Assassini, Thomas Gifford

 ....................................................................
                     10-11

        - Eram pierdut în ceață, oceanul făcea pământul să se cutremure, iar eu l-am găsit pe omul acela în peșteră, cu gâtul tăiat, și-mi era frică să ies afară... dar până la urmă am ieșit. Trebuia să scap de acolo, dar mă temeam să nu mă aștepte, fiindcă acolo în ceață nu aveam cum să-l găsesc... Horstmann. El m-ar fi văzut pe mine, dar eu pe el nu, și știam că voia să mă omoare. Știam că eram înfrânt. Totuși, m-am întors afară, chiar dacă știam că aveam să mor. Încă nu mă prăbușisem pe dinăuntru, puteam să dau ochii cu ceea ce mă aștepta.

   Mergeam fără țintă, împleticindu-mă, prin ceață, când l-am văzut pe fratele Leo bătut în cuie pe cruce, cu capul în jos, albastru și pătat de sânge, făcându-mi semne cu brațul care-i atârna în valuri, am văzut de ce era în stare Horstmann și mi-am dat seama cât de slab eram pe lângă el. Nu era doar teamă, Elizabeth. Era ceva mult mai cumplit. Eram pustiu, nu mai puteam să ripostez. 

   Am privit-o o clipă în ochi. Voiam să mă înțeleagă. Voiam să-mi ierte păcatul rușinos al fricii.

   - Am avut senzația că devenisem una cu el, ucigașul și victima, două semnături pe același pact - el avea să ucidă și eu aveam să mor. Atunci n-am mai rezistat și am fugit. Ca un copil urmărit de omul negru.

   Am mers mai departe, cu mâinile în buzunare, uitându-mă în jos, de parcă aş fi fost singur cu laşitatea mea.
   - Înţeleg, a spus ea. Nu poţi să te condamni. Ai fost singurul care a reacţionat normal.
   Aproape că m-a atins. Dar s-a retras, înainte ca impulsul să pună stăpânire pe ea.
   - Nu eram numai speriat, am spus. Îmi pierdusem speranţa şi voinţa de a trăi. Nu ştiam dacă aveam să le mai găsesc vreodată. Nu ştiam unde să le caut. Nu ştiam dacă mai eram bun de ceva. Teama e încă în mine, nu pot s-o alung....

   - O să-ţi revii. E în firea ta. O să-ţi treacă. Eşti ca şi tatăl tău, indestructibil.

   Cuvintele i-au ieşit pe gură înainte de a apuca să le oprească. Ştia prea bine că nu trebuia să mă compare cu tata.

   - Acesta e al doilea lucru de care mi-am dat seama. Chiar sunt ca tatăl meu. El m-a făcut, înţelegi. El m-a creat, m-a format. Nu prin dragoste, nu dându-mi un exemplu sau încurajându-mă... ci dispreţuindu-mă.A dispreţuit ceea ce el considera a fi slăbiciunea mea şi m-a transformat într-un ticălos dur şi neiertător. După Irlanda mi-am dat seama de asta - îmi era greaţă de mine însumi, dar ştiam ce voiam. Şi acum ştiu ce vreau.... Dar înăuntrul meu n-a mai rămas nimic. Şi nu există decât un fel de a umple golul....

   - Vezi, m-a întrerupt ea, începi deja să te vindeci. Ştiai ce făceai, ştii ce ai de făcut pentru a te pune pe picioare.

   A încercat să zâmbească, dar s-a răzgândit. Şi-a dat seama că o aşteptau probleme. Aveam de gând să fiu incomod şi călugăriţa vedea toate semnele de avertizare.

   - Ştii....

   - Ştiu, asta-i problema. Exista un singur loc în lumea asta în care voiam să fiu....

   - Te rog, Ben, opreşte-te aici.

   S-a îndepărtat câţiva paşi, de parcă ar fi vrut să nu mai audă sunetul vocii mele, să-l oprească.

   - Te rog, nu....

   - Cu tine, am spus. Voiam să fiu cu tine... Voiam să mă apăr de moarte şi să fiu cu tine. Să mă ia naiba dacă ştiu ce să fac, Elizabeth. Lucrurile stăteau foarte rău între noi, dar mi-am amintit - am ştiut că, dacă aş fi putut să ajung la tine, aş fi îndreptat totul. Dar mă temeam de tine  şi asta înrăutăţea şi mai mult situaţia, tot ce spun şi tot ce fac e greşit, nu pot să mă eliberez de trecut, de catolici...

   Ea s-a întors şi a plecat.

   - La naiba, m-am adresat spatelui ei. Te iubesc, Elizabeth.

   S-a uitat o clipă înapoi la mine. Am crezut că avea să plângă. Era palidă. Dar nu ava nicio lacrimă în ochi.

   Am urmărit-o, am întins mâna şi am atins-o pe braţ. S-a smucit. Nu voia să mă privească. 

   - Soră, am spus, mă uimeşti. Credeam că ţi-ai dat seama până acum.

   Am dat drumul uşor aerului pe care îl ţineam în plămâni.

   M-am aşezat pe un dâmb, i-am prins mâna şi am tras-o lângă mine. Ştiam că nu puteam să mai spun nimic. Am aşteptat în tăcere.

   - Vorbesc serios, ştii, am spus, în cele din urmă. N-are niciun rost să ignor adevărul. Nu pot să-l explic. M-am îndrăgostit de tine... m-am trezit pierzându-mi curajul, voința, și mi-am dat seama de ceea ce sunt - fiul tatălui meu. Dar te-am găsit pe tine. Ca și cum mi-aș fi regăsit speranța. O comoară.

   - Trebuie să încetezi, a spus cu vocea sugrumată, reținută. Te rog, Ben...

   A clipit, cu ochii umezi.

   -  Nu e bine, n-ar trebui să-mi spui așa ceva. Eu nu sunt femeia potrivită pentru tine. Și tu nu ești bărbatul potrivit pentru mine. Pentru mine nu poate exista niciun bărbat. Sunt încă soră...

   Plângea, ștergându-și, neajutorată, câte o lacrimă.

   - Mă doare cumplit.

   Nu a mai putut să continue.

   - Ascultă-mă...

   - Nu, nu vreau să te ascult!

   Mânia i-a fulgerat în ochi.

   - Dacă ții la mine puțin, așa cum spui, încetează. Nu-mi mai vorbi așa niciodată. Adu-ți aminte cine sunt și ce sunt... și respectă-mă!

   M-a privit sfidătoare în ochi, lacrimile uscându-i-se pe obraji. 

   Nu mai gândeam. Am prins-o de umeri și am tras-o către mine, am sărutat-o, simțindu-i buzele moi, sărate din pricina lacrimilor. 

   Totul era străin pentru ea: am simțit cum o părăseau puterile, cum tremura în brațele mele, ca și cum mânia și sfidarea erau numai cuvinte, iar asta era cu totul altceva.

   I-am sărutat gura, obrajii, i-am simțit pielea moale, mirosul părului. M-a îndepărtat încet, cu blândețe, și-a pus mâinile între noi, acolo unde sânii ei se lipiseră de pieptul meu. I-am zâmbit plin de speranță și am privit-o neîncrezător cum clătina din cap.

   „Nu, nu, nu.”

   I-am citit pe chip. Teamă. Se temea de mine. Parcă era o clăguriță, o vrăjitoare în fața inchizitorului, care știa că avea să ardă pe rug, auzea focul trosnind, știa că sfârșitul îi era aproape. Avea o paloare cadaverică, se uita fix la mine și am văzut totul pe chipul ei. Negarea. Și am simțit totul putrezind în mine.

   „Trebuia să știu că nu puteam să am încredere în tine.”

   Era în ochii ei,în felul în care strângea din dinți.

   „Tu ești de-a lor. Dar am avut încredere în tine, e numai vina mea.”

   Ochii i se holbau la mine, prin mine, de parcă aș fi devenit o parte dintr-un coșmar reciproc, fără sfârșit, de dragoste imposibilă și fără rost.

   „Ești ceea ce ești, nu o femeie!”

   - Eu n-am vrut să vorbesc, a șoptit. Tu m-am făcut.

   Nu știam ce să mai spun.

   - Driskill...

   Abia puteam să o aud.

   - Te rog... nu te uita așa la mine, Ben.

   M-am ridicat.

   - Vii, soră?

  I-am întins mâna.

   Ea a clătinat din cap. Eu am plecat, trecând prin mulțimea de turiști și preoți. Pretutindeni erau preoți. Zvonul se întinsese peste tot. Papa era pe moarte. Roma se umplea.

   Când am privit înapoi, ea se uita pe deasupra lacului, iar umerii îi tremurau. Un preot venise la ea, oferindu-i ajutor.

        După ce am părăsit-o, am pornit orbește, fără să-mi pese unde mergeam sau ce făceam. Trebuia să-mi recapăt stăpânirea, să mă controlez și să înțeleg ce nu mersese bine. Și trebuia să-mi aduc aminte pentru ce venisem la Roma...

   Rațiunea îmi spunea că n-avea niciun rost să-mi îndrept mânia către Elizabeth: ea era ceea ce era. Locul unde stăteau de obicei căldura și dorința la ea era apărat, încercuit de ziduri, pustiu. Iar eu greșisem îngrozitor, mă făcusem de râs ca un prost.

   Ceea ce mi se părea ciudat era că felul în care îmi spulberase toate speranțele și sentimentele îmi pusese din nou adrenalina în circulație. Ea mă înjunghiase, ca un fel de Horstmann al sufletului, și, astfel, tăiase corzile care mă legau de viață, de ea. Ea era moartă pe dinăuntru, cel puțin pentru mine, așa că eu eram eliberat. Poate că, de fapt, mă salvase. Mă întorsesem la unica dorință de a-l prinde pe Horstmann.

   După ce mi-am calmat furia, mi-am dat seama că eram singur și voiam să vorbesc cu cineva, nu exista decât un loc în care să mă duc.

   L-am găsit pe părintele Dunn la pensiunea pe care el o prefera eleganței de la Hassler, unde eu luasem o cameră. El spusese că hotelul făcea parte din Vatican.

   - Nu vezi cum ceața minciunii ți se strecoară pe sub ușă? Nu, Ben, Hassler nu e pentru mine de data asta.

   Acum stătea la o masă simplă, lângă fereastra care se deschidea din dormitor în străduța îngustă. Fuma un trabuc, holbându-se la pachetul înfășurat în hârtie cerată de pe masă.

   - Te-am văzut venind, mi-a spus el prin perdeaua de fum. Am sperat să te oprești.

   Am dat din cap în direcția pachetului.

   - Faci afaceri cu o bucățică din Crucea cea adevărată?

   - Nu chiar.

   A desfăcut pachetul, împăturind la loc hârtia, apoi o pânză care era uleioasă și mirosea a metal uns.

   Un pistol automat de calibrul 45, folosit de guvern, se odihnea pe masă. O prezentă grea, întunecată în mica încăpere. Nu era jucărie.

   - Ce fel de preot ești tu, de fapt?

   Mi s-a uscat gura când el l-a ridicat și l-a trecut dintr-o mână în alta. Toată lumea se dovedea a fi altfel decât mă așteptam.

   - Unul care vrea să-i prindă înainte de a fi prins de ei. Ți-am mai spus. Sunt omorâți oameni. Horstmann n-a fost impresionat de pistolul tău. Probabil că nu și-ar fi bătut prea mult capul nici cu al meu.

   A râs ușor, a împachetat pistolul la loc, l-a așezat în servieta deschisă, s-a uitat la ea și a împins-o sub pat.

   - Hai să ne plimbăm, a spus. Trebuie să vorbim. Apropo, nu vreau să te supăr, dar arăți ca un accident de mașină. Poate îmi spui de ce, băiete. Când viața mea e în pericol, îmi place să mi se explice totul. Așa că ajută-mă.

        Cunoștea geografia misterioasă din Trastevere ca pe opririle de pe drumul Crucii. Aproape a oftat de ușurare când am trecut podul și am ajuns acolo, de parcă cele mai secrete colțuri ale locului se potriveau cu ale lui.

   Am mers mai departe, privind un lucru sau altul, și am trecut în Via della Lungaretta. Era un psiholog foarte priceput, vorbea cu mine despre diferite lucruri, liniștindu-mă, în timp ce eu reduceam lucrurile la o perspectivă mai accesibilă.

   Ne-am oprit să bem un pahar de Orvieto la o cafenea din piața San Maria. Fântâna din mijloc susura și stropea, copiii se jucau, iar vinul mă aducea înapoi la viață.

   - Îți place foarte mult să spui povești, am zis, așa că spune-mi povestea pistolului tău.

   - O, e un fel de talisman, presupun. Un suvenir din armată. Am studiat la Roma după război și l-am lăsat unui prieten de aici. Ieri am trecut pe la el, am vorbit despre vremurile de demult. M-am gândit să arunc o privire la vechiul revolver. Și am descoperit că a avut mare grijă de suvenirul meu.

   A ridicat din umeri.

   - Nu e mare scofală, Ben.

   I-a făcut semn chelnerului să ne mai aducă vin. O aidere a trecut prin piață. Hohotele de râs ale fetelor cădeau ca niște monede zornăind în fântână.

   - Acum spune-mi și tu de ce ai venit la mine arătând de parcă te-ar fi lovit un camion? Ce s-a întâmplat?

   Când vorbeai cu Artie Dunn aveai un sentiement ciudat. Poate din cauză că nimic nu părea să-l suprindă. Și mă prinsese exact când voiam să vorbesc.

   Așa că i-am spus despre mine și Elizabeth, toată povestea, începând cu noaptea aceea ninsă din parcul Gramerci, când sora mea era încă în viață, apoi cum a fost când și-a făcut apariția în Princeton, cum m-a ajutat să depășesc moartea lui Val.

   I-am spus cât de proaspătă, vie și strălucitoare fusese, i-am spus că ea fusese cea care-i descoperise pe assassini, a dat un nume dușmanului nostru, când acesta era doar umbra fugară a unui bătrân cu păr argintiu și un pumnal. Ea găsise modelul care se repeta din vechea tapiserie. Ea descoperise drumul către Badell-Fowler, drumul către epoca noastră. Când ni se păruse că ne înfundasem de tot, ea nu se dăduse bătută... și avusese dreptate. I-am spus toate astea. I-am spus că mă îndrăgostisem de ea și i-am povestit ce se întâmplase în grădinile Borghese.

   M-a ascultat răbdător, sorbind din vin, în timp ce vântul aducea un aer proaspăt cu miros de ploaie.

   - Înveselește-te, a spus. E femeie. Lordul Byron a spus cel mai înțelept lucru despre femei. „Există în femei un anumit flux care, atunci când crește, ne duce... Dumnezeu știe unde.” Mă tem că asta spune totul.

   - Dar în afara tuturor capcanelor de până acum, am spus, ea mai e și călugăriță, iar eu sunt un prost.

   - Prostii. Cai verzi pe pereți. Sora Elizabeth e o femeie modernă. S-a întâmplat să-și aleagă o carieră care-i cere anumite lucruri neobișnuite. Restul nu mai contează. Asta nu e Biserica de pe vremea copilăriei tale. Nici măcar din perioada ta iezuită. Totul s-a schimbat. A devenit aproape de nerecunoscut.

   - Vocația rămâne vocație, am spus cu dârzenie.

   - Dragul meu prieten, a început Dunn cu blândețe, aici e vorba de o femeie complexă din punct de vedere intelectual - nu de fata unor țărai analfabeți sau de o copilă ignorantă care l-a văzut pe Hristos stând într-un copac și s-a hotărât să devină pentru toată viața mireasa lui. Ea are toată gama de îndoieli, poate nu față de religia ei, dar față de felul în care își conduce viața, față de propria ei capacitate de a lua decizii.

