai venit.
   Merseră până în parcare și nu vorbiră despre ceea ce-i interesa decât după ce ieșiră din aeroport.
   - Ați mai aflat ceva?
   - Doar zvonuri, dar licitația se va ține peste câteva zile.
   - E ca și cum ai arunca sânge în apă ca să vezi ce animale atrage, dar fragmentele nu le sunt de niciun folos. Au nevoie de toată harta. Dacă sunt atât de aproape pe cât credem noi, atunci vor mușca momeala.
   - Ne-ai băgat într-o afacere riscantă.
   - Eram deja implicați, fie că voiam, fie că nu, prin moartea lui Mordant. Dacă el a reușit să ajungă în Sedlec, atunci și ceilalți ar fi făcut-o. Mai bine să ai un oarecare control asupra lucrurilor decât deloc.
   - Era o presupunere. Mordant a avut noroc.
   - N-a fost chiar atât de norocos, răspunse Martin. Și-a frânt gâtul. Se pare că a fost un accident. Acum, ziceai ceva de niște zvonuri.
   - Două femei au dispărut de la Point. Se pare că fuseseră martore la moartea colecționarul Winston. Prietenii noștri ne-au spus că au fost găsite moarte amândouă: una în Brooklyn și cealaltă în Arizona. Cred că nu greșim când presupunem că obiectul pe care l-au luat din colecția lui Winston a fost recuperat și pus la loc sigur.
   Preotul cu barbă închise ochii câteva clipe și se rugă încet.
   - Alte crime, spuse el, când termină rugăciunea. Ce păcat.
   - Și asta nu e cea mai rea parte.
   - Povestește-mi.
   - L-au văzut de câteva ori pe omul obez. Își zice Brightwell.
   - Înseamnă că sunt destul de aproape dacă au ieșit din bârlog. Doamne Iisuse, Paul, n-ai nicio veste bună pentru mine?
   Paul Bartek zâmbi. Era un zâmbet fioros, deși îl îngrijora faptul că următoare știre avea să-i facă plăcere. Trebuia să i-o spună până la urmă. Merita totuși câteva Ave Maria ca să i-o împărtășească și colegului său.
   - Se pare că unul dintre oamenii lor a fost ucis. Un mexican. Poliția crede că el e răspunzător de moartea uneia dintre prostituate. Cred că rămășițele ei se află printre cele găsite în apartamentul lui.
   - Ucis?
   - Împușcat mortal.
   - Cineva i-a făcut lumii un bine, dar va plăti pentru acest lucru. N-o să le placă deloc. Cine e?
   - Se numește Parker. E detectiv particular și se pare că și-a făcut o obișnuință din asemenea lucruri.

               Brightwell stătea în fața calculatorului și aștepta să se printeze și ultimele pagini ale articolului.
   Când fu gata, luă teancul de hârtii și le răsfoi, ordonându-le după dată, începând cu cel mai vechi dintre articole. Citi din nou detaliile acelor prime crime. Ziarul publicase o poză a femeii și copilului anterioară morții lor, dar Brightwell abia dacă se uită peste ea.
   Nu zăbovi prea mult la descrierea crimei, deși știa că articolul nu era complet. Ghicise că rănile femeii și ale fetiței fuseseră prea groaznice pentru a fi făcute publice sau că poliția nu voise să dea alte amănunte ca să preîntâmpine imitarea lor în alte crime.
   Nu, pe Brightwell îl interesau informațiile despre soț și încercuise cu un marker galben acele părți care meritau să fie ținute minte.
   Făcu la fel și cu celelalte articole, urmărind viața bărbatului, reconstituind cei cinci ani de dinainte, remarcând felul în care trecutul se amesteca cu prezentul, cum îl bântuiau fantome mai vechi și cum altele îl lăsau în pace.
   „Parker. Atâta tristețe, atâta durere și toate ca o pedeapsă pentru ofensa pe care i-o adusese Lui, de care nici măcar nu-și mai amintea. Credeai în ceva greșit. Nu există mântuire, nu pentru tine. Ai fost condamnat și nu ai scăpare. Ai fost pierdut pentru noi atâta timp, dar acum te-am găsit”.

                                              11.

