Assassini, Thomas Gifford

                                     1-11

                                Prolog

       Octombrie 1982

   New York  City

      Semăna cu o pasăre de pradă, învăluit în negru și alunecând pe suprafața argintie a gheții.

   Era un bărbat în vârstă. Patina excelent.

   Se simțea foarte bine, ascultând șuieratul lamelor ce crestau precis, fără șovăială, gheața, simțind pe față răcoarea brizei tomnatice. Întotdeauna, în asemenea zile importante, simțurile îi erau deosebit de acute.

   O sarcină ce trebuia îndeplinită îi aducea la viață într-un mod neobișnuit: în astfel de momente se simțea unit cu destinul său și cu Dumnezeu. Sensul existenței i se desfășura limpede în fața ochilor.

   Și lumea devenea transparentă. Lucrurile care îl înconjurau își pierdeau misterul. În astfel de zile înțelegea.

   Ceața dimineții se risipise, iar razele soarelui se iveau dincolo de norii albi, înalți. Turnurile de la Rockefeller Center se înălțau deasupra lui, muzica îi armoniza pașii, iar el putea să se piardă în grația și forța mișcărilor, urmărindu-le, aproape, înapoi în timp.

   Învățase să patineze de copil, pe canalele înghețate din Haga.

   Purta un costum negru cu guler bisericesc și o pelerină neagră ce se strângea la spate, ca o capă, în timp ce se mișca elegant printre ceilalți patinatori, majoritatea adolescenți. Nu-și imaginase niciodată că haina fluturândă l-ar putea face să pară aspru și amenințător. El nu gândea așa. Era preot. Reprezenta Biserica. Zâmbea calm, liniștitor și blând. Era bun, nu cineva de care să te temi.

   Și totuși, ceilalți patinatori se dădeau la o parte din calea lui, privindu-l aproape pe furiș, ca și cum el le-ar fi cântărit calitățile morale. Se înșelau amarnic.

   Era înalt, cu părul pieptănat drept deasupra frunții înalte, nobile. Avea o față îngustă, nasul lung și gura largă, cu buze subțiri. Chipul îi era îngăduitor, asemenea unui doctor de țară care înțelege viața și nu se teme de moarte. Trăsăturile aveau o paloare străvezie, născută dintr-o viață petrecută în capele întunecate, chilii neluminate, confesionale. O paloare născută din ceasuri nesfârșite de rugăciune. Purta ochelari cu ramă de oțel. Patinajul, concentrarea, îi aduseseră pe buze un surâs stins. Era slab, dar avea o condiție fizică extraordinară.

   Avea 70 de ani.

   Patinând, își întindea mâinile înainte, cu palmele deschise, ca și cum ar fi dansat cu un partener invizibil. Mănușile fine, de piele neagră, îi veneau ca turnate.

   La difuzor cânta o fată, o înregistrare enervantă dintr-un film pe care îl văzuse în cursa Alitalia 747, în drum spre New York. Fata spunea că avea să trăiască pentru totdeauna, că avea să-și deschidă aripile și să zboare...

   Se strecura printre copii, aluneca grațios printre tinerele fete cu părul lung, curgând în valuri și blugi strâmți, gata să plesnească pe coapsele lor musculoase. Fetele de o anumită vârstă îi aminteau de mânjii zburdalnici. Nu văzuse niciodată o femeie goală. Nici nu se gândea la așa ceva.

  

       Își ridică ușor un picior înainte, alunecând pe o singură patină, mișcându-se cu îndemânare înainte și înapoi, despicând aerul cu brațele, ochii înguști scrutând parcă în inima timpului, în vreme ce trupul continua mișcarea, împins de elicele memoriei.

   Se rotea ca o pasăre neagră, înconjurând patinoarul, privind fix în față, cu ochii limpezi și albaștri ca gheața, fără fund, asemenea unui lac de munte. Nu era nicio pâlpâire de emoție în ei. Erau departe, rupți de realitate.

   Fetele șușoteau, urmărindu-l pe bătrânul preot care trecea pe lângă ele, auster și formal; totuși, în privirile lor se citea respect pentru forța și stilul patinajului său.

   Dar el era preocupat, gândindu-se la ceea ce avea să urmeze și nu le dădea atenție. Fetele credeau, fără îndoială, că sunt nemuritoare și că aveau să-și deschidă aripile și să zboare, ceea ce nu era rău, dar bătrânul preot știa mai bine.

   Înaintea lui căzu o fată drăguță, cam de 14 ani, și rămase pe gheață cu picioarele întinse în față. Prietenii ei râdeau, iar ea clătina din cap, legănându-și părul strâns în coadă.

   Se aplecă deasupra ei, din spate, o prinse de subsori și o ridică printr-o singură mișcare, neîntreruptă. Observă privirea ei surprinsă, în timp ce flutură pe lângă ea ca un corb atotputernic. Apoi ea zâmbi larg și-i strigă un mulțumesc. El înclină solemn din cap, peste umăr.

   Curând după aceea își privi ceasul. Părăsi gheața, returnă patinele închiriate și ceru servieta de la garderobă. Respiră adânc și rar. Se simțea extraordinar de bine și stăpân pe sine, cu o doză suplimentară de adrenalină în sânge.

   Urcă scările spre ieșire. Își cumpără un covrig fierbinte, îl unse cu mușcat pe coaja plină de sare și aruncă șervețelul într-un coș de gunoi.

   Porni de-a lungul șirului de magazine către Strada Cinci. Traversă și se opri să admire Catedrala Sfântului Patrick. Nu era un sentimental, dar vederea marilor biserici - chiar și a celor mai noi - îl mișca întotdeauna.

   Intenționase să spună o rugăciune, dar patinajul durase prea mult și putea, oricum, să se roage în inima sa.

   Străbătuse un drum lung pentru această întâlnire.

   Era timpul să meargă.

           Roma

       Bărbatul care stătea în pat nu urmărea meciul de fotbal ce se desfășura pe ecranul televizorului.

   Unul dintre secretari pusese caseta video și avusese grijă să o pornească înainte de a se retrage, dar omul din pat începuse să-și piardă interesul pentru fotbal în ultima vreme. Dacă se mai gândea vreodată la așa ceva, erau amintirile meciurilor pe care le jucase la Torino, în copilărie, cu foarte mult ani în urmă.

   În ceea ce privea partida de pe caseta de curând primită, prin curier, de la Sao Paolo, ei bine, puțin îi păsa. Cupa Mondială nu mai făcea parte din planurile lui.

   Bărbatul din pat se gândea la apropiatul său sfârșit cu acea detașare rece care îl slujise atât de bine în viață. De tânăr stăpânise arta de a gândi despre sine la persoana a treia, ca Salvatore di Mona.

   Cu o parte din el stând deoparte, afișând un zâmbet surprins, el urmărise ascensiunea constantă, sistematică a lui Salvatore di Mona, clătinase admirativ din cap ori de câte ori acesta încheiase alianțe cu oameni puternici, din lume, asistase la cucerirea celei mai înainte culmi a carierei de către Salvatore di Mona. Din acel moment, Salvatore di Mona încetase, într-un fel, să mai existe; din acel moment primise numele de Callistus, vicar al Domnului, Sfântul Părinte, papa Callistus al IV-lea.

   Timp de 8 ani fusese președintele consiliului: nu era nici modest, nici deosebit de profund, dar fusese deopotrivă norocos și extraordinar de practic. Nu era tocmai dăruit cu acea magie subtilă pe care poziția îi cerea să o stăpânească, dar considera că munca sa era numai parțial diferită de cea a oricărui conducător al unei corporații multinaționale.

   Era conștient, desigur, că numai împăratul Japoniei deținea o funcție mai veche pe întreaga planetă, dar nu-i trecuse niciodată prin minte că, de exemplu, Dumnezeu chiar își exprima voința prin omul care fusese Sal di Mona, fiul cel mare, cu ochi strălucitori, al unui prosper comerciant din Torino. Nu, misticismul nu era ceașca sa de ceai, cum se exprimase odată monseniorul Knox, în engleza sa încântătoare.

   Callistus al IV-lea era un om practic.

   Nu-l interesau prea mult dramele și intrigile, mai ales de când reușise să se facă ales de către consiliul cardinalilor, o manevră care nu necesitase decât o intrigă simplă din specia celor care nu lasă nicio îndoială asupra rezultatului. Banii,, sistematic împărțiți unor cardinali importanți, cu sprijinul unui american laic, dar puternic, Curtis Lockhardt, făcuseră toată treaba.

   Cardinalul di Mona se sprijinise de o mână solidă de susținători, conduși ce cardinalul D`Ambrizzi. Banii - mita, ca să-i spunem pe nume - erau o tradiție care ușurase urcușul mai multor papabili asudați.

   De când devenise papă, el încercase să păstreze nivelul comploturilor, bârfelor, mașinațiunilor și calomniilor la minimum. Dar fusese nevoit să admită că, într-o societate atât de fierbinte precum cea de la Vatican, lupta era deja pierdută.

   Nimeni nu poate schimba firea oamenilor, mai ales într-o clădire cu peste 1000 de camere. Nu reușise să afle numărul exact, dar era evident că, dacă aveai 1000 de camere, în una din ele se punea, inevitabil, ceva rău la cale.

   Una pesta alta, păstrarea unui aparent control al mașinațiunilor din sânul Bisericii îl cam istovise. Înainte, de cele mai multe ori, fusese amuzant. Acum însă nu mai era amuzant deloc.

   Patul în care stătea, cândva locul de odihnă al papei Alexandru al VI-lea, era un obiect impresionant a cărui istorie îi plăcea să și-o imagineze.

   Fără îndoială că Alexandru al VI-lea îl destinase unui scop mai bun decât cel pe care îl îndeplinea acum, dar, după cum stăteau lucrurile, avea, cel puțin, să moară în el.

   Restul mobilierului din dormitor putea fi descris numai ca Apostolic Palace Eclectic - câteva piese suedeze moderne, un televizor și un video recorder, o bibliotecă gotică uriașă, conținând odinioară colecția imensă de lucrări de referință pe care Pius al XII-lea le păstra la îndemână, scaune, mese, un birou și un prie-dieu pe care îl găsise într-o magazie, gemând sub greutatea prafului vechi, de două secole.

   Cu grijă, își trecu picioarele peste marginea patului și își vârî tălpile goale în mocasinii Gucci. Se ridică în picioare, clătinându-se ușor, sprijinindu-se într-un baston cu mâner de aur pe care un cardinal african i-l dăruise, cu o mișcătoare previziune, în urmă cu 1 an.

   Nu știa niciodată cu certitudine care erau simptomele fiecăreia din cele două afecțiuni de care suferea, dar amețeala o atribuia tumorii de pe creier. Inoperabilă, desigur. Atât cât își putea da seama din ceea ce spunea chirurgul sclerozat, aprobat de Biserică pentru a-l îngriji nu se putea ști care din ele îi va provoca moartea: inima sau creierul. Pentru el nu avea prea mare importanță.

   Totuși, mai erau lucruri de făcut în timpul rămas.

   Cine îl va urma?

   Și ce anume putea el să facă pentru a-și alege succesorul?

            Malibu

      Sora Valentine nu se mai putea opri din plâns și asta o scotea din minți.

   Făcuse câteva alegeri necugetate în viață, căutase primejdia cu lumânarea și o găsise din plin, cunoscuse și frica. Dar fusese întotdeauna acea frică spontană pe care o simte toată lumea: teama de focul de armă, răsunând pe o stradă pustie, teama de escadroanele adevărului sau ale morții, teama de trupele guvernului sau de gherilele înfometate, coborând dintre dealuri în căutare de sânge și moarte. În unele părți ale lumii aceasta nu e decât teama obișnuită, de fiecare zi, cu variațiile ei cotidiene, acea teamă de care ești conștient și pe care o alegi singur.

   Ceea ce simțea ea acum era cu totul diferit. Îi ataca voința și nervii, ca un virus lacom. Venea din trecutul îndepărtat, dar era încă vie, o căutase, o găsise și acum o obliga să se întoarcă acasă, pentru că nu putea să o înfrunte singură.

   Ben trebuia să știe ce era de făcut. Întotdeauna știuse.

   Dar, mai întâi, trebuia să nu mai plângă, să nu mai tremure și să nu se mai comporte prostește.

   Stătea la marginea curții, cu degetele afundate în iarbă, privind luna, un bolovan găunos lucind auriu pe cerul nopții. Zgomotul valurilor ce se spărgeau pe plaja din Malibu, undeva jos, departe, trecea peste vârfurile falezei, călătorind pe aripile brizei ce-i mângâia picioarele goale.

   Își șterse lacrimile cu mâneca rochiei pe care o strânse pe lângă corp și traversă pajiștea către gardul alb ce se zărea la marginea falezei. Urmări crestele valurilor spărgându-se, împrăștiate de vânt, retrăgându-se și atacând din nou țărmul.

   Câteva perechi stinghere de faruri alergau pe autostrada coastei Pacificului. În depărtare, prin ceață, colonia Malibu strălucea slab, ca o farfurie zburătoare aterizând la marginea oceanului. Ceața se rostogolea dinspre țărm, ca și când ar fi vrut să oprească flota dușmanului din larg.

   Înaintă până la gard când simți căldura jarului muribund unde prăjiseră pește pentru o cină târzie. Numai ei doi, o sticlă de Roederer Cristal, pește și pâine cu coaja rumenă. O cină care pentru el devenise aproape un viciu, ca și aceeași discuție pe care o avuseseră la Roma, Paris, New York și Los Angeles, tot timpul, în ultimul an și jumătate. Conversație, dispută, ceartă, spune-i cum vrei, pentru ea era același lucru.

   Simțea că începe să-i cedeze, asemenea unui dig ce nu mai poate rezista asaltului mării, dar lupta să nu se prăbușească, nu era încă pregătită pentru asta. Pentru numele lui Dumnezeu, voia să se prăbușească, să-i cadă în brațe, dar acum nu putea. Nu încă.

   La naiba! Plângea din nou.

   Se întoarse și porni înapoi către ferma întinsă și joasă, trecu pe lângă piscină și terenul de tenis, traversă curtea cu lespezi de piatră și se opri să privească prin peretele de sticlă cu uși glisante. În urmă cu o oră făcuse dragoste în acel pat.

   El era un bărbat înalt, solid, cu o față de buldog simpatic. Hotărât. Părul sur era tuns scurt, pieptănat cu atâta grijă, încât părea să nu se încurce niciodată. Purta o pijama albastră cu puncte albe și monograma CL pe buzunarul de la piept.

   Brațul drept i se odihnea pe locul în care ea stătuse mai devreme, de parcă adormise în ritmul respirației și a bătăilor inimii ei. Acum dormea liniștit.

   Știa foarte multe despre el, mai multe decât ar fi trebuit să știe. Pe de altă parte însă, ea nu fusese niciodată o călugăriță obișnuită. Adevărul era că fusese întotdeauna ca un spin în talpă. Pentru Biserică și pentru Ordin.

   Ea știa tot ce era bine: așa se născuse și de atunci nu se schimbase prea mult. Știa ce era bine și ce era rău, ideile ei intrau deseori în conflict cu ale Bisericii. Făcuse totul de capul ei, sfidându-i, fără să-i pese de reacția lor. Devenise o persoană publică, scrisese două best-seller-uri, era o eroină a timpului său în ochii multor oameni, iar publicitatea îi oferise siguranță.

