Îngerul negru, John Connolly

..................................................

                     5-8

         Făcu o pauză ca să asculte felicitările false ale surorii ei.
   - Poate că o să mergem din când în când cu voi la club, vezi dacă poți să ne faci și nouă rost de permise de membri.
   Sandy nu și-o imagina pe soră-sa propunându-le membrilor din clubul ei sclifosit să-i accepte pe cei din familia Crane, de teamă să nu fie alungată de acolo, dar era amuzant s-o necăjească puțin. Spera ca măcar de data asta Larry să facă lucrurile cum trebuia.

        Hall și Crane erau la o aruncătură de băț de peretele exterior al mănăstirii când văzură umbre proiectate în lumini mișcătoare.
   - Jos, șopti Hall.
   Cei doi soldați se lipiră de zid și ascultară. Auziră glasuri.
   - Franceză, vorbesc franceză, spuse Crane.
   Se uită puțin peste zid, apoi reveni lângă Hall.
   - Trei bărbați. Și din câte am văzut nu sunt înarmați.
   Bărbații mergeau în direcția din stânga soldaților.
   Hall și Crane îi urmăriră din spatele zidului, ajungând și ei în cele din urmă în fața capelei principale, unde o singură ușă era deschisă.
   Deasupra era un timpan decorat cu trei basoreliefuri, în mijloc cu scena crucificării redată magnific. Totuși, întregul perete era dominat de un vitraliu și de două ferestre, o referire tradițională la Sfânta Treime. Deși cei doi nu știau acest lucru, ușa la care se uitau se deschidea extrem de rar. În trecut, ea fusese descuiată doar ca să adăpostească rămășițele viconților de Navarra sau ale altor binefăcători ai mănăstirii de la Fontfroide.
   Dinăuntrul capelei se auzeau zgomote. Hall și Crane ascultară sunetul pietrelor mutate și efortul făcut de bărbații dinăuntru. O siluetă se strecură prin întuneric în dreapta lor, ca să supravegheze drumul spre mănăstire. Stătea cu spatele la ei.
   Hall se apropie în liniște, scoțând baioneta de la centură. Când fu destul de aproape, îi puse omului mâna la gură și vârful cuțitului în ceafă.
   - Nicio mișcare, niciun sunet. Comprenez?
   Bărbatul încuviință din cap. Hall văzu pe sub paltonul uzat al omului o robă albă.
   - Ești călugăr? șopti el.
   Bărbatul încuviință din nou din cap.
   - Câți sunt înăuntru? Arată-mi pe degete.
   Călugărul ridică trei degete.
   - Și ei sunt călugări?
   Din nou o aprobare tăcută.
   - Bine, mergem împreună înăuntru.
   Crane li se alătură.
   - Călugări, spuse Hall.
   Îl văzu pe Crane răsuflând ușurat și simți și el o parte din acea ușurare.
   - Dar mai bine să nu riscăm. Acoperă-mă.
   Îl obligă pe călugăr să coboare cele patru trepte de piatră care duceau la ușa bisericii. Pe măsură ce se apropiau, puteau să vadă lumina pâlpâind înăuntru. Hall se opri la intrare și aruncă o privire înăuntru.
   Podeaua era plină de aur: potire, monede, chiar și săbii și pumnale cu mânerele și tecile încrustate cu pietre prețioase.
   Așa cum spusese călugărul, trei bărbați munceau în încăperea rece, ieșindu-le aburi din gură și transpirând din belșug. Doi dintre ei erau goi până la talie și încercau să bage două răngi între pietre și podea. Cel de-al treilea, mai bătrân decât ceilalți, stătea lângă ei, zorindu-i. Era încălțat cu sandale, care aproape că nici nu se vedeau din cauza robei albe. Strigă un nume și, când văzu că nu-i răspunde nimeni, se îndreptă spre ușă.
   Hall intră în biserică. Îl eliberă pe călugăr și-l împinse ușor înainte. Crane intră și el.
   - Stați liniștiți, zise el. Suntem americani.
   Expresia de pe fața călugărului vârstnic nu arăta deloc că se simțea în siguranță, și Hall își dădu seama că acesta îi considera pe aliați doar o altă posibilă amenințare.
   - Nu, nu ar trebui să fiți aici. Trebuie să plecați. Plecați!
   Vorbi în engleză doar cu un ușor accent. În spatele lui, călugării, care făcuseră o mică pauză, își dublaseră acum eforturile.
   - Nu prea cred, răspunse Hall. Avem necazuri. Nemții. Am pierdut foarte mulți oameni.
   - Nemții? se miră călugărul. Unde?
   - Lângă Narbonne. Unitatea SS.
   - Atunci vor fi aici în curând.
   Se întoarse spre cel care păzise drumul și îi ordonă să se ducă la postul său. Crane era pe punctul de a-l opri, dar Hall îl împiedică și călugărul ieși din biserică.
   - Vreți să ne spuneți și nouă ce faceți? întrebă Hall.
   - E mai bine să nu știți. Vă rog să plecați.
   Muncitorii țipară de furie și de dezamăgire când o piatră imensă căzu înapoi. Unul dintre bărbați căzu frustrat în genunchi.
   - Încercați să ascundeți toate astea?
   Călugărul nu răspunse imediat.
   - Da, răspunse acesta, dar Hall știa că nu-i spunea tot adevărul.
   Se întrebă pentru câteva clipe ce fel de călugări mințeau în biserică, dar se gândi că se aflau într-o situație disperată.
   - Nu veți reuși să mutați pietrele alea doar cu doi oameni. Am putea să vă ajutăm. Nu-i așa?
   Se uită la Crane, dar ochii acestuia rămăseseră ațintiți pe comoara de pe podea. Hall îl lovi tare peste braț.
   - Am spus cât putem ajuta. Ai ceva împotrivă?
   - Nu, nu, cu siguranță.
   Se dezbrăcă de jachetă, puse arma pe podea și el și Hall li se alăturară celor doi călugări. Acum, când erau atât de aproape de ei, Hall văzu că aveau tonsuri. Se uitară spre conducătorul lor, așteptând să răspundă ofertei făcute de americani.
   - Bien, spuse acesta într-un târziu. Vite.
   Acum că erau patru bărbați în loc de doi, piatra fu ridicată mai ușor, dar tot era incredibil de grea. Alunecă de două ori înapoi, până când, în cele din urmă, cei patru bărbați făcură un efort mai mare și o ridicară destul de sus ca s-o împingă pe podea. Hall își sprijini mâinile de genunchi și privi în gaura pe care o făcuseră.
   În pământ era îngropată o cutie hexagonală de argint, cam de cincisprezece centimetri, sigilată cu ceară. Era simplă, singurul ornament fiind o cruce gravată pe capac. Bătrânul călugăr îngenunche ca să o scoată de acolo. Abia o ridicase, când santinela dădu alarma.
   - La naiba, spuse Hall. Necazuri.
   Călugărul împingea în groapă aurul de pe podea și-i zorea pe ceilalți să pună la loc piatra cât mai bine, dar aceștia erau epuizați și nu reușeau să îndeplinească sarcina.
   - Vă rog, ajutați-i.
   Dar Hall și Crane se îndreptau deja spre ușă. I se alăturară santinelei, în capul scărilor.
   În lumina lunii înaintau doisprezece soldați, poate chiar mai mulți. În spatele lor venea autoblindatul cu roți și șenile și apoi alți soldați. Cei doi americani se uitară unul la celălalt și dispărură în întuneric.

        Regele stătea acum pe ultima treaptă a scării și trase de sfoară.
   Podul fu inundat de lumină, totuși unele unghere rămaseră întunecate. Soția lui îi spusese în repetate rânduri că trebuia să pună o fereastră în acoperiș sau măcar să pună un bec mai puternic, dar Hall nu considerase niciodată acest lucru o prioritate. Oricum nu prea veneau pe aici și nici nu mai știa ce puseseră în majoritatea cutiilor și valizelor ăstora vechi. Era prea bătrân ca să se mai apuce să facă curat, așa că se resemnase, fără prea multe păreri de rău. Această sarcină le revenea copiilor, după moartea lui și a lui Jan.
   Dar știa cu siguranță unde să găsească o anumită cutie. O pusese pe un raft, alături de amintirile de război, pline acum de praf, dar pe care se gândise altă dată să le etaleze. Nu, nu erau întru totul adevărate. Și el, ca majoritatea soldaților, luase suveniruri de la dușmani - nimic macabru, în niciun caz urechi, așa cum făcuseră nenorociții din Vietnam, ci pălării, un pistol Luger, chiar și un pumnal de ceremonie pe care îl găsise într-un buncăr din Omaha. Le luase fără să se gândească de două ori.
   Până la urmă, dacă nu le-ar fi luat el, le-ar fi luat altcineva, și oricum nu le mai erau de niciun folos proprietarilor lor. De fapt, când intrase în buncăr simțise mirosul de carne arsă a ofițerului care fusese cândva mândrul proprietar al pumnalului, în timp ce trupul lui carbonizat fumega încă într-un colț.
   Nu avusese parte de o moarte bună, închis într-un buncăr de ciment, cu focul lichid scurgându-se prin deschizături. Nu fusese deloc o moarte bună.
   Dar după întoarcerea acasă nu-și mai dorea deloc să-și amintească de perioada războiului și toate gândurile de a expune aceste amintiri fuseseră exilate, asemenea trofeelor, într-un loc întunecat și nefolosit.
   Hall intră în pod, cu capul puțin aplecat, ca să nu se lovească de tavan, și-și făcu loc cu greu printre cutii și covoare rulate până ajunse în cele din urmă la raft. Arma era încă acolo, învelită în hârtie cafenie și plastic transparent, dar o lăsă așa cum o găsise. În spatele ei era o cutie încuiată. O ținuse întotdeauna așa, în parte pentru că acolo era pistolul și nu voise să-l descopere copiii lui și să se joace cu el ca și cum ar fi fost o jucărie.
   Cheia o pusese într-un borcan plin de cuie ruginite din apropiere, ca să-i împiedice pe ceilalți să descuie cutia. Răsturnă cuiele pe podea, luă cheia și deschise cutia. Se așeză pe un cufăr plin cu cărți, ținând-o pe genunchi. Părea mai grea decât își amintea, dar, oricum, trecuse mult timp de când o deschisese ultima oară, și acum era și mai bătrân.
   Se întrebă dacă amintirile neplăcute și păcatele aveau și ele greutate, pentru că în ultimii ani povara lor i se păruse din ce în ce mai grea. Cutia era imaginea amintirilor oribile și a păcatelor care prinseseră formă. Aproape că-l făcea să-și plece capul, de parcă i-ar fi atârnat de gât.
   O deschise încet și începu să înșire pe podea conținutul acesteia: întâi scoase pistolul Luger, apoi pumnalul din argint, decorat cu un cap de mort. Când îl scoase din teacă văzu că lama avea de-a lungul ei și imediat sub mâner câteva pete de rugină, dar în rest oțelul rămăsese în stare bună.
   Înainte să-l pună la păstrare, îl unsese cu grăsime și-l împachetase, iar precauțiile sale dăduseră roade. Plasticul se desprinsese ușor și în lumina slabă lama lucea din cauza grăsimii, aproape organic, ca și cum fusese îndepărtată pielea și ieșise la iveală interiorul unei ființe vii.
   Așeză pumnalul lângă Luger și scoase un al treilea obiect.
   Mulți soldați se întorseseră din război cu cruci din fier luate de la dușmani, majoritatea cruci standard, dar mai exista un alt tip, ca cea pe care o ținea Hall în mână, ornamentată cu un mănunchi de foi de stejar. Hall credea că ofițerul de la care o luase făcuse un lucru special. Probabil că cei care-l trimiseseră la Narbonne, în fața dușmanului, avuseseră deplină încredere în el, încât să-i încredințeze sarcina de-a căuta mănăstirea de la Fontfroide și de a recupera ceea ce fusese păstrat acolo.
   În cutie nu mai rămăseseră decât două obiecte. Primul era o cruce de aur, de zece centimetri, încrustată cu rubine și safire.
   Hall o păstrase, în ciuda rațiunii, pentru frumusețea ei și pentru că simboliza poate propria lui credință, păstrată în rușine, din cauza lucrurilor pe care le făcuse. Acum, când se apropia din ce în ce mai mult de momentul morții, își dădea seama că nu renunțase de tot la credință. Crucea fusese întotdeauna acolo, încuiată în pod, alături de fragmente din viața lui, a soției și a copiilor.
   Era adevărat că unele dintre aceste lucruri nu mai foloseau la nimic și era mai bine ca altele să fie uitate, dar mai erau și lucruri de valoare, lucruri care n-ar fi trebuit puse deoparte așa de repede.
   Mângâie cu degetele partea din centru a crucii: un rubin cât unghia de la degetul mare. Am păstrat-o pentru că e minunată, își spuse el. „Am păstrat-o pentru că e frumoasă și pentru că undeva, în adâncul inimii și sufletului meu, încă mai credeam. Credeam în puterea ei, în puritatea și în bunătatea ei. Credeam în ceea ce reprezenta”.
   Fusese întotdeauna al doilea obiect pe care l-ar fi păstrat, întotdeauna, și de aceea era așezată pe bucata de pergament de pe fundul cutiei, fixând-o, redând conținutul într-un mod mai puțin groaznic.
   „Larry Crane n-a înțeles niciodată. Dar eu am înțeles. Am fost crescut cu credință și am să mor cu credință. Am făcut un lucru îngrozitor la Fontfroide și am să-mi primesc pedeapsa când am să mor, dar, când am atins acest pergament, am simțit că avea legătură cu ceva mult mai rău”.
   Germanii aceia nu-și riscaseră viața pentru aur și bijuterii. Pentru ei acele lucruri nu erau decât niște lucruri fără valoare, niște ornamente. Nu, ei veniseră pentru acea bucată de pergament, și dacă se întâmplase ceva bun în acea noapte, atunci acel lucru fusese faptul că nu reușiseră să obțină ceea ce căutau.
   „Poate că acest lucru n-o să mă salveze de la osânda veșnică. Nu, eu și Larry Crane o să ardem împreună pentru ceea ce-am făcut atunci”.

    Soldații SS coborâră scările asemenea râurilor de apă murdară și se regrupară în micuța curte din fața ușii bisericii, formând un fel de gardă de onoare pentru cei patru civili din autoblindat care li se alăturaseră.
   Din întunericul în care se ascunsese, Hall îl văzu pe bătrânul călugăr încercând să le blocheze drumul. Dar soldații îl împinseră spre camarazii lor care-l izbiră de zid. Hall îl auzi vorbind cu ofițerul superior, cel cu pumnalul la centură și cu medalia agățată de gât, care venise odată cu civilii. Călugărul îi oferise o cruce de aur, încrustată cu pietre prețioase.
   Hall nu cunoștea germana, dar își dăduse seama că bătrânul încerca să-l convingă pe ofițer că putea să-i dea și alte bijuterii. Ofițerul răspunse scurt și intră împreună cu civilii în biserică. Hall auzi țipete și focuri de armă. O voce strigă niște cuvinte pe care Hall le înțelese: un ordin de încetare a focului. Totuși, el nu știa cât timp avea să dureze acea liniște.
    Germanii aveau să-i împuște pe toți după ce ar fi pus mâna pe ceea ce căutau.
   Hall se întoarse și înaintă prin pădure și prin întuneric până ajunse la autoblindat. Ușa pasagerului era deschisă, și soldatul de lângă roată privea la ce se întâmpla în curtea bisericii.
   Hall scoase baioneta din teacă și se târî până la marginea drumului.
   Când fu sigur că ieșise din raza vizuală a celorlalți soldați, păși tiptil prin noroi și se strecură în cabina autoblindatului. Soldatul își dădu seama de prezența lui în ultimul moment pentru că se întoarse și se pregăti să-i avertizeze pe ceilalți, dar Hall îl prinse cu mâna stângă de bărbie, obligându-l să închidă gura, în timp ce-i înfigea lama baionetei în inimă, imediat sub stern.
   Germanul tremură pentru câteva clipe, apoi rămase nemișcat.
   Înainte să iasă din cabină și să se ascundă în spatele autoblindatului, Hall folosi lama baionetei ca să-l fixeze în scaun pe soldat. Îi vedea acum clar pe soldații din dreapta scării și pe aproape toți cei din curte, dar în stânga zidului mai erau ascunși cel puțin trei oameni. Privi în dreapta și-l văzu pe Crane uitându-se încordat spre el din tufișuri.
   „Măcar o dată, gândi Hall, măcar o dată, Larry, fă și tu ceea ce trebuie.”
   Îi făcu semn cu degetele, indicându-i că trebuia să ajungă în spatele vehiculului, să treacă de copaci și să-i elimine pe cei pe care Hall nu-i vedea.
   Crane aprobă din cap după un timp și plecă.