              David Sekula își avea biroul într-o clădire veche și frumoasă din marmură de pe Riverside.
   Cuvântul „avocat” era scris pe plăcuța de alamă din perete. Am sunat la ușă. Clopoțelul avea un sunet plăcut pe două note, ca și cum ar fi vrut să-i convingă pe cei care erau tentați să fugă între timp de faptul că totul se va rezolva.
   Microfonul a prins viață câteva secunde mai târziu, și o voce de femeie m-a întrebat dacă mă putea ajuta cu ceva. M-am prezentat și ea m-a întrebat dacă aveam programare. I-am mărturisit că nu aveam. Mi-a spus că domnul Sekula nu mă putea primi, așa că i-am răspuns că puteam să-l aștept pe trepte, și poate să desfac un Big Mouth de la Mickey ca să-mi treacă vremea, dar că ar fi ieșit urât dacă nu m-ar fi primit.
   M-a lăsat să intru. Poți să faci orice cu puțin șarm.
   Secretara lui Sekula era incredibil de frumoasă, într-un fel oarecum amenințător. Părul lung și negru era prins la spate cu o panglică roșie, iar ochii albaștri și pielea palidă făceau ca roșul din obraji să pară două apusuri de soare, în timp ce gura ei ar fi putut susține timp de o lună întreagă un simpozion despre Freud. Purta o bluză închisă la culoare și, deși nu era transparentă, puteai totuși să ghicești lenjeria foarte scumpă din dantelă de dedesubt.
   M-am întrebat pentru o clipă dacă nu cumva avea vreo cicatrice pentru că mi se păruse că văd niște pete neregulate acolo unde bluza se lipea de piele. Fusta cenușie se termina chiar deasupra genunchilor, iar dresul era gros și negru.
   Părea genul de femeie care i-ar fi promis unui bărbat o noapte de extaz, o noapte așa cum nici măcar nu-și putuse imagina, dar cu condiția să-l poată ucidă încet imediat după aceea. Poate că bărbatul potrivit ar fi considerat-o o ofertă bună. Având în vedere expresia ei, nu cred că mi-ar fi făcut
această propunere, poate doar dacă ar fi putut sări peste partea cu extazul direct la tortura lentă.
   M-am întrebat dacă Sekula era căsătorit. Dacă i-aș fi sugerat lui Rachel că aveam nevoie de o secretară ca aceasta, ea ar fi fost de acord doar dacă m-aș fi castrat chimic temporar, nu mai spun că m-ar fi amenințat cu o soluție permanentă dacă aș fi fost tentat s-o înșel.
   Recepția ocupa toată partea din față a camerei, restul spațiului fiind mobilat cu o canapea din piele neagră, așezată lângă fereastra îngustă, și o măsuță de cafea foarte modernă, dintr-o singură bucată de sticlă neagră, cu fotolii de fiecare parte a ei. Pereții erau decorați cu tablouri, dacă se putea numi așa genul de artă ce sugera că pictorul suferise de o depresie puternică din cauza timpului îndelungat petrecut în fața unei pânze goale și trăsese apoi la întâmplare o linie de culoare neagră, pretinzând pentru rezultat o sumă enormă înainte de a intra în programul de terapie pe viață.
   Cuvântul care descria cel mai bine acest spațiu era „minimalism”.
   Pe biroul secretarei nu se zărea niciun dosar, nici măcar o foaie de hârtie. Poate că Sekula nu avea prea mulți clienți sau poate că-și petrecea toată ziua visând la secretara lui.
   I-am arătat legitimația. Nu a părut prea impresionată.
   - Aș vrea să vorbesc câteva minute cu domnul Sekula.
   - Domnul Sekula este ocupat.
   Mi s-a părut că din spatele unor uși negre din dreapta se auzea foarte încet o discuție telefonică.
   - N-aș fi zis, dacă ar fi să mă iau după biroul impecabil de la recepție. Sper să-l concedieze pe decoratorul acestui spațiu.
   - Ce doriți? a întrebat secretara fără să se obosească să-mi spună pe nume.
   - Se pare că domnul Sekula se ocupă de situația unei proprietăți din Williamsburg. Vreau să-l întreb câteva lucruri despre această clădire.
   - Domnul Sekula se ocupă de multe proprietăți.
   - Aceasta este diferită. Se pare că sunt mulți oameni morți acolo.
   Secretara lui Sekula nici măcar nu a clipit la auzul acestei vești.
   - Domnul Sekula a vorbit cu poliția despre acest caz.
   - Atunci înseamnă că-și amintește totul. Am să iau un loc și-am să aștept să termine ce are de făcut.
   M-am așezat într-unul din fotolii. Nu era confortabil, așa cum nu sunt majoritatea mobilelor foarte scumpe. După două minute mă durea baza coloanei și după cinci minute nu mă durea numai coloana, ci și alte părți ale corpului. Mă gândeam să mă așez pe podea, când ușile negre s-au deschis și a apărut un bărbat în costum gri-închis cu dungi.
   Avea părul castaniu-deschis, aranjat mai ceva ca al unui viitor câștigător al premiului pentru horticultura ornamentală, astfel încât nicio șuviță să nu se desprindă de la locul ei. Avea ceva din frumusețea unui model part-time, fără nicio fărâmă de personalitate care să ofere o anumită ținută sau distincție.
   - Domnule Parker, a spus el, eu sunt David Sekula. Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați. Avem mai mult de lucru decât ar putea părea la o primă vedere.
   Era clar că Sekula auzise tot ce spusesem înainte. Poate că secretara lăsase deschisă linia telefonică. Oricum, eram curios să știu cu cine vorbise Sekula la telefon. Poate că nu avea nimic de-a face cu mine, caz în care ar fi trebuit să iau în calcul posibilitatea că lumea nu se învârtea în jurul meu. Nu eram sigur că puteam să accept încă acest lucru.
   I-am strâns mâna lui Sekula. Era moale și uscată, asemenea unui burete nefolosit.
   - Sper că v-ați revenit după chinurile suferite, a spus el, conducându-mă spre birou. E îngrozitor ce s-a întâmplat acolo.
   Probabil că polițiștii îi spuseseră despre mine atunci când îl interogaseră. Era clar că n-o puseseră și pe secretară la curent sau poate că încercaseră s-o facă, dar ea nu pricepuse nimic din aiurelile lor.
   Sekula s-a oprit în fața biroului secretarei.
   - Hope, te rog, fără telefoane.
   Hope? Era greu de crezut.
   - Am înțeles, domnule Sekula.
   - Frumos nume. Vi se potrivește.
   I-am zâmbit. Acum eram cu toții prieteni. Poate că mă vor invita să merg cu ei într-o excursie. Am putea să bem și să râdem, amintindu-ne de cât de ciudată fusese acea primă întâlnire, înainte să ne cunoaștem și să ne dăm seama de cât de grozavi suntem fiecare.
   Hope nu mi-a zâmbit. Se pare că excursia pica.
   Sekula a închis ușile în urma noastră și îmi arătă spre un scaun din fața biroului său. Acesta era îndreptat spre fereastră, dar nu puteam să văd nimic pentru că draperiile erau trase.
   În comparație cu recepția, biroul lui arăta ca lovit de bombe, dar oricum era mai ordonat decât al oricărui avocat pe care-l întâlnisem înainte. Dosarele ordonate de pe birou și învelite în coperte curate aveau lipite pe ele etichete printate. Coșul de gunoi era gol și se părea că după cele două paravane din imitație de lemn de stejar erau ascunse două dulapuri, sau poate că ele nu existau deloc.
   Tablourile din biroul lui Sekula nu erau prea diferite de cele de la recepție: unul dintre ele era o reproducere după Picasso, reprezentând un duh al pădurii cântând la lăută, nesemnat, iar celălalt era un tablou mare cu desene preistorice ale unor cai, realizate în straturi de culori în ulei, caii fiind literalmente făcuți prin îndepărtarea straturilor de culori: trecutul recreat în prezent. Artista care îl realizase se numea Alison Rieder. Sekula a văzut că mă uitam la acest tablou.
   - Colecționați?
   M-am întrebat dacă încerca să fie doar amuzant, dar părea destul de serios. Probabil că Sekula își plătea detectivii cu mult peste medie.
   - Nu știu destule despre artă ca să fiu colecționar.
   - Dar aveți tablouri pe pereți, nu?
   M-am încruntat. Nu eram prea sigur unde voia Sekula să ajungă.
   - Da, câteva.
   - Bine, a spus el. Un bărbat trebuie să aprecieze frumusețea în toate formele ei.
   A arătat cu bărbia spre ușile biroului, în spatele cărora se afla forma din ce în ce mai puțin ispititoare a secretarei și a rânjit. Eram destul de sigur că dacă ar fi făcut acest gest în fața doamnei în cauză, ea i-ar fi tăiat capul și i l-ar fi înfipt în gardul din Central Park.
   Sekula m-a întrebat dacă voiam să beau ceva tărie sau poate o cafea. Am răspuns că nu doream nimic. S-a așezat la birou, și-a împreunat mâinile și a luat o mină gravă.
   - N-ai pățit nimic în incident? m-a întrebat el. În afară de...
   Și-a atins obrazul stâng cu degetul. Aveam pe față câteva răni de la așchii și ochiul stâng plin de sânge.
   - Ar trebui să-l vezi pe celălalt tip.
   Sekula încercă să-și dea seama dacă glumeam.
   Nu i-am spus că aveam încă în memorie amintirea proaspătă a lui Garcia prăbușit lângă zid, rugându-se la zeitatea care-i permisese să omoare femei și care le oferea totuși speranță și ajutor celor care i se rugau, în timp ce foile pătate de vopsea, de pe podea, se îmbibau de sângele lui. Nu i-am spus de mirosul de metal pe care-l avea sângele muribundului, și care ajunsese până și la puțina mâncare pe care o mâncasem în acea zi. Nu i-am povestit despre duhoarea pe care o simțisem atunci când murise și nici de felul în care îi luciseră ochii când își dăduse ultima suflare.
   Și nu i-am pomenit nici de sunetul celei din urmă suflări a lui Garcia sau de felul în care acesta ieșise: o exalație lungă și înceată, șovăielnică, dar în același timp ca o alinare. Mi se păruse întotdeauna potrivit ca momentul în care întunericul înlocuiește lumina și moartea înlocuiește viața să fie descris ca o libertate și o eliberare.
   Era de ajuns să te afli lângă un om chiar în acea clipă ca să te convingi că ceva mai presus de înțelegerea ta pleca din acel corp cu ultima suflare, că o anumită esență își începea călătoria din această lume spre cealaltă.
   - Nu-mi pot închipui cum e să omori un om, a spus Sekula, ca și cum ar fi văzut în ochii mei tot ce gândisem.
   - Și de ce ai vrea să-ți închipui acest lucru?
   A părut că se gândește serios la întrebare.
   - Presupun că au existat momente în care am vrut să omor pe cineva, a răspuns el. A fost un moment trecător, dar a existat. Totuși, m-am gândit că nu aș fi putut trăi cu consecințele; nu doar cele legale, ci și cele morale și psihologice. Dar, apoi, nici n-am fost pus în situația de a fi obligat să iau viața altcuiva. Poate aș fi fost capabil să ucid în asemenea circumstanțe.
   - Ați apărat vreodată pe cineva acuzat de ucidere?
   - Nu. Mă ocup mai mult de chestiuni legate de afaceri, ceea ce ne aduce la problema noastră. Nu pot să vă spun decât aceleași lucruri pe care le-am spus și polițiștilor. Depozitul a fost folosit mai demult de compania producătoare de bere Rheingold pe post de magazie. A fost închis în 1974 și vândut unui domn pe nume August Welsh, care mi-a devenit ulterior client. La moartea sa au existat câteva probleme legale în privința împărțirii averii lui. Ascultați-mă pe mine, domnule Parker: faceți-vă un testament. Chiar dacă îl scrieți pe un șervețel, scrieți-l. Domnul Welsh nu privea deloc în perspectivă. În ciuda rugăminților mele stăruitoare, el a refuzat să-și pună pe hârtie dorințele. Cred că se gândea la testament ca la recunoașterea apropierii morții. Din punctul lui de vedere, testamentele erau pentru muribunzi. Am încercat să-i spun că aveam să murim cu toții: el, eu, și chiar și copii și nepoții lui. A murit fără să aibă un testament și nepoții au început să se certe între ei, așa cum se întâmplă frecvent în astfel de cazuri. Între timp, am încercat să-i administrez proprietatea cum am putut mai bine. M-am asigurat ca toate actele să rămână clare și ca fondurile să fie reinvestite sau depuse într-un cont și m-am străduit să obțin cât mai mult de pe urma proprietăților sale. Din păcate, depozitul Rheingold nu a fost una dintre cele mai bune investiții ale lui. Valoarea proprietăților din acea zonă crește, dar n-am găsit pe nimeni dispus să modernizeze clădirea. I-am încredințat această problemă firmei Ambassade Realtry și am uitat de ea până săptămâna aceasta.
   - Știați că Ambassade Realtry a dat faliment?
   - Probabil că am fost informat, dar cred că la acel moment închirierea clădirii nu era o prioritate.
   - Deci acest bărbat, Garcia, n-a semnat niciun contract de închiriere cu firma dumneavoastră sau cu Ambassade Realtry.
   - Din câte știu, nu.
   - Cu toate acestea, s-au făcut modificări la ultimul etaj al imobilului. Exista curent electric și apă curentă. Cineva plătea pentru aceste utilități.
   - Presupun că Ambassade Realtry.
   - Și acum nu mai e nimeni la Ambassade Realtry pe care să-l întrebăm de acest lucru?
   - Mă tem că nu. Aș fi vrut să vă pot ajuta mai mult.
   - Și eu.
   Sekula a afișat o expresie de părere de rău, dar nu am crezut prea mult în sinceritatea ei. Ca orice profesionist, nu-i prea păsa de cei din afara domeniului lui de activitate care aveau îndoieli în privința afacerii sale.
   S-a ridicat arătându-mi clar că întâlnirea noastră se încheiase.
   - Am să vă anunț dacă îmi mai amintesc ceva. Bineînțeles că va trebui să-i anunț pe polițiști mai înainte, dar nu mă deranjează cu nimic să vă țin la curent și pe dumneavoastră, atâta timp cât ei vor fi de acord că ceea ce vă spun nu le periclitează ancheta.
   Am încercat să interpretez vorbele lui Sekula și am ajuns la concluzia că aflasem de la el tot ce puteam afla. I-am mulțumit și i-am lăsat cartea de vizită. M-a condus până la ușa biroului, mi-a mai strâns o dată mâna, apoi a închis ușa după mine.
   Am încercat pentru ultima oară să topesc aspectul de gheață al secretarei, mulțumindu-i pentru tot ceea ce făcuse, dar nu părea sensibilă la prefăcătorie. Nu-l invidiam deloc pe Sekula dacă își împărțea și patul cu ea.
   Oricine ar fi dormit cu ea, ar fi trebuit să se îmbrace gros și să poarte căciulă ca să nu înghețe de frig.

