Assassini, Thomas Gifford

......................................................

                   3-11

        - Viitorul Bisericii, natura Bisericii. Sunt la cuțite de când se știu, se înjunghie de peste 50 de ani, cel puțin, așa spune lumea. Și acum - ei bine...

   A ridicat din umeri și s-a apucat să rearanjeze florile uscate dintr-o vază de aramă, pe o măsuță.

   - Și acum ce? Știu că nu mai fac parte din cercul interior al Bisericii, mi-am pierdut legitimația de mebru, dar poți să ai încredere în mine....

   - Am crezut doar că nu te interesează subiectul.

   - Pune-mă la încercare, soră.

   - Voiam să spun doar că e ciudat cum au trecut amândoi, timp de 50 de ani, prin toate bătăliile, victoriile, înfrângerile și remizele și au ajuns în acest punct - doi bătrâni aflați la un pas de marele triumf, coroana papală.

   - Dar nu sunt prea bătrâni? Niciunul nu poate conduce Biserica în secolul viitor...

   - Amândoi sunt viguroși, a spus ea, iar vârsta nu e chiar atât de importantă. Sarcina lor e să stabilească prioritățile, să așeze Biserica pe calea cea bună. Și, ca să fiu sinceră, nu prea avem candidați puternici mai tineri. Poate Federico Scarlatti, dar el e prea tânăr, are numai 50 de ani.

   - Deci, Sandanato e un fel de conducător de campanie al lui D`Ambrizzi?

   - Știi că nu așa merg lucrurile, Ben...

   - Pe naiba! Îți răcești gura degeaba cu iezuitul ăsta bătrân, Elizabeth.

   Ea mi-a zâmbit îngăduitor.

   - Ești imposibil, dar presupun că te mândrești cu asta. În orice caz, nu Sandanato ar fi omul potrivit. El e mai degrabă șeful personalului. Dacă insiști să găsești un conducător de campanie, presupun că era Curtis Lockhardt. E doar o presupunere, dar cu întâlnirea asta dintre Heffernan și Lockhardt, cred că e una bună.

   - Și ce concluzie decurge de aici? Că cineva care nu vrea să câștige D`Ambrizzi...

   - Dumnezeule, nu câștigi coroana papală, nu e un meci de fotbal!

   - Ba bine că nu, soră. Deci, cineva i-a omorât pe Lockhardt și Heffernan pentru a diminua șansele lui D`Ambrizzi. Ți se pare plauzibil?

   - Mi se pare absurd! Serios, Ben, nu suntem într-unul din romanele lui Dunn, orice ar spune el!

   - Absurd? Mie mi se pare absurd faptul că 3 oameni au fost uciși cu sânge rece. Dar să fie uciși și fără rost - asta chiar că e absurd. A fost un motiv, soră, crede-mă. Și sunt al naibii de curios care anume. Vreau ca omul care a omorât-o pe sora mea să plătească, dar nu-l vom găsi până nu aflăm motivul. Iar în lumea Bisericii s-ar putea să merite să ucizi pentru coroana papală.

   Eram încordat și am mers prea departe, mult mai vehement decât intenționasem. Furia își arăta colții, luându-mă șipe mine prin surprindere.

   Ea mi-a aruncat o privire grea, stând cu brațele încrucișate pe piept. Rotițele se învârteau în capul acela regal și, în cele din urmă, și-a scuturat coama aurie. Cântărise situația.

   Chipul i s-a îmblânzit, ca și cum ar fi fost dispusă să-mi acorde încă o șansă.

   - Cu toate atea, a spus ea, sună absurd. Îi cunosc pe oamenii aceștia.  Nu sunt criminali, Ben. Nu pretind că știu ce s-a întâmplat aici. Dar nici nu mă grăbesc să trag concluzii care par că vă fascinează, pe tine și pe Artie Dunn. Să zicem că încerc să-mi păstrez mintea deschisă.

   - Doar atât cât să nu fie goală, am spus.

   Ea a izbucnit în râs, renunțând la luptă și semănând din ce în ce mai mult cu Val.

   - Cauți cearta cu lumânarea.

   - Ai dreptate, am spus. Bineînțeles că o caut.

   - Ei bine, presupun că am fost avertizată. Ești fratele lui Val.

   - Și fiul tatălui meu. Nu uita asta. Înăuntrul meu e un ticălos necruțător. Trebuie să răzbat prin situația asta. Nici măcar n-am început să înțeleg că a murit - vezi, soră, încă nu știu ce am de gând să fac în legătură cu asta. Adică, știu, dar nu sunt sigur cum am s-o fac - suportă-mă un timp. Vorbește cu mine, mai spune-mi câte ceva despre Sandanato, iar eu o să-ți dezvălui ce am observat la el. Vorbește cu mine, soră!

   Ea a suspinat.

   - Ei bine, nu știu ce să cred despre bunul monsenior. Câteodată am impresia că e un adevărat membru al cercului interior al Bisericii, tehnocratul rece, calculat, un om care știe cum funcționează sistemul și poate să-l facă să joace după cum îi cântă el... dar în ziua următoare sunt sigură că e un om absolut religios, un călugăr. Oricare ar fi adevărul, pentru Sandanato Biserica e lumea, și lumea e Biserica. Asta e diferența dintre el și D`Ambrizzi. Cardinalul e conștient că există o Biserică și o lume și, cel mai important, știe că prima trebuie să trăiască în cea de-a doua. Cardinalul D`Ambrizzi e, probabil, persoana cea mai legată de lume pe care am întâlnit-o vreodată.

   - Par o pereche cam ciudată.

   - În cele din urmă, a spus ea, uitându-se pe fereastră la capela sumbră, cred că Sandanato este conștiința lui D`Ambrizzi. Desigur, Val îl considera pe Sandanato un fanatic, un maniac.

   Amintindu-și, a izbucnit în râs.

   Liniștea s-a așternut în încăpere. Întunericul de afară mi se părea sinistru, iar umbrele se strângeau asemenea unei oștiri dușmane.

   Ea a aprins o lampă, apoi încă una.

   - Voiai să-mi spui ceva în legătură cu el, a rostit ea moale.

   - Da, sigur. E îndrăgostit de tine, soră Elizabeth.

   Ea a deschis gura, apoi a închis-o și a roșit ușor. Pentru o clipă a rămas mută.

   - Asta e absurd, Ben Driskill. Ridicol! E o nebunie! Nu-mi dau seama cum ai ajuns la o asemenea tâmpenie.

   - Calmează-te, soră. Era doar o observație trecătoare. E evident. Nu putea să-și ia ochii de la tine mai mult de 5 secunde. Mie mi s-a părut destul de drăguț.

   - Oh! Mi-a spus Val cât de enervant poți să fii, dar asta....

   - Soră, n-am spus că tu ești îndrăgostită de el. Liniștește-te!

   Ea și-a dat ochii peste cap, încă îmbujorată.

   - Mai ai o lecție sau două de învățat, prietene.

   Apoi a înaintat de-a lungul camerei și s-a oprit pentru a mă privi încă o dată înainte de a pleca. Nu i-a trecut prin minte nicio replică pe care să mi-o arunce în ultima clipă și a dispărut. Am auzit-o urcând scările.

   Propria mea furie se topise pentru moment.

   M-am întors la gândurile mele despre asasin. Oricine ar fi fost și oriunde ar fi fost.

           Tata stătea culcat între cearșafurile albe și reci, pământiu la față. Avea ochii închiși, dar pleoapele i se zbăteau încet, asemenea unor aripi subțiri.

   Camera arăta ca într-o melodramă de televiziune, cu monitorul numărând regulat bătăile inimii, ca un fond muzical. Era o rezervă pentru o singură persoană, simplă și utilitară, fiind, oricum, cea mai aproape de confortul unui apartament prezidențial.

   Nu vederea tatălui meu m-a deranjat, ci călugărița în haine negre aplecată asupra lui, ca un înger al morții care încerca să-l atragă de partea ei.

   Sora care mă condusese pe coridor era o femeie grasă, roșie în obraji și îngăduitoare. S-a dus la pat, i-a șoptit ceva călugăriței, iar aceasta, o femeie în vârstă, a dar ușor din cap și s-a strecurat pe lângă mine, lăsând în urmă un miros curat, de săpun, care mi-a amintit de călugărițele din copilărie.

   Când a trecut pe lângă mine, cu straiele cernite foșnind, mi s-a părut că am auzit-o spunându-mi numele, doar Ben, însă a dispărut, și sora îmi vorbea cu un glas jos, bine exersat.

   - Se odihnește foarte bine. Nu mai e în comă, dar doarme foarte mult. E conectat aici sus - a întins mâna către aparate - și putem să-l supraveghem din cabina noastră. Nici nu mai era nevoie să-l ținem la terapie intensivă. Doctorul Morris o să-i dea drumul într-o zi, două. Doctorul vrea să vă vadă, domnule Driskill. Ei bine, a continuat ea, controlând firele de care era legat tatăl meu și aranjând pernele cu un gest reflex, acum vă las singuri câteva minute.

   - Soră, l-ați văzut pe preotul care era cu mine? Vrea să vorbească cu tata...

   - O, mă tem că numai rudele au voie...

   - Atunci, poate îmi spuneți și mie ce fel de rudă îmi e călugărița aceea care se învârtea pe deasupra tatălui meu înainte de a-și fi dat măcar sufletul?

   - Păi, nu știu. A fost aici în fiecare zi, dimineața și după-amiaza. Am presupus, nu știu, cred că i-a dat voie cineva...

   - Vedeți, preotul acesta e un emisar de la Roma, trimisul personal al papei Callistus. Nu cred că putem să-l trimitem înapoi la Roma cu mâinile goale, nu-i așa?

   - Bineînțeles, domnule Driskill.

   - V-aș rămâne recunoscător dacă ați afla cine este călugărița aceea.

   - Desigur, domnule Driskiil.

   - Acum lăsați-mă cu tatăl meu, vă rog.

   A plecat, închizând ușa după ea, iar eu am rămas cu spatele la fereastră, umbra mea odihnindu-se pe chipul lui.

   - Asta ți-o spune bătrânul încurcă-lume. Bun băiat, Ben.

   Ochiul stâng al tatălui meu s-a deschis încet.

   - Sfatul meu e să nu faci niciodată atac de cord. Ai impresia că te lovește o rachetă în piept. Să n-o faci decât cum trebuie și dacă ai grijă să-ți încasezi banii.

   - Pari destul de întremat, am spus eu. M-ai speriat de moarte.

   - Când am căzut pe scări?

   - Nu, acum când ai vorbit. Nu mă așteptam....

   - Totul e prefăcătorie, a spus el.

   - Cum adică?

   - Umorul meu. Mă simt îngrozitor. Ca să ridic brațul stâng, îmi trebuie o jumătate de zi. Cu doctorii nu vorbesc prea mult. Mă obligă să mă ridic și să alerg pe loc, sadici nenorociți.

   Respira cu un zgomot ciudat, superficial și repede.

   - Ben, o visez tot timpul pe Val... 

   A tușit moale.

   - Mă bucur că ești aici, Ben. Hai, sărută-l pe tatăl tău.

   M-am aplecat și mi-am lipit obrazul de al lui. Era cald, uscat și nebărbierit, ceea ce i-ar fi putut da culoarea aceea cenușie.

   - Dă-mi mâna, Ben, a spus el, și eu i-am dat-o. Ești un tip dificil, Ben. Știi și tu.Dificil. Presupun că așa o să rămâi.

   M-am ridicat și i-am spus că, probabil, firea mea nesuferită făcea parte din farmecul meu.

   - Sigur, sigur, a spus el.

   - Te vei bucura să afli că trimisul papei așteaptă afară.

   - O, Doamne, sunt chiar atât de grav?

   - A venit și pentru Val. Doi dintr-o lovitură.

   - Ben, ești un profanator. Un păcătos. Mi-e frică.

   - Știi foarte bine că n-o să plece până nu te vede.

   - Presupun. Ei bine, Ben, ești mulțumit că sunt încă sănătos și la fel de rău?

   Am dat afirmativ din cap.

   - Nu fi atât de străin. Mă întrebam când ai să vii.

   - Mi-au spus că ești în comă.

   I-am zâmbit.

   - Ai noroc că am venit și acum.

   - Mare noroc.

   A zâmbit stins.

   - Cine e călugărița asta care se învârte pe aici?

   A clătinat din cap.

   - Dă-mi niște apă, Ben, te rog.

   I-am ținut paharul de plastic până când a sorbit puțină apă cu paiul. Apoi a spus:

   - Să-l chemăm pe trimisul papei. Sunt foarte obosit. Mai vino să mă vezi, Ben.

   - O să mai vin, am spus.

   Aproape ieșisem din cameră, când a vorbit din nou:

   - Ben... se aude ceva în legătură cu criminalul? Val, Lockhardt, Andy... au prins pe cineva?

   Am clătinat din cap.

   - Aceeași armă, totuși. Același criminal.

   A închis ochii. Eu m-am întors în camera de așteptare.

        Sanadanato fuma o țigară, privind în curtea bătrânei clădiri de cărămidă roșie. 

   Dormise puțin, dar nu arăta deloc odihnit. Era departe de Roma și fiecare milă se oglindea pe chipul lui.

   -S-a trezit, am spus. Nu scăpați ocazia.

   S-a uitat în ochii mei, a stins țigara și a pornit pe coridor.

   Elizabeth s-a întors în sala de așteptare, însoțită de călugărița în vârstă din camera tatălui meu. Contrastul era izbitor.

   Femeia mai bătrână, eram sigur, nu-și putea închipui să ducă o viață ca cea a lui Elizabeth. 

   Elizabeth s-a uitat la mine și i-a spus călugăriței:

   - Trebuie să-l cunoașteți pe acest specimen decăzut.

   - O, da, a spus ea.

   Chipul ei era atât de frumos, ca formă și alcătuire, încât părea un bibelou vechi a cărui vârstă îi mărea considerabil valoarea. Părul îi era ascuns, desigur, și fața încadrată în alb. Fiind atât de frumoasă acum, mi-am imaginat cât de minunată trebuie să fi fost cândva.

   - Il cunosc pe Ben de 40 de ani.

   Ochii îi râdeau.

  - Dar se pare că el m-a uitat.

   Mi-am amintit într-o fracțiune de secundă, o pâlpâire a memoriei.

   - Să vă uit? Sora Mary Angelina? Ce idee! Sora Mary Angelina m-a ajutat să trec de prima mea criză de credință.

   - Păcat că n-a putut să te urmărească toată viața, să te ridice de fiecare dată când ai căzut, a spus sora Elizabeth, zâmbind dulce, cu ochii strălucind.

   - Ce vrei să spui, Benjamin? 

   Sora May Angelina m-a fixat cu o privire plină de curiozitate.

   - Oare ce am uitat?

   - Într-o zi, la școală, m-am săturat până peste cap de toată povestea. Dumneavoastră mi-ați tras o riglă peste degete, iar eu am fugit, m-am ascuns în grădina școlii, apoi era să cad, și dumneavoastră m-ați înhățat. Mi-am închipuit că sabia se ridicase deasupra capului meu... dar, în loc de asta, dumneavoastră m-ați luat în brațe, m-ați mângâiat și mi-ați spus că totul o să fie bine. Niciodată nu mi-a trecut. Și cred că niciodată n-am înțeles ce s-a întâmplat. Așa că puteți fi sigură că n-am să vă uit, soră.

   - Ce ciudat, a spus ea. Eu nu-mi amintesc deloc. Nimic. Dar am aproape 70 de ani și memoria s-ar putea să-mi joace feste.

