Assassini, Thomas Gifford

..........................................................

                    6-11

        Callistus își frecă ceafa, simțindu-și pulsul slab, și se ridică încet din pat.

   Ultimul calmant pe care îl luase începea să-și piardă efectul. Doctorul Cassoni îi spusese că era, în mare, același lucru cu heroina, iar Callistus îl rugase să păstreze detaliile morbide pentru el. Dar D`Ambrizzi avusese dreptate. Cassoni eraun om bun.

   Purta un halat albastru închis peste pijamaua roși și papuci de mătase.

   Mai luă o pastilă de pe masă și o înghiți cu puțină apă. Își aprinse o țigară. Briza nopții sufla fumul afară din cameră. Apsă un buton la casetofon și acordurile lui Madame Butterfly începură să curgă. Sărmana Butterfly, așteptând sub pomii în floare...

   Își luă bastonul, plecă din camera de odihnă, salutând din cap pe asistentul care citea la o lampă de birou și se îndreptă spre coridor. Bastonul, lovind podeaua, suna ca un metronom.

   De când vestea crimelor sporise tensiunile din Vatican, de când Indelicato și D`Ambrizzi primiseră ultimele lui ordine, Callistus începuse să colinde coridoarele domeniului său, contemplând calmul și tăcerea nopții, gărzile, ceea ce el numea schimbul de noapte, și astfel își putea odihni puțin gândurile. Măcar dacă ar putea să creadă că, într-un fel sau altul, totul avea să fie bine.

   Bătu încet la o ușă din umbră, atât cât să fie auzit numai dacă cel dinăuntru ar fi fost încă treaz.

   - Intrați, Sanctitate.

   Vocea aspră, ca a unui criminal. Callistus intră, ezitând.

   - Nu te-am trezit, Giacomo?

   - Nu, nu, mă tem că sunt o pasăre de noapte zilele astea - ca un liliac bătrân. Intrați, mi-ar prinde bine puțină companie. Poate așa n-o să mă mai gândesc.

   Relațiile dintre ei nu fuseseră întotdeauna la fel de cordiale.

   Cu câțiva ani în urmă, Giacomo dorise și el tronul lui Petru, chiar dacă nu prea vorbea despre asta. Prea mulți dintre colegii lor cardinali consideraseră că D`Ambrizzi era mai util jos, în mizeria și asprimea lumii... iar banii fuseseră împărțiți, zarurile aruncate. Indispensabil, spuseseră ei, D`Ambrizzi era, pur și simplu, indispensabil, în timp ce cardinalul di Mona se dovedise, într-adevăr ușor de înlocuit. Aceasta fusese atunci varianta oficială.

   Ei bine, D`Ambrizzi înțelesese toate semnele și își oferise sprijinul lui di Mona, bărbatul mai tânăr pe care îl cunpștea de atâta timp. Ironia sorții făcuse ca D`Ambrizzi să trăiască să aibă din nou aceeași șansă.

   - Durerea e insuportabilă?

   Chipul lui D`Ambrizzi era umbrit, dându-i un aspect sinistru.

   - Nu e insuportabilă. M-am rugat înainte de a adormi. După vreo oră m-am trezit și am început să mă gândesc la moartea lui Pius.

   D`Ambrizzi zâmbi.

   - Comedie neagră. Niște tineri fără prejudecăți ar putea scrie o piesă foarte interesantă.

   Callistus izbucni într-un hohot scurt de râs.

   - Ce crezi despre rugăciune?

   Se așeză cu grijă într-un fotoliu bine tapițat.

   - Cum ar spune prietenul nostru Indelicato, nu văd niciun rău. Dar nu prea îți stă în fire, nu-i așa? Ce te-a făcut să te rogi, Salvatore?

   La auzul acestui nume vechi, Callistus se înveseli.

   - Același lucru care îi face și pe alții să se roage. Teama. Crimele astea...

   Ridică neajutorat din umeri.

   - De unde săpornim? Cum să începem să le oprim? De ce mor acești oameni? De ce? Asta e cel mai important.

   Se foi în scaun, căutând o poziție mai comodă. Calmantul începea să-și piardă efectul. D`Ambrizzi nu părea să aibă ceva de comentat.

   - Când te-am întâlnit prima oară, la Paris, nu obișnuiai să te supui ordinelor. Nu, te rog, ascultă-mă! Asta m-a impresionat foarte tare, probabil pentru că știam că pe mine nesupunerea mă depășea. I-am auzit pe oameni vorbind, am aflat ce spuneau despre tine. Aveai legături cu Rezistența, îi ajutai pe evrei să fugă în Germania, îi ascundeai de naziști...

   - Numai cu sprijinul mareșalului Gorind, spuse D`Ambrizzi. Soția lui, actrița, era pe jumătate evreică...

   - Îi ascundeai chiar și în lăzile de cărbuni din bisericile noastre!

   - Foarte rar, Salvatore.

   - Întrebarea mea e următoarea, Giacomo. Ți-a fost vreodată teamă? Ai fost vreodată atât de speriat, încât să crezi că ceva mai rău nu ți se poate întâmpla? Te-a ajutat credința să-ți depășești teama?

   - În primul rând, există întotdeauna ceva mai rău. Întotdeauna. Când era vorba de a-mi stăpâni teama - credința nu mi-a venit niciodată în minte, Salvatore. Eram mereu prea ocupat, gândindu-mă cum să găsesc o cale de scăpare. Teama... Cu vârsta, desigur, memoria mai greșește. Dacă mi-a fost vreodată teamă? Poate că eram destul de tânăr și puterni ca să cred că eram invincibil, nemuritor...

   - Asta e blasfemie, cardinale.

   - Adevărat! Dar e cel mai mic dintre păcatele mele. Uită-te la bătrânul Pius, la injecțiile lui și la tot ce a făcut ca să păcălească moartea. Bineînțeles că mi-a fost teamă. Era un ofițer german, îl cunoscuse pe Pius înainte de război, la Berlin. Era tânăr, fără influență, dar eu trebuia să trec pe la biroul lui din când în când. Îl cunoscuse pe Pius și îmi povestea mereu cum el personal i-l prezentase pe cardinalul Pacelli lui Herr Hitler, iar acum, D`Ambrizzi, îmi spunea el, Pacelli e papă, și Hitler își amintește cine i l-a prezentat. El considera asta o satisfacție imensă. De câte ori mă chema la el în birou - de la fereastra lui puteai să vezi Arcul de Triumf - de câte ori voia să mă vadă, vomitam. Înainte de a pleca și după ce mă întorceam. Îmi era frică de el.

   - Ce credeai că poate să-ți facă, Giacomo?

   - Îmi intrase în cap că, într-o zi, așa, ca un exercițiu sportiv, tânărul Richter putea să-și scoată revolverul din toc și să mă împuște. Să bage în glonț în mine și să spună că am încercat să-l omor. Da, mi-era teamă să nu mă omoare Klaus Richter. 

   Cardinalul suspină și tuși.

   - Doar de dragul sportului. Știi, mă bântuia de anumite activități - ar fi trebuit să execute un preot! Nu era niciodată bine să faci așa ceva într-o perioadă în care preoții reprezentau starea de normalitate într-o țară ocupată... Mai târziu m-am gândit că tânărul Richter era un mare mincinos, părea mult prea tânăr ca să-l fi prezentat pe Pacelli cuiva. Poate încerca să mă impresioneze. În orice caz, mi-era teamă, Salvatore.

   - Atunci înțelegi ce simt eu. Simt că suntem cu toții pe o listă îngrozitoare, că ne suspectează cineva de anumite activități - mă simt pierdut, Giacomo, nu știu de unde să încep să caut calea de scăpare... 8 crime....

   D`Ambrizzi aprobă. Callistus părea atât de mic în hainele sale lungi, atât de bolnav și vulnerabil. Părea că se micșorează cu fiecare zi ce trecea.

   - Nu poți să-ți alungi teama. Ești doar om.

   - Mă tem pentru ceea ce se întâmplă cu Biserica. Și mă tem pentru mine... mi-e frică de moarte. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori. E rușinos, Giacomo? 

   Așteptă în tăcere.

   - Mă gândesc - a fost o vreme când și tu doreai funcția mea.

   - Nu e chiar adevărat, spuse D`Ambrizzi. Susținătorii mei erau, recunosc, destul de zgomotoși. Unsprezece voturi. Ăsta a fost punctul cel mai înalt la care am ajuns. Apoi s-a ivit discuția despre „rolul meu indispensabil” și scorul a început să scadă. Să știi că nu mi-a părut rău. Trăiesc o viață bună, Sanctitate.

   - Tu cum ai votat, Giacomo?

   - Pentru tine, Sanctitate.

   - De ce?

   - Am considerat că meritai.

   Papa izbucni într-un râs zgomotos.

   - Asta, prietene, poate fi înțeleasă în două feluri.

   - Cel puțin, spuse D`Ambrizzi, zâmbind.

   - Fii sincer și spune-mi, zise Callistus după o clipă. Ce pune la cale acest Driskill? Ce poate să facă? Știe și despre celelalte victime?

   - Nu. Cu cât știe mai puțin, cu atât are mai multe șanse să supraviețuiască, nu crezi?

   - Bineînțeles. Și nu putem să permitem unuia din afară să răscolească prin treburile Bisericii. Dacă insistă, vom fi obligați să-l oprim...

   - Exact.

   - Poate că va obosi după un timp și va renunța.

   - Asta sper și eu. Dar am crezut că acel atac îi va micșora entuziasmul pentru această urmărire. Și am greșit, după cum s-a văzut.

   - Unde e acum?

   - În Egipt, din câte știu eu.

   - Nu știm unde vor lovi din nou, nu-i așa?

   - Nu.

   - Am senzația că istoria a încremenit și noi toți ne aflăm într-o balanță. Care e schema, Giacomo? De ce aceștia 8?

   Cardinalul D`Ambrizzi clătină din cap. Callistus se întoarse și privi grădinile Vaticanului poleite de razele lunii.

   - Ție ți-e frică de moarte?

   - Am cunoscut cândva o femeie care era pe moarte. Am vorbit despre ceea ce o aștepta. Ea m-a liniștit, Sanctitate, mi-a luat mâna și mi-a spus că trebuie să o cred că, atunci când vine vremea, îți dai seama că moartea e ultimul tău prieten adevărat.  N-am uitat asta niciodată.

   - Femeia aceea era o sfântă! Avea înțelepciune... eu de ce n-am niciun pic?

   Papa se ridică încet cu gândurile deja în altă parte, rătăcind printre amintiri. Cardinalul își puse brațul pe umerii omului mai mic, îl conduse la fereastră și rămaseră acolo, împreună, uitându-se în noapte. Nu era nevoie să vorbească.

   Jos, în liniștea grădinii, un preot singuratic se plimba pe alei, pierzându-se în umbră și apărând din nou, ca o fantomă, ca un ucigaș...

       Întors în patul lui, Callistus se frământă neliniștit, cu mintea tulburată, întorcându-se în trecutul care-l atrăgea ca un magnet prea puternic pentru forța sa de a se împotrivi, aflată în continuă descreștere.

   Parisul, întotdeauna Parisul, nu-i mai putea rezista.

   Timp de mulți ani, ținuse aceste amintiri departe, în larg, refuzând să recunoască faptul că totul se întâmplase cu adevărat. Pur și simplu, ștersese cu trecutul cu buretele, dar acum i se terminaseră resursele, situația îi scăpa de sub control și, asemenea cernelii simpatice, acele zile și povestea lor începeau să reapară. Se întrebă dacă ceilalți uitaseră.

   Oare D`Ambrizzi uitase? Și bătrânul episcop Torricelli, oare și pe el amintirile înăbușite se întorseseră să-l hărțuiască pe patul de moarte? Și bărbatul aspru, auster, de la Roma, care bătuse la ușa lui la Paris, bărbatul în ai cărui ochi se citea durerea și pedeapsa... Indelicato, inchizitorul, își amintea și el totul acum, când se afla la un pas de tronul lui Petru?

   Se suci și se învârti, încercând să alunge amintirile, dar neizbutind să se împotrivească impulsului de a se întoarce în acel cimitir într-o noapte de iarnă, când tremura lipit de gardul negru de fier.

   Erau 3, fratele Leo, preotul înalt, blond și Sal di Mona și, în timp ce ei priveau, în micul cimitir se comitea o crimă, printre pietrele de mormânt vechi, răsturnate. Își ținuseră respirația, încercând să nu clănțăne din dinți, și văzuseră un preot omorându-l pe altul care îi trădase, omorându-l cu mâinile goale, lovindu-l ca pe un sac de box, auziseră oasele trosnind.

        Și monseniorul Sandanato avea o noapte agitată.

   Discuția de la masă cu sora Elizabeth îl supărase, deși încercase să-și ascundă sentimentele.

   Ce credea ea că face? Cine îi spusese - cine îi dăduse permisiunea - să continue munca sorei Valentine? O muncă din cauza căreia sora Valentine murise. Ce credea ea că putea să facă cu rezultatele cercetărilor ei? Descoperise cele 8 victime a căror legături Biserica încercase să o ascundă de ochii publicului. Scosese la lumină vechea poveste cu assassini - cui îi mai păsa de asta într-o vreme în care scandalurile de la Banca Vaticanului și intrigile din sânul Bisericii se țineau lanț. Adunase doi cu doi, făcuse legătura între cele 8 victime și assassini. Și ce dacă? Judecând după felul în care se desfășurau lucrurile, ea cerea să fie omorâtă, iar el dorea cu disperare să nu se întâmple așa ceva. Biserica nu-și putea permite să o piardă pe sora Elizabeth. În afară de asta, mai erau sentimenele lui pentru ea, sentimente care îl supărau din ce în ce mai tare.

   Apoi urma problema cu Ben Driskill.

   Înainte de a pleca din biroul său de la Vatican, pentru cina din apartamentul cardinalului, primise un telefon de la părintele Dunn, din New York. Dunn voia să știe dacă ei auziseră depre călătoriile lui Driskill.

   - Nu, spusese Sandanato, pierzându-și răbdarea, și nu-mi place să-mi pierd timpul gândindu-mă la el. Avem destule probleme și fără să ne batem capul cu Ben Driskill, care s-a dus în Egipt ca să-i zgândăre pe oamenii care ar fi putut s-o omoare pe sora lui. Probabil că vrea să moară! Mai are și o gaură în spate, de numai două săptămâni - părinte, omul ăsta e nebun? Nu-și dă seama că asta e treaba Bisericii? De ce nu lasă Biserica să se ocupe?

   - Vreți să spuneți, așa cum se ocupă acum? În locul dumneavoastră, n-aș vorbi despre asta tocmai acum. 

   Dunn chicotea, iritându-l și mai tare pe Sandanato.

   - Și vă spun că treburile obișnuite ale Bisericii nu-l impresionează prea mult pe Ben Driskill. E bogat, face tot ce-i place, își găsește singur drumul, toți membrii familiei Driskill au fost și sunt așa. Și să știți că nu e chiar nesăbuit, dar nu-și găsește liniștea. M-am mai interesat și eu despre prietenul nostru Driskill și i-am alcătuit un portret - știți ce cred eu? Cred că s-ar putea să omoare și el pe cineva. Dacă vă faceți griji pentru Driskill, eu vă sfătuiesc să vă gândiți mai bine la ceilalți.

   - Vreți să spuneți că ne-a ieșit de sub control și că nu putem să facem nimic?

   - Ați prins esențialul, monseniore.

   - Mă tem, chiar dacă dumneavoastră nu credeți, spuse Sandanato cu răceală, că va reuși până la urmă să fie omorât.