           Următoarea vizită a fost pe Sheridan Avenue din Bronx, acolo unde-și avea biroul Eddie Tager.
   Competiția în această afacere era destul de mare, iar străzile de la est de Stadionul Yankee și din apropierea tribunalului erau înțesate cu garanți. Reclamele multora dintre ei erau afișate în mai multe limbi, iar cei care-și permiteau o firmă luminoasă se asigurau că cele două cuvinte fianzas și „cauțiune” săreau în ochi în egală măsură.
   Industria cauțiunii fusese într-o vreme plină de personaje dubioase. Acești indivizi mai existau încă, dar nu erau prea importanți. Majoritatea garanților mari, precum Hal Buncombe, aveau în spate firme de asigurări importante.
   După spusele lui Louis, el era garantul pe care trebuia să-l sune Alice dacă ar fi avut necazuri.
   Faptul că nu-l sunase demonstra antipatia pe care fata o simțea față de vărul ei, chiar și atunci când se afla într-o situație disperată.
   M-am întâlnit cu Buncombe într-o pizzerie de pe strada 161, unde mânca una din cele două felii de pizza de pe farfuria de hârtie. Voia să-și șteargă degetele pe un șervețel ca să-mi poată strânge mâna, dar i-am spuse să nu se deranjeze. Am comandat și eu un suc și o felie de pizza și m-am așezat la masa lui.
   Buncombe era un om slab și musculos, cam pe la cincizeci de ani, care emana un amestec de calm interior și încredere absolută, ce se găsește numai la oamenii care au văzut totul și care au învățat destul din greșelile lor, încât să nu le repete prea des.
   - Cum îți merge?
   - Bine, a răspuns el. Dar ar putea fi și mai bine. Luna asta am avut câțiva care au fugit, ceea ce nu-i prea bine. Anul trecut am pierdut în favoarea statului două sute cincizeci de mii de dolari, ceea ce înseamnă că anul acesta trebuie să-i recuperăm. Va trebui să nu mă mai port frumos cu oamenii. De fapt, deja nu mă mai port.
   Și-a ridicat mâna dreaptă. Avea încheieturile rănite și pielea julită în câteva locuri.
   - Mai devreme l-am săltat pe un tip de pe stradă. Aveam o presimțire legată de el. Ne-ar fi costat cincizeci de mii dacă ar fi fugit, și nu voiam să-mi asum acest risc.
   - Presupun că n-a fost de acord.
   - A încasat câteva, a recunoscut Buncombe. Voiam să-l trimitem la Rikers, dar ei nu acceptă oameni, iar judecătorul care i-a stabilit cauțiunea e plecat pe Coasta de Vest până mâine, așa că l-am încuiat în camera din spate a biroului. Pretinde că are niște bunuri din afara statului pe care le poate oferi drept garanție - o casă într-o fundătură din Chicago, dar nu putem accepta nicio proprietate din afara statului sau a țării, așa că îl ținem până mâine și o să-l ducem în arest de dimineață.
   A terminat prima felie și a început-o pe cea de-a doua.
   - E greu să faci bani.
   - Nu chiar, răspunse el.
   Ridică din umeri.
   - Suntem buni la afacerea asta, eu și partenerii mei. Așa cum spunea și Joe Namath, dacă nu poți s-o faci, atunci nu te lăuda.
   - Ce poți să-mi spui despre Eddie Tager? Și el e bun în ceea ce face?
   - Tager are necazuri. Foarte mari. E atât de disperat, încât lucrează în Queens și Manhattan, care sunt niște zone foarte periculoase. Bronxul și Brooklynul sunt ca niște picnicuri pe lângă ele, dar cerșetorii nu pot alege. Tager se ocupă de afaceri mărunte: nu numai de cauțiuni, ci și de amenzi. Am auzit că majoritatea târfelor nu vor să apeleze la el dacă au necazuri - îi place să primească câte un mic serviciu de la ele, în semn de mulțumire, dacă înțelegi ce vreau să spun - și de aceea am fost surprins când am auzit că i-a plătit cauțiunea lui Alice. Ar fi trebuit s-o avertizeze cineva în privința lui.
   S-a oprit din mâncat, ca și cum și-ar fi pierdut dintr-odată apetitul și a aruncat restul feliei pe farfurie, înainte s-o azvârle la gunoi.
   - Mă simt prost pentru ce s-a întâmplat. Încercam să rezolv hârțogăria de aici și să pot face ceva prin telefon. Mi-a spus cineva în treacăt că Alice fusese arestată de polițiști pentru posesie de droguri, dar m-am gândit că putea să stea acolo câteva ore până încasam eu câteva garanții, după care m-aș fi dus să văd ce făcea. E ca un spin în coastă să aștepți ca cei de la Corecții să-l elibereze pe unul dintre cei de acolo. Nu are niciun sens să plătești pentru patru sau cinci și apoi să aștepți să-i elibereze. Ea plecase deja când am ajuns eu la secție. Am văzut că Tager îi plătise cauțiunea, așa că m-am gândit că poate plecase cu el. Știam că avea o problemă cu „prietenul nostru comun”, așa că n-am luat-o personal. Știi, până la urmă, era chiar un dezastru. Nu arăta prea bine ultima oară când am văzut-o, dar în niciun caz nu merita ceea ce-a pățit. Nimeni nu merită acest lucru.
   - L-ai mai văzut pe Tager în ultima vreme?
   - Nu ne mai întâlnim prea des acum, dar am întrebat de el. Pare că l-a înghițit pământul. Poate că e speriat și se ascunde. Sau poate că a aflat că fata avea relații și că anumiți oameni ar fi căutat să vadă cât de mult era el implicat în dispariția ei.
   Buncombe mi-a explicat cum să ajung la biroul lui Tager. S-a oferit chiar să mă însoțească, dar l-am refuzat. Nu credeam că aveam nevoie de ajutor ca să-l fac pe Eddie Tager să vorbească.
   Și cuvintele ar fi fost singurele care i-ar fi salvat viața.

          Eddie Tager era atât de strâmtorat cu banii, încât locuia și lucra în spatele unei bodegi distruse parțial de un incendiu, care se închisese pentru renovări în timpul scandalului Watergate și nu mai fusese niciodată redeschisă.
   Am găsit locul fără prea mari bătăi de cap, dar nu mi-a răspuns nimeni când am sunat la ușă. Am încercat să forțez ușa din spate. S-a deschis ușor sub lovitura mea de pumn.
   - E cineva?
   Am deschis mai mult ușa și am intrat. Mă aflam în bucătăria unui mic apartament, pe care numai tejgheaua o despărțea de sufrageria mobilată cu un covor maroniu, o canapea și un televizor de aceeași culoare. Chiar și tapetul era maroniu-deschis. Peste tot zăceau împrăștiate ziare și reviste. Cel mai recent dintre el era datat în urmă cu două zile.
   Chiar în față era un hol, cu o ușă deschisă ce dădea în birou. În dreapta se găsea un dormitor și alături o baie mică, cu mucegai pe perdeaua de la duș. Am verificat fiecare cameră în parte înainte să intru în birou. Nu era chiar curat lună, dar exista o oarecare încercare de a păstra ordinea. Am căutat printre dosarele recente, dar nu am găsit nimic în legătură cu Alice.
   M-am așezat în scaunul lui Tager și m-am uitat prin sertarele biroului, dar nu mi-a atras nimic atenția. În ultimul sertar am găsit o cutie plină cu cărți de vizită, dar nu am recunoscut niciun nume.
   În spatele ușii era un maldăr de scrisori. Erau doar reclame și facturi, inclusiv una de la compania de telefonie mobilă la care era abonat Tager.
   Am deschis-o și am răsfoit paginile până am dat de data arestării lui Alice. Și Tager, ca majoritatea garanților, își folosea destul de mult telefonul în probleme de serviciu. Doar în acea zi dăduse vreo treizeci sau patruzeci de telefoane, frecvența cu care sunase crescând în noaptea următoare. Am pus factura înapoi în plic și mă pregăteam să o pun în buzunarul jachetei ca s-o pot cerceta mai atent mai târziu, când am văzut o pată întunecată pe hârtie. Aveam sânge pe mână.
   M-am șters pe plic și am încercat să găsesc sursa, reconstituindu-mi pașii până am ajuns înapoi la scaunul lui Tager.
   Sângele se scurgea pe dedesubt, în partea dreaptă a biroului.
   Nu era prea mult, dar când am aprins lanterna mi s-a părut că văd câteva fire de păr, alături de petele de pe covor. Biroul era mare și greu, dar când am cercetat zona din jurul picioarelor am văzut urme pe material, acolo unde biroul fusese ușor deplasat.
   Dacă era sângele lui Tager, atunci însemna că cineva-l lovise destul de tare cu capul de colțul biroului, probabil când era deja pe podea.
   M-am dus înapoi la bucătărie, am udat batista și am curățat apoi tot ce atinsesem. Când am terminat, batista era plină de pete roz.
   După ce m-am asigurat că nu mai era nimeni prin preajmă, am plecat pe același drum pe care venisem. Nu am spus nimănui despre sângele din apartamentul lui Tager. Dacă aș fi făcut-o, ar fi trebuit să explic ce făceam acolo și atunci eu aș fi fost cel care ar fi avut nevoie de un garant. Dar nu credeam că Tager se va întoarce. Cineva îl rugase să plătească cauțiunea pentru Alice, ceea ce însemna că era implicat în evenimentele care duseseră la moartea ei.
   Garcia nu acționase de unul singur și se părea că acum aliații lui se ocupau de verigile slabe din lanț.
   Am îndesat factura de telefon în buzunar. Speram ca undeva, printre numerele de pe listă, să se afle un indiciu care să le fi scăpat celorlalți.
   Se făcuse târziu și era întuneric. M-am hotărât că nu mai puteam să fac nimic până dimineață, când urma să verific numerele de pe factura telefonică, așa că m-am dus înapoi la hotel și am sunat-o pe Rachel.
   Mi-a răspuns mama ei și mi-a spus că se culcase. Sam nu prea dormise cu o noapte înainte și plânsese aproape tot timpul până obosise și adormise. Rachel adormise și ea la puțin timp după aceea. I-am spus lui Joan să n-o trezească, dar să-i spună că sunasem.
   - Își face griji pentru tine, a spus Joan.
   - Sunt bine. Te rog să-i spui acest lucru.
   I-am promis că aveam să mă întorc în Maine peste două zile cel târziu, apoi am pus receptorul în furcă și am plecat să mănânc la restaurantul thailandez din apropierea hotelului, doar pentru că mi se părea un lucru mai bun decât să stau singur în camera de hotel și să mă gândesc cu teamă la destrămarea relației mele.
   Am optat pentru un fel de mâncare vegetarian pentru că după vizita de la biroul lui Tager îmi revenise puternic în gură gustul de aramă al sângelui vărsat.

                Charles Neddo era așezat în scaunul lui de birou, uitându-se la ilustrațiile împrăștiate în fața lui, pe care le luase din cărți scrise după 1870 și care-l înfățișau, cu mici diferențe, pe Îngerul Negru.
   Nu înțelesese niciodată de ce nu existau schițe ale statuii de dinainte de această dată. Nu, nu era adevărat. Era mai probabil ca desenele și picturile să devină mai uniforme în ultimii douăzeci și cinci de ani ai secolului al XIX-lea, din ce în ce mai puțin speculative și cu anumite asemănări, lucru vizibil mai ales la artiștii din Boemia.
   Desenele din secolele precedente erau mult mai diferite, și ar fi fost imposibil să-ți dai seama că era vorba despre același obiect dacă cei care realizaseră schițele nu ar fi indicat și sursa lor, imaginată sau nu.
   Pe fundal se auzea muzică de pian, o colecție a pieselor lui Satie. Lui Neddo îi plăcea aerul lor melancolic. Își scoase ochelarii, se lăsă înapoi pe spătarul scaunului și se întinse.
   Manșetele scămoșate ale cămășii i se ridicaseră, scoțând la iveală o mică cicatrice de deasupra încheieturii mâinii stângi, ca și cum un anumit semn ar fi fost șters de curând într-un mod stângaci.
   Nu prea se mai vedea acum, iar Neddo își atinse ușor mâna stângă, urmând cu degetele liniile ancorei cu care fusese odată însemnat. Putea să se retragă și să se ascundă printre antichități fără valoare, dar vechile obsesii rămâneau. Altfel, de ce s-ar fi înconjurat de oase?
   Se întoarse la desene, conștient acum de sentimentul crescut al anticipației și emoției. Vizita detectivului particular îi dezvăluise multe lucruri și puțin mai devreme în acea seară primise un alt telefon la care nu se așteptase. Cei doi călugări fuseseră nervoși și nerăbdători, iar prezența lor în acest oraș era un semn clar că lucrurile se mișcau mai repede și că într-un fel sau altul se va lua o decizie.
   Neddo le spusese tot ce știa și primise în schimbul acestui lucru absolvirea pentru unul dintre păcatele lui mai vechi.
   Piesa lui Satie se termină, iar camera se cufundă în tăcere după ce Neddo își strânse hârtiile. Credea că-și dăduse seama ce crea Garcia și de ce construia acea statuie. Erau aproape, și acum, mai mult ca niciodată, Neddo era conștient de lupta care se dădea înăuntrul lui.
   Avusese nevoie de mulți ani ca să iasă de sub influența lor, dar se temea asemenea unui alcoolic că nu va putea fi niciodată liber din cauza posibilității de a recădea.
   Atinse cu mâna stângă crucea din jurul gâtului și simți o arsură în dreptul cicatricii de la încheietură.