   M-a privit cu un zâmbet înțelegător, meditativ.

   - E o femeie excesiv de modernă, ceea ce înseamnă că e confuză, nesigură și, desigur, o pacoste. Toate astea ar fi adevărate dacă ar fi o femeie de afaceri, profesoară sau casnică - dar e călugăriță, ceea ce e puțin diferit. Nu mult, nu cum era înainte. Ea n-a simțit fiorul unei chemări divine. Dumnezeule, se știe că Ordinul nu atrage deloc astfel de femei. Ele vor la mănăstire. Ordinul s-a specializat în militanți, activiști și elitiști, acesta-i adevărul. Driskill, n-ar trebui să-ți spun eu toate astea - ești un tip deștept.

   Și-a aprins un trabuc și, în acest timp, am încercat să potrivesc tot ce-mi spusese el cu Elizabeth pe care o cunoșteam.

   - Femeile pe care le atrage Oridnul, ei bine, nu pot să rămână acolo. Jocul se joacă acum după reguli noi. Iar sora Elizabeth experimentează toate îndoielile acestor vremuri. Își pune întrebări despre iubire, bărbați, copii, despre angajamentul ei personal, jurământul ei, teama de propria ei slăbiciune și vulnerabilitate, ideea de a dezamăgi Biserica și pe ea însăși. Dumnezeule, Ben, ai trecut și tu prin ceva asemănător. Adu-ți aminte. Și recunoaște, băiete, că nu e ușor să fii femeie în vremurile acestea. Ești un tip destul de inteligent, ar trebui să înțelegi asta.

   A tras un fum din trabuc, privindu-mă ca un profesor care așteaptă răspunsul elevului.

   - Pot să știu și eu de când ești expert în domeniul femeilor? Ești ca o călugăriță care vorbește lumii despre controlul nașterilor, despre căsătorie și avort. Poate că habar n-ai despre ce vorbești.

   - Vrei o poveste? O să-ți spun o poveste despre preoți și femei. Trebuie să curățăm câteva din pânzele de păianjen care flutură prin bietul tău cap, prietene. 

   A suflat un inel perfect de fum și a trecut trabucul prin mijlocul lui.

   - Mai bine ia încă o gură de vin.

            Mi-a spus o poveste extraordinar de dureroasă despre legătura lui cu o franțuzoaică măritată, după război, la Paris.

   El o iubise, ea îl iubise și ea avusese o fată la care el ținea foarte mult. Totul s-a terminat rău. Amândouă muriseră în mod tragic, iar părintele Dunn a trecut printr-o perioadă foarte grea. Se întâmplase cu mult timp în urmă, iar el a povestit liniștit, în timp ce fântâna susura, vinul curgea și trabucul ardea.

   - Preoții sunt departe de a fi perfecți, a spus el. Nu sunt decât oameni. Ne luptăm cu aceleași tentații ca și ceilalți. Cu puterea, singurătatea, băutura, femeile, păcatul în toate ipostazele sale. Salvatore di Mona a rezolvat toate problemele financiare ale familiei sale când a devenit cardinal, ca să nu mai vorbim că a devenit papa Callistus. Poate că nu e de mirare câți oameni vor să vină în ajutorul unui cardinal, al oricărui cardinal. Lista de alcolici, adulteri, trădători, oameni nu foarte diferiți de restul celo care suportă presiuni de toate felurile. Amândoi cunaștem foarte multe nume...

   A ridicat din umeri.

   - D`Ambrizzi e numai unul.

   - D`Ambrizzi?

   - Să nu-mi spui că te-ai mirat de ceea ce ne-a povestit Kessler. Se potrivește perfect. El e omul cel mai adânc implicat în lume. Un adevărat prinț al Bisericii. Puterea lui depășește visele noastre, te asigur. Ca și Lockhardt, tatăl tău sau Summerhays, doar că el acționează de partea cealaltă a gardului. Sunt făcuți toți din aceeași plămadă. Ceea ce-i place lui D`Ambrizzi cel mai mult sunt intriga, mașinațiile din consiliu.

   - D`Ambrizzi, am spus mai mult pentru mine.

   Era posibil ca el să fi poruncit omorârea surorii mele, să-și fi trimis unealta cu păr argintiu ca s-o ucidă... să-i omoare pe Lockhardt, pe Heffernan... pe fratele Padraic și pe sărmanul Leo... Iar eu aveam un pistol de jucărie.

   Am plecat din cafenea. O ceață fină umpluse aerul, iar mirosul de fructe, flori și restaurante ne învăluia, ca și cum ne-am fi aflat într-un bazar exotic.

   Mi-a arătat biserica Santa Maria, considerată cea mai veche din Roma, fiindcă în timpurile imperiale Trastevere era centrul vieții evreiești. Era necesar un loc de întâlnire al credincioșilor lui Iisus și un alt papă Callistus, primul cu acest nume, îl construise.

   L-am urmat pe Dunn după colț, până în mica piață San Callistus - legată de Santa Maria prin Palatul San Callistus - care, mi-a spus el, aparținea Vaticanului.

   - Sfântul Părinte și-a luat numele după acest Callistus?

   - Dacă da, a fost o alegere nefericită. 

   Părintele Dunn m-a condus în partea cealaltă a pieței, pentru a sta în fața palatului.

   - Pe locul palatului de acum s-a aflat înainte casa în care sărmanul Callistus a fost închis și torturat. După aceea a fost aruncat pe fereastră într-un bazin din curte. Asta a fost demult. În anul 222, mai precis.

   Ne-am oprit pe un pod și am privit la apele Tibrului. Ceața se transformase în ploaie și picura în fluviu. El îmi vorbea despre D`Ambrizzi și Simon.

   - În război el s-a simțit în elementul lui, a spus. Omul a fost proiectat pentru a fi folosit în caz de criză. A fost creat de o firmă serioasă și făcut să reziste. Dar acum nu-l mai văd în rolul lui Simon. Presupun că asta și vrea totuși - să nu fie evident. Nu știu, Ben.

   Se uita la apele întunecate ale Tibrului, care curgeau în ploaie. Am auzit tunete undeva departe, peste Toscana. Am început să ne plimbăm.

   Nu aveam altceva de făcut decât să așteptăm sfârșitul discuției dintre D`Ambrizzi și Callistus. N-aveam ce face decât să așteptăm și să ne întrebăm ce să facem după ce așteptarea avea să se termine.

   - Vino, a spus el. Vreau să-ți mai arăt ceva.

   

            După 10 minute ne-am oprit peste drum de o clădire șubredă, jumătate depozit, jumătate aprozar, lângă care era un restaurant. Era întuneric, iar vântul care bătea dinspre râu era rece.

   - Clădirea asta aparține Bisericii, a spus el. Întreg blocul, de fapt. Nu e un ristorante prea rău. Proprietarul era un preot din Napoli. Vino.

   L-am urmat pe o alee care ocolea clădirea și ajungea în spate. Un autoturism singuratic, trecut bine de prima tinerețe și arătându-și vârsta, era parcat lângă o ușă metalică, deschisă de două degete.

   - Vino, a repetat el. Nu fi timid. 

   A împins ușa și a pășit într-un coridor îngust, slab luminat, care mirosea a sos de spaghetti, pește, usturoi și mirodenii. Am auzit un zgomot dintr-o încăpere de la capătul holului. Cineva arunca săgeți într-o ușă. Sunetul era inconfundabil. 

   Ne-am oprit chiar în fața ușii.

   - Intră, mi-a spus părintele Dunn.

   Un bărbat scotea săgețile din lemn. S-a întors, ținând în mână vârfurile ascuțite de metal lucitor.

   Nu-l mai văzusem de foarte mult timp. De când sora mea și cu mine îl așteptasem nerăbdători să iasă la joacă. 

   Văzându-mă, chipul i s-a luminat de un zâmbet larg. A venit spre mine și s-a oprit, privindu-mă în ochi. Apoi m-a înhățat de umeri și m-a îmbrățișat.

   - Ce mult a trecut, Benjamin. Erați niște copii pe atunci.

   M-a scuturat ca pe o păpușă uriașă. Era încă foarte puternic.

   - Benjamin.

   A făcut un pas înapoi, ca să se uite la mine, iar eu am privit în ochii cardinalului Giacomo D`Ambrizzi.

   Oare de ce mă adusese Artie Dunn în gura lupului?

3

         Sora Elizabeth se așeză la masa de lucru, în încăperea pustie, cu ochii închiși și mâinile strânse pe un teanc de foi de hârtie.

   Se întorsese la birou din grădinile Borghese, iar sora Bernadine o pusese la curent, scurt și repede, cu starea materialului care era gata pentru tipărit. La încheierea raportului, sora Bernadine se sprijini de un dulap cu dosare, închise un sertar cu șoldul și zise:

   - Știu că nu e treaba mea, dar te simți bine? Arăți puțin șifonată - ai plâns?

   Sora Elizabeth își lăsă capul pe spate și izbucni într-un râs moale.

   - A, spuse ea gânditoare. Nu mai mult decât de obicei, presupun.

   Văzând îngrijorarea de pe chipul asistentei, adăugă:

   - Nu, nu, n-am nimic. Dar ai dreptate, sunt obosită.

   - Probabil că e și din cauza nebunului care a intrat în apartamentul tău.

   - Probabil.

   - Ai nevoie de o pauză serioasă, Liz.

   - Nu-ți face probleme. O să-mi fie bine.

   Acum stătea singură la masă, în biroul liniștit și întunecat, ascultând muzica pop la radioul Sony portabl. Deschise fără tragere de inimă ochii și văzu ecranul verde al computerului.

   Solicitase comparația dintre D`Ambrizzi și Indelicato pe care o făcuse cu câteva săptămâni în urmă și se uită  la viețile celor doi, reduse la câteva rânduri, la căile pe care cei doi le urmau pentru a-și pune coroana papală pe cap. Se gândi la anii războiului.

   Acum nu mai părea să existe nicio îndoială asupra faptului că D`Ambrizzi învârtise ceva la Paris - ce n-ar fi dat să pună mâna pe paginile manuscrisului lăsat în New Prudence! - dar pe ea o interesa mai mult, în acel moment, ce făcuse Indelicato. Lucrase la Roma, aproape de papă....

   Nu putea să-și scoată din minte imaginea celor 2 oameni, ca două armate, recrutând susținători, îndreptându-se inexorabil către același scop. O cursă de-o viață pentru tronul lui Petru. D`Ambrizzi și Indelicato, țăranul și aristocratul, legați unul de altul peste ani, pas cu pas, dușmani și frați întru credință.

   Bâjbâi prin întuneric în căutarea unui pachet de țigări pe jumătate gol și plin de praf, vechi de 6 luni.  Dintr-un motiv ascuns, necunoscut, fuma două țigări pe lună și acum era timpul. Mâinile îi tremurau și, când găsi pachetul, era gol. Stătea aruncat printre agrafe de hârtie, benzi, pixuri și tutun uscat, scuturat.

   Sora Bernadine i-o luase înainte.

   „Doamne, vrei să fii puțin atentă, te rog? Am trecut prin multe, nu-i așa? Așa că vreau să fumez, doar o țigară. Crezi că-ți cer prea mult? Ce se spune despre tine? S-ar putea să fie adevărat.”

   Închise sertarul și își văzu mâinile, nu mai putea să-și ia ochii de la ele...

   Uscate, osoase, ca de hârtie, mâini reci, cu vene albastre - mâini de călugăriță bătrână...

   Începu să suspine.

   Își aminti de mâinile lui Val, întotdeauna puternice, bronzate, suple. Acum Val n-avea să mai fie niciodată bătrână, n-avea să mai fie o babă uscată și searbădă, jelind după viața, copiii și dragostea pe care nu o va cunoaște niciodată....

   Se holba la mâini printre lacrimi.

   Telefonul sună.

   Își șterse ochii cu un șervețel, încercă să-și oprească lacrimile și să alunge tristețea.

   Răspunse, și la capătul celălalt al firului auzi o voce cunoscută și așteptată. Monseniorul Sandanato.

   - Ascultați, soră. Rămâneți acolo unde sunteți. Nu plecați de la birou. Cu nimeni. Așteptați-mă. Înțelegeți ce spun? Sunteți în pericol. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Plec acum de la birou.

        Sandanato ajunse în mai puțin de 15 minute.

   Venise cu respirația tăiată și cu fața lucind de transpirație. Tenul lui închis, măsliniu, se albise. Se așeză pe marginea mesei de lucru, ochii lui arzând de febră îi căutară pe ai ei.

   - Unde ați fost? Erați la Paris și pe urmă ați dispărut - asta e o nebunie. Am fost foarte, foarte îngrijorat.

   - Îmi pare rău, zise ea. Am dat de Ben Driskill și de părintele Dunn la Paris...

   - O, Doamne, suspină el încet. Continuați.

   - Am mers cu ei la Avignon.

   - Dar de ce?

   - De ce nu?

   Nu-și ascundea exasperarea.

   - Nu vreau să-mi spuneți dumneavoastră ce să fac! Nu uitați, ei sunt 2 dintre cei buni. Poate că dumneavoastră și cardinalul nu luați teoria mea despre assassini la fel de serios ca mine, dar ei au găsit un om care a reușit să arunce mai multă lumină asupra acestor lucruri...

   - Ce om? Despre ce vorbiți?

   Se întinse peste masă și îi luă mâna.

   - Soră, iertați-mă - mă comport ca un nebun - dar trebuie să-mi spuneți adevărul acum. Suntem aproape de sfârșitul acestor întâmplări cumplite. Vom curăța Biserica, soră, și o vom face acum. Dar trebuie să-mi spuneți despre omul din Avignon. Vă rog!

   Îi strânse mâna, încurajând-o.

   Ea simți că-i scapă un suspin de ușurare, de parcă i s-ar fi luat o piatră imensă de pe inimă, și îi povesti excursia și întâlnirea cu Kessler/Calder. Când ajunse la pasajul care afirma că Simon Verginius era, de fapt, D`Ambrizzi, se uită la Sandanto, așteptând explozia, negarea.

   Dar aceasta nu veni. Umerii lui Sandanto căzură. Se ridică și începu să se plimbe prin încăpere, cu mâinile în buzunare, clătinând din cap.

   - Soră, dumneavoastră și Driskill trebuie să renunțați și să vă retrageți acum. Ascultați-mă. Nu vă pricepeți, nu sunteți jucători, sunteți doar chibiți, și nu vreau să fiți loviți de trăsnet. Înțelegeți?

   - Nu. Nu înțeleg absolut nimic. Nici pe dumneavoastră, nici pe Driskill, pe nimeni. Dar nu pot să cred că D`Ambrizzi e vinovat de....

   - Vă rog să-mi promiteți că nu vă veți amesteca!

   - Nici moartă - cine v-a dat această putere dintr-o dată? Și de ce nu vreți să negați povestea lui Kessler?

   - Bine, spuse el, făcând un gest teatral de calmare, stăpânindu-se printr-un efort de voință. Nu neg povestea lui Kessler, fiindcă s-ar putea să fie adevărată. D`Ambrizzi s-ar putea să fi fost Simon. Da.

   - Ce tot spuneți? E el Simon acum? Asta contează - Pietro, îl iubești pe acest om - ești mai aproape de el decât oricine pe pământ....

   - Nu vorbim acum despre relațiile personale, soră. Am trecut de asta. Noi vorbim despre viitorul Bisericii... vorbim despre cel care s-ar putea să devină papă. Acum am ajuns foarte aproape de sfârșit. Crimele între care sora Valentine a făcut legătura, uciderea ei, atacul asupra dumneavoastră.....