   - Presupun că pentru dumneavoastră era o treabă obișnuită.

   - E-adevărat, am avut foarte mulți elevi de-a lungul anilor.

   - Nu știam că îl cunoașteți atât de bine pe tata.

   - Și pe tatăl tău, și pe mama ta. Da, am fost prieteni dintotdeauna. În ziua în care tatăl tău s-a îmbolnăvit și l-ai adus aici, eu eram în vizită la doamna Francis - a fost un șoc cumplit. Tatăl tău, ei bine, lumea se așteaptă ca oamenii de genul lui Hugh Driskill să trăiască veșnic.

   Mi-a căutat privirea, apoi s-a întors spre Elizabeth.

   - Așa sunt unii oameni. Parcă le lipsește gena morții... dar,firește, când e vorba de asta, suntem toți în aceeași oală, nu-i așa?

   A suspinat, afișând un zâmbet de călugăriță.

   - Mă bucur că te văd, Ben. Ai compasiunea mea cea mai adâncă. Sora Valentine era un copil foarte dulce. Cel puțin, tatăl tău își revine destul de repede. Am să mă rog pentru voi toți.

   Când am rămas singuri, Elizabeth m-a apucat de mânecă și, când m-am uitat la ea, îmi zâmbea timid. În clipa aceea m-am întrebat ce m-aș fi făcut fără ea.

   - Val obișnuia să mă tragă de mânecă, am spus.

   - Îmi pare rău.

   Mi-a dat drumul.

   - Nu, am spus eu. Mi-a plăcut. M-am simțit.... bine.

   - Acum ai de gând să te porți cum trebuie?

   Vocea ei era moale, blândă.

   - De ce să încep tocmai acum? am întrebat. E cam târziu pentru asta.

   Când eram în mașină, mi-a venit o idee.

   - Sora Mary Angelina, am spus. Mă întreb dacă l-a cunoscut pe părintele Governeau. Dacă ea era pe acolo atunci și dacă lui îi plăceau femeile, poate că l-a cunoscut. Sau e o tâmpenie?

   - Mă întreb, a spus ea.

          Nu voia să mă lase să dorm.

   Îmi ardea nopțile, întunericul, ideea însăși de odihnă. Închideam ochii și chipul ei apărea ca și cum ar fi venit spre mine în vis. Dar nu era un vis. Eram dureros de lucid, iar Val exact așa mă voia.

   Aveam impresia că îmi lăsase un răgaz de câteva zile, ca să trec peste șocul morții ei. Iar acum mă invada cu toate forțele.

   „Gata cu jelitul, îmi striga. Acum, frate, ce ai de gând să faci? Un ticălos mizerabil îmi trage un glonț în cap și tu nu faci nimic?”

   În imaginația mea ea nu își bătea joc de mine, nu glumea: voia un răspuns. Era o ființă fremătând de viață și de nerăbdare.

   „Eu mi-am îndeplinit misiunea, îmi spunea ea, mi-am asumat riscul și am fost omorâtă pentru asta, dar ți-am lăsat destule indicii ca să dezlegi misterul. Am atras atenția asupra părintelui Governeau, am ascuns fotografia în tobă... Acum, pentru numele lui Dumnezeu, mingea e în terenul tău, ridic-o și fugi... O, Ben, de ce nu pot să ajung la tine, ești un mare nătăfleț.... Fii curajos pentru mine, Ben, ridică tot iadul pe pământ!”

   Spre miezul nopții, când toată casa era adormită, m-am săturat de surioara mea moartă. M-am ridicat și am pus pe mine un halat.

   Dar ea nu avea de gând să mă lase în pace și, în timp ce vorbeam cu mine însumi, m-a întrerupt.

   „Mâine mă îngropi, Ben, mă îngropi... atunci voi fi moartă cu adevărat, moartă, moartă pentru totdeauna...”

   - Nu-mi arunca povara asta pe umeri, am murmurat. Niciodată n-o să mă eliberez de tine, o știm amândoi, și nici n-aș vrea să fie altfel.

   Am auzit-o spunându-mi că sunt un nătăfleș, șoapta stingându-se în depărtare.

   Simțeam nevoia să beau ceva. Poate că avea să mă ajute să adorm sau să o adoarmă pe Val, dacă fantoma ei nu era altceva decât o proiecție a psihicului meu.

   Am coborât scările, ascultând casa cum scârțâia și gemea în bătaia vântului, cu toate stafiile bântuind prin ea.

   Lumina era aprinsă în Sala Lungă.

         Sandanato stătea într-unul din fotoliile de piele de culoarea muștarului, cu spatele la căminul rece.

   - E îngrozitor de frig aici, am spus.

   Pe masa de lângă el era o sticlă de coniac. Un pahar ținut cu amândouă mâinile i se odihnea pe piept. În scrumieră ardea o țigară. Încet, și-a îndreptat privirea spre mine.

   Pleoapele îi erau lăsate și fața îi era descompusă de nesomn. Nu s-a arătat surprins de apariția mea.

   - N-am putut să dorm, a spus el. Mă tem că am găsit sticla de coniac. Eu v-am trezit?

   - Nu, nu, nici eu n-am putut să dorm. Mă gândeam la înmormântarea de mâine. Va fi o nebunie aici. Jumătate din cei care vor veni așteaptă ca sora mea să se ridice din morți și să anunțe mântuirea pentru toți catolicii credincioși, cealaltă jumătate își închipuie că ea a încheiat un pact cu diavolul și a ajuns direct în flăcările iadului. Mai mult sau mai puțin. Nervii mei sunt încordați la maximum.

   El a clătinat din cap.

   - Se pare că aveți la fel de multe probleme ca și mine - îmi permiteți să vă ofer un pahar din propria dumneavoastră sticlă, domnule Driskill?

   - Chiar vă rog.

   Mi-a turnat o cantitate generoasă și eu i-am sugerat să mai toarne.

   - Și... gata.

   S-a oprit și mi-a întins paharul.

   - Mulțumesc, monseniore. Să ne doboare somnul cât mai repede.

   Am ciocnit pentru asta.

   - Pot să vă întreb, dumneavoastră sunteți pictorul? E o lucrare remarcabilă. Extraordinară. Are sentiment și spiritualitate.

   Preț de o clipă nu mi-am dat seama la ce se referea, apoi a tras un fum de țigară și a întins mâna spre capătul încăperii.

   Atunci am văzut. Îndepărtase pânza de pe șevalet.

   Desigur, nu avea cum să știe că tata nu dădea voie nimănui să vadă tablourile la care lucra. M-am străduit să văd pânza prin lumina slabă care izvora din lampa de pe măsuță.

   - Tata. El e pictorul.

   - Are un simț dramatic extraordinar. Și o viziune justă asupra istoriei Bisericii. A pictat vreodată marile ruine ale mănăstirilor? Sunt niște alcătuiri dramatice incredibile... Dar tabloul ăsta e foarte bun. Nu l-ați văzut niciodată?

   - Trebuie să recunosc că nu. Nu ne arăta niciodată lucrările lui înainte de a le termina.

   - Atunci acesta va fi secretul nostru. Vanitatea unui artist adevărat.

   S-a ridicat din fotoliu, silueta conturându-i-se în lumină. Avea nasul ușor acvilin. Pe față îi apăruseră picături de transpirație, deși în cameră era frig.

   - Veniți, priviți mai aproape! Cred că vi se va părea deosebit de fascinant - dacă încă vă mai interesează lucrurile catolice.

   A expirat un nor de fum care i-a învăluit trăsăturile.

   - Încă?

   - Sora dumneavoastră mi-a spus că ați fost o vreme iezuit. Și apoi - a ridicat din umeri - v-ați îndepărtat.

   - Ce delicat spus!

   - Ah. Trebuie să recunosc că ea a spus-o într-o formă mult mai populară. Sora dumneavoastră are - avea - un limbaj foarte colorat.

   - Sunt convins că avea. Știu că avea.

   - Spuneți-mi, de ce ați părăsit seminarul?

   - Pentru o femeie.

   - Și puteți să spuneți că a meritat?

   - Nu scrie în dosarul meu?

   - Haideți, fiți serios! Ce vreți să spuneți? Nu există niciun dosar....

   - Lăsați. Era doar o remască de miez de noapte....

   - Deci, a meritat femeia aceasta?

   - Cine știe? Poate că într-o zi voi afla.

   - Aud cumva goarna regelui?

   - Am impresia că m-ați înțeles total greșit, monseniore. Am plecat din cauza Fecioarei. N-am mai putut să suport minciuna și restul piesei de teatru....

   - Și acum vă întrebați dacă a fost un motiv destul de bun ca să plecați?

   - Singurul meu regret e că am folosit-o pe ea ca pretext. Erau multe motive mai bune.

   Zâmbetul lui și-a pierdut aerul îndepărtat.

   - Gata cu autobiografia. Veniți să vedeți tabloul tatălui dumneavoastră.

   Ne-am dus la șevalet, am aprins încă o lampă și l-am văzut pe împăratul Constantin privind semnul din cer. În stilul lui puternic, primitiv, de povestitor, tata surprinsese momentul care a schimbat istoria Occidentului pentru totdeauna.

   Monseniorul Sandanato admira pânza, cu bărbia sprijinită în palmă, privind prin valurile de fum, și a început să vorbească de parcă eu n-aș mai fi fost acolo, de parcă ar fi povestit unui păgân ceea ce se întâmplase cu mult timp în urmă pe drumul spre Roma.

   Vorbea despre Biserica scăldată în sânge...

         - Până în ziua de 27 octombrie a anului 312, spunea Sandanato, a fi creștin era relativ simplu, dacă nu chiar o treabă plăcută. Puteai să fii dat ca hrană leilor sau să-ți petreci toată viața cu lanțuri la picioare, puteai să fii omorât în bătaie de o bandă de romani, pe o alee pustie, doar pentru plăcerea sportului, sau puteai să te trezești crucificat la marginea unui drum roman, servind drept exemplu pentru alții, dar, cel puțin, știai cu siguranță cum stăteau lucrurile între tine și restul lumii. Bogăția, puterea și plăcerea erau reale... existența ta era alcătuită numai din sărăcie, credința în Dumnezeu și speranța mântuirii.

   Dacă asta era viziunea lui Sandanato despre o prelegere în miez de noapte, trebuia să recunosc că mă antrenase și pe mine. N-avea niciun sens să neg că mă simțeam ciudat de plăcut. Mă făcea să gândesc din nou ca un catolic.

    27 octombrie 312

   Constantin, un german în vârstă de 32 de ani, vorbind fluent 6 limbi, un rege războinic și păgând, care stăpânea Occidentul din Scoția până la Marea Neagră, se pregătea pentru o bătălie crucială la unul din marile poduri ale Romei, Milvius. Când s-a lăsat noaptea, știind că zorii aveau să aducă o luptă sângeroasă, Constantin a avut o viziune... și lumea a devenit după aceea cu totul alta.

   Pe cerul sângeriu, în strălucirea amurgului, el a văzut crucea lui Iisus și a auzit un glas, așa cum a auzit și Pavel pe drumul spre Damasc:

   „Sub acest semn vei învinge.”

   În dimineața zilei următoare el s-a aruncat în luptă, alături de soldații care aveau scuturile și capetele cailor pictate cu semnul crucii. Și a câștigat.

   Roma era a lui și el știa de ce. Puterea lui Iisus îl purtase către victorie.

   28 octombrie 312

   Încă leoarcă de sudoare, scăldat în sânge și plin de noroiul luptei, el a cerut să fie dus în regiunea Trastevere a Romei, unde un omuleț îngrozit a fost adus în fața lui. Era papa Miltiade.

   Miltiade, care își petrecuse întreaga viață ascunzându-se de frică să nu fie capturat și, inevitabil, executat, se temea acum de ce era mai rău. Era atât de incult, încât a avut nevoie de un translator pentru a înțelege latina clasică perfectă a lui Constantin.

   Tremura din toate încheieturile în fața teutonului înalt și blond. Dar mesajul era limpede. Aproape că a leșinat când a auzit.

   De acum înainte totul avea să fie altfel, nou, mai bine. Roma avea să fie creștină. Împăratul avea să poarte un piron de la crucificarea lui Iisus în coroană și un altul avea să fie transformat în zăbală pentru calul său, pentru a-l avea tot timpul cu el în bătălie.

   În ziua următoare, Constantin și familia lui, împreună cu Miltiade și întâiul său preot, Silvestru, au trecut călare pe lângă arena lui Caligula, templele lui Apolo, spre cimitirul de pe coasta Colinei Vaticanului, unde Constantin a îngenuncheat în rugăciune deasupra oaselor lui Petru și Pavel. 

   Suita s-a îndreptat spre colina Laterano, înțesată de palatele vechilor familii romane, Laterani. Constantin a deschis larg porțile:

   „De acum înainte aceasta este Casa lui Miltiade și a tuturor urmașilor binecuvântului apostol Petru.”

   După 15 luni, Miltiade a murit și Silvestru a devenit papă, fiind încoronat de Constantin.

   Silvestru, primul papă cu adevărat secular, a prevăzut, cu o acuitate ce o depășea cu mult pe cea a lui Miltiade, soarta nouă și inreversibilă a Bisericii.

   Silvestru a fost cel care a stabilit legătura dintre Biserică și imperiu, garantând prin aceasta răspândirea Bisericii în toate colțurile acestuia. Silvestru a fost cel care a ascultat confesiunea lui Constantin. Silvestru a fost cel care și-a dat seama că Iisus Hristo nu trebuie să aștepte a doua venire pe pământ pentru a triumfa.

   Iisus Hristos putea să conducă lumea prin puterea Romei, să fie stăpân prin urmașii lui Petru.

   - Timp de 3 secole noi abia am existat în lume, spunea Sandanato, vânați, martirizați, ascunși. Acum Silvestru avea marea șansă de a crea o Biserică mondială. Iisus îi vorbise lui Constatin, îl convertise, iar Constantin era calea spre convertirea restului lumii. Spiritul fusese acum legat pentru totdeauna de bogăție, fast și putere. Sprijinit de Constantin, Silvestru putea acum să audă cuvintele pe care Iisus le adresase cândva lui Petru pe muntele Hermon.

   Sandanato s-a oprit și m-a privit, așteptând ca din memoria mea catolică să iasă la iveală citatul. Nici eu nu știu cum, dar acesta s-a ridicat din străfundurile întunecate ale subconștientului.

   - „Și îți voi da cheile Împărăției Cerurilor, am recitat eu. Orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri. Orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.”

   - Exact, a spus Sandanato. Pentru prima dată în istorie, urmașul lui Petru avea o putere pe care toată lumea o putea înțelege. Bineînțeles că el, odată cu Biserica, i-a căzut victimă. Mai mult decât oricând, în secolele care au urmat, violența ne-a urmărit, nu ne-a lăsat nicio clipă de liniște....

   Din moment ce am acceptat puterea seculară, a trebuie să plătim și tributul secular. Odată cu puterea au venit și vânătorii de putere, provocatorii, cei care ne-ar fi despuiat cu plăcere de alianțele noastre militare și de vastele bogății aflate la dispoziția noastră. Vă amintiți, desigur, luna aceea infernală a lui august 1860....

   

          Cum era firesc, mi-o aminteam foarte bine, așa cum mulți seminariști erau obligați să o facă. Atunci lumea se întorsese, în sfârșit, împotriva Bisericii.

   Dar ceea ce s-a întâmplat în vara aceea lungă, pregătită în urmă cu mai bine de un secol, începuse de fapt în 1823 și continuase timp de 23 de ani, sub pontificatul lui Leon al XII-lea, Pius al VIII-lea și Grigorie al XVI-lea, 23 de ani de opresiune papală și dictatură în orașul Romei și în statele papale, unde domneau regii-papi.