            Rachel dormea adânc atunci când o trezi mama ei.
   Era speriată și încercă să spună ceva, dar femeia o opri punându-i degetele pe buze.
   - Șșșșș. Ascultă.
   Rachel se liniști și rămase tăcută. Fu liniște în clipele următoare, dar apoi auzi zgomote puternice pe acoperiș.
   - E cineva acolo sus, spuse Joan.
   Rachel aprobă, ascultând în continuare. Sunetele acestea aveau ceva ciudat în ele. Nu erau chiar zgomot de pași. I se păru că orice ar fi fost pe acoperiș se târa pe plăcile de ardezie, și se târa repede.
   Zgomotul îi amintea într-un mod neplăcut de mișcările unei șopârle. Sunetul se auzi din nou, dar de data aceasta dinspre peretele din spatele ei.
   Dormitorul se întindea pe toată lățimea zidului de la primul etaj, astfel încât patul era așezat lângă peretele exterior. O a doua prezență, de data aceasta mai grea, urca pe perete spre acoperiș și lui Rachel i se păru din nou că se deplasa în patru labe.
   Femeia se sculă din pat și fugi la dulap. Îl deschise repede, dădu la o parte două cutii de pantofi și se uită la micul seif în care țineau armele.
   Nu-i plăcea să aibă arme în casă și insistase ca seiful să fie dotat cu un cifru cu cinci cifre, pentru siguranța lui Sam, chiar dacă se afla pe ultimul raft, la aproape doi metri deasupra podelei. Formă combinația de numere și auzi încuietoarea deschizându-se. Înăuntru erau două pistoale. Luă 38-ul, cel mai mic dintre ele.
   Ura armele de foc, dar după evenimentele din ultimii ani fusese de acord să învețe să le folosească. Îl încărcă, se întoarse la pat și îngenunche. Pe perete era fixată o cutiuță mică albă, cu un buton roșu. Apăsă pe buton chiar în momentul în care auzi din cealaltă cameră cum cineva încerca să deschidă fereastra.
   - Sam! țipă ea.
   Alarma porni, sfâșiind liniștea mlaștinilor, când Rachel fugi în camera copilului, urmată îndeaproape de Joan. O auzea pe fetiță plângând, îngrozită de zgomotul puternic. Ușa din camera copilului, poziționată spre fereastră, era deschisă.
   Sam se zvârcolea în pătuțul ei, agitându-și mânuțele în aer, cu fața aproape roșie de plâns. Pentru o clipă, lui Rachel i se păru că vede ceva nedeslușit la fereastră, dar care dispăru imediat.
   - Ia-o pe Sam, spuse Rachel. Du-te în baie și încuie ușa.
   Joan luă grăbită copilul și fugi din cameră.
   Rachel se apropie încet de fereastră. Arma îi tremura puțin în mână, dar nu mai ținea degetul pe lângă armă, ci îl pusese pe trăgaci. Din ce în ce mai aproape: trei metri, un metru și jumătate, un metru douăzeci, aproape un metru...
   Auzi din nou zgomotul de deasupra capului ei, îndepărtându-se de această dată de camera lui Sam spre un colț îndepărtat al casei. Sunetul îi atrase atenția lui Rachel și aceasta ridică privirea, urmărind zgomotul, ca și cum ar fi putut vedea prin tavan ceea ce era deasupra.
   Când se uită înapoi la fereastră, văzu aproape de marginea de sus a geamului o față palidă, atârnând cu capul în jos, cu părul negru fluturând vertical.
   Era o femeie.
   Rachel trase, făcând geamul țăndări. Trase în continuare, deși auzi din nou zgomotul prezențelor pe acoperiș și pe zid, din ce în ce mai încet pe măsură ce se depărtau. Văzu o lumină albastră sclipind în întuneric și distinse plânsul lui Sam prin zgomotul făcut de alarmă.
   Și plânse și ea cu fiica ei, țipând de frică și de furie, apăsând pe trăgaci întruna, chiar dacă nu mai avea gloanțe, iar aerul nopții inunda camera, aducând înăuntru mirosul de apă sărată și de iarbă și de alte lucruri distruse de iarnă.

                                                   12.

             Puțini i-ar fi descris pe Sandy și Larry Crane ca doi oameni fericiți.
   Chiar și colegii lui Larry din VFW, pe care timpul își pusese fără milă amprenta și care formau acum un pluton din ce în ce mai mic de supraviețuitori ai celui de-al Doilea Război Mondial, încercau pe cât puteau să-i tolereze prezența lui și soției lui atunci când participau la evenimentele organizate în onoarea veteranilor.
   Mark Hall, singurul dintre prietenii lui care mai trăia, îi spunea adeseori soției că, în perioada de după Ziua Z, întrebarea era cine avea să-l omoare mai întâi pe Larry: germanii sau propria lui tabără. Larry Crane putea să curețe o portocală sau să desfacă un baton de ciocolată fără niciun zgomot, încât ar fi fost mai de folos celor de la operațiuni speciale, doar că era un laș desăvârșit și de aceea nu însemna nimic pentru unitatea lor, darămite pentru un grup de elită de soldați căliți, obligați să lupte în spatele liniilor inamice, în condiții inumane.
   La dracu’, Mark Hall ar fi putut să jure că în luptă îl văzuse pe Larry ascunzându-se în spatele oamenilor mai curajoși, în speranța că aceștia ar fi încasat un glonț în locul lui.
   Și cu siguranță că se întâmplase și acest lucru. Poate că Larry fusese un nemernic de primă clasă și fricos ca o fată mare ca să scape, dar avusese și noroc. Singurul sânge care-i înmuiase hainele în toiul carnagiului fusese cel al camarazilor săi. Hall nu ar mai fi recunoscut nimănui după aceea și poate nici măcar în sinea lui că în timpul războiului stătuse pe lângă Larry Crane sperând ca o parte din norocul lui să se lipească și de el. Bănuia că așa se și întâmplase pentru că el supraviețuise în timp ce alții muriseră.
   Dar nu era doar noroc. Plătise un preț atunci când se transformase în creatura lui Larry, fiind legată de el amintirea comună a lucrurilor pe care le făcuseră în mănăstirea cisterciană din Fontfroide.
   Mark Hall nu vorbea cu soția lui despre ce se întâmplase atunci, în niciun caz. Nu vorbea despre acest lucru decât cu Dumnezeu, și atunci doar în mintea lui. Nu mai călcase în biserică de atunci și o convinsese chiar și pe singura lui fiică să-și oficieze nunta în aer liber, oferindu-i cel mai scump hotel din Savannah pentru acest eveniment. Soția lui presupusese că trecea printr-o criză a credinței din cauza lucrurilor pe care le văzuse în timpul războiului și el o lăsase să creadă că era adevărat, întărindu-i convingerile prin remarci de genul: „lucrurile pe care le-am văzut în Europa”. Presupunea că exista un sâmbure de adevăr în această minciună, deoarece văzuse și făcuse atunci lucruri într-adevăr îngrozitoare.
   Dumnezeule, fuseseră niște copii atunci când plecaseră la război, virgini, iar copiii nu trebuiau să țină în mână arme cu care să tragă în alți copii. Nu putea să și-i imagineze pe nepoții lui așa cum fusese el, când îi vedea cât de alintați și de naivi erau, în ciuda aerului de cunoscători pe care-l afișau.
   Își amintea cum stătuse pe scaunul din autobuzul care-i ducea spre Camp Walters și cum plângea mama lui, în timp ce șoferul le spunea negrilor să stea în spate pentru că locurile din față erau pentru albi, chiar dacă mergeau împreună la luptă și gloanțele nu țineau cont de rasă.
   Negrii nu spuseseră nimic, chiar dacă li se citea furia în ochi și încleștaseră pumnii când săriseră cu gura și alți recruți, făcând glume răutăcioase în drum spre locurile lor.
   Știau că era mai bine să tacă. Un cuvânt, și lucrurile ar fi degenerat, iar Texasul era dur pe atunci. Orice negru care ar fi îndrăznit să ridice mâna la un alb nu trebuia să-și mai facă griji din cauza germanilor sau japonezilor pentru că cei din tabăra lor le-ar fi făcut felul încă înainte să ajungă pe front și nimeni n-ar fi fost tras la răspundere pentru această faptă.
   Mai târziu, auzise că unii dintre acești negri, cei care știau să scrie și să citească, fuseseră sfătuiți să se înscrie la școala de ofițeri, deoarece armata dorea să creeze o divizie a soldaților de culoare, Nouăzeci și doi, cunoscută sub numele de Divizia Buffalo, botezată astfel după soldații negri care luptaseră în războaiele cu indienii. Se afla pe atunci în Anglia, cu Larry Crane, pe un câmp îngrozitor și plin de apă, când cineva le spusese despre acest lucru, iar Crane începuse să se plângă că negrii erau avansați, în timp ce el era doar un soldat. Invazia era iminentă și, curând, o parte dintre acei soldați negri fuseseră trimiși și ei în Anglia, ceea ce l-a înfuriat și mai mult pe Crane.
   Nu conta că ofițerii lor nu aveau voie să intre în comandament pe ușa din față așa cum o făceau ofițerii albi sau că trupele soldaților de culoare traversaseră Atlanticul fără escortă pentru că nu erau considerate valoroase. Nu, tot ce vedea Larry Crane erau negrii îngâmfați, chiar și după ce ocupaseră plaja de la Omaha, iar cei din unitatea lor fumau țigări, așezați pe zidurile amplasamentului german capturat și se uitau la ei cum mergeau cu sacii pe plajă, adunând rămășițele celor care muriseră, reduși la nivelul de simpli adunători de gunoi omenesc.
   Nu, chiar și atunci Larry Crane se plângea, numindu-i lași care nu meritau să atingă rămășițele celor curajoși, deși armata fusese cea care hotărâse să nu-i trimită la luptă, nu atunci, nu până când, în iarna lui 1944, oameni ca generalul Davis au luptat pentru integrarea diviziilor de soldați de culoare în unitățile de infanterie și când Divizia Buffalo a început să lupte, încercând să ajungă în Italia. Hall avusese câteva probleme cu negrii.
   Nu voise să doarmă în același pat cu ei și în niciun caz să bea din aceeași sticlă din care băuseră ei, dar crezuse că puteau să încaseze un glonț la fel de bine ca oricare alt om și fusese fericit să poarte toți aceeași uniformă atâta timp cât își țineau armele îndreptate în direcția cea bună.
   În comparație cu Larry Crane, Mark Hall era un bastion al liberalismului, dar știa și el că era vinovat și încerca să-l contrazică pe Crane sau îi spunea să-ți țină gura. Hall încercase de mai multe ori să se distanțeze de Crane, dar își dăduse seama că acesta era un supraviețuitor și între ei se crease o legătură slabă care devenise mai puternică după evenimentele de la Fontfroide, o legătură despre care nu se putea vorbi.
   Și astfel Mark Hall păstrase aparența unei prietenii cu Larry Crane, stând cu el la un pahar când nu mai avea încotro și fiind nevoit chiar să-l invite la nunta aia care aproape că-l ruinase, deși soția îi spusese clar că nu voia ca Larry sau soția lui șleampătă să distrugă cea mai importantă zi a fetei lor prin prezența lor și stătuse îmbufnată o săptămână întreagă când îi spusese că el plătea toate cheltuielile și că ar fi trebuit să-și scoată ea banii din bancă și să plătească nunta dacă nu-i plăceau prietenii lui. Da, îi spusese toate aceste lucruri. Fusese grozav să-și ocrotească soția pentru a-și ascunde rușinea și vina.
   Hall își dăduse seama că și el îl avea la mână pe Larry Crane: până la urmă fuseseră amândoi acolo și deci erau complici.
   Îl lăsase pe Larry să vândă o parte din lucrurile pe care le găsiseră și fusese mulțumit să-și primească partea lui din bani, cu care cumpărase o parte dintr-o afacere cu mașini la mâna a doua devenind cel mai important dealer auto din nord-estul Georgiei.
   Așa îl descriau reclamele din ziar și de la televizor: Regele Auto, Numărul Unu al prețurilor mici. Nimeni nu-l învinge pe Regele Auto. Nimeni nu-i putea fura coroana când venea vorba de prețuri.
   Era un imperiu construit pe un management bun, cheltuieli mici de regie și puțin sânge. Doar puțin. Era doar o picătură în comparație cu tot sângele vărsat în timpul războiului. Nu mai vorbise niciodată cu Larry despre ce se întâmplase și spera că nu trebuia s-o mai facă până în ziua morții lui.
   Ceea ce, în mod curios, se și întâmplă până la urmă.