         Larry Crane încercă să-și aprindă o țigară, dar bricheta din Volvo nu mai era la locul ei, pentru a-i descuraja pe fumători să distrugă mirosul de „mașină nouă” prin fumul de țigară.
   Căută din nou prin buzunare, dar nu-și găsi bricheta. Probabil c-o uitase acasă în graba de a-i prezenta amicului său, Regele Auto, perspectiva unei îmbogățiri rapide.
   Acum, că se gândi la acest lucru, i se păru că țigara neaprinsă din gură avea un gust de mucegai, ceea ce-l făcu să creadă că își uitase acasă atât țigările, cât și bricheta, și că cea din gură era o rămășiță dintr-un pachet vechi pe care-l lăsase din întâmplare în buzunar. Se îmbrăcase cu prima jachetă pe care o găsise, dar aceea nu era cea pe care o purta de obicei.
   Avea petice de piele cusute la coate și mânecile prea lungi, ceea ce-i dădea aerul unui profesor evreu din New York. Această jachetă îl făcea să se simtă mai bătrân și mai mic de statură decât era în realitate, și nu avea nevoie de un asemenea sentiment.
   Avea nevoie de o doză de nicotină și putea să parieze că Regele nu încuiase ușa după de intrase în casă. Larry se gândi că avea să găsească niște chibrituri în bucătărie. În cel mai rău caz, ar fi putut să-și aprindă țigara de la sobă. N-ar fi fost pentru prima oară, deși ultima dată când încercase s-o facă, era cât pe-aci să-și ardă sprâncenele, și chiar și acum sprânceana dreaptă creștea puțin mai rar.
    Al dracu’ Rege Auto, cu soția lui grasă, cu copiii lui șmecheri și cu fiica aia plângăcioasă a lui, nu mai avea nevoie de bani, și acum îl făcea pe prietenul lui din armată să se zbată ca un pește în cârlig, în timp ce el se gândea să înghită sau nu momeala. Ei bine, o să înghită momeala, cu binișorul sau cu de-a sila. Larry Crane nu avea de gând să fie linșat doar pentru că Regele avea remușcări după ce se întâmplase ce se întâmplase.
   Pe dracu’, nemernicul ăsta bătrân nici n-ar fi avut afacerea asta dacă n-ar fi fost Larry. Ar fi plecat din mănăstire la fel de săraci cum intraseră, și Hall și-ar fi petrecut bătrânețea cerșind sau tăind bilete și nu ca un bărbat respectat în comunitatea oamenilor de afaceri din Georgia, cu o casă frumoasă, într-un cartier bun.
   Crezi c-o să mai fi respectat după ce oamenii o să afle cu ce bani ți-ai cumpărat primul lot de mașini? Poți să pui pariu că nu.
   Te-ar scoate din afaceri pe tine, pe târfa de nevastă-ta și pe nenorociții ăia de copiii ai tăi.
   Larry se înfierbântase destul de mult acum. Trecuse o bună bucată de vreme de când nu se mai simțise așa, și era bine. Nu avea să mai înghită porcăriile Regelui, nu de data asta și nici altă dată.
   Țigara se îmbibase cu salivă otrăvitoare, iar Larry Crane se îndreptă cu pași repezi spre casa Regelui ca să și-o aprindă.

          Ofițerul ieși din biserică, flancat de bărbații îmbrăcați civil.
   Unul dintre ei ținea în mână cutia de argint, în timp ce restul băgaseră aurul în saci. În spatele lor mergea unul dintre călugării pe care Hall și Crane îi ajutaseră să ridice piatra, ținut cu mâinile la spate de soldații SS. Îl izbiră de perete ca să li se alăture abatelui și santinelei.
   Trei călugări: acest lucru însemna că unul dintre ei era deja mort și se părea că și ceilalți aveau să-l urmeze în curând. Bătrânul încercă să-i convingă din nou pe bărbați, dar ofițerul se întoarse cu spatele și puse trei soldați să formeze plutonul de execuție.
   Hall ajunse lângă arma de treizeci și șapte de milimetri și văzu că în sfârșit Crane ajunsese și el acolo unde trebuia să fie.
   Numără doisprezece soldați germani. Asta însemna că mai rămâneau puțini pentru Crane, presupunând că totul avea să meargă ca pe roate. Hall respiră adânc, puse mâinile pe mitralieră și apăsă pe trăgaci.
   Zgomotul umplea tăcerea nopții, iar mitraliera îl scutura destul de tare. Gloanțele sfărâmau zidăria veche de sute de ani, ciobind fațada bisericii și distrugând o parte din pragul ușii, deși trecuseră prin șase soldați germani, ca prin niște foi de hârtie.
   Hall zări pentru o clipă flama pe care o făcea pușca lui Crane, dar nu auzi și zgomotul care trebuia s-o însoțească. Îi țiuiau urechile și nu vedea decât marionete în uniforme dansând pe muzica pe care o crea. Văzu cum dispăru o parte din capul ofițerului și cum un civil se izbi de zid, mort, dar zgâlțâit de fiecare glonț care îl nimerea.
   Trase cu mitraliera până când fu sigur că toți erau morți. Atunci se opri. Era ud din cauza ploii și a transpirației, și abia se mai ținea pe picioare.
   Coborî atunci când se apropie și Crane și cei doi soldați își admirară opera. Curtea bisericii și treptele scării erau roșii, iar bucățile de țesut și oase se iveau de prin crăpături asemenea florilor nopții. Unul dintre călugării de lângă zid era mort, ucis probabil de un ricoșeu, presupuse Hall, sau de un glonț tras de vreun soldat german muribund.
   Sacii plini cu podoabele bisericii zăceau pe pământ, iar o parte din conținutul lor se împrăștiase pe jos. Cutia de argint era și ea alături.
   Abatele se întinse s-o ia, iar acum Hall văzu că bărbatul fusese rănit la față de bucățile de piatră desprinse din zid. Celălalt călugăr, santinela, încerca să bage aurul înapoi în saci. Niciunul nu le spunea nimic americanilor.
   - Hei, zise Crane.
   Hall se uită la el.
   - Ala e aurul nostru, spuse Crane.
   - Cum adică „aurul nostru”?
   Crane arătă cu țeava puștii spre saci.
   - V-am salvat viețile, nu? Merităm o recompensă.
   Îndreptă arma spre călugăr.
   - Lasă-i acolo.
   Călugărul nici măcar nu se opri din ceea ce făcea.
   - Arret! zise Crane și adăugă, pentru orice eventualitate: Arret! Francais, oui? Arret!
   Călugărul umpluse din nou sacii în tot acest timp și îi ridica, pregătindu-se să plece. Crane trase un foc de avertisment înaintea lui. Călugărul se opri, așteptă câteva secunde și își continuă drumul.
   Celelalte gloanțe îl loviră în spate. Se împiedică, iar sacii căzură din nou pe pământ. Bărbatul se sprijini de zidul bisericii și rămase în acea poziție, încercând să se ridice, până când genunchii i se înțepeniră și căzu fără suflare pe o movilă de lângă ușă.
   - Ce dracu’ faci? întrebă Hall. L-ai omorât! Ai omorât un călugăr.
   - E al nostru. E viitorul nostru. N-am supraviețuit atâta timp ca să mă întorc sărac și cred că nici tu nu vrei să lucrezi la vreo fermă.
   Bătrânul călugăr se uita în gol spre cadavrul de lângă ușa.
   - Știi ce ai de făcut, spuse Crane.
   - Putem să plecăm, răspunse Hall.
   - Nu. Nu crezi că ar povesti și altora ce-am făcut? O să ne țină minte. Și apoi o să fim împușcați ca niște jefuitori, ca niște criminali.
   Nu, tu o să fii împușcat, se gândi Hall. Eu sunt un erou. I-am ucis pe soldații SS și am salvat comoara. O să primesc... ce?
   Cuvinte de laudă? O medalie? Poate nici măcar atât. N-am făcut nimic eroic. Am îndreptat mitralieră spre câțiva naziști. Nici n-au apucat să riposteze și să tragă vreun foc de armă.
   Se uită fix în ochii lui Larry Crane și-și dădu seama că nu-l împușcaseră germanii pe călugărul rănit în piept. Larry plănuise totul încă de pe atunci.
   - Omoară-l, spuse Crane.
   - Sau?
   Țeava puștii lui Crane atârna în aer, între Hall și călugăr.
   Mesajul era clar.
   - Suntem împreună în chestia asta sau deloc.
   Hall avea să încerce mai târziu să se convingă că ar fi murit dacă n-ar fi făcut așa cum voia Crane, dar în adâncul sufletului știa că nu era adevărat. Ar fi putut riposta, chiar și atunci. Ar fi putut să încerce să-l facă pe Crane să raționeze și ar fi așteptat momentul potrivit să acționeze, dar nu o făcuse.
   În bună măsură pentru că știuse din trecut că Larry nu putea fi convins, dar acesta nu fusese singurul motiv. Hall voia mai mult decât o medalie sau laude. Dorea confort, voia să poată începe ceva în viață. Crane avusese dreptate: nu dorea să se întoarcă acasă la fel de sărac cum plecase. Acum nu mai era cale de întoarcere, nu după ce Crane ucisese un bărbat sau poate chiar doi, ambii neînarmați.
   Trebuia să ia o decizie, și, în acea clipă, Hall își dădu seama că poate el și Larry fuseseră meniți să se întâlnească și că nu erau deloc atât de diferiți. Văzu cu coada ochiului cum ultimul călugăr făcuse o mișcare spre ușa bisericii și își îndreptă arma spre el. Trase de cinci ori și după aceea nici nu mai numără focurile de armă.
   Când flacăra din jurul țevii și punctele albe pe care le vedea dispărură, văzu crucea, zăcând la câțiva centimetri de mâna întinsă a bătrânului, înconjurată de stropi de sânge, asemenea unor pietre prețioase.
   Cărară sacii și cutia până în apropiere de Narbonne și îi îngropară în pădurea din spatele unei ferme distruse. Două ore mai târziu intră în sat un convoi de camioane verzi, își reîntâlniră camarazii și continuară să lupte prin toată Europa, fiecare după curajul lui, până în momentul plecării spre casă.
   Se hotărâră amândoi să rămână o vreme în Europa și se întoarseră la Narbonne cu un jeep care era în plus sau care devenise în plus după ce dăduseră mită persoanei potrivite. Hall luă legătura cu câțiva oameni din domeniul vânzării de antichități, care erau de fapt intermediarii unor colecționari mai puțin scrupuloși care-și întregeau colecțiile.
   Niciunul dintre acești oameni nu fusese prea interesat de cutia de argint și nici de conținutul ei. Documentul din pergament era doar neplăcut, în cel mai bun caz, și, chiar dacă ar fi valorat ceva, n-ar fi putut să-l vândă decât unui colecționar specializat. Și astfel, Crane și Hall împărțiseră obiectul pe jumătate: Crane luase cutia de argint și Hall bucata de document.
   Crane încercase să vândă cutia, dar i se oferise un preț de nimic și se hotărâse s-o păstreze ca suvenir, mai ales că îi plăceau amintirile pe care i le evoca.

              Larry Crane găsi câteva chibrituri lungi într-un sertar și-și aprinse țigara.
   Privea fântânița goală din curte, când auzi niște pași coborând treptele.
   - Aici, strigă el.
   Hall intră în bucătărie.
   - Nu-mi amintesc să te fi invitat înăuntru.
   - Aveam nevoie de un foc. Ai luat hârtia?
   - Nu.
   - Ascultă aici, începu Crane, dar se opri când Hall păși spre el.
   Cei doi bărbați stăteau acum față în față, Crane cu spatele la chiuvetă și Hall în fața lui.
   - Nu, tu să asculți. M-am săturat de tine. Mi-ai stat toată viața ca un ghimpe în coastă. Și asta se termină azi și aici.
   Crane îi suflă bărbatului fumul în față.
   - Uiți ceva, băiete. Știu ce-ai făcut atunci în curtea bisericii. Am fost acolo. Dacă o să cad, o să te trag după mine. Înțelegi tu.
   Se aplecă spre Hall. Respirația îi mirosea îngrozitor.
   - Se termină când spun eu că se termină.
   Dintr-odată lui Crane îi ieșiră ochii din orbite. Deschise gura și ultimul rotocol de fum se împrăștie în aer. Hall întinse mâna stângă și-i închise gura, în timp ce cu dreapta îi împinse lama pumnalului SS până sub stern.
   Hall era conștient de ceea ce făcea. Doar o mai făcuse o dată.
   Corpul lui Larry se sprijini de al lui și simți mirosul măruntaielor când bărbatul își dădu ultima suflare.
   - Spune Larry, șopti Hall. Spune că s-a terminat.

              Pe jos era sânge, dar nu atât de mult pe cât se așteptase Hall.
   Curăță repede locul. Parcă apoi Volvo-ul în spatele casei, luă din garaj o folie de plastic pe care o păstrase de când renovase casa și înveli cu ea cadavrul lui Crane. Când fu sigur că îl împachetase bine pe bărbat, îl băgă cu destulă greutate în portbagaj și plecă să facă o plimbare în zona mlaștinilor.

                                          13.