   Provocase Biserica să admită că era prea mică, prea josnică și meschină pentru ea - și Biserica dăduse înapoi. Devenise o piesă indispensabilă în imensul mozaic al Bisericii Romano-Catolice, și singurul mod în care ar fi putut scăpa de ea era - după părerea ei - cu picioarele înainte.

   Dar toate acestea se întâmplaseră înainte de investigațiile din ultimul an.

           Ștergându-și din nou lacrimile, reflectă ironic că toate cauzele, discursurile și publicitatea fuseseră doar o rundă de încălzire.

   Totuși nimic n-ar fi putut să o pregătească îndeajuns pentru teama crescândă din ultimul an. Credea că văzuse tot. Credea că văzuse răul în toate ipostazele și cu toate măștile lui, iar dragostea, sub toate formele ei. Dar se înșelase.

   Nu știa nimic despre rău sau despre dragoste, dar, pentru Dumnezeu, începuse să afle.

   Cu 18 luni în urmă, Curtis Lockhardt îi mărturisise că o iubește. Erau la Roma, când ea era pe punctul de a-și începe noua carte, despre rolul Bisericii în Cel de Al Doilea Război Mondial. El fusese chemat la Vatican pentru a da o mână de ajutor la acoperirea scandalului mereu renăscut de la Banca Vaticanului, care cuprindea totul, de la fraudă, șantaj și jaf până la crimă.

   Lockhardt era unul dintre puținii laici la care Biserica - în acest caz, Callistus al IV-lea - apela în momentele de criză.

   Cei mai mulți oameni nu și-ar fi putut imagina câtă duritate și cruzime cerea controlul unei caracatițe cu 1000 de tentacule cum era Biserica. Lockhardt stătea foarte aproape de centrul centrului Bisericii din sânul Bisericii.

   Îl știa pe Curtis Lockhardt dintotdeauna.

   Pe când ea era încă Val Driskill, în urmă cu 30 de ani, dansând pe pajiștea părinților săi, pe sub bolțile de apă ale fântânilor arteziene, în costumul de baie cu volănașe, arătând ca o bomboană frumos ambalată și având numai 10 ani, Lockhardt era un tânăr avocat și bancher cu referințe de la Rockefelleri și Chase.

   Venea foarte des pe la locuința lor din Princeton, ca să discute probleme financiare și bisericești cu tatăl ei. În timp ce ea țopăia, strălucind, udă și bronzată, auzea cuburile de gheață zornăind în pahare și îi urmărea cu coada ochiului, tolăniți în scaune albe de răchită, la umbra verandei.

   - Erai un spiriduș încântător la 10 ani, îi spusese el în noaptea aceea la Roma. Iar la 15 ani erai un băiețoi foarte sexy. Aproape mă băteai la tenis.

   - Deoarece te uitai la mine, în loc să te uiți la minge.

   Ea îi zâmbise, amintindu-și cum descoperise că el o găsea atrăgătoare, alergând pe teren, cu vântul fluturându-i bluza de tenis și uscându-i sudoarea pe față, până când simțea crusta de sare crăpând.

   Îl plăcea, îl admira. Era fascinată de puterea omului obișnuit, în fața căruia preoții se ridicau în picioare și-l ascultau. Aveau 35 de ani, iar ea se întreba de ce nu se căsătorise niciodată.

   - Când ai împlinit 20 de ani, îmi era deja teamă de tine. Mă temeam de ceea ce stârneai în mine de fiecare dată când te vedeam. Mă simțeam prost. Apoi.... mai ții minte ziua când te-am invitat la masă, la Plaza, în Sala de Stejar, cu castele de basm pictate pe pereți, iar tu mi-ai dezvăluit ce vrei să faci în viață, mai știi? Ziua în care mi-ai mărturisit că vrei să te alături Ordinului. Aproape că mi se oprise inima. Mă simțeam ca un amant respins... adevărul e că, dacă aș fi fost întreg la minte, ar fi trebuit să te privesc ca pe o fetiță, fiica lui Hugh Driskill... un copil. Desigur, problema era că eu eram nebun. Îndrăgostit. Și așa am rămas, Val. Te-am vegheat, ți-am urmărit cariera, iar când ai venit la Los Angeles, am știut că trebuie să te văd din nou....

   Ridicase din umeri ca un puști și anii dispăruseră.

   - Pe de o parte era rău, fiindcă iubeam o călugăriță, dar, pe de altă parte, știam că meritase să aștept.

   Povestea lor de dragoste începuse în acea noapte la Roma, în apartamentul lui de deasupra frumoasei Via Veneto. Tot atunci el începuse lupta de a o convinge să părăsească Ordinul și să se mărite cu el.

   Încălcarea jurământului - venirea în patul lui - fusese partea cea mai ușoară. Jurământul fusese dintotdeauna latura impusă, restrictivă a muncii ei, răul necesar, prețul pe care îl plătea pentru șansa de a sluji Biserica, de a sluji umanitatea cu ajutorul puternicului instrument al Bisericii. Dar să părăsească Ordinul, fundația pe care își construise întreaga viață, era mai presus de puterile ei.

   Astăzi, cu numai o oră în urmă, frustrați, se certaseră aspru, regretabil, fără să poată accepta neputința celuilalt de a înțelege, dar iubind încă, întotdeauna iubind. Până la urmă își căutaseră izbăvirea în pasiune, apoi el adormise, iar ea se strecurase din pat, ieșise afară să mediteze. Să fie singură cu toate lucrurile pe care nu îndrăznea să i le spună.

   În fața ei, o fâlfâire de aripi izbucni în noapte, un pescăruș se năpusti în jos - o pată albă fulgerând pe lângă ea - și se lăsă în iarbă. Merse țanțoș câțiva pași, își aruncă o privire în geam și zbură, înspăimântat parcă de propriul chip.

   Cunoștea și ea acest sentiment.

   Dintr-o dată se gândi la buna ei prietenă, sora Elizabeth, din Roma, care întrezărise anumite imagini ale propriului ei suflet.

   Elizabeth era și ea americancă, mai tânără cu câțiva ani, inteligentă, incisivă, înțelegătoare. O altă călugăriță modernă, făcând numai ce voia, dar fără să creeze probleme peste tot, așa cum făcea Val.

   Se cunoscuseră în Georgetown, unde sora Val participa la un program medical, în timp ce Elizabeth era o candidată M.A., liberală și precoce. Legaseră o prietenie care rezistase aproape 10 ani, în ciuda conflictelor puternice din sânul Bisericii.

   Ei îi mărturisise Val, la Roma, cererea în căsătorie a lui Lockhardt. Sora Elizabeth ascultase întreaga poveste și așteptase o clipă înainte de a vorbi.

   - Cântă după ureche, spusese în cele din urmă, iar dacă ți se pare un sofism, dă vina pe firea mea esențialmente iezuită. Morală de situație. Nu uita jurămintele, dar gândește-te bine - nu ești prizonieră. Nimeni nu te-a încuiat în chilie și a aruncat cheia, lăsându-te să putrezești.

   Un sfat bun și, dacă Elizabeth ar fi acum în Malibu, ar mai avea și alte asemenea sfaturi: care ar putea fi? Dar Val știa cum ar suna, fiindcă sora Elizabeth se întorcea mereu la același lucru.

   - Dacă ai de gând să te culci cu el în continuare, Val, ar fi spus ea, atunci trebuie să părăsești Ordinul. Nu are niciun rost să continui așa. Poate crezi că e o formalitate, dar recunoaște, omule, că nu e. Ai jurat. Toată lumea poate călca strâmb. Dar să o ții tot așa, să-ți faci un mod de viață din a călca pe alături - asta nu. E stupid și necinstit. O știm amândouă și Ființa Supremă o știe de asemenea.

   Amintindu-și siguranța vorbelor sorei Elizabeth, se simți sfârșită și înspăimântată. Teama îi estompa orice alt sentiment.

   Totul începuse o dată cu cercetările pentru carte. Nenorocita de carte! Ce n-ar fi dat să nu se fi gândit niciodată la ea! Dar acum era prea târziu, iar ceea ce o adusese înapoi în Statele Unite, ceea ce îi îndreptase pașii către Princeton, acasă, era teama.

   Teama strecurase nesiguranța în toate - în relația cu Curtis, în dragoste, în hotărârea de a rămâne sau de a părăsi Ordinul... Nu poți gândi limpede când ești măcinat de spaimă.

   Ajunsese prea departe cu cercetările, continuase să sape, de dragul lui Curtis și al propriei sale vieți. Dar nu se temea numai pentru ea. Ceea ce depășea orice altceva era teama majoră. Teama pentru Biserică.

   Se întorsese deci în America cu intenția de a-i spune lui Curtis totul. Dar ceva o avertizase, o obligase să tacă, impuls pe care nu voia să-l identifice. Ceea ce descoperise nu era altceva decât un mecanism infernal, o bombă care ticăia de foarte mult timp.

   Curtis Lockhardt fie știa de ea, fie - Doamne apără-l! - făcea parte din ea, fie nu avea nici cea mai vagă bănuială. Nu, nu putea să-i spună. Era prea aproape de Biserică, prea intim legat de ea. Până aici, cel puțin, totul părea clar.

   Dar bomba exista și, din întâmplare, dăduse peste ea.

   Îi aducea aminte de casa din Princeton, unde fratele ei, Ben, scotocind prin subsol după niște crose de golf cu mâner de lemn, din tinerețea tatălui lor, descoperise 7 cutii cu pulbere, rămase de la o zi de 4 Iulie, de mult trecută. Ea îl urmase jos, printre munții de lucruri vechi ce alcătuiau istoria familiei, fiind atentă la păianjenii reali sau imaginari care ar fi putut să-i cadă în păr, și auzise deodată vocea lui, redusă la o șoaptă, spunându-i să plece de acolo, pentru numele lui Dumnezeu, iar ea îi răspunsese că avea să-l pârască pentru că înjurase.

   Atunci el îi spusese că locuința lor putea să sară oricând în aer, fiindcă praful stătuse acolo dinainte de venirea lor pe lume și era al naibii de sigur. Boilerul din aceeași cameră făcuse scurtcircuit și scotea scântei. Ea nu știa mare lucru despre pulbere, dar pe Ben îl cunoștea bine și el nu glumea.

   Îi ordonase să rămână în clădirea de piatră a grajdului, în timp ce el cărase cu grijă, lac de sudoare, ladă după ladă, afară din pivniță, peste pajiștea din spate, dincolo de capela familiei, până la marginea lacului din spatele proprietății lor, dincolo de livada cu meri.

   După aceea chemase poliția din Princeton, ei trimiseseră pompierii și șeful poliției venise personal într-un DeSoto negru, udaseră toată încărcătura, iar Ben fusese un adevărat erou. Polițiștii îi dăduseră un fel de insignă, pe care Ben i-o dăruise ei după vreo săptămână, pentru că fusese un soldat curajos și respectase ordinele. Rămăsese cu gura căscată, plânsese de bucurie și apoi o purtase în fiecare zi, toată vara, dormind cu ea sub pernă.

   Avea 7 ani, iar Ben, 14, și pentru tot restul vieții ei se întorsese mereu la Ben, ori de câte ori avea nevoie de un erou.

   Acum avea propria bombă, nesigură și gata să arunce în aer alegerile papale, iar ea se ducea acasă la Ben.

   Nu avea nevoie de Curtis sau de tatăl ei - cel puțin, nu deocamdată. Dar știa că avea să-l vadă pe Ben. Întotdeauna zâmbea în sinea ei când se gândea la el, fratele Ben, catolicul decăzut - „prăbușit, mai bine zis”, spunea el.

   Lui putea să-i dezvăluie tot ce ieșise la iveală din cercetarea documentelor Torricelli și a arhivelor secrete. La început ar râde de încurcătura ei, apoi ar deveni serios și ar ști imediat ce să facă. Ar ști și ce să-i spună tatălui loc, cum să-l abordeze cu întreaga poveste....

           New York

      Când avionul particular al lui Lockhardt ateriză pe Aeroportul Kennedy, cu o jumătate de oră mai devreme decât era prevăzut, un Rolls-Royce îi aștepta pentru a-i conduce în inima marelui oraș.

   Lockhardt îi spuse şoferului să-l lase în piaţa Rockefeller Center. Aşezat comod pe bancheta din spate, el îi luă mâna lui Val, privind-o în ochi.

   - Ești sigură că n-ai nimic să-mi spui?

   Întrebarea ascundea mai multe lucruri decât părea. Nu-i spusese nimic despre telefonul primit cu o săptămână în urmă, când ea era în Egipt, de la un prieten de la Vatican.

   Persoane importante erau îngrijorate de activitatea ei, de firele pe care le prinsese, de tenacitatea și hotărârea ei de a continua. Prietenul de la Vatican îi ceruse să afle cam ce informații deținea și să o convingă să renunțe.

   Lockhardt respecta prea mult motivele și munca lui Val, pentru a aduce în discuție curiozitatea subită a Vaticanului. În orice caz, Vaticanul nu o impresiona pe sora Val. Dar instinctul lui de conservare era foarte puternic și putea fi ușor extins, astfel încât să o cuprindă și pe ea.

   Din acest motiv interesul suscitat de ea îl tulburase. Nu era bine să ai tot timpul pe cineva de la Vatican cu ochii pe tine. Iar acest telefon nu putea fi un simplu capriciu. Cineva fusese serios deranjat, iar zvonul circulase mai departe. Însă nu putea să o preseze pe Val. Avea să-i spună ea, până la urmă, ce avea de gând, trebuia doar să-i lase puțin timp.

   Ea zâmbi agitată și scutură din cap.

   - Nu, serios. Ai destule pe cap acum. Callistus e pe moarte. Iar tu, dragul meu, trebuie să decizi cine va fi viitorul papă... vulturii încep să se rotească.

   - Ți se pare că semăn cu un vultur?

   - Deloc. Îi depășești, ca de obicei.

   - Când e vorba de alegerea papei, eu n-am niciun cuvânt de spus.

   - Nu fi mincinos. Nu te-au numit cei de la Time cardinalul fără pălărie roșie?

   Surâse când el se încruntă.

   - Ai chiar mai mult decât un simplu vot. Tu l-ai numit pe actualul papă....

   - Cu ajutorul tatălui tău, soră.

   Râse.

   - Puteam să nimerim și mai rău....

   - Foarte greu, spuse ea.

   - Dumnezeule, te iubesc, soră.

   - Să fim realiști. Ești în situația de a numi viitorul papă. Iar eu te iubesc. Nu ești rău deloc pentru un bărbat în vârstă.

   - N-ar trebui să ai termen de comparație, spuse el.

   - Crede-mă, nici nu am.

   El îi luă mâna.

   - Val, aș vrea să ai și tu încredere în mine. Taina asta îngrozitoare pe care o ascunzi - te înnebunește. Nu ești deloc în apele tale. Orice ar fi, îți dă multă bătaie de cap. Ești slabă, obosită, arăți complet dărâmată....

   - Vrei să mă duci cu vorba, diavol cu limbă dulce ce ești...

   - Știi foarte bine ce vreau să spun. Las-o mai moale, odihnește-te, vorbește cu Ben... Trebuie să-ți iei bolovanul ăsta de pe inimă.