         Sandy Crane stătea pe un taburet lângă fereastra bucătăriei, privind cum soțul său se lupta cu furtunul de grădină de parcă ar fi fost Tarzan încercând să îmblânzească un șarpe.
   Fuma plictisită din țigara mentolată și arunca scrumul în chiuvetă.
   Soțul ei ura s-o vadă făcând acest lucru. Zicea că așa chiuveta mirosea a bomboane vechi de mentă. Sandy credea că mirosea oricum destul de urât și puțină cenușă nu avea să o facă să miroasă mai mult. Dacă nu s-ar fi plâns de mirosul țigărilor ei, atunci cu siguranță că ar fi găsit alt motiv. Fumatul era plăcerea ei și acest lucru o ajuta să suporte toate prostiile lui Larry, și oricum nenorocitele alea de cartoane ieftine pe care și le cumpărase nu miroseau mai bine.
   Larry se așezase acum pe vine ca să descurce furtunul, dar nu prea reușea. Era vina lui. Îi spusese de multe ori că n-ar mai fi avut probleme dacă ar fi strâns furtunul cum trebuia și nu l-ar fi aruncat pe jumătate încurcat în garaj, dar Larry nu era genul de om care să asculte de sfaturile altcuiva, mai ales de cele ale soției.
   Într-un fel, își petrecuse toată viața încercând să iasă din încurcăturile în care se băgase singur, iar ea îi spusese toată viața că-l avertizase de acest lucru.
   Că tot veni vorba de lucruri pe jumătate făcute, lui Larry i se vedea deasupra elasticului de la pantaloni crăpătura dintre fese.
   Nici nu mai suporta să-l vadă dezbrăcat acum. O durea felul în care atârnau toate pe el: fesele, burta, micul lui organ zbârcit, rămas acum fără niciun fir de păr, asemenea capului ridicat și chel. Nu că ea ar fi fost vreun fotomodel, dar era mai tânără decât soțul ei și știa cum să-și scoată în evidență părțile bune și cum să-și ascundă defectele.
   Mai mulți bărbați aflaseră, puțin prea târziu, câte cusururi avea Sandy Crane după ce o văzuseră fără haine, dar i-o trăseseră oricum. O femeie inferioară n-ar fi știut pe cine să disprețuiască mai mult: pe bărbați sau pe ea însăși. Sandy Crane nu-și făcea însă prea multe griji și, așa cum făcuse în multe situații, se obișnuise să-i disprețuiască pe toți, mai puțin pe ea însăși.
   Îl cunoscuse pe Larry pe când acesta se apropia de vârsta de șaizeci de ani, iar ea avea aproape patruzeci. Nici atunci nu arăta prea bine, dar avea o situație financiară bună. Fusese proprietarul unui bar și al unui restaurant din Atlanta, dar le vânduse când „poponarii” acaparaseră acea parte a orașului.
   Asta era Larry al ei: mai prost ca noaptea, incapabil să-și dea seama că homosexualii care se mutau în cartier erau mult mai stilați și mai bogați decât majoritatea clienților săi. Își vânduse afacerea la un sfert din valoare și de atunci nu mai trecuse peste acest lucru. După aceea devenise un bigot rasist și discriminator sexual mai mare decât fusese înainte, ceea ce însemna ceva, pentru că Larry Crane fusese de câteva ori la un pas de a aprinde cruci în curțile oamenilor.
   Câteodată se întreba cum de mai stătea cu Larry, dar gândul era repede urmat de un altul, și anume, că momentele petrecute pe furiș în camerele de motel sau prin dormitoarele altor femei nu ar fi condus la o relație pe termen lung, cu o situație financiară sigură.
   Cel puțin, alături de Larry avea o casă, o mașină și un stil de viață destul de confortabil. Nu-i cerea prea multe și, acum că nu mai putea să facă sex, îi cerea și mai puține. Oricum, era atât se supărat pe lume că nu mai avea mult până la infarct sau la o criză cardiacă. Furtunul ăla de grădină ar fi putut să-i fie de folos, dacă ar fi învățat să-și țină gura un timp îndelungat.
   Își termină țigara și-și aprinse alta de la capătul aprins al acesteia, înainte s-o arunce la coșul de gunoi. Ziarul zăcea pe masă, așteptându-l pe Larry să-și termine treaba, astfel încât să se poată plânge tot restul zilei și de altceva decât de ceea ce făcuse.
   Îl răsfoi, conștientă că și acest gest ar fi fost de ajuns să-l înfurie pe soțul ei. Îi plăcea să fie primul care citea ziarul. Ura mirosul de parfum și mentol de pe paginile ziarului și felul în care ea îl mototolea și-l rupea când îl citea, dar, dacă nu se uita acum prin el, toate știrile ar fi fost vechi când ziarul ar fi ajuns și la ea; știri vechi și pe deasupra pline de mirosul din baie, pentru că se părea că Larry se concentra mai bine când stătea la toaletă, forțându-și corpul bătrân să se elibereze.
   Nu găsi nimic interesant în ziar. Nu găsea niciodată ceva interesant. Sandy nu prea știa ce se aștepta să găsească acolo de fiecare dată când îl deschidea. Știa doar că era mereu dezamăgită după ce termina de citit.
   Își îndreptă atenția spre corespondență. Deschidea toate scrisorile, chiar și pe cele adresate soțului ei. O critica mereu și mormăia când făcea acest lucru, dar de cele mai multe ori sfârșea lăsând-o pe ea să se ocupe de ele. Îi plăcea doar să pretindă că mai avea un cuvânt de spus.
   Dar, în acea dimineață, Sandy nu mai avea răbdare să-i asculte toate prostiile, așa că desfăcu toate scrisorile, sperând să găsească ceva amuzant printre ele.
   Majoritatea erau lucruri neimportante, deși păstrase cupoanele pentru orice eventualitate. Erau facturi și oferte de cărți de credit proaste și invitații de abonare la reviste pe care nu avea să le citească niciodată. Era acolo și un plic de manila ce părea destul de oficial.
   Îl deschise și citi de două ori scrisoarea, ca să fie sigură că reținuse toate detaliile. Alături de scrisoare mai erau incluse și două fotocopii după paginile catalogului unei case de licitații din Boston.
   - Doamne Dumnezeule!
   Căzu puțin scrum pe foaie, dar îl îndepărtă rapid. Ochelarii lui Larry erau pe raft, alături de vitamine și de medicamentul pentru angina pectorală. Sandy îi curăță repede cu un prosop de bucătărie. Soțul ei nu putea citi nimic fără ochelari.
   Larry se lupta cu furtunul, când umbra ei căzu peste el. Își ridică ochii și o privi.
   - Dă-te dracu’ din lumină, spuse el, înainte să vadă ziarul mototolit, pe care femeia-l pusese din neatenție sub braț. Ce naibii ai făcut cu ziarul? Acum nu mai e bun de nimic, poate doar să-l pui pe jos într-o colivie.
   - Dă-l încolo de ziar. Citește asta.
   Îi dădu scrisoarea.
   Bărbatul se ridică, suflând puțin, și își trase pantalonii peste pântecul slab.
   - Nu pot să citesc fără ochelari.
   Îi dădu și ochelarii și privi nerăbdătoare cum el cercetă lentilele și le șterse cu marginea murdară a cămășii.
   - Ce e asta? Ce e așa de important de a trebuit să faci ferfeniță ziarul ca să mi-o aduci?
   Ea arătă cu degetul spre obiectul în cauză.
   - Doamne! exclamă și Larry.
   Și, pentru prima oară în zece ani, Larry și Sandy Crane se bucurară împreună.