   - Și eu mă tem pentru el, la fel ca dumneavoastră. De-asta v-am sunat, ca să aflu dacă ați auzit ceva de la el sau despre el...

   - Cum v-am spus, răspunsul e nu. Și dumneavoastră îmi spuneți că nu poate fi oprit?

   - Eu nu pot să-l opresc. 

   Dunn chicoti cu o voce uscată.

   - Ce propuneți să facem, părinte?

   - Ce-ați zice să ne punem rugăciunile la încercare, prietene?

            Singur în apartamentul său, aflat la mai puțin de 10 minute de poarta Sfânta Ana, Sandanato se șaeză la un birou mic, șubred, lângă fereastra care dădea într-o străduță liniștită. Își turnă 3 degete de Glenfiddich, într-un borcan de dulceață, îl învârti și privi băutura spălând interiorul acestuia.

   Participase cândva la un seminar în Glasgow și atunci făcuse cunoștință cu whiskul sec. Italienii nu erau mari băutori de scotch, dar un monsenior de la Vatican putea să încerce aproape orice. Glenfiddich era unul dintre puținele lucruri pe care și le permitea.

   Prima înghițitură îi încălzi gâtul și stomacul, iar el închise ochii, masându-și ușor articulațiile degetelor. Lucrurile o luaseră pe un făgaș greșit, iar singura reacție rațională părea să fie băutura.

   Ducea o luptă permanentă împotriva oștirilor tristeții pe care le cunoștea de-o viață. Acum pierdea. Oriunde se întorcea, întunericul părea să-l cheme. Ceea ce se întâmpla cu Biserica îi ardea stomacul, ca un instrument de tortură. Umbrele se strângeau din ce în ce mai aproape și aveau să-i înghită dacă Biserica nu putea fi cumva salvată la timp. Văzuse teama din ochii papei, confuzia, neputința de a ține frâul în mână.

   În curând altcineva avea să devină papă....

   Sandanato deschise ochii și văzu o prostituată din cartier agățând un bărbat pe stradă. Ea izbucni într-un râs răgușit, ca un pahar ce se sparge sau ca o pisică în călduri, îl luă pe bărbat de braț și îl conduse către cearșafurile pătate, cu mirosurile de transpirație și parfum ieftin cu iz de gunoi. Își aminti de târfa la care fusese odată și luă o înghițitură de scotch ca să ardă amintirea.

   Mai turnă scotch în borcanul cu buza groasă și se holbă la imaginea lui oglindită în sticlă. Era nebărbierit. Gura îi mirosea ca o toaletă și se simțea de parcă nimic din ce mâncase la cină n-ar fi fost digerat cum trebuie.

   „Unde era Driskill și ce făcea?”

   Împinse scaunul înapoi la perete și se ridică pentru a se plimba prin camera îngustă. Singurătatea era copleșitoare. Ar fi trebuit să-și petreacă noaptea la Vatican. Acolo era adevăratul lui cămin. Adevărata lui viață se desfășura acolo, în sânul Bisericii.

   Știa unde îl purtau gândurile, dar rezistența lui era slabă, fără valoare. În singurătatea lui, se gândi la sora Elizabeth.

   Nu era sigur de ce, și, oricum, nu prea conta.

   Dar era convins că nu mai cunoscuse niciodată o femeie ca ea. În aspectul ei atrăgător se puteau citi inteligența, prospețimea și puterea. Atrăgea atenția nu numai ca ființă umană, ci și ca reprezentant al Bisericii și ca orice altceva.

   El stătea singur, dorindu-și să fie cu ea, într-o altă cameră ai cărei pereți să nu emane durere, singurătate, frustrare, rămășițe din delirul unui om nebun.

   Voia s-o audă vorbind, să se contrazică, să-și ciocnească spiritele ascuțite. Simțea un fenomen foarte rar, o adevărată potrivire a minților lor. Știa că și ea gândea ca el, că interesul Bisericii e cel mai important, că și ea se angajase să o slujească cu toată ființa ei, asemenea lui.

   Era sigur că sora Valentine fusese amanta lui Lockhardt. Cardinalul D`Ambrizzi nu-i lăsase nicio umbră de îndoială. Dar sora Elizabeth?

   Știa că se purta irațional, dar reușise să alunece pe panta nebuniei cu gândul la Ben Driskill și sora Elizabeth. Nu avea nici cea mai mică dovadă: era conștient că totul se născuse în imaginația lui. Dar îi văzuse împreună, îi urmărise... Pentru o clipă se bucurase când Driskill îi povestise cât de neplăcut se despărțiseră. Gândurile lui se relaxaseră puțin. Apoi începuse să vadă că Driskill era puternic afectat, că cearta îl duruse și devenise furios. Era reacția unui om căruia îi păsa, și îi amintise lui Sandanato de privirile pe care le surprinsese între ei.

   Se frământa îngrozitor și asta era rău. Crescuse în el ca o tumoare. Era posibil să se fi întâmplat ceva între ei?

   Driskill îi povestise cum se întâlniseră, cât de bine se înțelegeau ea și Val, cât de mult se iubeau... Era posibil să fi luat ea jurământul atât de ușor, să fi făcut cu Driskill ce făcuse Val cu Lockhardt?

   Iisuse, se ura chiar și pentru acest gând! Era absurd. Val fusese ucisă, Elizabeth plecase la Princeton, iar el își imaginase că ea aterizase imediat în patul lui Driskill! Era o nebunie de adolescent, crescută din teama unui om singur care era preot... și se lăsase cuprins de o pasiune nebună pentru o călugăriță care abia dacă știa de existența lui! Ce spectacol clasic, comportamentul unui neghiob - mai văzuse așa ceva la preoți pe care îi disprețuia fără drept de apel.

   Ea ar putea să-l liniștească. Ar fi atât de simplu. Dar el n-ar putea s-o întrebe niciodată. Dorea cu toată ființa lui să afle de la ea că era credincioasă tuturor lucrurilor care dădeau vieții ei - vieții lui - un sens. Voia să aibă încredere în ea, să i se alăture. Avea nevoie de ajutorul ei pentru a ieși din prăpastia întunecată a singurătății

   Dar oare merita?

   Întrebarea era îngrozitoare, dar nu putea s-o alunge.

   În cele din urmă, când borcanul i se goli, nu se mai putu stăpâni.

   Ridică receptorul, formă numărul ei, așteptă, iar telefonul sună, sună, sună....

               Părintele Artie Dunn stătea la fereastra biroului, uitânduse în jos la acoperișul clădirii Carnegie Hall, la Strada 57 și la Central Park South, dormitând sub ceața cenușie a dimineții. Copacii erau goi de frunze, iar lacurile păreau înghețate, străbătute din când în când de rațe maronii care se ridicau în zbor sau se lăsau pe apă, plutind între trestii.

   Nu reușise să doarmă decât 3 ore și căscă din răsputeri.

   Masa de lucru și măsuța pentru cafea erau pline de hârtii acoperite cu mâzgăliturile lui. Subiectul „afacerii Driskill”. Familia asta era peste tot. Peste tot! Ce neam extraordinar!

   Întreaga afacere era extraordinară, uluitoare: depășea cu mult tot ce scrisese el până acum. Oricum, el n-ar fi putut să o scoată la capăt. De exemplu, povestea gotică absurdă pe care i-o spusese sora Mary Angelina, această călugăriță bătrână cu ochi mari, ascunsă bine într-o mănăstire, ultima stație pentru ea.

   Își depănase liniștită povestea - mai mult sau mai puțin liniștită, oricum - pe care o ținuse în ea timp de o aproape jumătate de secol. După ce o ascultase, el îi mulțumise, și ce altceva ar fi putut să spună? Nu era chiar o poveste obișnuită de familie, după care să poți face conversație. În primul rând, el nu știa dacă să o creadă sau nu. Părea perfect sănătoasă, dar nu se știe niciodată.

   Nu cunoscuse prea mulți oameni în întregime sănătoși la cap, care să păstreze un asemenea secret un timp atât de îndelungat și apoi, la sfârșit, să-l arunce asemenea unei prăzi de război. Nu știuse ce să creadă, așa că îi mulțumise și apoi se oprise în Princeton, ca să mănânce un burger la Nassau Inn, locul unde începuse totul, în acea noapte mizerabilă în urmă cu aproape o lună.

   Se hotărî să caute o confirmare a poveștii ei. Ceea ce avea să fie destul de greu, din moment ce Mary Driskill era moartă de mult, părintele Governeau era mort și mai de mult, iar el nu se putea închipui gudurându-se prin camera de spital a lui Hugh Driskill și iscodindu-l despre sora Mary Angelina.

   Deci, de unde ar putea să scoată un al doilea punct de vedere? Trebuia să existe o cale.

   Când se întorsese la New York, era întuneric și frig, iar el se așezase la masa de lucru și încercase să-i găsească un loc morții părintelui Governeau în schema pe care o construia. Era o încurcătură îngrozitoare pe care trebuia să o descurce, dar nu știa de unde să înceapă. Tânjea după ordinea și logica romanelor sale.

   Apoi se prăbușise în pat și dormise adânc, fără vise, trezindu-se după 3 ore, la 7, când televizorul porni la emisiunea Astăzi.

   Corespondentul NBC la Roma transmitea două din știrile de la Vatican: scandalul permanent de la bancă, al cărui rezultat consta într-un șir de sinucideri și, aproape ca un mesaj întârziat, zvonul să starea sănătății papei Callistus al IV-lea se înrăutățise din moment ce aparițiile sale în public, care se răriseră simțitor în timpul verii, încetaser cu totul în ultima lună. Explicația oficială - o infecție respiratorie rebelă - se bucurase de un comentariu usturător din partea corespondentului NBC.

   Dunn mormăi somnoros, dar nu se putu abține să nu zâmbească. Îi făcea plăcere gândul că ierarhia Bisericii Romane va trebui să calce cu grijă pe un teren minat, începând să cunoască realitatea. Era surprinzător că reușiseră să păstreze capacul pus atât de mult timp.

   După ce își bău cafeaua, se întoarse la problemele lui, răsucindu-le pe toate părțile cu celulele creierului reîmprospătate. Și descoperi cel puțin un răspuns. Avea nevoie de cineva care să confirme povestea sorei Mary Angelina. Găsi și numele acestuia.

   Drew Summerhays. Dacă el nu știa adevărul, atunci nimeni nu avea să-l știe vreodată. El era mentorul, sfătuitorul, prietenul lui Hugh Driskill.

   Dunn formă numărul firmei Bascomb, Lufkin și Summerhays și vorbi cu sercetara marelui om. Nu, nu avea să fie astăzi la birou, dar mâine la ora două ar fi perfect. Dunn acceptă.

   În timp ce dădea telefonul, își dădu seama că fusese atât de preocupat în seara dinainte, încât uitase cu desăvârșire de mesajele de pe robot.

   Singurul care prezenta interes pentru el în dimineața aceea era cel trimis de Piersică O`Neale din New Pru, cu două seri în urmă. După acesta, el revenise de două ori, în ziua în care Dunn vizitase mănăstirea de lângă Trenton. După cel de-al treilea telefon, Piersică renunțase exasperat, așa că Dunn nu mai pierdu timpul sunând la casa parohială Sfânta Maria.

       Piersică se duse la The Ginger Man, un restaurant situat în intersecția aglomerată din Lincoln Center, pentru a lua masa de prânz. 

   Părintele Dunn stătea la o masă în cafeneaua îmbrăcată în sticlă, sorbind dintr-un pahar de martini sec, când Piersică intră ud de la ploaia rece care începuse să cadă deasupra Hudsonului.

   Piersică intră cu nasul roșu, scuturându-și pelerina.

   - Tinere Pieriscă, spuse Dunn, lăsându-se pe spate, ai un fel de simț al urgenței foarte ciudat.

   - Ha! De data asta, cred că mă subestimezi. Ar trebui să-ți asculți mesajele mai des. Credeam că înnebunesc. 

   Comandă un Rob Roy și deschise servieta neagră, udată de ploaie, în poală. Chipul lui nu mai era atât de copilăresc. Era răcit și, pentru prima oară de când îl cunoștea Dunn, își arăta fiecare zi din vârsta pe care o avea.

   - Artie, spuse el, așază-te bine pe scaun. Cred că avem ceva aici, dar al naibii să fiu dacă știu ce e. Dacă tot încerci atât de statornic să dai impresia că ești un adevărat înțelept, iată șansa s-o dovedești. Uită-te la asta.

   Întinse plicul cu rămășițele benzii adezive, peste masă, părintelui Dunn, care îl deschise cu atenție și extrase foile scrise de mână.

   „Faptele din afacerea Simon Verginius.”

   - De nimeni altcineva decât de unul Giacomo D`Ambrizi.

   Pieriscă O`Neale zâmbi.

   - Prin aceasta declar oficial că de acum încolo asta e problema ta.

   Deja arăta mai bine.

   Unsprezece ore mai târziu, începea repriza a patra a partidei de fotbal american dintre New York Giants și Philadelphia Eagles, desfășurată pe un teren ud, plin cu noroi pe jumătate înghețat.

   Piersică se prăbușise istovit în fața televizorului din biroul părintelui Dunn. Poate, medită el, că iadul este o partidă nesfârșită de fotbal, jucată într-un noroi unde nu mai știi care echipă este care, nimeni nu știe scorul și, oricum, nimănui nu-i pasă. Aruncă o privire plină de ură resturilor de pizza și paharelor goale de Cola dietetică. 

   Dunn își ridică privirea din manuscris și îi zâmbi larg. Mângâie foile.

   - Din asta ar ieși un film grozav.

   - Sigur, sigur. Dar tu ce crezi despre el? L-ai citit suficient de mult ca să-l înveți pe dinafară....

   - Așa am și făcut, într-un fel. Mâine dimineață te rog să pui obiectul acesta în mica ta servietă neagră, să-l duci înapoi la New Pru și să-l pui exact unde l-ai găsit. Dacă se duce zvonul despre lucrurile astea - mai bine mușcă-ți limba, băiete.

   Își ridică degetul la frunte.

   - Am aici tot ce-mi trebuie.

   - Deci, cine a fost acest Simon Verginius? Și Arhiducele? Toate aceste nume de cod? Cine au fost?

   - Nu știu, și ăsta-i adevărul. Dar, într-un fel sau altul, am de gând să aflu. D`Ambrizzi a fost, mai mult ca sigur, foarte apropiat de acest Simon și de ceilalți.

   Își rezervă un bilet de avion pentru seara următoare, la clasa I, în direcția Paris.

   Trebuia să găsească un anumit om.

   Erich Kessler.

            Sora Elizabeth lucra până târziu, deși munca de la revistă n-avea nicio legătură cu ceea ce o preocupa.

   Știrile despre boala papei, care fuseseră cunoscute în secret de presa din Roma, începuseră să se scurgă în afară, mai întâi în ziarele din Roma și apoi la televiziune. Asta nu putea să însemne altceva decât că boala - sau bolile - nu răspundea la tratament. Era de rău faptul că cineva din interior dăduse semnalul: acum era timpul să înceapă să pregătească lumea pentru moartea lui Callistus al IV-lea, oricând s-ar ivi aceasta.

   Își studia încă o dată însemnările despre D`Ambrizzi și Indelicato, încercând să identifice calul negru care avea să li se alăture în cursă, când sora Bernadine năvăli înăuntru, închise ușa și își înlătură masca liniștită de pe chip. Se aruncă pe canapea și suspină adânc. 

   Tocmai încheiase o confruntare serioasă cu tipograful și era epuizată de ceturile nesfârșite.