   Aproape un sfert de milion de oameni au fost condamnați la moarte, la închisoare pe viață sau au fost exilați pentru comiterea unor delicte politice - adică pentru că au provocat neplăceri Bisericii. Cărțile erau cenzurate, oamenii nu aveau voie să se adune în grupuri mai mari de 3 persoane, călătoriile erau drastic scurtate, iar tribunalele erau pretutindeni în sesiune pentru a aplica cele mai severe pedepse acuzaților.

   Dreptatea a încetat să mai existe în timpul acestor papi, fiind înlocuită de capriciu - Leon al XII-lea a reintrodus Inchiziția și torturile ei inumane - și de papi care nu ascultau glasul supușilor săi.

   Societățile secretele proliferau. Crimele au devenit un mod de viață. Atunci când oamenii din Bologna, de exemplu, s-au răsculat, represiunea a fost brutală.

   Trupele austriece păreau tot timpul gata să răspundă la apelul papei, trecând granița statelor papale pentru a exersa arta războiului asupra rebelilor.

   Dar fluxul istoriei a copleșit vechile metode și în 1843 poporul - prostimea - în ochii Bisericii - a cucerit Roma.

   Pius al IX-lea a fost ales papă în 1846 și lumea pe care a moștenit-o era una disperată, cel puțin văzută de la fereastra palatului pontifical.

   Garibaldi și Mazzini erau în plină glorie și, la puțin timp după ce a urcat pe tronul lui Petru, Pius a fugit din Roma, noaptea, în trăsura ministrului Bavariei, nu s-a oprit până la Napoli și apoi a trecut dintr-o ascunzătoare în alta, pentru că romanii proclamaseră republica, renunțaseră simbolic la papă, uciseseră preoții și jefuiseră bisericile.

   Abia după 4 ani a putut să se întoarcă la Roma, atunci când armata franceză a cucerit orașul.

   Pius al IX-lea își începuse domnia cu un val de popularitate și îi răspunsese încercând să ofere poporului ceea ce dorea.

   I-a izgonit pe iezuiți, a dat cale liberă publicării unui ziar popular, a distrus ghetoul, a recunoscut utilitatea unei căi ferate în statele papale, a proclamat o contituție civilă - toate în efortul de a șerge urmările ultimului sfert de secol. Dar nu a rămas nimic. Istoria a trecut peste el ca un tăvălug.

   Poporul dorea viitorul, nu trecutul, iar viitorul nu însemna pentru ei să se afle în proprietatea papei, ci să aparțină noii națiuni italiene.

   În trecut, când lumea încălca teritoriul papalității, exista întotdeauna o ripostă lumească, o armată la care se putea apela oricând.

   Silvestru I, Leon al III-lea, Grigorie al VIII-lea, Clement al VII-lea - toți au rezistat atacurilor laicilor chemând la ordine o armată sau alta, dar în 1869 nu mai rămăsese nimeni care să sară în ajutorul papei, nicio armată care să salveze instituția papală.

   În capitalele Europei se luase o hotărâre facto: papalitatea era terminată. Times din Londra vorbea despre „sfârșitul venerabilei instituții”.

   Când am studiat pentru prima oară această perioadă, îmi amintesc că m-am întrebat uimit dacă tata știa că situația Bisericii fusese cândva atât de disperată. Mi se părea imposibil ca o astfel de situație să fi existat fără ca el să-mi spună, să mă avertizeze, dar, desigur, el făcea tot ce-i stătea în putință ca așa ceva să nu se mai întâmple.

   Niciodată, în secolele care trecuseră de la viziunea lui Constantin, lucrurile nu fuseseră atât de grave, dar Pius mai avea un as în mânecă și se vedea obligat să-l joace.

   S-a întors la puterea pe care Iisus i-a dat-o lui Petru, puterea spiritului. 

   În iulie 1869, episcopii au adoptat principiul infailibilității. Acum papa nu mai era capabil să greșească în probleme de morală și credință, toată lumea trebuia să i se supună.

   Ceva umbrea totuși această victorie și nimeni n-o știa mai bine decât Pius. Lupta pe plan spiritual fusese, poate, căștigată, dar războiul împotriva lumii seculare fusese pierdut.

   Nu era numai o metaforă.

   Lupta era reală, iar fancezii, retrăgându-se din fața armatei prusace în august 1870, părăseau Roma în ziua de 19. Numai armata de 4000 de oameni ai generalului Kanzler mai stătea între integritatea ultimului papă-rege și armata națională italiană, de peste 60.000 de oameni, a generalului Cadorna, aflată la mai puțin de o zi de zidurile Romei.

   Pius, neavând cui să ceară ajutor, a ordonat numai o rezistență formală și apoi capitularea.

   Regele Victor Emanuel, în fruntea noii sale națiuni, câștigase. Roma avea să fie capitala întregii Italii. În ziua de 20, la răsăritul soarelui, artileria italiană a pornit focul.

   După mai puțin de 5 ore, steagul alb a fluturat pe domul Sfântului Petru.

   În octombrie a avut loc un plebiscit în toate statele papale.Au fost 132.681 de voturi în favoarea unirii cu Republica Italiană și numai 1.505 împotrivă. În primăvara anului 1871, parlamentul italian a acordat suveranitatea papei asupra unei lumi reduse, alcătuită din Vatican, Laterano și reședința de vară de la Castel Gandolfo.

   Atunci și pentru tot restul vieții lui, Pius a răspuns cu amărăciune:

   „Voi fi un prizonier.”

   Abia în 1929, când Pius al XI-la a încheiat un acord cu Benito Mussolini, semnând pactul de la Laterano, Biserica a devenit din nou liberă să-și impună voința în lumea puterii, finanțelor și politicii.

   Bricheta micuță, de aur, a lui Sandanato a sclipit.

   Am simțit aroma țigărilor Gauloise și valul de fum atingându-mi fața.

   - Violența nu e o noutate, a spus el, o știm foarte bine. Violența din sânul Bisericii exercita o deosebită fascinație asupra surorii dumneavoastră. Cel puțin, așa mi-a spus Eminența sa. Toți a trebuit să suportăm, dar acum a întrecut măsura, nu credeți? Și nu putem să ne identificăm dușmanul. Vedeți, în trecut am știut întotdeauna cine ne erau adversarii. Dar acum avem 3 morți, suntem speriați și n-avem nicio armată la ordinele noastre, care să vină să ne salveze... s-au dus vremurile acelea. Suntem singuri, neînarmați, într-o lume întunecată. 

   L-am simțit zâmbind trist, în ciuda cuvintelor sumbre. Părea mai destins când vorbea despre violență. Poate că voia și el ca totul să iasă la lumină. Eram în mijlocul unei crime. Și-a ridicat paharul cu coniac.

   Era aproape 4, în dimineața înmormântării surorii mele, iar eu eram, în sfârșit, obosit, pregătit pentru somn.

   - La naiba cu dușmanii noștri, a încheiat.

   L-am privit tăios.

   - Asta poți s-o mai spui o dată, prietene.

          Înmormântarea surorii mele a trecut într-o ceață de activități pe care le-am îndeplinit ca un robot. Totul se întâmpla undeva departe de mine. Mi-am jucat rolul și, spre surpriza mea, totul a ieșit bine.

   În orice caz, n-a fost rău de vreme ce mă aflam înconjurat de catolici cu ochi de vultur, de ritualul lor prețios și de slujba de înmormântare.

   Piersică a ținut slujba la mica biserică din New Pru. Mulțimea a rămas jos, vreo 50-60 de oameni, majoritatea fiind puternici, mai puternici sau foarte puternici.

   Nu-l văzusem niciodată pe Piersică la lucru și eram impresionat. Pentru el era, probabil, o încercare neînchipuit de grea.

   Mirosul de tămâie - rămas neșters timp de atâția ani - umplea încăperea. Sicriul lucea mat, ca aurul înnegrit de fum, iar ei recitau polologhia pe care o cunoșteam de mult.

   Pentru prima oară după mulți ani, am primit comuniunea și totul a fost deosebit - fără să îngenunchez la altar, așa cum făceam înainte, am primit nu numai pâinea euharistică, dar și sângele lui Hristos. Părea ireal. Pentru numele lui Dumnezeu, surioara mea zăcea acolo.

   Am rostit panegiricul: fratele supraviețuitor și celelalte. A fost un succes, judecând după suspinele, zâmbetele și aprobările pe care le-am observat.

   Propriile mele sentimente nu s-au oglindit în cuvinte. Altfel nu m-aș fi descurcat. N-aș  fi ales tocmai acest public pentru a-mi deschide sufletul. 

   Când am terminat, s-a intonat un imn, apoi oamenii s-au împrăștiat, spectacolul fiind aproape de final.

   Val a fost îngropată în cimitirul de lângă biserică. Pietrele de mormânt erau foarte vechi. Acolo era locul de veci al familiei Driskill. Mama se afla acolo, alături de părinții tatălui meu. Și acum, Val. Mai era loc pentru tata și pentru mine.

   Vântul era tăios și rece, iar eu nu aveam de gând să stau acolo, clănțănind din dinți, cu lacrimile înghețându-mi pe obraji, ca să văd sicriul înghițit în pământ.

   Ura irațională pe care o simțeam, văzând-o pe Val îngropată, mă deranja: ura care izvora din credința infantilă, dar nezdruncinată, că Val, conștientă și vie, era țintuită acolo în nopțile reci, de smoală, care aveau să vină.

   Am părăsit micul grup de prieteni de familie, care asistau la desfășurarea ultimului act al dramei, și am început să hoinăresc de unul singur. Sora Elizabeth și Margaret au rămas cu ei.

   M-am trezit lângă gardul de fier negru, sub norii cenușii și amenințători, la marginea cimitirului. Dincolo de el era un mănunchi de pietre funerare aflate în paragină. Am deschis poarta și am pășit dincolo.

   Nu observasem niciodată acele sărmane pietre de mormânt, dar acum ceva - subconștientul sau, poate, soarta - mă chemase la ele.

   Mormântul părintelui Vincent Governeau era năpădit de scaieți și buruieni, piatra era răsturnată, iar numele și datele lui era mici, abia vizibile... 1902-2936. El nu avea dreptul la un mormânt pe pământ consacrat.

   Cred că am stat acolo mai mult decât mi-am dat seama, fiindcă slujba de la mormânt se încheiase, și sora Elizabeth venise lângă mine. S-a așezat în genunchi să vadă ce-mi atrăsese atenția. Purta o versiune modificată a uniformei tradiționale a Ordinului, pe care o găsise în șifonierul lui Val.

   Văzând-o îmbrăcată așa, n-am putut s-o recunosc la început. Semăna cu altcineva, cu o persoană deghizată. 

   Când a citit numele de pe piatră, și-a ridicat mâna la gură.

   - O, Doamne!

   - Bietul de el, am spus eu. Poți să-ți imaginezi ce fel de înmormântare i-au făcut bunii părinți ai Bisericii. I-au șters toată viața cu buretele, l-au aruncat într-o groapă, prefăcându-se că nici n-a existat. Pentru că s-a sinucis. Când, de fapt, a fost omorât. Soră, locul lui e în cimitir, nu aici la periferie....

   Mergând înapoi prin cimitir, ea m-a luat de braț.

   - Te-ai descurcat foarte bine acolo sus, Ben. Val ar fi fost....

   - Pe jos de râs. Nu-ți face iluzii.

   - Cu toate astea, te-ai descurcat minunat. Ar fi fost mândră de tine.

   - Vrei s-auzi ceva drăguț?

   - Ce?

   - Nici nu-mi amintesc ce-am spus.

   - O, Ben. Dacă ai fi pe jumătate atât de dur pe cât vrei să pari, te-aș urî.

   - Atunci nu te apropia prea tare, draga mea. Val știa adevărul despre mine. De-asta a lăsat fotografia.

   - Mă întreb....

  - Toată viața ei, Val a luptat pentru ceea ce a crezut că era bine. Dacă o privești din partea cealaltă, descoperi că era un înger răzbunător. Era mult mai dură decât mine.

   - Poate că n-am cunoscut-o niciodată cu adevărat....

   - Ai cunoscut-o. Tu ai cunoscut-o. E mai bine să recunoști. Și acum pregătește-te pentru distracția de acasă.

   - Ai văzut-o pe sora Mary Angelina?

   - N-am prea văzut nimic.

   - Spunea că vine direct de la tatăl tău. El i-a cerut să se întoarcă și să-i spună cum a fost.

   - Ce-i asta, soră? O idilă de iarnă?

                Casa era înțesată de oameni pe care abia îi cunoșteam. Mă îndoiam că Val ar fi cunoscut mai mult de unul din zece dintre ei: erau cunoștințele și prietenii tatălui meu. 

   Comunitatea bancară, pensionarii de la CIA, Universitatea Princeton, candidații la Președenție de atunci și de acum, Biserica, legea - toți consumau în forță curcan, șuncă și băuturi alcoolice, ca niște refugiați din Eldorado. Soții Garity chemaseră personal suplimentar.

   Era imposibil de suportat.

   Părintele Dunn îl conducea pe enormul arhiepiscop cardinal Klammer de la un grup la altul, ca pe un elefant în primele faze de dresaj. Piersică, Sam Turner și alți prieteni locali încercau să nu rămână cu gura căscată în fața atâtor veterani de la Întâlnire cu presa și În fața națiunii. Sora Elizabeth o ajuta pe Margaret Korder, părând doi supraveghetori care conduceau spectacolul de circ.

   Dar omul pe care îl căutam nu era acolo.

   Biblioteca era un spațiu tabu în acea zi. Știam că acolo aveam să-l găsesc.

   Drew Summerhays stătea în fața unei ferestre, în încăperea cu pereții acoperiți de cărți, răsfoind un exemplar din prima ediție a lui Ashenden, pe care Somerset Maugham îi dăduse un autograf tatălui meu. Summerhays le făcuse cunoștință într-o vară la Cap d`Antibes și ei se înțeleseseră de minune.

   Când am intrat, și-a ridicat privirea din carte. Buzele lui subțiri, palide, s-au arcuit într-un zâmbet. Era slab ca o scândură și purta un costum gri închis, cu vestă, un lanț de aur cu o cheie Phi Beta Kappa - de la Harvard, firește - șnurul roșu al Legiunii de Onoare la butonieră, pantofi negri perfect lustruiți, de pe strada Jermyn, o cravată neagră și un inel cu pecete pe degetul mic de la mâna dreaptă.

   Avocatul. Era un om care juca în propria ligă.

   - Ți-am spus vreodată că că Maugham e autorul meu preferat, Ben?

   - Nu, cred că nu.

   - Willie e bâlbâit, știi? Și eu sufeream de asta când eram mic. Eu m-am vindecat de boala mea, el, de a lui. Efort de voință. Un motiv destul de bun pentru a deveni scriitorul meu preferat. Tatăl tău ținea la Willie. Obișnuiau să-și spună unul altuia povești cu spioni. Din două războaie diferite, desigur. Care sunt noutățile despre tatăl tău, Ben?

   - Merge bine. O să reușească, Drew. Ce sperietură!

   - Tatăl tău nu se sperie ușor.

   - Mă refeream la mine. Eu m-am speriat. Eu mă sperii foarte ușor.

   - Tu și tatăl tău, a început el, apoi a lăsat fraza neterminată.

   El credea că eu și tata eram, în străfundul ființei noastre, mult mai asemănători decât voia să recunoască fiecare din noi. Spusese asta de multe ori în trecut.

