Îngerul negru, John Connolly

.......................................................

                         6-8

        Joan mi-a pus în față ceașca de cafea, dar pe a ei a ținut-o în mână.
   - Avem o problemă, a spus ea.
   Nu m-a privit în timp ce vorbea.
   - Ce fel de problemă?
   - Cineva a încercat să intre în casă pe fereastra din camera lui Sam.
   - Un hoț?
   - Nu știm. Poliția așa crede, dar eu și Rachel nu suntem atât de sigure.
   - De ce?
   - Nu au declanșat senzorii de mișcare și nici nu i-au deconectat, așa că nu ne dăm seama cum au intrat în casă. Și poate că o să sune nebunește, dar se pare că se târau pe pereții exteriori ai casei. L-am auzit pe unul dintre ei mișcându-se pe peretele din spatele patului lui Rachel. Mai era unul pe acoperiș, dar apoi Rachel a intrat în camera lui Sam și spune că a văzut o față de femeie la fereastră, dar stătea cu capul în jos. A tras în direcția ei și...
   - Ce-a făcut?
   - Am scos-o pe Sam din cameră și Rachel a declanșat alarma. Avea un pistol și a tras spre fereastră. A trebuit s-o înlocuim azi.
   Mi-am ascuns fața în mâini pentru câteva momente, fără să spun niciun cuvânt. Am simțit ceva atingându-mi degetele, și Joan mi-a luat mâna în mâna ei.
   - Ascultă-mă. Știu că uneori eu și Frank suntem aspri cu tine și mai știu că nu te înțelegi prea bine cu soțul meu, dar trebuie să înțelegi că le iubim pe Rachel și pe Sam. Știm că și tu le iubești și că Rachel te iubește mai mult decât a iubit vreodată pe cineva. Dar sentimentele ei pentru tine au un preț foarte mare. În trecut i-au pus viața în pericol și acum îi provoacă suferință.
   Mi s-a pus un nod în gât și n-am putut să mai vorbesc. Am băut puțină cafea ca să-mi revin, dar n-am reușit.
   - Știu că Rachel ți-a povestit despre Curtis.
   - Da. Părea un om bun.
   Joan zâmbi la auzul acestor cuvinte.
   - Curtis era destul de rebel ca adolescent și chiar mai rebel când a împlinit douăzeci de ani. Avea o prietenă, Justine, pe care o scotea din minți. Era mult mai liniștită ca el, și, deși avea mereu grijă de ea, cred că o și înspăimânta câteodată, așa că l-a părăsit pentru o perioadă. Nu înțelegea de ce se întâmplase acest lucru, așa că a trebuit să-i explic că era în ordine să o lase liberă o vreme și că tinerii făceau astfel de lucruri, dar că la un moment dat trebuiau să se poarte ca niște adulți. Nu spun că trebuie să te îmbraci pentru tot restul vieții la costum și cravată, să nu ridici tonul sau să nu faci ceva ieșit din comun, dar trebuie să recunoști că o relație își are și ea prețul ei. Într-adevăr, e mult mai mic decât ce primești în schimb, dar este totuși un sacrificiu. Și, dacă nu era pregătit să se maturizeze, atunci trebuia s-o lase să plece și să accepte faptul că nu o merita. A hotărât că voia să fie cu ea. I-a luat destul de mult timp, dar s-a schimbat. Bineînțeles că a rămas același în interior, iar spiritul rebel nu l-a părăsit niciodată, dar se controla, așa cum ții de frâie un cal ca să-l strunești și să-i canalizezi energia. În cele din urmă a devenit polițist și era destul de bun în meseria lui. Cei care l-au ucis au lipsit lumea de un om bun și au frânt multe inimi, mult prea multe. N-am crezut niciodată că am să mai port din nou o asemenea discuție cu un bărbat și înțeleg că situația nu este aceeași. Știu prin ce-ai trecut și pot doar să-mi imaginez o parte din durerea pe care ai simțit-o. Dar ai de ales între viața pe care ți-o oferă o femeie și un copil și poate o a doua căsnicie și alți copii și cea pe care o duci acum. Dacă vei păți ceva, atunci Rachel ar pierde în mod violent un al doilea bărbat pe care-l iubește, dar, dacă ea sau Sam pățesc ceva ca urmare a acțiunilor tale, atunci cei care le iubesc vor fi distruși, la fel și tu, pentru că nu cred că ai mai putea supraviețui unei a doua pierderi. Nimeni nu ar putea. Ești un om bun și înțeleg că vrei să îndrepți lucrurile pentru cei care nu pot face acest lucru, oameni care au fost răniți sau chiar uciși. E un lucru nobil, dar nu cred că te interesează noblețea. E un sacrificiu, dar nu cel pe care ar trebui să-l faci. Încerci să te revanșezi pentru lucruri care nu mai pot fi reparate și te învinovățești pentru că s-au întâmplat, deși nu aveai cum să le previi. Dar la un moment dat ar trebui să nu te mai învinovățești. Ar trebui să nu mai încerci să schimbi trecutul. Trecutul e trecut, oricât de greu de acceptat ar fi. Acum ai o nouă speranță. Nu o lăsa să-ți alunece printre degete, și nu permite să ți se răpească.
   Joan s-a ridicat, a golit cafeaua care-i mai rămăsese în chiuvetă și a pus ceașca în mașina de spălat vase.
   - Cred că Rachel și Sam vor sta cu noi o perioadă, a spus ea. Trebuie să termini ce ai început și să te gândești. Nu încerc să intervin între voi. Niciunul din noi nu vrea să o facă, pentru că, dacă ar fi așa, atunci n-am mai purta această conversație. Dar Rachel este speriată și nefericită, fără să mai punem la socoteală tot ce s-a întâmplat după naștere și sentimentele pe care le-a avut din această cauză. Are nevoie de compania altor oameni, oameni care să fie lângă ea tot timpul.
   - Înțeleg.
   Joan mi-a pus mâna pe umăr, apoi m-a sărutat ușor pe frunte.
   - Fiica mea te iubește și îi respect hotărârile mai mult decât ale oricărui altcuiva. Vede ceva în tine. Și eu văd. Să-ți amintești acest lucru. Dacă ai să-l uiți, atunci totul va fi pierdut.

            Îngerul Negru se plimba în lumina lunii, printre turiști și localnici, magazine și galerii, simțind în aer mirosul cafelei și al benzinei, în timp ce clopote îndepărtate vesteau trecerea încă unui ceas.
   Cerceta fețele trecătorilor, căutându-i mereu pe cei pe care i-ar fi putut recunoaște, așteptând să vadă o privire mai insistentă. Îl lăsase pe Brightwell la birou, printre umbre și lucruri vechi și-și amintea conversația pe care o purtaseră.
   Zâmbi ușor, și îndrăgostiții zâmbiră și ei, crezând că văd în expresia străinului amintirea unui sărut recent și a unei îmbrățișări date la plecare. Acesta era secretul îngerului: putea să îmbrace cel mai întunecat sentiment în cea mai strălucitoare culoare, pentru că altfel nimeni nu ar fi vrut să-i urmeze calea.
   Brightwell nu zâmbise când se întâlniseră mai devreme.
   - El este, spusese Brightwell.
   - Tragi concluzii pripite, răspunsese Îngerul Negru.
   Brightwell scosese atunci un teanc de copii din buzunarul hainei și le pusese în fața îngerului. Privise cum acesta le răsfoia, citind repede titlurile articolelor sau câte o parte din ele, devenind din ce în ce mai interesat, până când în cele din urmă se aplecase deasupra biroului și umbra îi căzuse peste cuvinte și imagini, iar degetele îi alergaseră peste nume și locuri ale cazurilor demult rezolvate sau abandonate: Chardon, Pudd, Charleston, Faulkner, Eagle Lake, Kittim.
   Kittim.
   - Ar putea fi o coincidență, spusese îngerul încet, dar fără convingere în glas, mai mult sub forma unei afirmații, decât al unui pas logic într-un raționament.
   - Atât de mulți? a întrebat Brightwell. Nu cred. A fost pe urmele noastre.
   - Imposibil. Nu are cum să-și cunoască adevărata natură.
   - Noi ne-o cunoaștem.
   Îngerul îl privise pe Brightwell în ochi și văzuse furie, curiozitate și dorință de răzbunare.
   Și teamă? Da, poate și puțină teamă.
   - A fost o greșeală să intrați în casă, spusese îngerul.
   - Credeam că ne-am fi putut folosi de copil să-l aducem la noi.
   Îngerul Negru se uitase fix la Brightwell.
   „Nu, gândise el, voiai copilul pentru altceva. Nevoia ta de a provoca suferință a fost mereu un dezavantaj”.
   - Nu asculți. Te-am avertizat să nu atragi atenția asupra noastră, mai ales într-un moment atât de delicat.
   Brightwell voise să spună ceva, dar îngerul se ridicase în picioare și își luase haina din cuierul vechi de lângă birou.
   - Trebuie să ies puțin. Rămâi aici. Odihnește-te. Mă întorc repede.
   Așa că acum îngerul se plimba pe străzi, ca o picătură de ulei în marea de oameni, zâmbind din când în când, dar nu mai mult de o secundă sau două și fără s-o facă din suflet. Se întoarse la birou după o oră.
   Brightwell aștepta răbdător într-un colț, departe de lumină.
   - Întreabă-l dacă vrei, să vezi dacă este sau nu așa cum crezi.
   - Să-l rănesc? întrebă Brightwell.
   - Doar dacă trebuie.
   Ultima întrebare rămase nerostită. Nu trebuia să-l omoare, pentru că acest lucru însemna să-l elibereze și era posibil să nu-l mai găsească niciodată după aceea.

               Sam era trează în pătuțul ei.
   Nu s-a uitat la mine când m-am apropiat de ea. În schimb, privirile îi erau ațintite undeva deasupra. Mișca mânuțele prin aer și părea că zâmbește.
   Reacționa așa de fiecare dată când eu sau Rachel stăteam aplecați deasupra ei, vorbindu-i sau dându-i vreo jucărie. M-am apropiat și mi-am dat seama că era frig în jurul ei. Totuși, Sam nu s-a uitat la mine, dar a scos un sunet asemănător cu un chicot.
   Am întins mâna spre pătuț și am simțit ceva pe degete, ceva ca un voal sau ca mătasea. Apoi a dispărut și odată cu el și frigul. Atunci Sam a început să plângă.
   Am luat-o în brațe și am legănat-o, dar nu s-a oprit. În spatele meu s-a mișcat cineva, și imediat a apărut Rachel.
   - O iau eu, a spus ea, cu mâinile întinse după copil și cu iritare în glas.
   - E-n regulă. Pot s-o țin și eu.
   - Am spus c-o iau eu, a izbucnit ea, mult mai supărată.
   Fusesem chemat de multe ori să intervin în certuri domestice când eram polițist și văzusem mame strângându-și copiii în brațe, dorind să-i protejeze de orice fel de violență, chiar dacă, în prezența poliției, soții sau partenerii lor încercau să se revanșeze pentru ce făcuseră sau amenințaseră să facă.
   Văzusem privirea acelor femei și era aceeași cu cea a lui Rachel.
   I-am dat copilul fără o vorbă.
   - De ce-ai trezit-o? a întrebat ea, legănând-o pe Sam și mângâind-o ușor pe spate. De-abia reușisem s-o culc.
   Mi-am regăsit vocea.
   - Era trează. Venisem să văd ce mai face și...
   - Nu contează. Faptul e consumat.
  S-a întors cu spatele la mine, iar eu am intrat în baie și am făcut un duș lung. Când am terminat, m-am dus jos și m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de trening și cu un tricou, am intrat în birou și l-am gonit pe Walter de pe canapea. Voiam să dorm aici.
   Sam nu mai plângea și pentru un timp nu s-a auzit niciun zgomot de sus, până când a coborât Rachel. Își pusese un halat peste cămașa de noapte și era în picioarele goale. S-a sprijinit de ușă, privindu-mă. La început n-am putut să spun niciun cuvânt. Aveam din nou nodul acela în gât când am încercat să vorbesc.
   Voiam să țip la ea și doream s-o țin în brațe. Voiam să-i spun că-mi pare rău, că totul avea să fie bine și doream ca ea să-mi spună aceleași lucruri, chiar dacă niciunul din noi n-ar fi spus adevărul în întregime.
   - Eram doar obosită și surprinsă să te văd.
   Voiam mai mult, în ciuda a ceea ce-mi spusese Joan.
   - Te-ai purtat ca și cum aș fi fost pe cale s-o scap din brațe sau să-i fac rău. Și nici nu e prima oară când reacționezi așa.
   - Nu e asta.
   A făcut câțiva pași spre mine.
   - Știu că nu i-ai face niciodată rău.
   A încercat să mă mângâie pe păr, și, spre rușinea mea, m-am ferit. Atunci a început să plângă și lacrimile ei m-au șocat.
   - Nu știu care e problema. Nu știu ce nu e în regulă. E - tu nu erai aici și a venit cineva. A venit ceva și mi-a fost frică. Înțelegi? Mi-e frică. Și urăsc să-mi fie frică. Pot mai mult de atât, dar tu mă faci să mă simt așa.
   O spusese. Ridicase vocea, și pe fața i se citea suferința groaznică, furia și durerea.
   - Mă faci să-mi fie frică pentru Sam, pentru mine, pentru tine. Pleci tocmai atunci când avem nevoie de tine și îți pui viața în pericol pentru... pentru ce? Pentru străini, pentru oameni pe care nu i-ai văzut niciodată? Eu sunt aici. Sam este aici. Asta e viața ta acum. Ești tată, ești iubitul meu. Te iubesc, Dumnezeule, te iubesc, te iubesc atât de mult, dar nu se mai poate să-mi mai faci acest lucru mie, nouă. Trebuie să alegi, pentru că nu mai pot îndura încă un an ca acesta. Știi ce-am făcut? Știi ce m-a făcut munca ta să fac? Am mâinile pline de sânge. Îi simt mirosul. Mă uit pe fereastră și văd locul în care l-am vărsat. Privesc în fiecare zi acești copaci și-mi amintesc ce s-a întâmplat. Îmi amintesc fără să vreau. Am ucis un bărbat ca s-o protejez pe fiica noastră și noaptea trecută aș fi făcut-o din nou. L-am ucis chiar acolo în mlaștină și eram bucuroasă. L-am lovit, apoi l-am lovit din nou și voiam să-l lovesc fără să mă opresc. Voiam să-l sfâșii ca el să simtă toată durerea. Am văzut sângele în apă și am privit cum s-a înecat și am fost fericită când a murit. Știam ce voia să-mi facă mie și copilului meu și nu aveam să-l las să ne facă acel lucru nici în ruptul capului. L-am urât și te-am urât pe tine pentru că m-ai determinat să fac ce-am făcut, pentru că m-ai pus în acea situație. Te-am urât.
   A alunecat încet pe podea, cu gura deschisă și buza de jos tremurând, cu lacrimile curgându-i șiroaie, o suferință fără sfârșit.
   - Te-am urât, a repetat ea. Înțelegi? Nu mai pot face asta. Nu mai pot să te urăsc.
   Apoi nu a mai scoase niciun cuvânt, ci doar sunete fără sens.
   Sam începuse din nou să plângă, dar nu mă puteam duce la ea.
   Tot ce puteam să fac era să o iau în brațe pe Rachel, s-o sărut și s-o liniștesc, până când am rămas întinși amândoi pe podea. Își ținea mâna pe spatele meu și buzele pe gât, ca și cum am fi încercat să păstrăm tot ceea ce pierdeam acum, legându-ne unul de celălalt.