   - Noi? Care noi?

   - Cardinalul Indelicato și cu mine! Da, credeți-mă. Eminența sa și eu lucrăm împreună ca să descoperim adevărul....

   - Dumneavoastră și Indelicato? Dumnezeule, dar sunteți dușmani de moarte! Vă urâți reciproc. Ce se întâmplă? De când lucrați alături de Indelicato?

   Mintea i se tulbura. Una dintre piesele de rezistență ale Bisericii era perechea Sandanato și stăpânul lui, D`Ambrizzi. Ce se întâmplase?

   - De când.... de când mi-am dat seama că D`Ambrizzi conduce Biserica pe căi greșite. De când mi-am dat seama că nu făcea nimic pentru a duce la îndeplinire ordinele Sfântului Părinte în privința ucigașului sorei Valentine, ucigașul tuturor celorlalți. D`Ambrizzi ascundea, de fapt, adevărul, încurca ițele.... Fiindcă el - chiar el - se afla în spatele lor. Eu și Indelicato am observat ce-i făcea lui Callistus, cum îl izola, îi ținea predici, îl conducea, pentru că papa nu mai are puterea de a hotărî singur. Am văzut planurile ascunse ale lui D`Ambrizzi.... și ne-am îngrozit.

   Se uită la ea, chipul lui fiind o mască chinuită.

   - Dar când? Cu cât timp în urmă?

   - Asta n-are nicio importanță, soră. Ceea ce contează e ca dumneavoastră să înțelegeți cât de greu mi-a fost. Știți că el mi-a fost ca un tată.... dar Biserica trebuie să fie pe primul plan. Noi 2 suntem de acord asupra acestui lucru. Întotdeauna am știut că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să vă spun adevărul. De-asta am încercat să vă vorbesc despre nevoia de a curăța Biserica... și cum binele ar putea veni din rău. N-am timp să vă spun totul acum, soră. Nu mai e timp.

   Lumina slabă îi transforma fața într-un basorelief întunecat, obrajii și orbitele, în găuri negre. Spiritul suferinței, martirul, pregătit să moară pentru Biserica lui, fie ea bună sau rea.

   Ea se zbătea să asimileze tot ce spunea el. Încerca să reinventeze lumea în acea fracțiune de secundă.

   D`Ambrizzi fusese atâta amar de vreme una dintre certitudinile Bisericii, un stâlp infailibil al rațiunii, al bunului-simț, al inteligenței: omul care gândea în perspectivă. Sfântul Jack, cel care ar fi trebuit să devină papă.

   - Kessler a spus adevărul, șopti ea. Asta vreți să-mi spuneți? Că tot ce mi-a spus Ben era adevărat?

   - Habar n-am ce-a spus Driskill, dar vreau ca dumneavoastră să strați departe de el și de părintele Dunn. Driskill e capabil să-și poarte singur de grijă....

   - Credeam că ați spus să stăm amândoi, și eu, și el, deoparte!

   - Puțin îmi pasă ce pățește Driskill, soră! Pentru dumneavoastră sunt....

   - Eu nu sunt în stare să-mi port de grijă? Asta e?

   El îi ignoră brusca izbucnire nervoasă.

   - Trebuie să ne confruntăm cu ceea ce se întâmplă aici. N-are niciun rost să ne certăm. Dumneavoastră reprezentați o mare amenințare pentru planul lui D`Ambrizzi. Dacă vă țineți după el, o să vă îndepărteze din drum fără nicio ezitare... poate încă mai credeți în el, dar ceea ce faceți, ceea ce ați făcut în aceste săptămâni - poate să-l distrugă!

   - Asta e foarte greu de crezut, spuse ea.

   - Gândiți-vă cum trebuie să fi fost pentru mine.

   - Dacă aveți dreptate, atunci care e planul lui? Ce se întâmplă?

   Sandanato pescui o țigară din buzunarul de la haină și o aprinse, fumul încolăcindu-se în lumina lămpii de pe masă. Ea nu mai voia să fumeze. El tuți și culese o bucățică de tutun de pe limbă.

   - D`Ambrizzi, spuse el, scrutând-o, vrea să preia puterea asupra întregii Biserici... începând cu inima ei. Și-a centralizat puterea, are o mână solidă de susținători în rândul cardinalilor și în presă, are banii americani în spate, stă cu un picior bine înfipt în lumea politică și materială, iar cu celălalt în Vatican. Presa îl iubește, soră... Ei îl iubesc, ca și dumneavoastră, ca și Val - dar omul pe care îl iubim și în care avem încredere ne-a folosit pentru a-și îndeplini propriul plan. El e singurul om de care Sfântul Părinte mai vrea să asculte. Deține controlul absolut asupra minții lui Callistus, asupra celor care au acces la el. El îl convinge pe Sfântul Părinte să vorbească cu anumiți cardinali, să-l impună pe D`Ambrizzi ca succesor al său, ca alegerea sa personală - cardinalul D`Ambrizzi vrea să fie papă și a făcut totul ca să-și ascundă trecutul. Trebuie oprit, soră!

   - Iar dumneavoastră și Indelicato puteți să-l opriți, spuse ea.

   - Dacă poate cineva.

   - Atunci dumneavoastră și Driskill sunteți aliați, zise ea, încercând să vadă totul, în întregime.

   - Nu, nu. Nu înțelegeți? Dunn îl are la degetul mic pe Driskill! Așa a fost de la bun început. Dunn e un om subtil, îl manipulează...

   - Dar ce e rău în asta? Dunn e...

   - Ce e rău în asta? Elizabeth, Dunn e omul lui D`Ambrizzi! Nu vezi? Din cauza asta Dunn s-a implicat chiar din prima zi, de la Princeton... el a fost cu Driskill în noaptea aceea, el a fost primul care l-a găsit pe Driskill în capelă, cu sora lui moartă. Ben Driskill nici n-a avut răgazul să reacționeze la moartea lui Val, fără ca Dunn să fie lângă el, să-l conducă, să-l mângâie.

    Tuși din nou, din cauza fumului, și trecu pe lângă ea pentru a privi în stradă, de la fereastra biroului.

   - Cred că Dunn știa că sora Val trebuia să moară... ajunsese prea aproape de adevărul despre D`Ambrizzi... Ea făcuse legătura dintre el și naziști în trecut și știa că trecutul trebuia șters, uitat. Iar D`Ambrizzi voia ca Dunn să fie acolo pentru a-l ajuta pe Driskill să treacă prin clipele grele.... și pentru a se asigura că sarcina fusese bine îndeplinită.

   - Dar ei au încercat să-l omoare pe Ben când patinați împreună pe lac....

   - Ben i-a dezvăluit lui Dunn că vrea să reconstituie trecutul lui Val, să descopere ce anume a condus la moartea ei....

   Cuvintele cădeau mai departe, o enormitate după alta, ca niște bombe cu efect întârziat programate cu mult timp în urmă și explodând acum în adâncurile psihicului ei. Biserica era aruncată în aer.

   Dunn era un ticălos, D`Ambrizzi era un ticălos, Sfântul Părinte era prizonierul lui D`Ambrizzi... toate pentru ca D`Ambrizzi să fie ales papă. O călătorie de 40 de ani, de la assassini la coroana papală.

   Sandanato o rugă să vină cu el, să o ducă la sediul Ordinului, unde putea să rămână până când avea să se termine totul. Dar ea îl respinse.

   Ea îl alungă pe Sandanato și el plecă înciudat, sfătuind-o să stea departe de Driskill, Dunn și D`Ambrizzi până când toate astea aveau să se sfârșească.

   Driskill. Singură, până și gândul la numele lui o durea. 

        După încă o oră, plecă de la birou și afară o lovi vântul rece al sfârșitului de noiembrie. Porni cu pași vioi, dar când ajunse la colț, un Mercedes negru, lustruit, trase și opri lângă ea.

   Un preot într-o pelerină neagră, cu guler alb ivindu-se de dedesubt, ieși de locul de lângă șofer.

   - Sora Elizabeth?

   - Da?

   - Sfântul Părinte a trimis această mașină după dumneavoastră. Vă rog.

   Deschise larg ușa din spate.

   - Sfântul Părinte?

   - Vă rog, soră. Nu avem prea mult timp.

   O apucă de braț și ea intră în spațiul întunecat al banchetei din spate. Era singură. Mașina porni.

   - Vaticanul e în partea cealaltă. Puteți să-mi explicați ce se întâmplă, părinte?

   El își întoarse fața către ea și dădu solemn din cap.

   - Îmi pare rău, dar trebuie să ne mai oprim undeva, soră.

   - Unde?

   - Trastevere, soră, spuse el, în timp ce mașina prindea viteză, strecurându-se pe străzi dosnice, pustii și întunecate, îndreptându-se spre Tibru.

   

4

DRISKILL

         Încercam să înțeleg de ce mă aflam acolo, când au adus-o pe sora Elizabeth în încăperea mare, nefinisată.

   Camera era rece, prăfuită și aproape goală - doar eu, Dunn și D`Ambrizzi. Nimeni nu spusese prea multe și, oricum, nimic care să mă poată ajuta.

   Ea era însoțită de un preot care a condus-o înăuntru și a plecat, trăgând ușa după el. Purta pardesiul cu cordon și o geantă aruncată pe umăr. S-a uitat speriată la noi, a început să spună ceva, dar a înghețat când l-a văzut pe D`Ambrizzi.

   El a pășit pe podeaua de ciment, zâmbind, s-a uitat la ea și a condus-o la masă. Ea s-a tras înapoi un moment, dar el era irezistibil.

   - Te rog, stai jos, a spus el, arătând absolut schimbat în costumul lui gri cu dungulițe.

   Totul la el părea schimbat. Ținuta - care în mod normal însemna că se legăna ușor pe tocuri, cu mâinile încrucișate pe pieptul uriaș - avea acum un aer nehotărât, de parcă n-ar fi știut ce să facă cu mâinile și cu picioarele. Astfel, părea incocent, nesigur, absolut dezarmant. 

   Un zâmbet fugar a trecut pe chipul lui Dunn când m-a privit în ochi.

   „Ticălosule”, am gândit.

   - Îmi pare îngrozitor de rău, a spus D`Ambrizzi, că a trebuit să vă aduc aici într-un mod atât de nepoliticos, fără să vă anunț și fără să vă explic de ce. Dar nu avem prea mult timp, iar voi veți afla imediat motivele mele. Vremurile acestea, nu e nevoie să vă amintesc eu, sunt - cum? - neobișnuite. Necesită măsuri cel puțin la fel de neobișnuite. Vă rog să primiți scuzele mele cele mai sincere.

   După ce ne-am așezat cu toții la masă, el a traversat greoi camera și a tras un scaun în spatele mesei de lucru, pe cimentul aspru. Nu părea obișnuit să stea fără asistentul lui. Sandanato nu se vedea nicăieri.

   - Și trebuie să mă iertați încă o dată, dacă voi domina aceste discuții. Am multe să vă spun. Voi încerca să anticipez întrebările voastre... înțelegeți că, din păcate, timpul meu e limitat. Și avem multe de acoperit.

   S-a uitat la ceas cu un gest studiat, ca un actor pus față în față cu un obiect mai puțin familiar. Fără îndoială că Sandanato era cel care îl informa asupra trecerii timpului. S-a sprijinit de spătarul scaunului, privind suprafața goală a mesei.

   - Bine. Începem. Părintele Dunn îmi este un prieten foarte drag, mai mult decât v-ați putut imagina. El m-a informat asupra activității tale, Benjamin. Egipt, Paris, Irlanda, Avignon. El mi-a vorbit despre manuscrisul găsit în New Prudence. Am afla de la început că tu ești convins că August Horstmann este ucigașul. Și, desigur, am aflat că Erich Kessler v-a spus că eu sunt acel Simon Verginius care a jucat un rol foarte important în dezvăluirea acestei povești. Da, cred că sunt destul de bine informat.

   Acum, trebuie să vă spun, cred că meritați să primiți anumite explicații. De ce am zis că meritați? Tu, Benjamin, meriți să cunoști adevărul pentru că sora ta a murit. Iar tu, soră, pentru că, la rândul tău, ai fost foarte aproape de moarte. Amândoi meritați să aflați adevărul pentru hotărârea pe care ați dovedit-o, o hotărâre nesăbuit, aflată la un pas de nebunie - totul pentru a descoperi adevărul despre niște lucruri adânc îngropate sub țărâna grea a timpului. Sincer, n-aș fi crezut că o asemenea muncă de detectiv e posibilă în aceste circumstanțe. Dar voi ați perseverat.

   A clătinat din cap cu o durere trucată, nasul coborându-i către bărbie, ca al lui Punch.

   - Voi ați făcut problema mea mai greu de rezolvat, mi-ați făcut mai dificilă sarcina de a opri aceste crime și, cuvintele credinciosului meu Sandanato, de a „salva Biserica”.

   A făcut o pauză, căutând parcă un răspuns care să ne mulțumească pe toți, apoi a renunțat. A respirat adânc, cu greutate, și s-a lăsat cu tot corpul pe scaunul subțire.

   - Da, a rostit el adânc, din piept, eu am fost Simon Verginius. Pe mine m-a trimis papa Pius la Paris, în slujba lui Torricelli, pentru a organiza un grup de luptători de gherilă în scopul de a proteja interesele Bisericii - sprijinindu-i pe naziști, câștigându-le încrederea și ajutorul, pentru a obține o parte din comori pentru Biserică.

   Da, eu l-am ucis pe părintele LeBecq în cimitir. A trecut atât de mult timp, încât nu-mi amintesc prea bine cum arăta. Era un porc înnăscut. Omorârea lui a fost un act de război, execuția pe câmpul de luptă a unui trădător, un um care ne trădase naziștilor.

   Și-a ridicat brusc privirea, ochii îi erau acoperiți de pleoapele grele, ca ai unui crocodil, dar la fel de iscoditori ca întotdeauna.

   - Așteptați pocăința unui preot? Atunci mă tem că așteptați în zadar. Așa cum ați descoperit și voi din diferite surse, eu - Simon - n-am fost niciodată de acord cu ajutorul dat naziștilor... asta era misiunea mea, o vreme am depus tot efortul pentru a o îndeplini - dar nu după mult timp am început să colaborez cu Rezistența, păstrând relațiile cu naziștii numai cât era necesar pentru a-i împiedica să calce cu cizmele lor grele peste Biserică. Lui Torricelli i-am fost un ghimpe cumplit în coastă, sărmanul. El voia să trăiască și să-i lase și pe alții să trăiască, să supraviețuiască, ignorând realitatea. Orice spuneam sau făceam îl speria de moarte.

   S-a uitat la ceas și și-a împreunat mâinile pe masă. Degete îi erau umflate ca gleznele unei femei grase.

   - Da, am încercat să-l asasinăm pe un om mare, un om important. Într-adevăr, el trebuia să vină la Paris cu trenul. Părintele LeBecq știa acest lucru, participase la întocmirea planului, dar își exprimase dezacordul. Totuși, nu el trebuia să ia hotărârea. Când planul a fost trădat și mulți dintre noi omorâți în munți, am fost sigur că LeBecq suflase informația nemților. Așa că l-am executat. În felul meu personal.

   Și-a trosnit încheieturile umflate pentru a-și întări afirmația.

   - Da, Pius a trimis un om de la Roma pentru a face investigații, pentru a colecta dovezi și a construi un caz împotriva mea - dacă într-adevăr eu îl omorâsem pe LeBecq și plănuisem asasinarea omului din tren... și, în general, refuzasem să îndeplinesc ordinele lui Pius, în ceea ce-i privea pe nemți. Omul trimis de Vatican știa că ultima parte a acuzației era adevărată.