   - Deci, te sperii ușor. Am impresia că te complaci în falsă modestie. Sau vrei să mă induci în eroare, ticălosule.

   - Un ticălos curios. Te căutam, Drew.

   - Am venit aici ca să scap de mulțime. Înmormântările și adunările care urmează - sunt conștient că eu voi fi atracția principală în curând. Sărmana Val. Ce zi tristă e asta....

   - Erai cumva unul dintre susținătorii ei?

   - Știu prea multe ca să sprijin pe cineva în sensul pe care îl sugerezi tu. Îi doream numai binele. Îi respectam opiniile. Și, în diferite ocazii, am strâns bani pentru munca ei.

   - Deci, cine a omorât-o, Drew?

   - Mai întâi, trebuie să afli de ce, Ben. După aceea urmează cine.

   - Așa mă gândeam și eu. De ce ar omorî-o cineva pe sora mea? Oare din cauza părerilor ei despre Biserică?

   - Nu cred - nu pentru poziția ei teoretică și nici măcar pentru încercarea de a o pune în practică. Dar asta e părerea unui singur om. Ca să găsești motivul, trebuie să privești viața lui Val la microscop. Pentru cel care caută asiduu e acolo. Dar probabil că tu te-ai gândit mult la asta în ultimele zile. Tu privești lucrurile ca un avocat, n-ai de face, nu-i așa? Aduni dovezi, construiești un caz, reconstruiești elefantul.

   A observat nedumerirea de pe chipul meu.

   - Știi ce a spus Rodin când a fost întrebat cum ar sculpta un elefant? A spus că ar porni de la un bloc mare de piatră și ar îndepărta tot ce nu e un elefant. Ei bine, tu ai acum piesele vieții lui Val împrăștiate pe podea. Lipește-te la un loc și vei vedea silueta unui criminal. Val nu va mai fi, dar tu îl vei cunoaște pe criminal.

   S-a întors și a pus cartea la loc, pe raft.

   - Spune-mi ceva despre Curtis Lockhardt. Și despre Heffernan. Ei au murit împreună cu Val. Ea avea de gând să părăsească Ordinul pentru a se mărita cu Lockhardt....

   - Lasă-l în pace pe Heffernan, Ben. El a fost omorât din cauza lui Lockhardt. De unul singur era exact așa cum îi plăcea să-și spună: doar un preot irlandez dornic de ascensiune. Adu-mi haina, Ben! Mergem la o plimbare. Ca să vorbim despre răposatul domn Lockhardt.

       Avea o pălărie moale pe cap, o eșarfă de mătase neagră și mănuși negre, un platon negru cu mâneci strâmte, drepte și umeri pătrați. Ar fi putut să taie gâtul unui om cu dunga de la pantaloni. Fața-i ascuțită era roșie de mușcătura vântului care stărnea frunzele căzute pe pajiște.

  În drumul nostru prin grădină, spre heleșteul din spate, unde patinam cu mulți ani în urmă, am trecut pe lângă capelă.

   - Curtis Lockhardt, a început Summerhays după ce zumzetul casei s-a stins în urma noastră, se considera un actor care a jucat la viața lui multe roluri și multe piese. Dar, în fundul sufletului, știa că nu era decât un indivit de modă veche ale cărui rădăcini stăteau înfipte în pământul Bostonului din anii de după războiul revoluționar. Se poate spune că cei din familia Lockhardt au fost întotdeauna niște meseriași, așa cum alții muncesc cu mâinile lor și ridică un zid, un coteț pentru păsări sau o cursă pentru raci....

   Summerhays mi-a făcut portretul unui o care se afla tot timpul printre membrii „guvernului secret”, ai „guvernului din interiorul guvernului” sau ai „Bisericii din sânul Bisericii”. Lockhardt își învățase lecțiile sub supravegherea tatălui meu.

   - Dar, a continuat Summerhays când ne-am oprit sub crengine desfrunzite ale copacilor din grădina în care tata îl găsise pe părintele Governeau atârnând de o ramură, Curtis a considerat întotdeauna că cea mai mare realizare a sa a fost transformarea micului Salvatore di Mona în papa Callistus al IV-lea. Trebuie să-i dai lui Lockhardt ce-i al lui. Și-a pus mintea să cumpere un papă și, pentru Dumnezeu, l-a cumpărat.

   Toate s-a întâmplat din cauză că el se afla în consiliul Fundației Conway din Philadelphia. Lockhardt l-a studiat mirat și curios pe Ord Conway, cunoscut printre angajații săi ca „bătrânul pârțar”, cum a ajuns la concluzia că voia să aibă un papă al lui, propriu și personal.

   În cele din urmă, Ord a apelat la Lockhardt și acesta a achiziționat un papă cu 5 milioane 800 de mii, și ceva mărunțiș, cu 15 milioane mai puțin decât a plătit Nelson Doubleday pentru a cumpăra New York Mets. De fapt, foarte puțini oameni știau că un papă se poate cumpăra.

   Ord a trăit numai 2 ani sub domnia lui Callistus al IV-lea, dar, pe de altă parte, toată lumea știe că viața e bogată în astfel de ironii amuzante.

   O vreme, Ord Conway n-a fost, în ochii lui Lockhardt, decât un bătrân fascist convențional și oarecum obscur, ultimul vlăstar degenrat al unei mari familii. Lui Ord îi plăcea Biserica pe care o cunoștea de când era copil și se lupta cu catehismul.

   Lockhardt a urmărit desfășurarea procesului, a simțit că omul nu se îndura să realizeze câteva reforme și să pornească pe drumul spre ceea ce el numea „Biserica democratică”. Ord spusese mereu că democrația era bună la locul ei, dar, la naiba, Biserica nu era acel loc.

   „Catolicii, spunea el, nu trebuie să-și aleagă prin vot în ce vor să creadăă! Ei n-au niciun cuvânt de spus - asta e tot!”

   Lockhardt și-a făcut un plan.

   Faptul că Ord Conway nu voia decât să aducă trecutul înapoi și să se împace cu propriul lui psihic l-a transformat în unealta perfectă. Totul era absolut simetric.

   Conway voia să creadă că avea să asiste la reînvierea Bisericii din copilărie. Monseniorul Andy Heffernan voia să se instaleze pe trambulina interioară către pălăria de cardinal. Iar Lockhardt voia să conserve statu-quo-ul, mai mult sau mai puțin. Era nevoie de niște bani, dar asta nu era o problemă: Ord Conway abia aștepta să se ușureze de câțiva dintre ai lui. De asemenea, trebuia să se facă un târg: natura lucrurilor o cerea. Lockhardt era în elementul lui.

   Clinica de control al nașterilor din Bolivia era un vehicul perfect. Liberal, dar nu prea liberal. Era un semn care arăta cât de mult se schimbaseră lucrurile.

   Mulți catolici de pe poziții înalte și chiar din acel bastion al conservatorismului birocratic, care este inima Bisericii Romane, credeau că această clinică reprezenta un pas mare și responsabil înainte. Nu mai venea în conflict cu învățăturile din subtext ale Bisericii, mai ales de la bula papei Paul, evenimentul care schimbase cursul istoriei recente a Bisericii.

   Nimic nu-iplăcea mai mult lui Lockhardt decât să strângă acele piese la un loc. Dacă îi dădeai câteva piese de forme mai ciudate, el își punea imediat creierul la treabă. Până la urmă le aranja. Nu degeaba îi spusese cardinalului Salvatore di Mona, în ajunul alegerii sale, că lui îi lipsește chemarea.

   „Tu ar trebui să porți roba asta purpurie, dragul meu Curtis. Nimi nu te-ar mai putea opri.”

   Lockhardt fusese încântat.

   „Oricum, nu mă poate opri nimic, Eminență.”

   Dar acest moment a sosit mult după ce Lockhardt descoperise un mod de a folosi sărmanul suflet dărâmat al lui Paul al VI-lea ca pe o pârghie în ceea ce devenise pentru el afacerea Conway.

   Totul începuse o dată cu Ioan al XXIII-lea. 

   Pentru început fusese bula dată de el în legătură cu controlul nașterilor. Apoi trecuse în mâinile lui Paul care i-a mărit dimensiunile și a eliberat-o de sub controlul Consiliului Vaticaului, conferindu-i astfel o importanță covârșitoare. În anii `60, catolicii din întreaga lume s-au întors la pastilele anticoncepționale, ignorând învățăturile oficiale ale Bisericii.

   Acum bula lui Paul avea mandatul pontifical de a găsi o portiță de scăpare în doctrina oficială - de a găsi modalitatea de a tranforma, din nou, mulțimea celor care practicau controlul nașterii în catolici dreptcredincioși. Era limpede că, dacă Paul nu dorea nicio schimbare în interpretarea doctrinei, trebuia „să arunce bula direct în Tibru”, după cum remarcase un cardinal.

   După ce au cercetat cu atenție conținutul bulei, au găsit, într-adevăr, portița de scăpare, declarând că, dacă într-o întreagă relație matrimonială trebuia să existe copii, nu orice act sexual în parte trebuia să aibă ca rezultat un copil.

   Aceasta era, în opinia lui Lockhardt, deschiderea crucială în doctrina care ar fi putut aduce Biserica în totalitatea ei în secolul XX. Astfel, ar fi putut atrage pe mulți dintre credincioși înapoi în rândurile ei.

   Dar conștiința lui Paul - și manevrele din culise ale conservatorilor de la Vatican care au stimulat această conștiință - l-a determinat, ca prin minune, să ignore prevederile bulei. Enciclica sa, Humanae Vitae, a respins în totalitate realizările bulei și a dat Biserii o lovitură din care aceasta încă nu și-a revenit.

   Întotdeauna există însă o răscruce, credea Lockhardt, și, în opinia lui, Humanae Vitae marcase sfârșitul vechii Biserici conservatoare. De acum trebuia să se îndrepte într-o direcție sau alta, înapoi sau înainte. Fie Biserica avea să rămână în mâinile conservatorilor și să fie spulberată, fie avea să intre în stăpânirea moderaților și liberalilor care aveau viziunea unui alt viitor și a unei alte Biserici, noi, adaptabile.

   Hotărârea nu fusese luată încă - ședea la răscruce putea să dureze, în fond, ani sau chiar decenii - când a început afacerea Conway. Lockhardt văzuse totul într-o fracțiune de secundăă, începutul, mijlocul, sfârșitul, într-o după-amiază, la o întâlnire a consiliului Fundației Conway.

   Trebuie să fi fost ceva asemănător cu acea clipă în care eu înțelesesem esența pură a fotbalului. Lockhard avusese jocul, iar eu, pe al meu.

   - În acel moment, a spus Sommerhays, Lockhardt s-a întors la doi dintre colegii săi de consiliu  - eu și tatăl tău - și i-a invitat la un pahar după ședință. Lockhardt credea cu modestie că eu și tatăl tău eram singurii lui egali în aranjarea lucrurilor pe pământ.

   Cei trei s-au întâlnit într-un club din Philadelphia pe care îl frecventa Lockhardt. 

   Hugh Driskill a ascultat totul în tăcere și apoi a spus:

   - Întrebarea, Curtis, e următoarea: Poți să-l convingi pe Ord Conway că ei de gând să negociezi centrul de control al nașterilor din Bolivia și 6 milioane de dolari numai pentru a-i face lui rost de un papă conservator?

   - Pot.

   - Bine, Curtis, a spus Hugh Driskill, privind cu coada ochiului la Sumerhays. Spune-ne cum!

   Ca atâtea idei mari, aceasta era în esență simplă.

   Conway avea să dăruiască Bisericii 6 milioane de dolari prin intermediul biroului din New York al monseniorului Heffernan. Ei aveau să fie destinați centrului de control al nașterilor, care avea să coopteze câțiva cardinali moderați și progresiști din Lumea a Treia, precum și câțiva intelectuali europeni.

   Era limpede că oamenii ca Lockhardt, Hugh Driskill, Sumerhays sau cardinalul D`Ambrizzi, care supraveghea, în numele papei, L`Instituto per le Opere di Religione - Institutul pentru Opere Religioase, cum era eufemistic numită Banca Vaticanului - știau cum trebuia conduse afacerile când era vorba de Vatican.

   - Pentru ce erau celelalte 6 milioane de dolari? a întrebat Summerhays retoric.

   Ochii lui urmăreau un câine care încerca gheața de pe lac, aventurându-se grijuliu mai departe, scuturându-și pe rând labele din față.

   - Pentru a cumpăra un papă. Eu și tatăl tău am acceptat, Ben. Ideea purta semnătura unui maestru.

   La acea dată cardinalul Octavia Fangio prezida Congresul Sacru al Episcopilor, care își avea sediul într-o mică piață numită Piața lui Pius al XII-lea, salvatorul orașului, chiar lângă Sfântul Petru. Fangio era moderat, un om pragmatic și destul de lacom, al cărui cuvânt avea cea mai mare greutate în numirea episcopilor. Papii îi ascultau sfatul, iar el știa bine ce făcea.

   Din rândurile protejaților lui s-au ales nu numai episcopi și arhiepiscopi, ci chiar și cardinali. Fangio avusese grijă să se știe că era canditat la coroana papală - unul dintre papabili - dar era prea tânăr și el știa asta. În 10-20 de ani Fangio avea să nu mai fie prea tânăr și între timp va fi făcut o mulțime de prieteni.

   Hugh Driskill reacționase primul.

   - Vrei să pui cele 6 milioane la dispoziția lui Fangio?

   - Într-un fel, a spus Lockhardt.

   Fratele lui Fangio, Giovanni, era un avocat ratat din Napoli. Investițiile majora îl ruinaseră. Putea să piardă vila de la munte, căminul strămoșilor lui. O parte din bani aveau să-i salveze vila și să-l pună pe bietul Giovanni din nou pe picioare.

   - Și, a murmurat Hugh Driskill, presupun că vrei să-i cerem cardinalului Fangio o mică favoare în schimb.

   Papa anunțate de curând o nouă întrunire a consiliului, pentru alegerea a 21 de noi cardinali care să reîmprospăteze rândurile subțiate.

   Lockhardt a propus ca el, Hugh Driskill și Summerhays să discute în prealabil candidații cu doi membri ai consiliului și cu cardinalul Fangio, ajungând eventual la o înțelegere asupra unui număr de 15 candidați acceptați pentru ambele părți.

   Pentru eforturile sale, Fangio avea să-și salveze fratele și, în același timp, să-și asigure un sprijin puternic pentru propria lui candidatură la coroana papală atunci când se va ivi ocazia, după ce actualul protejat al lui Lockhardt avea să iasă din scenă. Și, între timp, cei 15 aveau să voteze așa cum le spunea Fangio. Monseniorul Andy Heffernan câștiga astfel în Fangio un prieten foarte valoros. În cursa către propria lui pălărie roșie de cardinal.

   Toată lumea avea să câștige, inclusiv Ord Conway, care avea să-l aleagă, de fapt, pe noul papă, desigur, la sugestia lui Lockhardt.

   Summerhays s-a întors și a privit înapoi, printre copacii goi, către casă.

   - Lockhardt a muncit aproape un an ca să aranjeze toate astea. Oamenii lui Fangio s-au dovedit buni soldați. Și astfel, Ben, Sal di Mona, un bun organizator, ascultător și moderat, a devenit Callistus al IV-lea. Acum Curtis Lockhardt venea la New York pentru a se întâlni cu Andy Heffernan, în timp ce Callistus zace pe patul de moarte la Roma. Curtis știa că jocul începea din nou, nu vezi? Dar nu va mai apuca să vadă cum se va termina. Totuși, cum spun englezii, Curtis a avut o viață lungă.