           Aeroportul Tucson era în renovare, așa că un tunel temporar făcea legătura între locul de unde se luau bagajele și ghișeele de unde se închiriau mașini.
   Celor doi bărbați li se oferise un Camry, ceea ce-l făcu pe cel mai scund dintre ei să se plângă în drum spre garaj.
   - Poate că mașina nu ți s-ar mai părea așa mică dacă-ai mai slăbi puțin, spuse Louis. Sunt mai înalt ca tine cu treizeci de centimetri și tot încap într-un Camry.
   Angel se opri.
   - Crezi că sunt gras?
   - Ajungeam și acolo.
   - Dar nu mi-ai spus niciodată asta.
   - Cum adică nu ți-am mai spus? Ți-o tot spun de când ne-am întâlnit prima oară că-ți plac prea mult dulciurile. Ar trebui să te apuci de-o dietă din aia Atkins.
   - Dar aș muri de foame.
   - Cred că uiți ce e important. Oamenii din Africa sunt cei care mor de foame. Dacă ții o dietă o să fii ca o veveriță. Ai nevoie de un pui de somn ca să arzi toate caloriile.
   Angel încercă să-și subțieze ușor mijlocul.
   - Și cât pot să slăbesc fără să mă îmbolnăvesc?
   - Cei de la TV zic că vreo doi centimetri și jumătate.
   Angel se uită la ce ținea în mână.
   - Stă de-a curmezișul sau în sus?
   - Dacă mai întrebi o dată dai de bucluc.
   Angel zâmbi pentru prima dată în ultimele zile, chiar dacă zâmbetul lui fu unul mic și de scurtă durată. Louis abia dacă dormise sau mâncase de când venise Martha, iar Angel se trezise de multe ori în întuneric și găsise lângă el patul gol, cu pernele și cearșafurile reci în partea în care dormea partenerul lui.
   În prima noapte după ce o aduseseră pe Martha înapoi în oraș și o cazaseră la hotel, Angel mersese tiptil până în ușa dormitorului și-l văzuse pe Louis privind orașul de la fereastră, scrutând fața fiecărui trecător, sperând s-o găsească printre ei pe Alice. Emana prin toți porii sentimentul de vină, așa că în cameră aproape că mirosea a ceva vechi și amar. Angel știa totul despre Alice.
   Își însoțise partenerul în toate încercările de-a o găsi, mai întâi pe Eight Avenue, când aflaseră că ajunsese în oraș, apoi la Point, când reformele lui Giuliani se înăspriseră, iar cei de la Vince Enforcement băteau străzile Manhattanului în lung și-n lat, „fantomele” NYPD amestecându-se în mulțimea de pe strada Forty-forth, în timp ce echipele de supraveghere așteptau în camionete fără numere de înmatriculare momentul în care să se poată năpusti asupra prăzii. La Point era mai ușor la început: Giuliani nu știa, nu vedea. Erau toate bune și frumoase atâta timp cât turiștii și cei care participau la convenții nu agățau prea multe târfe adolescente ce rătăceau accidental sau intenționat prin Times Square.
   Secția de poliție numărul 9 putea să aloce în fiecare lună zece oameni pentru o operațiune specială, care-i viza de cele mai multe ori pe patronii bordelurilor și doar o singură femeie lucra sub acoperire. E adevărat însă că din când în când se mai infiltrau în afaceri și câțiva polițiști, dar acest lucru se întâmpla destul de rar înainte să înceapă nebunia cu „toleranța zero” și polițiștii să facă atâta caz de mandatele lor, care duceau inevitabil la arestări, din moment ce prostituatele fără adăpost și cele dependente de droguri nu-și puteau plăti cauțiunea, ceea ce însemna nouăsprezece zile de arest.
   Hărțuirea neîncetată a prostituatelor le obligase pe femei să nu mai meargă pe străzile pe care stăteau de obicei ca să nu fie văzute de polițiști de două ori în același loc. De asemenea, le mai obligase să se retragă în locuri izolate cu clienții, ceea ce le făcea și mai vulnerabile la viol, răpire sau chiar crimă.
   Tocmai în gaura asta infectă ajunsese Alice și intervențiile lor nu folosiseră la nimic. De fapt, Angel avusese impresia că femeii îi plăcea să-l necăjească pe Louis cu decăderea ei, chiar dacă acest lucru ducea fără îndoială la distrugerea și în ultimă instanță la moartea ei. În cele din urmă, tot ce putuse Louis să facă fusese să se asigure că peștele pentru care lucra știa la ce să se aștepte dacă ea pățea ceva și să-i plătească cauțiunea, ca să nu stea la închisoare. Apoi nu mai suportase să asiste la decăderea ei și poate că nu fusese un lucru surprinzător că le scăpase printre degete după moartea lui Free Billy și ajunsese la G-Mack.
   Așa că Angel îl privise în prima noapte vreme îndelungată fără să-i vorbească și în cele din urmă îi spusese:
   - Ai încercat.
   - Dar nu îndeajuns.
   - S-ar putea să fie ascunsă pe undeva.
   Louis clătinase ușor din cap.
   - Nu. Nu mai este. O simt; e ca și cum a murit o parte din mine.
   - Ascultă...
   - Du-te înapoi în pat.
   Și așa și făcuse pentru că nu mai putea spune nimic. Nu avea niciun rost să-i spună că nu fusese vina lui, că oamenii erau răspunzători de propriile alegeri, că oricât de mult ai fi încercat, nu puteai să salvezi un om care nu voia să fie salvat. Louis nu credea sau nu voia să creadă aceste lucruri. Aceasta fusese vina lui, și Alice nu-și alesese chiar singură drumul. Acțiunile altor oameni, inclusiv ale lui o făcuseră să meargă în acea direcție.
   Dar mai erau și alte lucruri pe care Angel nu avea cum să le ghicească, momentele scurte, tainice dintre Louis și Alice, pe care poate că doar Martha le-ar fi înțeles, pentru că se regăseau într-o mică măsură în telefoanele și felicitările pe care ea le primise.
   Louis își amintea de copilăria lui Alice, cum se juca la picioarele lui sau cum adormea ghemuită lângă el, scăldată în lumina primului lor televizor. Plângea când pleca de acasă, deși era prea mică să înțeleagă ce se întâmpla, și în anii următori, când vizitele se răriseră, ea era prima care-l întâmpina. Dar încet, încet ea-și dăduse seama de schimbările din caracterul său, de faptul că băiatul îi omorâse tatăl, considerându-l vinovat de moartea mamei lui, și că devenise un bărbat în stare să ia viața altora fără să se simtă vinovat.
   Alice nu știa cum să catalogheze aceste schimbări sau să explice cumva metamorfoza vărului ei, dar răceala lui îi atingea sufletul și bănuielile și temerile despre moartea tatălui ei căpătau în sfârșit o formă. Louis văzuse ce se întâmpla și se hotărâse să se depărteze de familie, decizie datorată naturii afacerii lui și hotărârii de a nu-i pune în pericol pe cei dragi.
   Toate aceste tensiuni se intensificaseră în ziua în care Louis plecase definitiv de acasă, când Alice venise la el, pe când stătea sub un arbore de bumbac și umbra lui părea sânge întunecat pe iarbă, din cauza soarelui ce apunea în spatele lui. Era aproape o adolescentă, deși părea mai mare și se dezvoltase mai repede decât fetele de seama ei.
   - Mama zice că pleci azi.
   - Da.
   - Și, după cum a zis-o, n-o să te mai întorci niciodată.
   - Lucrurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Nu mai pot rămâne aici.
   Își încrețise buzele și-și dusese mâna la frunte ca să-și apere ochii de lumina apusului.
   - Am văzut cum se uită oamenii la tine.
   - Cum se uită?
    - Ca și cum le-ar fi frică de tine. Câteodată chiar și mama se uită așa la tine.
   - Nu are de ce să-i fie frică de mine. Și nici ție.
   - De ce le e frică?
   - Nu știu.
   - Am auzit niște zvonuri.
   Louis se ridicase și încercase să treacă pe lângă ea, dar îi blocase drumul punându-i mâinile pe burtă.
   - Nu. Spune-mi. Spune-mi că nu-i adevărat ce-am auzit.
   - Nu am timp de povești.
   O luase de mâini și o dăduse la o parte, apoi plecase spre casă.
   - Am auzit că tata era un om rău, că merita ce-a pățit.
   Țipase atunci. O auzise fugind după el, dar nu se uitase înapoi.
   - Am auzit că știi ce i s-a întâmplat. Spune-mi! Spune-mi!
   Îl împinse atât de tare din spate, încât se împiedicase și căzuse în genunchi. Încercase să se ridice, dar ea îi dăduse atunci o palmă. Plângea.
   - Spune-mi, spusese ea din nou, dar cu o voce stinsă, aproape șoptită. Spune-mi că nu-i adevărat.
   Dar nu putuse să-i răspundă și plecase. În anii următori, Alice mai adusese vorba despre tatăl ei doar o singură dată, cu un an și două luni înainte de dispariția ei, când Louis mai credea că putea s-o salveze. Îl sunase din clinica privată din Phoenicia, în mijlocul Catskills și el condusese toată după-amiaza ca s-o vadă.
   O internase acolo după ce-l sunase Jackie O și-i spusese că Alice era cu el și că un client o rănise destul de grav, iar ea aproape își injectase o supradoză ca să-și aline durerea. Era plină de vânătăi și sângera, avea gura căscată și nu i se mai vedea decât albul ochilor pe sub pleoapele grele.
   Louis o internase în clinica din Phoenicia în dimineața următoare, când devenise îndeajuns de lucidă încât să înțeleagă ce se întâmpla. Rămăsese șocată după bătaia pe care o luase și părea mai cooperantă ca niciodată. Îl sunase după ce stătuse șase săptămâni izolată în Phoenicia.
   Louis o găsise în grădină, așezată pe o bancă de piatră.
   Slăbise puțin și părea obosită, dar avea o lumină în ochi, o flacără micuță, pe care n-o mai văzuse de mult. Putea s-o spulbere cel mai ușor vânt, dar cel puțin era acolo. Se plimbaseră puțin împreună și aerul de munte o făcuse să tremure deși purta o jachetă groasă. Îi dăduse haina lui și ea se învelise ca într-o pătură.
   - Ți-am desenat ceva, spusese ea, după ce înconjuraseră parcul și vorbiseră despre clinică și despre ceilalți pacienți pe care-i văzuseră.
   - Nu știam că-ți place să desenezi.
   - N-am avut până acum ocazia s-o fac. Mi-au spus că m-ar putea ajuta. O femeie vine aici în fiecare zi, timp de o oră, sau chiar mai mult dacă faci progrese. Spune că am talent, dar nu o cred.
   Căutase în buzunarul jachetei și scosese o hârtie împăturită în patru. O deschisese.
   - E casa noastră, spusese ea, de teamă că lucrarea nu era așa de bună și el n-ar fi ghicit subiectul.
   - E frumoasă, spusese el, și chiar era.
   Desenase casa ca și cum ar fi văzut-o prin ceață, folosind cretă ca să accentueze liniile. Prin ferestre se zărea o lumină slabă și caldă și ușa era întredeschisă. Florile de degețel roșu și commelina erau pete de roz și albastru, iar cele de trillium steluțe de verde și roșu. Pădurea din spate era formată din trunchiuri maronii și înalte, asemenea unor catarge ce se terminau într-o mare de ferigi vezi.
   - Mulțumesc.
   - Am sunat-o pe mama, spusese ea. Acum, după ce am stat aici o perioadă mi-au dat voie să sun pe cine vreau. I-am spus că sunt bine, dar nu-i adevărat. E greu, știi?
   - Știu.
   Ea îi privise fața, cu buzele ușor strânse, și atunci Louis își adusese aminte de fata care venise sub arborele de bumbac.
   - Îmi pare rău c-am dat vina pe tine.
   - Și mie îmi pare rău.
   Zâmbise și, pentru prima oară de când era adult, îl sărutase pe obraz.
   - La revedere.
   Voise să se dezbrace de haină, dar o oprise.
   - Păstreaz-o. E frig aici.
   Se învelise mai bine cu haina și plecase înapoi spre clinică. Se uitase la el, îi făcuse cu mâna și intrase în clădire.
   Nu știuse ce se întâmplase după aceea. Auzise niște zvonuri despre o ceartă cu un alt pacient și despre o ședință dureroasă și neplăcută cu unul dintre terapeuții rezidenți. Cei de la clinică îl sunaseră să-i spună că Alice fugise.
   O căutase pe străzi, dar nu o găsise, și, după trei săptămâni, când ieșise din colțul întunecat în care se ascunsese, luminița din ochi îi dispăruse pentru totdeauna și tot ce lăsase în urmă fusese desenul unei case ce părea că dispărea când o privea și amintirea unui ultim sărut pe care i-l dăduse cea care, în felul ei, era mai aproape de sufletul lui decât oricine altcineva de pe această lume.
   Acum, pentru prima oară după sosirea Marthei și descoperirea rămășițelor din Williamsburg, Louis părea plin de energie. Angel știa ce însemna acest lucru. Cineva avea să plătească pentru ceea ce i se întâmplase lui Alice, și lui nu-i păsa de ce avea să urmeze, dacă așa partenerul lui s-ar mai fi liniștit.
   Ajunseră la mașina închiriată.
   - Urăsc mașinile astea, spuse Angel.
   - Da, ai mai spus-o o dată.
   - Mă simt jignit că ne-a văzut drept genul de oameni care ar conduce un Camry.
   Își puseră bagajele pe pământ și așteptară ca bărbatul în uniformă să se apropie. Ținea în mână o cutie mică de titaniu.
   - V-ați uitat unul dintre bagaje.
   - Mulțumesc, răspunse Louis.
   - Pentru puțin. Aveți vreo problemă cu mașina?
   - Prietenului meu nu-i place.
   Bărbatul îngenunche, scoase din buzunar un briceag și-l înfipse în roata din față. Roti cuțitul, îl scoase și privi cu satisfacție cum se dezumfla cauciucul.
   - Duceți-vă și alegeți altceva, zise el, apoi ieși din garaj și intră într-un SUV alb, care porni imediat.
   - Cred că nu lucrează pentru o companie de închirieri, spuse Angel.
   - Ar trebui să te faci detectiv.
   - Au salariu mic. Mă duc să iau o mașină mai mare.
   Angel se întoarse câteva minute mai târziu cu cheia de la un Mercury roșu. Louis luă bagajele, merse până la mașină și deschise portbagajul. Se uită în jur înainte să deschidă cutia de titaniu.
   Înăuntru erau două pistoale Glock de nouă milimetri și opt cartușe de rezervă, câte patru seturi de câte două gloanțe, legate cu benzi de cauciuc. Nu aveau nevoie de mai multe gloanțe, poate doar dacă s-ar fi hotărât să înceapă războiul cu Mexicul. Strecură armele și cartușele în buzunarele exterioare ale hainei, închise portbagajul și se urcă în mașină. La postul de radio se auzea melodia „Shiver” a lui Howe Geleb. Îi plăcea acest cântăreț. Era bine să-i sprijine pe băieții din zona lui. Îi dădu lui Angel unul din pistoale și gloanțele de rezervă.
   Cercetară amândoi armele și, după ce văzură că totul era în regulă, le puseră de-o parte.
   - Știi unde mergem? întrebă Angel.
   - Da, așa cred.
   - Bine. Urăsc să mă uit pe hartă.
   Se întinse să schimbe postul de radio.
   - Nici să nu te gândești, te avertizez.
   - E plictisitor.
   - Lasă-l pe frecvența asta.
   Angel oftă. Ieșiră din semiîntunericul din garaj în întunericul de afară. Cerul era plin de stele, iar aerul rece al deșertului care intra prin sistemul de aerisire îi răcorea pe cei doi.
   - E frumos, spuse Angel.
   - Presupun că da.
   Bărbatul mai scund mai privi peisajul câteva minute, apoi spuse:
   - Vrei să oprim să luăm gogoși?