   Pius se cam săturase de mine. Naziștii se plândeseră de încăpățânarea cu care refuzam să le îndeplinesc dorințele. Și da, omul trimis de Pius de la Roma era cunoscut în unele cercuri sub numele de „Colectorul”. El colecta informații, probe și cine mai știe ce altceva, dar era o sarcină grea, fiindcă eu îi împrăștiasem pe assassini, cei puțini rămași în viață, și nimeni nu știa unde erau. Nimeni în afară de mine și de ei înțiși, iar eu eram singurul care îi știa pe toți - cu excepția unui alt bărbat, cu numele de cod Arhiducele.

   Da, exista un document, datând de pe vremea familiei Borgia, o listă cu numele celor care au abandonat și au risca totul punându-se în slujba Bisericii - oameni care omorau pentru papă, pentru Biserică. Am trimis documentul în nordul Irlandei, însoțit de 2 oameni: fratele Leo și omul meu cel mai bun, cel mai dezinteresat, cel mai demn de încredere... August Horstman.

   După ce au plecat în Irlanda, n-am mai auzit de ei. Aveam și eu problemele mele la Paris, din cauza Colectorului, care începuse să mă încolțească... așa că, in extremis, am cerut ajutorul tatălui tău, Benjamin, vechiul meu tovarăș de arme, unul dintre spionii OSS, care pe vremea aceea bântuiau prin Europa ca niște stafii, făcând și ei tot ce puteau, obținând informațiii pentru Aliați prin orice mijloace. Hugh Driskill și-a folosit toată puterea pentru a mă scoate din Paris, în timp ce Colectorul furios, enervat, mă mușca de călcâie. Hugh m-a adus la Princeton și a început, alături de marele lui prieten, Drew Summerhays, să negocieze cu Pius întoarcerea mea la Roma. În siguranță.

   Și-a aprins una din țigările lui negre, cu band aurie, și și-a ridicat privirea obosită, clipind încet. Susținea un spectacol extraordinar.

   - Acum, manuscrisul. Asta făceam eu atunci când tu și micuța Val voiați să ies afară, să mă joc cu voi și să muncesc în grădină alături de tine și de mama ta - de ce am scris totul? Aveam nevoie de mai mult decât ceea ce tatăl tău și Summerhays puteau negocia cu Pius, fiindcă Pius avea un motiv foarte personal pentru a mă urî și a se teme de mine. Aveam nevoie de o poliță de asigurare perfectă, dacă voiam să fiu sigur că aveam să rămân nu numai în Biserică, dar și în viață.

   Când am lăsat manuscrisul preotului din sat, am știut că eram în afară de orice pericol. Am făcut o copie pentru Pius - și i-am spus că, dacă mă omoară, lumea avea să afle povestea assassini-lor lui, a hotărârii de a colabora cu naziștii îm furtul operelor de artă din Europa. Da, am folosit numele de cod în manuscris, fiindcă trebuia să am grijă ca bătrânul preot din New Prudence să nu-l citească și să nu afle prea multe, dar numele de cod nu aveau să știrbească conținutul acestuia. Amănuntele erau toate acolo, erau dovezi interne care puteau fi controlate, erau fapte reale.

   După ce am scris aceste pagini, iar tatăl tău și Summerhays mi-au pregătit drumul de întoarcere - și nu greșesc când spun că a fost o pastilă foarte, foarte amară pe care Pius a fost nevoit s-o înghită - m-am întors la Roma, i-am ținut sabia deasupra capului și mi-am croit un drum, o carieră, liber și nevătămat. Acum - s-a uitat la noi - asta explică trecutul, nu-i așa?

         Ascultasem mult timp și cu atenție, încercând să adaug totul la ceea ce știam.

   Când D`Ambrizzi s-a oprit, pentru a-și trage sufletul, am vorbit. Grasul meu a sunat forțat, artificial.

   - Pe mine nu mă interesează ce ați făcut în trecut. Nu mă surprinde nimic din ce pune la cale Biserica. Un pontif care-i simpatizează pe naziști se potrivește perfect. Dacă ceea ce ne-ați spus acum e adevărat, atunci nu pot decât să vă felicit. Foarte bine că l-ați omorât pe ticălosul de LeBecq. Dar asta e o poveste veche. N-are nicio legătură cu mine. Eu sunt aici pentru că sora mea a fost omorâtă....

   - Ești aici pentru că te-am adus eu, Benjamin. Dar continuă, fiule. Mă uit la tine și văd băiețelul de odinioară. Nerăbdător, dornic să se joace. Acel băiețel mai există încă în tine. Nu te-ai schimbat. Vrei să rezolvi totul....

   - Vreau să știu cine a omorât-o pe sora mea. Cine a fost în spatele crimei. Horstmann a apăsat pe trăgaci - prietenul dumneavoastră Horstmann, omul dumneavoastră de încredere - și tot el m-a înjunghiat în spate, dar cine l-a trimis? Dumneavoastră păreți candidatul numărul 1, dar pentru mine nu sunteți decât un bătrân gras care vrea să devină papă. Nu sunteți un om mare, faptul că sunteți cardinal mă lasă rece. Și, în mod sigur, nu sunteți Sfântul Jack!

   D`Ambrizzi zâmbea cu blândețe, dând ușor din cap, de parcă m-ar fi iertat. Duun studia un colț din tavan. Sora Elizabeth părea hipnotizată, holbându-se la mâinile pe care și le ținea în poală. Aștepta nemișcată.

   - Sunt conștient, a spus D`Ambrizzi, că par foarte suspect în ochii voștri. Dar nu uitați că v-am adus aici ca să vorbim, ca să vă explic ce am făcut și ce am de gând să fac... dacă aș fi așa cum credeți voi că sunt, n-ar fi fost mai simplu să vă omor pe toți? Dacă tot am ucis atât de mulți oameni, de ce n-aș mai ucide câțiva?

   - Dintr-o mie de motive, am spus.

   - Dintre care numai unul e cel adevărat - fiindcă eu nu omor pe nimeni, Benjamin. Eu am fost Simon. Dar nu eu l-am reactivat pe Horstmann după 40 de ani. Nu l-am mai văzut, n-am mai vorbit cu el și n-am mai auzit de el din momentul în care i-am dat, la Paris, Concordatul Borgia, pe care mi-l dăduse Pius. 

   M-a privit prin valurile de fum, scrutându-mă ca Jean Gabin într-un film vechi.

   - Ceea ce ne duce la marea întrebare... cine l-a pus din nou la treabă?

   S-a lăsat pe spate. Scaunul a trosnit. Și-a încrucișat brațele, privindu-mă în continuare cu ochii întredeschiși.

   - Cine? am spus. Pe cine căutăm? În primul rând, trebuie să fie cineva care știa unde naiba să-l găsească. În al doilea rând trebuie să fie cineva care știa că el fusese un criminal în slujba Bisericii. În al treilea rând, trebuie să fie cineva ale cărui ordine Horstmann să le asculte. Probabil că Horstmann n-ar primi ordine decât de la Simon. Așa că totul îl indică pe Simon Verginius, reactivând vechea rețea....

   - Într-adevăr, așa pare, a spus D`Ambrizzi. Ești avocat, îți construiești propriul caz. Dar nu cumva chiar acesta e scopul, domnule avocat? Să-l facă pe Simon să pară vinovat? Poți să crezi ce vrei, Benjamin. Întotdeauna ai avut o minte independentă. Dar lasă-mă să-ți prezint o altă perspectivă.

   S-a aplecat înainte, punându-și coatele pe masă.

   - Cineva îl conduce pe Horstmann, îi dă instrucțiuni. Acest necunoscut din umbră e adevăratul ucigaș. Suntem de acord...

   - Dar cu asta nu i-am iertat toate păcatele lui Horstmann. El e cel care i-a pus pistolul în ceafă surorii mele....

   D`Ambrizzi a dat afirmativ din cap, dar a continuat:

   - De ce sunt uciși acești oameni? Aici tind să-i dau dreptate lui Herr Kessler. Pentru a-i îndepărta pe cei care știau adevărul despre ceea ce s-a întâmplat la Paris în timpul războiului, despre Biserică și naziști, despre assassini și despre implicarea noastră în acțiuni josnice... acești oameni reprezentau un pericol pentru acest om și trebuiau să moară. Acum cine ar fi persoana cea mai lovită dacă această poveste ar ieși la lumină?

   - Cineva care omora oameni la Paris, am spus eu. Asta ne duce înapoi la Simon Verginius. Cineva care ar avea cel mi mult de pierdut, fiindcă, pe drumul spre canonizare, vrea să facă o oprire și pe tronul lui Petru. Nimeni nu seamănă mai bine cu acest portret decât dumneavoastră, Sfântul Jack...

   - Dar, a șoptit D`Ambrizzi, e bătrânul Sfânt Jack singurul suspect? Dacă mai există un motiv în spatele acestor evenimente cumplite? Gândiți-vă la alegerea noului papă. Avem un electorat foarte restrâns - Colegiul Cardinalilor. Iar papa, care acum e pe moarte, are o influență foarte puternică. Există multe posibilități de a influența acest electorat. Banii, desigur, reprezintă una dintre ele. Promiterea puterii și a accesului la papă. Și mai este una, probabil cea mai veche dintre toate - teama. Dați-mi voia să vă spun care este pentru cardinali, pentru Vatican și pentru instituția Bisericii cea mai puternică teamă, anatema cea mai cumplită... distrugerea ordinii. Cu alte cuvinte, haosul.

   El vor reacționa în fața haosului, vă asigur, și sunt oameni puternici. Vor vrea să-l înlăture, să-l zdrobească și, credeți-mă, îl vor învinge. Vor cere ajutorul unui om cu pumnul de fier, înțelegeți? Biserica va suporta, dacă e nevoie, o întoarcere în beznă, la distrugerea opoziției, chiar și la o altă Inchiziție - vor fi bucuroși să o înființeze. Sunt unii care cred că o altă Inchiziție ar fi trebuit să apară de mult.

   Papa urăște haosul mai mult decât orice altceva - și el, la rândul lui, îl va prefera pe cel mai puternic, bruta, pumnul de fier. Trebuie să ne punem întrebarea, cine va beneficia cel mai mult de pe urma spaimei, a haosului și a dezordinii? Răspunsul e, desigur, omul care le provoacă. El e răspunsul la toate întrebările noastre.

   Sora Elizabeth a vorbit, în sfârșit, cu vocea tremurându-i de enervare.

   - De ce vă jucați cu noi? Cum să aflăm noi cine este? Cât va mai continua nebunia asta? Dacă sunteți dumneavoastră? Dacă dumneavoastră sunteți cel care va profita? Dumneavoastră aveți acces la papă.... Dumnezeule, vorbiți de parcă Biserica n-ar fi niciun pic diferită de Mafie, KGB sau CIA - dar e Biserica! Biserica e mai bună!

   D`Ambrizzi a ascultat cu ochii închiși, clătinând din capul său masiv, cu un aer aparent afirmativ. A tușit, cu un sunet răgușit.

   - Tristul adevăr e că, atunci când miza e suficient de mare și când e vorba de lupta pentru control și putere, diferența dintre organizațiile pe care le-ai menționat e mai mică decât crezi. Asta ne învață istoria.

   Prietena ta, sora Valentine, a înțeles asta mai bine decât oricine altcineva. Ea a înțeles foarte bine acea parte a Bisericii care nu se ocupă cu fapte bune. Dar a mai înțeles și că țelul Bisericii, ceea ce înseamnă ea pentru noi toți, e foarte diferit de cel al organizațiilor ppe care le-ai numit.

   M-ai întrebat cât va mai dura povestea asta - nu mult, vă asigur. Suntem aproape de sfârșit. Și să știți că nu mă joc cu voi. Vedeți, eu știu cine se află în spatele ei. Dar, dacă v-aș spune, oare m-ați crede? Poate că nu încă. Dar curând, foarte curând... Oricum, mai întâi e marea petrecere a cardinalului Indelicato. Felul în care își alege momentul e cel puțin obraznic. Vă sfătuiesc să nu lipsiți.

   - Petrecere? am spus eu, reacționând cu întârziere. Despre ce vorbiți?

   - Vai, Ben, petrecerile lui Fredi sunt legendare. Am uitat ce sărbătorește de data asta, dar va fi o seară splendidă, vă asigur. Și sunt convins că s-ar bucura să veniți și voi. 

   Pleoapele grele au coborât peste ochii lui vicleni.

   - Credeți-mă, ar fi mare păcat să scăpați ocazia. Am o surpriză pentru voi - dar numai la petrecere.

   Și-a împins scaunul înapoi.

   - Acum, șoferul meu mă așteaptă. Trebuie să mă întorc la treburile mele...

   - O întrebare, am intervenit. Ați spus ceva - de ce vă ura Pius atât de tare?

  Sora Elizabeth sărise în picioare.

   - Și cine era „marele om” din tren? Ce reprezenta Complotul Pius? Era planul lui de a-i reînvia pe assassini și de a-i folosi din nou?

   D`Ambrizzi s-a oprit și s-a întors. S-a uitat la sora Elizabeth, mirarea trecându-i fulgerător pe chipul aspru.

   - Păi, astea sunt toate legate întrel ele. Pius - recunosc - avea un motiv foarte bun să mă privească cu ochi răi. Vedeți... în acel tren ar fi trebuit să se afle papa Pius.

   - Voiați să-l omorâți!

   În vocea ei se citeau uimirea și neîncrederea.

   - Da, voiam să-l asasinăm pe papă. Uluitor, nu-i așa? Dar dați-mi voie să adaug că e o tradiție foarte veche. Și, evident, complotul nostru a devenit cunoscut sub numele de Complotul Pius. Complotul pentru asasinarea lui Pius. E ușor când cunoști răspunsul, nu-i așa? Multe explicații par logice, dar numai una e corectă. Amintiți-vă asta când ne vom apropia de sfârșit.

   - Stați! Opriți-vă!

   Sora Elizabeth se încrunta de parcă n-ar fi fost în stare să înțeleagă limpede totul.

   - Ați plănuit să-l omorâți pe papa Pius?

   - Exact de asta avea nevoie, soră.

   - Și părintele LeBecq a avertizat Vaticanul, Pius n-a mai făcut călătoria, așa că l-ați ucis pe LeBecq...

   - V-am spus, l-am ucis. Credeam că el provocase moartea prietenilor mei. Dar aici e o problemă. Un om care știa mi-a spus mai târziu că nu LeBecq a fost cel care a avertizat Vaticanul. Nu omorâsem pe cine trebuia. Oricum, n-a fost o mare pierdere.....

   - Dumnezeule, a rostit sora Elizabeth cu răsfularea tăiată.

   D`Ambrizzi s-a dus la ea și i-a luat mâna, refuzând să-i dea drumul.

   - Biata de tine, sărmană fetiță! Ai trecut printr-o perioadă cumplită. Îmi pare foarte rău. Dar tot ce pot să fac eu e să pun punct acestui coșmar.

   - Cine a încercat să mă omoare?

   Ea se lupta să-și rețină lacrimile.

   - Curând, se va termina foarte curând. Îți înțeleg îngrijorarea și furia. AI dreptate, totul e o nebunie. Un preo care a încercat să-l omoare pe papă, care a ucis un alt preot cu mâinile goale... totuși, acest preot e omul iubit pe care îl privești acum, omul pe care îl cunoști de foarte mult timp și în care ai încredere. E de neînțeles. Ce să înțelegi tu din toate astea? Ei bine, eu nu m-am mai gândit la moralitatea faptelor mele de mult timp. Am făcut ceea ce trebuia să fac, ceea ce am crezut că era bine. Știu că nu e atitudinea unui bun preot. Dar n-am ținut niciodată prea mult să fiu un preot bun. Am vrut să fiu un om bun.