   - Am adunat următoarea fasciculă din biografiile pe care mi le-ai cerut.

   Se aplecă și împinse dosarul pe masă către Elizabeth. Aceasta îl deschise și răsfoi printre hârtii.

   - Ceva de interes deosebit?

   Ochii ei iscodiră prin materiale, căutând ceva, dar fără să știe ce.

   - Toți au cam aceeași vârstă...

   - Știm asta.

   - Toți sunt catolici.

   - Și asta știam, soră.

   - Toți au fost omorâți...

   - Haide, soră! Spune-mi ceva ce nu știu.

   - Și, spuse sora Bernadine, zâmbind, toți erau la Paris în timpul războiului.

   Elizabeth deschise larg ochii, ca un personaj din desene animate, și clipi de câteva ori către colega ei.

   - Ah... asta e ceva ce nu știam, soră. Ai aflat ceva despre Kessler?

   Sora Bernadine clătină din cap.

   - Omul ăsta e un mister.

           Fratele Jean-Pierre venise în satul aflat nu departe de punctul de frontieră cu Spania de la Hendaye în vara anului 1945.

   Fuseseră zile tulburi pentru Franța atunci, și în orașe, și la țară, iar el profitase de confuzia provocată de începerea erei postbelice pentru a părăsi Parisul și tot ce se întâmplase acolo. Străbătuse pe jos drumul până pe coasta Bretaniei, apoi își croise drum de-a lungul acestei margini stâncoase a Franței, până ajunsese într-un loc liniștit, unde rămăsese până acum. Având în vedere ce rezultate dezastruoase ar fi putut avea pentru el acest război extrem de încordat, se considera norocos. 

   Își găsise un rost ca ajutor al preotului dintr-o biserică veche de țară. Când îl strigau după titlul lui, clopotar, se îmbujora. El avea grijă de clopot, îl lustruia și îl repara, îndeplinind toate muncile care îl făceau indispensabil. Timp de aproape 40 de ani trecuse neobservat, ceea ce nu era ușor, având în vedere aspectul lui neobișnuit.

   Când plecase din Paris, ei îl căutaseră, conduși de preotul care venise de la Roma pentru a conduce ancheta. Simon îi spusese că fuseseră trădați și că trebuia să se dea la fund.

   Jean-Pierre simțise că lumea lui se năruia. Simon îl calmase, amintindu-i cât de curajos se purtase atunci când fuseseră prinși de germani și duși într-un hambar pentru interogatoriu. Jean-Pierre îl aprobase și, de când plecase de la Paris, continuase să se deplaseze, teama făcându-l parcă invizibil. El nu era decât un rănit, bântuind pe străzile din dos ale Franței.

   La două săptămâni după plecarea din Paris, urcă pe coama unui deal stâncos și văzu un pârâu lin și un sat destul de mare ca să aibă o biserică. Clopotnița îl atrăgea ca un magnet. Așteptă ascuns până când se lăsă întunericul, urmărind sătenii care se mișcau de colo-colo, cu treburile lor. După ce luminile se aprinseră în căsțe, iar biserica rămase pustie, el mai așteptă puțin, până când se ridică luna, ascunzându-și din când în când chipul în spatele norilor.

   În cele din urmă, traversă pârâul, ocoli casele aflate la periferie și se apropie de biserică din spate. Ușa era închisă cu zăvorul. Cu mâinile goale, desfăcu balamalele, lăsând încuietoarea neatinsă.

   Înăuntru auzi pe cineva sforăind. 

   Preoul, un om în vârstă, înalt și gras, cu capul acoperit de păr des, cenușiu, adormise la masa din bucătărie.

   El trecu pe lângă bucătăria micuță și căută, prin coridor, ușa de care avea nevoie. Era ușor de găsit. Dulapul, aproape gol. Da, haina preoțească....

   Cinci minute mai târziu, cu pachetul sub braț, traversă pârâul înapoi și se pierdu în noapte.

            Acum, după aproape 40 de ani, încă mai visa la zilele, bune și rele, petrecute la Paris.

   Își amintea cum se sfârșise totul - fratele Christos fusese omorât, ei fuseseră trădați, iar Simon îi spusese să plece pentru a se salva. Își amintea și visa, visa la ziua în care avea să fie chemat pentru a sluji din nou. Dar chemarea nu mai venise, anii trecuseră, iar el muncise pentru bisericuța din acel sătuc, și nici asta nu fusese rău.

   Simon spusese că totul se terminase și avusese dreptate.

   Câteodată visa la săptămânile pe care le petrecuse cu Simon, ascunzându-se într-o pivniță, cu mirosul rece al prafului de cărbune ce plutea prin aer, în acea ultimă iarnă.

   Simon îl salvase, Simon îl îngrijise în timp ce ochiul i se vindeca...

   Fusese numai vina lui. Nu fusese atent. Îi prinseseră cu călugărița care era curierul Rezistenței. El îi ținuse departe cu revolverul până când ea fugise pe șosea, cu bicicleta, apoi îl înconjuraseră și îl duseseră împreună cu Simon în hambar.

   În acel hambar, germanii se puseseră pe treabă cu el. Cu amândoi. Îl biciuiseră pe Simon până când acesta se prăbușise, cu carnea de pe spate ruptă până la os, apoi își îndreptaseră atenția asupra lui Jean-Pierre.

   Munciseră la el timp de două zile, legat fedeleș ca o halcă de carne și atârnat într-un cui, până când consideraseră că era gata cu el... da, când anchetatorul de la Gestapo încălzise cuțitul în flacără, ei îl ținuseră nemișcat, iar el îi tăiase ochiul bucățele, da, atunci ei consideraseră că era gata, îl înjunghiaseră și îl lăsaseră în fânul năclăit de sânge, alături de Simon care era mai mult mort decât viu....

   Dar Jean-Pierre se ridicase, luase furca de lângă perete și, când ei se întorseseră, îi măcelărise, mai întâi pe caporal, apoi pe omul de la Gestapo, îi lovise fără oprire, auzind cum li se rupeau coastele și oasele spatelui, apoi îl trezise pe Simon și se târâseră împreună afară, ajunseseră la mica biserică unde se întâlniseră pentru a primi ordine și acolo se ascunseseră sub podeaua falsă a pivniței de cărbuni...

   Câteodată mai visa la acele zile.

             Patruzeci de ani mai târziu.

   Lustruia băncile de lemn din biserică, atunci când auzi ușa scârțâind și lumina de afară inundă podeaua scorojită de lemn. Se ridică, se întoarse și văzu silueta unui om stând în calea luminii.

   - Jean-Pierre...

   Făcu un pas înainte și își puse mâna streașină deasupra singurului său ochi.

   Apoi îl văzu pe bărbatul înalt, cu părul acum argintiu, cu ochii limpezi și decolorați în spatele lentilelor rotunde. Busele i se deschiseră încet într-un zâmbet.

   - August...

   Clopotarul se duse la el și îl cuprinse încet în brațe, recucerindu-și din nou trecutul, propriul lui trecut.

   - Jean-Pierre, Simon are nevoie de ajutorul tău.

PARTEA A TREIA

1

DRISKILL

           Eram mult prea obosit ca să-mi mai pese în ce fel de avion mă urcasem, din moment ce se îndrepta spre Paris, iar eu eram în el.

   Revenirea la lumea reală, după ceea ce găsisem în deșert, era mai mult decât o simplă schimbare de climă. Lamele din capul meu, mânuite parcă de un bucătar extrem de crud, își tociseră tăișurile, zdrobindu-mi creierul într-un mod diferit. Desigur, mai avusesem de-a face cu creieri zdrobiți.

   Era ca și cum ai încerca, la nesfârșit, să înscrii de la linia de 1 iard și ratezi de fiecare dată. În cele din urmă, ești epuizat și încerci senzația că n-o să mai ai niciodată șansa, că n-o să reușești să mai adaugi niciun punct pe tabletă.

   O văzusem pe Gabrielle LeBecq în fugă, îi povestisem ceea ce, aparent, se întâmplase cu tatăl ei, și ea anunțase autoritățile. Știa că trebuia să plec și m-a înțeles. Mi-a părut rău că am lăsat-o așa, dar nu aveam ce face. Ea m-a asigurat că acum avea galeria de condus și prieteni care s-o ajute să depășească situația. Nu era genul de om care să aibă nevoie de 3 zile de explicații.

   Am încercat să iau legătura cu Klaus Richter, dar mi s-a spus că plecase pentru niște afaceri în Europa. Programul lui încărcat nu-i permitea să primească un telefon de la mine, dar, dacă doream să-i las un mesaj, el suna aproape în fiecare zi. Singurul mesaj pe care voiam să i-l trasmit lui Richter nu putea ajunge la urechile unei secretare.

   La naiba, nici măcar nu eram sigur ce mesaj aveam pentru el.... altul decât întrebarea de ce mă mințise și ce legături avusese cu acțiunile lipsite de scrupule ale Bisericii în urmă cu 40 de ani - și, fără îndoială, că aș fi primit răspunsul pe care îl merita această întrebare mult prea directă și usturătoare. Nu trebuia să uit că eram avocat. Nu pune niciodată o întrebare dacă nu cunoști deja răspunsul. Lecția numărul 1.

   În prima oră de zbor am dormit ca un mort, apoi m-am trezit cu dorința de a-mi organiza gândurile, simțindu-mă ca un intelectual ratat, pentru că lăsasem dezordinea să domnească în toate. Dar erau atâtea de ținut minte și mi se întâmplaseră atât de multe lucruri pentru care nimic din existența mea nu mă pregătise. Singurul lucru pe care îl învățasem în viața mea de avocat era să mâzgălesc mii de însemnări în dosare legale.

   Așa că mi-am scos caietul și m-am pus pe treabă. Până când ajungeam la Paris, trebuia să mă lămuresc ce naiba făceam.

   Sora mea mersese de la Paris la Alexandria ca să-l găsească pe Klaus Richter... și, poate, pe Etienne LeBecq. Nu eram sigur de asta: când ea îl descoperise pe LeBecq, totul se terminase. Dar era evident că găsise referințe despre Richter în hârtiile episcopului Torricelli, la Paris.

   Richter - puteam să-l văd, așezat în spatele biroului, cu clepsidra lui plină de nisip din deșertul de vest, ca să nu-i uite niciodată pe cei căzuți; îmi spusese că îl cunoscuse pe Torricelli; că el fusese legătura între Biserică și armata de ocupație, dirijând treburile cotidiene și încercând să țină Biserica departe de celulele Rezistenței. Îmi spusese că nu-l cunoscuse pe D`Ambrizzi, dar fotografia dovedea că mințise.

   Și, cum era firesc, neglijase să-mi spună că participase la traficul de artă dintre naziști și Biserică, schimbul reciproc profitabil care se transformase într-un șantaj reciproc: supraviețuitorii naziști își finanțau activitățile obișnuite vânzând opere de artă Bisericii Romane... până aici părea simplu. Improbabi, da, dar simplu. Poate că acum degenerase în șantaj pur, mai puțin formalitățile vânzării obiectelor de artă, dar asta era prea simplu. Nu, tainele de acum 40 de ani nu erau de ajuns: ceva se întâmpla acum.

   Poate era vorba de apropiata alegere a succesorului lui Callistus. Poate că, după 40 de ani, acțiunea se desfășura în continuare. Foarte bine, domnule avocat. Dar cum?

   Apoi urmau frații LeBecq. Aveam un LeBecq mort, strangulat, zdrobit, cu spatele rupt, într-un cimitir din Paris, în timpul războiului. Apoi, pentru scurt timp, aveam un LeBecq viu, vorbind spre un oarecare Simon de care se temea că mă trimisese pe mine - pe mine - de la Roma ca să-l ucid... „să ne ucizi pe toți”.

   Ei bine toate astea erau un mister pentru mine. Care Simon? Cine erau „toți”? Richter și Etienne LeBecq? Eram pierdut în ceață. Ce-mi spusese LeBecq? Că neștiința era singura mea protecție. Îmi spusese că ar trebui să mă ascund în propria mea neștiință și astfel aș putea să scap cu viață...

   Apoi Simon apărea din nou în lista cu nume sau de nume codificate. Gabrielle și cu mine o găsisem în jurnalul tatălui ei. Simon, Gregory, Paul, Christos. Arhiducele!

   Aveam să aflu vreodată cine erau? Și de ce era acel semn enigmatic, iritant, de exclamare? Ce-mi spunea despre Arhiduce? Erau oare numele de cod ale bărbaților din fotografie? Plus încă unul?

   Când ajungeam la fotografie....

   Episcopul Torricelli în haine de stradă, Klaus Richter în uniforma sa de la Wehrmacht, cu gulerul desfăcut, D`Ambrizzi, părintele Guy LeBecq. Și cel care a făcut poza.

   Ce naiba făceau? Avea legătură cu preocuparea lui Richter pentru operațiunile Rezistenței în interiorul Bisericii? Sigur că era sarcina lui Torricelli să-i împiedice pe germani să creadă că Biserica adăpostea luptători din Rezistență. Poate că asta era. Sau avea legătură cu împărțirea capturii de obiecte de artă? Tatăl și fratele lui LeBecq erau implicați, poate că era și preotul. Dar ce căuta D`Ambrizzi împreună cu aceste personaje? Cine l-a omorât pe părintele LeBecq în cimitir și de ce?

   Simțeam că înnebunesc.

   Mai erau și rezultatele vizitei la mănăstire.

   Un om murise. Din cauza mea. Nu mai puteam să fac nimic, nu mai era nicio scăpare.

   Dar găsisem un nume pentru preotul cu părul argintiu și cu pumnal. August.

   Aflasem că primea ordine de la Roma.

   Era ceva să bănuiești și cu totul altceva să auzi faptele spuse cu voce tare. Îți dădea fiori.

   August. Trimis de Roma. Ca să ucidă.

   Cine era el?

   Și, pentru numele lui Dumnezeu, cine îl trimitea?

            După câteva ceasuri m-am trezit dintr-un somn extrem de agitat, scăldat în sudoare, cu ochii arzând, gâtul uscat și fața unsuroasă din cauza mizeriei reciclate pe care o întâlnești de obicei în avion. Supraîncălzită, reciclată, transpirată, obținută prin deshidratare, semăna prea mult cu mâncarea și băutura sub orice critică pe care, oricum, nu le doreai, dar ajuta timpul să se târască în continuare.

   Rezultatul acelei nopți au fost coșmarurile, în special unul mai vechi pe care încercasem toată viața să-l interpretez, doar că acum avea un element nou care îl făcea și mai cumplit, un chip din amintire - al doilea chip din amintire - Etienne LeBecq.

   În visul meu el era tot proptit de elicea micului său avion, iar gândacii i se târau din gaura de glonț din frunte și din gura deschisă. Era plin de gaze, pe punctul de a exploda, ca un balon umflat prea tare, dar asta nu mă deranja. Era capul său înclinat, cu părul ridicat, și faptul că se holba la mine cu ochii injectați, deși era totuși mort. Problema era că el, în visul meu, semăna sau îmi aducea foarte limpede în minte vechiul meu vis care se repeta.

   Semăna cu mama mea.

   Era o noapte din acelea în care crezi că lucrurile nu pot merge mai prost și, de fapt, reușesc să meargă mult mai prost: o călătorie obositoarea cu avionul, creierul meu măcinat până la risipire de întrebări și îndoieli, coșmaruri căpătând noi dimensiuni ale groazei, și un pistol în bagajul meu pentru a echilibra balanța. O lume nouă în care trăiește o singură ființă!