             Era târziu, ajunsesem din nou pe Cortland Alley, și încă simțeam în gură gustul mâncării thailandeze.
   Am auzit râsete pe Lafayette, pentru că oamenii fumau și flirtau în fața unuia dintre baruri. Fereastra de la Ancient & Classic Inc. era luminată, oamenii dinăuntru organizând o nouă livrare de mobilă și ornamente. Un indicator îi avertiza pe trecători de gropile din trotuare și aproape puteam să aud ecoul pașilor în straturile de sub tălpi.
   Am ajuns în fața casei lui Neddo. De data asta, după ce i-am spus cine eram, nu s-a mai obosit să țină lanțul la ușă. M-a condus în biroul din spate și mi-a oferit ceai.
   - L-am luat de la magazinul din colț. E bun.
   L-am privit turnând ceaiul în două cești chinezești atât de mici, încât ar fi fost mai potrivite într-o casă de păpuși. Când am luat una în mână, am văzut că era foarte veche, iar interiorul era plin de crăpături maronii minuscule. Ceaiul era aromat și puternic.
   - Am citit în ziare despre crime, a spus Neddo. Am văzut că nu pomeneau de tine.
   - Poate că îi preocupă siguranța mea.
   - Mai mult decât pe tine, asta e clar. S-ar putea spune că-ți dorești să mori, domnule Parker.
   - Mă bucur să spun că nu s-a întâmplat.
   - Până acum. Sper că nu te-a urmărit nimeni până aici. Nu vreau ca viața mea să depindă de a dumitale.
   Fusesem precaut și i-am spus și lui același lucru.
   - Spune-mi despre Santa Muerte, domnule Neddo.
   Neddo s-a fâstâcit puțin, apoi s-a destins.
   - Mexicanul care-a murit. Are legătură cu el, nu?
   - Spune-mi despre ce e vorba, apoi o să-ți spun și eu ce pot.
   Neddo a fost de acord.
   - Este un idol mexican. Sfânta Moarte: îngerul proscrișilor, al celor fără de lege. Chiar și ucigașii și oamenii machiavelici au nevoie de sfinți. Se sărbătorește în prima zi a fiecărei luni, câteodată în public, dar de cele mai multe ori în secret. Bătrânele se roagă să le salveze fiii și nepoții de viața nelegiuită, în timp ce aceștia se roagă pentru capturi bune sau ca să-și omoare dușmanii. Moartea e cea din urmă mare putere, domnule Parker. Poate proteja sau poate distruge, depinde în ce direcție cade coasa. Poate fi complice sau asasin. Santa Muerte este forma Morții. Este o creație a omului, nu a lui Dumnezeu.
   Neddo s-a ridicat și a dispărut în haosul din magazinul său. S-a întors cu un craniu așezat pe un buștean de lemn, învelit într-un voal albastru cu diferite imagini ale soarelui. În afară de dinții din aur, restul craniului era pictat în negru. Niște cercei ieftini fuseseră fixați în os și pe creștet stătea o coroană grosolană din sârmă pictată.
   - Aceasta este Santa Muerte. De cele mai multe ori este reprezentată sub forma unui schelet sau a unui craniu ornamentat, înconjurată de ofrande sau lumânări. Îi place sexul, dar, pentru că nu are un trup, este de acord cu dorințele oamenilor și trăiește indirect prin ei. Poartă haine țipătoare și inele pe degete. Îi plac whiskyul, țigările și ciocolata. În loc să-i înalțe imnuri, ei îi cântă asemenea mariachilor. Este Sfânta Ascunsă. Poate că Fecioara din Guadalupe este patroana țării, dar Mexicul este un loc în care oamenii sunt săraci și comit infracțiuni fie din nevoie, fie din pasiune. Ei își păstrează credința, deși trebuie să încalce legile bisericii și ale statului, pe care-l consideră corupt. Santa Muerte le dă posibilitatea să-și împace nevoile cu credințele. Oamenii i-au construit altare în Tepito, Tijuana, Sonora, Juarez sau oriunde altundeva se adună săracii.
   - Pare un cult.
   - Este un cult. Biserica Catolică a declarat sărbătorirea ei o ca fiind adorare a diavolului și, deși nici eu nu sunt un fan al acestei instituții, nu e greu să-ți dai seama de ce a adoptat această poziție. Cei care se roagă la ea nu doresc să fie protejați de rău. Sunt oameni care îi cer ca nenorocirea să se abată asupra altora. Acest cult a devenit foarte puternic în rândul celor mai de jos oameni: traficanți de droguri, contrabandiști, furnizori de copii în vederea prostituției. Anul aceasta, la Sinaloa, au murit cincizeci de oameni, doar ca urmare a crimelor. Majoritatea cadavrelor erau tatuate cu imaginea ei sau purtau amulete sau inele.
   S-a întors și a îndepărtat praful din orbitele goale ale idolului.
   - Dar sunt crime mai îngrozitoare ca acestea, a conchis el. Mai vrei ceai?
   Mi-a umplut din nou ceașca.
   - Bărbatul care a murit în acel apartament avea o statuie asemănătoare ascunsă în peretele uneia dintre camere și a invocat-o pe Santa Muerte când m-a atacat. Cred că el și poate și alții foloseau acea cameră ca să rănească și să omoare oameni. Craniul era probabil cel al femeii pe care o căutam.
   Neddo s-a uitat pentru o clipă la craniul de pe birou.
   - Îmi pare rău. Dacă știam, nu ți-aș fi arătat această statuie. Pot s-o duc în altă parte dacă vrei.
   - Nu e nevoie. Cel puțin acum știu ce reprezenta.
   - L-au identificat pe bărbatul pe care l-ai omorât?
   - Îl chema Homero Garcia. A avut antecedente penale în Mexic, în tinerețe.
   Nu i-am spus lui Neddo că Federales erau interesați de Garcia în mod deosebit. Mexicanii aflaseră de moartea lui și sunaseră de foarte multe ori la FBI, iar ambasadorul Mexicului în SUA le ceruse celor din NYPD să coopereze cu ofițerii din țara sa, și să le ofere copii după toate documentele ce aveau legătură cu investigația asupra morții lui Garcia. De obicei nu se face prea mare caz de foștii delincvenți juvenili în cercurile diplomatice și legale.
   - De unde venea?
   Nu voiam să-i spun mai multe. Nu știam încă destule lucruri despre Neddo, și obsesia lui de a se înconjura de rămășițe omenești nu mă făcea să mă simt în largul meu. Își dădu seama de neîncrederea mea.
   - Domnule Parker, poate că ești sau nu de acord cu pasiunile mele și cu felul în care îmi câștig existența, dar, crede-mă: știu mai multe despre aceste lucruri decât oricine altcineva din acest oraș. Am fascinația unui om de știință. Pot să te ajut doar dacă-mi spui ce știi.
   Nu prea aveam de ales.
   - Mexicanii sunt prea interesați de Garcia, având în vedere cazierul pe care-l are. Le-au dat unele informații polițiștilor, dar cred că știu mai multe decât spun. Garcia s-a născut în Tapito, dar familia lui s-a mutat de acolo pe când era copil. A fost argintar. Se pare că era o tradiție de familie, dar a fost arestat pentru că topea obiectele furate și primea o parte din banii obținuți din vânzarea acestora. A stat trei ani la închisoare, apoi a fost eliberat și s-a întors la meseria lui. Oficial, după aceea nu a mai avut probleme.
   Neddo s-a aplecat peste birou.
   - Unde și-a practicat meseria, domnule Parker? a întrebat el cu nerăbdare. În ce oraș stătea?
   - În Juarez. Locuia în Juarez.
   Neddo a oftat ca și cum ar fi înțeles totul.
   - Femei, zise el. Fata pe care o căutai n-a fost prima pe care a omorât-o. Cred că Homero Garcia era un asasin profesionist care omora numai femei.

            Localul Harry’s Best Rest era destul de gol când Mercury-ul, mult mai prăfuit acum, se opri în parcare.
   Mai erau și alte mașini acolo, dar nu mânca nimeni în restaurant, și orice șofer singuratic de tir care căuta puțină alinare din partea femeilor din zonă se putea bucura de mare atenție dacă ajungea devreme, chiar dacă numărul prostituatelor se micșorase destul de mult în urma raidurilor poliției, după crimele de la Spyhole. Cantina era închisă pe timp de noapte, iar la bar rămăseseră doar două femei, ghemuite și somnoroase, sperând să plece cu bărbatul care stătea cu ele, fumând o țigară de marijuana și sorbind din când în când din ultimul Tecate. Luminile colorate din bar de- abia dacă-i luminau fața.
   Când Louis ieși din întuneric, Harry era în spate, așezând lăzile de bere.
   - Tu ești patronul localului?
   - Da. Cauți ceva anume?
   - Caut pe cineva. Cine are grijă de femeile din zonă?
   - Femeile de aici își poartă singure de grijă.
   Harry zâmbi la gluma pe care o făcuse, apoi vru să se întoarcă în local. Partenerii lui aveau să se descurce cu acest bărbat după ce îi informa despre prezența lui.
   Harry văzu că un bărbat scund, cu părul netuns de mai mult de o lună, îi blocase drumul. Tipul părea că se mai îngrășase de curând. Dar Harry nu-i zise acest lucru. Nu spuse nimic pentru că bărbatul din ușă ținea în mână o armă. Nu era îndreptată chiar spre el, dar dacă situația ar fi degenerat, n-ar fi putut spune cum s-ar fi terminat.
   - Un nume, spuse Louis. Vreau să-mi spui numele celui care avea grijă de Sereta.
   - Nu cunosc nicio Sereta.
   - Timp trecut, răspunse Louis. E moartă. A murit la Spyhole.
   - Îmi pare rău să aud asta.
   - O să-i spui chiar tu acest lucru dacă nu-mi spui numele.
   - Nu vreau probleme.
   - Cele de acolo sunt căsuțele tale? întrebă Louis, arătând cu capul în direcția căbănuțelor de la marginea parcării.
   - Da, câteodată oamenii nu mai vor să doarmă în cabinele tirurilor. Dacă doresc, găsesc acolo cearșafuri curate pentru o noapte.
   - Sau pentru o oră.
   - Sau așa.
   - Dacă nu vorbești, o să te duc într-una din căbănuțele alea și-o să te bat până o să-mi spui tot ce vreau să știu. Dacă mă minți, o să mă întorc, o să te duc într-una din căsuțe și o să te omor. Mai există o variantă.
   - Octavio, spuse repede Harry. Îl cheamă Octavio, dar nu mai e aici. A plecat când a murit târfa.
   - Zi-mi ce s-a întâmplat.
   - Lucra aici de câteva zile când au venit niște bărbați. Unul din ei era gras, foarte gras, iar celălalt, un tip tăcut în albastru. Au întrebat de Octavio. Au vorbit puțin cu el, apoi au plecat. Mi-a spus să uit că au venit. În aceeași noapte au fost omorâți toți oamenii de la motel.
  - Unde s-a dus Octavio?
   - Nu știu. Chiar nu știu. Era speriat.
   - Cine are grijă de femei în lipsa lui?
   - Nepotul lui.
   - Spune-mi cum arată.
   - E înalt pentru un mexican. Are o mustață subțire. Poartă o cămașă verde, blugi și o pălărie albă. E înăuntru.
   - Cum îl cheamă?
   - Ernesto.
   - Are vreo armă?
   - Dumnezeule, toți au arme.
   - Cheamă-l.
   - Poftim?
   - Am spus să-l chemi. Spune-i că afară e o fată care-și caută de lucru.
   - Dar atunci o să știe că l-am trădat.
   - Am să mă asigur că vede armele. Sunt sigur că o să îți înțeleagă motivele. Acum cheamă-l.
   Harry merse până în pragul ușii.
   - Ernesto, strigă el. E aici o fată care vrea să vorbească cu tine, își caută de lucru.
   - Trimite-o înăuntru, răspunse o voce de bărbat.
   - Nu vrea să intre. Zice că-i e frică.
   Bărbatul înjură. Auziră zgomot de pași. Ușa se deschise și ieși un tânăr mexican. Părea adormit și mirosea a iarbă.
   - Chestia aia o să-ți distrugă sănătatea, spuse Louis din spatele bărbatului, în timp ce-i scoase de la centură un Colț argintiu și-i atinse ceafa cu arma. Deși nu la fel de repede ca un glonț. Hai să ne plimbăm puțin.
   Louis se întoarse spre Harry.
   - N-o să ne mai întoarcem. Dacă spui cuiva ce s-a întâmplat acum o să avem o mică discuție. Ești un om ocupat. Sunt multe lucruri de care nu trebuie să-ți mai amintești.
   Cei doi bărbați plecară cu Ernesto. Conduseră cam opt kilometri până găsiră un drum prăfuit și dispărură în întuneric. Opriră mașina într-un loc de unde nu se mai vedeau luminile de pe șosea. Ernesto le spuse după un timp tot ce voiau să știe.
   Plecară, ajungând în cele din urmă în fața unei rulote dărăpănate din spatele unei case neterminate și a unei curți fără gard. Octavio îi auzi și încercă să fugă, dar Louis îl împușcă în picior. Octavio căzu și se rostogoli pe un povârniș nisipos până într-o groapă secată. Îi spuseră că avea două opțiuni: să arunce arma sau să moară exact acolo.
   Octavio aruncă pistolul și privi cum cele două umbre se apropiară.

        - Cei mai răi, spuse Neddo, sunt cei din Juarez.
   Ceaiul se răcise. Statuia Sfintei Morți stătea încă între noi, ascultând fără să audă, privind fără să vadă.
   - Juarez: acum înțeleg.
   În Juarez locuiesc un milion și jumătate de oameni, într-o sărăcie lucie, ceea ce-i face să îndure și mai greu imaginea bogăției din El Paso. Aici locuiesc traficanții de droguri și de ființe umane. Aici întâlnești unele prostituate aflate la vârsta pubertății sau altele care nu vor mai trece prin această perioadă.
   Mai sunt și maquiladoras, uriașele uzine electrice de asamblare care produc cuptoare cu microunde și uscătoare de păr pentru țările dezvoltate, la un preț mic, plătindu-i pe muncitori cu 10 dolari pe zi și refuzându-le dreptul la protecție legală sau asocieri în uniuni sindicale. În afara gardurilor fabricii se întind șiruri de case dărăpănate, colonias populares, fără grupuri sanitare, apă curentă, electricitate sau drumuri asfaltate, case pentru bărbații și femeile care lucrează în maquiladora; cei mai norocoși dintre ei se urcă în fiecare dimineață în autobuzele colorate în roșu și verde, care îi duceau odată pe copiii americani la școală, în timp ce restul sunt obligați să meargă în fiecare zi, dis-de-dimineață, prin periculoasa Sitio Colosio Valle sau prin alte locuri rău famate.
   În spatele acestor case se află gropile de gunoi ale orașului, unde măturătorii câștigă mai mult decât muncitorii. Aici găsești bordelurile din Mariscal, pavilioanele de tir sportiv de pe strada Ugarte, acolo unde bărbați și femei tinere își injectează heroină mexicană, o heroină ieftină provenită din statul Sinaloa, lăsând în urma lor o mulțime de ace însângerate. Aici găsești opt sute de bande, cutreierând străzile orașului, aparent fără teamă, deoarece membrii lor sunt mai presus de legea care nu-i pedepsește sau care este prea coruptă ca să mai facă ceva, pentru că nici Federales și nici FBI-ul nu mai informează poliția locală din Juarez despre operațiunile lor, din motive de securitate.
   Dar acestea nu sunt cele mai rele lucruri din Juarez: în ultimii zece ani, fuseseră răpite și omorâte peste trei sute de tinere, unele dintre ele putas, altele faciles, dar majoritatea fete muncitoare, sărace și vulnerabile. De cele mai multe ori le găsiseră măturătorii zăcând mutilate în mormanele de gunoaie.
   Cu toate acestea, autoritățile din Chihuahua continuaseră să închidă ochii, deși apăreau cu regularitate noi cadavre. Federales începuseră de curând o investigație, folosind acuzațiile de trafic de organe, o infracțiune federală, ca să intervină, dar aceste acuzații fuseseră doar un paravan. Cele mai des întâlnite teorii despre crime, întărite de teamă și paranoia, fuseseră acelea că ori bogații, ori adepții anumitor culte religioase, printre care și Santa Muerte, le omorau pe tinere.
   Un singur om fusese condamnat pentru aceste fapte: egipteanul Abdel Latif Sharif, despre care se presupunea că ucisese douăzeci de femei. Anchetatorii pretinseseră că Sharif continuase să ucidă chiar și din închisoare, plătindu-i pe membrii Los Rebeldes, una dintre bandele din oraș, să omoare în numele lui. Fiecare membru care participa era răsplătit cu 1.000 de pesos.
   Când membrii Los Rebeldes au fost arestați, s-a spus că egipteanul recrutase patru șoferi de autobuz, care înfăptuiseră alte douăzeci de crime. Recompensa lor: 1.200 de dolari pe lună, împărțiți între ei și un al cincilea om, atâta timp cât omorau cel puțin patru fete pe lună. În 1999 autoritățile au renunțat la majoritatea acuzațiilor împotriva lui Sharif. Acesta era doar un singur om și nu ar fi putut ucide atâția oameni, chiar și ajutat de presupușii lui complici. Alții făceau aceste lucruri și continuaseră să ucidă chiar și în timpul arestului lui Sharif.
   - Există un loc numit Anapra, spuse Neddo. Este o mahala foarte săracă. Acolo, în umbra Muntelui Christo Rey, locuiesc douăzeci și cinci de mii de oameni. Știi ce se găsește în vârful muntelui? O statuie a lui Isus.
   Râse încetișor.
   - Mai e oare de mirare că oamenii uită de Dumnezeu și venerează în schimb o zeitate reprezentată printr-un schelet? Se spunea că Sharif își răpise majoritatea victimelor din Anapra, dar acum alții au început să le fure pe femeile din acel cartier sau din Marscal. Din ce în ce mai des, cadavrele poartă asupra lor imaginea Sfintei Morți. Unele sunt mutilate după moarte, li se taie membrele sau capetele. Dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, cei răspunzători de aceste fapte au învățat din greșelile înaintașilor lor. Sunt precauți și îi protejează cineva. Se spune că sunt bogați și că le place acest sport. S-ar putea să fie sau să nu fie adevărat.
   - Am găsit niște casete în apartamentul lui Garcia. Cu femei moarte sau muribunde.
   Neddo avu decența să dea impresia că este tulburat.
   - Cu toate acestea, el era aici, în New York, răspunse el. Poate că a pus mâna pe ele și a fugit. Poate că voia să șantajeze cu ele pe cine nu trebuia sau doar să se asigure că era în siguranță. Sau poate că unui astfel de om îi face plăcere să retrăiască toate crimele, vizionându-le de mai multe ori. Indiferent de motivul pentru care a venit în nord, el este veriga umană dintre Santa Muerte și crimele din Juarez. Nu mă surprinde deloc că autoritățile mexicane sunt interesate de el, la fel ca și mine.
   - De ce te-ar interesa Garcia, în afară de legătura lui cu Santa Muerte?
   - În Juarez există un mic osuar, răspunse el, o capelă decorată cu rămășițele morților. Nu este ceva extraordinar și nu s-a lucrat foarte mult la construcția lui. A fost lăsat în paragină un timp îndelungat, dar în ultimii ani cineva a investit mult timp și bani în refacerea lui. Am fost acolo. Obiectele au fost reparate de un expert. S-au adăugat chiar alte obiecte de mobilier: candelabre, sfeșnice, un chivot, toate de o calitate superioară originalelor. Bărbatul care a restaurat osuarul susține că a folosit doar rămășițele din osuar, dar mă cam îndoiesc. Nu am reușit să examinez atent obiectele de acolo - preotul însărcinat cu întreținerea capelei era secretos și fricos - dar cred că unele oase erau învechite pe cale artificială, asemenea craniului pe care mi l-ai arătat în prima seară. Am vrut să mă întâlnesc cu acel bărbat, dar plecase deja din oraș. Am auzit mai târziu că era căutat de Federales. Se spunea că aveau ordin să nu-l ucidă, ci să-l captureze viu. Acest lucru se întâmpla acum un an. În fața osuarului, același individ construise un altar foarte frumos ornamentat, închinat Sfintei Morți. Dacă Homero Garcia provenea din Juarez și era adeptul cultului Sfintei Morți, atunci e foarte probabil ca el să fi fost restauratorul osuarului. La urma urmei, un om capabil să lucreze cu migală argintul poate fi capabil să facă la fel și cu alte materiale, inclusiv cu oase.
   Se sprijini din nou de speteaza scaunului. Încă o dată ieșise la iveală obsesia lui pentru detalii, așa cum ieșise și atunci când vorbise despre predicatorul Faulkner și cartea lui făcută din piele și oase.
   Poate că Garcia venise în New York de unul singur, dar mă îndoiam de acest lucru. Cineva îi descoperise talentele, îi făcuse rost de un depozit în Williamsburg și îi dăduse un loc unde să poată lucra. Fusese adus din nord pentru abilitățile lui, departe de Federales, și probabil departe de cei pentru care răpea și ucidea femei.
   M-am gândit din nou la statueta cu aripi realizată din oase de păsări, de animale și de om. Mi-am amintit de cutiile goale, de bucățile de oase împrăștiate pe masa de lucru, asemenea rămășițelor de pe masa unui meșteșugar.
  Când l-am omorât, Garcia era aproape de finalizarea proiectului cu care fusese însărcinat, indiferent care ar fi fost acela.
   L-am privit pe Neddo, dar el o contempla pe Santa Muerte.
   Mă întrebam ce-mi ascundea, chiar și după ce-mi spusese atâtea lucruri.