   S-a uitat la ceas.

   - Mâinea seară pe la ora asta, în vila lui Indelicato - începe ultimul act. Deocamdată vă spun bună seara.

   S-a oprit în cadrul ușii, privind înapoi.

   - Aveți grijă!

         În acea noapte am rămas singur în camera mea de la Hassler, gândindu-mă la povestea lui D`Ambrizzi.

   Părintele Dunn plecase la treburile lui, fără să spună un cuvânt despre relația lui cu D`Ambrizzi. Și nu mă închipuiam abordând-o pentru a doua oară pe sora Elizabeth.

   Așa că am stat și m-am gândit la D`Ambrizzi așteptând, în munți, trenul care îl aducea pe papa Pius. Îndrăzneala acestui plan îți tăia răsuflarea. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi reușit? Ar fi găsit Biserica un om mare, un conducător care ar fi ajutat la demascarea naziștitlor? Evoluția morală a Bisericii ar fi urmat un alt curs? Aș fi devenit preotul care - datorită faptului că Pius trăia - n-a existat niciodată?

   M-am hotărât că nu-mi puteam permite să cunosc răspunsul.

   Dar, m-am întrebat, cine a trădat Complotul Pius?

       Spatele mi se vindecase destul de bine. Am umplut cada cu apă atât de fierbinte, încât oglinda s-a aburit.

   M-am întins în cadă și am tot turnat whisky peste gheață, până când a rămas doar jumătate de sticlă. Unele dintre grijile mele începeau să se piardă în ceața alcoolului.

   Eram foarte obosit și aproape nu-mi mai păsa că nimic nu era așa cum părea să fie. Toate mă înghițeau, și știam că nimeni n-avea să-mi ducă dorul. Era un sentiment ciudat, trist, dar în același timp liniștitor. N-aș fi o pierdere pentru nimeni... 

   Oricum, lucrurile se făceau altfel la Roma. La Roma trebuie să te porți ca romanii. Dar cine putea să-i înțeleagă?

        D`Ambrizzi.

   În ce măsură era adevărat? Era ceva adevărat, în sensul că se întâmplase în realitate?

  Stăteam întins în pat, scăldat în sudoare, mintea hoinărindu-mi în iluzii....

   Iisuse! D`Ambrizzi încercase să-l omoare pe papă!

   Și reușise să-l omoare pe LeBecq - dar nu el era omul care trebuia să moară.

   Iar lui puțin îi păsa!

   Cine făcea asemenea lucruri?

   Fusese din cauza războiului, în mod sigur. Războiul era în plină desfășurare, și asta schimbase totul. Regulile obișnuite fuseseră uitate...

   M-am întrebat dacă petrecerea cardinalului Indelicato avea să fie un loc sigur. Puțin probabil. Invitațiile noastre sosiseră la Hassler și ne așteptau. El dorea să aibă plăcerea companiei noastre la vila sa.

   În noaptea următoare.

    Bătaia de la ușă a început cam după ora 3, dar am rămas în pat, nereușind să-mi dau seama dacă era sau nu în vis.

   Când, în sfârșit, m-am dus la ușă și am deschis-o, sora Elizabeth se pregătea să mai bată o dată. Am întrebat-o dacă știa cât era ceasul.

   - Nu contează. Cât e?

   - Trei dimineața. Trecut de ora 3.

   - Ești tare, te descurci. Hai, lasă-mă să intru.

   A trecut pe lângă mine și a intrat în cameră.

   - Ce faci? Ce s-a întâmplat?

   - M-am săturat de luptă și nesiguranță. Între noi, vreau să spun. Trebuie să vorbim înainte ca totul să se prăbușească în flăcări. Întreaga mea lume, Ben - oriunde mă uit cade câte o rotiță. Nu, nu mă întrerupe. N-am face decât să ne certăm și să înrăutățim situația, așa că lasă-mă să-ți spun ce gândesc și nu scoate o vorbă decât dacă te întreb ceva. 

   Am dat afirmativ din cap.

   - Mi-e teamă că viața mea se va sfârși înainte de a apuca s-o trăiesc. Cred că Val voia să părăsească Ordinul și să se mărite cu Lockhardt. Știu ce simțea pentru el - ceea ce cred că simt și eu pentru tine. Și asta mă îngrijorează. Iar încrederea mea în Biserică a fost zdruncinată rău de tot - ce poate să însemne faptul că Biserica e implicată în povestea asta? Ce s-a întâmplat cu Biserica?

   - Trag concluzia că asta e o întrebare directă. Iar răspunsul e că Biserica a rămas aceeași dintotdeauna, doar că o parte din tine refuză să accepte acest lucru. Nu e nici mai bună, nici mai rea decât altădată.

   - Așa că nu știu ce să mai cred. Biserica mea s-a transformat deodată într-un mister. Nu știu dacă cineva din interiorul ei mai poate fi crezut. D`Ambrizzi are mai ulte fețe decât galeria cu portrete - iar eu caut pe cineva în care să am încredere. Mă întreb dacă tu...

   - Ascultă, eu...

   - Asta nu era o întrebare. Uite, eu sunt în mod normal o persoană foarte organizată, am programul meu și filofaxul, și o minte ordonată. Poate crezi că asta e o minciună, dar nu e. Sunt călugăriță de mult timp și recunosc că am căpătat un anumit mod de gândire - despre viață, despre mine, sentimentele și credința mea. Nu vreau să te plictisec cu toate amănuntele, dar trebuie să înțelegi că acest mod de a gândi și de a crede pe care l-am deprins e foarte puternic. Acum am dat peste tine - un ex-novice iezuit care are niște motivații mai complicate și un aparat defensiv mai dezordonat decât am întâlnit vreodată... Dar asta nu înseamnă că nu-mi placi și că nu țin la tine, chiar dacă mă tratezi ca pe un gunoi ori de câte ori ai ocazia. Ei bine, mă uit la tine și îmi spun că ești o problemă foarte complicată, dar până la urmă probabil că poți fi reparat... Acum, tot ce vreau de la tine e răspunsul la o întrebare. Apoi va trebui să stai și să aștepți, să te gândești dacă n-ar fi mai bine să renunți la ura asta oarbă, animalică, irațională împotriva Bisericii care, Dumnezeu știe, nu e o instituție perfectă....

   - Ce să aștept?

   - Să vezi care va fi următoarea mea mișcare, presupun.

   - Care e întrebarea, soră?

   - Ai vorbit serios când mi-ai spus ce mi-ai spus?

   - Ți-am spus o mulțime de lucruri. Uneori am vorbit serios...

   - Știi foarte bine...

   - Uite ce e, dacă ai venit aici ca să ne certăm, eu sunt tipul care poate să...

   - Mi-ai spus că mă iubești! Acum, vreau să....

   - Evident că ți-am spus asta. Vrei să știi dacă nu cumva mi-am pierdut mințile, nu-i așa? Ei bine, mi-am pus și eu aceeași întrebare. Oare merită? Ce rost ar avea să mă sacrific din nou pentru Biserică? Cine are nevoie de credința asta nebună în scamatoriile Bisericii?

   - Nimeni n-are nevoie de unul care face pe deșteptul, Ben.

   - Nici n-am spus că tu sau altcineva ar avea nevoie de mine.

   - Eu vreau să știu ce-ai vrut să spui când ai zis că mă iubești.

  - Ți-a mai spus-o vreodată cineva? Un bărbat, vreau să spun?

   - Da. Dar una e dragostea la 17 ani, dintr-o mașină decapotabilă, și alta e dragostea. Ce ai vrut tu să spui prin dragoste?

   - Eu am trecut de mult de 17 ani. Dragoste, soră. Am vrut să spun dragoste. Îmi pare rău, nu vreau să te zăpăcesc și mai tare, dar am vrut să spun că te iubesc. Acum, dacă mai ai vreo întrebare, sper că nu de ce. N-am nici cea mai vagă idee... Dragostea, pur și simplu, se întâmplă, soră. Poate asta dovedește că am înnebunit. Sau poate dovedește că pot și eu să iubesc pe cineva, chiar acum când îmi pierdusem orice speranță! Ce vrei de la mine?

   - Nu mai am întrebări. Acum trebuie să mă gândesc. S-ar putea să dureze. Anunță-mă dacă te răzgândești.

   A dispărut înainte de a-mi da seama ce se întâmplă. Am rămas acolo în pijama, uitându-mă după ea. Ce Dumnezeu făcusem?

   Era, pur și simplu, incredibil, asta era tot.

   O călugăriță.

5

DRISKILL

    Peste 1000 de lumânări pâlpâiau în foaier, în salon, de-a lungul coridoarelor pline de umbre ale vilei Indelicato, construită în secolul XVII și de atunci locuința acestei familie nobile.

   Sora Elizabeth, părintele Dunn și cu mine am sosit în limuzina pusă la dispoziția noastră cu amabilitate de cardinalul D`Ambrizzi. Am urcat scara lungă, în pantă lină, și am fost repede absorbiți de fluviul petrecerii. Elizabeth a fost imediat abordată de cunoscuți, Dunn a fost oprit de prietenii săi preoți, iar eu am hoinărit singur prin mulțime.

   Vila era o locuință; în seri ca aceasta devenea o scenă de spectacol; dar era și un muzeu particular. Zidurile înalte de 12 metri erau împodobite cu tapiserii și tablouri care valorau, prbabil, averi incalculabile. Rafael, Carvaggio, Reni, Rubens, Van Dyke, Baciccio, Murillo, Rembrandt, Bosch, Hals, și așa mai departe. Părea aproape ireal, atâta artă, atâtea bogății adunate într-o singură locuință particulară.

   M-am plimbat agale, prins în mulțime, am străbătut galerie după galerie, sorbind șampanie, uitând uneori de ce mă aflam acolo.

   Nici unul dintre noi nu știa la ce să se aștepte. În primul rând, de ce fusesem invitați? Dunn, care nu scosese un cuvânt explicativ în privința relației lui, brusc devăluite, cu D`Ambrizzi, ne spusese că el credea că fusesem invitați deoarece Indelicato, alături de D`Ambrizzi, primise de la Callistus misiunea de a-l găsi pe ucigașul lui Val. Din moment ce și noi căutam același lucru, Indelicato voia să ne întâlnim.

   De ce insistase D`Ambrizzi atât de mult să venim? La această întrebare părintele Dunn nu răspunsese decât ridicând din umeri. Dar era evident că D`Ambrizzi avea propriul lui program: spusese că totul avea să se sfârșească o dată cu seara aceasta. Ceva avea să se întâmple. Doar că noi nu știam ce, când sau cui. De câte ori sorbeam din șampanie, aceasta se oprea la jumătatea drumului și rămânea încăpățânată acolo.

   Sora Elizabeth era desăvârșită, într-o rochie neagră de catifea, tăiată la baza gâtului, cu o camee pe care spunea că o primise de la Val și părul legat la spate cu o bentiță neagă. 

    Când ne-am întâlnit la Hassler, mi-a zâmbit, un zâmbet pe care nu-l mai văzusem niciodată, de parcă între noi nu mai era niciun conflict, de parcă situația se limpezise brusc. Ochii ni s-au întâlnit, și ea s-a sprijinit de mâna mea când a urcat în limuzină. Ajunsesem la o înțelegere în acea conversație în miez de noapte. Acum și eu mă simțeam liniștit. Eram de aceeași parte, indiferent de felul în care gândeam și de deznodământul pe care îl așteptam.

   Ne-am regăsit pe scara în spirală, privind de sus mulțimea care fremăta neîntrerupt. Ea a ridicat privirea către mine.

   - Tu pe cine crezi?

   Îmi povestise discuția ei cu Sandanato, pretenția lui că D`Ambrizzi s-ar afla în spatele a tot ce se întâmpla. Că D`Ambrizzi dorea controlul absolut al Bisericii și că avea s-o distrugă cu reacția lui împotriva a tot ce el însuși susținuse până acum.

   - D`Ambrizziori e cel bun, ori e cel rău. Întrebarea e cum ne dăm noi seama?

   - Nu știu. Toți sunt răi. De acord - el se potrivește perfect cu portretul celui rău. Nu avem decât cuvântul lui care spune că, de fapt, el e cel bun.

   - Avem și cuvântul părintelui Dunn, a spus ea.

   - Mare lucru. Cât valorează cuvântul lui? Habar n-am.

   - Dar instinctul tău ce-ți spune?

   - Că eu tot vreau să am o discuție între patru ochi cu Herr Horstmann. După aceea am să mă întreb cine l-a trimis. Logica îmi spune că Simon, adevăratul Simon... D`Ambrizzi.

   - Dar e vorba de Val - el n-ar fi ordonat în veci uciderea lui Val...

   - Dar uciderea ta? Și a mea? Pe acestea le-ar fi ordonat?

   Ea și-a ferit privirea, n-a spus nimic.

   Un preot de vârstă mijlocie, cu o față aspră, lipsită de umor, s-a apropiat de noi, coborând scările.

   - Soră Elizabeth, a spus el, domnule Driskill. Eminența sa cardinalul Indelicato ar vrea să vă cunoască. Vă rog să mă urmați.

       Am urcat după el scările până la etaj, apoi am traversat un coridor de-a lungul căruia erau înșiruite scaune de brocat verde cu auriu, zeci de desene înrămate și mese împodobite cu vaze de flori proaspete.

   S-a oprit în fața unei uși și ne-a invitat înăuntru. Încăperea era lungă și îngustă, cu ferestrele înalte la care atârnau draperii grele, lungi până la pământ, pe podea un covor vechi de 1000 de ani, o masă de lucru elegantă și un tablou mare de Masaccio dominând unul dintre pereți. Nu știam că asemenea lucrări există în locuințe particulare, vile, oricât ar fi ele de mari.

   Camera era goală.

   - Momento, a murmurat preotul și a dispărut pe o ușă bogat încrustată din spatele mesei de lucru.

   Am dat din cap. Privirea mi-a fost atrasă de un mic tablou, atârnat lângă fereastră, deasupra unui aparat care păstra aerul uscat, dându-și silința să împiedice distrugerea totală a obiectelor.

   În tablou, o siluetă fantomatică părea să plutească în aer, cu brațul lung ridicat, întins spre pivitor sau spre pictor. La o privire mai atentă, fața personajului se dovedea a fi un craniu, decolorat și pătat. În fundalul sumbru se vedeau copaci fără frunze, păsări negre se roteau pe cerul de un roșu pal, de parcă flăcările iadului ardeau dincolo de linia orizontului.

   Pictura m-a șocat, fiindcă silueta învăluită în alb, cu mâna întinsă, părea a fi imaginea din vis a mamei mele, chemându-mă, rostind acele cuvinte de neînețeles.

   Am auzit foșnetul unor veșminte grele și m-am întors la timp pentru a-l vedea pe cardinalul Indelicato pășind ușor în încăpere.

   Fața îi era lungă și palidă. Părul negru părea lipit cu ulei de craniu-i alungit și îngust. A dat mâna cu sora Elizabeth și apoi a venit la mine, repetând gestul cu aerul unui ofițer care își lovește călcâiele. O cruce grea de argint atârna de un lanț gros de argint la gâtul lui. Era încrustată cu pietre prețioase, smaralde și rubine, probabil. 

   A observat felul în care mi-a atras atenția.