   Când mama a căzut peste balustrada scării interioare a casei noastre din Park Avenue, am auzit din camera mea bufnitura corpului.

   Era o clădire cu 3 etaje, un triplex cum se numește acum, cu vreo 20 de camere, iar balustrada sculptată era prea joasă, toată lumea spunea că prezenta pericol, că într-o zi cineva avea să cadă.

   Stăteam în camera mea, ascultând un meci de fotbal al echipei New York Giants la radio, ceea ce însemna, bineînțeles, că era duminică. Tata era plecat undeva, Val era în vizită la o prietenă de școală, iar personalul avea o duminică liberă și eu se pare că eram singur cu mama.

   Am auzit zgomotul: niciun țipăt, niciun strigăt, doar un zgomot care s-a dovedit a fi geamul spart și capul ei lovind parchetul din foaier. Foaier? Era mai mult un fel de hol de la intrare, ca într-un castel de mitologie. Două tablouri uriașe, din care unul era un Sargent, niște copăcei în ghivece mari, un covor persan de proveniență necunoscută, două busturi nu foarte au courant și mama, căzând prin spațiu, prin aerul liniștit, printre valuri de fum de la mii de trabucuri, căzând ca un bolovan, îmbrăcată în una din hainele ei strălucitoare, o rochie de seară, asemenea unei pânze de păianjen, și un pahar de martini căzând pe lângă ea - ba nu, strâns în mâna ei - ce Dumnezeu, doar n-o să strice ea o băutură foarte bună numai pentru că voia să se sinucidă atâta timp cât cobora vertiginos pentru a se izbi de parchet.

   De fapt, noi n-am recunoscut niciodată că ea murise de mâna ei. A fost un accident din cauza blestematei de balustrade, prea joasă. Din cauza ginului, a vermutului. O întâmplare nefericită și neașteptată. Nimeni n-a suflat un cuvânt despre sinucidere. Iisuse, nu! Nu un Driskill. Dar eu știam, știam...

   Ea s-a lovit de parchet, ținând încă în mână cristalul delicat de Baccarat, pentru că nu poți să știi niciodată când vrei să mai iei o înghițitură, o ultimă înghițitură, apoi am venit eu alergând pe hol, sărind treptele, și am găsit-o cu paharul spart, și cu piciorul acestuia ieșind prin mâna ei palidă, fină, ca o țeapă, o mică plecăciune în fața catolicismului și a simbolurilor sale, crucificată de piciorul paharului ei de martini. Cred că auzisem paharul spărgându-se și țeasta ei lovindu-se, crăpându-se, zgomotele mecanice acumulate ale morții mamei mele.

   Când am ajuns, ea stătea întinsă pe un bufet masiv, sculptat în maniera lui Grinling Gibbons. Ulterior, acesta a fost vândut la licitație pentru frumoasa și rotunda sumă de 50 000 de dolari, banii de buzunar ai unui domn arab.

   Era incredibil de moartă, de parcă moartea ar avea grade de comparație. Poate că are.

   Sângele se împrăștiase pe toată podeaua, mâna ei arăta ca un hamburger, iar sângele îi curgea din gură, nas și din cap. Părul îi era năclăit. Pielea căpătase o nuanță albăstruie. Avea ochii deschiși. Vasele de sânge îi împăienjeniseră albul ochilor, iar ea părea că se uita la mine de pe celălalt mal al fluviului de sânge.

   Mama. Moartă. Și ată că-mi apărea din nou în vis, mai întâi acea scenă fantomatică dintr-un hol, în Princeton sau Park Avenue - asta era ceea ce încercasem să uit definitv, de la bun început, știind foarte bine că mi-ar fi dezvăluit motivul, mai cumplit decât mi-aș fi putut imagina sau suporta, pentru care se aruncase de pe balcon.

   Ea și sărmanul Etienne LeBecq, propria mea victimă în această poveste, treceau în visul meu unul în locul celuilalt, nu puteam să-i despart, totul era amestecat și necruțător.

   Dar, pe de altă parte, din unele închisori nu există scăpare, nu există livertate. În acea noapte era adevărat, întotdeauna fusese.

   Cei din familia Driskill cunoșteau totul despre închisorile minții.

             De fiecare dată stătusem la hotelul George al V-lea, dar acum trecusem printr-o metamorfoză. Ca și sora mea, începusem să-mi păzesc spatele. 

   Așa că, odată ajuns la Paris, nu m-am mai oprit în locul obițnuit și am găsit un mic hotel, uitat de lume, pe malul stâng al Senei, pe Boule Miche.

   M-am gândit la Robbie Heywood, că ar putea fi o altă legătură cu trecutul.

   Fusese la Paris în timpul războiului.

   Am părăsit hotelul, liniștit de peisajul familiar, răsfoind diferite amintiri și întorcându-mă la problema tulburătoare a morții mamei mele, ce o determinase să se arunce de la balcon - dar, cum spuneam, simțeam cu Parisul alunga tensiunea acumulată în mine.

   Mă gândeam la moartea mamei și a surorii mele, dar, pentru prima oară după mult timp, toate acesteanu m mai înnebuneau.

   Am mers pe strada Monge până când am făcut dreapta în strada Cardinal Lemoine și am mers pe aceasta până în piața Contrescarpe. Acolo vântul nu adia deloc, iar frunzele ude stăteau lipite de trotuar asemenea urmelor unor pantofi.

   Mi s-a tăiat respirația și am rămas uitându-mă la ferestrele apartamentului lui Robbie, aflat la etajul al doilea. Aveau obloane și erau brăzdate de ploaia care picura constant de pe streșini. Contrescarpe arăta întotdeauna ca un decor de film în care se turna vreo scenă dură cu Jean Gabin.

   În centru se afla un mic spațiu acoperit de iarbă și copaci, care păreau părăsiți, uzi, negri și goi de frunze. Les clochards, vagabonzii și pușlamalele care se învârteau prin aceste locuri de secole, erau tot acolo, un quorum cenușiu, discutând afacerile zilei. Stăteau înghesuiți sub copaci, îmbrăcați în pulovere și pelerine. Două umbre sclipeau ca niște pietre ude, netede, strălucitoare. Câțiva se adăposteau sub un soi de acoperiș făcut din rămășițele unei lăzi.

   Tabbycats, bar și cafenea, era tot acolo, cu prelata lui joasă, în dungi verzi și albe, decolorate de vreme. Pânza era vălurită și în cutele ei se adunau ochiuri de apă. Copertina nu avea să mai trăiască încă o vară. Varul alb de pe ziduri devenise cenușiu și, în unele locuri se umflase și plesnise.

   Am traversat piața, les clochards uitându-se mirați la acest străin, și am intrat în taverna bătrână, șubredă pe care Vicarul o folosea ca birou.

   Motanul uriaș, leneș, stătea, cu o aroganță zdrobitoare, la capătul barului lustruit, privindu-mă fix, cu coada legănându-se încet asemenea pendulei unei orologiu. Era fie același motan dintotdeauna, fie o copie perfectă. Părea să nu îmbătrânească niciodată.

   Claude se afla în spatele tejghelei, stând de vorbă cu un bărbat chelios al cărui cap semăna cu un glonț și cu un nas borcănat care-i acoperea toată fața, ca al unei cârtițe. O pereche de ochelari stătea într-un echilibru nesigur călare pe nas. Purta costum negru, cămașă albă și cravată neagră. Barmanul era același Claude, dar mustața și părul îi albiseră.

   „E o fundătură, spusese Robbie prima oară când ne-am întâlnit aici, dar e biroul meu, Claude, barmanul, e tot australian, așa că pot să am încredere în el, nu ca nenorociții ăștia de francezi. Asta e taverna unui tip cinstit, Înălțimea voastră, singura tavernă din oraș care merită acest nume.”

   Claude s-a îndreptat spre mine, cu motanul încurcându-i-se printre picioare, până când s-a oprit brusc și a șuierat:

   - Domnule Driskill, a trecut atâta vreme.

   - Aproape 10  ani, am spus eu. Ai o memorie foarte bună. Dar motanul nu pare să-și amintească de mine.

   - Oh, pe Balzac nu l-ați mai văzut până acum. Nu are decât 6 ani. Dar și el e un ticălos. Singura lui treabă e să ude bananierul de acolo.

   Era o achiziție nouă. Era înalt, cu o circumferință considerabilă.

   - Balzac are grijă de el în locul meu. Face pipi pe el. De două ori pe zi, îl face să crească foarte repede. De frică.

   Am suspinat și am comandat o bere alsaciană.

   - Vicarul a fost pe aici azi? Am vrut să-i fac o surpriză.

   Afară tuna din nou, iar motanul se scărpina pe gât. Claude a așezat paharul în fața mea.

   - O, Doamne, a oftat. Doamne, Doamne, Doamne! 

   S-a uitat la bărbatul cu nas de cârtiță și a dat din cap.

   - Clive, vino încoace. Acesta e Ben Driskill, l-ai auzit pe Vicar vorbind despre el.

   Omul a venit către mine și mi-a întins mâna. I-am scuturat-o. Șchiopăta și avea un baston.

   - Clive Paternoster, la dispoziția dumneavoastră. Robbie s-a întristat foarte tare când a auzit vestea tristă a morții surorii dumneavoastră. Ce grozăvie, sunt sigur că-l auziți spunând asta. S-a întâlnit cu ea de mai multe ori în această vară, știți. Așa am cunoscut-o și eu. Da, bătrânul Vicar....

   - Unde e? am întrebat. Să nu-mi spuneți că muncește.

   Am zâmbit, dar ei nu mi-au răspuns la fel.

   - Ați întârziat cu 3 zile, prietene, a spus Clive Paternoster, clipind către mine pe deasupra nasului său enorm. Vicarul a ars în flăcări, chiar ieri. Nu mai e, domnule Driskill. Era destul de tânăr. Exact 70 de ani. Eu am 63.

   Și-a împins ramele negre la loc pe nas.

   - Vicarul e mort, domnule Driskill, secerat.

   - Îmi pare rău, am spus cu o voce în care se citea uimirea. Era un tip de treabă.

   Mă gândeam: se întâlnise cu Val? Dar de ce? Despre ce vorbiseră? Avea vreo importanță? El fusese la Paris în vremea aceea....

   - Ce a fost? De ce a murit?

   - O, s-a terminat repede, a spus Claude cu amărăciune, mângâind motanul. Nu s-a chinuit.

   A aruncat o privire plină de tristețe înspre Paternoster.

   - Asta am vrut să spun și eu... secerat.

   - Nu înțeleg.

   - Violența străzii, a rostit moale Clive Paternoster. Cineva a băgat un cuțit în el.

   S-a uitat la ceasul lui negru.

   - Puteți să veniți la înmormântare. Într-o oră vom pune rămășițele Vicarului în pământ.

           Vicarul a fost înmormântat într-un mic cimitir retras, dintr-un cartier cam înspăimântător, nu departe de un nod de cale ferată. Sicriul era sărăcăcios, preotul nu foarte interesat și răcit, pe deasupra, mormântul negru și plin de noroi.

   Eram 6 în cortegiu,nimeni nu plângea și nu-și frângea mâinile de durere. Așa a ieșit Vicarul din scenă, și totul s-a desfășurat în așa fel, încât să-ți arate că nu merită să mori, ci doar să trăiești.

   La plecare, ieșind pe jos din cimitir, Clive Paternoster și-a aprins o țigară Gauloise și și-a înfundat mâinile în buzunarele pelerinei negre. Picăturile de ploaie i se scugreau de pe borurile pălăriei.

   - Eu și Robbie am fost colegi de cameră în ultimii 5 sau 6 ani. Oamenii ne spuneau cuplul ciudat, dar ne înțelegeam foarte bine. Doi pârțari bătrâni apropiindu-se de sfârșit - v-am mințit mai devreme, am și eu aproape 70 de ani - doi pârțari bătrâni, amintindu-și cum era să fii tânăr și plin de viață. Nu-mi vine să cred că s-a dus. Amândoi am parcurs mai mult decât ni se cuvenea din partea noastră de războaie, crime, scandaluri, alegeri... eu m-am ales cu piciorul beteag de la un trăgător mongol, în timpul altercațiilor dintre coreeni. Dar Biserica a fost cea care se poate spune că ne-a apropiat. A devenit o obsesie, Biserica e un mecanism foarte interesant. Un adăpost perfect pentru ticăloși, desigur.

   - Spuneți-mi cum a murit. Tot ce știți.

   Și-a ridicat privirea plină de curiozitate către mine și apoi a ridicat din umeri. Nu s-a putut abține să nu spună o poveste bună.

   - Cineva l-a înjunghiat la numai 5 minute de casa noastră. L-am găsit în fața ușii, se prăbușise cu fața în jos, într-una din hainele lui stridente, îngrozitoare, de stofă, știți, căzuse cu fața în zăbrelele balustradei, dacă mai știți cum arată așa ceva, și când eu am intrat, jos, am auzit un zgomot ciudat, ca ticăitul unui ceas, tic-tic-tic făcea încontinuu, dar nu mai auzisem niciodată zgomotul ăsta... am rămas în casa scărilor, cufundată în întuneric, apoi mi s-a părut că simt un miros cunoscut - în Algeria, într-o celulă în care torturau prizonierii, lucrurile astea se întâmplau foate des în altercațiile din Algeria - era miros de sânge. Când am mai făcut un pas înainte, ceva mi-a picurat pe pălărie, tic-tic-tic, am simțit, mi-am scos pălăria și era ceva umed, apoi o picătură enormă mi-a căzut în cap... sânge, bineînțeles, de la etaj picura sânge... când am ajuns sus, bătrânul Robbie era mort sau, mă rog, aproape mort, bolborosea ceva despre câmpii vezi, ca bătrânul Falstaff, știți, vorbind despre vară, presupun că acolo era și el, într-o după-amiază însorită de vară...

   Și-a aprins încă o țigară de la chiștocul celeilalte, și am mers mai departe. Mergea foarte repede cu bastonul. Cred că ne aflam undeva în Clichy.

   - Ei bine, am urmărit sângele ca un bătrân vânător indian, Robbie fusese înjunghiat în pântece și în piept, era un miracol că reușise să urce atât de mult... Vicarul era un om puternic, foarte puternic... așa că am urmărit dâra de sânge, slavă Domnului că era o zi uscată, n-a fost prea greu. Sângele se oprea la colțul dintre strads Mouffetard și strada Ortolan, probabil că acolo s-a întâmplat... a fost vreun clochard din piață care știa cine era Robbie, s-a dus după colț și a băgat un cuțit în el...

   - A fost jefuit?

   - Nu, asta e ciudat. M-a făcut să cred că a fost vreun psihopat....

   - Da, presupun că da.

   Nu mai era nimic de spus. Poate că fusese, într-adevăr, omorât de un maniac, poate că nu avea nicio legătură cu problemele mele, și luna era o roată mare de cașcavall. Poate că depășisem limita cu suspiciunile mele.

   În cele din urmă, am luat un taxi și ne-am întors în Conterscarpe. Clive Paternoster mi-a arătat locul unde Robbie fusese înjunghiat. Am refăcut drumul pe care l-a urmat și el, încercând să ajungă acasă, a intrat, a stat în casa scărilor și apoi a urcat treptele până la etaj unde a sângerat până a murit. Femeia de serviciu frecase covorul pătat și sângele se curățase în mare parte. Acum rămăsese o dâră și mai evidentă de pete decolorate pe covorul zdrențuit.

   M-a invitat înăuntru și am văzut locul din care cei 2 burlaci bătrâni și uscați își făcuseră cămin printre amintirile a două cariere bogate. Erau multe fragmente și bucățele din viața lor.