             Telefonul mobil a început să sune când eram aproape de hotel. Era Louis.
   Mi-a dat numărul unui telefon public și mi-a spus să-l sun înapoi de la un telefon asemănător. L-am sunat din stradă, de pe o cartelă de telefon AT&T. Auzeam zgomotul traficului pe fundal și cântecul oamenilor de pe stradă.
   - Ce-ai aflat? am întrebat eu.
   - Peștele pentru care lucra Sereta se numea Octavio. Se ascunsese după moartea ei, dar l-am găsit pe nepotul lui și așa l-am găsit și pe Octavio. N-am fost deloc blânzi cu el. Ne-a spus că voia să se întoarcă înapoi în Mexic, în Juarez, orașul lui de baștină. Mai ești pe fir?
   Aproape că scăpasem telefonul din mână. Era a doua oară în ultima oră când auzeam de orașul Juarez. Am început să pun lucrurile cap la cap.
   Era posibil ca Garcia să-l fi cunoscut pe Octavio din Juarez. Sereta fugise din New York și intrase pe teritoriul lui Octavio. Probabil că Alice le spusese locul în care se afla prietena ei. Garcia pusese câteva persoane să afle mai multe și Octavio îi dăduse la rândul lui informații.
   Apoi doi bărbați plecaseră s-o găsească pe Sereta și să recupereze ceea ce furase ea.
   - Da. O să-ți povestesc când te întorci. Unde e Octavio acum?
   - E mort.
   Am respirat adânc, dar nu am spus nimic.
   - Octavio avea un om de legătură în New York, a continuat Louis. Trebuia să-l sune dacă întreba cineva de Sereta. E un avocat. Îl cheamă Sekula.

         În Scarborough, Rachel stătea pe marginea patului, legănând-o pe Sam, care adormise în sfârșit.
   În fața casei era parcată mașină patrulei, iar polițiștii acoperiseră fereastra sfărâmată.
   Mama lui Rachel stătea lângă ea, cu mâinile între picioare.
   - Sună-l, Rachel, spuse ea.
   Rachel clătină din cap, dar nu-i răspunse.
   - Nu se mai poate așa, spuse Joan. Pur și simplu nu se mai poate așa.
   Dar Rachel își strânse și mai tare fiica la piept și nu spuse nimic.

                                              14.

           Dormeam încă atunci când Walter Cole sună în dimineața următoare.
   Îi trimisesem prin fax lista cu numerele de telefon la care sunase Eddie Tager și-l rugasem să afle ce putea despre acestea. Dacă nu avea noroc, puteam să-i rog pe alții să se intereseze, de data aceasta ilegal. Mă gândisem că Walter ar fi putut să afle mai multe într-un timp mai scurt.
   - Știai că violarea corespondenței este un delict federal? a întrebat el.
   - N-am violat nimic. Am presupus greșit că acea scrisoare îmi era adresată.
   - Atunci sunt de acord. Oricine poate greși. Oricum trebuie să-ți spun: nu prea mai am la cine să apelez. Cred că nu te mai pot ajuta.
   - Ai făcut destule până acum, și chiar mai mult decât trebuia. Stai liniștit.
   - Vrei să-ți trimit prin fax ce-am aflat?
   - Mai târziu. Acum citește-mi doar numele. Începe de pe la 1.00 noaptea din data pe care am subliniat-o.
   În jurul acelei ore a fost răpită Alice. Probabil că cineva îl sunase pe Tager să-i spună să plătească cauțiunea pentru ea, și să sperăm că îl sunase înapoi.
   Mi-a citit toate numele, dar nu am recunoscut niciunul.
   Majoritatea erau nume de bărbați. Două de femei.
   - Mai spune-mi o dată numele femeilor.
   - Gale Friedman și Hope Zahn.
   - Ultimul număr era un număr personal sau de serviciu?
   - E un telefon mobil. Facturile se emit pe adresa unei căsuțe poștale din Upper West Side, pe numele unei companii numite Robson Realtry. Robson o făcut parte din grupul Ambassade, aceeași firmă care se ocupa de dezvoltarea zonei rezidențiale din Williamsburg. Se pare că Tager a sunat-o de două ori. O dată la patru și patru minute dimineața și a doua oară la patru și treizeci și cinci de minute. N-a mai sunat pe nimeni până în după-amiaza următoare și numărul ei nu mai apare pe factură. Hope Zahn.
   Mi l-am amintit pe Sekula în anticamera lui curată, rugând-o pe secretara lui frumoasă, dar de gheață, să nu-l deranjeze - „Fără telefoane, te rog, Hope” - în timp ce mă conducea în birou. Zilele lui Sekula erau numărate.
   - Te ajută cu ceva informațiile astea? m-a întrebat Walter.
   - Tocmai mi-ai confirmat niște bănuieli. Poți să-mi trimiți lista la faxul din camera mea?
   Aveam un fax personal, așezat pe biroul din colț. I-am dat din nou numărul.
   - Am verificat și numărul de mobil pe care ni l-a dat G-Mack. E fals. Nu există nicio dovadă că a existat vreodată.
   - Bănuiam că așa era. Nu contează.
   - Și acum ce ai de gând să faci?
   - Trebuie să mă duc acasă. După aceea, nu știu, depinde.
   - De ce?
   - De bunătatea străinilor, presupun. Sau poate că bunătatea nu e cuvântul potrivit...

             Am plecat să-mi iau o cafea și am sunat între timp la biroul lui Sekula.
   Mi-a răspuns o femeie, dar mi-am dat seama că nu era secretara lui. Fata era atât de veselă încât ar fi arătat minunat într-o colivie.
   - Bună ziua, aș putea să vorbesc, vă rog, cu Hope Zahn?
   - Din păcate este plecată pentru câteva zile. Vreți să-i lăsați un mesaj?
   - Dar domnul Sekula?
   - Nici el nu este la birou.
   - Știți cumva când se întorc?
   - Puteți să-mi spuneți, vă rog, cine sunteți?
   M-am hotărât să-i sperii puțin.
   - Spuneți-i lui Hope că a sunat-o Eddie Tager. Este în legătură cu Alice Temple.
   Dacă Zahn sau Sekula sunau la birou, atunci ar fi avut la ce să se gândească.
   - Are numărul dumneavoastră?
   - I-ar plăcea să creadă asta, am spus eu, apoi i-am mulțumit pentru timpul acordat și am închis telefonul.

             Sandy Crane era îngrijorată pentru soțul ei, ceea ce însemna că săptămâna aceasta se întâmplaseră mai multe lucruri pentru prima oară: promisiunea unui câștig după multă vreme, prima veste de care se bucurase împreună cu soțul său, de când acesta îmbătrânise, și acum preocuparea pentru sănătatea lui Larry, deși acest lucru se datora într-o bună măsură propriului interes.
   Încă nu se întorsese de la vechiul lui prieten din război, dar din când în când mai pleca câte o noapte de acasă, așa că nu era ceva neobișnuit. De obicei absența lui coincidea cu perioada în care aveau loc cursele de cai din Florida, dar nu mai pleca decât rar într-o călătorie atât de hotărât cum fusese în ziua trecută. Sandy știa că soțului ei îi plăcea să parieze.
   Acest lucru o îngrijora într-o oarecare măsură, dar îl lăsa în pace atâta timp cât nu depășea limita. Dacă s-ar fi plâns de banii pe care-i cheltuia, atunci nici el nu i-ar mai fi tolerat excesele, iar Sandy se obișnuise cu luxul.
   Femeia știa că bătrânul ar fi încercat s-o excludă din afacere dacă ar fi putut, dar teama ei era temperată de gândul că Larry avea nevoie de ea. Era bătrân și slăbit și nu avea niciun prieten.
   Chiar dacă nenorocitul acela îngâmfat de Hall ar fi fost de acord cu propunerea, Larry ar fi avut nevoie de ea ca să se asigure că nu era tras pe sfoară. Începuse să se neliniștească când văzuse că soțul ei nu o sunase noaptea trecută să-i spună cum stăteau lucrurile, dar așa era el. Poate că se oprise prin vreun bar, dacă Hall fusese de acord, și se îmbătase criță ca să sărbătorească.
   Probabil că acum dormea într-o cameră de motel, trezindu-se doar să se ducă la baie. Într-un fel sau în altul, Larry avea să se întoarcă.
   Sandy sorbi din vodca dublă - un alt lucru pe care-l făcea pentru prima oară la această oră - și se mai gândi o dată la cum avea să cheltuiască banii: pentru început, haine noi, și o mașină care să nu pută a om bătrân.
   Îi mai surâdea ideea unui tip mai tânăr, cu un corp plin de mușchi și cu un motor care să meargă ca uns și să nu se poticnească la fel ca cele vechi ale bărbaților care-i satisfăceau nevoile din când în când. Nu-i păsa că ar fi trebuit să-l plătească la oră. Așa, ar fi făcut tot ce i-ar fi cerut ea.
   Auzi soneria și vărsă puțină vodcă când se ridică de pe scaun.
   Larry avea cheie, așa că nu putea fi el. Dar dacă i se întâmplase ceva? Poate că nemernicul de Hall le spusese totul polițiștilor.
  Dacă era așa, atunci Sandy s-ar fi prefăcut mai proastă ca micuții cu nevoi speciale, ciudați și înfricoșători care îi făceau cu mâna în fiecare dimineață din autobuzul care-i ducea la școală, de parcă ea ar fi dat doi bani pe ei. De fapt, acești copii o înspăimântau mai mult decât șerpii sau păianjenii.
   La ușă erau un bărbat și o femeie. Amândoi bine îmbrăcați: bărbatul purta un costum gri, iar femeia o jachetă și o fustă albastră. Până și Sandy trebuia să recunoască frumusețea femeii: păr lung negru, piele palidă, un corp minunat. Bărbatul ținea în mână o servietă, iar femeia avea pe umărul drept un ghiozdănel maroniu din piele.
   - Doamna Crane? întrebă bărbatul. Numele meu este Sekula. Sunt avocat în New York. Ea este asistenta mea, domnișoara Zahn. Soțul dumneavoastră ne-a sunat ieri. Spunea că are un obiect care ne-ar putea interesa.
   Sandy nu știa dacă să-și blesteme soțul sau să-l aplaude pentru ceea ce făcuse. Se gândi că totul depindea de felul în care decurgeau lucrurile.
   Bătrânul acela nesăbuit fusese atât de nerăbdător să vândă obiectul, încât îi sunase pe cei care-i trimiseseră scrisoarea înainte să intre în posesia cutiei sau a hârtiei din interiorul ei. Aproape că și-l putea imagina, cu un rânjet pe față, convins de faptul că putea să-i joace pe degete pe oamenii ăștia de la oraș, numai că nu era el atât de deștept.
   Le spusese prea multe sau îi făcuse să aibă așteptări atât de mari, încât aceștia se aflau acum la ușa ei. Sandy se întreba dacă le spusese despre Mark Hall, dar își dădu seamă că nu o făcuse. Dacă le-ar fi spus, atunci ar fi fost în fața casei lui, și nu a ei.
   - Soțul meu nu este acasă deocamdată. Cred că trebuie să vină.
   Sekula continuă să zâmbească.
   - Sper că nu vă deranjează dacă îl vom aștepta. Am dori să cumpărăm obiectul cât mai repede, fără prea multă agitație.
   Sandy se mută pe celălalt picior. Nu prea se simțea în largul ei.
   - Nu știu ce să vă spun. Păreți oameni de treabă, dar nu prea-mi place să primesc străini în casă.
   Zâmbetul de pe fața lui Sekula începea să o înspăimânte, la fel ca zâmbetele copiilor din autobuz. Era ceva în neregulă cu el.
   Chiar și dobitocul de Hall zâmbea cu mai multă căldură când voia să vândă o mașină...
   - Înțeleg, răspunse Sekula. Poate acest lucru vă va convinge de bunele noastre intenții.
   Își sprijini servieta de zid, desfăcu încuietorile și o deschise astfel încât Sandy să poată vedea ce conținea: o grămadă de președinți morți, aliniați ca pe muntele Rushmore, dar în verde.
   - Doar o dovadă a bunăvoinței noastre, spuse Sekula.
   Sandy simți cum începe să transpire.
   - Cred că aș putea face o excepție. Doar de data asta.
   Ironia era că Sekula nu voia să-i facă rău femeii. Tocmai în acest fel rămăseseră în umbră, în timp ce alții erau vânați. Nu omorâseră decât atunci când nu mai avuseseră încotro, sau așa făcuseră până când investigația lui Sekula transformase căutarea lor într-o adevărată cursă.
   Prin recrutarea odiosului Garcia, Brightwell le arătase că începuse o nouă etapă și gradul de violență crescuse.
   Sekula era de mult timp Credincios. Fusese recrutat imediat după absolvirea Facultății de Drept, iar procesul fusese unul subtil, gradual, folosindu-se de talentele lui pentru a depista vânzări dubioase și pentru a stabili proprietarul de drept și originea obiectelor, când era cazul, ajungând cu timpul să cunoască viața întunecată și secretă a mai multor oameni.
   Văzuse în acest lucru o străduință fascinantă, chiar dacă-și dăduse seama că se foloseau de el ca să-i găsească și să-i exploateze pe alții, și nu să participe la vreun proces, public sau privat.
   Informațiile pe care le afla Sekula erau folosite împotriva acestor oameni, iar angajatorii lui îl transformaseră într-un om influent, bogat și învățat, dar descoperise la puțin timp după aceea că nu-l tulbura nimic din tot ceea ce făcuse. Până la urmă era avocat și, dacă ar fi intrat în arena dreptului penal, ar fi ajuns să-i apere pe cei văzuți ca imposibil de apărat. În comparație cu acest lucru, ceea ce făcea el nu era decât foarte puțin imoral.
   Plus că se îmbogățise, mult mai mult decât unii dintre colegii lui care munceau de două ori mai mult și mai obținuse pe deasupra și alte recompense, printre care și pe Hope Zahn. I se spusese s-o angajeze și o făcuse de bunăvoie.
   De atunci se dovedise a fi indispensabilă pe plan personal, profesional și, trebuia să recunoască, și sexual. Slăbiciunea lui Sekula erau femeile, iar domnișoara Zahn îi îndeplinea toate fanteziile pe care le avea și chiar și altele pe care nici nu și le putea imagina.
   Și, când, după ani și ani aflase despre adevărata natură a căutării lor, Sekula nu mai fusese surprins. Se întreba câteodată dacă acesta era un indiciu despre țelul pentru care fusese corupt, sau dacă aceasta fusese adevărata lui față și angajatorii lui o văzuseră cu mult timp înainte. De fapt, fusese ideea lui Sekula să-i caute pe veterani, după ce descoperise amănuntele unei vânzări duse la bun sfârșit printr-un intermediar din Elveția, la puțin timp după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
   Vânzarea fusese una dintre miile de tranzacții din perioada postbelică, când obiectele jefuite își schimbau proprietarul extrem de repede, din foștii proprietari rămânând doar o mână de cenușă împrăștiată printre copacii din Europa de Vest.
   Sekula descoperise adevărul abia când intrase în posesia copiilor după documentele casei de licitații, de la un angajat conștient că avocatul ar fi plătit destul de bine pentru astfel de informații.
   Sekula le era recunoscător elvețienilor pentru obsesia lor pentru detalii, ceea ce însemna că exista o dovadă a oricărei tranzacții, oricât de dubioasă ar fi fost. Elvețienii se asemănau în multe privințe cu naziștii, prin dorința lor de a avea o dovadă a greșelilor lor.
   Era un document simplu, care descria vânzarea unui chivot din secolul al XIV-lea, încrustat cu pietre prețioase unui colecționar din Helsinki. Mai includea și o descriere detaliată a obiectului, îndeajuns de precisă cât să-l facă pe avocat să recunoască o parte a comorii furate de la Fontfroide; prețul final al tranzacției, comisionul casei de licitații și chitanța care urma să-i fie înmânată vânzătorului.
   Acesta fusese un dealer particular, James Guad, din Paris. Sekula se folosise de acest document ca să dea de urma lui Gaud, apoi acționase. Familia dealerului dezvoltase afacerea bunicului lor și era acum destul de renumită. Cercetând arhiva casei elvețiene de licitații, avocatul găsise alte douăsprezece tranzacții făcute de Gaud ce puteau fi considerate dubioase.
   Confruntase obiectele în cauză cu cele din lista lui de comori furate sau „dispărute” în timpul războiului și adunase destule dovezi împotriva lui Gaud ca să distrugă reputația urmașilor să-i și să-i aducă la ruină.
   Proprietarii casei de licitații Gaud et Fres îi dăduseră copiile după toate documentele ce aveau legătură cu comorile de la Fontfroide, după ce Sekula îi asigurase că nu avea să folosească informațiile împotriva lor.
   Avocatul nu putuse afla mai multe, deoarece Gaud le plătise proprietarilor obiectelor în bani gheață. Singurul indiciul pe care actualii deținători ai casei de licitații i-l putuseră da despre identitatea bărbaților în cauză fusese că aceștia erau soldați americani.
   Sekula nu fusese deloc surprins de descoperire, deoarece Aliații erau capabili ca și naziștii de furt, dar aflase și despre masacrele de la Narbonne și Fontfroide. Era posibil ca supraviețuitorii din primul să fi fost implicați în cel de-al doilea, deși americanii nu se găseau într-un număr destul de mare în acea zonă. Totuși, avocatul făcuse legătura dintre uciderea unui întreg pluton de soldați americani de către SS și asasinarea ulterioară a SS-iștilor la Fontfroide.
   Cu ajutorul unor persoane de legătură din Asociația Veteranilor de Război, aflase identitatea supraviețuitorilor detașați atunci în acea regiune, precum și adresele celor care-și pierduseră rudele în bătălia din perioada respectivă. Apoi trimisese peste o mie de scrisori sperând să afle informații despre suvenirele din război care i-ar fi putut interesa pe colecționari și alte câteva cu mai multe informații despre comoara dispărută de la Fontfroide. Chiar dacă se înșela, era posibil ca scrisorile trimise să-i aducă unele informații utile, dar, dacă avea dreptate, atunci acestea i-ar fi acoperit urmele.
   Scrisorile țintă descriau în detaliu recompensa pe care o puteau obține oamenii din vânzarea obiectelor neobișnuite din cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv materiale care nu aveau legătură directă cu războiul și, în special, manuscrise. Ele conțineau asigurări repetate că toate răspunsurile aveau să fie tratate strict confidențial.
   Adevărata momeală era însă o parte din catalogul casei de licitații House of Stern, ce conținea fotografia unei cutii vechi din argint. Sekula spera ca oricine avea acest obiect să fi păstrat atât cutia, cât și pergamentul dinăuntru.
   Apoi, dimineața trecută îl sunase un bărbat care îi descrisese ceea ce părea a fi o bucată din hartă și cutia în care fusese păstrată. Cel care îl contactase era bătrân și încercase să-și păstreze anonimatul, dar se dăduse de gol când sunase de pe telefonul de acasă.
   Și acum erau aici, alături de o bețivă urâtă, cu pantaloni de poliester pătați de vodcă, privind-o cum se îmbăta.
   - Trebuie să vină, îi asigura ea întruna, bolborosind cuvintele. Nu știu pe unde-ar putea să umble.
   Sandy îi rugă din nou să-i arate banii, și Sekula îi făcu pe plac.
   Mângâie bancnotele cu un deget butucănos și chicoti de una singură.
   - Stai să vezi când o să-i arăt toți ăștia, spuse ea. Negiobul ăla bătrân o să facă pe el.
   - Poate că ne-ați putea arăta obiectul între timp, sugeră Sekula.
   Sandy își atinse nasul cu degetul.
   - Toate la timpul lor. O să vi-l aducă Larry, chiar de-ar fi să-l lase lat pe nemernicul ăla bătrân.
   Sekula o simți tensionată pe domnișoara Zahn. Pentru prima oară, masca lui neamenințătoare începu să se dezintegreze.
   - Vreți să spuneți că soțul dumneavoastră nu se află cu adevărat în posesia obiectului?
   Sandy Crane încercă să repare greșeala, dar era deja prea târziu.
   - Nu, e al lui, însă mai e un tip care are un cuvânt de spus în privința acestui obiect. Dar o să fie de acord. Larry o să-l facă să fie de acord.
   - Cine este, doamnă Crane?
   Sandy clătină din cap. Dacă i-ar fi spus, ar fi plecat să vorbească cu Hall și și-ar fi luat minunăția de bani cu el. Și așa le spusese prea multe. Era timpul să tacă din gură.
   - Trebuie să vină, spuse ea din nou. Credeți-mă, e totul în regulă.
   Sekula se ridică. Trebuia să fie ușor. I-ar fi dat banii, ar fi luat manuscrisul și ar fi plecat. Dacă Brightwell ar fi hotărât să-l ucidă pe vânzător, atunci ar fi fost decizia lui. Trebuia să-și imagineze că nu era așa de ușor.
   Sekula nu era bun la această parte a jocului. De aceea o avea pe domnișoara Zahn. Ea era foarte bună, într-adevăr, foarte bună.
   Se ridicase și ea în picioare, se dezbrăcase de jachetă și-și desfăcuse bluza, în timp ce Sandy Crane o privea cu gura căscată, uitându-se fără să înțeleagă. Femeia își dădu seama abia când domnișoara Zahn își descheie și ultimul nasture.
   Sekula găsea de-a dreptul fascinante tatuajele de pe corpul iubitei lui, deși nu-și putea imagina durerea pe care aceasta o suportase ca să și le facă. Întreaga ei piele, în afară de mâini și față, era acoperită de imaginea unor fețe monstruoase și schimonosite, care se întrepătrundeau, astfel încât era imposibil de spus dacă printre ele se afla și vreo ființă umană.
   Și totuși, chiar și Sekula era tulburat de ochii acestor creaturi.
   Erau atât de mulți, mari și mici, de toate culorile posibile, asemenea unor răni ovale pe corpul ei.
   Acum, când se îndrepta spre Sandy Crane, se părea că se măresc, iar pupilele se dilată și se contractă și ochii se învârtesc în orbite, cercetând locul și pe femeia beată din fața lor.
   Dar probabil că era doar o reflexie a luminii.
   Sekula ieși pe hol și închise ușa după el. Intră în sufragerie și se așeză într-un fotoliu. De acolo putea să vadă aleea din fața casei și o parte din stradă. Căută ceva să citească, dar găsi numai copii după niște cărți de la Reader’s Digest și câteva tabloide.
   O auzi pe doamna Crane spunând ceva din camera alăturată, dar vocea îi fu înăbușită. Câteva secunde mai târziu, femeia începu să țipe, cu toate că avea un căluș în gură, și fața lui Sekula se schimonosi.