           În noaptea aceea am dormit împreună.
   Dimineața Rachel a împachetat câteva lucruri, a pus copilul în scaunul special din mașina lui Joan și s-a pregătit de plecare.
   - O să vorbim, i-am spus când era lângă mașină.
   - Da.
   Am sărutat-o pe buze. M-a îmbrățișat și degetele ei mi-au atins ceafa pentru câteva clipe. Au zăbovit în drum și apoi au plecat, dar mirosul ei a rămas chiar și după ce mașina dispăruse din raza mea vizuală, chiar și după ce începuse să plouă, chiar și după ce soarele apusese și se lăsase întunericul, iar stelele apăruseră pe cer asemenea paietelor căzute de pe rochia unei femei pe jumătate imaginate și pe jumătate reamintite.
   În casa goală s-a furișat frigul și când am ațipit, o voce a șoptit:
   - Ți-am spus că va pleca. Doar noi rămânem.
   Am simțit pe piele atingerea unui voal, iar parfumul lui Rachel a dispărut în mirosul de pământ și de sânge.

         În New York, Ellen, tânăra prostituată, se trezi și simți o mână apăsându-i pe buze.
   Încercă să se zbată, până simți în obraz răceala unui pistol.
   - Închide ochii, spuse o voce de bărbat, și i se păru că o știa de undeva. Închide ochii și stai liniștită.
   Făcu așa cum i se spusese. Mâna rămase apăsată pe gura ei, dar pistolul nu mai era în același loc ca înainte. Îl auzi pe G-Mack lângă ea, trezindu-se.
   Calmantele îi provocau somnolență, dar efectul lor trecea de obicei în timpul nopții, obligându-l să mai ia câteva ca să-i potolească durerea.
   - Ce? întrebă G-Mack.
   Fata auzi cinci cuvinte și apoi un sunet ca cel al unei cărți trântite pe jos. Simți ceva cald împroșcându-i fața, și bărbatul îi luă mâna de la gură.
   - Ține ochii închiși, spuse el.
   Ellen ținu ochii închiși până fu sigură că bărbatul plecase.
   Când îi deschise, îl văzu pe G-Mack cu o gaură în frunte și pernele pline de sânge.

                                         16.

        Rămas singur, am căzut într-o stare apatică și nu-mi amintesc prea bine primele douăzeci și patru de ore după plecarea lui Sam și a lui Rachel.
   Am dormit, am mâncat puțin și n-am răspuns la telefon. M-am gândit să beau, dar eram și așa destul de distrus de scârba pentru mine însumi, încât nici nu m-am putut ridica din pat. Oamenii mi-au lăsat mesaje pe telefon, dar niciunul din ele nu era important, așa că după o vreme nici nu le-am mai ascultat.
   Am încercat să mă uit la televizor și chiar să răsfoiesc ziarul, dar nimic nu mi-a atras atenția. Am alungat gândurile despre Alice, Louis și Martha. Nu voiam să mă gândesc la ei.
   Și, cum orele treceau încet, am simțit o durere crescând neîncetat în interiorul meu, asemenea unui ulcer. M-am așezat pe canapea ghemuit, cu genunchii strânși la piept și am avut spasme până când durerea a început să se domolească și a dispărut în cele din urmă.
  Am crezut că aud pașii unei mame și ai copilului ei pe scări, dar când m-am uitat, nu era nimeni acolo. Căzuse un prosop din camera în care uscam rufele și nu-mi aminteam dacă deschisesem sau nu ușa de acolo. M-am gândit mereu s-o sun pe Rachel, dar n-am făcut-o. Știam că nu avea să iasă nimic bun dacă aș fi sunat-o.
   Ce i-aș fi putut spune? Ce i-aș fi putut promite, fără să mă îndoiesc, chiar atunci, dacă aș fi putut să mă țin sau nu de cuvânt?
   Mi-au venit în minte cuvintele lui Joan. Pierdusem atât de multe o dată, iar a doua oară n-aș mai fi suportat o nouă pierdere.
   În tăcerea neprimitoare a casei, am simțit din nou cum timpul mi se scurgea printre degete, iar trecutul și prezentul se estompau, și zidurile pe care încercasem să le ridic între ceea ce se întâmplase și ce avea să se întâmple se fisuraseră, lăsând să intre în noua mea viață amintiri chinuitoare, care-și băteau joc de speranța că puteam să las în urmă fantomele trecutului.
   Tăcerea le adusese înapoi, și sensul vieții nu mai existase pentru un moment. Rachel mai avea încă haine în dulapuri și cosmetice pe măsuța de toaletă. Șamponul ei stătea în dulăpiorul din baie, iar pe podeaua de sub chiuvetă rămăsese un fir de păr de-al ei, lung și roșu, așezat sub forma unui semn de întrebare. Îi simțeam mirosul pe pernă, iar forma capului ei rămăsese întipărită pe pernuțele canapelei de lângă fereastra dormitorului, unde-i plăcea să stea și să citească. Am găsit o panglică albă sub pat, un cercel după calorifer, urma rujului ei pe o ceașcă nespălată de cafea, iar în frigider un baton de ciocolată început.
   Pătuțul lui Sam era așezat în mijlocul camerei ei, pentru că Joan îl păstrase pe cel în care crescuseră copiii săi și pentru că fusese mai ușor să-l scoată pe al ei din pod decât să-l demonteze pe al lui Sam și să-l transporte în Vermont.
   Cred că, probabil, nici Rachel nu voise să mute pătuțul din casă, fiind conștientă de durerea pe care mi-ar fi provocat-o, gestul sugerând o stare permanentă. Câteva dintre jucăriile și hăinuțele fetiței erau pe podea, lângă perete. Le-am ridicat și am pus bavețicile murdare și tricourile în coșul de rufe. Voiam să le spăl mai târziu.
   Am atins locul în care dormea. Am simțit mirosul de copil, același miros pe care îl avusese și Jennifer cândva.
   Și mi-am adus aminte de toate lucrurile pe care le-am făcut înainte, când sângele se usca în crăpăturile din podeaua bucătăriei.
    Erau haine împrăștiate pe un pat și o păpușă într-un scăunel pentru copii. Era o ceașcă pe masă, plină pe jumătate cu cafea și un pahar cu câteva picături de lapte în el. Mai erau cosmetice și perii de păr și rujuri și vieți frânte în timp ce făceau ceva, ca și cum aveau să se întoarcă cu siguranță, ca și cum plecaseră pentru câteva clipe și aveau să-și termine băuturile, să pună păpușa pe raftul ei, să-și reia viața și să pot și eu să trăiesc din nou cu ele, să mă iubească și să moară odată cu mine, să nu mă lase să plâng după ele.
   Iar eu plânsesem și suferisem atât de mult, încât până la urmă ceva se întorsese, năluciri invocate de durerea mea, două entități care îmi erau aproape soție și fiică.
   Aproape.
   Acum mă aflam într-o altă casă și eram înconjurat din nou de obiecte care-mi aduceau aminte de viața din jurul meu, de treburile neterminate și de cuvintele nerostite, doar că aceste vieți își urmau cursul în alt loc. Nu era sânge pe podea, nu încă.
   Nu era niciun sfârșit aici, doar o pauză pentru a respira, pentru a reanaliza lucrurile. Puteau să-și continue viața, poate nu aici, ci într-un loc îndepărtat, în care să fie în siguranță.
   Lumina înserării, ploaia și noaptea se lăsau pe pământ asemenea funinginii. Voci pe jumătate auzite și atingeri în întuneric. Sânge în nări și pământ în păr.
   Rămânem.
   Rămânem mereu.

         M-a trezit sunetul telefonului. Am așteptat ca robotul să preia mesajul.
   Am auzit vocea oarecum familiară a unui bărbat, dar nu am recunoscut-o, așa că am lăsat caseta să înregistreze în continuare.
   Mai târziu, după ce am făcut un duș și m-am îmbrăcat, l-am plimbat pe Walter până la Ferry Beach și l-am lăsat să se joace în valuri. În fața Departamentului de Pompieri din Scarborough, bărbații spălau motoarele cu furtune cu apă, iar lumina soarelui de iarnă făcea ca stropii să pară bijuterii înainte să cadă pe pământ. Atunci când se înființase, acest departament folosise roțile de locomotivă, din oțel, ca să-i convoace pe voluntari și chiar și acum mai exista încă o asemenea piesă în fața stației motorului 3 din Pleasant Hill. Pe la sfârșitul anilor 1940, Elizabeth Libby și fiica ei Shirley preluaseră serviciul dispeceratului de urgență, cu sediul deasupra unui magazin de pe Black Point Road, acolo unde locuiau și lucrau.
   Când primeau un apel, activau sistemul de alarma Gamewell, care declanșa la rândul lui sirenele din fiecare stație de pompieri. Cele două femei erau la datorie douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile pe săptămână și în primii unsprezece ani de serviciu plecaseră împreună în vacanță doar de două ori.
   În 1971, bătrânul Clayton Uruquhart îi înmânase lui Elizabeth Libby o plăcuță pentru toți anii de serviciu. Aceasta era una dintre primele mele amintiri despre Scarborough.
   Bunicul fusese membru voluntar al departamentului de pompieri, ajutându-i pe cei de acolo de fiecare dată când avuseseră nevoie de ajutor, iar bunica lucrase la cantina mobilă, care le oferea pompierilor mâncare și băutură atunci când se luptau cu incendii de proporții sau de durată, așa că participaseră amândoi la acea ceremonie. Elizabeth Libby, care îmi dădea bomboane de fiecare dată când mergeam pe la ea, purta niște ochelari mari și avea o floare albă prinsă la piept. Își ștergea fericită lacrimile cu o batistă albă, brodată, atunci când oamenii pe care-i cunoștea de o viață spuneau în public lucruri frumoase despre ea.
   L-am legat pe Walter de poarta cimitirului și am mers la mormântul bunicilor mei. Bunica murise cu mult înaintea bunicului și nu aveam prea multe amintiri cu ea, în afară de cea de la ceremonia în care Elizabeth Libby primise acea placă. Pe bunicul îl îngropasem chiar eu.
   După ce plecaseră toți cei care veniseră să-l conducă pe ultimul drum, luasem o lopată și acoperisem cu pământ sicriul de pin în care îl puseseră. Era o zi caldă și-mi pusesem geaca pe o piatră de mormânt. Cred că am vorbit în timpul în care am lucrat, dar nu-mi amintesc ce i-am spus. Probabil că i-am vorbit așa cum o făcusem mereu, pentru că bărbații rămân întotdeauna copii când e vorba de bunicii lor.
   Fusese cândva ajutorul șerifului, dar renunțase din cauza unui caz care se terminase prost și care, din acel moment, îl chinuise toată viața. În cele din urmă, eu eram cel care trebuia să închidă cercul și să omor demonul care-l bântuise pe bunicul meu. Mă întrebam dacă în clipa morții lăsase în urmă acele agonii sau dacă le luase cu el în lumea de dincolo.
   Oare își găsise pacea când își dăduse ultima suflare, reducând la tăcere vocile care-l urmăriseră atâta timp, sau și-o găsise mai târziu, când băiatul pe care-l legănase pe genunchi căzuse în zăpadă și-l consumase o spaimă mai veche?
   Am smuls fără greutate o buruiană de lângă piatra lui de mormânt. Bunicul mă învățase cum să deosebesc plantele de buruieni: florile aveau rădăcini înfipte adânc în pământ, în timp ce buruienile creșteau doar la suprafață. Nu am uitat lucrurile pe care mi le-a spus. Le țineam minte, pentru că ar fi putut să mă întrebe altă dată și voiam să răspund corect la toate întrebările pe care mi le-ar fi putut pune.
   - Ai ochii unui bătrân, obișnuia el să-mi spună. Ar trebui să ai și cunoștințele unui bătrân.
   Dar se îmbolnăvise, iar boala Alzheimer îi furase încetul cu încetul amintirile și tot ce era valoros pentru el, distrugându-i în cele din urmă memoria. Așa că trebuia să-i amintesc mereu tot ce-mi spusese cândva și mă transformasem în profesorul bunicului meu.
   „Florile au rădăcini adânc înfipte în pământ, iar buruienile cresc la suprafață”.
   Înainte să moară, avusese o perioadă de luciditate și își amintise de toate lucrurile care i se întâmplaseră. Își adusese aminte de soție, de căsătoria lor și de fiica pe care o avuseseră.
   Își adusese aminte de nunți, divorțuri, botezuri, înmormântări, de numele colegilor care muriseră înaintea lui. Cuvintele și amintirile îl invadaseră asemenea unui râu cu apă repede și își trăise din nou viața în doar câteva ore.
   Apoi toate aceste amintiri plecaseră și nu-și mai amintise nimic din trecut, ca și cum apa ar fi șters până și ultimele lui urme, lăsând în urmă o casă cu ferestre opace, reflectând totul, dar fără să arate nimic, pentru că nu mai exista nimic.
    Dar, în acele ultime minute de luciditate, îmi luase mâna și ochii îi luciseră atunci mai mult ca niciodată. Eram singuri. Ziua lui se apropia de sfârșit, iar soarele mai avea puțin și apunea.
   - Tatăl tău... Tu nu ești ca el. Toate familiile au crucea lor pe care trebuie s-o ducă, sufletele lor tulburate. Mama mea era o femeie tristă, iar tata n-a reușit s-o facă niciodată fericită. Nu a fost vina lui și nici a ei. Era așa cum era, și atunci oamenii nu înțelegeau asemenea lucruri. Tristețea era o boală și a răpus-o, așa cum cancerul a răpus-o pe mama ta. Tatăl tău avea și el ceva din acea boală, din acea tristețe. Cred că tocmai acea parte a atras-o pe mama ta la el: îi făcea sufletul să vibreze, deși câteodată nu voia acest lucru.
   Am încercat să mi-l amintesc pe tata, dar, după ce murise, fusese din ce în ce mai greu să-mi aduc aminte cum arăta. Și, când totuși reușeam, nu-i vedeam niciodată fața, trăsăturile îi erau neclare și deformate. Fusese polițist și se împușcase cu pistolul pe care-l avusese în dotare. Se spune că a făcut acest lucru pentru că nu putea trăi cu sine însuși. Auzisem că omorâse o fată și un băiat, după ce băiatul îl amenințase cu o armă. Dar nimeni nu știa de ce murise și fata.
   Presupun că nu exista nicio explicație, cel puțin nu una mulțumitoare.
   - Nu l-am întrebat niciodată de ce a făcut ceea ce-a făcut, dar poate că aș fi înțeles dacă mi-ar fi spus, precizase bunicul. Vezi tu, și eu port în mine o parte din acea tristețe, și tu la fel. M-am luptat cu ea toată viața. Nu aveam de gând s-o las să mă macine așa cum a făcut-o cu mama, și nici tu n-ai să faci acest lucru.
   Îmi strânsese mai tare mâna. Părea confuz. Nu mai vorbea și-și îngustase ochii, încercând cu disperare să-și amintească ce voia să spună.
   - Tristețea, îi spusesem eu, vorbeai despre tristețe.
   Se relaxase. O singură lacrimă îi alunecase pe obrazul drept.
   - La tine e altfel. E mai mare și o parte din ea vine din afara ta, dintr-un alt loc. Nu ți-am transmis-o noi. Tu ai adus-o cu tine. E o parte din tine, din natura ta. Este veche și...
   Scrâșnise din dinți și începuse să tremure, luptându-se pentru acele ultime momente de claritate.
   - Au nume.
   Cuvintele erau forțate să-și găsească drumul în afară, părând expulzate din interiorul lui ca niște tumori.
   - Au nume, repetase el, pe un alt ton, mai aspru și plin de ură.
   Pentru o clipă fusese altcineva, nu mai fusese bunicul meu, ci o altă ființă, care pusese stăpânire pe spiritul lui bolnav și muribund și îi dăduse energie ca să poată comunica cu o lume în care n-ar fi putut ajunge altfel.
   - Toți au nume și sunt aici. Au fost întotdeauna aici. Iubesc suferința, durerea și nefericirea și caută mereu. Și te vor găsi, pentru că și tu ai acea tristețe în tine. Trebuie să i te împotrivești. Nu poți fi ca ei, pentru că vor vrea să li te alături. Au vrut dintotdeauna acest lucru.
   Reușise să se ridice cumva din pat, dar căzuse înapoi, extenuat. Slăbise strânsoarea mâinii, lăsându-mi urma degetelor pe piele.
   - Au nume, șoptise el, înainte ca boala să revină și să-i ia toate amintirile, asemenea cernelii ce înnegrește apa cristalină.