   - Curtis, lasă-mă în pace de data asta, bine? Nu vreau să par nebună dacă imaginația îmi joacă o festă. Treaba asta poate aștepta până mâine. Poate atunci îți voi spune tot.

   Îi strânse mâna.

   - Acum du-te să-l vezi pe Andy.

   Se aplecă și-l sărută ușor, îi simți mâna jucându-se prin păr. Buzele lui îi mângâiară urechea.

   El coborî și rămase pe trotuar, o urmări cum se lasă pe spate când mașina demară, apoi geamul fumuriu se ridică și ea dispăru. Următoare oprire, Princeton.

   Își petrecuse aproape toată viața pe coridoarele puterii, astfel că, pentru mult timp, luase mulțumirea și prietenia discretă drept fericire. Apoi sora Valentine îi dezvăluise tainele fericirii desăvârșite, rezolvând mare dilemă. Acum era sigur că aveau să rămână împreună pentru totdeauna.

   Cu aceste gânduri, se opri să privească jos patinatorii care alunecau ritmic, înconjurând ringul.

   Adevărul era că se temea pentru Val. Fusese la Roma, la Paris, călătorise departe, în Alexandria, Egipt, totul în numele cercetărilor ei. El încercase să pună lucrurile cap la cap. Știa că lucrase pentru și în arhivele secrete. Și apoi primise telefonul acela blestemat de la Roma.

   De la înălțimea locului său de lângă gard, deasupra gheții, zâmbi văzând un preot bătrân, plin de grație și demnitate, patinând printre puști. Îl urmări cu admirație aplecându-se, cu pelerina fluturând la spate, și ridicând de pe gheață o fată care căzuse. Nu credea că mai văzuse vreodată un chip atât de solemn și luminos.

   Aruncă o privire ceasului Patek Philippe, o brățară de aur la încheietură.

   Monseniorul Heffernan, în vârstă atunci de numai 45 de ani, destinat să primească pălărie roșie în 5-10 ani, îl aștepta. Fiind mâna dreaptă a arhiepiscopului cardinal Klammer, avea deja o putere considerabilă într-una din cele mai bogate parohii ale Bisericii. Nu era cunoscut pentru demnitatea sa și, cu atât mai puțin, pentru solemnitatea sa. Însă era cunoscut pentru că rezolva tot ce avea de rezolvat. Iar pentru un astfel de tip prietenos, era îngrozitor de punctual și aștepta același lucru de la ceilalți.

   Era timpul să meargă.

       Legăturile Bisericii cu clădirea pătrată, aflată la est de Catedrala Sfântului Patrick, datau încă de la sfârșitul secolului XIX, când s-a construit o biserică comună, Sfântul Ioan, pe locul care, mai târziu - după ce Biserica a vândut terenul - a cunoscut construcția celebrelor case Villard, amintind unora de austeritatea palatelor florentine ale prinților de Medici.

   Prea costisitoare pentru a rămâne în proprietatea persoanelor civile, faimoasele case au fost abandonate și s-au odihnit așteptând - relicve arogante și pustii ale altor vreme.

   În 1948, cardinalul Spellman, arhiepiscop al New Yorkului, fiind obișnuit să le admire de dincolo de bulevardul Madison, din reședința sa de la Sfântul Patrick, s-a hotărât să recupereze. Imediat, nenumăratele capete oficiale ale Bisericii au invadat vechile clădiri.

   Camera de Aur de pe Madison 451 a devenit sala de conferințe a Tribunalului Metropolitan al Arhiepiscopiei. Camera de zi a fost transformată în sală de audieri a tribunalului, iar biblioteca a devenit biroul Judecătoriei.

   Vremurile se mai schimbă, totuși.

   În anii 1970 având economic al deceniul anterior s-a oprit, iar Biserica a descoperit că îi este imposibil să scape de casele Villard, care astfel au rămas din nou pustii, reprezentând o pierdere anuală de 700.000 de dolari. Criza economică era acută.

   Clădirile au fost salvate de Harry Helmsley care a primit în arendă casele Villard și proprietățile adiacente ale Bisericii pentru a construi un hotel.

   Arhiepiscopia l-a ajutat pe Helmsley să se descurce prin hățișul birocrației și, în cele din urmă, casele au rămas intacte, Biserica păstrând proprietatea terenului, iar Helmsley bucurându-se de un cotract pe termen lung. Hotelul a fost construit în jurul vechilor case.

   Cu mândria unui prinț renascentist, ei i-a dat numele de Palatul Helmsley.

   În acest palat intră Curtis Lockhardt, pe sub bolțile din secolul XIX, decorate în bronz și sticlă.

   Trecu direct prin zona liniștită a recepției, pe lângă oglinzi și lambriuri scumpe din lemn de nuc, făcu brusc la dreapta și intră într-o mică împrejmuire, unde se aflau biroul portarului și ascensoarele retrase ce deserveau etajele cele mai de sus, mansardele.

   Alegerea mansardei ca loc de întâlnire era absolut normală pentru Andy Heffernan.

   În cercul politic înalt pe care îl frecventa, Curtis Lockhardt reprezenta unul dintre atuurile monseniorului Heffernan, și acesta voia să se bucure de cât mai multă discreție. Lockhardt avea în vedere o sumă de bani atât de mare, încât nici cea mai mică șoaptă nu trebuia să treacă dincolo de pereții camerei. Alegerea viitorului papă era în joc, alături de bani.

   Dacă s-ar fi întâlnit de partea cealaltă a străzii, la Sfântul Patrick, zvonurile ar fi ajuns în stradă înaintea lor. Putere, lux, plăcere și discreție: acesta era monseniorul Heffernan.

   Lockhardt știa că trabucurile Dunhill Monte Cruz 200 și coniacul Remy Martin, pe care Andy le aprecia atât de mult, erau pregătite. Monseniorul Heffernan remarca deseori, neoficial, că niciodată nu lăsăm să ne scape nici cea mai mică plăcere, dar, cu cât ne bucurăm de mai multe, cu atât avem impresia că sunt mai multe de care nu ne-am bucurat.

   

      Lockhardt coborî din lift la etajul 54 și înotă prin covorul moale până la capătul coridorului lung, paralel cu bulevardul Madison.

   Nimeni n-ar fi putut bănui că se petrecea ceva neobișnuit în spatele acestor uși. Apăsă butonul soneriei și așteptă. O voce îi răspunse dintr-un mic difuzor:

   - Intră, Curtis, băiete.

   Suna ca și cum bunul părinte băuse la prânz un pahar în plus.

   Deși obișnuit cu luxul, Lockhardt era întotdeauna impresionat de panorama ce i se deschidea înainte. Stătea la capătul unei scări în spirală, cu o balustradă minuțios sculptată. Imensa cameră de jos era înaltă cât două etaje, cu pereți de sticlă, cu Manhattanul desfășurându-se amețitor dedesubt, ca o hartă izometrică.

   Empire State Building, turnul elegant al clădirii Crysler, modernitatea uluitoare a turnurilor World Trade Center, iar dincolo de ele, în golf, Statuia Libertății, Staten Island, linia țărmului din Jersey....

   Avea impresia că plutește pe un nor.

   Coborî încet scările îmbrăcate în mochetă, sprijinindu-se de balustrada rotunjită. Nu-și putea lua ochii de la priveliște. Îl făcea să se simtă ca un copil față în față cu un munte de jucării la care nici nu visase.

   - Sunt la baie, se auzi glasul lui Heffernan, din spatele unei uși ascunse. Vin în două secunde.

   Lockhardt se întoarse la priveliște, fascinat de limpezimea și claritatea detaliului.

   - Binecuvântat fie micul nostru cămin.

   Monseniorul Heffernan, un bărbat gras, cu părul rar și roșu și un nas ce părea șterpelit de la vreun clovn, se îndreptă greoi către el. Pielea îi era arsă de soare și se cojea. Purta o cămașă neagră cu guler preoțesc, pantaloni negri și papuci negri cu ciucuri. Ochii albaștri, spălăciți, clipeau în spatele unui nor de fum de țigară.

   Pornise dintr-o sărăcie lucie, luptându-se și cucerind treaptă după treaptă. Era deja un om important în lumea lui și, cimentând relația cu marele american creator de regi, devenea și mai important.

   Își erau unul altuia de folos, ceea ce, în opinia lui, era o definiție a prieteniei la fel de bună ca oricare alta. Andy Heffernan era un om fericit.

   - Arăți prea sobru și virtuos pentru un om bogat, Curtis. Ia un trabuc. 

   Îi arătă o cutie de lemn de pe colțul unei mese acoperite cu o placă de sticlă groasă de două degte, pe care se aflau o mulțime de lucruri în dezordine.

   - Mi-ai forțat mâna, spuse Lockhardt. 

   Își apinse un Monte Cruz cu un chibrit Dunhill și îi savură, încântat, aroma.

   - De unde te-ai ales cu aspectul ăsta de rac fiert?

   - Din Florida. Abia ieri m-am întors după o săptămână de golf, operă de caritate. O săptămână grozavă. 

   Se așeză pe un scaun, în spatele mesei pe care se aflau mai multe dosare, un blocnotes, un telefon, trabucurile și o scrumieră masivă. Lockhardt se așeză în fața lui, privindu-l pe deasupra câmpului de sticlă.

   - Niște tipi extraordinari, continuă el, Jackie Gleason, Johnny, Tom, Jack, toți. O mulțime de tipi grozavi în Florida. Ar face orice pentru Biserică. Am scos un profit grozav pentru orfelinat. Și golf din plin. N-o să-ți vină să crezi, dar am ratat o gaură la nu mai puțin de 3 țoli! Să mă ia naiba dacă nu! Am avut una o dată în Scoția, la Muirfield... ah, ce zile fericite, un drum al naibii de lung din South Boston. Ce și-ar mai putea dori omul, Curtis? Bucură-te de viață cât mai poți....

   - Dar ce s-a întâmplat cu viața veșnică, corul invizibil, marile aripi...

   - Tu și teologia ta! Scutește-mă!

   Heffernan izbucni în râsul său sănătos care trebuia să te facă să crezi că e un om la fel de deschis ca un bordel sâmbătă noaptea.

   - Vrei să te scutesc și de cele 10 milioane de dolari?

   Lockhardt îi zâmbi și suflă un inel de fum. Cifra era atât de mare, încât, ori de câte ori era adusă în discuțiile lor, merita să urmărești reacția lui Heffernan.

   - Zece milioane....

   Hohotele lui Heffernan se stinseră subit. O sumă atât de mare era o treabă foarte serioasă chiar și pentru mâna dreaptă a arhiepiscopului cardinal Klammer. Lockhard se întrema mereu ce era în mintea lui când vorbea atât de deschis cu Johnny Miller despre golf și râdea în felul ăsta. Nu părea să fie prea atent. Și totuși, nu greșea niciodată.

   - Zece milioane, spuse încet Heffernan, ascultând încântat sunetul cuvintelor.

   Își întinse degetele, lovindu-le unul de altul.

   - Crezi că 10 milioane vor fi de ajuns pentru toată afacerea?

   - Mai mult sau mai puțin. Pot oricând să aduc mai mult. Întotdeauna există o rezervă.

   - Hugh Driskill, poate?

   Lockhardt ridică din umeri.

   - Poți să crezi ce vrei, Andy. Dar chiar trebuie să știi? Chiar vrei să știi? Mă îndoiesc.

   - Cum spui tu. Tu fă rost de bani, iar eu te ajut să-i pui în mâinile cui trebuie.

   Heffernan suspină ca un om care se știe într-o situație bună, un irlandez surâzător.

   - Klammer mă omoară, Curtis. El nu vrea să știe nimic, nu vrea să-și bage mâinile în rahat...

   - Cardinalii americani sunt altfel. Au impresia că votul lor e sacru, nu o marfă de schimb. Presupun că el nu vrea să atingă nimic, nu vrea să știe nici măcar ce s-a întâmplat. Mita îl sperie, probabil....

   - Daruri, daruri! făcu Heffernan o grimasă. Cuvântul cu „m” nu trebuie să ne iasă de pe buze. Zece milioane. De fapt, noi ce primim pentru banii ăștia, noi doi?

   - Un sprijin american solid. Alături de Fangio, cardianlii numiți de Callistus care ne sunt datori... principalul e, Andy, că noi alegem viitorul papă. Biserica rămâne în cursă. Avem noi grijă de asta.

   Pentru o clipă gândurile i se blocară, amintindu-și ce îi spusese sora Valentine, că descoperirea ei ar fi putut afecta alegerea noului papă....

   - Nicio dezertare din rândurile noastr?

   - De ce ar dezerta cinev? Sfântul Jack are 76 de ani. N-o să reziste o veșnicie, și apoi... ei bine, până atunci tu vei purta pălăria roșie, și Biserica va intra în secolul XXI, înaintând în unicul sens posibil pentru a supraviețui. Vine o lume nouă, Andy, iar Biserica trebuie să alerge mâncând pământul. E simplu ca bună ziua.

   - Trebuie să recunosc, tu faci ca totul să pară simplu. Banii sunt siguri?

   - Eu nu mă joc cu lucruri nesigure, Andy.

   - Hei, asta merită un toast. 

   Monseniorul Heffernan se întinse după sticla de Remy Martin, aflată pe o tavă, alături de două frumoase piese de cristal Baccarat. Turnă în pahare și îi oferi unul lui Curtis Lockhardt.

   - Pentru banii bine cheltuiți, toastă el!

   Ce doi bărbați se așezară în fața imensei suprafețe de ticlă, închinând paharele către priveliștea copleșitoare a Manhattanului. Era ca și cum ar fi stat în vârful unui munte înălțat de om, o culme pe care o cuceriseră împreună, Lockhardt deschizând drumul alături de credinciosul său monsenior.

   - Pentru bătrânul și bunul Sfânt Patrick, spuse Lockhardt încet.

   - Pentru viitor, răspunse preotul.

              Heffernan îl văzu cel dintâi.

   Plescăi din buze, privi în sus și zări un preot bătrân. Intrase neauzit și coborâse treptele în timp ce ei admirau priveliștea, felicitându-se reciproc.

   Monseniorul Heffernan întoarse capul întrebător, cu fața roșie afișând un zâmbet luminos.

   - Da, părinte, ce pot face pentru dumneata?

   Lockhardt se întoase și îl observă pe preot. Era patinatorul. Lockhardt zâmbi, amintindu-și scena de la patinoar. Atunci văzu mâna înmănușată ridicându-se, era ceva ciudat....

   În timp ce privea, cu sângele scurgându-i-se prin vene și în locul lui insinuându-se un șoc biologic, chimic, incontrolabil, în acea fracțiune de secundă, Lockhardt se lupta să înțeleagă ce se întâmplă. Era ceva în neregulă cu preotul. Avea un pistol în mână.

   Acesta scoase un sunet ciudat, înăbușit, ca o săgeată lovind o țintă udă.

   Andy Heffernan fu aruncat înapoi, în vastul perete de sticlă, răstignit în calea luminii, cu brațele larg deschise, așteptând parcă numai să-i fie bătute cuiele. 

   Sunetul se auzi din nou și chipul bronzat fu rupt în bucăți, împrăștiindu-se în toate părțile: gândurile se rostogoliră în mintea lui Lockhardt care împietrise, incapabil să se miște, să fugă, să se arunce asupra omului cu pistolul - chipul pe care îl cunoștea de atâția ani dispăruse într-o explozie de sânge și oase. 