   - Nu face parte din costumul meu obișnuit, domnule Driskill. E moștenire de familie - se spune că-i gonește pe sângeroșii vampiri - pe care o port, asemenea acestor veșminte pretențioase, numai la ocazii pretențioase. Mă tem că aceasta este una dintre ele. Biserica plătește tributul acestui mediu modern al televiziunii. Vom face parte din programul unei televiziuni americane, care vrea să arate lumii „cum lucrează de fapt Vaticanul”. Tipic pentru americanni, nu? Ce se întâmplă în interior - am descoperit că pe americani îi fascinează ceea ce trece drept o poveste din interior. Și au tendința de a crede - iertați-mă pentru că spun asta - aproape tot ce li se spune. Dar am început să divaghez, vă rog să mă scuați. Voiam să vă ofer cele mai sincere condoleanțe pentru moartea surorii dumneavoastră... n-am cunoscut-o foarte bine, dar reputația ei a făcut-o cunoscută tuturor membrilor Bisericii și dincolo de hotarele acesteia. Și, draga mea soră Elizabeth, ce experiență îngrozitoare ați avut! 

   Și-a clătinat capul lucrios și a ridicat o mână slabă, u dgete lungi, într-un gest elocvent.

   - Dar investigația noastră se apropie de sfârșit. Vă asigur că asemenea crime nu vom mai exista. Biserica s-a întors pe drumul salvării.

   A afișat un zâmbet atât de subțire, încât părea să fi trecut printr-un milion de crăpături.

   - Ce ușurare, am spus eu. Se zvonește că mai avem puțin și vom fi din nou liberi și liniștiți. Ceea ce o va ajuta foarte tare pe sora mea, Val. Și pe Robbie Heywood, și pe fratele Leo, și pe toți ceilalți care au murit de mâna lui Herr Horstmann.

   - Da, da, înțeleg ce simțiți.

   S-a întors de la izbucnirea mea belicoasă înspre sora Elizabeth, care îl urmărea din spatele unui val de obiectivitate calmă. Părea că studiază un speciment deosebit de interesant de Cardinalus Romanus, căutând probabil semne de panică - sau de orice altceva care ar fi putut să indice vinovăția sau nevinovăția, caracterul adevărat sau fals al versiunii lui Sandanato.

   - Dar, a continuat el, nu trebuie să uitați că aceasta este o problemă a Bisericii. Nu numai că este mai bine rezolvată în interiorul Bisericii... dar poate fi rezolvată numai în interiorul Bisericii. Foarte curând Horstmann și stăpânul lui vor fi dezvăluiți și ne vom ocupa de ei așa cum numai Biserica e capabilă s-o facă. Până atunci, trebuie să vă rog să vă abțineți de la a continua cercetările dumneavoastră. Sfântul Părinte s-a implicat și el... voi 2 trebuie să renunțați, oricare v-ar fi sentimentele persoanle. Pot să consider că am cuvântul dumneavoastră?

   - Puteți să considerați ce vreți, am spus eu.

   - Nu faceți decât să înrăutățiți lucrurile, a replicat el. Sunteți exact așa cum mi s-a spus. Dar sunteți un agent liber. Și acum nu mai puteți face nimic pentru a influența deznodământul. 

   A zâmbit din nou,distant și nemilos.

   - Vă rog, simțiți-vă bine în seata aceasta. Și nu pierdeți proiecția filmului. S-ar putea să aflați, într-adevăr, ceva despre felul în care lucrează Vaticanul. Am impresia că este considerat un loc dezarmant de simplu și vesele.

   Și-a înclinat capul lunguieț.

   - Deci dumneavoastră ziceți că e D`Ambrizzi, i-am spus ținându-mă tare pe poziție, când el începuse să se deplaseze către ușă. Probabil credeți că puteți s-o dovediți... dar spre satisfacția cui, mă întreb? Nu a poliției din Roma. Nici a poliției din Princeton. Vreți să rămână totul în interiorul Bisericii. Papa e pe moarte și poate că nici nu-și mai dă seama despre ce e vorba. Așa că ce scop urmăriți cu acest caz?

   Cardinalul Indelicato a ridicat din umeri cu gestul cel mai semnificativ posibil.

   - Distracție plăcută. Acum vă rog să mă scuzați.

   M-a ocolit și apoi s-a oprit în cadrul ușii, întorcându-se pentru a mă privi. N-a spus nimic, spre suprinderea mea, și a plecat.

          Papabilii erau în centrul atenției, omniprezenți. Mai erau și alte chipuri cunoscute, bărbați care nu se aflau în cursa pentru coroana papală.

   Stând în balcon, i-am văzut mișunând în mulțimea de dedesubt.

   Cardinalul Klammer venise tocmai de la New York. Cardinalul Poletti și cardinalul Fangio, despre care unii spuneau că e un naiv prins într-un cuib de vipere, iar alții că purta mantia naivității ca un camuflaj atât de bun, încât era aproape credibil. Mai erau cardinalul Vezza, Garibaldi, cocoșatul Ottaviani și Antonelii cu părul lui lung, blond.

   Mai erau și alții ale căror nume îmi scăpau, dar pe care i-am recunoscut: un olandez cu o tunsoare celebră, un negru înalt de aproape 2,10 metri, toate aceste fețe fiind familiare unui privitor la televizor sau unui cititor de ziare. L-am remarcat și pe Drew Summerhays, avându-l alături pe omulețul care-l însoțise la Avignon, omulețul cu gâtul ciopârțit.

   Sub o arcadă se afla un chip pe care jucau umbre, un chip pe care-l cunoșteam, dar nu mă așteptam să-l întâlnesc aici: Klaus Richter, într-un costum de afaceri, sorbind șampanie și vorbind cu un preot.

   Toate erau la locul lor: naziștii, arta, Biserica.

   Părintele Dunn a urcat lângă mine, a murmurat ceva și când m-am întors spre el mi s-a părut că am văzut cu coada ochiului un cap cu păr argintiu, ochelari rotunzi reflectând lumina lumânărilor, un om strecurându-se prin mulțimea de dedesubt. Am întors repede capul, dar omul dispăruse. Dunn mi-a urmărit privirea.

   - Ce e?

   - Am vedenii, am răspuns. Mi s-a părut că-l văd pe Horstmann.

   - Și de ce ar fi o vedenie? 

   A zâmbit acru.

   - Vrei să spui că mai poți fi încă surprins? Asta mă surprinde pe mine.

   - Se pare că nu reușesc să învăț nimic.

   - Ba înveți. Pari destul de vesel, având în vedere împrejurările. Lasă-mă să ghicesc. Destindere cu sora Elizabeth? 

   Am dat afirmativ din cap.

   - Ține minte doar că n-o să-ți fie ușor cu ea. Chiar atunci când se străduiește, n-o să-ți fie ușor.

   Am dat din nou din cap, întrebându-mă dacă într-adevăr îl văzusem pe Horstmann. Poate că aștepta noi ordine de la Simon. Din câte știam, nu mai omorâse pe nimeni de o săptămână.

   - Privește, a spus Dunn, arătându-mi agitația care izbucnea la capătul celălalt al salonului de dedesubt.

   Cardinalul Indelicato îl întâmpina pe cardinalul D`Ambrizzi. Înalt, subțire, suav; scund, gras, zâmbitor. Părea a fi cei mai buni prieteni din lume. Ceilalți cardinali păreau atrași de ei ca de 2 magneți puternici, ceea ce, desigur, erau.

   - Ce joc e totul! a spus Dunn. În seara asta Indelicato își declară întâietatea, pentru toți cei înițiați. Le spune, în codul lor secret „Eu voi fi papă!” Și toată lumea de aici - aproape - încearcă să se asigure că sunt de partea cea bună, adică de partea lui. O să-ți placă la nebunie.

   După încă 1 ceas, mulțimea a fost încet cundusă în sala de lab, unde programul televiziunii avea să fie văzut de către acest public select înainte de a apărea pe post. 

   Cardinalul Indelicato avea să rostească un mic discurs. L-a prezentat pe celebrul reporter american, care era crainicul; el avea să accepte laudele după ce luminile aveau să se aprindă. Se lăsa purtat de valul momentului culminant. Era un exces pe care nu și-l permitea prea des.

   D`Ambrizzi se strecurase de acolo și ni se alăturase, în spatele unor palmieri crescuți în ghivece. Dunn s-a întors.

   - Eminență.

   Cardinalul o privea pe sora Elizabeth obiectiv.

   - Această fată - a înclinat capul către ea - încă mai crede că nu sunt Jack Spintecătorul. Sper să-ți demonstrez și ție lucrul acesta, Benjamin, în cursul acestei seri. În ceea ce-l privește pe dragulmeu prieten Indelicato, el crede că în seara asta va pune sfârșit carierei bătrânului Sfânt Jack.

   A ridicat din umeri.

  - Și ce dacă? Ce mare tragedie? De fapt, da, ar putea fi un fel de tragedie pentru Biserică.

   - Dumneavoastră ce doriți pentru Biserică? am întrebat.

   - Ce doresc pentru Biserică? Presupun că nu vreau să cadă în mâinile Stăpânilor de Fier - așa le spun eu. Vechea gardă, ultraconservatorii. Nu vreau ca Indelicato să preia conducerea și să readucă Biserica la stadiul de cerc închis și autoritar. E prea târziu pentru așa ceva. Cam asta e ceea ce doresc eu.

   - Indelicato pare foarte încrezător în seara asta, am spus.

   - Și de ce n-ar fi? Mă are sub călcâi, nu-i așa? Horstmann a fost opera lui Simon, toată lumea știe asta... Simon am fost eu... Am încercat să omor un papă, am condus o bandă de ucigași și acum se presupune că l-am reactivat pe Simon. Se potrivește perfect în lunga și întunecata  istorie a Bisericii, iar Indelicato crede că poate s-o dovedească. Cum Dumnezeu aș putea să-l împiedic să mă scoată din cursă prin șantaj? Mi-ar trebuit - dacă pot să mă exprim așa - o minune de la Dumnezeu. Desigur, eu cred în Dumnezeu.

   A zâmbit sub ciocul lui încovoiat, jucându-se încet cuun crucifix de fildeș care-i atârna pe piept.

   - Și Dumnezeu se știe bine că-i ajută pe cei care știu să se ajute singuri. Dar acum, voi aveți de gând să urmăriți acest program de televiziune?

   Am declarat cu toții că nu.

   - Nici eu. Veniți cu mine, în liniște. Vreau să vă arăt ceva.

       Ne-a condus pe un lung coridor pustiu, am coborât câteva scări suspendate care se încolăceau după un colț, până am ajuns într-un subsol ca o cavernă, unde întunericul nu era risipit decât de niște becuri rare, atârnând din tavan.

   El a atins un întrerupător și marile umbre amenințătoare s-a dovedit a fi rafturi cu sticle de vin. Mii de sticle se înșiruiau până unde nu mai ajungeam cu privirea.

   - Am auzit că sunt cele mai bune pivnițe din Roma, a spus Dunn.

   D`Ambrizzi a ridicat din umeri.

   - Eu nu mă pricep la vinuri. Dacă e tare și are culoarea sângelui, sunt mulțumit. Gusturi de țăran. 

   Se mișca printre rafturi.

   - Aici nu vom fi deranjați. Am ceva ce trebuie să vedeți.

   - De unde știți că nu vom fi - ăăă... - întrerupți? a întrebat Elizabeth.

   S-a uitat peste umăr de parcă se aștepta să apară în orice clipă o echipă a Gărzii Elvețiene SWAT.

   - Nu ne aflăm pe teritoriu interzis?

   - Soră, îl cunosc pe Manfredi Indelicato de peste 50 de ani. Știm totul unul despre celălalt. Spionii lui mă urmăresc zi și noapte. Dar el mă consideră un fel de țărănoi simplu și grosolan. Crede despre mine ceea ce vrea să creadă. În orice caz, nu i-ar trece niciodată prin cap că am și eu spioni în personalul lui... printre servitorii din casă. Câteodată folosește anumite informații pe care nu le poate afla decât prin intermediul spionilor. Astfel, se dă de gol... și îmi arată, practic cu degetul, spionul. Eu, în schimb, nu folosesc niciodată informațiile pe care le aflu despre el. Le țin minte pentru viitor.

   A rânjit ca un crocodil.

   - Vedeți, eu le folosesc indirect. Eu sunt cel mai subtil, nu Manfredi.

   A afișat un zâmbet larg, studiat.

   - E pregătit să mă omoare în seara asta. Dacă trebuie, o va face... sau, cel puțin, așa crede el. Dar mă vedeți voi îngrijorat? Te rog, soră, să nu te îndoiești... aici suntem în siguranță. Am mai fost aici. Ceea ce vreau să vă arăt am văzut și eu de mai multe ori, ca să mă conving că e adevărat.... Veniți, urmați-mă!

   Praful de pe sticle, mirosul rafturilor de lemn, aerul rece al privniței: le respiram pe toate, întrebându-mă de ce ne aflam acolo.

   Când am ajuns la ultimul raft lipit de perete, D`Ambrizzi a întins mâna și l-a împins ușor într-o parte. Am auzit un scrânet și un scârțâit ușor, iar raftul, o dată cu zidul însuși, s-a rotit pe niște balamale invizibile, permițându-ne accesul într-o altă încăpere. D`Ambrizzi ne-a făcut semn să-l urmăm.

   - Manfredi e un om arogant. Altul în locul lui, cu o cameră secretă îngropată sub vilă, ar fi instalat un sistem de alarmă, o rețea de camere de luat vederi - suntem în epoca tehnologiei. Dar, pe de altă parte, oamenii care ar fi instalat sistemul ar fi putut să vorbească și atunci ar fi fost și mai rău... Manfredi e sigur de inviolabilitatea sa, e delicios de egocentric, se crede absolut inexpugnabil. Nimeni nu poate afla de această criptă - nimeni nu poate ști ce ascunde el aici. Dar se înală. Giacomo D`Ambrizzi știe...

   Camera era săpată și mai adânc sub pământ și, în contrast cu pivnința imensă a vinurilor, era curată și lipsită de semnele vechimii. Înăutru erau două aparate pentru menținerea nivelului de umiditate, un sistem de filtrare a aerului, mai multe termometre și stropitor automate, în caz de incendiu. Totul se afla în lăzi de diferite forme și dimensiuni. Camera era de mărimea a două terenuri de tenis.

   - Aceasta, prieteni, a spus D`Ambrizzi, este prada Celui de Al Doilea Război Mondial. Totul în subsolul lui Manfredi Indelicato. Veniți și uitați-vă în aceste lăzi! Haideți!

   Ne-a făcut semn să coborâm cele două etaje până la podea, printre cufere.

   - Priviți... priviți!

   Lăzile erau imprimate cu negru reprezentând vulturi și svastica Celui de al Treilea Reich. Pe unele dintre ele erau înscrise nume cu o vopsea neagră mai ștearsă. Ingres. Manet, Giotto. Picasso. Goya. Bonnard. Degas. Rafael. Leonardo. Rubens. David. Păreau nenumărate. Un cuvânt era mâzgălit cu roșu pe multe lăzi: Vaticano.

   - Totul stă aici în siguranță, a spus D`Ambrizzi. A avut mare grijă cu mediul ambiant. Manfredi e un mare iubitor de artă. Moștenire de familie. Iar aceste lucruri vor rămâne aici în siguranță mult timp. Pentru că multe dintre aceste piese au o istorie destul de detaliată. Proveniențe. S-ar putea să fie nevoie să rămână ascunse încă 1 secol. Dacă Fredi devine papă, își va da, cu siguranță, seama că toate acestea ar reveni Bisericii....

   - Și dacă dumneavoastră deveniți papă? am întrebat.