          L-am luat pe Walter și am plecat acasă.
   Am ascultat mesajele telefonice pentru prima oară. Plimbarea îmi limpezise mintea, timpul petrecut lângă mormânt mă liniștise puțin, și îmi era clar acum de ce vorbele lui Neddo despre numele Credincioșilor mi se păruseră familiare. Poate că eram mai liniștit și pentru că luasem o hotărâre și nu avea rost să mai prelungesc agonia.
   Nu aveam niciun mesaj de la Rachel. Primisem una sau două oferte de muncă, dar le-am șters. Al treilea mesaj era de la secretara lui Ross, din New York.
   Am sunat-o înapoi și mi-a spus că Ross nu era la birou, dar că avea să-l sune și să-i spună să ia legătura cu mine. Ross a sunat înainte să apuc să-mi fac un sandviș. Cred că era într-un bar sau într-un restaurant. Auzeam zgomote de farfurii pe fundal, clinchetul porțelanului lovit de cristal și oameni vorbind și râzând.
   - Care era graba cu Bosworth, dacă aveai de gând să suni după o zi și jumătate după ce ți-am lăsat mesaj?
   - Am avut multe de făcut. Îmi pare rău.
   Scuza l-a făcut pe Ross să renunțe la mustrări.
   - Te-aș întreba dacă ești bine, dar n-aș vrea să crezi că-mi pasă.
   - E în regulă. Aș considera acest lucru un moment de slăbiciune.
   - Te mai interesează Bosworth?
   Am răspuns după câteva clipe de tăcere.
   - Da, mă interesează.
   - Bosworth nu era în subordinea mea. Nu era agent de teren, așa că șeful lui era un alt coleg de-al meu.
   - Cine?
   - Domnul „Nu E Treaba Ta”. Nu întinde coarda. Nu are importanță. Și eu aș fi făcut la fel, având în vedere situația. L-au supus procesului.
   „Procesul” era numele dat de agenții federali metodei neoficiale de a se purta cu agenții care nu se comportau conform indicațiilor primite la început. În cazuri serioase, ca scurgerea de informații, se făceau eforturi pentru a-l discredita pe agentul în cauză. Agenții FBI aveau acces la dosarul lui personal și colegii lui erau interogați despre obiceiurile acestuia.
   Dacă agentul făcuse publice anumite informații, era foarte probabil ca în presă să apară știri care să-l discrediteze. FBI-ul nu-i concedia pe informatori, pentru că, dacă ar fi făcut-o, atunci Biroul și-ar fi pierdut credibilitatea din cauza acuzațiilor aduse de persoana respectivă. Era mult mai eficientă hăituirea agentului recalcitrant și distrugerea reputației lui sau a ei.
   - Cu ce se ocupa?
   - Era specialist în coduri și criptografie. Nu-ți pot spune mai mult de atât, pentru că ar trebui să te ucid dacă aș face-o și pentru că nu știu cum să-ți explic, din moment ce nici eu nu înțeleg munca lui. Se pare că făcea niște cercetări personale în afara programului, ceva legat de hărți și manuscrise. S-a ales cu o observație din partea OPR - departament al FBI care anchetează cazurile de comportare greșită a agenților - dar nu s-a ajuns la o audiere disciplinară. Acest lucru s-a întâmplat acum un an. Oricum, Bosworth a plecat după aceea, dar a fost arestat în Franța, pentru profanarea unei biserici.
   - O biserică?
   - De fapt o mănăstire: Abația Sept-Fons. A fost prins în miezul nopții, săpând în podeaua unei cripte. Un diplomat detașat la Paris a intervenit pentru a nu se permite menționarea profesiei lui Bosworth în actele oficiale. Când s-a întors, acesta a fost suspendat și i s-a ordonat să apeleze la ajutor specializat, dar nu a fost pus sub supraveghere. A revenit la lucru în aceeași săptămână în care un „agent FBI anonim” a declarat într-un interviu acordat unei reviste de parapsihologic că Biroul evita o anchetă superioară legată de activitățile cultelor din Statele Unite ale Americii. Era clar că Bosworth spusese niște tâmpenii despre informații criptate legate între ele și despre hărți codificate. Biroul a hotărât să-l scoată din serviciu și l-a supus procesului. I s-au luat o mare parte din atribuții și i s-a redus treptat dreptul de acces la documentele secrete, până când a ajuns doar să-și poată deschide computerul și să dea căutări pe Google. I s-au dat sarcini cu mult sub pregătirea pe care o avea, într-un birou de lângă toaleta bărbaților de la subsol, și l-au izolat de colegi, dar n-a cedat.
   - Și?
   - În cele din urmă a trebuit să meargă la o examinare psihologică la Pearl Heights Center din Colorado.
   Examinările psihologice înseamnă sfârșitul carierei.
   Agentul era automat concediat dacă refuza să se supună evaluării. Iar dacă se supunea procedurii, atunci era diagnosticat cu instabilitate mentală, hotărâtă cu mult înainte ca agentul să se prezinte la centrul de testare. Evaluările erau făcute în centre medicale care aveau contracte speciale pentru a-i examina pe agenții federali și țineau cam trei sau patru zile. Subiecții aveau contact doar cu personalul medical și trebuiau să răspundă cu da sau nu la șase sute de întrebări. Dacă nu erau nebuni când ajungeau acolo, acel proces era special creat să-i înnebunească.
   - A făcut testul?
   - A plecat în Colorado, dar nu a mai ajuns la centru. A fost concediat automat.
   - Unde s-a dus după aceea?
   - Oficial, n-am nici cea mai vagă idee. Neoficial, e în New York. Se pare că părinții lui sunt bogați și au un apartament la intersecția străzii 1 cu 7, într-o zonă numită Woodrow. Probabil Bosworth locuiește acolo, dar nu cred că e prea întreg la cap. N-am mai vorbit cu el de când a fost concediat. Acum știi.
   - Știu că nu trebuie să mă alătur FBI-ului și apoi să demolez biserici.
   - Nici măcar nu-mi place să te văd în preajma clădirii, așa că nu trebuie să-ți faci griji în privința recrutării. Nu ți-am spus lucrurile astea pe gratis. Vreau să mă ții la curent dacă Bosworth e implicat în crimele de la Williamsburg.
   - Mi se pare corect.
   - Corect? Tu nu știi ce-i corectitudinea. Ține minte: vreau să-mi spui dacă Bosworth are vreo legătură.
   I-am promis să-l țin la curent. Părea mulțumit. Nu mi-a spus la revedere înainte să închidă telefonul, dar nici n-a spus ceva care să mă rănească.
   Ultimul mesaj era de la un bărbat pe nume Matheson, un fost client de-al meu. Anul trecut investigasem moartea fiicei lui. Nu puteam să spun că ancheta se terminase bine, dar Matheson fusese mulțumit de rezultat.
   Bărbatul mă anunța că cineva voia să afle mai multe despre mine și îi ceruse o recomandare sau cel puțin așa pretinsese.
   Vizitatorul, Alexis Murnos, spunea că vrea această recomandare pentru șeful lui, care dorea să rămână deocamdată anonim.
   Matheson era destul de suspicios de felul lui și-i dăduse lui Murnos foarte puține detalii. Acesta refuzase să-i lase un număr de telefon pentru că angajatorul său era bogat și aprecia discreția. Matheson mi-a spus să-l sun după ce ascultam acel mesaj.
   - Nu știam că ai adăugat și discreția pe lista ta de realizări, a spus Matheson, după ce secretara ne făcuse legătura. Tocmai acest lucru m-a făcut suspicios.
   - Și nu ți-a lăsat nimic?
   - Absolut nimic. I-am sugerat să te contacteze personal dacă voia să afle mai multe informații. Mi-a spus că așa avea să facă, dar că ar aprecia dacă nu aș spune nimănui despre vizita lui. Mi s-a părut normal să te sun imediat după plecarea lui.
   I-am mulțumit lui Matheson și mi-a spus să contez pe el pentru orice ar fi. După ce am terminat convorbirea, am sunat la redacția Herald Press și i-am lăsat un mesaj lui Phil Isaacson, criticul de artă al ziarului, după ce am aflat că urma să vină mai târziu. Era posibil să nu am șanse de reușită, dar Phil avea cunoștințe de la arhitectură până la domeniul juridic și nu numai și voiam să vorbesc cu el despre Casa Stern și despre licitația care urma să se desfășoare acolo.
   Mi-am amintit că nu primisem încă niciun mesaj de la Angel sau Louis, dar probabil că această situație nu avea să dureze prea mult.
   M-am hotărât să merg în Portland și să pierd timpul până aveam să fiu contactat de Phil Isaacson. Mă gândeam să-l las pe Walter la vecini și să plec în ziua următoare le New York, ca să iau legătura cu agentul special Bosworth. Am pornit sistemul de alarmă și l-am lăsat pe Walter în coșul lui, pe jumătate adormit.
   Știam că după plecarea mea avea să se tolănească pe canapeaua din birou, dar nu-mi păsa. Mă bucuram să-l știu în preajmă, iar părul de pe mobilă era un preț mic pentru compania lui.
   „Toți au nume”.
   Cuvintele bunicului îmi răsunau în minte, repetate nu doar de Neddo, ci și de Claudia Stern.
   „Două sute de îngeri s-au răsculat... Enoch le spune numele doar la nouăsprezece dintre ei”.
   Nume. În sudul Portlandului era o librărie creștină. Eram destul de sigur că am să găsesc acolo o parte din scrierile apocrife. Venise timpul să-l citesc pe Enoch.
   Un BMW roșu, seria 5, m-a urmărit de pe Route 1 până pe șoseaua Maine Mall. Am oprit în parcarea de la Panera Bread și am așteptat, dar mașina cu cei doi bărbați dinăuntru a mers mai departe. Am mai stat cruci minute, apoi am plecat, uitându-mă din când în când în oglinda retrovizoare.
   Am văzut BMW-ul parcat la Dunkin Donuts, dar de data aceasta nu a mai încercat să mă urmărească. Am zărit mașina cu care fusese înlocuit după o scurtă plimbare prin zonă. De data aceasta - un BMW albastru, cu un singur bărbat înăuntru, dar era destul de clar că eu eram obiectivul urmărit. M-am simțit aproape jignit. BMW-uri gemene: tipii ăștia erau plătiți la oră și destul de prost.
   În sinea mea îmi doream să mă confrunt cu ei, dar nu eram sigur că puteam să mă stăpânesc, ceea ce însemna că lucrurile s-ar fi putut termina prost. M-am abținut și am dat un telefon.
   Jackie Garner a răspuns de prima oară când a sunat.
   - Salut Jackie, vrei să spargi niște capete?

         Am rămas în mașină, în fața gogoșeriei lui Tim Horton.
   BMW-ul albastru era parcat peste stradă, în fața Mallului Maine, în timp ce fratele lui roșu aștepta în parcarea de la Sheraton. Câte una pe fiecare parte a drumului. Păreau amatori, dar aveau ceva stofă de detectivi în ei.
   Telefonul mobil a sunat.
   - Ce faci, Jackie?
   - Sunt la Best Buy.
   M-am uitat în sus și am văzut camioneta lui Jackie parcată pe partea de șosea destinată pompierilor.
   - E un BMW albastru, cu plăcuțe de înmatriculare de Massachusetts, parcat cu trei străzi mai jos.
   - Unde este cealaltă mașină?
   - În față la Sheraton. E un BMW roșu cu doi bărbați înăuntru.
   Jackie a rămas perplex.
   - Au aceeași marcă de mașină?
   - Același model, dar altă culoare.
   - Ce proști.
   - Cam așa ceva.
   - Ce vrei să faci?
   - Presupun că-i las să se apropie. Să vedem ce vor. De ce?
   Nu știu de ce aveam impresia că Jackie avea o altă soluție.
   - Vezi, am venit cu câțiva prieteni. Vrei să rezolvăm totul în liniște?
   - Dacă aș fi vrut să rezolv în liniște te-aș mai fi chemat pe tine?
   - Așa mă gândeam și eu.
   - Pe cine ai mai adus?
   A încercat să evite răspunsul, dar l-am pus la punct.
   - Jackie, spune-mi cine a mai venit cu tine.
   - Cei doi Fulci, a răspuns el, aproape scuzându-se.
   Dumnezeule mare: frații Fulci. Niște zevzeci fără minte, care-și ofereau serviciile, doi munți de mușchi și de grăsime, care mâncaseră mai multe chipsuri decât toți angajații de la Frito laolaltă. Chiar și partea cu „își ofereau serviciile” te inducea în eroare. Frații Fulci își ofereau serviciile pe gratis dacă aveau ocazia să rupă oase. Tony Fulci, cel mai mare dintre frați, fusese cel mai scump deținut încarcerat vreodată în statul Washington.
   Tony stătuse o vreme acolo pe la sfârșitul anilor ’90, când destul de multe închisori aveau contracte de angajare cu marile companii și-i puneau pe deținuți să vândă produse prin telefon sau să facă muncă de call center. Tony trebuia să-i sune pe oameni din partea unei noi companii de cablu, Fast Wire, și să-i convingă pe clienții companiilor rivale să-și schimbe furnizorul de servicii. Majoritatea convorbirilor lui Tony Fulci decurgeau în felul următor:
   Tony (citind rar de pe o foaie): Sun din partea Companiei Fast Wire...
   Clientul: Nu mă interesează.
   Tony: Hei, lasă-mă să termin.
   Clientul: Ți-am spus, nu mă interesează.
   Tony: Ia ascultă, ce, ești tâmpit? E o ofertă bună.
   Clientul: Ți-am spus, nu vreau nicio ofertă.
   Tony: Să nu închizi telefonul. Ești un om mort dacă închizi telefonul.
   Clientul: Nu ai voie să-mi vorbești așa.
   Tony: Du-te dracu’! Știu cine ești, știu unde locuiești și când o să ies de aici peste cinci luni și trei zile o să te caut și o să te sfâșii bucată cu bucată. Acum, vrei nenorocita asta de ofertă sau nu?
   Fast Wire a renunțat rapid la planul său de a folosi deținuții pe post de operatori telefonici, dar nu îndeajuns de repede încât să evite să fie dată în judecată.
   Tony a costat închisoarea din Washington contracte în valoare de 7 milioane de dolari, care au fost retrase după ce s-a aflat povestea cu Fast Wire, sau 1,16 milioane de dolari pentru fiecare lună pe care o petrecuse în închisoare. Iar Tony era cel mai calm din familie. Astfel, pe lângă frații Fulci, hoardele mongole erau liniștite.
   - Nu puteai să găsești pe cineva care să nu sufere de psihoză?
   - Poate, dar m-ar fi costat mai mult.
   Aceasta era situația. I-am spus că voiam să plec spre Deering Avenue și să încerc să-l ademenesc pe bărbatul singur din mașină, urmat de Jackie. Frații Fulci aveau să-i intercepteze pe ceilalți doi în momentul ales de ei.
   - Lasă-mă două minute, a spus Jackie. Trebuie să le spun și celor doi Fulci. Sunt în al nouălea cer. Nu știi ce înseamnă asta pentru ei, să facă o treabă de detectivi. Tony n-ar fi vrut decât să-i spui mai devreme despre ce era vorba, ca să nu-și mai ia pastilele.