   O pânză deasă de fisuri acoperea geamul împroșcat de sânge, risipindu-se în toate direcțiile de la o gaură de mărimea pumnului.

   Lockhardt se holba la ceea ce rămăsese din prietenul său, la dâra umedă, purpurie pe care o lăsase pe geam. Merse, pipăindu-și drumul pe lângă marginea biroului, mișcându-se încet, ca într-un vis, trăgându-se înapoi către corpul neînsuflețit al lui Heffernan. Abia mai reacționa. Totul părea atât de îndepărtat, neclar, de parcă lucrurile se întâmplau la capătul unui tunel.

   Ușor, preotul îndeptă arma către el.

   - Voința lui Dumnezeu, spuse el, și Lockhardt se zbătu să înțeleagă, să descifreze codul. Voința lui Dumnezeu, șopti din nou bătrânul preot. 

   Lockhardt se holbă la țeava pistolului, privi în ochii preotului, dar văzu cu totul altceva, o fetiță într-un costum de baie cu volănașe, dansând și râzând pe sub bolțile de apă ale unei fântâni arteziene, țopăind prin iarba udă, proapăt tăiată, ce i se prindea de degetele picioarelor în timp ce dansa.

   Lockhardt își auzi propria voce, fără să înțeleagă ce spunea. Poate că striga către fetița aceea, o chema pe nume, încercând să ajungă la ea înainte de a fi prea târziu, luptându-se să ajungă acolo, târându-se înapoi către siguranța trecutului, căutându-și salvarea în plasa timpului.

   Preotul așteptă, cu o expresie de blândețe întipărită pe chip, lăsându-l parcă pe Curtis Lockhardt să atingă o zonă sigură.

   Bătrânul preot apăsă pe trăgaci.

   Curtis Lockhardt se trezi întins pe jos, cu capul către geam, acolo unde întâlnise covorul. Se îneca în propriul sânge, plămânii i se umpleau. Imaginile se întunecau, ca și cum noaptea s-ar fi lăsat în grabă, și nu mai putea să vadă atât de clar fetița zburând.

   Lângă cap văzu un picior îmbrăcat în negru. Simți ceva rotund și rece apăsându-l în ceafă.

   Curtis Lockhardt clipi repede, încercând să prindă imaginea siluetei dansând, dar nu reuși decât să arunce o ultimă privire Catedralei Sfântul Patrick.

PARTEA ÎNTÂI

1

DRISKILL

           Îmi amintesc foarte bine prima zi.

   Fusesem invitat la prânz la clubul lui Drew Summerhays, nemuritoarea eminență cenușie a lumii noastre bine garnisite de la Bascomb, Lufkin și Summerhays. Avea judecata cea mai limpede și gândirea cea mai adaptabilă pe care le întâlnisem vreodată, majoritatea conversațiilor noastre fiind deopotrivă interesante și amuzante. Aveau întotdeauna sens.

   În acel an Summerhays avea 82 de ani, vârsta secolului, dar încă se mai aventura până pe Wall Street, în cele mai multe zile. Era legenda noastră vie, prieten și sfătuitor al fiecărui președinte de la prima campanie a lui Franklin Roosevelt încoace, erou de culise în Cel de Al Doilea Război Mondial, un maestru al spionajului și mereu un confident al papei. Datorită relației apropiate dintre el și tatăl meu, l-a, cunoscut încă de la începutul vieții mele.

   În diferite ocazii, chiar înainte de a intra în firmă și de a deveni parteneri, m-am bucurat de atenția lui, fiindcă veghease asupra mea încă de la primii pași. Odată, când eram pe punctul de a deveni un novice iezuit, a venit la mine cu un sfat pe care am avut lipsa de prevedere să nu-l ascult.

   Sfatul lui a fost să joc fotbal profesionist timp de câțiva ani, de îndată ce aveam să termin școala de la Notre-Dame. Iezuiții, spunea el, aveau să rămână tot acolo până când aveam să mă retrag, dar acum era singura mea șansă de a-mi pune talentul la încercare la cu totul alt nivel.

   Sperase că soarta avea să mă ducă le New York Giants. Presupun că s-ar fi putut întâmpla și așa. Dar eu eram tânăr și le știam pe toate.

   Anii de la Notre-Dame i-am petrecut ca fundaș, bălăcindu-mă în noroi, mizerie și sânge, murdar din cap până-n picioare, primind de peste tot mai mult decât porția ma firească din teama și furia ce plutesc libere în aer. În acele zile eram un om periculos.

   Acum sunt un specimen destul de civilizat, în felul meu, păstrat din punct de vedere psihologic, într-o singură bucată de acea membrană fragilă care ne desparte de triumful nebuniei și al răului. Am rămas intact și relativ inofensiv datorită avocaturii, numelui și tradiției familiei.

   Summerhays nu înțelesese simplu adevăr că îmi pierdusem și avea brumă de entuziasm pe care o avusesem cânda pentru fotbal. Iar tatăl meu dorea să devin preot. Summerhays a considerat întotdeauna că tatăl meu era mai catolic decât ar fi fost, la drept vorbind, necesar. Summerhays era un susținător realist al papei. Tatăl meu era deosebit, era un credincios adevărat.

   În cele din urmă, am renunțat la fobal și am plecat ca să devin iezuit. A fost ultimul sfat al tatălui meu pe care l-am urmat și, în același timp, ultima oară când am nesocotit o sugestie a lui Drew Summerhays.

   Prețul pe care l-am plătit pentru nesbuința mea a fost mare.Cu timpul, Socitatea lui Iisus s-a transformat într-un ciocan, Biserica a devenit o nicovală, iar fundașul cel  zâmbitor a fost prins la mijloc. Bang, bang, bang.

   Nu numai că n-am ajuns, așa cum spera tata, un iezuit - tânărul preot Nem Driskill, băiatul puternicului Hugh, apucând bătrânele doamne de sub bărbie la licitațiile de lucruri vechi, luptându-mă cu durii din cartier pentru a-i transforma în uși de biserică, dându-i bătrânului Leary ultimele onoruri, conducând ceata de colindători de Crăciun - nu, toate astea nu erau de mine. Dar mi-am luat adio de la tot, mi-am încuiat mătăniile, am agățat biciul în cui, am pus la naftalină cămașa de cânepă, am renunțat la tot.

   N-am mai intrat într-o biserică catolică, în ultimii 20 de ani, decât pentru a o onora pe sora mea, Valentine, care a predat ștafeta de unde o aruncasem eu și s-a alăturat Ordinlui.

   Sora Val: una dintre călugărițele moderne despre care se vorbește în ultima vreme, care se agită și provoacă tot felul de probleme, scoțând biserica din minți. Val apăruse pe coperta revistelor Times, Newsweek și People. Bătrânul Hugh - spre spaima sa considerabilă - crescuse un mic drăgușor.

   Eu și Val obșinuiam să glumim pe tema asta, fiindcă ea știa care era situația mea. Știa că fusesem în sânul Bisericii și prinsesem o imagine fugară a mașinăriei încinse, că îi auzisem sfârâitul și că mă arsese. Mă înțelegea și o înțelegeam.

   Știam că e mai hotărâtă și mai curajoasă decât mine.

              Singurul lucru despre care nu-mi plăcea să vorbesc cu Drew Sommerhays era fotbalul.

   Din nefericire, cum mă temusem, în acea zi se gândea la fotbal. Eram în timpul sezonului, la sfârșitul lui octombrie, și nimic nu l-ar fi putut împiedica să aducă vorba despre asta, în timp ce mergeam pe jos către unul dintre numeroasele sale cluburi.

   Purta un pardesiu impecabil, cu guler de catifea perfect periat, și o pălărie cenușie.

   Înainta pipăind trotuarul cu vârful umbrelei strâns înfășurate, iar învălmășeala funcționarilor financiari părea să se despartă miraculos pentru a-i face loc.

   Cum ne-am așezat la masă și am început să mâncăm, am auzit vocea uscată, precisă a lui Summerhays aducând vorba despre un meci foarte vechi, pe care îl jucasem la Yowa împotriva echipei Hawkeyes. Avusesem o evoluție bună în ziua aceea, dar ceea ce avea bătrânul în minte era sfârșitul partideai cu Yowa de la Notre-Dame.

   Aveam un avantaj de 6 puncte, iar timpul regulamentar se scursese. Zona din spate era inundată de adversari atenți la posibilitatea de a prinde mingea. Am făcut un salt nebunesc din noroiul în care mi se scufundaseră picioarele și am interceptat pasa. Oricine, aflat în poziția mea, ar fi putut să o facă. Întâmplarea a făcut să fiu eu acela.

   La sfârșitul celei de-a patra reprize îmi rupsesem nasul, iar o tăietură deasupra ochiului îmi blocase vederea cu o perdea de sânge, dar am avut noroc și am prins blestemata de minge.

   Intercepția a devenit o legendă la Notre-Dame și a durat întreg sezonul, iar Drew Summwehays, dintre toți, voia să mai sculte o dată aceeași poveste veche și plictisitoare.

   În timp ce el aducea înapoi vechiul tunet din ceruri, mi-am amintit ce simțisem deodată, în învălmășeala unei grămezi, când mi-am dat seama că am înțeles jocul. Puteam să văd totul, ca și cum ar fi fost dintr-o singură bucată: pivotul, aflat dincolo de spinările ghemuite și căștile oamenilor de linie, ochii lui mișcându-se vioi, ritmul vocii sale răgușite, da, puteam să-i văd, într-un fel, vocea; vedeam fundașii încordați; ca și cum aș fi putut să percep mișcarea moleculelor, vedeam adversarii trecându-și greutatea de pe un picior pe altul, încordându-se în lesă. Îi vedeam pe oamenii de linie recapitulându-și sarcinile de blocaj.

   Din acea zi am înțeles afurisitul de joc, am urmărit fiecare partidă desfășurându-se cu incetinitorul. Am înțeles esența a ceea ce se întâmpla și am devenit un jucător excelent. Am ajuns în echipa națională și am dat mâna cu Bob Hope pe canalul TV Football.

   Mai târziu îți spui că ai învțat foarte multe despre viață jucând fotbal și poate că așa e. Ai învățat despre durere, despre ticălosul sălbatic și nebun bălăcindu-se în noroi în fundul sufletul său; ai învățat despre glumele fără perdea din vestiare; ai învățat că doar pentru că ești jucător de fotbal nu înseamnă că ai să ajungi undeva cu blondele cu sânii mari de la Bob Hope Show. Dacă asta înseamnă viață, atunci, da, presupun că învățai câte ceva despre ea din fotbal.

   Dar nimic din ceea ce am trăit atunci nu a egalat revelația pe care am avut-o la acea grămadă, când am văzut totul atât de clar. 

   Drew Summerhays nu înțelegea fotbalul în felul acesta. Iar de lucrurile pe care le înțelegea el, eu nu puteam să mă apropii.Summerhays înțelegea Biserica.

            Îl urmăream în timp ce termina de disecat, cu o precizie chirurgicală, ultima bucată de calcan, pe care, de altfel, îl mânca fără niciun fel de garnitură: salată, legume sau chifle cu unt. Doar un singur pahar cu apă. Fără cafea, fără desert.

   Omul ăsta avea să trăiască o veșnicie, iar ceea ce doream eu de la el era numele persoanei care îi spăla cămășile. Nu mai văzusem niciodată un apret atât de perfet. Fără nicio cută, cămășile lui erau albe ca zăpada. Mă simțeam ca un țăran necioplit, întingând cu pâine sosul în care se bălăcea ultima mea bucată de ossobuco.

   Chipul lui era fără expresie, doar dacă răbdarea pe care o arăta pentru apetitul meu nu constituia prin ea însăși o expresie. M-a îndemnat să aleg un vin Fladgate, iar chelnerul a alergat către pivnițele clubului.

   Sommerhays a scos un ceas de aur din buzunarul vestei, s-a uitat la el și a trecut la scopul discuției noastre, care nu avea, de fapt, nimic în comun cu Notre-Dame și vechea mea activitate pe terenul de fotbal.

   - Curtis Loskhardt vine astăzi în oraș, Ben. Ai petrecut mult timp în compania lui?

   - De-abia îl cunosc. Ne-am întâlnit de câteva ori. Asta de când am crescut. Când eu și Val eram mici, obișnuia să vină foarte des pe la noi.

   - E un fel de a spune. Eu l-aș fi numit protejatul tatălui tău. Aproape un membru al familiei. Așa l-aș fi descris eu, cel puțin.

   Și-a trecut un deget peste buza de sus, încercând să îndepărteze posibilele implicații ale cuvintelor sale în legătură cu relația dintre Lockhardt și sora mea. Oricare ar fi fost acestea. Nu era treaba mea să știu ce făceau călugărițele astea moderne.

   - O să mă întâlnesc și cu el, bineînțeles, a continuat Summerhays. Ca și tatăl tău... ah, mulțumesc, Simmons. E exact ceea ce voiam pentru domnul Driskill.

   Simmons a așezat sticla pe masă, acordându-mi privilegiul de a-mi turna singur în pahar. Iar eu am turnat pe lângă. Simmons s-a întors cu un trabuc Davidoff și o brichetă.

   - Aș vrea să-ți petreci un timp cu el, a spus Summerhays încet. Am impresia că sunt în joc unele dintre interesele familiei....

   S-ar putea să fi ridicat din umeri, însă mișcarea a fost prea subtilă ca să o pot observa.

   - Care ar fi interesele astea, Drew?

   Simțeam că mă așteaptă o capcană. Încerca să stoarcă de la mine o promisiune mai devreme decât trebuia. Dacă nu aveam grijă, Drew Summerhays avea să mă prindă.

   - N-aș vrea să te păcălesc, a spus el. E vorba despre Biserică. Dar, Ben, Biserica este o afacere, iar afacerile sunt numai și numai afaceri.

   - Stai să văd dacă am înțeles, Drew. Spui că afacerile sunt afaceri?

   - Ai prins esența ideii mele.

   - Așa mă temeam și eu.

   - Iată 2 avocați făcând pe simpaticii, a spus el. 

   Un zâmbet i-a fluturat pe buze.

   - Ai auzit probabil că Sfântul Părinte nu se simte bine. 

   Era rândul meu să ridic din umeri.

   - Din cauza asta vine Lockhardt. Își consolidează planurile pentru alegerea succesorului lui Callistus. S-ar putea să aibă nevoie de sfatul nostru.

   - Nu de al meu, am spus. În niciun caz.

   - Vreau să ai și tu un rol în afacerea asta. E foarte prețios pentru firmă să aibă timpul necesar când se ia o astfel de hotărâre. Sau măcar când se meditează serios la ea.

   Mi-am plimbat pe limbă vreo 10 dolari de vin. Am tras un fum din trabuc, în timp ce el aștepta cu o seninătate calmă.

   - Credeam că papa e ales de colegiul cardinalilor. S-au schimbat cumva regulile și pe mine au uitat să mă anunțe?

   - Nu s-a schimbat nimic. Papa este ales exact așa cum a fost întotdeauna. Știi ceva, Ben, trebuie să-ți ții în frâu pornirile anticlericale. E doar un sfat.

   - Dar m-au ajutat destul de bine până acum.

   - Lucrurile se mai schimbă. Aproape totul se schimbă. Dar Biserica nu, cel puțin nu în inima ei. Să nu crezi că ți-aș cere vreodată să-ți încalci principiile.