   A suspinat și s-a uitat la ceas.

   - E timpul să mergem. Ben, uite un sfat pentru tine. Încearcă să treci peste toate astea cât mai repede - mă refer la moartea lui Val. S-a dus și a avut și ea o viață lungă. Nu înțelegi? E o afacere periculoasă, cu jucători serioși. Mai bine retrage-te, pentru că îți va fi mai ușor. Nu încerca să pui cap la cap piesele împrăștiate. Nu vei reuși niciodată, nu vei descoperi silueta criminalului. Vorbind ca de la un catolic la un fost catolic, lasă-mă să-ți spun că avem de-a face cu catolici, Ben. Cel mai bine e să-i lași să-și vad de treburile lor. Și-așa viața e prea scurtă.

   M-a luat de braț. Părea aproape fără greutate, ca și cum ar fi început să se îndepărteze deja, pregătindu-se pentru ieșirea definitivă din scenă.

   În drum spre casă i-am arătat fotografia pe care o lăsase Val. 

   A clătinat din cap și a spus că pentru el nu însemna nimic. L-a recunoscut pe D`Ambrizzi, dar gândurile lui erau în cu totul altă parte. Ce importanță ar fi putut să aibă o fotografie veche?

6

DRISKILL

           Ziua următoare, după înmormântarea surorii mele, era senină, rece și strălucitoare.

   Reușisem, în cele din urmă, să adorm, dar nu fusese ușor. Circuitele mele erau supraîncărcate și, în fața instanței minții mele, Drew Summerhays fusese ultimul martor audiat. Înainte de a adormi, mă hotărâsem ce aveam de făcut. Abia atunci mi-am dat seama că de la început nu avusesem nicio îndoială, absolut niciuna.

   Monseniorul Sandanato era le New York, într-o vizită de politețe la arhiepiscopul cardinal Klammer. Sora Elizabeth pleca după-amiază la Roma. Voiam să-i dezvălui planul meu și, dacă era posobil, s-o cooptez și pe ea. Nu eram pregătit să înfrunt un eșec.

   Îl așteptam pe părintele Dunn să o cundcă la aeroport. După cum spunea el, mașina lui știa singură drumul până la Kennedy. În casă era liniște și în Sala Lungă vaze cu flori mai înveseleau puțin atmosfera.

   Îi trimisesem pe soții Garrity acasă la prânz, iar Margaret își rezolva treburile în camera ei de la Nassau Inn. Acolo se ocupa de presă și de televiziune. Sam Turner păstrase un om de gardă afară. Intenționa să-l țină acolo până când, după cum spunea el, se vor liniști apele.

   - Ben, îmi pare bine că te-am văzut, a spus ea.

   Era îmbrăcată de drum, așa cum fusese și când venise, în noaptea de Halloween.

   - Îmi pare rău că trebuie să plec acum... parcă las totul neterminat. Dar trebuie să mă întorc la birou. Callistus poate să moară în orice moment și atunci toată lumea mea va fi dată peste cap - trebuie să fiu acolo. Dar - și-a sprijinit mâna pe brațul meu, privindu-mă cu ochi iscoditori - îmi fac griji pentru tine. Mă gândesc la ce mi-ai spus, că ești necruțător, că ești fiul tatălui tău și mă neliniștești.

   Și-a retras mâna și a pășit înapoi, de parcă s-ar fi simțit deodată încurcată de apropierea dintre noi, la propriu și la figurat.

   - Presupun că și tu te vei întoarce la muncă...

   Tonul vocii ei se schimbase, părea straniu.

   - Deocamdată nu, am spus. Iau o pauză. Am vorbit cu colegii mei azi-dimineață. Ai dreptate, soră, treaba nu e terminată. Abia a început. Am de gând să o duc până la capăt. Să o închei.

   S-a uitat surprinsă la mine, de parcă aș fi strigat.

   - Ce vrei să spui?

   - Vreau să aflu cine a omorât-o pe sora mea.

   - Cum? Ce Dumnezeu poți să faci?

   - Ea ar fi vrut să încerc. De-asta mi-a lăsat fotografia, mai ții mine? Nu vreau să o dezamăgesc, asta e tot.

   - Te înșeli, știi?

   Cuvintele ei au căzut cu precizie.

   - Val n-ar fi vrut niciodată să-ți pui viața în primejdie. Desigur, sună frumos și nu te condamn - vrei să-i răzbuni moartea. Dar recunoaște, Ben, nu ai absolut nicio șansă. Omul a dispărut, n-ai pe cine să urmărești...

   - Lasă-mă, știu ce fac...

   - O, Ben! Te rog, las-o baltă! Și eu m-am gândit. N-am dormit toată noaptea și, pentru prima oară, am văzut clar că a fost ucisă. Trei oameni au fost uciși... și poate că avea legătură cu ceea ce făcea Val. Acum n-ar mai avea niciun rost pentru ei să te omoare. Tu nu știi nimic despre ei, dar sunt cu ochii pe tine - nu-ți dai seama? Pot să te omoare când doresc.

   S-a uitat la mine ca la un elev înapoiat.

   - Dacă te apropii prea mult, crezi că vor ezita o secundă să te ucidă? Încearcă să înțelegi, e exact ca în romanele lui Dunn... Te rog, Ben, las-o baltă! Te rog!

   - Nu vreau să mă cert cu tine, soră. Am de gând să duc totul până la capăt. Hai să nu ne certăm.

   - Bine, să zicem că așa o să faci - și mai departe? Tu descoperi ce se întâmplă, ei te omoară. Val a știut în ce s-a băgat, cunoștea riscurile, dar a crezut că merită. Ben, pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar nu știi ce era pentru ea atât de important...

   - Te obosești degeaba, am spus eu.

   - Mai bine ai lăsa totul pe seama autorităților....

   - Ei n-au absolut nicio speranță, știi foarte bine. Chiar crezi că Val ar fi vrut să lase totul baltă?

   - Val a murit, Ben. Ea a ieșit din joc. Ascultă-mă! Val a fost imprudentă. Curajoasă, dar nesăbuită - iar eu nu sunt. Să dea Domnul să nu fii nici tu. În timp ce ea era afară, pe baricade, eu observam și scriam. Doar pentru că ea a săpat prea adânc și a fost omorâtă nu înseamnă că noi avem datoria de onoare de a-o călca pe urme... Mă cunosc foarte bine și știu că n-am fost făcută să-mi dau viața pentru principiile mele. Tu chiar ai impresia că ai fost?

   - Nu pentru principii veau să fac asta. Puțin îmi pasă ce a aflat sora mea despre blestemata voastră de Biserică...

   - Poate despre vreun nebun din Biserică. Dar nu despre Biserica însăși! Nu vreau să te ascult, Ben, pur și simplu, nu vreau...

   - Foarte bine! Iisuse! Cineva a omorât-o pe sora mea și va plăti pentru asta! De ce nu înțelegi, Elizabeth? E destul de simplu.

  - De ce nu înțelegi că tu ești singurul care va plăti?

   - Deci, te-ai hotărât, am spus. Vrei să pleci, pur și simplu.

   - Și ce-ai vrea să fac?

   Am ridicat din umeri.

   - Da, a spus ea, vreau să plec - nu mă obligă ei. Și vreau să-mi continui viața - viața reală. Poliția se poate ocupa de asta, și mai e și Biserica... La Roma, când Sandanato își va prezenta raportul, când vor auzi ce are de spus Dunn, vor fi obligați să întreprindă ceva.

   - Ai putea să scrii despre asta. Ești prietena cea mai bună a lui Val. Ai o revistă...

   - Să scriu despre supoziții trăznite, despre preoți ucigași, despre fotografii îngălbenite și chiar despre un preot autor de best-seller aflat la locul crimei... vrei să scriu despre toate astea? Haide, Ben! E timpul să fim realiști. Una e să stai în miez de noapte la o masă și să inventezi o intrigă și alta e să...

   - Pur și simplu, nu-ți mai pasă, nu-i așa? A devenit neconvenabil pentru tine....

   - E îngrozitor ceea ce spui, Ben. Adevărul e că am avut timp să meditez, să privesc lucrurile în perspectivă.

   - Atunci, am spus, simțindu-mă trădat, cu un pumnal înfipt în spate, nu mai avem ce să ne spunem, soră.

   Mi-am spus că așa sunt catolicii. Mă apropiasem prea mult de ea. Avusesem încredere în ea. Vechea atracție.

   Părintele Dunn insistase să o ducă la aeroport. Când a venit să o ia, despărțirea n-a fost prea veselă. 

   Ne-am salutat rece, cu buzele strânse, și a plecat. Poate că tot ce spusese fusese adevărat și inevitabil, dar eu nu voiam să ascult.

   Dacă m-aș fi lăsat convins, dacă aș fi permis ca totul să se oprească aici și l-aș fi lăsat pe ucigașul surorii mele să plece liniștit, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. Dorințele mele nu contau. Făceam numai ce trebuia să fac.

   Dacă n-aș fi făcut-o, cine ar mai fi vorbit în numele morților?

       Tot restul zilei m-am simțit mizerabil. Discuția cu sora Elizabeth îmi biciuise toți nervii; fusese atât de trist de esențială.

   Eu credeam în realitatea a tot ceea ce se întâmplase cu Val; ea credea în realitatea propriei vieți - viața la Roma, atașamentul față de lucruri, realitatea Bisericii. Sperasem - crezusem - că dragostea noastră împărtășită pentru sora mea avea să ne facă, firesc, aliați în încercarea de a demasca un asasin. Eram convins că ea mă încurajase să simt astfel, știma să nu era numai imaginația mea.

   Dar n-ar fi trebuit să am încredere într-o călugăriță, într-una de-ale lor. Pentru că, atunci când era vorba de Biserică, vorbele mari nu mai aveau nicio valoare. Când Biserica părea să fie implicată într-o crimă, sora Elizabeth dăduse înapoi.

   Când Sandanato s-a întors de la New York, m-a găsit uitându-mă la tabloul tatălui meu, în timp ce afară lumina zilei se stingea încet.

   Am ridicat privirea când el și-a lăsat haina pe un scaun și s-a dus la cămin ca să-și încălzească mâinile. I-am spus că arăta făcut praf, o remarcă ridicolă din partea mea. Era o expresie englezească pe care el n-o cunoștea, așa că i-am explicat ce însemna, iar el a clătinat din cap și s-a prăbușit într-un fotoliu, cu un zâmbet melancolic pe chipul lui de martir.

   - Klammer, a spus el, e în stare să facă praf pe oridine. Nu știu cum îl suportă părintele Dunn. E imposibil să vorbești cu el. Nimic din ceea ce spune nu pare să decurgă logic din ce a spus înainte. Mintea mea e obosită. Și mi-e frig. Mi-a fost frig de când am ajuns aici. M-a pus să merg la o plimbare cu el. Strada Cinci, Rockefeller Center, patinoarul. Frumos. Dar frig. 

   S-a cutremurat, aplecându-se înspre foc.

   - Nici dumneavoastră nu arătați grozav de bine...

   - O zi neagră, am spus. Am nevoie de un prieten. 

   Spre surprinderea mea, mă simțeam bine cu Sandanato. Să te simți bine cu Dunn era simplu: totul în comportarea lui te încuraja. Dar aerul de încordare pe care îl avea Sandanato mă ținuse la distanță până acum - nu știu, poate din cauză că începusem din nou să gândesc ca un catolic. Poate că acea încordare îmi era familiară, fiindcă și eu o purtasem atâta vreme.

   - Unde e sora Elzabeth? Toată ziua am așteptat cocteilul, numai noi trei.

   Mi-am amintit ce-i spusese lui Elizabeth. Acum mă întrebam: oare chiar o iubea?

   - A plecat.

   Am văzut zâmbetul stingându-se pe chipul lui.

   - Dunn e condus-o la aeroport. E în drum spre Roma.

   - Ah. Mereu trebuie să-și respecte programul. 

   - Ea mi-a făcut ziua atât de mizerabilă.

   - Serios? Credeam că sunteți prieteni buni.

   - După ziua de azi, cred că nu.

   El era curios, iar eu voiam să vorbesc cu cineva, așa că i-am povestit ce se întâmplase între mine și sora Elizabeth, cum reacționase când auzise că voiam să descopăr de ce murise Val. M-am ascultat liniștit și înțelegător.

   Când am terminat și m-am așezat tăcut în fața focului, el nu s-a grăbit să-mi răspundă. A preparat două scotchuri cu apă și a mers până în capătul încăperii, unde s-a oprit contemplând tabloul tatălui meu.

   - Femeile, a suspinat el. Ele văd lucrurile altfel, nu-i așa. Noi suntem răzbunătorii, ele sunt vindecătoarele. Așa și trebuie să fie. Sora Elizabeth vrea ca viața să meargă înainte; pentru ea moartea surorii dumneavoastră nu e decât o îngrozitoare aberație asupra căreia nu trebuie să insistăm prea mult. Vedeți? Dar un bărbat trebuie să facă ceva dacă sora lui e ucisă... Sunt italian și știu ce simțiți.. dar... dar...

   - Dar ce?

   - Dreptatea e de partea ei. 

   A ridicat expresiv din umeri, cu un aer resemnat.

   - Trebuie să înțelegeți. E limpede că pot să vă omoare.

   - Cine? Cine sunt ei?

   - Cine știe? Cred că e posibil să nu aflăm niciodată.

   - Asta nu e adevărat. Eu voi afla.

   - Semănați foarte mult cu sora dumneavoastră. Când mă uit la dumneavoastră, o văd pe ea. Când vorbiți, o aud pe ea. Și, asemenea ei, greșiți, dar sunteți neînfricat. O combinație primejdioasă. Ea era ca un butoi de pulbere cu fitilul pus. Și dumneavoastră sunteți la fel.

   - Cred că și dumneavoastră ați simți ca și mine.

   - Da, iar dumneavoastră mi-ați spune că n-am nicio șansă. Sentimentele vă omoară. Gândiți-vă - ei vă cunosc, dumneavoastră nu îi cunoașteți pe ei. În fond, asta contează, nu?

   - Dorința mea e mai puternică decât a lor.

   - De unde știți asta? Habar n-aveți cât de mare e miza pentru ei, nu-i așa?

   Am încercat să ignor implicațiile cuvintelor lui. Logica ea ultimul lucru pe care voiam să-l aud.

   - Ce părere aveți despre teoria lui Dunn, cu preotul ucigaș?

   - Mărturisesc că nu pot să-mi dau seama ce aveți în cap voi, americanii. Tot timpul arme și împușcături. Poate că e un preot nebun.

   Ideea părea să-l obosească.

   - Nu e un preot nebun, am spus eu. Se întâmplă ceva rău în sânul Bisericii. S-a spart o pungă cu puroi și a ucis 3 oameni - Biserica are probleme și cineva încearcă să le rezolve cu un pistol. M-am hotărât să dau frâu liber curiozității mele. 

  Elizabeth spusese că Sandanato era fie un profesionist al Bisericii, fie un călugăr. Eu credeam că era și una, și alta. El îl mai numise conștiința lui D`Ambrizzi.

   - Ce se întâmplă în interiorul Bisericii? Dumneavoastră trebuie să știți. Se spune că papa e pe moarte... și aveți 3 crime proaspete. E vreo legătură între ele? Se destramă Biserica? E război civil?

   - Biserica se destramă de când o știm.

   Fuma o țigară Gauloise, cu degetele îngălbenite de tutun, și privea, ca de obicei, cruciș. O șuviță de păr negru îi căzuse pe frunte și el a îndepărtat-o cu mâna.