           Frații Fulci nu trebuiau să meargă prea departe să se ocupe de BMW-ul roșu.
   Îl blocaseră pur și simplu, parcându-și camioneta lângă el. Conduceau un Dodge 4 x4 personalizat, inspirat după DVD-urile cu camionete imense la care se uitau atunci când nu le făceau oamenilor viața mai interesantă, într-un fel chinezesc.
   Ușile BMW-ului se deschiseră. Șoferul era un bărbat de vârsta mijlocie, proaspăt ras, care purta un costum cenușiu ieftin, ce-l făcea să pară directorul unei companii aflate în pragul falimentului. Avea cam 68 de kilograme, aproximativ jumătate din greutatea unui Fulci. Însoțitorul lui era mai mare și mai solid, cântărind împreună probabil cât un Fulci și un sfert, poate chiar unul și jumătate, dacă Tony lua prea multe pastile pentru slăbit.
   Dodge-ul fraților Fulci avea geamuri fumurii, așa că tipului în costum cenușiu i s-ar fi putut ierta afirmația următoare.
   - Hei, zise el, mută-ți dracului cutia de conserve. Ne cam grăbim.
   Timp de cincisprezece secunde nu se întâmplă nimic, deoarece creierele primitive și pe jumătate pline cu medicamente ale fraților Fulci încercau să facă legătura între cuvintele pe care le auziseră și părerea lor despre camioneta mult iubită.
  În cele din urmă, portiera șoferului se deschise, și Tony Fulci, mare și foarte supărat, sări fără grație pe pământ.
   Era îmbrăcat cu o cămașă de golf din poliester și pantaloni cu elastic în talie, cumpărați de la un magazin de haine XXL, și o pereche de cizme de lucru, placate la vârf cu oțel. Burta îi ieșea pe sub cămașa ale cărei mâneci se opreau deasupra bicepșilor să-i enormi, materialul nefiind destul de elastic ca să-i cuprindă brațele umflate. Mușchii porneau de la umeri și se opreau aproape de urechi, simetria lor nefiind stricată de gât, și el arăta ca și cum ar fi înghițit un umeraș imens.
   I se alătură și fratele lui, Paulie. Pe lângă el, Tony era de-a dreptul grațios.
   - Iisuse Hristoase, zise șoferul BMW-ului.
   - De ce? Și el conduce o cutie ce conserve ca a noastră?
   Apoi frații Fulci se apucară de treabă.

              BMW-ul albastru m-a urmărit până pe Deering Avenue, rămânând mereu în urmă cu două sau trei mașini, dar ținându-mă sub supraveghere.
   Jackie Garner a mers în spatele lui tot  drumul.
   Alesesem acest drum pentru că îi deruta pe toți cei care nu erau din zonă și pentru că rămânea totuși în Portland și nu ieșea din oraș, ceea ce îl făcea pe urmăritor să creadă că nu fusese observat și că nu urma o confruntare. Am ajuns în punctul în care Deering devine sens unic, chiar înainte de intersecția cu Forest, și toți conducătorii auto care vor să iasă din oraș sunt obligați să facă la dreapta. Urmăritorul meu a făcut și el la dreapta, apoi la stânga pe Forest și din nou la stânga pe Deering, pentru ca în cele din urmă să întoarcă la dreapta pe Revere. Bărbatul nu avea altă variantă decât să mă urmărească sau să riște să mă piardă, așa că atunci când am frânat brusc a trebuit să facă și el același lucru. Și-a dat seama ce se întâmpla atunci când Jackie a oprit în spatele lui. Tot ce putea să facă era să încerce să câștige ceva timp și spațiu în parcarea magazinului de pâine. A întors repede, dar noi am parcat în formă de V, prinzându-l între perete și noi.
   Am ținut arma aproape de corp când m-am apropiat. Nu voiam să-i sperii pe trecători. Șoferul ținea mâinile pe volan, cu degetele ridicate ușor. Purta un costum larg, albastru, cu o cravată asortată. Firul hands free-ului era prins de reverul hainei. Probabil că nu reușea să ia legătura cu prietenii lui.
   I-am făcut semn lui Jackie, care ținea în mâna dreaptă un Browning. L-a ațintit asupra șoferului și a deschis portiera.
   - Ieși afară, am spus. Încet.
   Șoferul a făcut întocmai ce-i spusesem. Era înalt și avea chelie, iar părul negru care-i mai rămăsese, era puțin prea lung ca să-i dea o înfățișare plăcută.
   - Sunt neînarmat, a spus el.
   Jackie l-a împins cu fața la mașină și l-a percheziționat. A găsit un portofel și un 38 legat la gleznă.
   - Și ăsta ce e? a întrebat Jackie. Săpun?
   - N-ar trebui să minți, am spus și eu. O să-ți crească nasul.
   Jackie mi-a aruncat portofelul. Am găsit înăuntru un permis de conducere înregistrat în Massachusetts, care-l identifica pe bărbatul din fața noastră ca Alexis Murnos, și câteva cărți de vizită pe numele lui, ale companiei Dresden Enterprise, cu sediul în Prudential, Boston. Murnos era șeful departamentului de securitate.
   - Am auzit că ai întrebat de mine, domnule Murnos. Ar fi fost mult mai ușor să mă contactezi.
   Murnos nu a răspuns.
   - Află ce fac prietenii lui, i-am spus lui Jackie.
   Acesta a făcut câțiva pași înapoi și a sunat de pe mobilul lui.
   Conversația a constat într-o serie de „îh-h-uri” și „da-uri” și întrebarea „Iisuse, s-au rupt așa de ușor? Cred că tipul are oase fragile”.
   - Frații Fulci îi au în portbagajul camionetei, a spus el după ce închise telefonul. Sunt polițiști de închiriat de la o agenție de securitate din Sagus. Tony crede că nu o să mai sângereze mult timp.
   Murnos nu s-a arătat tulburat de vești. Aveam senzația că el era mult mai bun în meseria lui decât ceilalți doi bufoni, dar cineva îi ceruse rezultate într-un timp mult prea scurt și cu bani puțini. Era timpul să-i rănesc orgoliul profesional.
    - Nu prea te pricepi la meseria asta, domnule Murnos. Se pare că departamentul de securitate al Dresden Enterprises nu e prea competent.
   - Nici măcar nu știm cu ce se ocupă Dresden Entreprises, spuse Jackie. Poate că păzește găinile.
   Murnos a tras aer în piept. Se înroșise vizibil.
   - Deci, am continuat eu, vrei să-mi spui despre ce e vorba, poate la o cafea, sau preferi să-i vezi pe prietenii tăi? Se pare că trebuie să-i ducă cineva acasă și poate vor avea nevoie și de îngrijiri medicale. Voi fi nevoit să te las în compania domnului care are grijă de ei, dar doar pentru o zi, două, până aflu cu ce se ocupă compania pentru care lucrezi. Asta înseamnă o vizită la Dresden Enterprises, împreună cu câțiva oameni, ceea ce ar fi jenant pentru tine din punct de vedere profesional.
   Murnos s-a gândit puțin. Nu avea prea multe variante.
   - Cafeaua sună bine, a spus el în cele din urmă.
   - Vezi? l-am întrebat pe Jackie. A fost ușor.
   - Te descurci extraordinar cu oamenii. Nici n-a fost nevoie să-l lovim.
   Părea puțin dezamăgit.

             Se pare că Murnos era împuternicit să-mi spună anumite lucruri și să discute cu mine în mod direct.
   Preferase să mă spioneze până avea să fie sigur de tot ce i se spusese. De fapt, el a recunoscut că primise o mulțime de informații despre mine și că bănuise că Matheson avea să ia legătura cu mine. În cel mai rău caz, cum era acum, ar fi avut ocazia să vadă cum mă comportam când eram călcat pe coadă.
   - Colegii mei nu sângerează cu adevărat într-un portbagaj, nu? a întrebat el.
   Stăteam la o masă de la Big Sky. Mirosea bine acolo. Puștii care copseseră prăjiturile, curățau tăvile în spatele tejghelei și împrospătau stocul de cafea.
   Am schimbat o privire vinovată cu Jackie, care mânca a doua plăcintă cu mere.
   - Îmi pare rău, dar e adevărat, am spus eu.
   - Băieții care au avut grijă de ei, nu prea umblă cu menajamente, a răspuns și Jackie. Mai ales că unul din oamenii tăi a spus ceva neplăcut despre camioneta lor.
   Îi eram recunoscător lui Jackie pentru tot ce făcuse pentru mine, dar era timpul să iasă din scenă. L-am rugat să-i caute pe frații Fulci și să se asigure că nu mergeau prea departe cu ruptul oaselor. Le-a cumpărat o cutie de prăjituri și a plecat.
   - Ai prieteni interesanți, a spus Murnos, după ce plecase Jackie.
   - Crede-mă că nu i-ai întâlnit pe cei mai interesanți. Dacă vrei să-mi mai spui ceva, acum e momentul.
   Murnos a sorbit din cafea.
   - Lucrez pentru domnul Joachim Stuckler. Este directorul general de la Dresden Enterprises. Domnul Stuckler este un capitalist iubitor de risc, specializat în producția de software și multimedia.
   - E bogat?
   - Da, cred că se poate spune acest lucru.
   - Dacă e bogat, de ce angajează detectivi ieftini?
   - Este vina mea. Aveam nevoie de oameni care să mă ajute și mai apelasem și înainte la cei doi. Nu mă așteptam să ia bătaie. Și nici eu nu mă așteptam să fiu încolțit într-o parcare și să fiu dezarmat de cineva care să-mi facă cinste cu cafea și prăjituri.
   - Există întotdeauna un început.
   - Da, așa este. Domnul Stuckler este de asemenea un colecționar important. Și are mijloacele cu care să-și satisfacă capriciile.
   - Ce colecționează?
   - Artă, antichități. Obiecte obscure.
   Mi-am dat seama unde voia să ajungă.
   - Cumva cutiuțe din argint din secolul al XV-lea?
   Murnos a ridicat din umeri.
   - Știe că tu ai fost cel care a descoperit rămășițele din apartament și crede că ai putea găsi ceva ce-l interesează. Ar dori să vă întâlniți și să discutați această chestiune. Dacă ai timp, ar aprecia dacă i-ai acorda câteva ore. Bineînțeles, te va recompensa pentru deranj.
   - Bineînțeles, doar că n-am chef de o călătorie până la Boston.
   Murnos a ridicat din nou din umeri.
   - Căutai o femeie, a spus el. Domnul Stuckler ți-ar putea da informații despre cei care au răpit-o.
   M-am uitat rapid spre puștii din spatele tejghelei. Voiam să-l lovesc pe Murnos. Doream să-l bat până mi-ar fi spus tot ce știa.
   A văzut dorința pe fața mea.
   - Crede-mă, domnule Parker, că nu știu prea multe despre această chestiune, dar știu că domnul Stuckler nu a avut nimic de-a face cu ce i s-a întâmplat femeii. A aflat de curând că tu l-ai ucis pe Garcia și ai găsit rămășițele umane din apartamentul lui. Mai știe de asemenea și despre camera din subsol. Am făcut cercetări pentru el și am aflat că te interesa femeia. Domnul Stuckler ți-ar împărtăși bucuros tot ceea ce știe.
   - Și ce dorește în schimb?
   - Informații. Și, chiar dacă nu i le poți da, domnul Stuckler tot ar dori să discutați și să-ți povestească tot ce crede de cuviință că te-ar ajuta în anchetă. Amândoi ați avea doar de câștigat.
   Murnos înțelegea că nu aveam de ales, dar a avut bunul simț să nu strige acest lucru în gura mare. Am fost de acord să mă întâlnesc cu șeful lui în zilele următoare. Murnos a confirmat aranjamentul printr-o convorbire telefonică cu unul dintre asistenții lui Stuckler, apoi m-a întrebat dacă putea pleca. M-am gândit că era drăguț din partea lui să mă întrebe, până mi-am dat seama că voia probabil să-și recupereze arma. L-am condus afară, am golit cartușele din încărcător și i-am dat pistolul înapoi.
   - Ar trebui să-ți iei o altă armă, i-am spus. Cea pe care o ai nu ți-e de prea mare folos dacă o ții la gleznă.
   Murnos a îndoit mâna dreaptă și am văzut un Smith & Wesson Sigma.380, înalt de zece centimetri și cu o greutate de jumătate de kilogram.
   - Mai am o armă, a spus el. Se pare că nu sunt sigurul care angajează oameni necalificați.
   A ținut țeava pistolului îndreptată spre mine cu o secundă mai mult decât era nevoie, apoi a lăsat haina să o acopere. Mi-a zâmbit, apoi s-a urcat în mașină și a plecat.
   Murnos avea dreptate. Jackie Garner era un idiot, dar cel mai mare idiot eram eu pentru că-l angajasem.

          Am plecat înapoi spre Scarborough, dar am oprit la primul magazin bisericesc.
   Vânzătoarea era fericită să mă ajute și a părut puțin dezamăgită văzând că nu cumpăr pe lângă cele două cărți despre scrierile apocrife și câteva statuete din argint cu îngeri sau un abțibild cu textul: „Îngerul meu păzitor spune că ești prea aproape”.
   - Vindem o mulțime de astfel de cărți, a spus ea. Mulți oameni cred că Biserica Catolică a ținut ascunse multe lucruri.
   - Ce-ar putea să ascundă? am întrebat eu, în ciuda convingerilor mele.
   - Nu știu, a răspuns ea rar, ca și cum ar fi vorbit cu un copil handicapat, pentru că sunt lucruri ascunse.
   Am lăsat-o în pace și am plecat. În mașină am răsfoit prima carte, dar nu am găsit nimic interesant. A doua era ceva mai bună, pentru că am găsit acolo toată Cartea lui Enoch. Numele îngerilor căzuți apăreau în capitolul 7, așa cum spusese Claudia Stern, dar Ashmael nu se regăsea printre ele.
   M-am uitat repede prin restul cărții ce părea destul de alegorică, în afară de partea în care erau descrise alungarea și căderea îngerilor din Rai.
   Potrivit lui Enoch, ei nu puteau muri, nici chiar după căderea lor, dar nici nu aveau să obțină iertarea pentru ceea ce făcuseră.
   Așa că îngerii căzuți i-au învățat pe oameni să facă săbii și scuturi, le-au povestit despre astronomie și mișcările stelelor, „ca să schimbe lumea... Iar oamenii distruși, să plângă”.
   Am mai găsit și câteva detalii despre teologul grec Origen, care a fost anatemizat pentru afirmația că îngerii căzuți erau „cei în care iubirea divină pierise” și că „erau ascunși în corpuri grase, asemănătoare alor noastre și numiți oameni”.
   Mi-am amintit din nou de pictura din atelierul Claudiei Stern; figura Căpitanului; ancora însângerată de pe rasele călugărilor; și cel mai mare dintre toți - creatura grasă și diformă, plină de sânge și rânjind de bucuria de a ucide, mergând alături de conducător.