   - Slavă Domnului, Drew.

   Ironia a trecut pe lângă el.

   - Dar firma lucrează mână în mână cu Biserica, a spus el. Sunt lucruri pe care trebuie să le cunoști... lucruri mai puțin obișnuite. Ce-ar fi să începi cu prietenul nostru, Lockhardt?

   - Dar Biserica e dușmanul meu. Nu pot s-o spun mai limpede decât atât.

   - Îți pierzi simțul umorului, Ben. Și simțul proporțiilor. Eu nu-ți cer să ajuți Biserica în vreun fel. Vreau doar să asculți, să te informezi mai bine în legătură cu afacerile noastre. Uită de problemele tale persoanle cu Biserica. Adu-ți aminte că afacerile...

   - Sunt afaceri.

   - Asta e, într-un cuvânt, Ben.

             S-a dovedit a fi ziua mea pentur catolici.

   Când m-am întors de la birou, părintele Vinnie Halloran mă aștepta. Îmi venea să urlu. Era un iezuit cam de vârsta mea și ne cunoșteam de mult timp.

   Societatea îl însărcinase să se ocupe de testamentul răposatei Lydia Harbaugh din Oyster Bay, Palm Beach și Bar Harbor. Era un document marginal și dificil de rezolvat prin care ea lăsa cea mai mare parte a vastei sale averi Societății lui Iisus. Iezuiții erau îngrijorați în privința capacității acestui codicil de a rezista contestării din partea celor 3 posibili moștenitori, agresivi și predispuși să înșele.

   - Uite, Ben, regina văduvă din Oyster Bay ș-a dat 2 fii iezuiților. E de mirare că a vrut ca Societatea să beneficieze de averea ei? Așa cum, de fapt, testamentul ei indică foarte clar. Cât despre celelalte 3 progenituri.... i-ai văzut, Ben? Dumnezeule, nu vor să tacă din gură. Două milioane pentru fiecare. Ticăloși hămesiți! 

   Nu îl văzuse pe Vinnie îmbrăcat în haină preoțească aproape niciodată. Astăzi purta o jachetă Harris de stofă, o cămașă în dungi și papion.

   M-a privit sperând că îl voi încuraja.

   - Or să aducă o mulțime de dovezi cum că fusese o alcoolică nebună în ultimii 20 de ani de viață. Un caz foarte convingător, după părerea mea. Iar acest testament, evident absurd, l-a făcut sub influența iezuiților care și-au așezat tabăra lângă patul ei. Și așa mai departe.

   - Acesta este felul de a vorbi al purtătorului nostru de cuvânt?

   Vinnie venea dintr-o familie bogată, astfel încât, contrar părerii obișnuite, banii aveau mare importanță pentru el. Averea lui Halloran din Pittsburgh nu se compara cu averea lui Driskill din Princeton și New York, dar era de ajuns ca să formeze anumite obiceiuri.

   - Astea sunt planurile Bisericii pentru tine, Vincent? Să te rotești ca un corb pe deasupra testamentelor dubioase ale unor doamne bătrâne?

   - Nu face pe moralistul cu mine, Ben, a spus el ironic. În lumea asta oamenii se mănâncă între ei.

   - Ca lupii, am completat eu.

   Era un obicei al nostru din copilărie.

   - Biserica e la fel ca oricare altă mare organizație. Știi și tu asta. Biserica și Societatea trebuie să-și poarte singure de grijă, pentru că, uită-te la mine, nimeni altcineva n-o face. Îmi aduc și eu contribuția rotunjind sume pe ici și colo. Biserica trebuie să fie propria ei stăpână....

   - Vinnie, Vinnie, sunt eu, Ben. Biserica n-a mai fost propria ei stăpână din zilele lui Constantin. Nu e altceva decât o târfă, vânând mereu pe câte cineva. Proxeneții se mai schimbă, dar Biserica e mereu în stradă a doua zi.

   - Pe Iupiter, băiete, s-ar putea să fii Antihristul pe care îl așteptăm cu toții. Ziua asta are cruce roșie pentru mine... totuți, ai mai putea încă să fii un iezuit foarte bun. Doar că lupți prea zelor pentru micile tale idei fără valoare. N-ai învățat niciodată să-ți spui replica și apoi să taci din gură. Adevărul e că n-ai înțeles niciodată ce înseamnă Biserica. N-ai reușit să obligi mielul gingaș al idealismului să-și plece capul în fața tigrului fioros al realismului și să facă pace. Asta e tot ce înseamnă Biserica.

   - Ce tip pragmatic ești!

   - Trebuie. Sunt preot. 

   S-a lăsat pe spate și mi-a zâmbit.

   - Trebuie să trăiesc cu porcăria asta. Și e o porcărie; Biserica nu e un loc comod. Pentru că omul nu e niciodată comod. Ne agităm și noi ca să facem tot ce putem și dacă avem dreptate în 51% din cazuri, atunci, la naiba, cam asta e tot ce poți să ceri de la noi. Crede-mă, văduva Harbaugh a vrut ca Societatea să aibă banii ăștia. 

   Ceea ce conta pentru Vinnie și pentru toți ceilalți Vinnie era faptul că ei credeau. Credința lui Halloran era neabătută.

   Întotdeauna îmi spusese că eu am avut, probabil, o fractură a credinței, pe undeva pe drum. El nu credea numai în Dumnezeu - poate nu îndeosebi în Dumnezeu - ci în Biserica însăși, iar acesta era punctul în care ne despărțeam.

            După prânz am rămas în biroul de pe colț, pe care îl ocupam de aproape 10 ani, și am privit îndelung parcul Battery, turnurile World Trade Center și Statuia Libertății, abia vizibilă prin fumul și ceața care se lăsau după-amiază.

   Era genul de birou pe care toată lumea s-ar fi așteptat să-l aibă fiul lui Hugh Driskill, iar așteptările alcătuiau o parte importantă a vieții noastre la Bascomb, Lufkin și Summerhays. Aveam un birou englezesc masiv, din vremea lui Dickens, o masă pentru gustăi Luvoic al XV-lea, un Brâncuși în mijlocul ei, un bust Epstein pe un piedestal și un Klee pe perete. Toate erau cadouri de la tatăl meu și de la fosta mea soție, Antonia, alese cu grijă și oarecum uluitoare.

   Eu alesesem mocheta, iar Hugh și Antonia au considerat amândoi că arăta ca fundul coliviei unui canar, singura ocazie, de altfel, dacă nu mă înșală memoria, în care au fost de acord.

   Până la urmă, singurul lucru pe care eu și Antonia l-am avut în comun a fost neîncrederea în Biserica Romano-Catolică, dar n-a fost de ajuns pentru a ne salva căsnicia. 

   Întotdeauna am avut senzația că ea a moștenit această atitudine din naștere, pe când eu am dobândit-o pe a mea în maniera obișnuită. Am câștigat-o.

   Când ajungi la mijlocul vieții, una dintre marile revelații privește amintirle sau, cel puțin, așa mi se părea mie. Ele par atât de importante, încât nu le mai poți îndepărta. Își revendică dreptul asupra ta, iar tu începi să te întrebi dacă nu cumva ele țin cheile de la toate încăperile încuiate ale sufletului tău.

    E destul de înspăimântător.

              Când eu și Val eram copii, o mulțime de preoți se perindau prin casa noastră.

   Când tatăl meu s-a întors din război, în 1945, eu aveam 10 ani și era vară.

   În timpul acelor ani, când tata era plecat din țară, iar noi nu puteam să-l vedem decât în permisii, venea pe la noi un preot bătrân, cu smocuri albe de păr în nări și în urechi, care mă impresiona în mod deosebit. Era părintele Polanski și venea să țină slujba la noi în capelă.

   Abia când tatăl nostru s-a întors din război, ne-am dat seama că preoții erau ființe umane și asta mai mult de nevoie. Tata a adus unul cu el, un italian adevărat, care vorbea englezește cu un accent ciudat.

   Nouă ne-a intrat în cap că părintele - sau era monsenior? - Giacomo D`Ambrizzi, în sutana lui lungă și pantofii înalți, cu tocuri ca niște cartofi, și talpa groasă, era un trofeu de zărboi pe care tata îl adusese într-un mod ciudat. Printr-o deducție infantilă, eu și Val, care avea numai 4 ani, ne-am imaginat că părintele D`Ambrizzi ne aparține. Iar el părea că se bucură de această relație la fel de mult ca și noi.

   Nu pot să amintesc toate lucrurile pe care le-am făcut împreună, cursele pe spatele porcilor, jocurile de șah, loto cu animale, pe care le-am jucat în acea vară. Părea la fel de inocent ca noi. Dacă și ceilalți preoți pe care i-am cunoscut ar fi avut aceleași calități, cred că acum aș fi fost și eu preot, dar această presupunere nu mai era de actualitate.

   Părintelui D`Ambrizzi îi plăcea să meșterească diverse lucruri, iar eu stăteam ore în șir, fascinat, urmărindu-l.

   Odată, a construit un leagăn în grădină, agățând frânghiile de ramura ieșită în afară a unui măr. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de minunat, dar, după aceea, s-a întrecut pe sine, construind o căsuță în copac, la care ajungeam pe o scară de frânghie.

   Îl urmam ca un cățel oriunde mergea, mai puțin atunci când se încuia în birou ca să „lucreze”. Eram sigur că munca lui era foarte importantă. Nimeni nu-l deranja atunci când lucra în birou.

   Dar când ieșea, eu eram acolo, aștepptându-l. Mă rigica în brațele sale lungi, păroase, ca pe o păpușă.

   Avea părul des, negru și cârlionțat, lipit de cap ca o bonetă. Nasul lui semăna cu o banană, iar gura frumos arcuită îl făcea să semene cu un prinț dintr-un tablou renascentist. Era puțin mai scund decât tatăl meu.

   Mama spunea că era bine făcut, asemenea lui Edward G. Robinson. Când am întrebat-o ce însemna asta, a stat o clipă să se gândească, și mi-a spus:

   - Păi, știi tu, Benjy. Ca un gangster, dragul meu.

   Tata nu avea ușurința  lui D`Ambrizzi în relațiile cu copiii.  Probabil că aveam momente de gelozie, văzând dragostea noastră pentru acest specimen exotic. Nu ne-am întrebat niciodată de ce venise să stea la noi: ne mulțumeam doar să-l venerăm.

   Și apoi, într-o zi, a plecat, a dispărut în noapte de parcă noi l-am fi inventat, de parcă ar fi fost un vis. Dar ne-a lăsat câte o cruce de os, a lui Val împodobită cu o dantelă fină, a mea solidă și masculină.

   Val o poartă încă.. Eu cred c-am pierdut-o.

   Mai târziu, tata ne-a vorbit despre D`Ambrizzi într-o manieră destul de subtilă, după părerea lui. Nu i-a menționat numele, dar eu și Val am schimbat o privire, pentru că știam.

   Tata ne-a explicat de ce nu trebuie să confundăm preoții - „oamenii lui Dumnezeu” - cu Dumnezeu însuși. În timp ce primii aveau picioare de lut, cel de-al doilea nu avea, din câte se știa, niciun fel de picioare. La asta se reducea totul, deși discuția a durat destul de mult.

   Îmi amintesc că după aceea aruncam pe furiș priviri la picioarele preoților care beau scotch cu tata în bibliotecă sau mergeau la capelă să se roage pentru mama. N-am văzut niciodată vreo bucățică de lut și asta m-a tulburat.

              Mă gândeam la Val, când domnișoara Esterbrook, secretara, a intrat și a tușit în spatele meu. M-am întors din ceața amintirilor.

   - Sora dumneavoastră la telefon, domnule Driskill.

   A ieșit, iar eu am rămas pe gânduri o clipă înainte de a ridica receptorul. Nu cred în coincidențe.

   - Alo, Val? Unde ești? Ce s-a întâmplat?

   Sora mea avea o voce ciudată, și i-am spus-o. A râs și mi-a spus că sunt un nătăfleț, dar nu era în apele ei. Ceva nu era bine, dar mi-a zis doar că vrea să ne întâlnim acasă, în Princeton, în seara aceea. Voia să vorbească cu mine. I-am spus că o credeam la Paris sau în altă parte.

   - Am fost peste tot. E o poveste lungă. Azi după-amiază am ajuns acasă. Am venit cu avionul lui Curtis. Vii diseară, Ben? E foarte important.

   - Ești bolnavă?

   - Sunt doar puțin speriată. Nu sunt bolnavă, Ben, așteaptă până diseară, bine?

   - Sigur, sigur. Tata e acolo?

   - Nu, are ședință în Manhattan...

   - Bine.

   - Cum adică, bine?

   - Ca de obicei. Îmi place să știu dinainte dacă mă pândește din umbră ca să mă atace.

   - Opt și jumătate, Ben. Și, Ben? Te iubesc, chiar dacă ești un mare nătăfleț.

   - Mai devreme Vinnie Halloran mi-a spus că sunt Antihristul.

   - Lui Vinnie i-a plăcut întotdeauna să exagereze.

   - Și eu te iubesc, surioară. Chiar dacă ești călugăriță.

   Am auzit-o suspinând și apoi a închis. Am stat câteva clipe, încercând să-mi aduc aminte dacă îi mai fusese vreodată teamă atât de tare, încât să i se simtă în glas. M-am convins că nu.

   Am plecat de la birou mai devreme, pentru că ziua mea de lucru dura de obicei până la orele 8-9. Voiam să fac un duș și să mă schimb înainte de a-mi pregăti Mercedesul pentru drumul către Princeton.

   Am mers către parc, încercând să-mi dau seama ce se întâmpla cu sora mea.

   Sora Val....

   Știam că plecase la Roma ca să înceapă o nouă carte, apoi îmi trimisese o vedere din Paris. Nu mă așteptam să o văd în Princeton până la Crăciun. Își respecta cu strictețe programul de cercetare și de scris, și totuși, era aici, luând o pauză. Ce o putuse înspăimânta într-atât, încât să o aducă acasă?

   Ei bine, se pare că aveam să aflu în acea seară. 

   Niciodată nu puteai să știi ce fel de necazuri provoca sora mea. Tot ce știam era că investigațiile ei se refereau la dolul Bisericii în Cel de Al Doilea Război Mondial. Asta o adusese acasă? Nu puteam să văd de ce. Dar nimic nu era sigur în legătură cu Val. Nu era genul de călugăriță pe care îl știam de la Școala Elementară Sfântul Columbkille. Gândul acesta mă făcea întotdeauna să zâmbesc și, când am ajuns acasă, rânjeam ca un prost.

   Nu putea fi nicio problemă pe care eu și Val să n-o putem rezolva. Niciodată nu fusese.

        Am traversat golful Hudson pe podul George Washington și m-am îndreptat către Princeton; am simțit frigul, umezeala și tensiunea piciorului de pe pedala ce accelerație, aducându-mi vechea durere înapoi, un suvenir de pe vremea iezuiților. Trebuia să recunosc, iezuiții își lăsaseră amprenta.

   În cele din urmă, traficul s-a mai rărit și am rămas singur  cu zgomotul ștergătoarelor de parbriz și concertul de violoncel al lui Elgar. Noaptea devenise urâtă și primejdioasă, ploaia se transformase în lapoviță înghețată, mașina fiind mereu pe punctul de a mă arunca pe lumea cealaltă.