             Divizia de teren din New York a FBI-ului și-a mutat sediul atât de des, de parcă ar fi fost condusă de țigani.
   Când s-a înființat, în 1910, își avea cartierul general în vechea clădirea a oficiului poștal, pe locul căreia se întinde acum City Hall Park. De atunci s-a mutat în mai multe locuri din Row Park, în clădirea Subtreasury din Wall și Nassau, în Grand Center Terminal, în clădirea Tribunalului SUA din Foley Square, pe Broadway și în fostul Depozit Lincoln de pe East Sixty-ninth, înainte de a se stabili definitiv în clădirea Jacob Javits Federal, de lângă Foley Square.
   Am sunat la FBI după ora douăsprezece și am cerut să mi se facă legătura cu agentul special Philip Bosworth, bărbatul care-i făcuse o vizită lui Neddo, sperând să afle mai multe despre Sedlec și Credincioși.
   Mi s-a făcut legătura cu o mulțime de alte departamente înainte să-mi răspundă cineva de la OSM sau ceea ce se numea înainte biroul secretarului-șef. Biroul de relații cu publicul se ocupa de problemele administrative. Un bărbat pe nume Grantley m-a rugat să-mi spun numele și profesia. I-am spus numărul legitimației și că voiam să vorbesc cu agentul special Bosworth în legătură cu ancheta desfășurată în cazul unei persoane dispărute.
   - Agentul special Bosworth nu mai lucrează în acest departament, a spus Grantley.
   - Puteți să-mi spuneți unde l-aș putea găsi?
   - Nu.
   - Ați putea să-i dați numărul meu de telefon?
   - Nu.
   - Ați putea să mă ajutați cumva?
   - Nu cred.
   I-am mulțumit. Nu eram prea sigur de ce, dar așa mi se păruse politicos.
   Edgar Ross mai era încă unul dintre agenții speciali care avea un post de conducere în divizia din New York. Spre deosebire de majoritatea SAC din celelalte birouri, el nu reprezenta autoritatea cea mai mare din New York. Ross îi dădea socoteală directorului, un tip de treabă, pe nume Wilmots, dar Ross era șeful unei echipe întregi de asistenți SAC și de aceea era cel mai influent ofițer pe care-l cunoșteam.
   Drumurile noastre se întâlniseră pe când îl urmăream pe bărbatul care le ucisese pe Susan și pe Jennifer și cred că Ross se simțea dator pentru ce se întâmplase. Bănuiam chiar că simțea pentru mine o afecțiune pe care și-o reprima, dar poate că mă uitasem eu la prea multe seriale polițiste în care locotenenții morocănoși aveau fantezii sexuale cu nonconformiștii cărora le erau șefi. Nu credeam că Ross avea chiar aceste sentimente pentru mine, dar câteodată era greu să-ți dai seama ce gândea.
   L-am sunat imediat după ce am vorbit cu Grantley. I-am spus secretarei lui cum mă numeam și am așteptat. Când a revenit, mi-a spus că Ross nu putea vorbi cu mine, dar că îi va transmite că sunasem.
   M-am gândit să-mi țin răsuflarea până când o să mă sune el înapoi, dar mi-am dat seama că aș fi leșinat cu mult timp înainte să o facă. Din scurta pauză din convorbire trăsesem concluzia că Ross era acolo, dar că se schimbase de când vorbisem eu ultima oară cu el. Abia așteptam să mă întorc la Rachel și la Sam, dar voiam să adun cât mai multe informații înainte să plec din oraș. Nu prea aveam altă soluție decât să iau un taxi până la Federal Plaza.
   Zona respectivă era o combinație ciudată de culturi: în partea de est a bulevardului Broadway se înălțau trei clădiri federale imense, înconjurate de ziduri de beton și ornamentate cu niște sculpturi moderne ruginite. De cealaltă parte, față în față cu măreția FBI-ului erau magazine în care se vindeau ceasuri și pălării ieftine, dar care își scoteau profitul ajutându-i pe imigranți să completeze actele, și magazine de îmbrăcăminte care vindeau costume la numai 59,99 de dolari.
   Am luat o cafea de la Dunkin Donuts și m-am așezat să-l aștept pe Ross. Era și el un om care-și avea rutina lui. Îmi spusese acest lucru ultima oară când ne întâlnisem. Știam că-i plăcea să mănânce de obicei la Stark’s Veranda, la intersecția Broadway cu Thomas, un local frecventat de agenți guvernamentali încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și speram să nu ia masa la birou.
   Îmi terminasem de mult cafeaua, când l-am văzut după două ore îndreptându-se spre Veranda și am simțit o umbră de satisfacție, care se transformă în durerea respingerii văzând expresia de pe fața lui când l-am ajuns din urmă.
   - Nu, a spus el. Dispari.
   - Nu-mi scrii, nu-mi telefonezi, pierdem legătura. Nu mai avem relația pe care o aveam cândva.
   - Nu vreau să am vreo legătură cu tine. Vreau să mă lași în pace.
   - Îmi faci cinste cu prânzul?
   - Nu. Nu! Ce cuvânt din „lasă-mă în pace” nu înțelegi?
   S-a oprit la trecerea de pietoni. Era o greșeală. N-ar fi trebuit să-și încerce norocul cu traficul.
   - Încerc să dau de un agent de-al tău.
   - Fii atent, eu nu sunt tipul de la birou la care să apelezi de fiecare dată când ai o problemă. Sunt un om ocupat. Trebuie să prind teroriști, traficanți de droguri, mafioți. Ei îmi ocupă majoritatea timpului și a resurselor. Restul mi-l petrec cu oamenii pe care-i iubesc: familia, prietenii și în principiu cu oricine în afară de tine.
   A privit încruntat mașinile care nu se mai opreau. Aproape că era tentat să scoată pistolul și să-l fluture amenințător prin aer doar ca să reușească să treacă strada.
   - Haide, știu că mă placi. Probabil că mi-ai scris numele pe cutiuța stiloului. Agentul pe care-l caut se numește Philip Bosworth. Cei de la OSM mi-au spus că nu mai lucrează la voi în departament. Vreau doar să vorbesc cu el.
   Trebuie să recunosc că a încercat să scape de mine. M-am uitat pentru o secundă în altă parte și deja se aventurase în trafic ca un Frogger finanțat de guvern. Dar l-am ajuns din urmă.
   - Speram să dea vreo mașină peste tine, a zis el, dar știam că în adâncul lui era impresionat.
   - Te dai un tip tare, dar știu că ești de fapt blând și drăguț. Nu vreau decât să-l întreb câteva lucruri pe Bosworth, atâta tot.
   - De ce? De ce e așa important pentru tine?
   - Știi rămășițele din depozitul de la Williamsburg? S-ar putea să știe câte ceva despre trecutul celor implicați.
   - Cei implicați? Am auzit doar de un singur bărbat care a murit. Tu l-ai împușcat. Împuști prea mulți oameni. Ar trebui să te oprești.
   Eram în fața intrării de la Veranda. Dacă aș fi încercat să-l urmăresc pe Ross înăuntru, personalul m-ar fi aruncat afară în doi timpi și trei mișcări. Am văzut că încerca să se hotărască să intre și să uite de mine sau să vorbească cu mine, să afle niște informații utile, de asemenea că i se părea probabil să mă găsească mai târziu așteptându-l afară, caz în care am fi luat-o de la început.
   - Cineva l-a adus aici, i-a dat un loc în care să stea și să lucreze, am zis eu. N-a făcut asta de unul singur.
   - Polițiștii spuneau că anchetai cazul unei persoane dispărute.
   - De unde știi?
   - Primim rapoarte. Am dat un telefon la FBI când ți-am citit numele.
   - Vezi, știam eu că ții la mine.
   - Afecțiunea e relativă. Cine era fata pe care au găsit-o?
   - Alice Temple. Prietena unui prieten.
   - Nu ai prea mulți prieteni și am eu ceva bănuieli despre cei pe care-i ai. Nu ești într-o companie prea bună.
   - Trebuie să ascult predica înainte să mă ajuți?
   - Vezi, tocmai de aceea e complicat cu tine. Nu știi când să te oprești. N-am întâlnit niciodată pe cineva care să țină morțiș s-o încurce.
   - Bosworth, am răspuns. Philip Bosworth.
   - O să văd ce pot afla. O să te caute cineva. Să nu mă mai suni, bine? Doar să nu mă mai suni.
   Ușa Verandei s-a deschis și ne-am dat în lături să le facem loc unor doamne în vârstă. Ross se strecură înăuntru când ieși și ultima femeie. Am rămas cu ușa în mână.
   Am numărat până la cinci, așteptând să dispară din raza mea vizuală.
   - Pot să te sun, nu? am țipat eu.