   O elice de lemn din Bătălia Angliei, vâsle încrucișate de la o regată Henley, o crosă de cricket dintr-o partidă de la Lord, o fotografie cu Vicarul și Fuhrerul, Vicarul cu papa Pius, Clive Paternoster cu Pius și Torricelli, de Gaulle la masă, Jean-Paul Belmondo fumând o țigară, Birgitte Bardot pe genunchii lui Paternoster, Ives Montand, Simone Signoret și Paternoster, Hemngway și Vicarul ținându-se de după umeri sub Arcul de Triumf. Două vieți extraordinare care făcuseră cândva parte din istoria acelor vremuri, dar care acum se restrângeau, se izolau, se micșorau.

   Les clochards aprinseseră un foc și se strânseseră în jurul lui, neluând în seamă lapovița rece a serii. Aveau două tigăi uriașe de fier, înnegrite de fum, cu niște cârpe înfășurate în jurul cozilor, pline cu cârnăciori cu usturoi, ceapă, piper și bucățele de cartofi. Sticle de vin roșu, ieftin, niște pâini lunguiețe și crocante, ăsta era picnicul unor clochards. Mirosea încântător, alături de parfumul ploii și al toamnei târzii care se schimba pe nesimțite în iarnă.

   În timp ce priveam, unul dintre vagabonzi a udat conținutul celor două tigăi cu vin. S-a auzit un sfârâit și un norișor de abur s-a ridicat în aer.

   Stăteam împreună cu Clive Paternoster la o masă, la fereastră. Balzac contempla bananierul. Eram la cină, pot au feu, după ce consumasem un pateu cu castraveciori, iute, piperat și împănat cu usturoi, plun un foarte bun vin Margaux.

   - Nu spun că Vicarul n-a avut păcatele lui, a rostit Paternoster, înmuind o bucățică de pâine în sosul consistent, dar îi simt lipsa. Cunoșteam amândoi aceleași lucruri, puteam să stăm de vorbă. Puteam să depănăm amintiri. Când îmbătrânești, nu e chiar așa de rău să stai cu cineva într-o seară ploioasă și să povestești. Nu era perfect, dar nici un om rău.

   - De ce a vrut sora mea să-l vadă?

   - Toate prostiile despre Cel de Al Doilea Război Mondial. Voia să știe despre Torricelli și...

   S-a oprit, cu ochii scăpărând din orbitele încrețite. Avea sprâncele stufoase, ca un gard viu netăiat de mult.

   - Și? Ce? Nu vă opriți.

   - O interesa absolut totul din acea perioadă. Orice ne puteam aminti. Am fost și eu acolo, bineînțeles. Torricelli! Ăsta era o frumusețe! Dumnezeule, era chiar diavolul în persoană, se strecura peste tot. Știa foarte bine ce înseamnă viața și cum se învârte lumea - era un drac bătrân atoateștiutor. Dar, în fond, așa și trebuia să fie, nu? Era prins la mijloc și nici măcar nu voia să iasă de acolo. De o parte naziștii, de cealaltă parte Biserica - între ciocan și nicovală! În special după ce D`Ambrizzi a juns aici de la Roma. Omul ăsta era ca un pistol.

   A clătinat din cap, amintindu-și acele zile.

   - Îl scotea din minți pe Torricelli.

   - Și ce i-ați spus surorii mele?

   - Ea s-a întâlnit cu Vicarul o dată, când eu n-am putut să merg.

   A ridicat din umeri.

   - Așa că nu știu - dar știu că l-a sunat pe Philippe Tramonte, în legătură cu hârtiile...

   - Ce hârtii?

   - Tramonte e nepotul bătrânului episcop, un porcușor tâmpit, poponar după părerea mea, dar e foarte important. El are în grijă colecția documentelor lui Torricelli, căreia i se spune „Arhiva”. Vorbesc serios. Dacă vreți să știți ce căuta sărmana dumneavoastră soră, va trebui să aruncați o privire prin Arhiva asta prăfuită.

   A pufnit disprețuitor.

   - Dacă doriți, îl sun pe Tramonte mâine dimineață și vă aranjez o întâlnire.

   La  a doua ceașcă de cafea, i-am pus întrebarea care-mi bătea atât de insistent la ușă.

   - Știți cumva dacă Vicarul a mai avut vreun vizitator de curând - un preot înalt, cam de aceeași vârstă cu dumneavoastră? Un bărbat distins, cu păr argintiu, viguros...

   Peternoster și-a strâns nasul de cârtiță, făcând ochii mari.

   - Da` știu că vă descurcați! Vă invidiez. Dacă nu sunt indiscret, de unde știți?

   Sângele mi se răcise, dar fiecare instinct de avocat pe care îl aveam mi se trezise și stătea la pândă.

   - Am tras și eu un foc în noapte. El a fost unul dintre ultimii oameni care a văzut-o pe sora mea.

   - Un aducător de ghinion.

   - Ce voia de la Vicar?

   Paternoster a ridicat din umeri.

   - Pur și simplu, a apărut aici într-o zi. Stăteam cu Robbie la o masă afară, într-o dimineață, săptămâna trecută. La naiba, a fost chiar cu o zi înainte de a fi omorât. Dintr-o dată l-am văzut pe preotul ăsta ccu păr argintiu stând acolo... s-a prezentat... a spus că ea, stați să văd, părintele August Horstmann, cred. Da, August Horstmann. Vicarul s-a uitat de două ori la el, apoi a spus ceva ciudat... a spus: „Să mă ia naiba, August! Toți acești 40 de ani am crezut că ești mort!” Apoi m-a prezentat, eu am plecat la treburile mele, iar ei s-a îndepărtat împreună... prieteni vechi.

   - Prieteni vechi, am repetat eu.

   - Seara l-am întrebat ce e cu tipul ăsta, dar Vicarul nu mi-a spus prea multe despre el. Am înțeles că părintele Horstmann era o cunoștință din timpul războiului...

   - Paris, am spus eu încet. În timpul războiului.

   Și a doua zi, Vicarul era mort. Cu numai 4 zile în urmă.

   Am avut senzația că Clive Paternoster era un om foarte norocos.

   Iar August Horstmann știuse că am să mă îndrept către Robbie Heywood.

         După una dintre obișnuitele mele nopți infernale - infernale pentru că nu mai puteam alunga teama din mine - am simțit o mare ușurare văzând lumina slabă, cenușie de la fereastra de deasupra bulevardului Saint-Germain și două rândunele așezate pe balustrada balconului uitându-se la mine. 

   Eram obosit, și tensiunea izvorâtă din teama că Horstmann mă urmărea mi-a adus din nou durerea ascuțită în spate. Oricum, mă simțeam mai bine treaz decât în pat cu visele mele.

   Spre mijlocul dimineții, mă aflam la numai 10 minute depărtare de hotelul meu, apăsând soneria de lângă o ușă masivă de lemn cu balamale ca niște ancore. Un zid lung se întindea de o parte și de alta, ascunzând privii casa și curtea interioară.

   După ce am așteptat 5 minute, am sunat din nou.

   Mi-a deschis un bătrân administrator care părea coborât direct din secolul XVII. Poarta a scârțâit din balamale. Aleea udă din curte scârțâia sub pași, amintindu-mi de cimitirul din Clichy, cu o zi înainte. Administratorul a trântit poarta, scuipând printre dinți, și mi-a arătat o ușă din clădire. Apoi s-a îndepărtar, adus de spate, cu o greblă în mână, și când m-am întors înspre ușa întunecată, un bărbat cu o haină de catifea cam veche și peticită mă aștepta.

   Philippe Tramonte arăta de parcă ar fi fost creat de Aubrey Beardsley: slab, palid, înalt, haină de catifea, pantaloni cenușii cu dungi care păreau trase cu rigla, papuci negri cu ciucuri. Nasul coroiat în stil shylockian, cu osul proeminent, era cea mai bună dovadă a legăturii lui cu unchiul său, episcopul. Pe degetul mic avea un inel cu un ametist uriaș; părea făcut pentru a fi sărutat. Glasul îi era înalt și subțire, vorbea engleza bine, dar cu accent puternic, iar suspinele sale - expresive, adânci, copleșitoare - ne-au acompaniat de-a lungul drumului către arhivă, ca un fond muzical de Maurice Jarre. Dorea să mă facă să înțeleg că rolul lui de arhivar era greu și costisitor. Am fost de acord. Lucrurile erau dure pretutindeni.

   M-a condus pe un coridor lung, către ceea ce fusese cândva un salon foarte impunător, acum aflat în declin. Ornamentele de pe pereți erau căzute pe alocuri. Centrul încăperii era acoperit cu un covor tocit cam de mărimea Atlantidei, dar mult mai bătrân. Două mese lungi, cu picioare sculptate, cu lămpi pe ele, înconjurate de scaune, tronau în mijlocul încăperii. Un șevalet enorm stătea la un capăt al încăperii, acoperit cu o tapiserie înfățișând scena obișnuită a cavalerului ucigând balaurul ce scuipă flăcări, surprins în timp ce răpea o tânără blondă. Unele lucruri nu se schimbă cu trecerea veacurilor.

   Șevaletul era gol, dar gândurile mi-au zburat înapoi la tatăl meu, înfățișând viziunea lui Constantin care a schimbat Biserica și lumea occidentală pentru totdeauna. Tata prefera întotdeauna temele mari. Cavalerii, balaurii și blondele nu erau pentru el.

   Tramonte m-a condus la o bibliotecă închisă cu sticlă și mi-a spus că a înțeles că mă interesau documentele cercetate de sora mea. Era, desigur, mult prea încărcat cu propriile sale poveri pentru a-și exprima părerea de rău în legătură cu moartea ei.

   A ridicat leneș o mână pentru a-mi arăta cutiile de pe rafturi. Purtau etichetele 1943, 1944, 1945. Acelea erau. Un suspin adânc i-a zguduit pieptul îngust, apoi m-a rugat să fiu atent, să păstrez materialele în ordinea în care le-am găsit și să pun la loc fiecare cutie după ce terminam cu ea. I-am spus că era foarte amabil. A clătinat afirmativ din cap, ca și cum ar fi primit doar ceea ce i se cuvenea, și s-a făcut nevăzut, lăsându-mă singur.

   Am dus prima cutie cu documente pe o masă lungă, întunecată și perfect lustruită, mi-am scos caietul de însemnări și m-am apucat de treabă.

         Mi-am petrecut două zile scotocind prin hârtiile bătrânului episcop, majoritatea scrise în franceză și italiană, câteva în germană și restul în latină și engleză, iar când, în sfârșit, am pus creionul jos și m-am rezemat de spătarul încomod al scaunului, aveam o durere cumplită de cap.

   Mă gândeam mereu la Val, încercând să înțeleg ce urmărise, dar oare ea ce știuse?

   Începeam să-mi dau seama că nu aveam aproape nicio șansă să aflu ce fusese în mintea ei. Fragmente și bucățele, da, dar nu întregul tablou. Imaginea pe care mi-o formam despre mecanismul gândurilor ei era și mai mult încețoșată de faptul că eu străbăteam drumul invers, înapoi către momentul în care ea, pentru un anume motiv, își începuse căutările - dar mă îndoiam că aveam să ajung vreodată în acel punct. Era ca și cum aș fi bântuit prin junglă în căuarea izvorului Nilului.

   Din ceea ce citisem, mi-am dat seama că între Torricelli și preotul înfierbântat Giacomo D`Ambrizzi se desfășurase o luptă aprigă, în privința sprijinului acordat de Biserică Rezistenței.

   D`Ambrizzi oferise ajutor și protecție sabotorilor din Rezistență, iar asta îl scotea din minți pe Torricelli, fiindcă el trebuia să facă echilibristică pe sârmă, liniștindu-i pe reprezentanții armatei germane de ocupație. Torricelli trebuia să se ocupe de Abwehr, de Gestapo, de diferiții curieri, de toată lumea. 

   După părerea episcopului, D`Ambrizzi înnebunise, fiind un cap înfierbântat, preocupat mai mult de moralitatea situației decât de realitate; avea sentimentul limpede că D`Ambrizzi provoca trăsnetul naziștilor să se abată asupra Bisericii din Paris, dacă nu din toată Europe. Torricelli își comunicase îngrijorarea chiar papei Pius, care îi replicase că episcopul ar face bine să se asigure că nici D`Ambrizzi, nici altcineva din sânul Bisericii nu ridica un deget pentru a ajuta Rezistența. Citind documentele, nu m-am îndoit nicio clipă că Pius vorbise foarte, foarte serios.

   Sora mea fusese, probabil, în al noulea cer, dezgropând informații atât de explozive.

   Se făceau refereri la Richter, la familia LeBecq, la problema obiectelor de artă și la posibilul drum al acestora. Aparent, Richter era implicat în adunarea colecțiilor de la evreii deposedați, pentru galeria particulară a lui Goring și, de asemenea, pentru Biserică.

   Deci, de aici pornise Val în căutarea echipei care, până la urmă, ieșise la suprafață în Alexandria.

   Torricelli menționa și un anume „Colectorul”, sosit de la Roma pentru a studia operele de artă și a decide ce anume dorea Biserica să păstreze pentru ea. Cine era acest Colector, m-am întrebat. O nouă întrebare adăugată pe listă.

   Mai erau și o mulțime de aluzii obscure la Simon.

   Etienne LeBecq se temuse că Simon mă trimisese de la Roma ca să-l ucid... se temuse atât de tare, încât, în cele din urmă, fugise ca să se sinucidă. Simon era unul dintre numele de cod. Și iată că apărea din nou. Simon a făcut asta, Simon a făcut aia. Toate în 1943 și 1944. Parisul fusese eliberat spre sfârșitul lui august 1944 și viața se schimbase brusc, după plecarea germanilor.

   Traducerea informațiilor despre Simon îmi îngreuna și mai mult înțelegerea. În afara acestei probleme, s-a mai ivit una: scrisul de mână al lui Torricelli o luase și el razna, mâna începea să-i tremure.

   Povestea părea să fie următoarea: în iarna lui 1944-1945, în timp ce lupta de la Bulge răvășea codrii Ardennes, Torricelli fusese dat peste cap de descoperirea unui „complot atât de odios, încât nu mi-a mai rămas nimic de făcut decât să-l convoc pe arhiduce la o întâlnire secretă. Numai el îl poate opri pe Simon! Ce altceva pot să fac? Dacă-i stau în cale, s-ar putea să mă omoare. Nu pot decât să-i spun arhiducelui și să mă rog să-l poată opri. Oare Simon îl va asculta? Nu mai pot să încredințez hârtiei niciun cuvânt. Oricare mi-ar fi convingerile politice - și într-o lume ca aceasta, mai am oare convingeri politice? - nu pot să sprijin intențiile lui Simon. E o minune că am aflat de ele... Ce va spune arhiducele? Și Simon - e bun sau e rău? Dar dacă arhiducele se află în spatele acestui complot și Simon nu e decât unealta lui? Oare arhiducele se va întoarce împotriva mea, dacă eu mă întorc împotriva lui Simon? Dar trebuie, căci altfel sângele victimei noastre va păta și mâinile mele!”

         În seara aceea am ieșit singur și am luat masa la un mic restaurant unde pizza era bună, alături de două ochiuri, și câteva anșoa plutind într-un strat subțire de ulei de măsline, suc de roșii proaspăt, usturoi și verdeață.

   Încercam să mă concentrez asupra mâncării, fiindcă, altfel, singura posibilitate ar fi fost să înfrunt conflictul brutal dintre informația brută și valorificarea ei. În experiența mea de avocat, mă lovisem inevitabil de aceeași dihotomie.