   Mă gândeam la o noapte asemănătoare în urmă cu 20 de ani, numai că atunci era spre sfârșitul iernii și lumea era albă, nu cenușiu-murdară, în aer plutind aceeași senzație de lucruri ieșite de pe făgașul lor. Și atunci mă îndreptam spre Princeton, îngrozit  de discuția pe care urma să o am cu tatăl meu.

   Nu voiam să îi spun ce se întâmplase, iar el, în mod sigur, nu voia să audă. Nu-i plăcea să audă povești siropoase, cu încercări ratate, care, în opinia lui, nu erau decât dovezi condamnabile de lașitate.

   Hugh Driskill s-ar fi bucurat să mă știe printre iezuiți, i-ar fi plăcut să mă integrez în sistemul lor disciplinar riguros, în viața lor intelectuală. S-ar fi bucurat să-mi găsesc un loc în lumea pe care el o înțelegea. Era o lume pe care tatăl meu simțea că o poate stăpâni, într-o anumită măsură.

   Îi plăcea să creadă că, datorită averii sale și devotamentului față de Biserică, datorită îndeplinirii unor sarcini și mânuirii inteligente a influenței sale - îi plăcea să creadă că era unul dintre cei care alcătuiau Instituția, Biserica din sânul Bisericii. Întotdeauna am avut impresia că tatăl meu își acorda prea mult credit, dar, la naiba, ce știam eu?

   De curând mi-am dat seama că s-ar putea să fi avut o imagine destul de corectă despre sine însuși, până la urmă.

   Drew Summerhays îmi dezvăluise, de-a lungul anilor, câteva lucruri care tindeau să confirme încrederea tatălui meu în propria importanță. Summerhays fusese mult timp prietenul și mentorul tatălui meu, așa cum tata era pentru omniprezentul Curtis Lockhardt. Și acum Summerhays îmi spunea că tatăl meu și Lockhardt făceau planuri pentru alegerea noului papă.

   Desigur, îmi aminteam lucruri din propria viață care dădeau greutate părerii tatălui meu despre sine însuși.

   Când eram copil, cardinalul Spellman - cred că pe atunci era episcop sau arhiepiscop, cine mai știe? - venea mereu de la New York în Princeton, la masă, ceea ce însemna, probabil, că eram destul de importanți. 

   Poate telefonul primit de la Val m-a adus în starea de a-mi bate capul cu vremurile de mult apuse și acum îmi aminteam de Spellman, de tatăl meu, de iezuiți și de noaptea aceea de demult când șoseaua era alunecoasă, ningea în valuri, iar eu conduceam cître casă, cu un bagaj de vești proaste, întrebându-mă ce avea să spună tata, cum avea să facă față ultimei dezamăgiri pe care i-o pregătisem.

   Douăzeci de ani și mai bine.

   În zori de zi, când ninsoarea aproape se oprise și întunericul nopții se destrăma, echipa de salvare de pe autostradă ieșise în căutare de victime ale furtunii.

   Mi-au găsit Chevroletul lovit de un copac, complet distrus, și pe mine foarte aproape, fără nicio urmă că aș fi încercat să frânez pe șoseaua acoperită de gheață și zăpadă. Au presupus, deci, că am adormit la volan. Se mai întâmplă. Însă toate astea erau prostii.

   Îmi rupsesem un picior și eram pe jumătate înghețat, dar important era că îmi dădusem seama, în mijlocul nopții, că aș fi preferat să mor decât să-i spun tatălui meu despre iezuiți.

   Boboteaza. A fost singura manifestare divină adevărată pe care am văzut-o vreodată. Bineînțeles că, după un timp, tata a aflat adevărul despre ceea ce încercasem să fac în acea noapte.

   I-am văzut în ochi focul disperării neînăbușite, asemenea unui far pe un țărm întunecat și înșelător, îndreptându-mă către casă, numai către casă. Știa. Știa că încercasem să mă sinucid, păcatul de moarte, încă un lucru pe care n-ar fi putut să mi-l ierte niciodată.

   - Slavă Domnului că există Val.

   Chiar așa mi-a spus după aceea în spital. Nu ca să mă insulte, nici ca să mă umilească, a mormăit doar pentru el, în barbă.

   Și de atunci, după ce încercasem cu bună știință să-mi pun capăt zilelor, după ce am ales vidul și l-am exclus pe tatăl meu de la luare deciziilor, nu mi-a mai păsat deloc de ce credea ei.

   Așa mi-am spus mie însumi. Aceasta a fost victoria mea.

           Am înconjurat marginile orașul și, înainte de a-mi da seama, farurile au străpuns cortina grea de lapoviță, pipăind întunericul către casă.

   Drumul lung, străjuit de două șiruri de plopi, era moale și cauciurile se scufundau în noroi. Pietrișul din fața casei era galben și murdar, tufele de trandafiri în paragină, de parcă nimeni n-ar mai fi trecut pe acasă de peste un veac. Nimeni nu aprinsese lămpile pentru a-mi lumina sosirea.

   Casa era cufundată în beznă și noaptea părea de smoală, impenetrabilă, umedă. În depărtare, luminile din Princeton sclipeau roșcate în ploaie, peste vârfurile arborilor.

   Pătrunzând în holul întunecat de la intrare, am simțit un fior rece în spate. Dar când am aprins luminile, totul a devenit așa cum fusese întotdeauna: podeaua de stejar lustruită, scara și ornamentele gălbui, pereții oliv, oglinzile cu rame aurite. 

   M-am îndreptat către Sala Lungă, am urcat cele două trepte din foaier și am pătruns în încăperea în care ne adunam cu toții la întoarcerea acasă.

   Sala Lungă.

   Fusese cândva sala principală a hanului din secolul XVIII în jurul căruia fusese construit restul casei; mai stăteau încă mărturie grinzile înnegrite de deasupra capului, căminul scorojit și afumat, vasele vechi de lut. De-a lungul anilor se mai adunaseră însă și alte lucruri: husele înflorate, rafturile cu cărți de pe pereți, covoarele enorme de culoarea muștarului, cu desene purpurii, coșul pentru cărbuni, scaunele învelite în piele, adunate în jurul căminului de piatră, candelabrele cu brațe de bronz, vasele de aramă și, la capătul îndepărtat al încăperii, în fața ferestrelor deschise înspre grădină și pârâu, șevaletul unde picta tatăl meu. Ultima pânză era acoperită cu un văl.

   Era frig în cameră, aerul umed strecurându-se de afară. Cenușa din cămin era moartă, jilavă și mirosea a toamnă, iar picăturile de ploaie se prelingeau în sus, pe coș, transformând-o în noroi.

    Înainte, William și Mary aveau apartementul lor și acum s-ar fi agitat de colo-colo, aprinzând focul, întâmpinându-mă cu o băutură caldă, readucând casa la viață.  Dar William murise, Mary se retrăsese în Scottsdale, iar perechea care îl servea pe tatăl meu locuia în Princeton, nu în camerele din latura de răsărit.

   Știam că nu era acolo. Am strigat-o totuși, doar pentr a-mi asculta glasul, care s-a stins departe în tăcere. Am mers până la piciorul uneia dintre scările răspândite peste tot și am chemat-o din nou.

   Am urcat scările și am rămas în aștepate, dar nimeni - nicio fantomă, nicio veveriță, nici sora mea - nu mi-a răspuns. M-am gândit la mama, într-una din cămășile ei de noapte, cu o mantie de dantelă, stând în hol, cu mâna întinsă, de parcă ar fi vrut să mă atingă din depărtare. Când s-au întâmplat toate astea? Buzele ei murmurau cuvinte pe care probabil că le-am auzit atunci, dar nu mai puteam să le chem înapoi....

   De ce nu puteam să-mi amintesc ce spusese, din moment ce simțeam încă miroul parfului ei? Și de ce se pierdea chipul ei în umbrele holului? Era tânără? Sau era căruntă? Ce vârstă aveam eu când ea venise înspre mine, cu mâna întinsă, spunând ceva, încercând să mă facă să înțeleg?

   Am coborât înapoi, am luat o umbrelă și am ieșit. Mi-am ridicat gulerul, m-am îndreptat către micul pasaj dintre cele două aripi ale clădirii și am intrat dedesubt. Ploaia bătea în geamurile de deasupra și în streașină, curgând în șiroaie, înghețând treptat și înfundând conductele de scurgere. Unele lucruri, pur și simplu, nu se schimbă niciodată.

   Am traversat pajiștea unde obșnuiam să jucăm croquet și badminton. Lumina din Sala Lungă desena degete galbene pe iarbă, indicând drumul spre capelă.

   Aveam propria noastră capelă, bineînțeles. Era „de epocă”, după cum se spune prin ghiduri, ridicată din cărămidă și piatră, cu ornamente în alb și negru, având ceea ce bunica numea „o clopotniță foarte drăguță, nu prea mândră de ea însăși”. 

   Crescând, mi-am dat seama că e o nebunie să ai propria ta biserică, dar am învățat să nu scot o vrobă despre asta. Când am mers la școala Sfântul Augustin, am aflat că a avea propria ta capelă nu era un lucru chiar atât de rușinos. Și alți copii erau în aceeași oală.

   Capela era spălată de picăturile de ploaie care se scurgeau de pe acoperiș. Era întuneric, înfricoșător și plin de șoareci. Iarba trebuia tăiată. Era acoperită cu un strat subțire de gheață.

   Am prins bine balustrada și am urcat treptele până la ușa masivă de stejar, cu margini de fier. Când l-am atins, clopotul a scos un țipăt ascuțit. O lumânare singuratică pâlpâia în curentul de aer. O singură lumânare mică. Capela era cufundată în beznă, de parcă dincolo de cercul de lumină n-ar fi fost nimic.

   Totuși, Val fusese, probabil, acolo pentru a aprinde lumânarea. Apoi a plecat undeva.

   M-am întors în casă și am stins lumina. Nu puteam suporta ideea de a mă așeza comod în acea casă înghețată fără Val. Nu-i stătea în fire să mă lase singur.

   Îmi era foame și simțeam nevoia să beau ceva. 

   M-am urcat în mașină, m-am mai uitat o dată la casa bătrână și pustie, și am plecat către Princeton.

         Se auzea un zgomot plăcut de conversație în barul de la Nassau Inn. Barul era aglomerat.

   M-am așezat într-un separeu, am cerut un Rob Roy sec dublu și abia atunci mi-am dat seama cât de încordat eram. Era Val și teama din glasul ei; și acum unde era? Fusese atât de insistentă, și acum nimic. Oare ea aprinsese lumânarea aceea?

   Tocmai îmi primisem cheeseburgerul, când au auzit pe cineva strigându-mă.

   - Ben, Be, băiete, o fantomă din trecut.

   Am ridicat privirea și am văzut chipul tineresc, cu ochi albaștri, al lui Terence O`Neale - părintele Tenrence O`Neale. care era între mine și Val ca vârstă, dar arăta mereu ca un boboc.

   Toată lumea îi spunea Piersică, din cauza tenului pufos, de culoarea piersicii, mereu tânăr, etern inocent. Îl știam pe Piersică dintotdeauna. Îmi zâmbea cu ochii strălucind, însuflețiți de imaginile trecutului.

   - Stai jos, Piersică, am spus.

   El s-a strecurat în separeu, așezându-se în fața mea cu o bere. Nu fusese ideea lui să devină preot: era mai mult oprea lui Val.

   Înainte, ceea ce vedea Terence O`Neale în viitorul său erau golful, motocicletele și doborârea recordului mondial al băutorilor de bere. În rest - o soție, o trupă de copii și, poate, o slujbă pe Wall Street. Val trebuia să fie doamna O`Neale. Mie mi-ar fi convenit.

   Nu-l mai văzusem de 4 sau 5 ani, dar nu se schimbase deloc. Purta o cămașă albă închisă de sus până jos și o haină de stofă. Vinnie ar fi fost mulțumit.

   - Ce te aduce înapoi la locu crimei?

   - Am de lucru, Ben. O slujbă în New Pru. Sunt preot la Sfânta Maria. E ciudat - tot mai sper să ne vedem toți 3 împreună, tu, eu și Val.

   A zâmbit.

   - De când? De ce nu m-ai sunat?

   - De astă-vară. L-am văzut pe tatăl tău. Ar fi trebuit să-i vezi reacția. Mi-am închipuit că nu vă voi vedea până la Crăciun. Val spunea că poate facem o tură de patinaj în spatele grădinii. Zicea că pe tine n-ar trebui să te aștept la slujbă.

   - Avea dreptate. Am fost cuminte timp de 20 de ani, știi foarte bine.

   A înhățat o prăjitură franțuzească din farfuria mea.

   - Până la urmă, ce cauți aici? Tatăl tău zice că nu prea dai pe-acasă.

   - Adevărat. Probabil se întreabă încă dacă sunt cu adevărat fiul lui. Poate a fost o încurcătură la maternitate. Ar fi ultima lui speranță.

   - Ești cam dur cu bătrânul, nu crezi?

   - Nu. Oricum, n-am venit să-l văd pe el. Am primit un telefon de la Val azi după-amiază; era misterioasă și hotărâtă să mă aducă până aici în seara asta. Așa că am venit pe vremea asta mizerabilă, dar ea nu este acasă. 

   Am ridicat din umeri.

   - Tu când ai văzut-o? Și ce-i chestia asta cu patinajul? Nu pot să-l sufăr...

   - Astă-vară, când eram în drum spre Roma, am luat masa împreună. De dragul vremurilor bune.

   Mi-a luat încă o prăjitură.

   - Cred că ai dreptate în legătură cu aerul ei misterios - se întâmplă ceva, face cercetări destul de serioase... Mi-a schis din Roma, apoi din Paris.

  Chipul i s-a întunecat pentru o clipă.

   - A scris monstrul ăsta de carte, Ben. Al Doilea Război Mondial și Biserica. 

   A făcut o grimasă.

   - Bisericii nu prea îi place să se laude cu acele vremuri....

  - Are motive întemeiate, am spus.

  - Nu te uita la mine. Eu n-am avut nicio legătură cu asta. Pius era Pius, iar eu eram doar un puști din Princeton, New Jersey.

   Mi-a terminat prăjiturile, privindu-mă zâmbitor. Am simțit un val de căldură.

   Sentimentele lui Val pentru Piersică fuseseră destul de serioase, îmi mărturisise chiar că s-ar fi putut mărita cu el. Iubirea lor a început când ea avea 17 ani.

   Ca o bună elevă catolică, Val s-a simțit destul de vinovată când și-a pierdut virginitatea, într-o noapte de vară, în grădină.

   Mai târziu, când a început să se gândească serios la Biserică, Piersică a crezut că era doar o pasă trecătoare. Apoi a crezut ca ea a trebuit să cedeze presiunilor din partea tatei. În cele din urmă, și-a închipuit să a luat-o razna.

   Dar Val dorea ca viața ei să însemne ceva - pentru ea însăși, pnetru lumea în care trăia, pentru Biserică.

   Iar Piersică, dacă nu putea să o aibă pe Val, ei bine, nu voia pe nimeni altcineva. Cu timpul a devenit preot, iar lucrurile au evolut astfel încât să-ți demonstreze că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla.

   Traversam împreună barul spre ieșire, când, deodată, l-a zărit în cadrul ușii pe tipul pe care îl aștepta și m-a tras de mânecă.

   - Ben, vreau să-l cunoști pe un prieten de-al meu.