          Larry Crane îi ascunsese anumite lucruri soției sale. Făcuse așa încă de la început.
   De exemplu, la începutul relației lor, nici nu se obosise să-i spună că o înșelase, din motive evidente, și prin urmare avea grijă de relația lui, deoarece credea că anumite informații pot fi periculoase. Dar Larry mai avusese și un alt viciu, și anume caii, și scăpase puțin lucrurile de sub control, ajungând să datoreze bani unor oameni care nu se jucau cu asemenea lucruri.
   Îl informaseră cu două zile înainte, atunci când făcuse o plată destul de mare, destul cât să-i permită să-și păstreze toate cele zece degete de la mâini pentru alte câteva săptămâni. Ajunsese în situația în care casa era singurul bun pe care-l putea transforma repede în bani, pentru că nici dacă și-ar fi vândut mașina nu ar fi putut să plătească datoria și nu credea că Sandy ar fi fost de acord să vândă casa și să se mute într-o căsuță, doar ca să plătească datoriile lui la jocuri de noroc.
   Bineînțeles că putea să-l roage pe Mark Hall să-l ajute, dar acesta fusese o rezervă pe care o terminase acum câțiva ani și doar disperarea l-ar fi împins să apeleze din nou la el. În orice caz, Larry ar fi trebuit să joace un joc periculos dacă s-ar fi hotărât să-l șantajeze pe Bătrânul Rege Hall, pentru că acesta și-ar fi putut da seama de cacealma și n-ar fi vrut să-și petreacă restul zilelor în închisoare. Își dăduse seama că Hall știa cum merge treaba. O fi fost bătrânul Hallie în multe feluri, dar prost nu era.
   Așa că Larry Crane se luptase cu furtunul de grădină, gândindu-se dacă nu cumva i-ar fi fost de folos s-o stranguleze cu el pe Sandy, să scape de corp și să încaseze banii de pe asigurare, când văzuse umbra doamnei în cauză.
   Larry știa că șansele de a-și omorî soția erau aceleași cu cele de-a avea grijă de reședința Playboy în zilele în care Hugh Hefner nu se simțea prea bine. Sandy era destul de puternică și de răutăcioasă. Dacă ar fi ridicat mâna la ea, atunci l-ar fi făcut bucățele ca pe paiul dintr-unul din cocktailurile ei ieftine.
   Dar după ce citi și reciti scrisoarea îi fu clar că nu mai trebuia să recurgă la o astfel de măsură disperată. Larry văzuse obiectul din fotografii, dar nu crezuse niciodată că ar valora ceva, iar acum casa de licitații îl informa că se putea vinde cu zece mii de dolari și poate chiar mai mult.
   Dar acel „poate” era un avertisment important. Obiectul căutat nu se afla în posesia lui Larry Crane, ci a lui Marcus E. Hall, Regele Auto.

             Acum, Mark Hall nu mai lua deciziile în compania lui, deși rămăsese imaginea Regelui Auto.
   Fiii lui, Craig și Mark Jr. preluaseră afacerea familiei cu zece ani în urmă. Jeanie, fiica lui, deținea numai douăzeci la sută din acțiunile companiei din cauză că Mark Jr. și Craig făceau toată treaba, în timp ce ea aștepta să-i vină cecul acasă.
   Dar Jeanie nu văzuse lucrurile așa și începuse un război tăcut în ultimii cinci ani.
   Regele își dăduse seama că acolo fusese mâna soțului ei, Richard. Dick, așa cum îi spuneau fiii lui în față și mai ales pe la spate, întotdeauna puțin mai răutăcioși, era avocat și dacă exista vreo specie de rozător care să se folosească de pretextul banilor ca să-și sape calea spre inima familiei și să consume toate bunătățile de acolo, atunci aceasta era un avocat. Regele presupunea că, imediat după moartea sa, Dick avea să meargă în instanță cu diferite documente ca să ceară un procentaj mai mare de acțiuni toate antedatate de când însăși Fecioara Maria era în doliu.
   Consilierii îi spuseseră că toate actele erau în regulă, dar acestea erau lucruri pe care toți avocații le spuneau clienților lor ca să-i liniștească. Regele nu se îndoia deloc că după moartea sa avea să urmeze un proces care să distrugă afacerea și familia pe care le iubea atât de mult.
   Regele ieșise din biroul situat în parcarea de pe Autostrada 17 și-și bea cafeaua din cana mare, imprimată cu o coroană aurie. Îi plăcea să mai lucreze câteva zile pe lună, iar ceilalți vânzători nu aveau nimic împotrivă pentru că toți banii câștigați din comisionul de vânzări erau depuși într-un fond comun.
   La sfârșitul fiecărei luni, la una dintre întâlnirile de la Artie’s Shack, se trăgea la sorți numele unui vânzător, și toți banii intrau în contul lui sau al ei, pentru că acum, în afacerea Regelui, lucrau și două femei, care vindeau o grămadă de mașini bărbaților care cumpărau ceva doar ca să încerce să le atragă în patul lor.
   Câștigătorul plătea berea și mâncarea, și toată lumea era fericită.
   Era patru după-amiaza, un timp mort, și pentru că era o zi de pe la mijlocul lunii, Regele nu se aștepta la cine știe ce vânzări înainte de închidere. Deși în biroul vânzătorilor intrau clienți, majoritatea dintre ei nu aveau în buzunar decât propriile mâini. Apoi, chiar în capătul parcării, văzu un om aplecându-se spre parbrizul unui Volvo V70 Turbo din 2001, o mașină 2.4, cu interior din piele, dotată eu AM/FM/casetofon/CD-player, acoperiș decapotabil, cu șaptezeci și două mii de kilometri la bord. Mașina fusese tratată ca un bibelou de porțelan, așa că nu avea nicio zgârietură.
   Oamenii Regelui o evaluaseră la douăzeci de mii, dar puteau să mai adauge câte ceva la acest preț.
   Tipul purta un cozoroc împotriva soarelui și ochelari fumurii, dar Regele nu mai putea spune altceva despre el decât că era bătrân și obosit. Nu mai vedea prea bine acum, dar, dacă se concentra, îți putea spune despre un om în treizeci de secunde mai mult decât ar fi aflat un psiholog într-un an de ședințe.
   Regele puse cana pe pervazul ferestrei, își îndreptă cravata, luă cheile Volvo-ului din cutia încuiată și plecă spre posibilul client. Cineva îl întrebă dacă avea nevoie de ajutor. Toată lumea izbucni în râs. Regele știa ce făceau: aveau grijă de el, deși se prefăceau că nu asta urmăreau.
   - Tipul e mai bătrân ca mine, spuse el. Mi-e frică doar să nu moară înainte să-l conving să semneze actele.
   Oamenii râseră din nou. Regele văzu că bătrânul deschisese portiera din partea șoferului și se așezase pe scaun. Era un semn bun. Cea mai grea parte era să-i convingi să intre în mașină și, când probau mașina, vina începea să-și facă apariția.
   Vânzătorul, un tip drăguț, își făcuse timp în programul lui aglomerat să meargă la o plimbare cu ei. Știa câte ceva despre sport și poate că descoperea că le plăcea același gen de muzică, după ce butonase radioul și găsise o frecvență care îl făcuse pe client să zâmbească. Ei bine, după atâta efort, orice om decent l-ar fi ascultat ca să vadă ce avea de spus despre această mașină minunată. Și apoi, era atât de cald afară, de ce să nu vorbească în birou, la răcoare, cu un suc în mână? Cum adică trebuie să vorbiți cu soția mai întâi? O să-i placă la nebunie mașina: e sigură, e curată, poate fi vândută din nou la un preț bun.
   Dacă nu semnați acum, mașina n-o să mai fie aici după ce-o să vorbiți cu doamna și ea o să vă spună același lucru ca și mine: e un chilipir. O s-o lăsați să-și facă speranțe, o s-o aduceți aici și o să aflați că altcineva a cumpărat minunăția asta, și atunci o să fiți într-o situație mai complicată decât erați la început.
   Să vorbiți cu banca? Avem aici o ofertă de credit mai bună ca a băncii. Nu, sunt doar cifre, n-o să plătiți atâția bani...
   Regele ajunse la Volvo, se aplecă și privi prin geamul șoferului.
   - Bună ziua, ce mai faceți as...
   Lăsă fraza neterminată. Larry Crane rânji spre el, cu toți dinții lui galbeni, cu părul nespălat și murdar de pământ.
   - Oh, foarte bine, Rege, foarte bine.
   - Vrei să cumperi o mașină, Larry?
   - Da, Rege, de vrut vreau, dar n-am s-o cumpăr încă. Poate că-mi faci o favoare, că tot suntem prieteni vechi.
   - Pot să-ți fac o reducere, spuse Regele.
   - Da. Pun pariu că ai putea să-mi faci una, și eu ți-aș putea face una înapoi.
   Își ridică piciorul murdar și trase tare un vânt. Regele dădu din cap și falsa bunăvoință pe care reușise s-o afișeze dispăru rapid.
    - Off, offf. N-ai venit să-ți cumperi o mașină. Ce vrei?
   Larry Crane se aplecă într-o parte și deschise ușa pasagerului.
   - Așază-te lângă mine, Rege. Putem să deschidem geamurile dacă te deranjează prea tare mirosul. Vreau să-ți fac o propunere.
   Regele nu se așeză pe scaun.
   - N-o să vezi niciun ban de la mine, Larry. Ți-am mai spus asta și înainte. Nu mai avem ce discuta.
   - Nu am venit să-ți cer bani. Stai jos, băiete. Nu te costă nimic să asculți.
   Regele respiră șuierat. Se uită spre birou, dorindu-și să fi rămas să bea cafeaua, și intră în Volvo.
   - Ai cheile de la rabla asta?
   - Da, le am.
   - Atunci hai să facem o plimbare. Avem ceva de vorbit.