         Am cumpărat un sandviș de la Amato’s de pe Route 1 și am făcut plinul mașinii înainte de a pleca acasă.
   La pompa alăturată, doi bărbați, unul cu barbă și mai gras și unul mai tânăr și îngrijit, cercetau o hartă în Peugeotul lor negru și murdar. Bărbatul cu barbă era îmbrăcat cu un pulover gri tricotat și purta la gât un guler preoțesc. Nu mi-au dat atenție și nici eu nu m-am oferit să-i ajut.
   Când m-am apropiat de casă am văzut o mașină parcată în fața aleii. Nu-mi bloca drumul în întregime, dar era greu s-o ocolesc fără să încetinesc. Un bărbat se sprijinea de capotă, iar corpul lui îngreuna atât de mult mașina, încât aripa mai avea puțin și atingea pământul.
    Era mai înalt decât mine cu doisprezece sau cincisprezece centimetri și atât de obez, încât semăna cu un ou. Avea o burtă imensă care-i acoperea vintrea și se odihnea pe coapse. Picioarele erau foarte scurte, atât de scurte, încât brațele păreau mai lungi decât erau de fapt.
   Mâinile nu erau deloc moi și ciudate, ci subțiri și aproape delicate, deși bărbatul avea încheieturile grele și umflate. Luate ca un tot unitar, părțile corpului lui păreau a proveni de la diverși donatori, de parcă, în copilărie, baronul Frankenstein fusese lăsat să se joace cu rămășițele unui masacru de la Weight Watchers.
   Era încălțat cu pantofi negri, iar pantalonii cafenii fuseseră ajustați la lungime. Capetele fuseseră îndoite înăuntru și cusute neîndemânatic și puteai să-ți dai seama de modificări după cusăturile de pe la jumătatea tibiei. Avea burta prea mare sau nu era confortabil să ridice pantalonii peste ea, așa că talia acestora se ascundea sub mormanul de grăsime, care atârna pe sub cămașa albă încheiată până la gât.
   Umflătura de la gât care acoperea gulerul era de o nuanță de purpuriu aprins, asemănătoare culorii pe care o capătă un cadavru atunci când sângele se adună în extremități. Nu purta jachetă pe sub paltonul cafeniu din păr de cămilă, care avea lipsă câțiva nasturi în față. Probabil că-i rupsese într-o ultimă încercare disperată de a-i închide.
   Capul se clătina ușor pe straturile de grăsime de pe gât, îngustându-se de la un craniu foarte rotund, la o bărbie puțin ascuțită, asemenea unui ou de vrabie așezat cu susul în jos peste oul de struț pe care-l reprezenta corpul său. Probabil că trăsăturile se afundau în grăsime, așa cum un copil l-ar desena pe omul din lună. Dar, contrar așteptării mele, ele erau bine definite și se pierdeau doar în zona gâtului. Ochii erau mai mult cenușii decât verzi, de parcă ar fi reflectat doar o viziune monocromă a înfățișării umane. Avea gene lungi și un nas subțire, puțin turtit la vârf, etalându-și astfel nările și urechile mici, cu lobi proeminenți.
   Gura mică și feminină avea ceva aproape senzual în curbura buzelor. Era ras în cap, dar părul era foarte negru, așa că am remarcat cu ușurință „v”-ul format de firele de păr pe frunte.
   Semăna izbitor cu creatura oribilă din pictura de la casa de licitații a Claudiei Stern. Omul acesta era mai gras și avea fața mai îmbătrânită, dar mi se părea că figurina cu gura însângerată coborâse de pe pânză și devenise om.
   Am oprit Mustangul la mică distanță de el. N-am vrut să parchez lângă mașina lui. Nu s-a mișcat când am coborât. Își ținea mâinile pe burta enormă.
   - Pot să vă ajut cu ceva?
   S-a gândit înainte să răspundă.
   - Poate.
   M-a privit cu ochii lui spălăciți. Nici nu a clipit. Am simțit o licărire slabă de recunoaștere, de data aceasta pe plan personal, la fel ca cineva care ascultă la radio un cântec din copilărie, de care-și amintește foarte, foarte puțin.
   - De obicei nu discut afaceri acasă, am spus.
   - Nu aveți un birou. Sunteți un om greu de găsit pentru un detectiv. Oamenii ar putea chiar să bănuiască că nu vreți să fiți găsit.
   S-a îndepărtat de mașină. Era grațios într-un fel ciudat și aveam senzația că nu merge, ci alunecă pe pământ. A ținut mâinile pe burtă până a ajuns la câțiva metri depărtare de mine, apoi a ridicat mâna dreaptă în direcția mea.
   - Permiteți-mi să mă prezint, a spus el. Mă numesc Brightwell. Cred că avem multe de discutat.
   Când mâna lui s-a mișcat prin aer, mâneca cămășii i-a alunecat și am văzut o parte din cicatricea de pe mână, asemănătoare cu două capete de săgeată înfierate recent în carne.
   M-am dat imediat înapoi și am căutat arma de sub geacă, dar el a fost mai rapid ca mine, atât de rapid încât abia am reușit să-l văd mișcându-se. Acum era departe, în clipa următoare era lipit de mine, mâna lui stângă îmi intra în braț, iar unghiile treceau prin materialul cămășii, sfâșiindu-mi pielea și carnea. Fața lui mi-a atins chipul, lipindu-și nasul de obrazul meu, apropiindu-și buzele la doi centimetri de gura mea.
   Sudoarea de pe frunte mi-a căzut pe buze și mi s-a scurs pe limbă. Am încercat s-o scuip, dar s-a coagulat, învelindu-mi dinții și lipindu-se de cerul gurii ca o gumă, atât de puternic încât aproape că mi-am mușcat vârful limbii. A deschis gura și-am văzut dinții tociți la capete, de parcă ar fi ronțăit mult timp oase.
   - Găsit, a spus el și i-am simțit răsuflarea - mirosea a vin dulce și a pâine caldă.
   Am simțit cum cad prin aer, copleșit de rușine, tristețe și de un sentiment infinit de pierdere, o tăgăduire a tuturor lucrurilor pe care le iubeam și pe care aveam să le păstrez o veșnicie.
   Eram în flăcări, strigam și urlam, încercând să sting focul cu pumnii, dar nu reușeam. Eram viu și ardeam. Căldura îmi curgea prin vene. Îmi contracta mușchii. Îi dădea discursului meu o formă și îmi lumina ochii. M-am răsucit în aer și am văzut dedesubtul meu apele unui mare ocean. Mi-am zărit acolo reflexia în flăcări, a mea și a celorlalți. Era o lume întunecată, dar noi aveam să aducem lumina.
   Găsit.
   Și cădeam ca stelele și în clipa impactului m-am înfășurat cu aripile negre, zdrențuite și arse și focul s-a stins în sfârșit.
   Cineva mă târa de gulerul gecii. Nu voiam să merg. Nu puteam să-mi țin ochii deschiși, așa că lumea oscila între întuneric și semiîntuneric. M-am auzit vorbind, murmurând fără oprire aceleași cuvinte.
   - Iartă-mă. Iartă-mă. Iartă-mă.
   Ajunsesem lângă mașina lui Brightwell. Era un Mercedes mare, albastru, dar bancheta din spate fusese scoasă ca să-i permită să dea în spate scaunul șoferului și să aibă loc să se miște. Mașina mirosea a carne. Am încercat să mă zbat, dar eram slăbit și dezorientat. Mă simțeam beat, iar gustul vinului îmi rămăsese pe limbă.
  Brightwell deschise portbagajul și era plin cu carne care ardea. Am închis ochii pentru ultima oară.
   O voce m-a strigat.
   - Charlie. Ce mai faci? Sper că nu te deranjăm.
   Am deschis ochii.
   Stăteam încă lângă ușa deschisă a Mustangului meu.
   Brightwell se îndepărtase câțiva pași de mașină, dar nu ajunsese lângă mine. În dreapta era parcat Peugeotul negru, iar bărbatul cu barbă și guler preoțesc sărise din mașină și-mi scutura mâna furios.
   - A trecut mult timp. Trebuie să-ți spun că am găsit foarte greu locul ăsta. Nu credeam că un băiat de oraș ca tine s-ar stabili într-o junglă ca asta. Îl mai știi pe Paul, nu?
   Bărbatul mai tânăr a trecut prin fața capotei, având grijă să nu se întoarcă cu spatele la bărbatul obez care ne privea din apropiere.
   Brightwell a ezitat puțin, apoi s-a întors, s-a urcat în mașină și a plecat spre Black Point. Am încercat să citesc numărul de înmatriculare, dar creierul meu refuza să recunoască cifrele.
   - Cine sunteți?
   - Prieteni, a răspuns preotul bărbos.
   M-am uitat la mâna dreaptă. Îmi curgea sânge pe degete. Am ridicat mâneca și am văzut cinci răni circulare adânci.
   M-am uitat din nou pe șosea, dar Mercedesul dispăruse.
   Preotul mi-a dat o batistă să opresc sângerarea.
   - Pe de altă parte, a spus el, acela nu-ți era deloc prieten.

                                     IV

        Le tot spun că nu există iertare, și totuși există întotdeauna iertare.
   Michael Collins (1890 – 1922)

                                    17.