          Bărbatul din ușă purta un pardesiu vechi, ponosit, și o pălărie verde-închis cu boruri de piele.

   Sprâncenele cărunte, stufoase, se arcuiau deasupra ochilor cenușii, adânc înfundați în orbite, străjuind o față cu obraji roșii. Un fragment din gulerul alb de preot se ivea din spatele fularului verde. Avea cam 57 de ani, poate 60.

   Ochii lui cenușii aveau un aer distant și rece. Păreau că nu se potrivesc cu fața lui surâzătoare. L-am recunoscut din fotografiile publicitare.

   - Ben Driskill, acesta e preotul laureat al Bisericii, părintele Artie Dunn.

   - Într-adevăr, a spus Dunn, și pentru Dumnezeu, iertați-l pe tânărul O`Neale, domnule Driskill. Nu cumva sunteți fiul lui Hugh Driskill?

   - Îl cunoașteți pe tata?

   - Din auzite, desigur. Mi s-a spus că nu e unul dintre cititorii mei.

   Fața lui Dunn s-a încrețit într-un zâmbet fugar. Și-a scos pălăria, dând la iveală un craniu roz, lucios, cu o margine de păr sur deasupra urechilor și la ceafă.

   - La vârsta lui nu mai poate digera atât de mult sex, violență și mărturisire.

   I-am strâns mâna.

   - Poate îi voi dărui o ediție concentrată a operelor dumneavoastră, de Crăciun.

   Îl văzusem pe părintele Duun o dată, la televizor, într-un inverviu despre una dintre cărțile sale; el reușise cumva să deturneze sensul discuției spre una din pasiunile lui, baseball-ul. Phil Donahue îl întrebase dacă, asemenea multor jucători, avea vreo superstiție. „Doar Biserica Catolică”, răspunsese el și apoi avusese publicul la degetul mic.

   - Aveți grijă la coperte, a spus el. Sunt cel puțin la fel de rușinoase.

   Piersică a chicotit.

   - Preotul care arată ca Tom Selleck, fermecat de o urmașă a lui Jean Collins pe jumătate dezbrăcată.

   - De ce nu rămâneți cu noi, domnul Driskill?

   - Mai bine mă duc să văd dacă mai plouă. Trebuie să mă întâlnesc cu sora mea...

   - A, o scriitoare demnă de respect. Un om învățat și un activist. O combinație unică.

   - Am să-i transmit cuvintele dumneavoastră.

   I-am lăsat și m-am întors la mașină.

   Încă burnița ușor, iar trotuarele erau alunecoase. M-am îndreptat spre casă, nerăbdător să mă așez cu sora mea în fața focului, în Sala Lungă și să o ajut să-și rezolve problemele.

      Casa era la fel de întunecată și pustie, iar ploaia cădea în rafale, transformându-le miraculos în fulgi de zăpadă, acoperind urmele încrustate în noroiul înghețat de pe șosea.

   Am oprit mașina în fața garajului, am coborât, am înaintat în lumina farurilor și m-am uitat pe fereastră. Era o mașină înăuntru. Am deschis ușa.

   Mașina era udă, dar ploua de mai multe ceasuri, iar motorul era rece. M-am întors la mașina mea, am tras-o în fața casei și am coborât din nou. Era 10,30 și începusem să-mi fac griji.

   Nu știu de ce, m-am îndreptat către livadă. M-am oprit și am strigat-o, în cazul în care și ea avusese același impuls, dar n-am reușit decât să strârnesc un câine, departe în noapte.

   M-am întors și am rămas nemișcat, îmbrăcat în zăpadă, ca într-un basm, uitându-mă la capelă. Vântul bătea din spate, șuierând de-a lungul pârâului, prin grădină.

   Am urcat din nou scările alunecoase și am deschis ușa, holbându-mă în bezna umedă și rece. Lumânarea se stinsese.

   Am lăsat ușa lerg deschisă, cu raza amărâtă de lumină pe care o lăsa să intre, și am înaintat bâjbâind pe lângă zid în căutarea comutatorului. L-am aprins pe primul. Intrarea a fost învăluită într-o lumină cenușie. L-am aprins și pe al doilea și un fluviu de lumină neclară a coborât în capela propriu-zisă.

   Nu erau decât 10 rânduri de bănci, despărțite la mijloc de un culoar. Am întaintat, șovăind, câțiva pași și am strigat-o. Niciodată, o încăpere nu mi se păruse atât de goală. Sunetul singurei silabe, Val, a revrebat, lovindu-se de ziduri și vitralii.

   Apoi, în spațiul întunecat dintre primul și al doilea rând, am zărit ceva roșu. O mânecă de piele albastră și lână roșie, o bucată dintr-o haină veche, de iarnă. Am recunoscut-o.

   Era jacheta mea de la Sfântul Augustin. Trebuia să aibă inițialele SA brodate pe piept, în stânga. Locul ei nu era pe podeaua capelei.

   Zăcea ghemuită pe o parte, acolo unde îngenunchiase. Stătea nemișcată, cu fața întoarsă spre podea, iar ochiul pe care puteam să i-l văd era închis. I-am atins mâna cu degetele reci încleștate în jurul rosariului.

   Îmi luase vechea haină de iarnă pentru a face drumul din casă până la capelă. Haina era jilavă. I-am luat mâna. Degetele erau țepene.

   Sora mea Val, viteazul meu soldat, plină de rugajul care mie îmi lipsea, era moartă.

   Nu știu cât am stat îngenunchiat acolo. Apoi am întins mâna și i-am atins fața, cu trăsăturile golite de spiritul ei; o vedeam din nou fetiță, auzeam gâlgâitul vesel al râsului ei; i-am mângâiat părul și l-am simțit frângându-se la atingere, i-am văzut rana murdară unde pătrunsese glonțul.

   Îngenunchiase în rugăciune și cineva ținuse pistolul aproape de capul ei, omorând-o ca și cum ar fi stins o lumânare. Eram sigur că nu simțise nimic. Poate că, inexplicabil, avusese încredere în ucigaș.

   Îmi simțeam mâna lipicioasă de sânge și fire de păr. Val murise, iar eu mă zbăteam să-mi recapăt respirația. I-am așezat capul așa cum fusese.

   Sora mea, prietenea mea cea mai bună, pe care o iubeam mai mult decât orice pe lume, zăcea moartă la picioarele mele.

   M-am așezat în strană și i-am strâns mâna, încercând să o încălzesc, simțindu-mă îngrozitor de slăbit. Fața îmi era împietrită de durere și nu mai voiam să lupt. Nu voiam să mă ridic și să fac ceva.

   Un fior rece, un firicel de aer, a fluturat ceva agățat într-o așchie, în colțul băncii de lemn. Am smuls-o din locul ei. 

   Era o bucățică triunghiulară de pânză neagră, impermeabilă, ca o pelerină. Abia o vedeam, strângând-o în mână, dând o ocupație degetelor mele.

   Am auzit ușa de la capelă scârțâind și un zgomot de pași pe lespezile de piatră.

   Pașii s-au apropiat pe culoar, în timp ce eu mă luptam să nu mai tremur. Speram că ucigașul lui Val se întorsese să mă omoare și pe mine. L-aș fi ucis cu mâinile goale. Voiam să mor odată cu el. Am ridicat privirea.

   Piersică se uita atent la mine. A aruncat o singură privire și totul s-a oglindit pe fața lui. Sângele i s-a scurs din obraji, nu mai erau pufoși ca piersica. A deschis încet gura, însă n-a rostit nimic.

   Lângă el, părintele Dunn se holba la sora mea. Părea atât de singură.

   - La naiba, a murmurat el pe un ton de infinită tristețe.

   Am crezut că vorbea despre sora mea, dar m-am înșelat. S-a aplecat și mi-a luat bucățica de pânză neagră din mână.

        N-a mai durat mult și mașinăria morții s-a pus în mișcare.

   Sam Turner, șeful poliției, a sosit cu 2 polițiști și, puțin după aceea, au venit o ambulanță și un doctor cu o geantă neagră.

   Piersică, palid și cu buzele strânse, a pregătit cafeaua și a adus-o pe tavă, cu cești și lingurițe, în Sala Lungă. Venise, împreună cu Dunn, din impuls, ca să vadă dacă Val apăruse. Piersică se temuse să nu fi avut vreun accident. Văzând lumină în capelă, intraseră și mă găsiseră strângând mâna surorii mele moarte.

   În timp ce eu și Piersică ne-am băut cafeaua, Dunn s-a întors în capelă împreună cu Sam Turner. Căuta probabil un subiect de roman.

   Când s-a întors, Turner era ud și înghețat. A luat o ceașcă de cafea și a sorbit-o zgomotos. M-am uitat pe fereastră și i-am văzut punând cadavrul lui Val într-un sac, pe targă, în amblunață. Lapovița cădea monoton în curtea din față.

   - Iisuse, nu sunt prea multe de spus, Ben. Sigilez capela și chemăm o echipă de investigare din Trenton. Ai idee ce s-a întâmplat?

   - Numai ce se vede, am spus.

   M-am gândit la starea lui Val când mă sunase, dar nu știam cum să-i spun lui Turner.

   - Abia astăzi a venit. Mi-a dat un telefon în New York și m-a rugat să ne întâlnim în seara asta.

   Am clătinat din cap.

   - Am presupus că întârziase pentru niște comisioane. M-am dus în oraș să mănânc, m-am întors, m-am uitat pe aici și am găsit-o. Asta e tot.

   Sam a strănutat și și-a frecat nasul.

   - Am răcit, a murmurat el. E ciudat. Și eu am primit un telefon de la ea azi după-amiază. Ți-a spus?

   - Nu. Ce voia?

   - Păi, asta e cel mai ciudat. N-o să-ți vină să crezi. M-a întrebat ce știu despre preotul care s-a spânzurat în livada voastră prin `36-`37. Era primul meu an în poliție aici și eram ultimul dintre oameni, un nimic. Cam când te-ai născut tu. A fost unul dintre lucrurile acelea nebunești, un preot spânzurat în grădina familiei Driskill. Sărman nenorocit. Nu mi-a spus de ce o interesează, m-a întrebat doar dacă nu aveam un dosar despre asta.

   A scuturat din cap, frecându-și barba nerasă.

   - Și? Aveți dosar?

   - La naiba, Ben. Nu știu. I-am spus că să mă bată Dumnezeu dacă am văzut așa ceva, dar i-am promis că am să scotocesc prin subsolurile secției. Presupun că e posibil să existe un dosar. Dar a trecut o groază de timp și se poate să fi fost aruncat. Am stat să mă gândesc după ce am închis telefonul și mi-am adus aminte de bătrânul Rupert Norwich. Pe atunci era adjunct și pe urmă a fost șef timp de 25 de ani, ce naiba, îl știi pe bătrânul Rupe, Ben.

   - El mi-a dat prima amendă de viteză, am spus.

   - Rupe are vreo 80 de ani acum și locuiește lângă ocean în Seabright. Se ține destul de bine. Mă gândeam să-i dau un telefon... sigur, acum nu prea mai avem de ce. Nu știm pentru ce îi trebuia lui Val dosarul.

   - De ce nu te uiți, totuși, prin el? O cunosc pe Val, avea întotdeauna motivele ei.

   - Presupun că n-are ce rău să facă.

   S-a uitat atent la mine.

   - Tu te simți bine, Ben? Ce șoc...

   - Sunt bine. Uite, Sam, cum văd eu lucrurile - de când a petrecut 1 an în Salvador, a trăit mai mult cu securea deasupra capului; a avut o viață deosebită, recunosc. Astă-seară însă i-a zburat norocul.

   - Ai dreptate, îi plăcea să trăiască pe o muchie de cuțit prea ascuțită, a spus el, îndreptându-se către fereastră. Ce păcat, Ben. Mare păcat.

   A făcut o pauză.

   - O, Doamne, se pare că a venit tatăl tău. Urăsc lucrurile astea.

   Avea ochii injectați și părul ud, lipit de cap. Și-a scos ochelarii și i-a șters cu batista.

   - Vrei să-i spun eu, Ben?

   - Nu, Sam, am zis eu. Treaba asta e pentru Superman.

         Tatăl meu.

   Oricine ar fi pariat că îl poate șoca pe tata ar fi dat faliment. Măăcar să-l sperie, să-l enerveze sau să-i atragă atenția. Pe el, pur și simplu, nu-l afectau lucrurile care ne zdrobesc pe noi, ceilalți.

   Avea 74 de ani, dar era perfect conștient că nu arăta mai bătrân de 60.

   Fusese avocat, bancher, diplomat și supraveghetorul investițiilor familiei.

   Fiind un avocat inteligent, lucrase la Roma înainte de război, spre sfârșitul anilor `30, petrecându-și timpul cu problemele investițiilor Bisericii în companii, bănci și proprietăți americane. Unele dintre acestea nu erau foarte frumoase și era mai bine ca implicarea Bisericii să rămână secretă. 

   La aceasta a dat și el o mână de ajutor, câștigându-și o mulțime de prieteni din interior, dar și câțiva dușmani.

   - Toată această perioadă, mi-a spus el odată, m-a ajutat să câștig experiență. Eram destul de inteligent ca să-mi dau seama că une e religia și alta haina lumească pe care o îmbracă. Aceasta din urmă trebuia să lupte pentru supraviețuire. Voiam să văd cum funcționează imensa mașinărie a Bisericii. Lumea era mult mai simplă atunci, în zilele când Mussolini folosea Vaticanul ca acoperire pentru activitățile lui de spionaj. Vorbind despre câștigarea experienței! Era ca și cum ți-ai fi luat doctoratul în Realitate avansată. Păstrează-ți idealismul pentru religie. Biserica e numai practică, numai mecanică.

   De-a lungul întregii vieți, tata a fost putred de bogat, inteligent și discret. Un om foarte, ffoarte curajos, bătrânul meu tată.

   A stat mult timp în Washington, atunci când toată lumea știa că ne îndreptăm spre război. Cunoștințele sale despre faptul că fasciștii italieni își infiltrau spioni sub auspiciile Vaticanului s-au dovedit de mare folos, făcându-l cunoscut în anumite cercuri misterioase.

   Acolo l-a întâlnit pe un compatriot irlandez, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el, Wild Bill Donovan.

   Când Donovan a înființat Oficiul de Servicii Strategice, OSS, unul dintre primii tineri sclipitori aduși în consiliu a fost Hugh Driskill. Donovan era catolic și, în acele vremuri exuberante, când soarta lumii atârna de un fir de păr, s-a înconjurat de o trupă de băieți catolici de încredere, pe care îi înțelegea.

   Cercul lui restrâns a devenit celebru, fiind supranumit Cavalerii Templieri, tocmai pentru că erau toți catolici. Tatăl meu era unul dintre cavalerii templieri ai lui Wild Bill.

   Era adevărat că tatăl meu trecuse prin bătaia puștii de mai multe ori în viață și fusese, drept urmare, întărit și călit, dar în acea noapte, când vestea morții lui Val s-a abătut asupra lui, am văzut în el mai mult decât forța și durtatea născute din experiență.

   Eu i-am dat vestea bătrânului. Și el a primit-o ca un bărbat, fără să clipească.

   A intrat pe ușa din față, părând un uriaș, ciudat și gata de orice. Înalt de 1,85 metri și având vreo 120 de kilograme, își ținea părul strâns la spate ca o steașină deasupra unei ferestre. Ne-a văzut pe mine și pe Sam în spatele meu și a spus:

   - Hei, bună, Ben. Ce surpriză. Sam... Care-i problema?