   Cineva care lucra pentru tine venea și îți trântea pe birou un munte de informații - totul, de la declarațiile de ieri până la precedentele din urmă cu 75 de ani. Ceea ce trebuia să faci era să le valorifici, să devii propriul tău serviciu de informații. Trebuia să învârți toate informațiile în minte până când începeai să întrevezi o interpretare logică. Trebuia să elimini lucrurile irelevante, să scrutezi ceea ce rămânea timp de zile, săptămâni, luni întregi, până când începea să se contureze un deznodământ - ca imaginea de pe giulgiul din Torino sau chipul de pe Marte despre care vorbea toată lumea nu de mult. Doar un indiciu putea să te așeze pe drumul cel bun. Un indiciu.

   Ei bine, aveam destule indicii. Destule informații aflate pe punctul de a prinde contur.

   Așa că era timpul să mănânc o pizza, să beau bere Fischer din plin și să mă plimb de-a lungul gardurilor ce înconjoară grădinile Luxembourg, lăsând ploaia de noiembrie să se abată asupra mea. N-avea niciun rost să mă gândesc la ceea ce știam. Trebuia să le las să se lege singure.

   Mai târziu în acea noapte, dispoziția mea s-a schimbat.

   Eram sigur că August Horstmann mă urmărea, așteptând momentul cel mai prielnic pentru a mă ucide. Făceam exact ce făcuse și Val. Pe ea o omorâse. Îl omorâse și pe Robbice Heywood când își dăduse seama că, mergând înapoi pe urmele lui Val, aș fi ajuns la bătrânul jurnalist. Fără îndoială că acum se învârtea pe acolo, ca să mă ucidă și pe mine.

   Dar poate și-a imaginat că, Robbie Heywood fiind mort, cazul era închis și drumul, la fel de mort ca și sora mea. Poate că eram în siguranță. Poate că nu-și închipuise că Clive Paternoster știa atât de multe lucurri...

   Și ce era cu povestea asta despre vechea prietenie dintre Horstmann și Heywood?

        L-am sunat pe tata la spital, în Princeton.

   Avea vocea slabă, dar limpede. Nesiguranța și bâlbâiala îi dispăruseră din glas. M-a întrebat unde eram, ce făceam, pe cine am mai văzut. I-am spus că mergeam pe urmele lui Val, că găsisem oameni care fuseseră la Paris în timpul războiului: Richter, LeBecq, nepotul care era ultimul urmaș al lui Torricelli, Clive Paternoster. I-am spus că Robbie Heywood fusese ucis de același om care îi omorâse pe Val, Lockhardt și Heffernan - un preot numit August Horstman, pe care Vicarul îl cunoscuse cândva.

   Tatăl meu a rostit încet, plin de durere:

   - Oh, nu Robbie, nu Vicarul.... La naiba...

   - Ascultă, tu te-ai plimbat prin Paris în timpul ocupației germane. Ai auzit vreodată aceste nume de cod?

   I-am spus despre Simon și arhiduce. Uitasem foarte ușor că tata putea fi o sursă valoroasă de informații. E adevărat că niciodată nu spusese nimic despre anii petrecuți la OSS. Dar acum poate își amintea ceva și își deschidea gura. 

   Dar, pentru moment, el a izbucnit într-un râs ascuțit, înecat de tuse.

   - Fiule, tot ce îmi amintesc e că muream de frică să nu primesc un glonț în fund de la vreun trăgător nebun. Mi-era frică să nu fac vreo greșeală și să fie nevoie să-mi înghit pastila de cianură înainte de a sufla vreo vorbă. Îți spun ceva, Torricelli avea dreptate când spunea că D`Ambrizzi colabora cu Rezistența. Asta îl făcea să se urce pe pereți. Nu era treaba mea, dar auzeam și eu zvonurile - așa l-am cunoscut pe D`Ambrizzi, prin legăturile mele din Rezistență. Eu nu făceam decât să mă vântur pe acolo, veneam de obicei cu parașuta sau cu vreo barcă de pescari de-a lungul coastei Bretaniei - îmi îndeplineam și eu sarcinile, încercam să ies viu din Elveția....

   - N-am uitat filmul, am spus eu.

   - Filmul!

   A tușit din nou.

   - Vino acasă, fiule. Te rog, Ben, viața ta e în pericol, orice ar fi ceea ce se întâmplă...

   - O să fiu atent.

   - Atent, a rostit el morocănos. Nu înțelegi că atenția nu contează nici cât negrul sub unghie?

   A început din nou să tușească și nu s-a putut opri timp de 10-15 secunde. Apoi vocea unei asistente mi-a explicat că nu era nimic grav, doar o pneumonie ușoară la unul din plămâni. Nu trebuia să-mi fac griji, situația era sub control. Tusea încetase. I-am spus asistentei că-l voi căuta din nou, în curând.

          - Spuneai că sora mea a vrut să afle despre Torricelli și încă ceva. Ce anume? Ce mai voia să știe?

   Stăteam într-un fotoliu Morris adânc, între elicea de lemn și masa plină de fotografii înrămate, și mă luptam cu un pahar de scotch oferit de Clive Paternoster. Gazda mea se sprijinea de cămin, fumând o pipă venerabilă pe care o tot lustruia de nas.

   - Serios, băiete, nu-i nimic pentru tine aici.

   Și-a tras nasul și a văut din paharul de scotch, mișcându-și mărul lui Adam.

   - Nu, nu, vorbesc serios. Trebuie să fie ceva - ai dat înapoi. Lasă-mă pe mine să-i cântăresc importanța. A fost sora mea.

   - Da, dar ne aflăm pe tărâmul basmelor, al spiritelor și al omuleților cu pălării verzi și papuci cu ciucuri...

   - Despre ce naiba vorbești?

   De la fereastra lângă care stăteam, puteam să văd, printre ramurile dezgolite ale copacilor, copertina ponosită și luminile de la Tabbycats. Acolo jos, Horstmann aranjase să dea,întâmplător, peste vechiul său prieten Heywood, care îl crezuse mort în toți aceși 40 de ani.

   - Ei bine, sora ta vine la Vicar cu capul plin de întrebări despre război, despre Torricelli și... și...

   - Și ce?

   - Și despre assassini! Acum ești mulțumit?

   Bătrânul Clive a luat-o razna. A pufăit din pipă, iar mirosul de lemn ars a umplut încăperea.

   - Assassini? Nu pricep. Care-i problema? E doar varianta italiană a asasinilor. Ce mare scofală, Clive? Am citit și eu cuvântul în unul din jurnalele lui Torricelli....

   Și-a lovit nasul imens cu pipa, apoi i-a lustruit lemnul întunecat.

   - Zici că ai citit în hârtiile lui - devine interesant, trebuie să recunosc. E o dovadă care susține teoria Vicarului.

   - Luminează-mă, am spus răbdător.

   Nu era un bătrânel simpatic pe care să-l zdrobești cu una, cu două. Ai fi pierdut partea cea mai interesantă.

   - Assassini, omule! Vii și-mi spui că ești catolic, dar habar n-ai de assassini - mă uimești. Educația ta a fost neglijată într-un mod supărător.

   Clătina din cap, trecându-și mâna osoasă prin părul cenușiu care i se rărea în creștetul capului său îngust.

   - Atunci învață-mă tu!

   - Ca s-o punem într-o formă mai simplă - a zâmbit, arătându-și dinții galbeni, de iepure - assassini-i, fiul meu, erau indivizii care ucideau în numele papei, în trecut, în vremea Renașterii, în zilele lui Borgia, când inelele cu otravă erau la modă. Un instrument de impunere a politicii papale. Acum, problema nu mai are nicio legătură cu Renașterea, după cum presupun că ți-ai dat seama... nu, problema e că sora ta a mușcat din ceea ce se zvonea că assassini-i au readus la viață... aici la Paris, în timpul războiului. Un zvon. Nici eu nu-i dau prea mare crezare, zvonuri existau pretutindeni, dar Vicarul, o, el, era mult mai aproape de lucrurile astea decât mine. Vicarul era un „intrigant” conștiincios, era la Viena când au făcut filmul The Third Man, nu se sătura niciodată de el, n-a pierdut nicio reluare. Îi plăceau intrigile, credea în ele - vedea câte o conspirație în spatele fiecărei cărămizi care se mișca - de asta iubea Biserica, nu l-a dezamăgit niciodată! Obișnuia să spună că, pe lângă ea, Cancelariatul Reichului sau Sovietul Suprem păreau o joacă de copil, spunea că Biserica era toată numai intrigă, conspirații, șoapte prin colțurile întunecate, glasuri în încăperile goale și șacali în spatele ușilor încuiate... ei bine, el credea că povestea asta cu assassini era prea bună ca să fie aruncată la gunoi... Vicarul mi-a spus atunci că cineva i-a readus la viață pe assassini, că acționau în Paris... de parcă nu se întâmplau suficient de multe lucruri la Paris în vremea aceea....

   Paternoster a izbucnit în râs, amintindu-și toate acestea, și și-a îndesat tutunul în pipă.

   - Spunea că ei făceau toate treburile murdare ale Bisericii, dar al naibii să fie dacă știa care erau treburile astea! Pe cine omorau? Vicarul nu putea să-și dea seama. Dar știa că își reluaseră activitatea și era sigur că îi cunoștea pe unii dintre ei...

   - Personal? am întrebat. Îi cunoștea personal?

   - Da, îi cunoștea. Toți făceau parte din cler, am înțeles, acești assassini. Așa că atunci când sora ta l-a întrebat despre assassini, a nimerit exact pe felia lui - vechea lui marotă! Mi-a povestit tot ce au vorbit... nu pot să dau vina pe el, tu poți? Pentru că i-a spus și ei? Nu și-a imaginat că ar putea să-i facă vreun rău acum, după 40 de ani... așa că i-a povestit despre un alt vechi prieten de-al lui, fratele Leo.

   - Cine era fratele Leo? Cred că am nevoie de o agendă.

   - Păi, eu nu l-am cunoscut, dar Vicarul spunea că e unul dintre ei...  dintre assassini. 

   Și-a tras din nou nasul, apoi și l-a suflat într-o batistă uriașă.

   - Nu știu dacă sora ta, săraca, s-a dus să-l căute - oricum, nu i-ar fi folosit la nimic, dar Vicarul a crezut că ar fi interesant pentru cartea ei...

   - De ce n-a putut să-l vadă pe fratele Leo? A murit?

   - Din câte știu eu, nu. Dar se află la una din mănăstirile acelea uitate de Dumnezeu de pe coasta Irlandei... Sfântul Sixtus, cred că se cheamă. Presupun că sora ta n-ar fi fost bine primită...

   S-a uitat întrebător la mine, frecându-și nasul enorm cu batista.

   - E ciudat, Clive, am spus, după ce m-am gândit câteva clipe. Ce rău i-ar fi utut face povestirea despre assassini de acum 40 de ani? Nici unul. Chiar nici unul. Dar hai să-ți spun eu ce s-a întâmplat. Ea a început să creadă că assassini-i mai există și acum. 

   Am încercat să-mi dau seama ce informații ar fi putut să dețină ea, care ar fi făcut ca moartea ei să devină necesară. Pur și simplu nu puteam să-mi imaginez - cum e posibil ca un lucru vechi de 40 de ani să-i pecetluiască soarta acum? Ei bine, descoperirea unui cuib al assassini-lor - sau chiar numai a unui dintre ei - ar fi fost de ajuns ca s-o ucidă.

   - Blestematul de Horstmann!

   Paternoster mă privea cu un aer buimac.

   - Horstmann e unul dintre ei, Clive. Vicarul l-a cunoscut acum 40 de ani, așa cum l-a cunoscut și pe fratele Leo. Doar că Horstmann e încă în acțiune. L-a ucis pe Vicar, a venit până la Paris după el, pentru că se temea să nu aflu și eu ceea ce aflase sora mea. Așa că s-a întors, după ce a omorât-o pe sora mea și aproape și pe mine, ca să-l ucidă pe Vicar. Dar a dat-o-n bară, Clive, nu s-a gândit la tine.

   M-am ridicat și l-am bătut ușor cu palma pe umăr.

   - Al naibii, a mormăit el, încercând să reziste torentului de informații.

   - Sora mea a aflat cumva despre assassini și cuiva nu i-a plăcut să riște, așa că ea a trebuit să moară înainte de a răsufla ceva... din cauza asta a încercat Horstmann să mă omoare...

   - Nu prea pot să țin pasul cu tine, băiete.

   - Partea frumoasă e că... Horstmann primește ordine de la Roma.

   - Și a încercat să te omoare? Nu mai pricep nimic.

   Am continuat să-i explic și să beau din schotchul lui, deși mare parte din ce i-am spus s-a dovedit, în cele din urmă, total greșit. Dar în acea noapte suna bine și, oricum, în parte era adevărat.

   Înainte de a pleca de la el, Clive Paterson a extras un atlas vechi al arhipeleagului britanic, dintr-un raft. Acolo, cu unghia lui murdară și ruptă, mi-a arătat mănăstirea Sfântului Sixtus.

2

        În dimineața următoare, ziua întâlnirii de la ora două, părintele Dunn primi un telefon personal de la Drew Summerhays.

   - Am dreptate, spuse Summerhays cu vocea lui subțire, ascuțită, când presupun că vă preocupă probleme personale - sau, în orice caz, nu strict profesionale?

   Părintele Dunn chicoti, stând la fereastră și încercând să vadă rațele din Parcul Central fără ajutorul binoclului.

   - Să zicem că nu aștept o notă de plată la sfârșitul discuției.

   - Ei, atunci să zicem că e o problemă personală, că puteți suporta o companie mai bătrână și că veți trece pe la micul meu cămin - se poate, părinte?

   - Cu plăcere.

   - Bine. Veniți în jos pe Strada 5 până la piața Washington. Eu stau pe aleea din spate.

   Spuse numărul casei.

   - Atunci, vă aștept la două.

   Dunn coboră din taxi și traversă Strada 5 către aleea pietruită, pe care automobilele nu puteau pătrunde din cauza unor stâlpi înfipți în ciment. Lumina srălucitoare, dar rece, a soarelui alunga umbrele din scenă.

   Casa micuță strălucea în galben, alb și oliv, de parcă ar fi fost vopsită cu numai o zi în urmă. Ghivecele galbene erau acum plantate cu brăduți care își ridicau capetele din pământul negru asemenea vârfurilor unor copaci uriași.

   Bătu la ușă cu un mâner de bronz care reproducea una dintre figurile grotești de la Notre-Dame. Părea că zâmbește, un salut grotesc de bun venit.

   Valetul lui Summerhays, Edgecombe, deshise ușa și îl pofti pe Dunn într-o încăpere luminată de soare, cu un aer vesel dat de cuverturile galbene și albe care acopereau canapeaua și scaunele. O bibliotecă, un cămin mic, ornamental, cu o poliță curată pentru butuci, vaze cu flori proaspăt tăiate și, în capătul celălalt al camerei, dincolo de glasvand, o grădiniță atent îngrijită și pregătită pentru iarnă, scăldată încă în razele soarelui. Prin difuzoarele ascunse curgeau acordurile uneia dintre Gymnopedies, de Erik Satie, fiecare notă picurând ca o piatră prețioasă în oglinda unui lac de adâncă tăcere.

   Dunn se întrebă cum putea cineva să stăpânească fiecare detaliu atât de perfect; poate că acest mediu încântător îl menținuse în viață pe Semmerhays atât de mult timp. Avea impresia că moartea devenea și mai trăstă dacă însemna părăsirea unei astfel de lumi.