   - Nu prea m-am gândit la asta. Eu n-aș fi un agent liber. Presupun că aș găsi o soluție. Poate Indelicato va încerca să păstreze comorile în familie.

   A suspinat.

   - E o poavară cam mare comoara asta, nu credeți? Din moment ce oricum n-ar trebui să fie a noastră, m-am gândit că v-ar face plăcere s-o vedeți, să vedeți cam ce făcea Indelicato pe vremea aceea. Dacă studiați lăzile mai atent, veți vedea că unele dintre ele erau destinate lui Goring, Himmler, Gobbles sau chiar Hitler. Dar Indelicato le-a luat... cu ajutorul meu uneori, recunosc....

   - Dar de ce Indelicato? a întrebat Elizabeth. El a fost la Roma în timpul războiului, n-a avut nicio legătură cu assassini-i din Paris... dumneavoastră erați cel care trebuia să se asigure că Biserica primea partea care i se cuvenea din pradă...

   - Vedeți, mie nu-mi plăcea treaba asta. Dar Fredi, el a stat la dreapta lui Pius tot timpul cât a fost ticluit planul cu assassini. Nu numai Pius mi-a încredințat misiunea neplăcută de a merge la Paris pentru a rezolva afacerile murdare. Indelicato a fost cel căruia Pius i-a cerut o sugestie. Și Indelicato a găsit o posibilitate de a scăpa de mine. Chiar și atunci eram rivali. El credea că nu aveam șanse prea mari să supraviețuiesc misiunii din Paris. A presupus că naziștii aveau să se sature până la urmă de comportamentul meu nesuferit și aveau să mă omoare. O, da, Indelicato mi-a urmărit activitatea cu mare atenție.

   - Știa de planul dumneavoastră de a-l ucide pe Pius?

   - O, da, bineînțeles. El a aflat primul de complot. El și-a cimentat relația cu Pius, „salvându-i viața”, Pius n-a uitat niciodată.

   - Dar cine i-a spus lui Indelicato? Cine v-a trădat?

   - Cineva în care aveam încredere, cineva care știa totul. Mult timp n-am știut... la început, desigur, am fost convins că a fost LeBecq. Dar, acum, știu că n-a fost el.

   - Atunci cine?

   A clătinat din cap, păstrând tăcerea.

   - Dar cum de s-a ales Indelicato cu toată prada? a întrebat Elizabeth.

   - Când îi convenea, Pius era un om foarte recunoscător. I-a încredințat totul spre păstrare lui Fredi, ca răsplată pentru serviciile prestate. Pentru că i-a salvat pielea. S-ar putea chiar ca Indelicato să-l fi șantajat.

   Gândul l-a făcut să zâmbească.

   - Oricum, a spus părintele Dunn, a fost un gest potrviit. Familia Indelicato s-a mândrit întotdeauna cu colecțiile sale. Ei au colectat întotdeauna.

   Atunci mi-a picat fisa, mai bine mai târziu decât niciodată.

   - Colectorul, am rostit încet.

   D`Ambrizzi a dat afirmativ din cap.

   - Da, Pius l-a trimis pe Indelicato la Paris ca să mă găsească... mai bine zis, ca să construiască un caz împotriva mea, pentru neascultarea ordinelor, pentru uciderea lui LeBecq, pentru conspirația de a-l ucide pe însuși Pius. Dar noi ne-am ținut pe poziție, am păstrat tăcerea în fața interogatoriilor lui. Mai târziu mi-am dat seama că voia să mă omoare - astfel ar fi scăpat de mine pentru totdeauna. Da, Pius l-a numit „Colectorul”. Era o mică grlumă, un joc de cuvinte. Fredi fusese trimis la Paris ca să mă colecteze pe mine. În orice caz, imediat după terminarea războiului, Indelicato a fost care s-a ocupat, din partea Vaticanului, de ceea ce voi numiți „șantajul reciproc” cu supraviețuitorii naziști. Fredi era un fel de păianjen automat care-și țesea pânza din sânge, teamă și rigurozitate între naziști, artă și Biserică. Acele zile reprezintă cheia ascensiunii sale. Personalitatea ascetică, serioasă, regele Colegiului Cardinalilor. Indelicato a fost un om foarte ocupat. Presupun că unul din noi trebuie să moară pentru a învinge celălalt...

   - Prostii, Giacomo! Iluziile tale și simțul tău melodramatic te-au orbit.

   Eminența sa cardinalul Indelicato stătea în cadrul ușii, în spatele nostru.

   - De ce m-aș teme de tine? Sau tu de mine? Și de ce vorbești despre moarte? Nu e de ajuns câți au murit până acum?

       Ochii lui negri, care semănau cu ochii lui Sandanato, se plimbau de la un chip la altul, în timp ce un zâmbet i se ivise pe buze. În acel moment semăna perfect cu Sandanato, omul aflat la un pas de martiraj și fanatism.

   Povestea lui Elizabeth despre Sandanato, care trecuse în tabăra lui Indelicato după ce-i fusese credincios o viață întreagă lui D`Ambrizzi, părea reală, judecând fie și numai după chipul lui Indelicato. 

   Niciodată nu existaseră oameni mai deosebiți decât acești 2 cardinali. Poate cu excepția ambișiei și lipsei lor de scrupule.

   D`Ambrizzi s-a întors înspre noi, cu un zâmbet îngăduitor.

   - Le datorez scuze prietenilor mei. Știam că aveai să mă supraveghezi, Frezi, și voiam să vii aici. Ei n-ar mai fi venit dacă le-aș fi spus - dar încerc să dovedesc ceva. O plimbare prin camera comorilor era un argument potrivit.

   - Dar mă tem că le-ai creat o impresie greșită. Acestea sunt daruri primite de Biserică din partea diverselor state în timpul războiului și după aceea. Eu am închiriat acest spațiu Bisericii pentru depozitare. Totul e scris pe hârtie și perfect legal.

   D`Ambrizzi a izbucnit în râs.

   - Mie îmi spui, Fredi? Mie mi-au permis germanii să le fur! Uneori ești foarte amuzant, în ciuda firii tale.

   - Iar tu, prietene, ești amabil ca întotdeauna. Dar trebuie să recunoști că rivalitatea noastră - după cum o numești tu - s-a sfârșit. Ești bătrân, Giacomo. Trebuie să te eliberezi de trecut. Sunt sigur că ne vom trăi zilele în pace...

   - Asta crezi, Fredi? Chiar așa crezi?

   - Bineînțeles. Lungul război s-a încheiat. Sutn în posesia memoriilor tale, povestea pe care ai scris-o și ai lăsat-o în America cu mult timp în urmă... cel uțin, le voi avea curând. Și le voi distruge. Ghearele tale vor fi tocite. Orice ai vrea să dezgropi din tragedia trecutlui nu va fi decât vorbărie goală, nefondată...

   - Iar la 40 de ani de la evenimente vom avea un al doilea papă nazist!

   D`Ambrizzi nu-și putea stăpâni râsul.

   - Ce glumă! Cine e cel care ți-a procurat memoriile mele, cum le spui tu?

   Indelicato s-a holbat la el înainte de a-și lansa întrebarea.

   - Vezi, tu ești prizonierul trecutului. Nazist e un cuvânt care nu mai era niciun înțeles acum.

   - Poate că acesta e unul dintre lucrurile care nu merg bine în lume. Pentru mine, cuvântul nu-și va pierde niciodată înțelesul, te sigur.

   - Ești paralizat în trecut. Pentru tine războiul nu s-a sfârșit, pentru tine există întotdeauna oameni care trebuie uciși. Ei bine, Simon, crimele tale au încetat, în sfârșit. Acum trebuie să te gândești la soarta sufletului tău. Mâinile tale sunt pline de sânge. Ai ucis o bună parte din trecut. Dar, Giacomo, pe mine nu m-ai ucis!

   - Presupun că toate astea sunt pentru urechile lor, a spus D`Ambrizzi, întorcându-se puțin înspre noi. Poate pe ei o să-i convingi. Dar eu trebuie să-ți spun că tu, Fredi, tu ești trecutul. Cât timp trăiești tu, trăiește și răul acelor zile. Tu ești spiritul răului care ne infestează Biserica. Răul. Răul pur...

   - Ah, bietul meu Giacomo! Ești cufundat până la gât în sânge, ai încercat să-l omori pe papă - și-mi spui mie că sunt răsul! Ar trebui să-l cauți pe duhovnicul tău, prietene, dacă mai ai unul, și să-i spui totul până nu e prea târziu.

   S-au uitat unul la altul, fără să mai zâmbească, asemenea unor creaturi preistorice aproape moarte, gata să sară la bătaie. După ce trecuseră prin atâtea și după ce făcuseră atâtea, moartea nu mai reprezenta o amenințare pentru ei.

   Am spart tăcerea și l-am înfruntat pe Indelicato.

   - Cine v-a avertizat asupra încercării de asasinare a lui Pius?

   - Vă voi spune...

   - Nu! a strigat D`Ambrizzi. N-are niciun rost!

   - Arhiducele. A fost omul căruia îi spuneam Arhiducele. El știa care era singura speranță a Bisericii. A știut atunci și știe și acum.

           Cardinalul Indelicato a condus micul nostru grup înapoi la festivități. El și D`Ambrizzi au mers unul lângă altul, braț la braț.

   Părintele Dunn, Elizabeth și cu mine i-am urmat privindu-i: păreau 2 vechi prieteni împlinid un ritual formalizat.

   Poate că, de fapt, asta și era, un ritual, un dans pe care îl dansau de jumătate de secol. Poate că nu erau deloc implicați din punct de vedere emoțional. Poate că sentimentele le erau moarte de mult și nu le mai rămăsese decât să comploteze cu sânge rece. Oricare era adevărul, voiam să văd cum avea să se termine dansul.

   Când am ajuns în foaierul vast din fața ușilor de la balcon, vizionarea spectacolului de televiziune tocmai se încheia. Aplauzele încă mai răpăiau când portarii au deschis ușile și mulțimea a năvălit afară peste noi. Moderatorul american a fost purtat de val până când l-a văzut pe cardinalul Indelicato.

   Cei doi au rămas împreună, iar noi ne-am îndepărtat.

   M-am întors către părintele Dunn.

   - Hai să plecăm naibii de aici. Nu mai pricep nimic. Totul trebuia să se sfârșească în seara asta. Marea revărsare de lumină... adevărul. Și cu ce ne alegem? Ticăloșii se hotărăsc să-și ia o săptămână liberă. Ce a vrut Indelicato să spună când a zis că o să pună mâna pe memoriile lui D`Ambrizzi? Tu ai spus că Piersică a găsit blestematele de hârtii....

   Am simțit mâna lui D`Ambrizzi pe brațul meu,înainte ca Dunn să apuce să-mi răspundă.

   - Mai rămâneți. Seara abia a început.

   Monseniorul Sandanato apăruse în mulțime și își croia drum cu greu înspre obiectivul aparatelor de fotografiat. D`Ambrizzi m-a tras înapoi către Indelicato.

   - Vezi?

   Sandanato avea răsuflarea tăiată, iar fața îi era palidă și udă.

   - Eminență, vă rog, scuzați-mă.

   Indelicato s-a întors încet, seniorial, iar zâmbetul subțire i-a dispărut.

   - Da, monseniore?

   - Vin de la Sfântul Părinte, Eminență. El m-a trimis la dumneavoastră. Vrea să vă vadă acum.

   Încă puțin mai încordat și Sandanato ar fi plesnit chiar sub ochii noștri.

   Indelicato a dat din cap și s-a întors cu spatele la cei care-l felicitau și la oamenii televiziunii. Moderatorul a spus:

   - Eminență, asta înseamnă că dumneavoastră sunteți alesul papei?

   Indelicato s-a holbat înmărmurit la el și a șoptit:

   - Sfântul Părinte nu poate vota.

   Apoi s-a repezit pe lângă el și s-a oprit în fațalui D`Ambrizzi. 

   - Ai auzit, Giacomo? De ce nu-mi oferi sprijinul tău?

   - Mai bine te-ai grăbi, Fredi. Să nu se răzgândească.

   - Ți se pare amuzant?

   - La revedere, Fredi.

   Sandanato, evitând privirea lui D`Ambrizzi, l-a apucat de mânecă pe Indelicato, când acesta a trecut pe lângă el.

   - Vreți să vă însoțesc, Eminență?

   Indelicato a clătinat încet din cap, de parcă i-ar fi comunicat un secret.

   - Nu e nevoie, monseniore.

   Zvonul se împrăștiase aproape instantaneu prin mulțime, ca o sarcină electrică.

   Mandatul lui Callistus se încheia? În aceste ultime ceasuri, își făcea el oare cunoscută preferința în ceea ce-l privea pe succesorul său? Avea vreo importanță ultima lui dorință? Ce aveau să aducă zorile?

   Mâna grea a lui D`Ambrizzi a căzut pe umărul lui Sandanto.

   - Te-ai descurcat bine, Pietro. M-am gândit că papa va avea nevoie de un mesager în seara asta. Ei bine... așa să fie. Acum, trebuie să participi lamica noastră petrecere. Nu accept un refuz.

6

          Stând lângă ușa dublă prin care intrase în sufrageria micuță. sora Elizabeth se întrebă ce surpriză le mai pregătea cardinalul D`Ambrizzi.

   Încăperea era mică și comodă, plăcută în lumina celor două candelabre. Chelnerii făcea parte din personalul de la Hassler. Faptul că folosea hotelul părea o concesie făcută lui Driskill și ei înseși; el se afla la câteva etaje de camera lui, ea se afla peste drum de sediul Ordinului.

    Dintr-un motiv oarecare - destul de sinistru, i se păruse ei - D`Ambrizzi o făcuse să promită că avea să stea acolo peste noapte și nu avea să se întoarcă în apartamentul ei de pe Via Veneto.

   Acum cardinalul vorbea cu un bărbat cu un nas uriaș, de cârtiță, atât de mare, încât camera păru să se rotească o clipă în jurul lui. Driskill stătea de vorbă cu Summerhays, pe care Elizabeth îl cunoscuse la înmormântarea lui Val.

   Chipul lui Driskill părea rece, lipsit de sentimente, dar în ochi i se citea dezolarea: era pierdut, obosit sau derutat până la epuizare? Credea că numai ea îl cunoștea atât de bine.

   D`Ambrizzi era remarcabil pe post de dirijor. El controlase, angajase și regizase tot programul serii - tot timpul petrecut de ei la Roma, mai bine zis.

   Dar sosirea lui la petrecere, coborârea în lumea subterană a lui Indelicato... ea încă nu-și revenise din uimirea pe care o simțise la vederea acelei camere pline cu comori naziste. Valoarea dolarului crescuse - cât? De 10 ori, de 100 de ori, de 1000 de ori în acești 40 de ani? În orice caz, era o colecție neprețuită.

   Se întrebă dacă Arhiducele era printre ei în acel moment; ar fi fost în stilul lui D`Ambrizzi să-l introducă pe Arhiduce, trădătorul, în inelul central al cercului său restrâns.

   Părintele Dunn se plimba printre invitați, un cuvânt ici, un cuvânt colo, ajungând, cu un pahar în mână, lângă D`Ambrizzi. 

   Conversația era generală. Ea li se alătură, ca de obicei singura femeie. Se făceau glume pe seama spectacolului de televiziune și a încercării lui Indelicato de a-și face reclamă.

   Cina trecu în aceeași maneiră aparent netulburată, dar tensiunea crescu treptat când invitații începură să se întrebe de ce fuseseră aleși să împărtășească mărinimia cardinalului.