   I-am spus, iar el m-a privit cu ochii lui albaștri fixați asupra mea. Când am încheiat, a rostit:

   - Dă-mi mâna, fiule. Arăți puțin slăbit. E timpul să fim împreună, Ben.

   I-am simțit puterea aproape palpabilă, scurgându-se ca un fluviu în venele mele.

   - L-a slujit pe Dumnezeu și nu există o viață mai bună decât asta. N-a fost bolnavă și n-a cunoscut infirmitatea bătrâneții. S-a dus într-o lume mai bună, Ben, să nu uiți asta! Într-o zi vom fi cu toții împreună, pentru totdeauna. Dumnezeu a iubit-o pe sora ta.

   Vocea nu i-a tremurat nicio clipă; apoi și-a pus mâna pe umărul meu. Și eu sunt înalt, dar greutatea ei m-a coplești. Tot ce spusese erau tâmpenii, desigur, dar m-au ajutat să mă adun și am știut că totul avea să fie bine.

   Aveam să mă descurc.

   - Sam, a continuat, cine mi-a omorât fiica? 

   N-a mai așteptat răspunsul, ci a pornit către Sala Lungă, a aruncat o privire grupului de acolo și a spus:

    - Am nevoie de un întăritor.

      Săracul Sam Turner nu știa cine o omorâse pe sora mea. Un timp, a vorbit în șoaptă cu tata.

   Piersică a aprins un foc uriaș în căminul înnegrit de fum. Părintele Dunn, după ce a fost prezentat tatălui mue, s-a retras în fundal.

   Piersică mi-a spus că, dacă voiam, ar fi rămas bucuros peste noapte, ca să stăm de vorbă, dar i-am spus că nu e nevoie. În cele din urmă, Sam Turner a plecat, iar Piersică și părintele Dunn și-au terminat băuturile și au plecat împreună, așa cum veniseră. Am stat la fereastră și i-am urmărit îndepărtându-se.

   Părintele Dunn, romancierul milionar, conducea un Jaguar XJS nou. Piersică avea o camionetă Dodge veche, cu o aripă zgâriată și plină de noroi: o primise odată cu slujba.

   Când m-am întors, tata turna scotch peste gheața proaspătă din pahare. Căldura focului îl îmbujorase. Mi-a întins un pahar.

   - Va fi o noapte lungă. Asta ne va ajuta. De fapt, tu ce căutai aici?

   I-am povestit ce se întâmplase în ziua aceea, în timp ce simțeam băutura alergând prin sânge, lăsându-mi nervii inerți. M-am prăbușit într-unul din fotoliile îmbrăcate în piele și mi-am întins picioarele către foc.

   Mi-a aruncat o privire, învârtind lichidul chihlimbariu printre cuburile de gheață, și a clătinat din cap.

   - La naiba. Ce avea de gând fata asta?

   - Ceva în legătură cu cercetările ei. Ceva ce descoperise sau întâlnise din întâmplare - poate la Paris sau... cine știe?

   - Să nu-mi spui că, scotocind printr-o grămadă de vechituri ruginite din vremea războiului, a găsit ceva care s-o deranjeze acum.

   Era exasperat.

   - Al Doilea Război Mondial! Ce are asta de-a face cu faptul că a fost ucisă aici, în Princeton?

   Prefera să fie furios decât îndurerat.

   - Calmează-te, am spus.

   - E, pur și simplu, ridicol. Nu, am impresia că vedem în treaba asta mai mult decât e. Uităm că trăim într-o lume în care oamenii mor în fiecare zi, fără niciun motiv. Val s-a dus în capelă și a deranjat vreun nebun care se adăpostea acolo de furtună. O moarte fără sens.

   L-am lăsat să-i facă iluzii că Val murise din întâmplare și fără niciun motiv. El nu-i auzise teama din glas. Era prea speriată ca să fi murit degeaba.

   - M-a sunat ieri din California, spunea el, mi-a spus că vine azi la New York împreună cu Lockhardt. A spus că vine acasă azi după-amiază, iar el va ajunge probabil mâine. Am avut o ședință la New York, nici măcar nu știam dacă ajung acasă în seara asta. Iar ea nu mi-a spus că ar fi vreo problemă. 

   Și-a scos haina și a aruncat-o pe spătarul unui scaun vechi de lemn. Și-a lărgit cravata și și-a suflecat mânecile.

   - Știi la ce m-am gândit, Ben? M-a bătut gândul că vine acasă ca să-mi spună că părăsește Ordinul și se mărită cu Curtis - crezi că sunt nebun? E doar imaginația mea?

   - Nu știu. Credeam că e idealul tău de ginere.

   - N-are nimic de-a face cu Curtis. 

   Tata a făcut o grimasă.

   - Pune-ți mintea la contribuție, Ben. E vorba despre Val. A fost menită să fie călugăriță...

   - Cum trebuia să fiu și eu preot?

   - Dumnezeu știe ce trebuia tu să fii. Dar Val, ea a fost sortită pentru asta, predestinată pentru Biserică.

   - Cine spune asta? Nu Biserica, în niciun caz, doar dacăam fost eu total dezinformat. Am impresia că au strâns bani ca să-i cumpere un bilet numai dus. Și, oricum, Val trebuie să hotărască, nu? Ce vrea să facă în viață - are și ea un cuvânt de spus.

   De-abia îmi dădeam seama că totul era greșit. Foloseam un timp greșit. Viața lui Val nu mai exista.

   - Eram sigur că asta va fi poziția ta. N-are niciun rost să ne certăm. Eu și Val suntem catolici...

   - Ce interesant, cum eu sunt cel cu toate bubele...

   - În locul tău, Benjamin, n-aș încerca să aflu ce bube au alții de ascuns. Și poate mă scutești, în seara asta, de psihicul tău ruinat.

   A trebuit să râd. Și Val ar fi râs. Era deja o luptă veche, și amândoi știam că nu era niciun învingător. Aveam să ne certăm la nesfârșit, până când unul din noi avea să moară și atunci chiar că nu va mai avea nicio importanță.

   - Am dreptate sau nu, a spus el, în povestea asta cu Val și Curtis?

   - Mie nu mi-a spus niciodată nimic.

   - Cu atât mai bine, gândindu-ne ce răspuns i-ai fi dat.

   Deodată și-a pus mâna cărnoasă la ochi și mi-am dat seama că era pe punctul de a plânge. Nu era ușor, chiar pentru un bătrân luptător. S-a ridicat cu inima îndoită și a privit în flăcări. Dintre pietrele căminului săreau scântei.

   Ceasul de pe poliță a bătut ora două, cu un sunet slab, subțire, ca o harpă antică. M-am ridicat, am luat un trabuc din cutie și l-am aprins, apoi am pășit către capătul camerei, m-am oprit lângă șevaletul acoperit și am privit afară, în noaptea de smoală.

   Mă gândeam la un câine pe care l-am avut cândva, un labrador pe nume Jake, care își ieșea din minți, încercând să muște o minge de baschet. Când a murit, Val a insistat să îngropăm o minge lângă el, ca să aibă ce să muște în raiul câinilor. Aveam impresia că nici eu, nici tata nu eram în stare să prindem realitatea, ce se întâmplase cu Val, ce se întâmplase cu lumea noastră.

   Tata a căscat, spunând ceva despre Lockhardt, și eu m-am întors întrebător.

   - Callistus e pe moarte. Nu știu cât timp i s-a mai dat, dar nu poate fi mult. Curtis se pregătește, în stilul lui, să susțină un alt învingător. Vrea să vorbească cu mine. Pun pariu că strânge bani.

   - Cine e candidatul lui? am întrebat.

   - Cineva care să îndrepte Biserica înspre secolul XXI. Orice ar însemna asta.

   - Ei bine, îi urez noroc.

   - Când e vorba de Curtis, nu se știe niciodată. Presupun că va ajunge, în cele din urmă, la D`Ambrizzi și Indelicato. Poate Fangio ca soluție de compromis.

   În clipa aceea părea că nu-l interesează, dar nu era adevărat. Era doar extenuat.

   - Candidatul tău cine e? 

   A ridicat din umeri. Jucase mult pocher la vremea lui. Avea el un candidat, un aș în mânecă, pregătit pentru ultima clipă. Nu l-am întrebat niciodată, dar m-am frământat întotdeauna.

   - De ce l-ai adus pe D`Ambrizzi aici după război? Pentru mine și Val a fost minunat, a fost un partener de joacă fantastic, dar care a fost intenția ta? L-ai cunoscut în timpul războiului?

   - E o poveste lungă, Ben. El avea nevoie de un prieten. Să ne rezumăm la atât.

   - E una din poveștile tale cu OSS? Cele pe care nu le spui niciodată?

   - Las-o baltă, fiule.

   - Perfect. D`Ambrizzi, Indelicato, Fangio.

   Pentru mine erau doar niște nume. Cu excepția amintirilor mele despre D`Ambrizzi.

   Zilele misterioase de la ISS ale tatălui meu mă întristau un pic. Atât de demult, și el încă le considera secrete de stat.

   Părinții noștri ne-au dus odată la Paris, în vacanța de vară, camere la Hotelul George al V-lea, bateaux mouches pe Sena, Victoria din Samotrace la Luvru, o liturghie la Notre-Dame, primul meu exemplar din Shakespeare.

   Într-un fel, punctul cel mai înalt al călătoriei - jocul de cuvinte nu e intenționat - a fost vizita la Turnul Eiffel, unde am fost însoțiți de unul dintre prietenii tatălui meu de la OSS, epicopul Torricelli, un om destul de bătrân.

   Avea nasul cel mai lung și coroiat pe care l-am văzut vreodată și i se spunea Shylock. Avea buzunarele pline cu bomboane, după care Val era înnebunită.

   I-am auzit pe tata și pe Torricelli vorbind spre Parisul de sub ocupația nazistă. Torricelli a râs, amintindu-și de tata care ieșise dintr-o mină de cărbune după ce se ascunsese de Gestapo timp de două săptămâni, deschisese gura să vorbească și scosese un sunet asemănător cu Al Jolson cântând Swannee, murdar de praf de cărbune din cap până-n picioare. Trebuie să fi fost niște vremuri extraordinare, primejdioase și pasionante.

   Dar, în cele din urmă, era tatăl meu, doar tatăl meu, și era greu să mi-l imaginez spion, strecurându-se prin noapte ca să arunce în aer centrale electrice și depozite de muniții.

   - Știi, Ben, a rostit el încet, cu mintea pe jumătate înecată într-o baltă de Laphroaig, nu-mi place că va trebui să-i spun lui Curtis despre asta. El nu prea a avut de-a face cu lucruri pe care nu le-a putut controla. A avut o viață fericită, din toate punctele de vedere.

   - Ei bine, îl așteaptă o lovitură puternică acum.

   Puțin îmi păsa de Curtis Lockhardt. Era unul dintre ei. Nu iroseam prea multă compasiune nici pentru tata, care era la fel de vulnerabil ca oricare dintre figurile grotești atârnate pe pereși la Notre-Dame. Îmi părea rău numai pentru sora mea Val.

   - Îi voi spune mâine, a rostit el.

   - O, eu nu mi-aș griji în privința asta. Mâine o să apară în ziare și la televizor. Val e celebră. Iar el o să afle înainte de a-i spune noi. Va trebui doar să-i suportăm lamentațiile. Nu prea mă încântă ideea.

   Mi-a aruncat una din privirile lui cu raze X, pe deasupra ochelarilor.

   - Câteodată ești un rahat dezgustător, Ben.

   - Așa tată, așa fiu. Totul e înscris în gene.

   - Probabil, a spus el după un timp, se prea poate.

   A tușit și și-a terminat băutura.

   - Eu mă duc să mă culc.

   - Ca să înfrunți demonii întunericului?

   - Cam așa ceva.

   La ușă s-a întors și mi-a făcut un semn vag.

   - Apropo, tată...

   - Da? Ce e?

   Întunericul din foaier era gata să-l înghită.

   - Sam Turner mi-a spus că l-a sunat Val azi și l-a întrebat despre preotul spânzurat...

   - Ce tot spui acolo?

   - Preotul care s-a spânzurat în livadă. Avem numai unul, nu-i așa? Ce zici de asta? Ție nu ți-a spus nimic?

   - Sam Turner e un bârfitor bătrân.

   Tata și-a aruncat nervos cuvintele.

   - De unde să știu eu? Nu, mie nu mi-a spus nimic despre povestea asta veche.

   - Cum adică - poveste? S-a întâmplat cu adevărat... preotul legănându-se înghețat în livadă...

   - E mult de-atunci. Las-o baltă. N-o să știm niciodată ce voia, asta e tot. Acum mă duc să mă culc.

   S-a întors să plece.

   - Tată?

   - Da?

   - Dacă nu poți să dormi, mă găsești treaz în camera mea, uitându-mă în tavan, complăcându-mă în slăbiciune sufletească. Așa că, dacă ai nevoie de companie...

   Am ridicat din umeri.

   - Mulțumesc pentru ofertă, a spus el. Cred că am să spun o rugăciune. Îmi dai voia să-ți sugerez și ție? Dacă-ți mai amintești cum se face, bineînțeles.

   - Drăguț din partea ta că-ți pasă, am spus.

   - Eu zic că nu e niciodată prea târziu.

   În glas i se simțea un zâmbet, deși nu puteam să-i văd chipul.

   - Nici măcar pentru un suflet pierdut ca al tău, Ben.

   Apoi a dispărut, iar eu mi-am făcut de lucru, strângând ceștile de cafea, curățând masa pentru băuturi, fumând un trabuc și stingând lămpile.

   În capelă luminle ardeau încă.

              Piciorul meu bolnav mă pedepsea pentru păcatele mele, iar scotchul nu mă ajutase deloc.

   Am urcat scările, șchioptând, de-a lungul holului întunecat, străbătut de curenți de aer, înspre vechea mea cameră. Fotografia înrămată a lui Joe DiMaggio, cu autograf pentru mine și tata, atârna deasupra patului. Am zărit vechea pată maronie de pe tavan, unde ploause într-o noapte printr-o gaură făcută de o veveriță, pentru a-și ascunde alunele.

   Am aprins veioza de lângă pat. Lapovița bătea în ferestre.

   Am înghițit un pumn de aspirine pentru durerea de picior și am încercat să fug de fantomele trecutului, care se adunau pe pajiștea din fața ferestrei mele. M-am tot sucit și învârtit, încercând să-mi așez mai bine piciorul, apoi am ațipit printre gânduri tulburi, vise și năluciri macabre, neliniștite.

   Și, dintr-o dată, m-am regăsit printre iezuiți, ca și cum sufletul mi-ar fi părăsit trupul.

   Oastea de uniforme negre, în rândurile căreia am slujit și eu o bună parte din viață, mărșăluia prin noapte către mine, o armată de spectre prăfuite, hotărâtă să-mi cucerească pozițiile, reclamându-și drepturile asupra mea.

   Adevărul era că viața de novice îmi plăcuse. Din prima zi mi-am găsit un loc printre șmecherii care alcătuiau inima Societății lui Iisus. Șmecherii profesioniști, apreciați mai mult pentru inteligența lor rebelă decât pentru pietate.

.......................