         Stăteam la masa din bucătărie, în timp ce mlaștina aștepta inundația și refluxul care avea să aducă cu sine moarte și renaștere.
   Mirosea altfel; natura era prea liniștită, prea vigilentă, de parcă orice ființă vie care trăia în mlaștină depindea de ritmurile ei și știa instinctiv ce avea să se întâmple.
   Am dezinfectat rănile de pe braț, deși nu înțelegeam întru totul evenimentele din cauza cărora ajunsesem să fiu rănit.
   Eram încă destul de amețit, ceea ce mă făcea să nu mai fiu sigur pe mine și nici nu puteam să scap de gustul vinului pe care-l simțeam în gură.
   Le-am oferit cafea vizitatorilor mei, dar aceștia au preferat ceaiul. Rachel lăsase un ceai de plante lângă borcanul de cafea instant. Mirosea de parcă cineva s-ar fi ușurat într-o tufă de trandafiri. Preotul bărbos, care se prezentase sub numele de Martin Reid a tresărit puțin când l-a gustat prima oară, dar nu a spus nimic și a continuat să bea. Era clar că toți anii în care își urmase vocația îi întăriseră voința.
   - Cum m-ați găsit?
   - Nu a fost prea greu să facem legătura între tine și evenimentele din Brooklyn, a răspuns el. Oamenii nu te uită prea ușor. Domnul Neddo, din New York, ne-a spus mai multe despre tine.
   Am rămas surprins că Neddo îi cunoștea și trebuia să recunosc că acum îmi dădea fiori. Nu puteam nega că avea cunoștințe vaste în anumite domenii, dar plăcerea pe care o obținea din acestea era tulburătoare. Când eram în preajma lui aveam senzația că stăteam lângă un dependent pe jumătate dezintoxicat, a cărui dragoste pentru droguri era mult mai mare decât dorința de a renunța la ele.
   - Cred că domnul Neddo poate fi suspect din punct de vedere moral, i-am zis eu. Reputația dumneavoastră ar putea avea de suferit prin asociere cu el.
   - Toți avem păcatele noastre.
   - Poate, dar dulapul meu nu e plin cu cranii provenite din execuțiile din China.
   Reid a aprobat.
   - E adevărat, încerc să nu-i studiez achizițiile prea în amănunt. Este totuși o sursă de informații și ar trebui să-i fii recunoscător că ne-a îndrumat spre tine și pentru felul în care decurge ancheta. Domnul cu care vorbeai mai devreme nu părea foarte încântat de apariția noastră. S-ar fi putut termina urât dacă n-am fi apărut noi. Sau mai urât, în orice caz.
   - Cu siguranță nu e o frumusețe, am recunoscut.
   Reid a renunțat să mai bea ceaiul.
   - E îngrozitor. O să-i simt gustul și când o să mor.
   M-am scuzat din nou.
   - Bărbatul acela mi-a spus că se numea Brightwell. Cred că știți mai multe despre el, nu-i așa?
   Preotul mai tânăr, care se prezentase că Paul Bartek, s-a uitat la colegul lui. Erau amândoi călugări cistercieni din Europa, dar stăteau acum într-o mănăstire din Spencer. Reid avea accent scoțian, dar accentul lui Bartek era mai greu de identificat, fiind influențat de franceză, engleză americană și de o limbă mai exotică.
   - Spune-mi ce s-a întâmplat pe stradă, a spus Reid. Ce-ai simțit?
   Am încercat să-mi amintesc senzațiile pe care le trăisem. Se părea că amintirile mă amețeau și mai tare, dar n-am renunțat.
   - Când am vorbit cu el se sprijinea de mașină, dar în secunda următoare era chiar în fața mea. Îi simțeam respirația. Mirosea a vin. Mă strângea de braț și mă târa spre mașina lui. El mi-a făcut rănile de pe mână. Portbagajul s-a deschis și părea a fi o rană. Era făcut din carne și sânge și mirosea îngrozitor.
   Reid și Bartek au schimbat câteva priviri.
   - Ce e?
   - Când ne-am apropiat v-am văzut pe amândoi, a răspuns Bartek. Nici nu s-a mișcat de la locul lui. Și nici nu te-a atins.
   Le-am arătat tăieturile.
   - Și totuși am astea.
   - Da, le ai, a spus Reid. Nimeni nu neagă. Ți-a spus ceva?
   - Mi-a spus că m-a găsit greu și că aveam de discutat.
   - Doar atât?
   Mi-am amintit senzația de cădere în gol, de ardere. Nu voiam să le spun aceste lucruri bărbaților din fața mea pentru că îmi aduceau aminte de sentimentul de rușine și părere de rău, dar ceva îmi spunea că puteam să am încredere în ei și că puteau să-mi dea niște răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam.
   - Aveam senzația de amețeală, ca și cum aș fi căzut de la o mare înălțime. Eram în flăcări și mai erau și alții asemenea mie. L-am auzit vorbind când mă târa spre mașina lui, sau cel puțin așa am crezut.
   - Ce-a spus?
   - Găsit. Mi-a spus că m-a găsit.
   Reid a fost probabil surprins de răspunsul meu, dar nu arătă acest lucru. Bartek însă nu avea stăpânirea de sine a tovarășului său. Părea șocat.
   - Omul acesta e cumva un Credincios?
   - De ce spui acest lucru?
   - Avea un semn pe mână. Semăna cu o ancoră. Neddo mi-a spus că sunt însemnați când intră în această organizație.
   - Dar știi într-adevăr ce este un Credincios? a întrebat Reid, pe un ton sceptic, aproape superior, care nu mi-a plăcut deloc.
   Mi-a fost greu să mă stăpânesc, dar i-am răspuns calm și pe același ton.
   - Nu-mi place când cineva presupune că sunt ignorant și-mi flutură pe sub nas promisiunea iluminării. Nu-mi place nici măcar când oamenii păcălesc câinii cu mici recompense, așa că nu forțați nota. Știu ce caută și mai știu de ce sunt în stare ca să obțină ce vor.
   M-am ridicat și am luat cartea pe care o cumpărasem din South Portland. I-am aruncat-o lui Reid, care a prins-o cu ambele mâini, îndoind paginile. Am vorbit repede el în timp ce cerceta cartea.
   - Sedlec. Enoch. Îngeri întunecați în forme umane. Un apartament cu rămășițe umane, îngălbenindu-se într-o cadă plină cu urină. O pivniță decorată cu oase umane, așteptând să sosească statuia de argint a unui demon prins în ea. Un om care stă liniștit într-o mașină în flăcări în timp ce arde de viu. Craniul unei tinere ucise într-o cameră construită în acest scop, ornamentat cu aur și păstrat într-un alcov. V-ați mai lămurit acum, Părinte, sau Frate, sau oricum vă place să vi se spună?
   Reid a avut bunul simț să arate că-i părea rău, dar regretam deja că izbucnisem în fața acestor străini, nu pentru că-mi ieșisem din fire, ci pentru că nu voiam să dezvălui prea multe informații în acel moment de furie.
   - Îmi pare rău, a spus Reid. Nu prea sunt obișnuit cu detectivii particulari. Am tendința să cred că nimeni nu știe nimic și, sincer să fiu, sunt un om greu de surprins.
   M-am așezat din nou la masă și am așteptat să continue.
   - Credincioșii, sau cei care-i conduc, sunt convinși că sunt îngeri căzuți, alungați din Rai, născuți din nou și din nou sub formă de oameni. Cred că nu pot fi distruși. Dacă sunt uciși, atunci rătăcesc sub formă de spirit până găsesc o altă gazdă potrivită. E posibil să aștepte câțiva ani, sau chiar zeci de ani, dar apoi procesul se reia. Sunt convinși că, dacă nu sunt uciși, îmbătrânesc mult mai încet decât oamenii. În cele din urmă sunt nemuritori. Sau cel puțin așa cred ei.
   - Și dumneavoastră ce credeți?
   - Nu cred că sunt îngeri, căzuți sau nu, dacă asta vrei să mă întrebi. Am lucrat în spitale de psihiatrie, domnule Parker. Foarte mulți pacienți se credeau Napoleon Bonaparte. Sunt convins că aveau un motiv întemeiat pentru care preferau să fie Bonaparte, și nu Hitler sau poate generalul Patton, dar nu am fost niciodată destul de curios să aflu care era acesta. Era destul să știu că un domn de patruzeci și opt de am din Pakistan, de nouăzeci de kilograme nu era deloc Napoleon Bonaparte, dar faptul că nu credeam că era cine pretindea să fie nu-l afecta deloc. La fel, nu contează dacă suntem de acord sau nu cu ceea ce cred Credincioșii. Ei cred în acele lucruri și îi conving și pe alții mai slabi să li se alăture. Sunt adepții puterii de sugestie și al inserării amintirilor false, dar e foarte posibil ca ei și oamenii cu care se înconjoară să se amăgească singuri.
  Și totuși adevărul despre ei era altul. Circumstanțele morții lui Alice fuseseră dovada clară că acești indivizi erau mult mai dezagreabili și mai puternici decât voia Reid să recunoască, cel puțin aici și față de mine. Mai exista, de altfel, și problema DMT-ului, drogul găsit în rămășițele lui Alice și în corpul lui Garcia. Era clar că nu numai voința îi lega pe acești oameni de ei.
   - Ce voia să spună când mi-a zis că m-a „găsit”?
   - Nu știu.
   - Nu te cred.
   - E dreptul tău să nu mă crezi.
   Am schimbat subiectul.
   - Ce știți despre compania Dresden Entreprises?
   Era rândul lui Reid să fie surprins.
   - Foarte puține. Proprietarul e un colecționar, Joachim Stuckler.
   - Trebuie să mă întâlnesc cu el în Boston.
   - A luat legătura cu tine?
   - Și-a trimis una din gorile să stabilească întâlnirea. De fapt, a trimis trei gorile, dar două dintre ele n-o să mai lucreze pentru o vreme. Din păcate au vrut s-o facă pe deștepții.
   Reid păru puțin tulburat de amenințarea nerostită din vorbele mele.
   - Aș vrea să-ți spun că suntem mai puternici decât părem și, dacă suntem preoți, nu înseamnă că nu vom încerca să ne apărăm.
   - Bărbații care i-au aranjat pe angajații lui Stuckler se numesc Tony și Paulie Fulci. Nu cred că sunt niște catolici prea buni. De fapt, nu cred că sunt buni de nimic, dar sunt mândri într-un fel de ceea ce fac. Psihoticii sunt mai amuzanți așa. Dacă aș vrea să vă fac viața grea, nu aș avea nicio remușcare să vă dau pe mâna fraților Fulci sau a altora care-i fac pe acești tipi să pară sfinți. Nu știu ce credeți voi, dar aș vrea să vă spun despre ce e vorba. Femeia ucisă se numea Alice Temple. Era verișoara unui foarte bun prieten de-al meu, dar cuvântul „verișoară” nu explică destul de bine obligațiile pe care simțea el că le avea față de ea, așa cum nici „prieten” nu arată datoria imensă pe care o am față de el. Îi căutăm pe vinovați, și-i vom găsi. Poate că nu-mi luați în serios amenințările și poate că nu vă neliniștește posibilitatea de-a fi dați pe mâna unor munți de americani supărați, de origine italiană. Dar lăsați-mă să vă spun un singur lucru: prietenul meu Louis nu e la fel de tolerant ca mine, și cine-i stă în cale sau îi ascunde informații se joacă cu focul și se va arde foarte tare. Cred că vi se pare că aceste lucruri sunt un joc intelectual în care informația este gajul, dar aici e vorba de viețile unor oameni, iar eu nu am timp să negociez cu voi. Fie mă ajutați acum, fie plecați și vă asumați consecințele.
   Bartek avea privirea ațintită în podea.
   - Știu totul despre tine, domnule Parker, a început Reid șovăielnic. Știu ce s-a întâmplat cu soția și fiica ta. Am citit despre bărbații și femeile pe care i-ai vânat. Cred că fără să știi ai fost foarte aproape de Credincioși atunci, pentru că i-ai distrus cu siguranță pe câțiva dintre cei care le împărtășeau nălucirile. N-ai putut să faci legăturile și, dintr-un motiv sau altul, nici ei, nu până de curând. Poate că are de-a face cu diferența dintre bine și rău: binele e dezinteresat, în timp ce răul e întotdeauna egoist. Bunele intenții atrag întotdeauna binele și cei implicați își vor uni forțele pentru a atinge un scop comun. Răul, în schimb, atrage oameni răi, dar aceștia nu vor acționa niciodată ca o singură ființă. Nu vor avea niciodată încredere unul în celălalt și vor fi mereu invidioși. Vor dori să obțină puterea doar pentru ei și tocmai de aceea o vor pierde.
   A zâmbit puțin prostește.
   - Îmi pare rău, am tendința să filosofez pentru că am de-a face mereu cu aceste chestiuni. Oricum, știu că acum ai o parteneră și o fetiță. Nu văd niciun lucru de-al lor aici. Sunt vase murdare în chiuvetă și îți citesc în ochi tulburarea produsă de lucruri care n-au nimic de-a face cu acest caz.
   - Nu e treaba dumneavoastră.
   - Oh, ba da. Ești vulnerabil, domnule Parker, și furios, și ei vor profita de aceste lucruri. Le vor folosi să ajungă la tine. Nu mă îndoiesc nicio clipă că ești gata să le faci rău celor care te fac să te simți frustrat sau care-ți stau în cale. Cred că acum nici nu mai ai nevoie de vreo scuză ca s-o faci, dar, crede-mă, când îți spun că eram doar precauți în răspunsurile pe care ți le-am dat. Și poate că ai dreptate. Poate că a sosit momentul să fim sinceri unul cu celălalt. Așa că lasă-mă să-ți povestesc. Stuckler are două fețe și două colecții. Una pe care o arată publicului și una privată. Colecția publică este reprezentată de picturi, sculpturi, antichități cu origini clare, ireproșabile din punct de vedere al simțului estetic sau al locului de proveniență. A doua colecție își trădează originile. Tatăl lui Stuckler a fost maior în regimentul Fuhrerului, în Divizia a Doua SS Panzer. A luptat pe frontul rusesc și a fost unul dintre cei care au însângerat Franța în 1944. La Tulle el și alții au spânzurat nouăzeci și nouă de civili de stâlpii de felinare, ca răzbunare pentru atacurile grupării Maquis asupra forțelor germane, iar la Oradour-sur-Glane au ars și au măcelărit alți șase sute de oameni. Mathias Stuckler executa ordinele fără întrebări, așa cum era de așteptat să o facă un ofițer de elită.
   Celălalt rol al său era acela de căutător de comori pentru naziști. Stuckler avea cunoștințe despre istoria artei. Era un om educat, dar la fel ca la mulți alții, gustul lui pentru frumos coexista cu natura sa barbară. În 1938, la Viena, a luat parte la jefuirea comorilor familiei regale de Habsburg, printre care se afla și așa-zisa suliță a lui Longinus, și a fost favoritul lui Himmler.
   Acesta din urmă era pasionat de ocultism; până la urmă el a fost cel care a trimis expediții în Tibet ca să afle originea rasei ariene și cel care a folosit prizonieri ca să renoveze castelul Wewelsburg, astfel încât să semene cu Camelotul, până în cele mai mici detalii, inclusiv masa rotundă.
    Personal, sunt de părere că Stuckler nu a crezut nicio iotă din toate aceste lucruri, dar avea ocazia să jefuiască și să adune comori pe care le-a păstrat pentru sine. Fiul său a moștenit aceste comori după război și credem că acestea reprezintă colecția lui particulară. Dacă zvonurile sunt adevărate, atunci o parte din colecția de artă a lui Goering a ajuns în pivnița lui Joachim Stuckler. Spre sfârșitul războiului, Goering a încercat să salveze colecția de obiecte furate pe care o păstra într-o cabană de vânătoare din Bavaria, așa că a încărcat-o într-un tren, dar acesta a fost abandonat și colecția a dispărut.
   O pictură de Francois Boucher, furată în 1943 dintr-o galerie de artă din Paris, despre care se știa că făcea parte din colecția lui Goering, a fost înapoiată anul trecut fără publicitate, și se pare că Stuckler a fost sursa. A vrut să o vândă, dar cumpărătorul a descoperit de unde provenea, așa că Stuckler a înapoiat-o francezilor ca să evite rușinea, pretinzând că o cumpărase și el în urmă cu câțiva ani și că fusese doar o neînțelegere. El a negat întotdeauna existența colecției secrete, dar a declarat public că, dacă într-adevăr tatăl său reușise să adune câteva comori furate, lucru pe care-l considera ca fiind neadevărat, atunci cunoștințele despre aceste comori se pierduseră la moartea lui.
   - Ce s-a întâmplat cu tatăl lui?
   - Mathias Stuckler a fost ucis în 1944, în timpul unui incident de la mănăstirea cisterciană franceză de la Fontfroide, din zona dealurilor Corbiere. Cazul nu a fost niciodată elucidat, dar se pare că în curtea mănăstirii au fost împușcați mortal o parte din soldații SS, câțiva civili de la Universitatea din Nuernberg și patru călugări cistercieni. Stuckler executa ordinul superiorului său, dar s-a întâmplat ceva neașteptat. În orice caz, nu a reușit să pună mâna pe comoara de la Fontfroide.
   - Și care era comoara?
   - Lumea știe de un crucifix valoros din aur, din secolul al XIV-lea, mai multe monede de aur și pietre prețioase, două potire din aur și un chivot micuț, ornamentat cu pietre prețioase.
   - E ciudat că soldații SS s-au întors și au înfruntat dușmanul pentru atâta lucru.
   - Aurul era un paravan. Adevărata comoară consta într-o cutie de argint greu de descris. Era un fragment dintr-o hartă codată, care fusese ruptă în bucăți în secolul al XV-lea. Călugării au pus bucățile de pergament în cutii identice de argint și le-au ascuns în diferite locuri. Nu știm ce conține acea hartă și poate că ar fi fost mai bine să nu descoperim niciodată acele cutii.
   - Ce neglijență din partea voastră să nu mai știți unde ați pus statuia.
   Reid a tresărit ușor, dar nu și-a trădat prin niciun alt gest surprinderea că știam mult mai multe lucruri decât crezuse la început despre Îngerul Negru și despre crearea lui.
   - Ordinul nu era nerăbdător s-o arate tuturor. Încă de la început au existat oameni care au propus să fie distrusă.
   - Și de ce n-au făcut-o?
   - Pentru că, dacă miturile despre crearea sa erau adevărate, atunci orice încercare de-a o distruge ar fi putut elibera ceea ce se afla înăuntru. Trebuie să adaug însă că atunci erau alte vremuri, și oamenii mult mai creduli. Statuia a fost ascunsă și fragmente ale hărții cu locul în care se afla au fost încredințate unor abați de încredere. Fiecare bucățică conține mai multe informații suplimentare - ilustrații, dimensiuni ale camerelor, câteva cuvinte despre crearea statuii de care ai pomenit - și o referință numerică, alături de o singură literă: „D” sau „S”, pentru „dexter” sau „sinister”, adică dreapta sau stânga. Sunt unități de măsură care pornesc din același loc. Se presupune că, dacă le combini, obții coordonatele ascunzătorii.
   Când a fost ucis, Stuckler încerca să refacă harta, așa cum au încercat mulți alții înaintea lui. Fragmentul de la Fontfroide a dispărut în timpul atacului și n-a mai ieșit de atunci la iveală. Știi că se credea că statuia era ascunsă în pivnița unei mănăstiri, iar Stuckler încerca să o recupereze. Credincioșii încearcă să o găsească și descoperirile pe care le-au făcut în ultima vreme i-au stimulat și mai mult. Anul acesta a fost descoperit un alt fragment la Sedlec, Republica Cehă, dar a dispărut și acesta; presupunem că a fost furat. Credem că o altă bucată de pergament a dispărut dintr-o casă din Brooklyn, cu câteva săptămâni în urmă.
   - Casa lui Winston.
   - Și așa ai ajuns tu să fii implicat. Știm că atunci când s-au produs crimele, erau în casă două femei. Ele au fost ucise pentru că acei oameni voiau să recupereze pergamentul.
   - Sunt două fragmente, în afară de cel de la Fontfroide.
   - Mai sunt încă trei, unul din Boemia, unul din Italia și unul din Anglia, despre care nu se mai știe nimic de secole. Știm de foarte mult timp ce conținea pergamentul din Italia, dar cred că celelalte două sunt pe mâini greșite. Ieri am aflat că un alt fragment, probabil cel de la Fontfroide, a fost furat din Georgia. Doi veterani din cel de-al Doilea Război Mondial au fost găsiți morți într-o mlaștină. Nu se știe sigur cum au murit, dar ambii supraviețuiseră atacului soldaților SS de lângă Fontfroide, aceiași soldați care au fost uciși în curtea mănăstirii.
   - Credeți că Stuckler i-a omorât pe veterani?
   - Posibil, deși nu-i stă în fire. Credem că are cel puțin un fragment, poate chiar mai multe. E destul de înverșunat în căutarea lui.
   Nu-l vedeam pe Murnos complotând să-i omoare pe cei doi.
   Nu era genul de om care să facă acest lucru.
   - Stuckler face parte dintre Credincioși?
   - Nu avem niciun indiciu care să confirme acest lucru, dar se țin în umbră. E foarte probabil ca Stuckler să fie unul dintre ei, sau chiar un renegat, unul care a hotărât să-și încerce singur norocul.
   - Deci se poate să fie în competiție cu ei pentru hartă?
   - O casă de licitații din Boston, condusă de Claudia Stern, va scoate la licitație săptămâna viitoare unul dintre fragmente. Credem că este cel din Sedlec, dar nu o putem dovedi. Harta și cutia au dispărut din Sedlec înainte să o putem cerceta și să-i stabilim autenticitatea. Ne-am gândit și la posibilitatea unei acțiuni legale ca să oprim licitația, dar ni s-a spus că nu putem avea câștig de cauză. Nu avem nicio dovadă că a fost furat din Sedlec sau că ordinul cistercian are drepturi asupra lui. În curând vor avea toate fragmentele și vor porni în căutarea statuii.