         Franța, 1944
   Călugării cistercieni francezi erau obișnuiți să păstreze secrete.
   Din 1164 până în 1166, Thomas Becket, preotul englez exilat de Henric al II-lea, s-a ascuns în mănăstirea de la Pontigny, din Burgundia, până când s-a hotărât să se întoarcă în eparhia lui, unde a fost asasinat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mănăstirea Loc-Dieu din Martiel, Pirineii de Sud, a constituit un refugiu pentru Mona Lisa, zidurile înalte ca ale unei fortărețe și măreția unui domeniu recomandând-o pentru retragerea forțată a unei astfel de doamne.
   E adevărat că și unele mănăstiri de pe alte meleaguri au adăpostit comori proprii: în 1269, cistercienii de la Dulce Cor, „Inimă dulce” din Loch Kindar, Scoția, au primit spre păstrare inimile îmbălsămate ale lordului John Balliol și soției sale, Lady Devorgilla care-l urmase pe soțul său în mormânt după douăzeci de ani; și cei de la Zlata Koruna, din Republica Cehă, care păstrau un spin din coroana de pe capul lui Iisus, cumpărat de însuși Regele Ludovic de la Premyslid Otakar al II-lea.
   Totuși mai erau păstrate și alte relicve despre care nu se cunoșteau multe lucruri și pentru care, în secolul XX, călugării nu-și făceau griji că ar fi transformat mănăstirile în ținte.
   Nu, artefactele trecute sub tăcere și ascunse după zidurile pivnițelor sau în altare erau cele care puneau în pericol mănăstirile și pe locuitorii acestora. Cunoașterea existenței lor fusese transmisă de la un stareț la altul, așa că erau puțini cei care știau ce se afla cu adevărat sub biblioteca din Salem, Germania, sau sub biserica ornamentată din Byland, districtul de nord din Yorkshire.
   Sau în Fontfroide.
   Călugării din mănăstirea de la Fontfroide veniseră acolo încă din 1093, deși prima comunitate, alcătuită probabil din pustnici ai ordinului benedictinilor, fusese întemeiată în 1118.
   Mănăstirea în sine fusese construită în 1148 sau în 1149 și devenise în scurt timp o fortăreață în bătălia cu erezia. Când papa Inocențiu al III-lea s-a întors împotriva maniheilor, legații săi au fost doi călugări de la Fontfroide, dintre care Pierre de Castelnau, asasinat ulterior.
   Un fost abate de la Fontfroide a condus cruciada sângeroasă împotriva albigensilor și astfel mănăstirea a devenit un aliat de nădejde împotriva forțelor cathare din Montsegur și Queribus, tolerate de familia de Aragon. Poate că n-a fost nicio surpriză că mănăstirea din Fontfroide a fost răsplătită pentru loialitate când fostul abate, Jaques Fournier, a devenit papa Benedict al XIF lea.
   Mănăstirea Fontfroide fusese bogată, prosperitatea ei fiind adusă de cele douăzeci și cinci de ferme pe care le deținea și de cirezile de vite de peste douăzeci de mii de capete, dar călugării se împuținaseră și în perioada Revoluției Franceze, mănăstirea a fost transformată în azil de conducătorii orașul Narbonne. Într-un fel, aceasta a fost salvarea mănăstirii, care a rămas în picioare, în timp ce altele s-au năruit, iar din 1858 până în 1901 clădirea a adăpostit o comunitate cisterciană înfloritoare.
   În 1901, statul a vândut mănăstirea unui cuplu de francezi iubitori de artă din Languedoc, care au întreținut-o și au păstrat-o în forma ei inițială.
   Dar, în tot acest timp, chiar și în perioadele în care nu adăpostea niciun călugăr, mănăstirea a rămas sub stricta supraveghere a cistercienilor.
   Ei au fost prezenți când mănăstirea a slujit drept azil, îngrijindu-i pe bolnavi răniți și deghizați în laici, și s-au întors în regiune când binefăcătorii Gustave Fayet și soția sa, Madeline d’Andoque, au cumpărat clădirea, împiedicând astfel trimiterea ei cărămidă cu cărămidă în Statele Unite ale Americii. La mai puțin de un kilometru și jumătate de Fontfroide este o bisericuță, o ofrandă adusă lui Dumnezeu, mult mai umilă decât vecina ei.
   În română se numește Biserica de Veghe pentru că de acolo cistercienii vegheau asupra Mănăstirii de la Fontfroide și a secretelor acesteia. Timp de aproape cinci sute de ani nimeni nu i-a tulburat comorile, până în ultimii ani din cel de-al Doilea Război Mondial, când au venit americanii, și soldații germani au bătut în retragere.

           - Nu, spuse Regele. Off. Și eu am primit o scrisoare asemănătoare și am aruncat-o la coșul de gunoi.
   Mark Hall știa că vremurile se schimbaseră, chiar dacă Larry Crane rămăsese același.
   În tot haosul din lunile de după război un bărbat putea scăpa nepedepsit dacă avea puțină grijă. Dar acum nu mai era așa. Citise ziarele și urmărise cu mult interes cazul familiei Meador. Joe Tom Meador furase, în timpul serviciului militar din Armata SUA, în cel de-al Doilea Război Mondial, manuscrise și relicvarii dintr-o peșteră de lângă orașul Quedlinburg, Germania, ascunse acolo de catedrala orașului pe timpul războiului.
   În mai 1945, Joe Tom îi trimisese prin poștă comorile mamei lui și, de îndată ce se întorsese acasă, le arătase femeilor aceste lucruri în schimbul unor favoruri sexuale. Joe Tom murise în 1980, iar fratele lui Jack și sora sa Jane hotărâseră să le vândă, încercând în zadar să le ascundă originea.
   Totul fusese evaluat la 200 de milioane de dolari, dar cei din familia Meador nu primiseră de la guvernul german decât 3 milioane, minus impozitele. Mai mult, prin vânzarea acestor obiecte, atrăseseră atenția procurorului pentru Texasul de est, Carol Johnson, care începuse o investigație națională în 1990.
   Șase ani mai târziu, marele juriu îi acuzase pe Jack, Jane și pe avocatul lor, John Torigan, de conspirație ilegală pentru înstrăinare de comori furate, acuzații pentru care ar fi trebuit să primească o pedeapsă de zece ani de închisoare și o amendă de 250.000 de dolari. Au scăpat doar cu o amendă de 135.000 de dolari pe care au plătit-o fiscului.
   Mark Hall credea că cel mai înțelept lucru pe care putea să-l facă era să ducă cu el în mormânt ceea ce făcuseră el și Larry în Franța, în timpul războiului, dar acum idiotul și lacomul de Crane era pe punctul de a-i arunca într-o lume a durerii. Hall era și așa destul de tulburat de scrisoarea pe care o primise. Însemna că cineva făcea niște legături și trăgea niște concluzii. Dacă stăteau liniștiți și nu înghițeau momeala, atunci poate că Hall ar fi putut muri fără griji și fără să cheltuiască moștenirea copiilor pe taxe legale.
   Parcaseră pe aleea din apropierea casei Regelui. Soția plecase în vizită la Jeanie, așa că mașina lor era singura parcată acolo.
   Larry puse o mână tremurătoare pe brațul Regelui. Acesta încercă să i-o dea jos, dar Larry își încleștă mâna și îl strânse ferm.
   - Hai să vorbim despre asta. Trebuie doar să-l comparăm cu cel din poze și să fim siguri că e vorba de același lucru. Oamenii ăștia sunt gata să plătească foarte mulți bani pe el.
   - Am bani.
   Pentru prima oară în viață, Larry Crane își pierdu cumpătul.
   - Dar eu nu am, țipă el. N-am niciun sfanț, Rege, și am necazuri.
   - În ce fel de necazuri se poate băga un țap bătrân ca tine?
   - Știi că mi-au plăcut întotdeauna jocurile de noroc.
   - Ah, Isuse. Știam eu că ești genul de prost care se crede mai deștept decât ceilalți proști, dar singurii care ar trebui să parieze la cursele de cai ar trebui să fie cei care-și permit să piardă. Și, din câte știam eu, nu prea erai printre ei.
   Crane acceptă insulta. Voia să-l înjure pe Rege, să-l dea cu capul de tabloul de bord al rablei ăsteia scandinave, dar acest lucru nu i-ar fi folosit la nimic.
   - Poate, zise el, și pentru câteva clipe ieși la suprafață ura de sine ascunsă atâta timp sub ura față de alții. N-am fost niciodată la fel de deștept ca tine, asta e clar. M-am însurat prost și am luat decizii greșite în afaceri. N-am nici copii, dar poate că așa e mai bine. I-aș fi nenorocit și pe ei. Presupun că am primit ce am meritat și chiar mai mult.
   Își luă mâna de pe brațul Regelui.
   - Dar oamenii ăștia o să-mi facă rău. O să-mi ia casă, dacă pot s-o facă. La dracu’, casa e singurul lucru care valorează ceva, dar o să mă facă să sufăr, și nu pot îndura o astfel de suferință. Nu-ți cer decât să te uiți o dată să vezi dacă sunt unul și același lucru. Poate că putem ajunge la o înțelegere cu cei care vor să-l cumpere. Nu trebuie decât să dai un telefon. Putem să facem asta fără să afle nimeni. Te rog, Rege. Fă asta pentru mine și promit că n-o să mă mai vezi în viața ta. Știu că nu-ți place să mă ai prin preajmă și soția ta nu m-ar răcori cu sudoarea ei, nici dacă m-ar vedea arzând în focul iadului, dar nu mă deranjează. Vreau doar să știu ce are de zis tipul ăsta, dar nu pot face acest lucru dacă nu am obiectul pe care îl caută. Am adus și partea mea.
   Scoase un plic maroniu și murdar dintr-o plasă de pe bancheta din spate. Înăuntru era o cutiuță de argint, foarte veche și distrusă.
   - Nu i-am dat prea multă atenție până acum, explică el.
   Regele se înfioră numai la vederea ei, acolo, pe aleea din apropierea casei lui. Nici nu știa de ce o luaseră de la bun început, doar că atunci, prima oară când o văzuse, o voce îi șoptise că era ciudată, poate chiar valoroasă. Îi plăcea să creadă că știa aceste lucruri, chiar dacă acei oameni muriseră ca să-i împiedice s-o ia.
   Dar acest lucru se întâmplase după aceea, când avea încă sângele fierbinte; sângele lui și al altora.
   - Nu știu, răspunse Regele.
   - Adu-o, șopti Larry. Hai să le punem una lângă alta ca să vedem dacă e unul și același lucru.
   Regele rămase tăcut, fără să se miște. Se uita fix la casa lui frumoasă, la peluza îngrijită, la fereastra dormitorului pe care-l împărțea cu soția.
   „Dacă aș putea să schimb un singur lucru din viața mea, gândi el, dacă aș putea să nu mai fac un anumit lucru, atunci aș face-o. Tot ce a urmat după aceea, toată bucuria și fericirea au fost umbrite de acel lucru. Dar, deși am fost fericit în viață, deși am ajuns bogat și apreciat, n-am avut o singură zi de pace”.
   Regele deschise portiera și se îndreptă încet spre casă.
  