            Mark Hall nu se putea opri din vomitat.
   De când se întorsese acasă, stomacul lui clocotea din cauza acidului și, în cele din urmă, se răzvrătise și începuse să-și scuipe afară conținutul.
   Abia dacă dormise noaptea trecută și acum îl dureau îngrozitor corpul și capul. Se bucura că soția lui era plecată, pentru că altfel i-ar fi împuiat capul să se ducă la doctor. În schimb, era liber să zacă pe podeaua din baie, cu obrazul lipit de vasul rece de toaletă, așteptând următoarea criză.
   Nu știa cât timp stătuse acolo. Tot ce știa era că de fiecare dată când își amintea de ceea ce-i făcuse lui Crane, îi simțea din nou ultima răsuflare, ca și cum stafia lui ar fi respirat din nou din lumea de dincolo și atunci începea instantaneu să vomite.
   Era ciudat. Îl urâse atâta timp pe Crane și de fiecare dată când îl vedea i se părea că rânjea la el un drac din mormânt, amintindu-i de socoteala pentru păcatele lui. Sperase ca Larry să se îmbolnăvească și să moară, dar, ca și pe timp de război, se dovedise a fi un supraviețuitor îndârjit.
   Mark Hall ucisese și el în timpul războiului: pe unii de la distanță, siluete neclare căzând după detunătura puștii, pe alții de aproape, iar sângele lor îi pătase fața și uniforma. Fusese tulburat prima oară când ucisese, dar după aceea devenise imun, pentru că băiatul naiv care urcase în autobuzul care-l dusese la baza militară se transformase într-un bărbat capabil să ia viața altora.
   Era un război drept, și, dacă nu i-ar fi ucis, atunci cu siguranță că l-ar fi lichidat ei. Dar crezuse că lăsase în urmă acele zile și nu-și imaginase că avea să mai împlânte un cuțit într-un bătrân neînarmat, chiar și unul dezgustător ca Larry Crane.
   Șocul și dezgustul pe care le simțise după aceea îl secaseră de energie și nimic nu avea să mai fie la fel.
   Auzi soneria, dar nu se ridică să răspundă. Era prea slăbit să stea în picioare și prea rușinat să dea ochii cu cineva. Rămase pe podea, cu ochii închiși.
   Probabil că ațipise, pentru că următorul lucru pe care și-l amintea era ușa băii deschizându-se și două perechi de picioare: ale unui bărbat și ale unei femei.
   Ridică privirea spre fusta și mâinile femeii. Lui Hall i se păru că erau pline de sânge. Se întrebă dacă și mâinile lui erau la fel ca ale ei.
   - Cine sunteți?
   Abia dacă putea să vorbească. Vocea lui suna ca o mătură pe pământul plin de praf.
   - Vrem să vorbim cu dumneavoastră despre Larry Crane, spuse Sekula.
   Hall încercă să-și ridice capul și să-l privească pe bărbat, dar îl durea până și la cea mai mică mișcare pe care o făcea.
   - Nu l-am văzut, răspunse el.
   Sekula se așeză în fața bătrânului. Avea un ten curat și dinți albi. Hall nu-l plăcu deloc.
   - Sunteți cumva de la poliție? Dacă sunteți polițiști, arătați-mi niște legitimații.
   - De ce credeți că suntem polițiști, domnule Hall? Vreți să ne împărtășiți vreun lucru? Ați fost un băiat rău?
   Hall vărsă din nou, amintindu-și de mirosul din momentul morții lui Crane.
   - Domnule Hall, ne grăbim, spuse Sekula. Cred că știi de ce am venit.
   Prostul și lacomul de Larry Crane. Chiar și din mormânt găsise o metodă să-l aducă la sapă de lemn.
   - Nu-l mai am. L-a luat cu el.
   - Unde?
   - Nu știu.
   - Nu te cred.
   - Du-te dracu’! Ieși afară din casa mea!
   Sekula se ridică și-i făcu semn domnișoarei Zahn. De data aceasta rămase în cameră, ca s-o facă să înțeleagă cât de urgent aveau nevoie de informații. Nu trecu mult timp.
   Bătrânul începu să vorbească atunci când văzu acul apropiindu-se de ochi, dar domnișoara Zahn i-l înfipse oricum în globul ocular, ca să fie sigură că nu-i mințea. Sekula se uita deja în altă parte.
   Duhoarea vomei îi ajunsese la nas.
   Când termină, îl luară pe Hall, pe jumătate orb acum, îl înghesuiră în mașină și plecară spre locul în care acesta îl aruncase pe Crane, într-o groapă plină de noroi de lângă o mlaștină îngrozitoare.
   Înainte de a-și lăsa vechiul prieten din război să putrezească, Hall îi legase cutia la piept. Se gândise că dacă Larry vrusese atât de mult s-o aibă, atunci ar fi trebuit s-o ia cu el oriunde s-ar fi dus.
   Sekula scoase cu grijă cutia din strânsoarea mâinii bătrânului și o deschise. Fragmentul de pergament era înăuntru, intact.
   Cutia fusese bine construită, protejând conținutul de apă, zăpadă sau orice alt factor care ar fi putut distruge informațiile din interior.
   - E intact, îi spuse Sekula femeii. Suntem atât de aproape.
   Mark Hall, Regele Auto, stătea în noroi, îmbrăcat în pantalonii lui de om bătrân, acoperindu-și cu mâinile ochiul rănit. Nici nu se zbătu când domnișoara Zahn îl luă de mână și-l duse lângă apă și nici când îl puse să îngenuncheze și-i ținu capul în apă până se înecă.
   După aceea îl târâră până la groapă și îl așezară lângă fostul lui camarad de arme, unindu-i pe cei doi bătrâni în moarte, așa cum fuseseră uniți, fără voia lor, în viață.

                                             15.

         Walter Cole sună în momentul când plecam din oraș.
   - Am mai aflat niște lucruri, spuse el. Medicul legist a confirmat identitatea rămășițelor găsite în apartamentul lui Garcia. Sunt ale lui Alice. Rapoartele toxicologice realizate pe o părticică dintr-un țesut găsit la baza craniului au demonstrat prezența DMT-ului, dimetiltriptamină, în sânge.
   - N-am auzit niciodată de această substanță. Ce efecte are?
   - Se pare că e un drog halucinogen, dar are simptome neobișnuite. Produce paranoia și îi face pe consumatori să aibă halucinații cu extratereștri și monștri. Uneori îi face să creadă că au călătorit în timp și spațiu și în alte planuri ale existenței. Vrei să mai auzi ceva interesant? Au găsit urme de DMT și în corpul lui Garcia. Medicul legist crede că le-a ingerat odată cu mâncarea, dar mai fac încă niște teste.
   Probabil că răpitorii îi administraseră acest drog lui Alice ca să poată juca rolul salvatorilor ei după ce efectele acestuia ar fi dispărut. Dar și lui Garcia îi dăduseră DMT, probabil ca să-l controleze, ținându-l într-o stare permanentă de frică, iar doza nu fusese prea mare, ci îndeajuns încât să fie la limită, ca să-l poată manipula după bunul-plac.
   - Vreau să-ți mai spun ceva. Clădirea din Williamsburg avea o pivniță. Intrarea era ascunsă după un zid fals. Se pare că am aflat ce făcea Garcia cu oasele.
   Pivnița o găsiseră cei din Departamentul de Medicină Legală a NYPD. Cercetaseră amănunțit clădirea, etaj cu etaj, de sus până jos, confruntând planurile clădirii cu ceea ce vedeau în realitate, observând ce fusese construit recent și ce nu. Polițiștii care spărseseră zidul descoperiseră o ușă de oțel în podea, cu un diametru de aproape doisprezece metri pătrați, încuiată cu lacăte și zăvoare grele.
   Le luase o oră să le deschidă, în timp ce securitatea le fusese asigurată de aceeași Unitate de Urgență care intervenise în noaptea morții lui Garcia. Când deschiseseră ușa, unitatea coborâse în întuneric cele câteva trepte improvizate din lemn.
   Spațiul de dedesubt avea aproape aceeași dimensiune cu cea a ușii de oțel și o adâncime de aproximativ patru metri. Garcia lucrase conștiincios. Din colțurile pivniței atârnau ghirlande de oase ascuțite, cu câte un ciorchine din cranii la fiecare capăt.
   Pereții fuseseră betonați și introdusese în ciment bucăți de oase înnegrite, jumătăți de maxilare, femure, oase ale degetelor și coaste ieșind în afară de parcă ar fi fost un sit arheologic în lucru.
   Într-un pătrat din centrul camerei erau așezate patru turnuri formate din suporturi pentru lumânări din marmură și os, lumânările din aranjamentele de cranii și oase fiind asemănătoare cu cele pe care le descoperisem eu în apartamentul lui Garcia, legate între ele cu patru lanțuri din oase, ca și cum ar fi sigilat locul dinăuntru. Mai era acolo și un alcov de șaizeci sau optzeci de centimetri, gol, dar care mai mult ca sigur urma să adăpostească un alt obiect decorativ, poate chiar mica sculptură din os din portbagajul meu.
   Biroul de Medicină Legală avea dificila sarcină de a identifica rămășițele descoperite, dar știam că aveau să înceapă cu lista persoanelor decedate sau a femeilor dispărute din regiunea orașului Juarez, Mexic, și a nefericiților care dispăruseră de pe străzile New York-ului de la sosirea lui Garcia în oraș.