   În timp ce admira grădina, auzi glasul subțire, precis, în spatele lui.

   - Părinte Dunn, ce plăcere. Deci, ați găsit drumul.

   Summerhays stătea țeapăn, inflexibil în cadrul ușii, proaspăt bărbierit și mirosind ușor a parfum, îmbrăcat într-un costum cenușiu, cămașă albă apretată, cravată roșu cu oliv și pantofi de piele lăcuiți. Era absolut impecabil, și Dunn zâmbi, făcând o scurtă remarcă în gând. Aceasta avea să-și găsească locul în următoarea sa carte.

   Summerhays se așeză pe unul din scaunele îmbrăcate, iar Dunn, care nu se simțea, de obicei, în largul lui, stătu la capătul unei canapele. Pe peretele alb din spatele lui Summerhays, atârna un tablou uriaș al lui Jasper Johns. Steaguri americane, care îți aduceau aminte, dacă te gândeai bine, că aceasta era locuința unui patriot.

   Edgecombe aduse un serviciu de cafea de argint, îl lăsă pe o masă joasă și se făcu nevăzut.

   - Părinte, spuse Drew Summerhays, mă bucur foarte mult că vă văd, dar trebuie să recunosc că sunt curios. Presupun că ceea ce ne unește în acest moment e familia Driskill. Greșesc, părinte?

   - Ați nimerit perfect. Uitați, nu vreau să ne învârtim de jur-împrejur, ocolind problema. Ce-ar fi să trec direct la subiect, fără niciun comentariu trecător asupra lui Jasper Johns?

   Ochii lui Summerhays sclipiră.

   - Domnul Johns n-o să afle niciodată.

   - Foarte bine. Prietenia dumneavoastră cu Hugh și Mary Driskill merge mult timp în urmă, nu-i așa? De când durează?

   - Cam de la început, spuse Summerhays.

   - N-o să-mi fie ușor.

   - Sunteți preot. Aveți experiență în discutarea problemelor delicate. Și eu am. Amândoi vorbim despre lucruri complicate de aproape un secol. Așa că haideți să-i dăm drumul, părinte.

   - Am auzit de curând o poveste extraordinară, începu Dumm. Poate fi adevărată, dar are nevoie de o verificare. Pare o poveste fabricată, din punctul de vedere al suișurilor și coborâșurilor din viața noastră de fiecare zi....

   - În afacerile noastre nu există povești fabricate.

   Summerhays zâmbi glacial.

   - Nu mai sunt chiar așa sigur de asta. Povestea mea e despre un preot mort de 50 de ani, o femeie moartă de 30 de ani și despre unul dintre prietenii dumneavoastră cei mai apropiați...

   Summerhays zâmbi cu un aer de resemnare.

   - Nu mă surprinde faptul că până la urmă a ieșit la lumină. Dar s-a întâmplat cu mult timp în urmă.

   Se aplecă înainte și turnă cu grijă cafeaua în cele două cești. 

   - Frișcă?

   - Astăzi o prefer simplă.

   Dunn își arse limba cu cafeaua tare, neagră.

   - E ciudat... și ea a spus tot așa. De jumătate de secol aștepta să vină cineva să o întrebe...

   - Cine anume?

   - O călugăriță bătrână, prietenă a familiei Driskill. A fost profesoara lui Ben și a lui Val. Era apropiată de Mary Driskill. Sora Mary Angelina...

   - A, da. Bineînțeles. Am cunoscut-o. O femeie izbitor de atrăgătoare.

   - Spuneți-mi - m-am tot întrebat, cum arăta Mary Driskill?

   - Mary. Încântătoare, înaltă, impresionantă, de o mare demnitate înnăscută. Avea părul șaten deschis, tenul palid, un simț al umorului de-a dreptul mușcător. Nu-și făcea ușor prieteni. Așa era Mary. Avea o singură slăbiciune, veche și statornică, băutura... era foarte politicoasă, bine crescută, reținută, unii ar putea spune că era chiar puțin în afara lumii acesteia.

   Sorbi din cafea, ținându-și farfurioara în mână, apoi le așeză pe amândouă pe brațul fotoliului.

   - Din multe puncte de vedere, Hugh și Mary erau o pereche potrivită. Sentimentele nu prea le dădeau pe dinafară.

   - Dar se iubeau? întrebă Dunn.

   - Ei bine, dragostea nu e întotdeauna esențială în căsătoriile dintre oameni ca ei. A lor a fost mai mult o alianță între prieteni, o avere mai mare - cea a lui Driskill - înglobând una mai mică. Eu aș zice că a fost o înțelegere....

   - Ca o preluare sau o fuziune?

   - Cum vreți să-i spuneți, părinte. Dumneavoastră sunteți maestrul cuvintelor. Dar unde ajungem pe calea asta? Sora Mary Angelina aștepta pe cineva ca s-o întrebe - despre ce?

   - Despre moartea părintelui Vincent Governeau.

   - A, asta.

   - Sora Mary Angelina a fost apropiată de Mary Driskill, a fost confidenta ei. Un fel de duhovnic feminin. Cineva cu care ea putea să vorbească.

   - Mi s-a spus că multe femei, în ziua de azi, preferă să apeleze la serviciile unor ginecologi femei. Presupun să princpiul e același.

   - Mary Driskill a venit la sora Mary Angelina după mulți ani de la moartea părintelui Governeau care, vă amintiți, a fost găsit spânzurat de un copac din grădină, lângă heleșteu.

   - Într-adevăr, îmi amintesc perfect. Cred că, fiind avocatul și consilierul lui Hugh Driskill, am fost prima persoană anunțată. 

   Zâmbi rece.

   - Un fel de complice neinculpat.

   - A dat cineva o explicație sinuciderii părintelui Governeau?

   - Aceleași pretexte învechite, spuse Summerhays. Depresie, criză de credință, alcoolism, toate motivele pentru care preoții, uneori, mai alunecă în prăpastie.

   - Atunci, dumneavoastră ați acceptat povestea cu sinuciderea?

   - Ce vreți să spuneți, părinte?

   - Ați fost mulțumit de concluzia că s-a sinucis.

   - Păi, se pare că se spânzurase de un copac...

   - Oare de ce am impresia că știți foarte bine că părintele Governeau a fost omorât?

   - Nu pot să-mi imaginez. Poate am spus eu ceva...

   - Nu. Doar că dumneavoastră sunteți un om prea implicat ca să nu știți. Părintele Governeau a fost ucis și atârnat în copac după aceea... iar adevărul n-a ieșit niciodată la lumină, fiindcă Hugh Driskill afost și este Hugh Driskill. Am vorbit cu polițistul care a investigat cazul. Nu e nicio îndoială că a fost crimă. Când sora Valentine s-a întors acasă, în ziua în care a fost ucisă, l-a sunat pe șeful actual al poliției și i-a pus o mulțime de întrebări despre Governeau. Ia gândiți-vă, domnule Summerhays - face de luni întregi cercetări prin toată Europa, mintea îi e ocupată de o mie de alte probleme, vine acasă, numai câteva ore o despart de moarte... și ea întreabă autoritățile despre părintele Governeau! Uluitor, nu-i așa? De ce? Vă spun eu de ce - pun pariu că nici sora Valentine nu credea că s-a sinucis. Acum știți prea multe ca să-mi mai serviți vechea poveste cu sinuciderea....

   - Deocamdată, părinte, spuse Summerhays zâmbind subțire, arătându-se încă interesat, să zicem că aveți dreptate în legătură cu moartea părintelui Governeau. Am impresia că, altfel, conversația noastră va ajunge într-un impas. Asta ar trebui să ne aducă înapoi la sora Mary Angelina.

   - La 10 ani după moartea părintelui Governeau, după război, când avea deja 2 copii și un soț pe coperta revistei Time și din viața căruia fusese inspirat un film - când viața ei ar fi trebuit să se afle pe cea mai înaltă culme, Mary Driskill bea în fiecare seară până adormea, trecând, probabil, printr-o depresie nervoasă, îngrozitoare. Așa vă amintiți și dumneavoastră?

   Summerhays înclină ușor din cap.

   - Hugh era foarte îngrijorat. Mary era atât de fragilă. Era greu și pentru copii - o succesiune de bone, sărmana Mary bolborosea la ei, îi speria... era foarte instabilă și, desigur, după puțin timp...

   Ridică aproape imperceptibil din umeri.

   - A murit.

   - Pariez că asta a fost, într-adevăr, sinucidere, spuse Dunn.

   - Nu, ați pierde. Era beată, a căzut, săracul Ben a găsit-o. El avea 14 sau 15 ani, cred. A fost un accident. Ei nu puteau să refuze să o înmormânteze în cadrul consacrat al cimitirului.

   - „Ei” fiind Biserica?

   - Cine altcineva?

   - Bine, să ne întoarcem la Mary Driskill. Când trecea prin această criză, prin această depresie, ea nu s-a simțit în stare să apeleze la Biserică. Cel puțin, nu oficial. Pur și simplu, nu putea să mărturisească unui preot ceea ce știa și o tulbura. Dar mai era și prietena ei, în care putea avea încredere, o femeie și, în același timp, Biserica - sora Mary Angelina. A stabilit o întâlnire cu sora Mary Angelina, la casa din Princeton; copiii se culcaseră, Hugh era plecat, iar Mary Driskill i-a povestit călugăriței ce se întâmplase cu părintele Governeau.

   - Și acum, spuse Summerhays, sora v-a povestit dumneavoastră.

   - Așa e. Iar eu vreau să știu dacă ceea ce mi-a spus poate fi adevărat. Sunteți singura persoană care poate să confirme această poveste. Vreți să mă ascultați?

   - Nici nu v-aș lăsa să plecați fără să-mi spuneți.

   Summerhays își pierdu zâmbetul, iar ochii îi deveniră distanți, limpezi și reci.

   - Mary Driskill a spus că l-a cunoscut pe părintele Governeau înainte de război, când Hugh era încă la Roma, lucrând pentru Biserică. Governeau a venit de câteva ori pe la ei, ca să țină slujba în capelă. Era un om bun, serios, cinstit, un pm al lui Dumnezeu. Mary avea încredere în el. Dar el s-a îndrăgostit de tânăra femeie care părea atât de singură... asta se întâmpla, cred, în 1936 sau `37,, nu prea țin minte datele...

   - N-are nicio importanță, părinte. Continuați.

   - Pe scurt, au devenit amanți. Bineînțeles că amândoi erau consumați de sentimentul de vinovăție. Dar erau, în același timp, copleșiți de pasiune. Era o poveste disperată, vizite în miez de noapte la casa din Princeton, 2 catolici devotați sfâșiați între datorie și păcat. Apoi a sosit timpul ca Hugh Driskill să se întoarcă de la Roma - ce avea să se întâmple cu Mary și părintele Governeau? Au hotărât că trebuiau să pună sfârșit relației lor, era singura alternativă. Într-un fel sau altul, aveau să-și refacă viața... nu avea să fie ușor, dar nu puteau să facă altceva. Ei bine, n-a fost ușor... a fost chiar imposibil. Pentru părintele Governeau cel puțin. A sunat-o, dar ea n-a vrut să vorbească cu el. I-a scris bilete, dar ea nn-a vrut să-i răspundă. Asta l-a împins puțin cam departe. A venit la ea într-o seară, când Hugh era plecat - Hugh era întotdeauna plecat - Mary a încercat să-l alunge, i-a spus că s-a terminat, s-au certat toată seara și, în cele din urmă, părintele Governeau s-a săturat. A împins-o pe Mary Driskill pe podea, i-a rupt rochia și a violat-o... a durat destul de mult timp, prea mult... afară ningea, bătea vântul, ședința lui Hugh s-a terminat mai repede, pentru ca oamenii să poată ajunge acasă - și Hugh a ajuns într-adevăr acasă. A dat peste soția sa chiar în clipa în care un preot o viola. Hugh a văzut roșu. A înhățat primul obiect pe care a pus mâna, un urs de argint de la Asprey, din Londra, și i-a crăpat capul cu el... l-a omorât. Împreună, Hugh și Mary au inventat povestea cu sinuciderea, Hugh l-a spânzurat în grădină... apoi a urmat mușamalizarea... și ce e mai ciudat, ceea ce o scotea din minți pe Mary Driskill n-a fost faptul că soțul ei îl omorâse aproape degeaba pe părintele Governeau, nu, nu, ceea ce o supăra era faptul că Governeau fusese îngropat ca un sinucigaș, în afara Bisericii... nu a putut să suporte, așa că i-a povestit sorei Mary Angelina, care a așteptat toți acești ani. 

   Dunn își termină cafeaua. Se răcise.

   - Acum, domnule Dummerhays, tot ce vreau să știu e dacă într-adevăr s-a întâmplat așa.

   O vreme, Summerhays îl privi tăcut pentru un timp. Apoi suspină și se foi ușor în scaun.

   - Nu, rosti el moale, nu așa s-a întâmplat. Nu, a înțeles ea totul greșit, Stați să-i spun lui Edgecombe să ne aducă niște cafea proaspătă și apoi o să vă povestesc eu cum s-a întâmplat, de fapt...

           Încă o noapte petrecută în cămăruța obscură, cu patul îngust, biblioteca și cele două lămpi de bronz, una din ele având becul ars de mai multe luni. Încă o noapte petrecută în încăperea cu miros de preot și scotch. 

   Frigiderul micuț huruia puternic în bucătărie. Norișori de fum de țigară pluteau prin aerul umed. Fereastra era deschisă. Ploaia monotonă cădea pe pavajul străzii înguste și se năpustea la vale înspre Tibru, gâlgâind în rigole. Aceeași târfă stătea în cadrul unei uși, la colț, privind în gol către o noapte care se anunța plictisitoare.

   Monseniorul Sandanato stătea la fereastră, holbându-se în noapte, fără să vadă nimic.

   Plecase târziu din biroul cardinalului, mult după ce D`Ambrizzi se retrăsese în apartamentul său. Se întorsese acasă prin întunericul care se lăsa, dorindu-și să poată dormi, dar temându-se de ceea ce avea să vadă în spatele pleoapelor. Așa că deschisese o sticlă de Glenfiddich, își umpluse paharul și se așezase la fereastră.

   Nici nu mai știa de câte ori repetase în minte conversația din seara în care sora Elizebthe venise la cină în apartamentul lui D`Ambrizzi. Dar nu se putea opri.

   Mintea ei era atât de fină, de iscoditoare: îi făcea plăcere să o asculte cum cântărea posibilitățile, construind o teorie. O teorie asupra crimelor pe care sora Valentine le „descoperise”, o teorie asupra identității preotului cu păr argintiu, despre care Elizabeth credea acum că era „Simon”. Mai era și teoria asupra sensului „Complotului Pius” la care se referea Torricelli... un complot creat de Pius pentru a-i reînvia pe assasssini și a-i folosi în ajutorul naziștilor, în timpul ocupației Parisului.

   Totul părea să aibă sens, desigur, altfel ea nu s-ar fi gândit la asta, așa cum era limpede că se gândise. Dar când o întrebase de ce... de ce erau oamenii omorâți acum, de ce se aflase Val pe listă și toți ceilalți pe care Val îi descoperise, atunci ea își pierduse încrederea în sine. „Alegerea noului papă...” Ce altceva ar putea justifica această vărsare de sânge?

   Își turnă încă două degete de scotch și suspină. Își frecă ochii deja îngrozitor de injectați.