          Soldatul Larry Crane și caporalul Mark E. Hall erau în mare pericol.
   Plutonul lor patrulase în Languedoc - împreună cu englezii și canadienii ca să apere zona de sud-vest și să-i scoată din ascunzătoare pe germanii izolați, în timp ce armata SUA continua să înainteze spre est - și fusese atras într-o cursă, la periferia orașului Narbonne: îi încercuiseră soldații germani, în uniforme de camuflaj, apărați de un automobil cu șenile blindat și dotat cu o mitralieră mare. Uniformele îi păcăliseră pe americani.
   Din cauza echipamentului puțin, unele unități mai foloseau încă uniformele de camuflaj în două culori, M1942, care semănau cu cele purtate de Waffen SS, din Normandia.
   Hall și Crane mai fuseseră implicați într-un incident cu puțin timp înainte, când unitatea lor deschisese focul asupra a patru pușcași din Divizia a Doua Blindată din unitatea 41, care fusese nimicită în timpul luptei cu Divizia a Doua SS Panzer, lângă Saint-Denis-le-Gast. Doi pușcași fuseseră împușcați înainte să reușească să se identifice, și unul murise din cauza rănilor.
   Locotenentul Henry trăsese chiar el și Mark Hall se întreba câteodată dacă acela fusese motivul pentru care le permisese trupelor sale să înainteze în acele momente, înainte de a-i lăsa pe oamenii lui să deschidă focul. Dar fusese prea târziu. Hall nu mai văzuse niciodată până atunci trupe care să se miște cu precizia acestor germani. Acum fuseseră în fața americanilor, în clipa următoare se ascunsesem după copacii de pe ambele părți ale drumului, încercuindu-i pe dușmani organizat și rapid, înainte de a-i anihila.
   Cei doi soldați se aruncaseră într-o groapă când tirul de artilerie exploda în jurul lor, iar așchiile din copaci și tufișuri zburau prin aer ca săgețile, intrând în piele și haine.
   - Nemți, spuse Crane cu fața în pământ, chiar dacă nu mai era nevoie de această explicație. Ar fi trebuit să nu mai fie picior de neamț pe aici. Ce dracu’ caută în Nabonne?
   Poate să ne omoare, gândi Hall, asta caută, dar Crane avea dreptate: germanii se retrăgeau din regiune, dar era clar că acești soldați nu băteau în retragere, ci avansau.
    Lui Hall îi sângerau fața și capul în timp ce împușcăturile continuau în jurul lor. Camarazii lor erau sfâșiați. Doar câțiva mai rămăseseră în viață și soldații germani se apropiau din ce în ce mai mult de supraviețuitori ca să-i ucidă.
   Acum, din moment ce nu mai era nevoie să se ascundă, inamicii aprinseseră farurile. Hall văzu că autoblindatul cu roți și șenile era unul american, un M15 capturat, pe care fixaseră o armă de treizeci și șapte de milimetri. Aceștia nu erau soldați germani obișnuiți, aveau un scop precis.
   Îl auzi pe Crane scâncind. Acesta stătea atât de aproape de el, încât putea să-i simtă respirația. Crane se înghesuia lângă el, sperând ca trupul camaradului să-l apere de gloanțe. Hall își dădu seama ce făcea și-l împinse la o parte pe bărbatul mai tânăr.
   - Dă-te dracu’ de lângă mine!
   - Trebuie să rămânem împreună, se apără Crane.
   Focurile de armă erau din ce în ce mai puține, iar cele care se mai auzeau erau acelea ale mitralierelor germanilor. Hall știa că-i omorau pe răniți.
   Începu să se târască prin groapă și după câteva secunde Crane făcu și el același lucru.
  
         După mulți ani și la mii de kilometri depărtare de acele locuri, Larry Crane stătea într-un Volvo cu aer condiționat, frecând cu degetele crucea gravată pe cutie.
   Încercă să-și amintească de hârtia care fusese odată păstrată acolo. Își aminti că încercase să citească ce era scris pe bucata de hârtie, dar nu înțelesese nimic și o considerase lipsită de valoare. Deși nu știa, cuvintele erau în latină, și majoritatea lor nu aveau nicio logică.
   Adevărata valoare era ascunsă în altă parte, în literele micuțe și în numerele desenate cu grijă în colțul din dreapta sus al pergamentului, dar atât Regele, cât și Larry își concentraseră atenția pe ilustrația din mijlocul paginii. Părea un fel de proiect pentru o statuie, dar niciunul din bărbați nu înțelesese de ce ar fi vrut cineva să facă o astfel de statuie din ceea ce păreau a fi bucăți de oase și piele uscată umană și animală.
   Dar cineva voia s-o aibă, și, dacă Larry avea dreptate, acel cineva era gata să plătească bani frumoși pentru ea.
  
          Cei doi bărbați rătăceau fără niciun scop, încercând cu disperare să se adăpostească de frigul ciudat și ieșit din comun pentru acea perioadă și de germanii care probabil că patrulau zona în căutarea dușmanilor care supraviețuiseră, ca să se asigure că prezența lor nu va fi dezvăluită unor comandanți militari aliați.
   Acesta nu fusese niciun asalt făcut ca un ultim efort și nicio încercare zadarnică a germanilor, asemenea acțiunilor unui teutonic rege Canute, de a-i forța pe aliați să se retragă. Probabil că soldații SS fuseseră parașutați acolo și capturaseră și autoblindatul cu roți și șenile, dar Hall credea că acei oameni aveau un scop ascuns, părere întărită de faptul că oameni îmbrăcați în civil camuflau autoblindatul și le dădeau indicații.
   Acest lucru nu avea nicio logică pentru Hall, niciun fel de logică. Spera doar ca drumul pe care mergeau el și Crane să-i ducă cât mai departe de ceea ce căutau germanii.
   Ajunseseră departe, într-o regiune aparent nelocuită a dealurilor Corbière. Nu se vedea nicio casă și nici urmă de vite.
   Hall se gândi că animalele care păscuseră odată aici fuseseră omorâte de naziști pentru hrană.
   Începuse să plouă. Lui Hall îi intrase apă în bocanci, iar alama de la vârfuri căzuse. Acest lucru îi demonstra, dacă mai era cazul, că bocancii cu catarame, unși cu grăsime, care le fuseseră dați de curând soldaților, nu aveau cum să reziste iarna din moment ce intra apă în ei atunci, în toamna târzie.
   Încălțările nu erau impermeabile și nici nu țineau de cald și, pe măsură ce bărbații se târau prin frig, lui Hall îi dăduseră lacrimile din cauza durerii de la degetele de la picioare. Pe deasupra, pentru că existaseră probleme cu aprovizionarea, el și Crane erau îmbrăcați doar cu pantaloni de lână și jachete scurte din același material.
   Ca arme mai aveau patru grenade, pușca M1 a lui Crane (cu un încărcător de rezervă pentru „a fi folosit imediat” fixat pe cureaua cartușierei, din motive pe care Hall nu le înțelegea, din moment ce Crane de-abia dacă reușise să tragă de câteva ori în timpul ambuscadei) și pușca automată Browning a lui Hall. Îi mai rămăseseră opt gloanțe 13x20, plus cel din pușcă, iar Crane, pentru că fusese numit asistentul lui, mai avea două centuri, ceea ce însemna că în total aveau douăzeci și cinci de gloanțe. Mai aveau și patru rații de mâncare, câte două porții de șuncă condimentată și cârnați. Nu era rău, dar nici prea bine, nu dacă nemți le-ar fi dat de urmă.
   - Ai vreo idee pe unde suntem? întrebă Crane.
   - Nu.
   După masacrul ăla nenorocit trebuia să rămână, dintre toți, tocmai cu Larry Crane. Tipul ăsta era imposibil de ucis. Se simțea ca o strecurătoare din cauza așchiilor care-i intraseră în piele, iar Crane nu avea nici măcar o zgârietură. Totuși, așa cum se spune: cineva avea grijă de Crane, și, stând aproape de el, o parte din protecția de care se bucura se extinsese și asupra lui Hall. Presupunea că avea de ce să fie recunoscător. Cel puțin era în viață.
   - E frig, spuse Crane. Și plouă.
   - Crezi că eu nu știu?
   - O să mergi în continuare până o să cazi lat?
   - O să merg până...
   Hall se opri. Ajunseseră pe o ridicătură de pământ. În dreapta, roci albe străluceau în lumina lunii. Mai departe, pe cerul nopții se profilau mai multe clădiri.
   Hall reuși să vadă ceva ce semăna cu două clopotnițe și ferestre întunecate săpate în ziduri.
  - Ce este?
   - O biserică, poate o mănăstire.
   - Crezi că sunt și călugări acolo?
   - Nu, dacă mai au puțină minte în cap.
   Crane se așeză pe pământ, sprijinindu-se în pușcă.
   - Ce ai de gând?
   - Coborâm și aruncăm o privire. Ridică-te.
   Îi îmbrânci pe Crane, pătându-i uniforma cu sânge. Durerea din mână era din ce în ce mai mare din cauza așchiilor care-i intraseră adânc în carne.
   - Hei, m-ai murdărit de sânge!
   - Da, îmi pare rău, îmi pare foarte rău.
  
               Sandy Crane vorbea cu sora ei la telefon.
   Îi plăcea bărbatul surorii ei. Era un om chipeș, se îmbrăca bine și mirosea frumos.
   Avea și bani și nu-i păsa cât trebuia să cheltuiască pentru ca soția lui să fie frumoasă când mergeau la clubul de golf sau la dineurile de caritate la care erau invitați de două ori pe săptămână și despre care sora ei nu se mai sătura să-i povestească. Ei bine, Sandy avea să-i arate ei după ce Larry va pune mâna pe bani.
   Nu trecuseră decât opt ore de când deschisese scrisoarea, dar Sandy cheltuise deja banii de zece ori până acum în imaginația ei.
   - Da, spuse ea. Se pare că Larry a dat de bani. Una din investițiile lui a dat roade, și acum nu trebuie decât să așteptăm să ne vină cecul.

........................................................