            I-am privit dispărând în întuneric.
   Nici eu și nici ei nu aflasem lucrurile pe care sperasem să le aflăm. Ne învârteam încă în cerc, îngrijorați să nu spunem prea multe. Nu le spusesem lui Reid și lui Bartek despre Sekula, dar Angel și Louis promiseseră să-i verifice biroul la întoarcerea în New York. Rămăsese să mă anunțe dacă aflau ceva.
   Am închis ușa și am sunat-o pe Rachel pe mobil, dar mi-a răspuns căsuța vocală. M-am gândit să sun la numărul de telefon al părinților ei, dar nu aveam chef să vorbesc cu Frank sau cu Joan, așa că l-am scos la plimbare pe Walter.
   Când am ajuns în colțul cel mai îndepărtat al pădurii, câinele s-a oprit și pe drumul de întoarcere a fost foarte agitat.
   Luna se înălțase destul de sus pe cer și se reflecta în micul iaz din apropiere, semănând cu fața unui înecat.

           Reid și Bartek mergeau pe autostrada 1-95. Nu vorbiră până nu trecură granița statului.
   - De ce nu i-ai spus? întrebă Bartek.
   - I-am spus destule, poate chiar prea mult.
   - L-ai mințit. Ai spus că nu știai ce însemna că a fost „găsit”.
   - Oamenii ăia sunt bolnavi mintal.
   - Brightwell nu e ca toți ceilalți. E diferit. Cum ar putea să nu fie, dacă rămâne neschimbat?
   - Lasă-i să creadă ce vor, inclusiv pe Brightwell. Nu are rost să-l îngrijorăm mai mult decât este deja. Omul poartă poveri grele pe umeri, de ce să-i mai punem și noi una în plus?
   Bartek se uită pe fereastră. Mormane de pământ zăceau pe margine din cauza lărgirii autostrăzii. Copacii căzuți așteptau să fie tăiați și transportați în altă parte. Pe fondul cerului întunecat se vedea conturul utilajelor folosite la excavații, asemenea unor monștri înghețați în mijlocul unei mari bătălii.
   „Nu, gândi el. E mai mult decât o iluzie. Nu caută doar statuia”.
   Vorbi prudent. Reid era destul de temperamental și nu voia să stea îmbufnat tot drumul.
   - Ar trebui să știe, în ciuda tuturor problemelor pe care le are, spuse Bartek. Se vor întoarce, pentru că știu cine este. Și-i vor face rău.
  Se apropiau de ieșirea din Kennebunk. Bartek văzu parcarea motelului și luminile de la fast-food-uri. Se deplasau repede, iar alături de ei mergea un camion.
   - La naiba, spuse Reid. Știam că nu trebuia să te iau cu mine.
   Apăsă accelerația până la podea și întoarse prin fața camionului.
   Câteva secunde mai târziu mergeau în direcția din care veniseră.

         Walter lătra deja când parcară în fața casei.
   Învățase să reacționeze la zgomotele produse de senzorul de mișcare de la poartă. Acum că Rachel nu mai era aici, deschisesem seiful unde țineam armele și pusesem un pistol pe măsuța din hol și unul în bucătărie. Pe al treilea, un Smith 10, încercam să-l țin mereu la îndemână.
   L-am văzut pe bărbos îndreptându-se spre ușă, în timp ce preotul mai tânăr rămăsese lângă mașină, supraveghind șoseaua.
   - V-ați rătăcit? l-am întrebat când am deschis ușa.
   - Cu mult timp în urmă. Putem să mergem undeva să mâncăm? Sunt lihnit.
   I-am dus la Great Lost Bear. Îmi plăcea acolo. Era un local drăguț și ieftin și nu voiam să mănânc cu doi călugări într-un restaurant scump. Am comandat aripioare picante și burgeri cu cartofi prăjiți.
   Reid era impresionat de mulțimea mărcilor de bere din care putea alege și s-a hotărât la una englezească, care părea îmbuteliată de pe vremea lui Shakespeare.
   - Când v-a cuprins remușcarea că n-ați fost cinstiți cu mine?
   Reid s-a uitat urât la Bartek.
   - Conștiința mea nenorocită a început să mă sâcâie pe undeva pe la Burger King.
   - Nu era chiar drumul spre Damasc, a spus Bartek, dar nici tu nu ești Sfântul Pavel, mai puțin în ceea ce privește temperamentul.
    - După cum știi, nu voiam să-ți spun anumite lucruri, continuă Reid. Colegul meu mai tânăr crede că ar trebui să-ți spunem care sunt pericolele la care te expui și ce voia să spună de fapt Brightwell când a zis că te-a „găsit”. Rămân la părerea mea de mai devreme: sunt bolnavi mintal și vor ca și alții să le împărtășească iluzia. N-au decât să creadă ce vor și nu trebuie să fii de acord cu mine, dar știu acum că aceste iluzii ale lor reprezintă o amenințare pentru tine. Totul începe de la scrierile apocrife și căderea îngerilor.
   Dumnezeu i-a alungat pe îngerii răzvrătiți din ceruri, și aceștia au căzut de acolo în flăcări. Au fost izgoniți în iad, dar câțiva dintre ei au ales să rătăcească pe pământul încă în formare, măcinați de ura pe care o simțeau față de Dumnezeu și, în cele din urmă, față de oamenii care-i înconjurau. Au găsit ceea ce cred ei că este slăbiciunea în creația lui Dumnezeu: acesta i-a înzestrat pe oameni cu liberul arbitru, așa că pot alege între bine și rău. Astfel, războiul împotriva lui Dumnezeu continuă pe Pământ, prin intermediul oamenilor. Cred că i-ai putea spune război de gherilă, într-un fel.
   Dar nu toți îngerii au renunțat la Dumnezeu. Enoch spune că unul dintre ei s-a căit și spera să fie iertat. Ceilalți au încercat să-l găsească și să-l ucidă, dar el s-a ascuns printre oameni.
   Salvarea pe care o aștepta n-a venit niciodată, dar el a continuat să creadă că Dumnezeu îi va da șansa să se revanșeze pentru ce făcuse. Nu și-a pierdut credința. Până la urmă, ofensa adusă lui Dumnezeu fusese mare și de aceea și pedeapsa trebuia să fie aspră. Era pregătit să înfrunte tot ce avea de înfruntat, sperând în mântuire. Așa că prietenii noștri, acești Credincioși, cred că acest înger există printre oameni și îl urăsc aproape la fel de mult ca pe Dumnezeu.
   Găsit.
   - Vor să-l omoare?
   - Conform credințelor lor, nu poate fi ucis. Îl pierd din nou dacă-l omoară. Rătăcește, găsește un nou corp, și căutarea începe din nou.
   - Și ce pot să facă?
   - Să-l corupă, să-l aducă la disperare, astfel încât să li se alăture din nou, sau îl pot închide pe vecie într-un loc în care să slăbească și să se ofilească, fără să se poată elibera prin moarte. Ar avea de îndurat o descompunere înceată și veșnică.
   Un gând înfiorător.
   - Vezi, a adăugat Bartek, Dumnezeu este milostiv. Așa cred eu, așa crede și Martin și, potrivit lui Enoch, așa credea și îngerul solitar. Dumnezeu l-a iertat chiar și pe Iuda Iscarioteanul, care nu-i ceruse iertare. Iuda nu a fost osândit la chinurile iadului pentru că l-a trădat pe Isus, ci pentru că a disperat și pentru că nu a crezut că putea fi iertat pentru fapta sa.
   - Întotdeauna am fost de părere că Iuda a fost tratat prea aspru, a spus Reid. Hristos trebuia să moară ca să ne mântuie și Iuda nu a fost singurul care L-a ajutat să ajungă acolo. Ai putea să spui că Iuda avea un rol prestabilit și nu cred că ar fi existat cineva care să îndure povara uciderii Domnului fără să dispere. Ai fi putut crede că Dumnezeu nu i-a dat altă variantă lui Iuda.
   Am luat o înghițitură din berea fără alcool pe care o comandasem. Nu era grozavă, dar nu aveam de gând să dau vina pe bere pentru acest lucru.
   - Vrei să spui că, în opinia lor, eu sunt acest înger pe care-l caută.
   - Da, a răspuns Reid. Enoch e destul de alegoric, după cum probabil ai aflat până acum, dar există anumite pasaje în care e mai clar. Creatorul lui Enoch voia ca îngerul pocăit să simbolizeze speranța de a obține iertarea, pe care ar trebui să o avem cu toții, chiar și cei care au păcătuit foarte mult. Credincioșii au ales să interpreteze acest lucru la propriu și cred că l-au găsit în tine pe îngerul căit pe care-l pierduseră. Totuși, nici ei nu sunt siguri. De aceea a încercat Brightwell să se apropie de tine.
   - Nu v-am spus mai devreme, dar cred că am mai văzut înainte pe cineva care arată ca Brightwell.
   - Unde?
   - Într-o pictură din secolul al XV-lea, în atelierul Claudiei Stern. Va fi scoasă la licitație săptămâna asta, alături de cutia din Sedlec.
   Am crezut că Reid va râde de mine când am menționat despre asemănarea lui Brightwell cu personajul din tablou, dar nu a făcut-o.
   - Sunt multe lucruri interesante în legătură cu domnul Brightwell. El, sau strămoșii lui, cu care seamănă ca două picături de apă, au fost de mult timp, prin preajmă.
   I-a făcut semn însoțitorului său, și Bartek a scos dintr-un dosar mai multe desene și poze. Ne așezaserăm la o masă din colțul localului și-i spusesem mai devreme chelneriței că nu mai aveam nevoie de nimic, așa că puteam sta liniștiți o vreme.
   M-am uitat la prima poză: o fotografie alb-negru a unui grup de bărbați, majoritatea îmbrăcați în uniforme naziste. Printre ei erau și câțiva civili. Erau doisprezece oameni în total, așezați la o masă de lemn, în aer liber, plină cu sticle goale de vin și resturi de mâncare.
   - Bărbatul din spate, din stânga, este Mathias Stuckler, a spus Bartek. Ceilalți bărbați în uniformă sunt membri ai unei unități SS. Civilii sunt membri ai Ahnenerbe, Societatea Cercetării Patrimoniului Strămoșesc, încorporată în SS în 1940. De fapt, era institutul propriu de cercetare al lui Himmler și folosea metode deloc ortodoxe: în 1943, Berger, expertul în rase, a văzut în lagărele de concentrare posibilitatea de a face experimente și a petrecut opt zile la Auschwitz, selecționând peste o sută de prizonieri, pe care i-a gazat după aceea și i-a trimis departamentelor de anatomie de la Strasbourg.
   - Toți membrii Ahnenerbe aveau grade SS. Aceștia sunt cei care au murit la Fontfroide. Poza a fost făcută cu câteva zile înainte de a fi uciși. La acea vreme, mulți dintre camarazii lui Stuckler din Regimentul Fuhrerului muriseră încercând să-i oprească pe aliați, după Ziua Z. Soldații din preajma lui sunt ofițerii cei mai loiali care rămăseseră în viață. Restul ajunseseră în Ungaria sau Austria, luptând până la sfârșitul războiului alături de puținele trupe rămase ale celui de-al Treilea Reich. Erau devotați cauzei, deși nu era cea bună.
   Nu mi-a atras atenția nicio figură din grup, deși Stuckler era mai înalt, mai trupeș și puțin mai tânăr decât restul camarazilor săi. Avea trăsături aspre, și nicio lumină în ochi. Voiam să pun deoparte fotografia, când Bartek m-a oprit.
   - Uită-te mai atent la oamenii din spatele lor.
   M-am uitat pe fundal. La alte mese stăteau militari, unii în compania unor femei, dar majoritatea înconjurați de alți militari.
   Într-un colț, un bărbat bea singur. Avea în față un pahar de vin pe jumătate gol. Se uita discret la cei din grupul SS când fusese făcută poza, așa că puteam să-i văd parțial fața.
   Era Brightwell, mai slab și cu mai mult păr, dar gâtul lui umflat și trăsăturile aproape feminine mi-au spulberat orice îndoială.
   - Dar această poză a fost făcută acum șaizeci de ani. Probabil că a fost falsificată.
   Reid a șovăit puțin.
   - Se poate, dar noi credem că e autentică. Și, chiar dacă aceasta este trucată, există și alte poze care pot demonstra contrariul.
   Am tras restul fotografiilor mai aproape. Majoritatea erau alb-negru, iar unele în sepia. Multe dintre ele erau datate, cea mai veche fiind din 1891. Erau pozele unor grupuri de pelerini în fața bisericilor sau a mănăstirilor. În fiecare poză apărea omul ciudat și obez, cu buze pline și piele palidă, aproape luminoasă.
   Printre fotografii mai era și reproducerea de bună calitate a unei picturi, asemănătoare cu cea pe care mi-o arătase Claudia Stern, realizată probabil de același artist. În mijlocul desenului era un grup de călăreți, înconjurați de zgomotul și violența luptei. La orizont se vedeau flăcări și oamenii se luptau și mureau în jur, iar suferința lor fusese redată până în cele mai mici detalii. Călăreții se distingeau prin semnul de la șei: o ancoră roșie. Conducătorul era un bărbat cu părul lung și negru, care purta pe deasupra armurii o pelerină.
   Artistul nu mai respectase proporțiile și-i făcuse ochii prea mari. Într-unul din ochi avea o picătură albă, ca și cum vopseaua fusese îndepărtată și se vedea pânza albă de dedesubt.
   În dreapta sa, Brightwell ținea într-o mână un steag cu ancora roșie pe el, iar în cealaltă capul unei femei.
   - Seamănă cu pictura pe care am văzut-o. E mai mică, și aici călăreții sunt în prim-plan, dar seamănă izbitor de mult cu cealaltă.
   - Pictura este reprezentarea unei acțiuni militare în Sedlec, a spus Bartek. Sedlecul face parte acum din Republica Cehă și știm, așa cum spune mitul, că acesta a fost locul bătăliei dintre Immael și călugărul Erdric. S-a ajuns la concluzia că era prea periculos să păstreze statuia în Sedlec și că era mai bine să o ascundă. Fragmentele de pergament au fost încredințate mai multor abați, care puteau să împartă secretul cu un singur om de încredere din mănăstire. Abatele din Sedlec era singurul care știa unde fuseseră trimise toate cutiile și, după ce dusese la îndeplinire această sarcină, trimisese statuia să fie ascunsă. Din păcate, în timpul mutării statuii, Sedlecul a fost atacat de bărbații din pictură. Abatele a reușit să ascundă Îngerul Negru, dar nimeni nu știe unde, pentru că el era singurul care cunoștea numele mănăstirilor unde fuseseră trimise cutiile, iar abații în cauză juraseră să păstreze secretul sub amenințarea cu excomunicarea și osânda veșnică.
   - Deci nimeni nu mai știe nimic de statuie, ca și cum nici n-ar fi existat?
   - Cutiile există, a răspuns Reid. Știm că fiecare dintre ele conține un fragment dintr-o hartă. E adevărat, ar putea fi o mare păcăleală, o glumă extraordinară a abatelui din Sedlec. Dar, dacă este o glumă, el a fost ucis pentru ea, și de atunci au murit foarte mulți oameni pentru același lucru.
   - De ce nu-i lăsăm s-o caute? Pot să rămână cu ea dacă există, iar dacă nu, atunci și-au pierdut timpul degeaba.
   - Există, a spus Reid simplu. Măcar atâta lucru cred și eu. Nu-i contest existența, ci originea. Este ca un magnet pentru rău, dar ea reflectă răul, îl conține. Toate acestea - și a arătat cu mâna toate materialele de pe masă - sunt amănunte. Nu știu cum să explic prezența lui Brightwell sau a cuiva care seamănă extrem de mult cu el, în aceste fotografii. Poate face parte dintr-o familie veche și toți acești bărbați sunt strămoșii lui. Oricum ar fi, Credincioșii au ucis timp de secole și a venit vremea să-i oprim. Au devenit neglijenți, în mare parte pentru că nu au avut încotro. Pentru prima oară, cred că mai au puțin până să reîntregească harta. Dacă-i supraveghem, ordinul îi poate identifica și poate lua măsuri împotriva lor.
   - Ce fel de măsuri?
   - Am putea să-i dăm pe mâna poliției dacă reușim să găsim dovezile care să stabilească participarea lor la crime.
   - Și dacă nu găsiți dovezile?
   - Atunci va fi de ajuns să le facem publice identitățile și vor face alții ceea ce nu putem noi să facem.
   - Să-i omoare?
   Reid a ridicat din umeri.
   - Poate să-i închidă sau chiar mai rău. Nu sunt eu în măsură să spun ce se va întâmpla.
   - Parcă spuneați că nu pot fi uciși.
   - Am spus că sunt convinși că nu pot fi distruși. Nu e același lucru.
   Am închis ochii. Ce nebunie!
   - Acum știi și tu ce știm noi, a continuat Reid. Te rugăm să ne împărtășești și nouă lucrurile pe care le-ai aflat despre acești oameni, și care pot fi folosite împotriva lor. Te rog să ne spui și nouă ce-a spus Stuckler dacă te întâlnești cu el și, de asemenea, dacă-l găsești pe Bosworth, agentul FBI. El a rămas o necunoscută în toată această poveste.
   Le-am povestit despre Bosworth și despre călătoria din Portland, dar știau despre el, pentru că până la urmă acesta încercase să le jefuiască una dintre biserici. Nu știau însă unde era și m-am hotărât să nu le spun că locuia în New York.
   - Aș vrea să fii atent, domnule Parker, a spus Reid. Mai există cineva care controlează lucrurile, și nu este Brightwell.
   Și-a plimbat degetul pe copia picturii și s-a oprit deasupra capului căpitanului în armură, cel cu pata albă din ochi.
   - Aici este cineva care se crede reîncarnarea Căpitanului, ceea ce înseamnă că el este cel mai bolnav dintre toți. În mintea lui, el este Ashmael, cel care-și caută fratele geamăn. Deocamdată Brightwell e curios în privința ta, dar prioritatea lui este statuia. După ce o va găsi, își va îndrepta atenția asupra ta și nu cred că va fi un lucru bun.
   Reid s-a aplecat peste masă și mi-a pus mâna stângă pe umăr, iar cu dreapta a scos de sub cămașă crucea din argint pe care o purta la gât.
   - Amintește-ți că ai să găsești toate răspunsurile aici, indiferent ce se întâmplă.
   Și-a scos crucea de la gât și mi-a întins-o. Am primit-o după un moment de ezitare.