   Încotro naiba se îndreptau toate și unde aveau să se termine? Voia să iasă afară: într-un fel, se simțea mai sigur în stradă, printre turiști, bărbați în căutare de fete și fluxul constant de preoți murmurând între ei. Mai sigur în fața cui? În fața abisurilor întunecate ale minții sale, probabil.

   Începea să nu se mai simtă acasă între zidurile Vaticanului acum, când problemele - crimele, teama, nehotărârea, neputința și confuzia - își strângeau tentaculele din ce în ce mai aproape de inima Bisericii. Începuse să-și urască apartamentul, cu mirosul său de singurătate, de luptă și de remușcare. Nu-și mai găsea locul. Își dori să poată pleca undeva departe, să se retragă la o mănăstire liniștită, unde nu contau decât vechile obiceiuri, unde știa tot ce se întâmpla și ce înțeles aveau toate...

   Își alungă ideea din minte, ca și cum i-ar fi luat jucăria unui copil. E timp  pentru toate.

   Telefonul îl întoarse înapoi la viață.

   Tresări când auzi vocea.

          Sora Elizabeth rămăsese trează până târziu și lucra, când monseniorul Sandanato o căutase, iar ea îi spusese, sigur, veniți, dar îl avertizase că s-ar putea să nu dureze mult. Era obosită, spusese, și nu era sigură cât mai rezista.

   El dorea prea mult să fie cu ea, ca să mai țină seama de politețe, și îi spusese că știa că e târziu și trebuia să se culce.

   Acum, așezat pe canapea, privind-o cum se încolăcise în fotoliu, cum sobrea dintr-un pahar de vin, cu caietele și dosarele împrăștiate pe măsuța de cafea din fața ei, asculta Rigoletto la difuzoarele mari, aflate în fiecare colț al camerei. Ușile de la terasă erau larg deschise, iar ploaia bătea în balustrada de metal. Vântul mișca ușor draperiile. Sora Elizabeth purta blugi și un pulover gros de lână.

   - Deci, aveți o noapte proastă, rosti ea înțelegătoare. Știu cum e. Am avut și eu destule în ultima vreme. Iar dumneavoastră aveți o mulțime de necazuri. Cred că au început să înnebunească acolo.

   Înclină din cap în direcția Vaticanului. 

   - Cine se ocupă de investigațiile crimelor?

   Zâmbi puțin răutăcios.

   - Ghiciți, spuse el.

   - D`Ambrizzi?

   - El e unul dintre credincioșii anchetatori. Dar Indelicato....

   Elizabeth se lovi cu palma peste frunte.

   - Bineînțeles, unde-mi era mintea? Doar e genul lui de afacere!

   - Toată lumea e atât de frustrată, spuse el. Nimeni nu știe ce să facă... sau dacă se poate face ceva. Nici măcar Indelicato. Dar el e, firește, omul la care au apelat. Problema e că nu se înțeleg asupra dimensiunilor problemei.

   Se încruntă.

   - Să nu vă lăsați păcălită de modul în care vorbește D`Ambrizzi despre asta - știe că se întâmplă ceva și știe că nu poate să vină decât dinăuntru.

   - Ei bine, întrebarea cea mai gravă e - cum va fi afectată alegerea noului papă?

   - Cred că vă grăbiți, soră. Sanctitatea sa poate să mai trăiască încă 1 an....

   - Sau poate să moară mâine. Nu încercați să mă duceți, prietene.

   - Ce pot să spun? Există o neliniște crescândă în sensul că acesta a fost un pontif prea indulgent, că ar fi trebuit să fie mai dur... există senzația că totul a explodat acum, că s-a ajuns în situația aceasta ca rezultat al putreziciunii liberale care și-a făcut loc în sânul Bisericii. Unii spun că situația ne-a scăpat de sub control și că ordinea trebuie restaurată...

   Ridică din umeri.

   - Vă închipuiți și dumneavoastră.

   - Atunci e un adevăr acceptat ceea ce spunea Val, că aceste crime fac parte dintr-un plan. De ce n-a vrut D`Ambrizzi să recunoască în fața mea?

   - Soră, el aparține unei alte generații. Și sunteți călugăriță... el crede că ar fi o nebunie, dacă nu ceva mult mai rău, să vorbească despre toate astea cu dumneavoastră. Sunteți prea...

   Își căută cuvintele, simțindu-se în încurcătură.

   - Băgăreață afurisită?

   Luat prin surprindere, el izbucni într-unul din rarele lui hohote de râs.

   - Aveți o minte prea ascuțită, asta voiam să spun. Sunteți prea inteligentă și el știe, nu uitați, că sunteți ziaristă.

   - Și ce-o să fac? O să tipăresc teorii scandaloase și acuzații în revistă? Sau o să le duc la New York Times? Să fim serioși!

   - Și se teme pentru dumneavoastră. Sunteți prea inteligentă și insistentă. Așa era și sora Valnetinte. Nu poate să uite ce i s-a întâmplat.

   - Dar ce-ar fi trebuit să facă? Descoperă că acea crimă în masă vine din interiorul Bisericii - că sunt uciși catolici devotați, că assassini-i erau încă activi în Cel de Al doilea Război Mondial și s-ar putea să fie și acum - ce să facă? Să uite? Pentru că s-ar putea să fie neconvenabil pentru unii?

   - Ar fi trebuit să vină la noi. La cardinal. Să ne spună... ar fi trebuit să ne lase pe noi să inițiem primii pași. Era problema Bisericii și, astfel, ea ar fi trăit și acum.

   Începuse să vorbească plin de încredere, dar sfârși într-o șoaptă.

   - Oricum, asta e o părere. A lui D`Ambrizzi.

    - Și a dumneavoastră?

   - Nu știu...

   - Oh, scutiți-mă! Patriarhatul ăsta e drăguț, comod și îngrozitor de demodat. Femeile gândesc, scriu, acționează și, la naiba, sunte la fel ca toți ceilalți oameni. Val găsește niște oameni care sunt măcelăriți la grămadă, iar dumneavoastră îmi spuneți că ar fi trebuit să dea fuga la profesor și să-i spună! Ideea asta îmi face greață!

   - Păi, soră, nu s-a dus nici la poliție - nu asta ar fi trebuit să facă un „cetățean responsabil”? Dar sora Valentine, nu - ea s-a hotărât să descopere de una singură ce se întâmpla... și de ce a făcut asta? Pentru că era călugăriță, pentru că făcea parte din Biserică - ea nu era ca toți ceilalți. Ei bine, eu nu văd de ce între ceea ce a făcut și ceea ce ar fi trebuit să facă - să-i spună profesorului, cum ziceți dumneavoastră - ar exista o contradicție. Ori se ducea la poliție și supunea Biserica unei investigații foarte supărătoare... ori păstra secretul în sânul Bisericii. Evident că ea a ales ultima variantă... dar ar fi trebuit să apeleze la cineva puternic. Sau la conducătoarea ordinului vostru - ea ar fi știut ce să facă.

   Sandanato se deplasa în față, înspre marginea canapelei.

   - Cred că înțeleg viziunea dumneavoastră, dar vă scapă viziunea mai largă - Biserica nu se confundă cu lumea. Lumea se schimbă mai repede. Ceea ce a făcut dovedește că știa care e diferența dintre lume și Biserică... dar dacă ar fi urmat procedura, lăsând problema să urmeze cursul ascendent obișnuit, ea ar fi fost încă în viață, continuându-și munca.

   Se ridică, trecându-și degetele prin părul ud de ploaie. Pelerina îi atârna pe spătarul unui scaun. Clătină dn cap și își ridică brațele, exprimându-și propria confuzie și frustrare, neavând curajul să vorbească. Se temea că, dacă ar fi făcut-o, nu s-ar mai fi putut opri, că spaima și coșmarurile lui ar fi izbucnit într-un discurs neinteligibil, întretăiat de sughițuri și oftaturi. Ea putea să ajungă pe neașteptate până în inima lucrurilor, chiar fără să-și dea seama ce făcea. El avea nevoie de timp pentru a se gândi, dar nu mai avea. Cât de mult avea să îndrăznească să-i spună?

   Ea îl urmărea cum se plimba prin cameră și spuse:

   - Nu încerc să vă bat la cap cu astea. Aveți slujba dumneavoastră, Val a avut-o pe a ei și eu o am pe a mea. Fiecare trebuie să ia propriile lui hotărâri și să suporte consecințele.

   - Știu.

   Stătea cu spatele la ea, uitându-se la ploaia care inunda Via Veneto.

   - Sunteți un prieten neprețuit. V-am deranjat în seara asta, iar dumneavoastră ați avut bunătatea să mă suportați. Așa cum se întâmplă, soră, am puțini prieteni. Am munca mea, am superiori. Dar nu știu cum să mă port cu prietenii - așa că profit de dumneavoastră.

   - Am avut impresia că v-ați înțeles destul de bine cu Ben Driskill, suse ea. Aveți vreo veste de la el? Aș vrea să știu...

   El clătină din cap.

   - Nu, n-am nicio veste. O să apară el. 

   Îl alungă pe Driskill din discuție.

   - Nu vedeți, soră? Singurii mei prieteni - nu, sunt un om fără rieteni. Eu am de-a face numai cu oameni din Vatican. Știți că e un loc autoritar, în care relațiile au o formă impusă. Și - trebuie să fiu sincer în ceea ce mă privește - eu sunt un om solitar. Noi, preoții, orice ar crede lumea de afară, suntem ființe solitare, în cel mai profund sens al cuvântului. Probabil că e la fel de adevărat și pentru voi, călugărițele...

   - Eu nu cred. Pentru multe călugărițe și preoți, de asemenea, asta e o viață foarte colegială. Prieteni de-a gata, se poate spune...

   - Poate pentru unii.

   Ridică ușor din umeri, într-un mod foarte italian.

   - Preoții mi s-au părut întotdeauna oameni foarte sociabili, cu excepția celor complet tâmpiți, bineînțeles.

   El râse din nou de limbajul ei profan.

   - Cunoașteți vechea zicală, suntem atât de sociabili în public, pentru că dormim singuri.

   Se întoarse în mijlocul încăperii. Privea în ochii ei verzi, inteligenți și luminoși, fixați într-ai lui.

   - Asemenea multor zicale vechi, aceasta a supraviețuit pentru că e adevărată. Noi suntem altfel... și am descoperit că nu sunt bine pregătit pentru a-mi înfrunta sentimentele din ultimul timp. Acum trebuie să mă întreb, de ce m-am îndreptat spre dumneaboastră? Nimic nu vă obligă să-mi luați poverile de pe umeri, soră, totuși, am venit la dumneavoastră.

   - Poate că poveștile lacrimogene mă dau gata.

   Ea zâmbi. Era atât de tensionat tot timpul. Cineva trebuia să-l mai relaxeze din când în când.

   - Am venit pentru că știam că mă veți asculta.

   Ea încuviință din cap, cu ochii larg deschiși și chipul răspunzând nevoilor lui. Acest chip îl provocă. Începu să vorbească, fără să-i mai pese de ora târzie și de ceea ce ar fi putut să creadă despre el.

   Vorbi despre sănătatea din ce în ce mai precară a papei, despre relația lui apropiată cu D`Ambrizzi, ca și despre relația lui D`Ambrizzi cu Callistus. Vorbi despre crime, despre hotărârea oarbă a lui Driskill de a se arunca cu capul înainte și despre consecințele posibile ale acestui act. Știa că se dezlănțuise cu furie din cauza frustrării, că aceasta izbucnise necontrolată.

   Simți mâna ei pe brațul lui, se uită la ea de parcă uitase că se afla în încăpere, iar ea îl conduse înapoi pe canapea, murmurând cuvinte de alinare.

   - Sunteți obosit, spuse ea. Acesta e un ceas de criză. Odihniți-vă. Aveți nevoie.

   El se așeză cu capul în mâini, încercând să nu mai continue, să nu mai dezvăluie nimic. Nimic, niciun cuvânt. Dacă mai vorbea, ea avea să creadă că e nebun. Îi aduse un pahar de coniac, pe care îl bău recunoscător.

   - Iertați-mă, spuse el. Vă rog. Aveți dreptate, sunt foarte obosit... și îngrijorat. Uitați tot ce v-am spus.

   - Desigur. Oricum, nu e treaba mea.

   - Dar, ca un prost, am făcut-o să fie. Încercați să mă iertați.

   - Credeți-mă, nu e nimic.

   - Crimele...

   Chipul lui se contorsionă în spatele palmelor.

   - Vin din interiorul Bisericii. N-are niciun rost să ne mai prefacem.

   De ce nu putea să se oprească. să se ridice și să dispară? Dar se uită la ea, simți parfumul corpului ei proaspăt spălat, șampon, pudră și ulei de baie, și nu plecă. Rămase în tăcere, ascultând-o pe ea vorbind despre sora Valentine, cât de apropiate, dar, în același timppp, cât de diferite fuseseră, cât de ciudat se simțea acum Elizabeth, când preluase munca lui Val. Îi spuse cât de rău îi părea că ea și Ben Driskill se despărțiseră supărați și, la auzul numelui lui Driskill, Sandanato căzu pradă temerii că ea ar putea să simtă ceva pentru Driskill și se zbătu să nu-și arate teama, invidia, gelozia.

   Mai târziu, el spuse:

   - Biserica trebuie să facă orice ca să se apere. Nu-i așa, soră? Nu este marele bine care contează? Este trecerea timpului cheia istoriei Bisericii?

   Ea aprobă gânditoare.

   - Biserica e binele. Asta e o axiomă, bineînțeles. Orice altceva, viața noastră este irelevantă, noi - preoți și călugărițe - am fost păcăliți... Deci, Biserica e binele.

   - Atunci, dacă aceste crime vin din interiorul Bisericii... și așa e... există posibilitatea ca Biserica să se curețe de uscături prin aceste crime. Posibil. E posibil, soră, nu-i așa?

   - În sens strict logic, spuse ea rece, Biserica ar putea să comită asemenea acte pentru a se apăra. Logic. Teoretic. Dar ați transformat principiul într-o absurditate.

   - Chiar? Sunteți sigură?

   - În viața reală, în lume, asta ar fi de-a-ntregul monstruos...

   - Dar Biserica nu e lumea....

   - Cum ar putea uciderea acestor oameni - Val și Curtis Lockhardt! - să însemne curățarea Bisericii de uscături? Gândul e bolnav, trebuie să recunoașteți. Monstruos.

   - Da, da, bineînțeles că e monstruos... dar... mă întreb, dacă aceste crime vin din interiorul Bisericii, fiind comise de oameni care pun Biserica pe primul plan - ei bine, nu pot fi justificate în acest sens?

   Ochii îi ardeau. Simțea picături de sudoare pe frunte și o febră constantă care îl menținea, îl ajuta să caute în continuare un răspuns.

   Sora Elizabeth clătină hotărâtă din cap.

   - Nu se poate, nu există nicio scuză. Omorârea lui Val... cum puteți să vă gândiți la așa ceva?

   - Soră, recunosc că aceste întrebări mă înnebunesc, mă ucid. Vreau să spun, posibilitatea ca aceste crime să fie un fel de epurare, pe care noi nu putem s-o înțelegem... dar care să facă parte dintr-un bine mai mare.

   - Dacă nu pot să înțeleg ceva, atunci zic la naiba cu acest lucru!

   - Asta nu poate fi adevărat, nu pentru o călugăriță...

   - E adevărat când e vorba de crimă!

   Îl țintui cu privirea ei cea mai aspră.

   - Intenția dumneavoastră se citește printre rânduri, monseniore.

   - Chiar?

   El zâmbi și își trecu mâna peste sprâncene.

........................................................