   Câți ani avea? 35? 40? Mă întrebam cât avea să mai reziste. Părea un om care ardea pe dinăuntru. Elizabeth spusese că Val îl considera un fanatic, un maniac. Nu părea deloc așa; Val se referise, fără îndoială, la faptul că nu era de acord cu ea. Mă întrebam ce credea el despre sora mea, când a început să vorbească despre ea.

   - Sora dumneavoastră e un exemplu foarte bun. Nimeni nu s-ar putea îndoi de sinceritatea părerilor ei, deși mulți i-au pus la îndoială înțelepciunea. Dar ea se transformase într-un tren de mae viteză. Publicitatea, cărțile... prin natura ei, era o persoană care sfâșia și destrăma țesătura Bisericii. Era devotată ideii de a schimba Biserica.

   - Să înțeleg că dumneavoastră i-ați pus la îndoială înțelepciunea?

   - Eu și sora dumneavoastră priveam Biserica din puncte de vedere diferite. Pe mine mă fascina lucrarea Bisericii, sistemul credinței, așa cum e și cum a fost mereu. Sora dumneavoastră era, în fundul sufletului, mai întâi o umanistă și apoi o catolică. Eu știam că Biserica era, prin natura ei, o societate închisă. Ea credea că pozițiile în Biserică puteau - sau trebuia - să fie ocupate democratic. Pe mine mă preocupau sufletul omului și calea spre mântuirea lui. Ea credea că Biserica poate fi un fel de fabrică atotputernică de bunăstare, devotată existenței pământești a copiilor lor...

   - Și dumneavoastră considerați că fiecare om e de unul singur?

   - Biserica nu poate face mai mult, a spus el, zâmbind, refuzând să muște momeala, și, înainte de toate, trebuie să se ocupe de viața veșnic. Aceasta e, în fond, sensul existenței Bisericii, nu? Guvernele seculare trebuie să se ocupe de condițiile de viață ale cetățenilor lor, nu Biserica. Și cu cât se implică mai mult în astfel de afaceri, cu atât își slăbește poziția de centru spiritual. Biserica nu înseamnă acum. Ea înseamnă pentru totdeauna. Oamenii au tendința să uite acest lucru; ei vor să aibă o viață mai bună acum, vor să aibă un vot... Bisericii i te adresezi cu o rugăciune, nu cu un vot. Există alte locuri pentru votare.

   - Deci, dumneavoastră și sora mea vă aflați în opoziție totală.

   - Nu exagerați, a spus el. Câteodată mă aflu în dezacord și cu șeful meu, cardianlul D`Ambrizzi. Astăzi dezacordul e la ordinea zilei în Biserică...

   - Atunci nu credeți că sora mea a fost omorâtă pentru principiile ei?

   - Habar n-am de ce ea sau Lockhardt, sau Heffernan au fost omorâți.

   Mă gândeam la Val, la Sandanato și la felul în care îmi spusese Drew Summerhays că lucra Lockhardt. Cum era posibil ca toți 3 să fie atât de adânc și total implicați în aceeași Biserică? Mi se părea că fiecare avea Biserica lui separată, personală.

   - O să aflu eu!

   Glasul meu a sunat ca un disc zgâriat. Poate voiam să spun că o să aflu a cui Biserică era cea adevărată. Sau a cui Biserică era destinată să învingă.

   - În cazul acesta, prietene, trebuie să vă spun că sfatul meu e același cu al surorii Elizabeth. Gândiți-vă de două ori și apoi mai gândiți-vă o dată. Nu veți fi în elementul dumneavoastră. Iar dacă îi lăsați în pace, vor ieși singuri la lumină. Vă amestecați într-un lucru pe care nu aveți nicio șansă să-l înțelegeți.

   Și-a fumat țigara până la capăt.

   - Dar, dacă sunteți hotărât, de ce nu veniți cu mine la Roma? Puneți întrebări, vorbiți cu cardinalul D`Ambrizzi - am înțeles că l-ați cunoscut când erați copil. Sunt sigur că s-ar bucura să vă vadă.

   - Poate că investigația mea mă va duce și la Roma, am spus eu pe un ton mai grav decât am intenționat. Dar nu acum. N-am chef să ascult întreaga ierarhie a Bisericii spunându-mi s-o las baltă și să-mi văd de treburile mele.

   - Îmi pare rău, a spus el. Știți cum e. Biserica își păzește cu gelozie secretele.

   - Și mie îmi pare rău, dar sunt angajat total în treaba asta.

   - Toți suntem implicați în căutarea adevărului.

   - Asta e deosebirea. Ca șunca și ouăle. Porcul e angajat total. Găina e doar implicată.

   În cele din urmă, înțelesul a ajuns la el, depășind barierele englezei lui formale și, încet, a zâmbit, făcându-mi semn că a priceput.

            Sandanato își făcea întotdeauna cunoscută poziția. Nu s-a temut să-mi spună cum și de ce el și Val au luat-o pe drumuri separate,

   I-am apreciat bunăvoința de a mă introduce în lumea lui, așa cum o vedea el.

   Discuția cu el, după cearta cu Elizabeth, m-a calmat, m-a făcut să văd lucrurile mai limpede. Acum știam care era părerea lui. Dar nici nu mă putea face să mă răzgândesc și nu i-am lăsat nicio îndoială în această privință.

   Mai târziu am mers împreună în Princeton, am invitat-o pe Margaret Korder la masă, la un mic local franțuzesc, și am vorbit în principal despre eforturile disperate ale celor din presă de a ajunge la mine și la tata. Aveau, cel puțin, crimele din New York ca să-i țină ocupați.

   Sandanato și-a luat rămas-bun de la ea în holul de la Nassau Inn, spunându-i că spera să o revadă la Roma. Eu i-am spus că aveam să ne vedem aasă, a doua zi.

   Era o noapte limpede și rece.

   Sandanato pleca a doua zi. Intenționam să-i fac o vizită tatălui meu în ziua următoare, să-i spun că aveam de gând să reconstitui drumul lui Val din ultimele două săptămâni - că prima oprire era la Alexandria. Trebuia să aflu ce făcuse ea în Egipt, în ultimele zile.

   Îmi contemplam itinerariul, când Sandanato a cobrât din nou.

   S-a așezat în fața mea, cu un zâmbet nătâng și o pereche de patine vechi în mână.

   - Le-am găsit în dulap. Cândva știam să patinez. Am învățat când aveam 10 ani și tata ne-a dus în Elveția în vacanță. Credeți că am putea să ieșim și să facem o încercare?

   S-a uitat la ceas.

   - E 10. Probabil că altă dată n-o să mai am ocazia. Și efectul mi-ar prinde bine. Aș dormi mai bine.

   Era ceva atât de aiurit și de neașteptat, încât am sărit în sus și am spus că, într-adevăr, am putea. Heleșteul din spate, în care se vărba un pârâu ce se încolăcea și se învârtea prin tot ținutul, era înghețat. Pentru prima oară, după mai multe zile, îmi simțeam cu adevărat inima ușoară.

   Am găsit o pereche de patine într-o grămadă de fiare vechi, într-un hol, și am pornit către heleșteu. Ăsta era un lucru pe care Val l-ar fi înțeles.

   Ne-am așezat pe pământul înghețat ca să ne punem patinele, râzând unul de altul, glumind pe seama celui care s-ar fi dovedit cel mai prost patinator. Degete îmi erau reci ca gheața și m-am încurcat în șireturi, încedcând să le leg strâns.

   Ne-am iridcat, clătinându-ne, ținându-ne unul de celălalt, și ne-am îndepărtat de mal, două siluete ridicole, el în pardesiu negru și eu în palton, înaintând cu pași de pisică pe luciul gheții, punându-ne gleznele la încercare. Apoi memoria mușchilor a preluat controlul.

   În cțteva minute am început să transpir din cauza efortului neobișnuit, să mormăi și să gâfâi, auzind în depărtare râsul lui Val. Treptat, îndemânarea îmi revenea și când, în cele din urmă, am reușit să mă opresc, l-am văzut pe Sandanatp alunecând cu viteză, dezechilibrându-se brusc și dând din brațe caraghios. Apoi s-a trântit jos și a ridicat privirea spre ceruri, implorând parcă o intervenție divină.

   Se zbătea să se ridice, dar aluneca și cădea la loc, iar eu m-am apropiat, clătinându-mă, ca să-i dau o mână de ajutor și, ca într-un film mut, prinși în capcana neîndemânării noastre, ne-am prăbușit amândoi și am rămas cu picioarele întinse, trăgându-ne răsuflarea, înecându-ne în râs. Într-un sfârșit, am reușit să ne punem pe picioare.

   - Doamne Dumnezeule, a mormăit el, cine ne-a pus?

   A scotocit în buzunar după pachetul de țigări și, gâfâind, și-a aprins una, dând drumul brichetei de aur înapoi în buzunar. Mi-a aruncat o privire hotărâtă, încăpățănată, apoi s-a avântat din nou pe gheață, reușind să rămână neclintit, și după un timp silueta lui a început să se piardă în fundalul întunecat.

   Simțeam mușcătura ninsorii pe obraz, iar transpirația mi se usca și trosnea ca gheața.

   L-am urmărit cu privirea câteva secunde, sperând că se distra măcat atât de bine cât se așteptase. Apoi m-am concentrat asupra propriilor mele tentative; îmi simțeam mușchii încordându-se și relaxându-se în ritmul mișcării. Dumnezeule, Val murea de râs când mă vedea patinând. Îmi spunea că sunt ca un urs dresat.

   Sandanto se afla la capătul celălalt al heleșteului oval. Nu puteam să-l văd prea bine. De fapt, nu patina, ci încerca ușor, metodic, să nu cadă.

   Eu patinam în jurul gurii de vărsare a pârâului. Celălalt bărbat se afla la vreo 15 metri depărtare în lumina lunii, alunecând pe canal spre mine, cu brațele pendulând ușor. Am încetinit când s-a apropiat și i-am urmărit cu invidie grația mișcărilor.

   Acesta a ridicat o mână în semn de salut. Era un patinator mult mai bun, aluneca ferm, iar vântul îi flutura haina la spate. În timp ce patina spre mine, o rază de lună i s-a reflectat în lentilele ochelarilor.

   - Frumoasă noapte, am spus eu, când a ajuns mai aproape.

   Gâfâiam. Fața lui era înroșită de vânt. Era un bărbat bătrân, cu chipul brăzdat de riduri adânci, un chip puternic, cu nasul solid și gura largă, cu buze subțiri.

   - Într-adevăr, frumoasă noapte, a spus el, iar eu nu înțelegeam de ce nu se oprește, de ce vine către mine.

   Ca un tâmpit, am crezut că poate nu știe să se oprească. Și apoi, în ultima fracțiune de secundă, mi-am dat seama că se întâmpla ceva ciudat.

   Avea ceva în mână, jos, lipit de faldurile hainei negre. Strălucea în lumina lunii.

   M-am întors către Sandanto, care se străduia încă să se țină pe picioare la vreo 50 de metri în direcția opusă, și m-am rugat de picioarele mele să se miște, să mă ajute să plec de lângă el, dar nu puteam să mă îndepărtez, alunecam și mă zbăteam într-un coșmar, copleșit de groază și lac de sudoare, incapabil să mă mișc.

   Am simțit pe umăr o mână grea, o, Doamne, Iisuse, nu voia să mă doboare, încerca să mă susțină... rahat, să mă susțină pentru lama strălucitoare...

   Am încercat să-l strig pe Sandanato, poate că l-am și strigat, dar am simțit durerea arcuindu-se în spatele meu, pornind de sub brațul drept. O durere de gheață, limpede, ca un țurțure strecurat sub piele. Am căzut, și gheața s-a repezit spre fața mea, am încercat să mă susțin, să-i lovesc picioarele, să-i pun piedică, dar brațul lui mă ținea în timp ce mormăia în barbă:

   - Ușurel, domnule Driskill, țineți-vă bine.

   Am auzit șuieratul mâinii ridicând din nou pumnalul, sfâșiindu-mi haina, și apoi m-am trezit pe gheață. Am încercat să mă întorc pe spate, dar m-am simțit deodată lipsit până și de puterea de a mai încerca.

   Fața mea a lovit gheața și mi-am simțit nasul zdrobit și gustul sărat al sângelui. Stăteam cu un ochi lipit de gheață, iar cu celălalt vedeam lampele patinelor lui lângă capul meu.

   M-am zbătut să mă întorc și i-am văzut din nou chipul. M-am holbat în lentilele lui plate, care păreau pustii și fără fnd.

   În timp ce mă uitam la el, simțindu-mi spatele cald și ud, pălăria neagră i-a alunecat încet de pe cap, a aterizat ușor pe gheață și i-a dezvelit părul argintiu, ondulat, pieptănat la spate, incredibil de alb și strălucitor în lumina palidă a lunii.

   Apoi și-a ridicat pălăria și a dispărut. Am auzit șoapta de mătase a patinelor îndepărtându-se.

   Totul durase vreo 10 secunde, iar eu nu reușeam să mă mișc; sărmanul Sandanato se apropia gâfâind și a ajuns la mine în genunchi. Pantaloni îi erau sfâșiați, și l-am auzit spunând:

   - Mă auziți? Mă auziți?

   Eu îi răspundeam, dar el nu părea să mă audă, apoi vocea lui a devenit tot mai sabă, tot mai îndepărtată, până când s-a stins de tot, iar eu am rămas cu fața lipită de luciul gheții....

PARTEA A DOUA

1

           Neagra melancolie.

   Așa o numea mama ei. Elizabeth nu îi căzuse niciodată pradă - era prea activă, prea ocupată cu lumea exterioară - dar când, în cele din urmă, aceasta puse stăpânire pe ea, în avion spre Roma, o recunoscu imediat. Neagra melancolie.

   Nu avea nicio legătură cu șocul și durerea morții lui Val. Existau mijloace să treacă peste asta. Experiența religioasă o ajuta să reziste. Dar neagra melancolie îți intra sub piele, se strecura în sânge cu o subtilitate pe care Biserica, disciplina și credința nu o puteau împiedica; punea stăpânire pe tine atunci când nu te așteptai și când îți dădeai seama era prea târziu. Atunci începea infernul.

   Fetița din fața ei îi dăduse o formă pe care o putea identifica. Fetița de 6 sau 7 ani, aflată pe scaunul din față, care se uita fix la ea pe deasupra spătarului, în compartimentul întunecat. Ele erau, probabil, singurii pasageri care nu dormeau.

   Fetița avea ochi negri enormi, năsucul turtit, gura solemn arcuită și părul prins în coadă cu o panglică de culoare albastră cu auriu; erau în mijlocul nopții, undeva deasupra Atlanticului, iar Elizabeth simți dintr-o dată ochii pironiți auspra ei.

   Elizabeth surâse chipului solemn din fața ei și acesta se însufleți. Fetița își sprijini bărbia de spătar.

   - Pe mine mă cheamă Daphne. Tata îmi spune Daffy. Vorbesc în șoaptă pentru că nu vreau s-o trezesc pe mama. Pe tine cum te cheamă?

   - Elizabeth.

   - Mama doarme foarte ușor. Trebuie să vorbesc încet, să merg în vârful picioarelor, chestii din astea. Tu dece nu dormi?

   - Mă gândeam.

   - Și eu.

   Căpșorul se înclină știutor.

   - Mă gândeam la prietenii mei. O să-i văd mâine. Tu la ce te gândeai?

   - La prieteni, ca și tine.

   - O să-i vezi mâine?

   - Nu, mă tem că nu.

   - Locuiești în Roma?