        M-am întors singur acasă.
   Reid și Bartek se oferiseră să mă însoțească și să rămână peste noapte cu mine, dar i-am refuzat politicos. Poate era vorba de orgoliu, dar nu-mi plăcea gândul că aveam nevoie de doi călugări să mă păzească. Părea un carusel care m-ar fi adus în situația de-a fi însoțit de călugărițe la sală și de preoții de la Saint Maximilian în baie.
   Când am ajuns acasă, am văzut o mașină parcată pe alee și ușa de la intrare deschisă. Walter stătea pe covorașul din fața ușii, ronțăind fericit un os. Angel a apărut în spatele lui, iar câinele s-a uitat în sus, a dat din coadă și s-a întors înapoi la cină.
   - Nu cred că am lăsat ușa deschisă.
   - Ne place să credem că ușa ta ne este mereu deschisă și, dacă nu e, o putem deschide mereu cu un șperaclu. Plus că-ți cunoaștem codurile de la sistemul de alarmă. Ți-am lăsat un mesaj pe mobil.
   Am verificat telefonul. Nu auzisem alerta sonoră, dar aveam două mesaje.
   - Am avut altceva de făcut.
   - Ce?
   - E o poveste lungă.
   Am ascultat mesajele în drum spre casă. Primul era de la Angel, al doilea de la Ellis Chambers, bărbatul pe care-l refuzasem în legătură cu fiul lui și pe care-l sfătuisem să caute alt detectiv. Omul izbucnise în plâns înainte să spună tot ce voia să-mi împărtășească, dar îmi era de ajuns cât ascultasem.
   Corpul fiului său, Neil, fusese descoperit într-o groapă de lângă orașul Olathe, Kansas. Cei cărora le datora bani își pierduseră în cele din urmă răbdarea.

                                        18.

          Puțini își mai aduceau acum aminte de Sam Lichtman.
   Acesta fusese șoferul de taxi din New York care pe 18 martie 1941 îl ucisese pe spaniolul Don Julio Lopez Lido, bărbatul care sărise în fața mașinii lui pe Seventh Avenue, chiar lângă Times Square.
   Nimeni nu văzuse în toată nebunia aceea că Don Julio vorbise cu un bărbat pe trotuarul din fața intersecției, înainte de fatala încercare de a trece strada. Mulțimea curioasă se adunase în jurul accidentului, iar bărbatul cu care vorbise spaniolul luase valiza de piele maro de lângă cadavru și dispăruse.
   Poliția din New York sosise rapid și descoperise că Don Julio fusese cazat la un hotel din Manhattan. Camera lui era plină de hărți, însemnări și foarte multe materiale despre aviația militară.
   Atunci interveniseră agenții FBI, care, în investigația lor, descoperiseră că spaniolul era de fapt Ulrich von der Ostern, căpitan al serviciului german de informații și creierul rețelei naziste de spioni din Statele Unite ale Americii. Bărbatul care fugise de la locul accidentului era Kurt Frederick Ludwig, asistentul lui von der Ostern.
   Împreună, cei doi reușiseră să recruteze opt complici care transmiseseră Berlinului informații despre forțele militare, orarele maritime și producția industrială, inclusiv informații despre sosirea și plecarea navelor din portul New York și numărul avioanelor trimise în Anglia. Rapoartele fuseseră scrise cu cerneală simpatică și trimise prin poștă la adrese false din străinătate.
   De exemplu, scrisorile destinate unui anume „Manuel Alonzo” erau adresate chiar lui Heinrich Himmler.
   Ludwig fusese arestat și judecat împreună cu complicii săi într-un tribunal din Manhattan, toți primind până la douăzeci de ani de închisoare. Dintr-o singură mișcare, Sam Lichtman reușise să distrugă o întreagă rețea nazistă de spionaj din Statele Unite.
   Tata mi-a povestit despre Sam Lichtman pe când eram un copil, dar n-am uitat niciodată povestea lui. Credeam că Lichtman era un nume evreiesc și mi se părea corect, într-o oarecare măsură, ca un evreu să omoare un nazist pe Seventh Avenue, în 1941, în timp ce atât de mulți evrei erau băgați cu forța în trenuri pentru vite și trimiși în est. Fusese o lovitură mică pentru oamenii lui, chiar dacă fusese un accident, iar amintirea celui care o dăduse se pierduse în negura timpului.
   Louis nu auzise niciodată povestea lui Sam Lichtman și nu a părut prea impresionat de ea. Nu a spus nimic atunci când i-am povestit ce se întâmplase în ultimele zile, inclusiv despre vizita celor doi călugări și întâlnirea din stradă cu Brightwell, dar și-a schimbat comportamentul când i-am spus despre grăsan și despre interpretarea dată de Reid cuvintelor lui.
   Părea că se depărtase de mine, închizându-se și mai mult în el și a evitat să mă mai privească în ochi.
   - Crezi că e același tip care ne-a supravegheat când l-am luat pe G-Mack? a întrebat Angel.
   Era conștient de tensiunea dintre mine și Louis și mi-a arătat din ochi în direcția partenerului său că urma să discutăm mai târziu despre aceste lucruri.
   - Am avut același sentiment. Nu-l pot explica altfel.
   - Seamănă cu unul din oamenii care au căutat-o pe Sereta, a spus Angel. Octavio nu știa cum îl cheamă, dar e imposibil să fie mai mulți tipi ca el.
   M-am gândit la pictura din atelierul Claudiei Stern și la desenele și pozele pe care mi le arătaseră Reid și Bartek la Great Lost Bear. În minte, am aranjat imaginile după vechime, începând de la fotografiile realizate în sepia, până la cea în care bărbatul respectiv stătea în spatele grupului lui Stuckler. Apoi mi-am amintit de Brightwell însuși, ajungând la mine fără să se miște, rănindu-mă cu unghiile fără să mă atingă.
   De fiecare dată când mi-l imaginam, devenea din ce în ce mai bătrân, carnea îi era mai fleșcăită, iar umflătura aceea îngrozitoare de la gât se făcea și mai mare. Nu, nu erau prea mulți ca el pe acest pământ. Nu puteau să fie prea mulți.
   - Și acum ce facem? a întrebat Angel. Sekula a dispărut, și el era cea mai bună pistă pe care o aveam.
   Angel și Louis verificaseră, în decursul acestei săptămâni, biroul și apartamentul lui Sekula, dar nu găsiseră nimic interesant. În birou văzuseră dosarele unor proprietăți din trei state, câteva documente de firmă și un dosar cu titlul Ambassade Realtry cu o singură scrisoare înăuntru, datată cu doi ani în urmă, prin care se făcea înștiințarea că această companie se ocupa de atunci înainte de întreținerea și potențială vânzare a trei depozite, inclusiv a celui din Williamsburg. Nici în apartamentul de deasupra biroului nu avuseseră mai mult noroc.
   Găsiseră doar haine și articole de toaletă, de damă și bărbătești, ceea ce mă făcea să cred din ce în ce mai mult că Sekula și femeia care probabil că nu se numea Hope erau împreună; câteva cărți și reviste demonstrau că bărbatul și perechea lui citeau doar prin aeroporturi. Bucătăria era plină cu mâncare deloc sănătoasă, iar în frigider nu se găsea altceva decât o cutie cu lapte expirat.
   Angel credea că cineva luase toate materialele interesante legate de viața și activitatea lui Sekula, astfel încât să dea impresia că era cel mai plictisitor individ care fusese acceptat vreodată în barou.
   Louis se întorsese în ziua următoare și-i pusese câteva întrebări secretarei vesele care-mi răspunsese la telefon. Era problema ei dacă atunci când îi spusese acele lucruri crezuse că Louis era polițist. Era doar o îngrijitoare, angajată prin intermediul unei agenții, și nu i se cerea decât să răspundă la telefon, să-și citească cartea și să-și facă unghiile. Nu-l mai văzuse pe Sekula și nici pe secretara lui din ziua în care fusese angajată și comunica cu el printr-un serviciu de mesagerie. Îi mai spusese lui Louis că mai sunaseră și alți polițiști, după descoperirea pivniței din depozitul din Williamsburg, dar că nu le zisese mai mult decât îi spusese și lui. Totuși, credea că cineva intrase în birou după ce plecase ea; credea că cineva mutase câteva obiecte de pe biroul secretarei și de pe rafturile din spate.
   Aceea era ultima ei zi acolo, pentru că agenția îi spusese că-i obținuse o altă slujbă și că tot ce trebuia să facă la sfârșitul programului era să activeze robotul telefonic.
   - Îi mai avem pe Bosworth și Stuckler, plus că licitația va avea loc săptămâna asta și, dacă Reid și Neddo au dreptate, atunci bucata de pergament îi va face pe câțiva să-și dezvăluie identitatea.
   Louis s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. M-am uitat spre Angel, sperând să aflu explicația gestului pe care-l făcuse partenerul lui.
   - Sunt multe lucruri, a spus el. N-a dormit prea mult, nici n-a mâncat. Ieri au lăsat-o pe Martha să ia acasă rămășițele lui Alice și să o înmormânteze. I-a promis că o să-i caute în continuare pe cei care au ucis-o, dar Martha i-a spus că era prea târziu. I-a zis că se minte singur dacă într-adevăr crede că face acest lucru pentru Alice și că ea nu are de gând să-și dea acordul să omoare pe cineva, doar ca să se simtă el mai bine. Se învinovățește pentru ce s-a întâmplat.
   - Mă învinovățește și pe mine?
   Angel a ridicat din umeri.
   - Nu cred că e așa de simplu. Omul ăsta, Brightwell, știe ceva despre tine. Cumva, există o legătură între tine și cel răspunzător de moartea lui Alice, și Louis nu vrea să audă acest lucru, cel puțin nu acum. Trebuie doar să treacă peste asta, în felul lui. Asta-i tot.
   Angel a luat o bere din frigider. Mi-a oferit și mie una. Am refuzat.
   - E liniște aici, a spus el. Ai vorbit cu ea?
   - Puțin.
   - Ce mai fac?
   - Sunt bine.
   - Când se întorc?
   - Cred că după ce se vor termina toate astea.
   - Crezi?
   - Așa cum ai auzit.
   Angel a renunțat la bere și a aruncat restul în chiuvetă.
   - Da, am auzit, a spus el și m-a lăsat singur în bucătărie.

               Joachim Stuckler locuia într-o casă albă cu două etaje și avea o proprietate de 4.000 m2, în apropierea portului, chiar lângă orașul Nahant, din districtul Essex.
   Proprietatea, înconjurată de ziduri înalte și protejată de o poartă electronică, era bine îngrijită, iar arbuștii bătrâni acopereau zidurile în partea interioară. Văzută din față, casa părea o locuință destul de obișnuită, dacă trecem cu vederea că fusese decorată de greci beți, cărora le era dor de casă, pentru că fațada avea mai mulți stâlpi decât Acropolele, dar am intrat, și în drum spre casă am văzut că locuința fusese extinsă considerabil în spate. Ferestrele mari străluceau în lumina soarelui, iar la debarcader era ancorat un iaht alb, lustruit.
   În afară de prostul gust în materie de decorațiuni interioare, se pare că Stuckler o ducea bine din punct de vedere financiar.
   Când am parcat în fața casei, ușa de la intrare era deja deschisă, iar Murnos mă aștepta. Mi-am dat seama după expresia feței lui că nu era de acord cu decizia șefului său de a mă invita acolo, dar eram obișnuit, învățasem să nu o iau ca pe o ofensă personală.
   - Sunteți înarmat, domnule Parker?
   Am încercat să par sfios.
   - Doar puțin.
   - Vom avea noi grijă de arme.
   I-am întins pistolul Smith 10. Murnos a scos dintr-un sertar un dispozitiv cu care m-a controlat să vadă dacă nu mai aveam vreo armă ascunsă, dar singurele metale erau doar ceasul de la mână și catarama de la curea. M-a condus în sufragerie unde aștepta, lângă un bufet ornamentat, un bărbat scund și îndesat, îmbrăcat într-un costum cu dungi și cravată roz; cu câteva decenii în urmă paparazzi de la revista Life i-ar fi făcut o minunată fotografie alb-negru.
   Părul cenușiu-închis era pieptănat pe spate, iar pielea puțin bronzată contrasta cu dinții foarte albi. Probabil că ceasul pe care-l purta valora toată ipoteca mea pe un an, și mobila și tablourile ar fi putut acoperi ipotecile tuturor caselor din Scarborough. Se pare că lucrurile nu stăteau la fel în Prouts Neck, pentru că cei de aici nu prea aveau probleme cu banii.
   S-a ridicat și mi-a întins o mână foarte curată. M-am simțit prost când i-am strâns-o, în caz că o făcuse doar din politețe, și speram în sinea mea să nu-l murdăresc prin nicio atingere.
   - Joachim Stuckler, s-a prezentat el. Îmi pare bine să vă cunosc. Alexis mi-a povestit totul despre dumneavoastră. Călătoria lui în Maine a fost destul de costisitoare. Va trebui să-i despăgubesc pe cei răniți.
   - Ați fi putut pur și simplu să mă sunați.
   - Trebuie să fiu...
   Stuckler a făcut o pauză, a adoptat poziția unui om care caută într-o livadă un anumit măr copt, apoi a rostit cuvântul, însoțindu-l cu un gest delicat al mâinii.

...................................................