          Am condus spre nord. Drumul a fost liber după ce am ieșit din oraș și am ajuns în Boston cam pe la cinci după-masă.
   Casa de licitații The House of Stern avea sediul pe o străduță laterală din apropierea Fleet Center, un loc neobișnuit pentru acest gen de afacere, prea aproape de barurile din zonă. Era o clădire cu geamuri fumurii, care aveau înscris numele firmei cu litere aurii, în partea de jos. În dreapta se vedea o ușă neagră, din lemn, împodobită cu un inel auriu din metal sub forma unei guri deschise și o cutie de scrisori de aceeași culoare, filigranată cu dragoni ce-și urmăreau coada.
   Într-un cartier de locuințe, ușa firmei House of Stern ar fi fost o oprire obligatorie pentru copiii care băteau la uși de Halloween și întrebau: „Ne dați ori nu ne dați”.
   Am apăsat pe sonerie și am așteptat. Mi-a deschis o femeie roșcată cu unghiile colorate în roșu-închis, la capătul cărora oja se exfoliase.
   - Îmi pare rău, dar este închis. Lucrăm cu publicul de la ora zece până la șaisprezece, de luni până vineri.
   - Nu sunt client, am răspuns eu. Mă numesc Charlie Parker. Sunt detectiv particular. Aș dori să vorbesc cu Claudia Stern.
   - Aveți programare?
   - Nu, dar cred că nu va fi nevoie de așa ceva. Puteți să-i arătați acest obiect.
   I-am dat cutia pe care o țineam în mână. Tânăra s-a uitat la ea destul de bănuitoare și a dat la o parte ziarele de deasupra ca să vadă conținutul. A văzut o parte a statuii din os, s-a gândit pentru câteva momente, apoi a deschis ușa să intru. Mi-a spus să iau loc, apoi a dispărut după o ușă verde, pe jumătate deschisă.
   Camera în care rămăsesem era destul de simplă și puțin neîngrijită. Covorul era uzat și puțin ars, iar tapetul subțiat la margini și plin de zgârieturi, din cauza mulțimii de oameni și de obiecte care se perindaseră pe acolo. În dreapta erau două birouri, acoperite cu hârtii și două computere stinse, iar în stânga patru cutii mari din care ieșeau așchii moi de lemn, asemenea părului dezordonat al unui clovn. Pe pereții din spatele lor atârnau niște litografii reprezentând scene ale unei lupte între îngeri și demoni. M-am apropiat să mă uit mai atent.
   Semănau foarte mult cu desenele lui Gustave Dore, ilustratorul Divinei Comedii, dar aparțineau unui artist pe care nu-l cunoșteam.
   - Lupta între îngeri și demoni, a spus o femeie din spatele meu, și Căderea îngerului răzvrătit. Datează din secolul al XIX-lea și au fost comandate de doctorul Richard Laurence, profesor de ebraică la Oxford, pentru a ilustra prima sa traducere a Cărții lui Enoch, din 1821, dar a renunțat la ele din cauza unei neînțelegeri cu artistul. Acestea sunt unele dintre puținele copii existente. Restul au fost distruse.
   M-am întors și am văzut o femeie de vreo cincizeci de ani, micuță și atrăgătoare, îmbrăcată cu niște pantaloni negri largi și cu un pulover alb, pătat cu negru în câteva locuri. Părul aproape cărunt avea o tentă aurie la tâmple, iar pielea feței și a gâtul era netedă, cu câteva riduri abia vizibile. Dacă apreciasem corect vârsta, atunci arăta foarte bine.
   - Doamna Stern?
   Mi-a strâns mâna.
   - Claudia. Îmi pare bine să vă cunosc, domnule Parker.
   Mi-am îndreptat din nou atenția către ilustrații.
   - Spuneți-mi vă rog, doar de curiozitate, de ce au fost distruse celelalte desene?
   - Artistul se numea Knowles, un catolic care lucra pentru editurile din Londra și Oxford. Era un artist complet, deși fusese influențat de alte stiluri. Knowles nu cunoștea caracterul controversat al acelei cărți în momentul în care acceptase lucrarea și a aflat despre polemică abia când a discutat cu preotul din parohia sa. Cunoașteți scrierile biblice apocrife?
   - Nu prea, am răspuns eu, deși acest lucru nu era în întregime adevărat.
   Mă mai lovisem de Cartea lui Enoch și înainte, dar nu văzusem niciodată textul. Călătorul, ucigașul care le luase viața soției și fiicei mele, făcuse o referire la această carte. Ea fusese doar una dintre sursele întunecate care-i alimentaseră fanteziile.
   Femeia a zâmbit, dezvelind niște dinți albi, ușor galbeni la rădăcină.
   - Atunci poate vă lămuresc eu, și în schimb dumneavoastră îmi explicați ce-i cu obiectul pe care i l-ați arătat asistentei mele.
   Cartea lui Enoch a fost recunoscută de Biserică timp de cinci sute de ani, iar o parte din ea a fost găsită printre pergamentele de la Marea Moartă. Traducerea lui Laurence se baza pe surse din secolul al II-lea d.Hr., dar cartea ar putea fi mult mai veche.
   Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaștem, sau pe care credem că le cunoaștem despre căderea îngerilor își au rădăcinile în scrierile lui Enoch și e posibil ca însuși Iisus Hristos să fi știut de existența lor, existând reminiscențe din viziunea lui în evanghelii târzii. A ieșit din grațiile Bisericii din cauza teoriilor sale despre natura îngerilor.
   - Despre câți pot dansa pe vârful unui ac?
   - Într-un fel. Deși există un oarecare acord asupra faptului că originea răului pe pământ își avea rădăcinile în căderea îngerilor din Rai, natura lor a provocat un conflict. Aveau ei un corp? Dacă  da, atunci care erau poftele lor? Potrivit lui Enoch, cel mai mare păcat al îngerilor întunecați nu era mândria, ci dorința: dorința lor de a se împreună cu femeile, cel mai frumos aspect al creației lui Dumnezeu, umanitatea. Acest lucru a dus la nesupunere și la răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și ca urmare au fost alungați din Rai. Asemenea speculații nu au fost acceptate de autoritățile religioase și Enoch a fost acuzat de erezie și scrierile lui scoase din canoanele bisericești. Se pare că au fost date uitării până în 1773, când un explorator scoțian, James Bruce, a călătorit în Etiopia și a pus la adăpost trei copii ale acestei cărți, păstrate de biserica din acea țară. Cincizeci de ani mai târziu, Laurence a tradus cartea și, astfel, lumea anglofonă l-a putut citi pe Enoch pentru prima oară după un mileniu.
   - Dar fără ilustrațiile lui Knowles.
   - Artistul se temea de controversele care ar fi apărut după publicarea lor și se pare că preotul din parohia sa ar fi refuzat să-l mai împărtășească dacă le-ar fi dat la tipar. El l-a înștiințat pe doctorul Laurence despre decizia pe care o luase și acesta a plecat la Londra să vorbească cu el. Cei doi s-au certat și Knowles a aruncat în foc originalele și copiile. Laurence a luat de pe biroul artistului desenele care mai rămăseseră și a fugit. De fapt, ilustrațiile în sine nu sunt valoroase, dar mi-a plăcut povestea creației lor, așa că am hotărât să le păstrez, în ciuda câtorva oferte de cumpărare. Ele simbolizează într-un fel țelul acestei case: dorim ca ignoranța și teama să nu distrugă arta ascunsă și ca toate aceste piese să ajungă la cei care știu să le aprecieze cel mai mult. Acum, dacă doriți să intrați, am putea discuta despre obiectul dumneavoastră.
   Am urmat-o după ușa verde, printr-un coridor care ducea într- un atelier. Secretara cu părul roșu verifica într-un colț starea în care se aflau câteva cărți învelite în piele, în timp ce un bărbat de vârstă mijlocie cu păr castaniu și început de chelie lucra la un tablou luminat de mai multe lămpi.
   - Ați nimerit într-un moment interesant, a spus Claudia Stern. Ne pregătim pentru o licitație, iar piesa de rezistență este un obiect din Sedlec, la fel ca statuia dumneavoastră. Dar cred că știați deja acest lucru, din moment ce vă aflați aici. Pot să știu cine v-a recomandat să veniți la mine?
   - Un bărbat pe nume Charles Neddo. E negustor de antichități în New York.
   - Îl cunosc pe domnul Neddo. Este un amator cu multe calități. Ne mai aduce din când în când obiecte destul de neobișnuite, dar nu a învățat niciodată să facă diferența între lucrurile valoroase și cele care ar trebui aruncate și date uitării.
   - Vă apreciază foarte mult.
   - Nici nu mă mir, domnule Parker. Această casă este expertă în asemenea subiecte, și ne-am dobândit reputația prin conștiinciozitatea de care am dat dovadă în ultimii zece ani. Înainte să apărem noi, aceste artefacte ascunse erau păstrate în pivnițe întunecate de către negustorii soioși de pe stradă. Câteodată, casele de renume mai vindeau „obiecte negre”, așa cum mai erau numite, dar niciuna dintre ele nu era specializată în acest domeniu. Stern este unică și se întâmplă rareori ca vreun vânzător de asemenea obiecte să nu ne consulte înainte de a le scoate la licitație. De asemenea, ne contactează foarte mulți oameni, oficial și neoficial, în legătură cu manuscrise, diverse colecții sau chiar rămășițe umane.
   S-a îndreptat spre o masă pe care statuia din apartamentul lui Garcia era așezată pe un suport rotativ. A aprins o lampă de birou care a luminat puternic oasele.
   - Și așa ajungem noi la această statuie. Presupun că domnul Neddo v-a povestit câte ceva despre originile acestei imagini, nu?
   - Crede că este reprezentarea unui demon prins în argint prin secolul al XV-lea. Îi spunea Îngerul Negru.
   - Immael, a spus doamna Stern. Una dintre cele mai interesante figuri din mitologia demonică. O denumire recentă ca aceasta se întâlnește în puține cazuri.
   - Denumire?
   - Enoch spune că s-au răzvrătit două sute de îngeri și că aceștia au fost alungați pe muntele Armon sau Hermon: în ebraică, herem înseamnă blestem. Unii dintre ei au coborât în adâncul muntelui și au creat Iadul, dar ceilalți au rămas pe Pământ. Cred că Enoch dă numele a nouăsprezece dintre acești îngeri. Immael nu se află printre ei, deși cel al fratelui să geamăn, Ashmael, apare în anumite versiuni. De fapt, Immael a fost menționat pentru prima dată în manuscrisele din Sedlec, după 1421, anul în care se presupune că a fost creat Îngerul Negru, lucru ce a dus la apariția mitologiei lui.
   A mișcat încet suportul rotativ, examinând sculptura din toate unghiurile posibile.
   - Unde ați spus că ați găsit această statuie?
   - Nu v-am spus.
   A înclinat capul și m-a privit pe deasupra ochelarilor.
   - Nu, nu mi-ați spus, nu-i așa? Aș vrea să știu înainte de a vă spune mai multe.
   - Proprietarul, care a fost probabil și artistul care a creat-o, e mort. Era un mexican, Garcia. Neddo crede că tot el a restaurat osuarul din Juarez și a realizat altarul închinat unei sfinte venerate în Mexic: Santa Muerte.
   - Și cum și-a găsit domnul Garcia sfârșitul?
   - Nu citiți ziarele?
   - Nu, dacă am lucruri mai bune de făcut.
   - A fost împușcat.
   - Ce păcat. Dacă el a fost artistul, atunci avea un talent remarcabil. Este într-adevăr foarte frumoasă. Cred că oasele umane nu sunt atât de vechi pentru că nu sunt prea erodate. Majoritatea provin de la copii, probabil pentru a corespunde proporțiilor statuii. Mai sunt și oase canine și de păsări, iar unghiile de la capetele membrelor par a fi gheare de pisică. Este un obiect extraordinar, dar nu cred că poate fi vândut. S-ar ridica întrebări despre proveniența oaselor de copii. Există posibilitatea să aibă legătură cu vreo crimă. Oricine ar încerca să cumpere sau să vândă această statuie fără să anunțe autoritățile ar putea fi acuzat în cel mai bun caz de obstrucționarea anchetei.
   - Nu încercam s-o vând. Bărbatul care a realizat-o a fost implicat în uciderea a cel puțin două femei din SUA și poate a mult mai multe din Mexic. Cineva l-a ajutat să ajungă în New York și vreau să aflu cine a fost.
   - Atunci care este rolul statuii și de ce ați venit la mine?
   - M-am gândit că v-ar stârni interesul și mi-ați putea răspunde la câteva întrebări.
   - Și așa a și fost.
   - Mai am o întrebare: spuneți-mi despre Credincioși.
   Doamna Stern a stins lampa. Gestul i-a dat răgazul să-și ascundă uimirea și panica.
   - Nu sunt sigură că înțeleg.
   - Am găsit un simbol gravat în interiorul unui craniu din apartamentul lui Garcia. Era o ancoră. Neddo spune că este simbolul unui grup, al unui cult, ca să-și recunoască membrii și să-și însemneze cu ele victime. Pe Credincioși îi interesează în mod deosebit istoria Sedlecului și recuperarea statuii originale a Îngerului Negru, presupunând de la bun început că există. Sunteți pe cale să scoateți la licitație un fragment de pergament dintr-o hartă despre care se spune că ar conține indicii asupra locului în care se află statuia. Cred că e îndeajuns ca să atrageți atenția acelor oameni.
   Credeam că doamna Stern mai avea puțin și scuipa din cauza dezgustului pe care-l simțea față de subiectul pe care-l adusesem în discuție.
   - Credincioșii, așa cum își spun, sunt niște ciudați. Sunt sigură că domnul Neddo v-a spus că avem de-a face cu tot felul de indivizi ciudați, deși majoritatea sunt inofensivi. Sunt colecționari și le putem ierta entuziasmul pentru că n-ar putea face rău nimănui. Credincioșii sunt o altă problemă. Dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, și sunt numai zvonuri, cultul lor a existat timp de secole și a luat ființă după confruntarea din Boemia dintre Erdric și Immael. Sunt destul de puțini la număr și nu ies cu nimic în evidență. Singurul motiv al existenței lor este acela de a-i regăsi pe Îngerii Negri.
   - Îngeri? Neddo mi-a spus doar despre o statuie.
   - Nu e o statuie, ci o ființă.
   M-a condus în locul unde bărbatul cu început de chelie lucra la restaurarea picturii. Era o pânză mare de trei metri pe un metru optzeci, reprezentând un câmp de luptă. Pe dealurile din fundal ardeau focuri și o armată numeroasă înainta printre casele distruse și câmpurile pârjolite.
   Pictura era foarte detaliată, fiecare personaj realizat cu grijă, deși era greu să deslușești dacă ceea se vedea reprezenta lupta în sine sau urmările ei. În câteva părți ale tabloului mai erau pictate alte scene de luptă, dar planul principal era format din curteni așezați în jurul unui rege. La mică distanță de el, un om cu un singur ochi regrupa forțele armate.
   Pânza fusese așezată pe un șevalet și luminată de mai multe lămpi, asemenea unui pacient în sala de operații. Pe rafturile din jur se vedeau microscoape, lentile, scalpele, lupe și borcane cu diverse substanțe. Restauratorul a luat un bețișor subțire de lemn și l-a crestat cu un briceag, apoi l-a băgat în vată și l-a învârtit până când a obținut dimensiunea dorită. Când fu mulțumit de rezultat, l-a introdus într-un borcan cu lichid și a început să aplice cu grijă substanța pe suprafața pânzei.
   - E acetonă combinată cu white sprit, a spus doamna Stern. Se folosește pentru îndepărtarea straturilor nedorite de lac, tutun și fum, efectele poluării și ale oxidării. Trebuie să fii foarte atent și să găsești combinația perfectă de substanțe pentru fiecare pictură în parte, pentru că nu există două la fel. Important e să obții o substanță destul de puternică cât să îndepărteze lacul și murdăria, și chiar și straturile de culoare adăugate mai târziu de alți artiști sau restauratori, fără să ștergi stratul original de dedesubt. Acest procedeu a fost și va fi unul extrem de meticulos, pentru că artistul anonim a folosit mai multe tehnici combinate.
   Mi-a arătat două sau trei zone în care stratul de culoare părea foarte gros.
   - Aici nu a folosit culori în ulei, ceea ce i-a conferit pigmentului o consistentă deosebită, așa cum vedeți și dumneavoastră. Dacă s-a aplicat tehnica impasto, zonele cu mai multă culoare rezultate au straturi de praf în caneluri, care trebuie îndepărtate cu acetonă și un scalpel.
   Mâinile ei s-au mișcat din nou foarte aproape deasupra lucrării, dar fără s-o atingă.
  - Mai există apoi și o mulțime de crăpături, acest efect de pânză de păianjen în zonele în care pigmentul vechi s-a uscat și s-a degradat în timp.
   A găsit o pictură mai mică, reprezentând un bărbat îmbrăcat în blană de hermină, cu o pălărie neagră și afișând o atitudine solemnă. Secretara ei își abandonase munca și ni se alăturase.
   Se pare că lecțiile doamnei Stern erau foarte interesante.
   - În caz că vă întrebați, acesta este alchimistul Dee, a explicat ea. Trebuie să scoatem la licitație acest tablou, împreună cu pictura la care lucrează James acum. Lăsați-mă să reglez lumina.
   A stins luminile din jurul picturilor și pentru o clipă am rămas în semiîntuneric, până când locul în care ne aflam a fost luminat dintr-odată de o lumină ultravioletă. Ochii și dinții ne străluceau acum într-o culoare purpurie, dar schimbările erau vizibile în cazul celor două picturi.
   Cea mică, reprezentarea alchimistului Dee era plină de pete mici și puncte, de parcă întreaga pânză ar fi fost atacată de un student nebun al lui Jackson Pollock. Pictura mai mare nu avea asemenea semne în afară de o semilună în colțul pe care-l restaura acum bărbatul.
   - Punctele de pe portretul lui Dee se numesc „pictură peste pictură” și arată zonele în care au lucrat restauratorii. Dacă am face acest experiment în majoritatea galeriilor mari de artă din lume am vedea același efect la cele mai multe dintre lucrări. Conservarea operelor importante de artă este un proces constant și așa a fost dintotdeauna.
   Doamna Stern a aprins din nou lumina.
   - Știți ce este un sleeper, domnule Parker? În meseria noastră este un obiect a cărui valoare nu este recunoscută de o casă de licitații și care ajunge în mâinile cuiva care își dă seama de adevărata lui natură. Această pictură este un sleeper: a fost descoperită de o casă de licitații din Somerset, Anglia, și evaluată la o mie de dolari. E clar că această pânză n-a mai fost restaurată niciodată până acum, și, deși a fost păstrată în condiții bune, trecerea timpului și-a spus cuvântul. Totuși, a existat o porțiune destul de mare în colțul de jos al picturii, care a fost pictată din nou, așa cum ne-a demonstrat lumina ultravioletă. Se pare că au fost acoperite anumite detalii ale tabloului. Le-am scos la iveală destul de ușor și ceea ce vedem acum este a doua fază a procesului de restaurare. Dați-vă un pas în spate și priviți zona respectivă.
   În colțul din dreapta jos erau pictate cadavrele unor călugări, îmbrăcați toți în alb și atârnați de zidul mănăstirii. La picioarele lor erau piramide din oase umane, iar unul dintre călugări avea o săgeată înfiptă în frunte. Pe rasele călugărilor fusese pictată o ancoră cu ceea ce părea a fi fost sânge.
   Un grup de soldați călare se îndepărta de ei, conduși de un bărbat în armură cu o pată albă în ochiul drept. De șeile lor atârnau capete, iar caii aveau pe cap armuri cu țepi.
   Deși se părea că omul cu barbă era conducătorul lor, atenția îți era captată de unul dintre soldați. Nu călărea, ci mergea pe jos pe lângă căpitan, ținând sabia plină de sânge în mâna dreaptă.
   Era un diavol gras, imens și deformat, cu o gușă sau o tumoare uriașă. Purta o tunică din zale de piele care nu-i putea ascunde burta extraordinar de mare, iar picioarele aproape că se frângeau sub greutatea poverii. Era murdar de sânge în jurul gurii pentru că se hrănise cu cei morți. În mâna stângă ținea un stindard cu simbolul unei ancore.
   - De ce a fost ascunsă această parte?
   - Acestea sunt evenimentele de după jefuirea mănăstirii din Sedlec. Jan Ziska și husiții lui au fost acuzați de uciderea călugărilor în timpul armistițiului, dar poate ca această pictură este mult mai aproape de adevăr. Se pare că mercenarii conduși de acești doi bărbați au înfăptuit crimele, profitând de confuzia creată după încheierea luptei. Documentele vremii, inclusiv mărturia participanților la evenimente, vin în sprijinul versiunii artistului.
   Claudia și-a depărtat degetele de la mâna dreaptă ca să ni-i arate pe călărețul cu barbă și silueta grotescă țopăind pe lângă el.
   - Acesta, a zis ea arătându-l pe bărbatul gras, nu are niciun nume. Conducătorul lor era cunoscut sub numele de „Căpitanul”, dar, dacă ar fi să dăm crezare miturilor legate de Sedlec, atunci el era într-adevăr Ashmael, Îngerul Negru. Potrivit poveștilor vechi, după izgonirea din Rai, Ashmael era evitat de ceilalți îngeri căzuți pentru că avea întipărită în ochi ultima imagine a lui Dumnezeu. În singurătatea lui, el s-a sfâșiat în două ca să aibă companie în rătăcirile sale și și-a botezat jumătatea Immael. În cele din urmă au obosit și au coborât în adâncimile pământului, într-un loc de lângă Sedlec, unde au dormit până când au fost săpate minele. Atunci s-au trezit și au găsit lumea de la suprafață în război, așa că au început să instige oamenii la conflicte, ațâțând o parte împotriva alteia, până în momentul în care Immael a fost prins și aruncat în argint topit. Ashmael a început să-l caute, dar când a ajuns la mănăstire, statuia fusese deja mutată, așa că s-a răzbunat pe călugări și și-a continuat căutarea, care, potrivit locotenenților Credincioșilor, continuă și astăzi. Acum ați aflat, domnule Parker.
   Credincioșii trăiesc doar ca să reunească cele două jumătăți ale îngerului căzut. Este o poveste minunată și vreau s-o vând pentru douăzeci de procente din prețul care va fi oferit. Până la urmă, eu sunt singura care trage foloase de pe urma poveștii Îngerilor Negri.

             Am ajuns acasă înainte de miezul nopții. Era liniște.
   Am urcat la etaj și am găsit-o pe Rachel dormind. Nu am trezit-o. Voiam să merg s-o văd pe Sam, când mama lui Rachel a apărut în pragul ușii și, cu un deget la buze ca să nu scot o vorbă, mi-a făcut semn s-o urmez jos.
   - Vrei o cafea? m-a întrebat ea.
   - Da.
   A încălzit niște apă și a scos din frigider cafeaua măcinată. N-am zis nimic cât timp a făcut cafeaua.
   Mi se părea că nu trebuia să încep eu conversația pe care urma să o purtăm.

..................................................