   - Da. Tu?

   - Avem o casă în Chicago, dar tata lucrează la Roma, așa că locuim și noi aici. Casa ta unde e?

   - Pe Via Veneto.

   Fața micuță se lumină.

   - Știu unde e Via Veneto. Ai și tu o fetiță? Am putea să ne jucăm împreună...

   - Îmi pare rău, n-am... aș vrea...

   - Ce? Ce-ai vrea, Elizabeth? Ai vrea să ai o fetiță?

   - Da, Daphne. Aș vrea să am o fetiță ca tine.

   - Serios?

   Își puse mâna la gură și chicoti ușor.

   - Serios.

   - Poți să-mi spui Daffy dacă vrei.

   Asta o făcu să-și dea seama. Neagra melancolie. Era o noapte lungă pentru Elziabeth.

        Se simțea de parcă spiritul lui Val o lua în stăpânire în noaptea aceea, în avion. Ceva o bătea la cap, Val, încercând să-i spună ceva, dar nu reușea.

   Val. Încerca să tragă semnalul, ca într-o gară îndepărtată, dar nu reușea. Val dorea ca ea să-și amintească ceva. Avea să-și amintească, își spunea, trebuia să-și amintească.

   Era și așa destul de rău, dar când gândurile i se întorceau la Ben, era și mai rău. Îi părea rău de felul în care rămăseseră lucrurile între ei. Nu putea să suporte felul în care se purtase, cearta. Adevărul era că el avea dreptate, absolută dreptate, și ea se întreba cum și de ce stricase totul.

   Ea dorise să lucreze altărui de el, să afle ce se întâmplase cu Val; toată afacerea o entuziasmase, a ajutase să suporte moartea lui Val: vizita la polițistul ieșit la pensie, pe țărmul mohorât de noiembrie, aflarea adevărului despre preotul ucis cu multă vreme în urmă, teoriile din miez de noapte, născocite împreună cu Ben și părintele Dunn...

   Atunci de ce se terminase totul atât de rău, cu brusca ei hotărâre de a apăra Biserica cu orice preț? Ce-i venise oase?

   Poate că era, pur și simplu, teama care o ajunsese din urmă. O lovise ca un pumn strâns faptul că Val era moartă. Ucisă, de parcă adevărul pe care îl căutase se întorsese împotriva ei și o doborâse.

   Teama. Teama pentru ea însăși, dacă ar continua cercetările, teama pentru Ben, dacă ar insista să-l găsească pe criminal. Prietena ei cea mai dragă era moartă, iar ea devenise o lașă și se ura pentru asta.

   Fusese o lașă și... în ultima clipă nu-i venise să creadă că Biserica ar fi putut să întindă un braț și să o ucidă pe Val pentru a se apăra. Putea să creadă o mulțime de lucruri despre această Biserică rănită în tot felul de bătălii, dar asta nu.

   Totuși, nu fusese niciodată un inofensiv purtător de cuvânt, un apărător al Bisericii. Nu mai mult decât fusese Val. Nu fusese niciodată așa cum o acuzase Ben. Și nu era drept ca el să gândească așa despre ea... nu era drept!

   Atunci Daphne își îțise capul din spatele scaunlui, avuseseră acea scurtă conversație, și Elizabeth recunoscuse neagra melancolie. Și nu, nu avea nicio legătură cu Val, nicio legătură cu Biserica. Oricum, cel puțin nu direct.

   Daphne o făcuse să se gândească la copii și la dragoste. 

   Privind în ochii aceia strălucitori și mari, se văzuse pe ea însăși înapoi, în Illinois, nerăbdătoare și plină de spernațe, cu viața desfășurându-se în fața ochilor, ca un circ fără sfârșit. Se uitase în ochii fetiței și își simțise pulsul crescând, inima zbătându-se, scânteia iubirii.

   Dragostea.

   Dragostea era o problemă pentru Elizabeth. Când își cobora garda, putea să o atace oricând, să-i umple inima, să-i aducă o lacrimă de dor în colțul ochiului.

   Problema era că întotdeauna venea din senin și când începea - nu foarte des, fiindcă ea prefera să rămână ocupată, să-i reziste, spunându-și că nu e decât o complicație pe care ea n-o dorește și de care nu are nevoie - dar când începea era ca o boală, ca febra, o secătuia și putea să dureze zile întregi. Golul în stomac, durerea din inimă care tânjea după căldura, mângâierea, sprijinul unei alte ființe...

   Ce putea fi, dacă nu nevoia de iubire, care-i era, pur și simplu, refuzată de vocația ei?

   Câteodată, dorul punea stăpânire pe ea. Privind în ochii lui Daphne și gândindu-se că ea nu avea să aibă niciodată o Daphne a ei. Vorbind la masa din bucătărie, stârnind o furtună în atmosfera liniștită, privindu-l pe Ben Driskill care stătea privind-o pe ea...

   „Privindu-l pe Ben Driskill privind-o pe ea.”

   Fusese minunat atunci, în noaptea cu zăpadă, în parcul Gramercy și la taverna lui Pete. Și fusese la fel de bine în aceste ultime zile, în compania lui Ben, chiar și în această situație nefericită.

   La naiba! Ea îl încurajase pe Ben, ea dorise să fie o echipă, în timpul petrecut împreună se strecurase inevitabil relația bărbat-femeie: cum ar fi fost posibil să nu fie așa?

   Dar n-ar fi trebuit să se întâmple. Asta era limpede.

   Dar el îi plăcuse foarte mult. Și fusese atât de furioasă când el sugerase că monseniorul Sandanato era evident îndrăgostit de ea. Obrajii îi luaseră foc din cauza a ceea ce gândea despre Ben și se întrebase, își bătea joc de ea? Fusese de-a dreptul o prostie... Râdea de ea, călugărița ca obiect al pasiunii, ha, ha, ce glumă bună!

   Ea avusese acele mici senzații pe care o călugăriță n-ar trebui să le aibă și poate că Ben își dăduse seama și râdea de lipsa ei de experiență, de conștiința ei acută a propriei persoane.

   Oare din cauza asta se întorsese împotriva lui la sfârșit?

   Faptul că luase apărarea Bisericii, refuzând toate atitudinile lui pe care le încurajase înainte - toate astea erau din cauză că se simțise umilită de el?

   Sau, pur și simplu, se temuse că s-ar putea îndrăgosti de el?

   O altă femeie - nu călugăriță - ar fi putut să creadă că o seară petrecută cu el în trecut și câteva zile sub semnul durerii morții unei persoane iubite erau prea puțin pentru a te îndrăgosti. Dar relațiile unei alte femei cu bărbații ar fi fost cu totul diferite.

   O călugăriță era obligată să se poarte cu bărbații, majoritatea preoți, într-un anume fel, foarte deosebit, care excludea de la bun început dragostea, senzualitatea. Asta dacă aveai un strop de decență.

   Sentimentele ei pentru Ben erau altfel.

   Așa că ea se întorsese împotriva lui și-l făcuse să o disprețuiască.

   „Ai făcut treabă bună, soră.”

       Ajunse la Roma, cu ochii roșii și epuizată, cu tâmplele zvâcnind.

   La despărțire, Daphne o îmbrățișă, mama ei o privi cu mândrie, iar Elizabeth simți din nou atracția magnetică a ochilor ei enormi, sclipitori. Desigur, Dpahne și mama ei n-aveau de unde să știe că era călugăriță.

   În taxi, scotoci prin agendă, controlând însemnările pe care le făcuse în avion, apoi îi spuse șoferului să o lase în fața turnului de pe Via Veneto.

   După un duș rece ca gheața și privi, neinspirată, în oglinda de deasupra chiuvetei. Nemachiată, cu părul ciufulit și ud leoarcă, trasă la faț, cu ochii împăienjeniți. Chipul care se holba la ea din oglindă, îi aminti de sora Claire, din anul de noviciat.

   Sora Claire îi invitase pe reprezentanții firmei Revlon să viziteze „recruții”, cum le spunea ea, să-i inițieze în arta subtilă, dar întotdeauna eficientă a cosmeticii.

  - Cum credeți că puteți să pășiți înainte, purtând cuvântul lui Dumnezeu, spunea ea, dacă arătați ca Talpa Iadului?

   Puteai să-i auzi majusculele din glas.

   Și lecția prinsese. Ei bine, nu era nicio îndoială că acum arăta ca Talpa Iadului, dar 10 minute mai târziu ravagiile nopții nedormite fuseseră îndepărtate și ea era pregătită să dea ochii cu lumea, dacă nu chiar cu Diavolul însuși.

         Câteva ceasuri mai târziu, când prima zi de lucru ajunsese la bun sfârșit, iar problemele acumulate ale revistei fură date uitării, ea se așeză ca să mediteze.

   Sorbi din ceașca de cafea, împinse deoparte un teanc de materiale care așteptau să intre la tipar și închise ochii. Subconștientul ei lucrase toată ziua, încercând să scoată la lumină aea remarcă trecătoare a lui Val pe care, pur și simplu, o uitase.

   Deodată deschise ochii. Auzise un glas în aceeași încăpere. Într-o fracțiune de secundă își dădu seama că vorbea singură, nu, nu tocmai, vorbea cu Val, iar ceea ce o speriase era faptul că Val îi răspundea...

   Era o amintire, desigur, o scurtă călătorie în trecut.

   Într-o seară, îl așteptau pe Curtis Lockhardt care trebuia să le ducă la masă, într-unul din elegantele restaurante de noapte pe care el le îndrăgea atât de mult, iar Val era entuziasmată, cu o doză suplimentară de adrenalină alergându-i prin vene. Elizabeth o întrebase ce se întâmpla, iar Val clătinase din cap, zâbise și declarase că nu poate să-i spună, dar că e pe punctul de a exploda.

   La masă, Lockhardt adusese vorba despre o cunoștință de-a lui care murise, ceva în legătură cu Biserica - la naiba, Elizabeth nu putea să-și amintească numele, era cumva irlandez? Asta i se fixase bine în minte - pentru o clipă, privirea lui Val o întâlnise pe a ei, și Val spusese:

   - Cu ăsta sunt cinci.

   Lockhardt rămăsese blocat și întrebase:

   - Ce-ai spus?

   - Cu ăsta sunt cinci într-un an.

   Lockhardt spusese ceva de genul că nu e nici momentul, nici locul potrivit, iar Val o imitase pe Gilda Radner din Saturday Night Live și spusese:

   - Las-o baltă...

   „Cinci într-un an...”

  Oboseala o copleși dintr-o dată și se trezi cu capul pe birou, câteva ceasuri mai târziu, ajungând acasă la timp pentru a se prăbuși într-un somn adânc de 10 ore.

        Munca îi ocupă pe de-a-ntregul următoarele câteva zile.

   Își respecta programul obișnuit, ceea ce însemna că trebuia să fure din fiecare zi câteva ore de somn.

   În zilele următoare, după întoarcerea sa, oriunde mergea, lumea vorbea despre starea sănătății papei. Ziariștii făcuseră pariuri, încercând să prezică apropiatul lui sfârșit. Interesul pentru pariuri creștea și scădea în funcție de zvonuri. Numitorul comun era faptul că stare Sanctității sale se schimbase brusc - dar, dacă în bine sau în rău, asta depindea de informator.

   Acțiunile fiecăruia dintre papabili creșteau și scădeau ca mercurul într-un termometru. D`Ambrizzi și Indelicato erau favoriți, dar și alții aveau susținătorii lor. Toată lumea era în frunte la un moment dat.

   Și mai erau crimele din îndepărtatata Americă - sora Val, Lockhardt și Heffernan - unde asemenea lucruri se pot întâmpla la fiecare colț de stradă. Totuși, chiar și pentru America, era o prea mare coincidență.

   Întrebările o încolțeau pretutindeni. Le respingea atacurile cât de bine putea. Făcea pe muta.

   Nu spusese nimănui despre teoria preotulu ucigaș; știa prea bine că, la Roma, un asemenea fitil nu trebuia aprins. Nu apăruse niciun cuvânt, nicăieri, și ea nu avea de gând să fie sursa unui astfel de zvon incendiar. În consecință, singură cu preotul ucigaș cuibărit în gândurle ei, închisă în celulă cu adevărul, ea începu să sufere de claustrofobie.

   Avea nevoie să vorbească cu cineva despre asta. Era atât de ciudat să n-o aibă pe Val alături... Și voia să afle despre cei 5 dintr-un an. Cinci morți într-un an...

   Voia să-l sune pe Ben, să-i audă vocea, să-și ceară scuze, dar, ori de câte ori se apropia de telefon, dădea înapoi; nu, îl va suna mâine. Mâine.

         Era un coșmar pe care îl știa foarte bine, se obișnuise cu el, așa cum te obișnuiești cu o durere cumplită, pentru care nu există niciun leac, care îți infectează și îți umple de duhoare întreaga ființă, lăsându-te pe jumătate nebun, obsedat și neputincios.

   În clipele dinaintea trezirii, în aburii care învăluie apropierea stării de luciditate, când omul reușește aproape să-și controleze fiara dinăuntru, Sandanato crezuse că bâjbâie prin încăperea întunecată care-l aștepta în fiecare seară. Uneori reușea să scape. Alteori nu.

   Pășea fără zgomot dintr-o cameră în alta, dar în spatele unora dintre acele uși și arcade prin care trecea nu se aflau camere, ci încăperi acoperite cu nisip încins, ziduri de piatră înroșite ridicându-se în jurul lui, 1000 de trepte săpate în stânca muntelui, un disc înfiorător de alb spânzurat în azurul de deasupra lui, văzut parcă din fundul unei fântâni otrăvite...

   În visele sale, el se afla întotdeauna în fundul unui puț, incapabil să găsească o ieșire, singur și chinuit de durere, împiedicându-se în întuneric, cu cerul deasupra, îngrozitor de departe, bătându-și joc de el, imposibil de atins.

    Visul lui era întotdeauna scăldat într-un miros slab de lămâie și într-un iz ciudat de nisipuri arse și tufișuri uscate care nu cunoscuseră niciodată ploaia. În visul lui era întotdeauna un loc întunecat, fără nume, vibrând cu propria sa forță, pulsând valuri de sânge negru, prelingându-se din crăpăturile tăiate în piatră, ca niște răni.

   Și atunci se întâmpla inexplicabilul. Minunea.

   Solul văii începea să-i tremure sub picioare, sângele negru începea să gâlgâie, să fiarbă și să facă spumă din cauza pereților fierbinți de stâncă, muntele se despica în fața lui și el vedea o ieșire, un drum tăiat în munte și o întindere vastă înainte... un deșert în culori strălucitoare și, la orizont, scăldat în razele soarelui și ale lunii - inexplicabil, fiindcă era un vis - un castel, un loc foarte sigur și sfânt.

   Și, dintr-o dată, nu mai era singur, ci înconjurat de călugări cu glugi, pe care îi cunoștea, îi conducea afară din temnița de la baza stâncilor ce se rostogoleau. Fusese născut a doua oară, întreg și curat, primise botezul sângelui negru, fierbinte, devenise un cavaler, un gladiator cel puțin, al unui ordin ancestral, pregătit pentru o misiune sfântă.

   Valea Lacrimilor, acesta era numele pe care îl dăduse infernului din care scăpase.

   Apoi imaginile se încețoșau, groapa cu sânge negru se retrăgea în subconștient, iar el deschidea ochii, cu trupul și cearșafurile scăldate în sudoare, și începea ziua.

       Era ora 4, în dimineața primei zile pline pe care monseniorul Sandanato o începea la Roma.

   Cardinalul Giacomo D`Ambrizzi își petrecuse aproape toată viața în taină, și ora 4 dimineața era un ceas tainic.

   De pe locul său de la volan, monseniorul Sandanato cercetă în oglinda retrovizoare chipul bătrânului său mentor. Cardinalul stătea gârbovit pe bancheta din spate a celui mai puțin bătător la ochi automobil înregistrat în Statul Vatican - un Fiat albastru cu o zgârietură ruginită pe o aripă. Mașina discreției era în floare...

   Ceasul al patrulea în cenușiul unei dimineți răcoroase de toamnă, străduțele dosite ale Romei înclinându-se leneș, clădirile străvechi aplecându-se una către alta, ca niște prieteni dragi, dar sleiți de puteri. Parcă mergeau printr-un tunel.

   Cardinalul scoase, din reflex, o țigară dintr-o cutie veche căptușită cu piele, și-o puse pe buza de jos și o aprinse. Trase fumul adânc în piept, și Sandanato, urmărindu-l printre gene, îi văzu degetele scurte, îndesate și îngălbenite de tutun, degete de țăran. Chipul lui, concentrat asupra unei cărți cu Sherlock Holmes, purta pecetea unui iubitor al plăcerii, a unui Borgia.

   Avea buzele groase, dinții inegali și colorați de nicotină, ochii albaștri și limpezi, atunci când puteai să-i vezi, în spatele pleoapelor lăsate.

   Cardinalul purta haine civile. Era doar obsesia discreției absolute, pe care însă monseniorul Sandanato o înțelegea.

   Chiar și acum, stând liniștit în spatele mașinuței, bătrânul, cu o veche pălărie Borsalino, se ferea să vorbească tare. Se temea de microfoane ascunse în mașină. Într-un joc cu o miză atât de mare, spunea el, orice era posibol. Cine își păzește limba își păstrează capul, spune proverbul și are dreptate.

   De la bun îneput, Sandanato știuse că D`Ambrizzi era implicat în cele mai lumești afaceri ale Bisericii. Avea acea gândire atentă, calculată, ageră care era absolut necesară, iar oamenii din cele mai înalte poziții văzuseră asta în tânărul din Trieste. Cu banii se descurcase ntotdeauna cel mai bine. Începuse prin a-i câștiga și continuare prin a-i investi. Mai mult decât oricine altcineva din vremea lui, el construise și dirijase averea Bisericii.

   De-a lungul drumului, cardinalul învățase cât de maleabilă era Biserică însăși, cât de sensibilă la mângâierea unui amant. Asemenea oamenilor, Biserica putea să joace așa cum îi cânta cardinalul.

   Cardinalul îi povestea deseori despre perioada în care își dăduse seama că avea chemare, că putea fi un slujitor foarte bun. 

   Se întâmplase în urmă cu vreo 50 de ani, într-un birou dărăpănat pe care îl vizitase la Napoli. Linoleum dezlipit, miros de transpirație, niște farfurii murdare uitase în colțul unei mese răvășite. Era biroul unui mare industriaș incult ale cărui speranțe pentru Biserică se întâlniseră cu ale lui.

   Părintele D`Ambrizzi reușise să stoarcă 1000 de dolari de la omulețul nespălat, cu cămașa pătată de transpirație. Așa începuse totul, fiindcă D`Ambrizzi știuse cum să folosească banii.

   După mulți ani, referindu-se la controlul cardinalului D`Ambrizzi asupra vastului portofoliu de investiții al Vaticanului și la securitatea aproape opresivă care-i înconjura mișcările și acțiunel, un cardianl american spusese:

   - Așa se fac afaceri în domeniul ăsta. Dacă zâmbești unui bancher nepotrivit din Zurich sau iei masa cu un consilier nepotrivit din Paris, atunci Bursa din New York intră în criză. Dar, prietene, te-ai întrebat vreodată unde naiba mai încape și Dumnezeu în toate astea?

   Era adevărat, bineînțeles, îi spusese cardinalul lui Sandanato. Viața lui depindea de discreție și securitate și, într-adevăr, așa se făceau afacerile în domeniul ăsta. Dar era, în același timp, și un aspect al personalității lui.

   În ceea ce privea lucrarea lui Dumnezeu, cardinalul încetase de mult să mai facă presupuneri. Fără îndoială că într-o zi totul avea să devină limpede.

        Monseniorul Sandanato întoarse Fiatul într-o aleee pe jumătate ascunsă și parcă la capătul ei, într-un loc năpădit de gunoaie vechi, și stinse farurile. 

   Era intrarea din spate a unui spital atât de mizerabil, încât părea la un pas de ruină. Pacienții erau săraci și nepretențioși, astfel încât nimeni n-ar fi bănuit că un cardinal ar călca pe-acolo. Tocmai de aceea îl alesese D`Ambrizzi.

   Cu numai 3 săptămâni în urmă un politician fusese torturat la mai puțin de 20 de metri de intrarea spitalului, dar fusese dus cu mașina la un alt spital, aflat la 20 de minute depărtare.

   Era un loc perfect pentru scopul cardinalului.

   În coridorul întunecat nu erau decât 2 oameni cu hainele pline de sânge. Nimeni nu-i luă în seamă pe frumosul preot și pe bătrânul îndesat care pășiră încet înainte și se înclinară ușor. Intrară într-o mică încăpere, după colțul întunecat, și se așezară pe scaunele șubrede de lemn. Cardinalul scoase volumul cu povestiri cu Sherlock Holmes și începu să citească, mișcându-și încet buzele în ritmul cuvintelor englezești. Sandanato aștepta nemișcat.

   Doctorul Cassoni intră fără gromot, cerându-și scuze. Chipul lui brăzdat de riduri avea o expresie gravă.

   El și cardinalul se cunoșteau de mult și din acest motiv acceptase, îîn ultimele luni, jocul ascuns al cardinalului. Cabinetul obișnuit al doctorului Cassoni era pe atât de elegant și bine garnisit, pe cât era micul spital de dărăpănat.

   Cassoni scutură din cap obosit.

   - Arăți rău, spuse moale cardinalul. Ai nevoie de un doctor.

   Chicoti ironic, și Sandanato îi aprinse o țigară cu bricheta de aur.

   - Ah, Giacomo, mă simt îngrozitor.

   Cassoni se lăsă pe marginea biroului de lem.

   - Și nu numai din cauza acestei ore atât de matinale.

   Guillermo Cassoni era doctorul personal al papei Callistus. D`Ambrizzi îl recomandase pe Cassoni Sfântului Părinte cu 2 ani în urmă, când începusă durerile de cap.

   - Ai încurcat radiografiile cuiva? întrebă cardinalul cu un zâmbet.

   - Mult mai rău, Eminență, spuse Cassoni. Nu am încurcat nici radiografiile, nici encefalogramele, nimic.

   Se foi pe marginea biroului și se încruntă.

   - Jocul nostru, al tău, l-am pierdut, prietene. Sfântul Părinte nu mai are mult de trăit. Tumoarea de pe creier nu mai poate fi controlată. Ar fi trebuit să fie deja în spital. Mă uimește faptul că încă nu a început să se comporte, cum să spun, anormal. Știu, știu, trebuie să rămână acolo unde se află acum. Trebuie să reziste cât mai mult posibil. O lună, o lună și jumătate, poate până la Crăciun...

   - E cât se poate de neconvenabil, spuse cardinalul.

   Doctorul Cassoni izbucni într-un râs amar.

   - Nu e vina mea, Giacomo. Tu te ocupi de Departamentul Miracole. Sanctitatea sa are nevoie de unul...

   - Toată lumea moare, prietene. Moartea nu înseamnă nimic. Dar când mori, asta poate fi important. Avem atâtea de făcut înainte...

   - Și atât de puțin timp, spuse doctorul. Toată lumea se plânge de asta. O aud în fiecare zi. Moarte intervine deseori într-un moment nepotrivit.

   Cardinalul aprobă, suspinând ușor.

   Monseniorul Sandanato îi ascultă vorbin în continuare despre durere, grade de paralizie, denumiri de medicamente, efecte secundare. Îi venea să urle. Dar se abținu.

   Cei 3 din mica încăpere, într-un spital nenorocit, erau singurii oameni din Roma care cunoșteau adevărul despre starea pontifului. Nici măcar acesta nu auzise totul atât de limpede.

   Într-o asemenea perioadă, a ști reprezenta un avantaj imens. Timpul era cumplit de scurt. În curând avea să fie ales un nou papă. Și trebuia să fie cel potrivit.

   Pe drumul de întoarcere, prin hol, trecură pe lângă bărbați cu halate chirurgicale pline de sânge. Vorbeau despre tenis și nu se deranjară să-i salute pe cei doi.

   Monseniorul Sandanato simți, în trecere, mirosul sângelui.

   Când părăsiră micul spital, zorile încă erau cenușii și în aer atârnau valuri de ceață care reflectau lumina. O pisică neagră și pufoasă stătea pe capota Fiatului și nu se îndură să plece decât după ce cardinalul o îmboldi hotărât. Labele ei ude lăsaseră urme pe vopsea.

   - Du-mă în afara orașului, Pietro, spuse cardinalul. Du-mă la Campo di Maggiore.

   Cardinalului îi plăcea să privească Roma scăldată în lumina zorilor. Trecură pe lângă Castello Sant` Angelo, unde papa Clement al VII-lea se ascunsese de dușmanii săi în 1527.

   Cardinalul simțea întotdeauna un fel de compasiune pentru sărmanul Clement, încolțit de armata franceză și de cine mai știe cine. Tot ce putea Clement să facă era să țină cu dinții de puterea lui. Asta era tot ce încerca fiecare papă, și acum Biserica era din nou încolțită, dușmanii se cățărau pe zidurile de apărare, cu lănci în mâini.

   Se gândea la crime și mai ales la ultimele 3 din America. „Planurile lui Dumnezeu?” se întrebă el cu amărăciune.

   De pe bancheta din spate, cardinalul observă că Sandanato îl urmărea în oglindă. Zâmbi, își împreună mâinile în poală și privi peisajul care alerga pe lângă el, fără să-l vadă cu adevărat. Acum trebuia să mediteze și o făcea cel mai bine cu pleoapele lăsate, cu mintea eliberată de lumea exterioară.

   Cardinalul avea încredere în Sandanato mai mult decât în oricine pe lume.  Era mândru de prietenul lui mai tânăr, așa cum un sculptor e mândru de o statuie care e pe de-a-ntregul creația sa și care a ieșit exact așa cum o visase.

   Da, monseniorul Sandanato era omul cardinalului. Și dacă bătrânul nu avea încredere oarbă în el, era doar fiindcă știa că nu există așa ceva. Niciodată. Oamenii care aveau prea multă încredere ajungeau repede în mormânt.

         Urcaseră destul de mult de la șosea.

   Totul - mașina, copacii, hainele lor - era acoperit cu un strat subțire de praf, care-i amintea cardinalului de timpul petrecut în Sicilia. Doar că acolo praful era cărămiziu și roșu, iar soarele lăsa câinii bătrâni morți pe străz.

   Cardinalul se împiedică de o piatră, Sandanato îl luă de braț și se cățărară împreună din lumina strălucitoare a soarelui la umbra unui copac stufos și la fel de bătrân ca și creștinătatea.

   Se așezară la umbra copacului.

   - Vreți să gustați niște vin? O sticlă de bere? Orice?

   - Nu, mulțumesc, spuse cardinalul. Vreau doar să stăm jos și să ne odihnim. Trebuie să te liniștești - ai trecut și tu printr-o perioadă destul de grea.

   Se referea la călătoria în America.

   - Ar trebui să ai mereu la tine un roman cu aventuri, Pietro. Îți trece timpul mai ușor decât cu Evanghelia sau contemplarea adevărurilor eterne. Poveștile nu-ți solicită atenția, poți să citești și să meditezi în același timp. Dar, dacă stau să mă gândesc, ți-am mai spus asta. Și acum - aruncă o privire peste dealurile care-i înconjurau - suntem singuri. Aici nu ne pot ajunge microfoanele, nu-i așa? Acum trebuie să vorbim despre călătoria ta la Princeton.

       Prima oară veniseră aici în urmă cu 20 de ani, în acest loc minunat în care un diplomat american, Bernardo di Maggiore, din secolul XVII, fusese atacat de simpatizanți aragonezi și acuzat de a fi luat partea dușmanilor într-un conflict cu papa.

   Cu toate încercările lui de a le explica, a fost jupuit de viu, într-un ritual care a durat toată ziua și agățat într-un măslin pentru a servi drept avertisment tuturor celor care s-ar fi împotrivit clanului Aragon. Pentru serviciile aduse instituției papale, el a fost canonizat, declarat martir și, în consecință, dat uitării.

   Pe aripile brizei care bătea dinspre vale, Sandanato aproape auzi strigătele lui Bernardo di Maggiore, își imagină chipurile contorsionate ale călăilor, victima, resemnându-se să fie ucisă, măcelărită, redusă la rămășițele a ceea ce fusese cândva o ființă umană, dar care acum devenise mai mult, ceva nemuritor.

   Cardinalul ascultă relatarea lui Sandanato. În acest timp, deschise o sticlă de Chianti și rupse o bucățică de pâine proaspătă. Mâncară, băură și Sandanato își spuse încet povestea.

   Cardinalul reuși să-și păstreze cumpătul, dar se vedea că era frustrat și nervos. Moartea îl impresiona -crima îl impresiona, și el nu voia. Propria lui moarte îl tulbura mai puțin, dar nu putea să accepte moartea speranțelor sale, a devotamentului cu care se pusese cu mult timp în urmă în slujba Bisericii.

   Gustă puțin din vinul care era atât de pur, încât nu lăsa în urmă nici măcar o durere de cap. Își șterse buzele. Trebuia să acționeze repede, înainte ca mașinăria să sară de pe șine și să dispară în noapte.

   Se întoarse către Sandanato.

   - Bine, spuse el, împreunându-și mâinile înaintea chipului său gânditor. Acum povestește-mi despre acest Ben Driskill... și despre rolul sorei Elizabeth în jocul acesta periculos. O femeie nu are ce căuta aici, Pietro.

         - Nu înțeleg ce spuneți - a fost înjunghiat de un preot în timp ce dumneavoastră stăteați și vă uitați?

   Nu putea să-și ascundă neîncrederea din glas.

   Monseniorul Sandanato o căutase cu o zi înainte din biroul său de la Vatican și ea acceptase cu nerăbdare invitația lui la masă. Acum rămăsese cu gura deschisă, șocată de ceea ce el tocmai îi povestise.

   Chipul lui era calm și rece, dar ochii îl trădau, mai adânciți decât oricând în oribtele încercănate; când ajunsese ea, el băuse deja jumătate de sticlă de vin. Își alegea cu grijă cuvintele, de parcă tot ce spunea ar fi fost atent tipărit.

   Așa se întâmpla cu toți preoții: se supravegheau cu mare anteție în prezența ei - era ziaristă și era femeie, două dintre cele mai periculoase lucruri din lume.

   - Nu, nu, eram în partea cealaltă a gheții. N-am observat nimic decât când era prea târziu și atunci tot ce am văzut a fost o altă persoană care venise să patineze seara - e un pârâiaș sau un canal care se lărgește în spatele casei și a livezii... cred că era prima zi din sezonul de patinaj.

   Luă o bucățică de pește în furculiță și o mestecă.

   - Când am ajuns la Ben, bărbatul dispăruse. Ben era căzut pe gheață, sângerând. L-am ajutat să intre în casă. Atât de mult sânge...

   - Dar acum e bine? Ați rămas în Princeton ca să fiți sigur că...

....................................................