   Imediat fu atacat subiectul plecării lui Indelicato la Vatican și o agitație nervoasă cuprinse întreaga masă. Dar D`Ambrizzi zâmbi larg și spuse că n-are niciun rost să se holbeze toată lumea la el, fiindcă n-avea nici cea mai vagă idee ce gânduri treceau prin capul pontifului în seara aceea. Chicoti adânc din piept și nivelul conversației reveni la normal.

   Ea reuși să se așeze pe scaunul de lângă Ben și acesta îi zâmbi recunoscător. Dar ochii lui aveau un aer distrat. Nu vorbi aproape deloc. În cele din urmă, ea îl întrebă dacă se simte bine.

   - Da, sigur, spuse el. Nu, bineînțeles că nu. Dar - nu știu. Așa se termină totul? La asta se reduce totul? La nimic?

   Vorbea liniștit, cu o voce din care lipsea tensiunea. Nimeni altcineva nu putea să-l audă. Chipul lui rămase inexpresiv.

   - Și ce dacă nu mai sunt crime? Trebuie să ne mulțumim cu atât? Dar cu Val cum rămâne? Și cu mine? E un miracol că suntem încă în viață, amândoi, și acum totul se împrăștie în vânt, dispare de pe fața pământului... și gata, asta e tot?

   Ea clătină din cap, știind exact ce simțea el.

   - Vor să ne țină deoparte. Ce putem să facem?

   - Nu știu, ridică el din umeri. Vreau să aflu de la cine a primit ordine Horstmann. Dar toți au devenit dintr-o dată prieteni la cataramă. N-oi fi eu foarte sofisticat, dar tot vreau să știu cine a zburat de la balconul tău, cine i-a dat lui Horstmann lista victimelor, cine e ticălosul.... Vreau să-l omor pe Simon, oricine ar fi el, apoi vreau să-l găsesc pe Horstmann și să-l omor și pe el. Știu că par total scrântit, dar uneori merită să plătești toate polițele.

   Amărăciunea lui era neînchipuit de adâncă.

   - Eu sunt un om care plătește. Așa am fost și ca jucător de fotbal, și ca avocat. Așa sunt și acum. Pur și simplu, nu e drept. Toată lumea are ocazia de a ne omorî, numai noi nu apucăm nici să ne ducem pușca la umăr. Ce naiba! Vreau și eu o șansă.

   Deodată zâmbi.

   - O merit.

   Ea întinse mâna și o apucă pe a lui. Era un gest firesc. Totul era altfel acum că ea își adunase curajul, că venise în camera lui de la hotel și pusese capăt teatrului, încăpățânării și mândriei lor.

          D`Ambrizzi le cerea o clipă de atenție, pocnind din bici pentru a-i face pe toți să stea cuminți și să se poarte frumos.

   Cina se terminase, și ea nu avea nici cea mai vagă idee ce mâncase. De partea cealaltă a mesei, Sandanato încerca să-și păstreze cumpătul, cu mâinile pe masă, adunându-se. Ochii lui nu păreau în stare să se fixeze pe ceva. Pe frunte îi apăruseră șiroaie de transpirație. Își șterse ochii afundați în orbitele adânci, vinete, cu dosul mâinii. Privirea-i împăienjenită trecu pe deasupra ei și se îndreptă spre D`Ambrizzi.

   - Vă mulțumesc pentru înțelegere.

   D`Ambrizzi se ridicase și vorbea calm, părând într-o dispoziție excelentă.

   - Poate vă întrebați de ce m-a apucat această dorință puternică de a vă fi gazdă cu orice preț în seara aceasta... ei bine, există un motiv. Soră Elizabeth, ai fost prietena cea mai bună a sorei Valentine. Ben Driskill, ea a fost mult iubita ta soră. Astfel, sora Valentine a fost legitimația voastră de intrare. Părintele Dunn, vechiul meu prieten și confident, aliat de încredere de-a lungul anilor... în vreme de criză, în mod firesc, ți-am cerut ajutorul și sfatul... iar seria crimelor care a început cu 1 an și jumătate în urmă reprezintă în mintea acestui țăran o criză. Drew Summerhays, te cunosc de 50 de ani, timp în care am lucrat cu tine, am conspirat cu tine și împotriva ta, în vreme de război și pace - ești un om foarte util într-o criză. Clive Paternoster, tu, împreună cu Robbie Heywood, ai cunoscut atât de multe lucruri și de atât de mult timp, încât ar fi fost o nedreptate strigătoare la cer să nu te invit la derularea ultimului capitol.... Aș fi vrut ca Robbie să fie alături de noi în seara aceasta - s-ar fi amuzat copios de această melodramă. Prietenul și doctorul personal, doctorul Cassoni - tu ești și medicul Sfântului Părinte și n-ai ezitat o clipă să mă informezi în privința sănătății sale. Iar starea sănătății pontifului s-a aflat în centrul acestei povești - crimele au început exact când s-a ivit boala. Și tu, Pietro, monsenior Sandanato, credinciosul meu aide-de-camp în atâtea bătălii, deseori mi-ai redat puterile... nimeni nu crede mai mult decât tine în necesitatea salvării Bisericii noastre din mâinile dușmanilor ei. Așa că ai și tu un loc asigurat în seara aceasta.

   A zâmbit, cuprinzând întreaga masă cu o privire.

   - Ați omis pe cineva, zise Ben Driskill. Bărbatul scund de acolo. Eu l-am mai văzut.... m-a urmărit pe străzile Avignonului. Dar n-am făcut cunoștință.

   - Drew? spuse D`Ambrizzi.

   - Marco Victor, răspunse Summerhays. Este, ca să nu accentuez prea tare funcția lui, garda mea de corp. Călătorește cu mine. Ben, de ce ai gfugit de mine în seara aceea la Avignon? Știi foarte bine că n-ai de ce să te temi de mine... știi asta, nu-i așa?

   - Bineînțeles, zise Driskill. Acum suntem toți prieteni la cataramă.

   Sora Elizabeth știa la ce se gândea el. Summerhays e Arhiducele, ticălosul cu sânge rece. Trezește-te, Sfinte Jack, el e omul, trădătorul....

   - Acum, spuse D`Ambrizzi, prezența fiecăruia dintre noi e explicată. Și voi începe povestea pe care fiecare dintre noi vrea și are dreptul să o cunoască. Aveți răbdare, prieteni, e o poveste demnă de familia Borgia... e o poveste din ale cărei ițe Biserica a scăpat înainte și va scăpa din nou.

   Era a doua predică pe care Elizabeth o primea de la D`Ambrizzi într-un timp foarte scurt. Era o femeie nerăbdătoare. Dar în viața ei nu dorise atât de mult să asculte ceva. Îi șopti lui Driskill:

   - Acum începe.

   - Să sperăm, mormăi el. M-am săturat de introduceri.

   - Pe toți ne preocupă, în seara asta, sănătatea Sfântului Părinte.

   Surâsul obișnuit, care te dezarma, dispăru încet când D`Ambrizzi începu să vorbească.

   - Următoarea etapă din istoria Bisericii va începe curând. Un nou papă va fi ales pentru a servi și a prelua conducerea în făurirea viitorului, al  nostru și al lumii. Dar, mai întâi, mult iubitul nostru Callistus va muri. Eu am aflat de boala lui chiar înainte ca el să știe. Doctorul Cassoni a descoprit tumoarea și înrăutățirea serioasă a condiției inimii lui. A venit la mine dintr-un impuls omenesc și m-a întrebat ce-ar trebui să facă - cum să-i aducă la cunoștință Sfântului Părinte. I-am comunicat părerea mea. Callistus e un om de mare curaj și care privește în perspectivă. Spune-i adevărul. Asta se întâmpla acum 2 ani. Callistus și cu mine am petrecut multe ore din miez de noapte cercetând situația, vorbind despre trecut și despre viitor... despre lucrurile pe care le-am făcut împreună, despre cele pe care speram că le vom face și despre lucrurile pe care acum el nu le-ar face în ruptul capului.

   Mulți dintre cei aflați în această cameră știu câte ceva despre activitatea mea din război, despre zilele când îndeplineam o misiune unică primită de la papă. Am făcut lucrurile pe care le cerea o lume aflată în război. Lucrri pe care în altă situație le-aș fi considerat oribile, imposibil de imaginat și peste puterile mele... Dar atunci le-am făcut. Salvatore di Mona cunoștea acetse lucruri. El era alături de mine în acele zile, cu mult înainte să viseze cineva că micul Sal avea să ajungă papă...

   La scurt timp după ce am aflat de boala lui, un alt lucru mi-a atras atenția. Oamenii care știau despre misiunea mea din Paris au început să moară. Și când am făcut anumite investigații, am descoperit că erau omorâți. Nu era nicio coincidență. Cineva avea un motiv, iar eu trebuia să aflu de ce....

   Sora Valentine a venit, în cele din urmă, la mine cu propriile descoperiri - ea singură observase schema crimelor. Le-a legat fără să înțeleagă la început de ce sau cum se asemănau între ele. Dar era incredibil de perseverentă în cercetările ei.

   A săpat în documentele lui Torricelli din Paris, s-a întâlnit cu Robbie Heywood, a atacat Arhivele Secrete pentru precedene istorice, a construit povestea bucată cu bucată, a urmărit traseul prăzilor de război, pe naziști și pe acest „Simon” peste care dăduse, și-a croit drum până la Alexandria și a descoprit implicarea Bisericii în relația reciproc avantajoasă cu supraviețuitorii naziști. Ea scosese la lumină 4 decenii și mai bine, găsise fotografia aceea veche în biroul lui Klaus Richter din Alexandria și acolo îl văzuse pe vechiul ei prieten Giacomo D`Ambrizzi...

   Își împreună mâinile în față, ca pentru rugăciune.

   - Trecutul stă mereu la pândă, apoi învie și ne sare în față când ne așteptăm mai puțin. Una dintre micile glume ale lui Dumnezeu. Nu ne lasă să ne ridicăm capul.

   Sora Valentine mi-a expus tot ce descoperise, mi-a spus că ea credea că assassini-i renăscuseră, știa toate numele de cod, avea teorii despre identitatea lor. Știa că eu eram Simon? Nu mi-a spus niciodată... dar a ținut neapărat să-mi arate că descoperise o bună parte din ceea ce se întâmplase în război. Acum totul începuse din nou, mi-a spus ea, assassini-i se întorseseră și ucideau dn nou. Ea voia să știe de ce... iar eu trebuia să fiu foarte atent. Trebuia să neg totul.

   Am fost nevoit să-i spun că o luase razna, pornind de la un mit și de la simple coincidențe, așa cum i-am spus mai târziu și lui Elizabeth, când a pornit pe urmele lui Val. Bineînțeles că l-am inclus și pe credinciosul meu Sandanato în toate acestea. El m-a sprijinit în încercarea de a le induce în eroare pe aceste două femei cu un remarcabil spirit de detectiv, deși știau multe lucruri despre activitatea mea anterioară. El a fost protejatul meu, tânărul pe care l-am educat în secretele Bisericii și care a primit exemplul meu viu, cunoștințele și experiența mea.

   Dar am mai apelat și la un vechi prieten al meu pentru a investiga îndeaproape cele 5 crime recente și pentru a afla ce anume făcea Val - această sarcină delicată a căzut pe umerii colegului meu, părintele Dunn. Și el a sfârșit prin a fi de acord cu toate presupunerile lui Val... din cine omora? Și de ce?

   Totul a început la puțin timp după ce s-a îmbolnăvit Callistus. Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât am devenit mai sigur că între aceste lucruri există o relație cauzală. Sora Elizabeth mi-a explicat acest lucru, eu am ridiculizat-o... ea știe că era scuzele mele, dar Val fusese ucisă și, mai mult decât orice, nu voiam ca și Elizabeth să împărtășească aceeași soartă.

   Am ajuns la concluzia că alegerea noului papă avea să fie profund afectată de toate acestea - dar cum? Ce anume unea victimele ucide? Faptul că fuseseră la Paris în timpul ocupației naziste. Toți erau oameni care cunoșteau anumite lucruri sau ar fi putut să le cunoască... și toți erau omorâți. Și, așa cum mi-a spus părintele Dunn în stilul lui familiar și răutăcios, eu eram ucigașul evident. În mod inevitabil eram un posibil papă și voiam să-mi șterg trecutul murdar - pentru că, în fond, eu știam ce se întâmplase și nu fusesem ucis! O teorie perfect logică - dar, categoric, eu nu omorâsem pe nimeni.

   Apoi sora Valentine a fost ucisă și părintele Dunn mi-a raportat că fusese un preot cu păr argintiu al cărui portret m-a făcut să-mi dau seama pe loc că era vorba de vechiul meu camarad, August Horstmann, pe care nu-l văzusem de la sfârșitul războiului. De unde apăruse? Știam că într-o perioadă trăise la o mănăstire din țara lui nanală, Olanda. Dar cine altcineva mai știa? Și cum se transformase August - un suflet împăcat - într-un criminal?

   Nu exista decât un singur răspuns - el n-ar fi primit ordine decât de la un anumit om. Numai de la el... de la Simon. Dar știam că nu eu ordonasem aceste crime. Cineva îi poruncise s-o omoare pe sora Valentine, pe care eu o cunoșteam de când era mică, fiica vechiului meu prieten, Hugh Driskill... Cine ar fi putut face așa ceva? Cine cunoștea trecutul lui Simon?

   Monseniorul Sandanato cunoștea o parte din el, e adevărat. Dar altcineva îl cunoștea pe tot... cineva care, de când s-a îmbolnăvit Callistus, mi l-a răpit pe bunul și credinciosul meu Sandanato - nu, Pietro, nu protesta, n-are nicio importanță...

   Sandanato sări deodată în picioare, clătinându-se și îndreptând un deget tremurând spre D`Ambrizzi.

   - Tu ești! Tu ești distrugătorul Bisericii! Tu și Curtis Lockhardt, care preacurvea cu călugărița lui, scumpa ta soră Valentine, draga soră Val, care ignora și disprețuia tot ceea ce reprezenta Biserica, toate învățăturile ei... Înțelege că trebuia să moară, înțelege că ea aducea dezastrul asupra Bisericii, că voia să ruineze totul! I-a sprijinit pe preoții comuniști, a sfidat învățăturile despre controlul nașterii, a profanat tot ce e sacru, a fost o eroină în ochii celor slabi și neascultători care voiau să submineze și să demoleze Biserica! Ea și cei ca ea ar fi distrus Biserica! Și, așa să mă ajute Dumnezeu, Biserica trebuie salvată!

   Elizabeth simți mușchii lui Driskill încordându-se, vibrând, de parcă ar fi fost gata să se năpustească peste masă. Îl trase înapoi.

   - Stai, Ben, așteaptă....

   O liniște de mormânt se așternuse la masă.

   Sandanato se holba la D`Ambrizzi, dar părea că nu vede nimic. Corpul îi era scuturat de friguri, ca și cum l-ar fi străbătut un curent electric la intervale regulate. Vorbi din nou, ca și cum ar fi fost singur, mormăind:

   - Voia să scrie o carte despre naziști și despre Biserică - te-ar fi distrus, Eminență! Ar fi aruncat totul asupra noastră, o ploaie de foc și de nenorocire. A trebuit să fie ucisă, iar ordinea restaurată; eu mi-am dat seama către cine trebuie să se întoarcă Biserica.

   - Pietro, șopti D`Ambrizzi, așază-te acum, fiule.

   Așteptă până când Sandanato se lăsă moale pe scaun. Chipul sensibil, torturat, era acum scăldat în lacrimi: știa adevărul, știa că fusese drobit de tăvălugul unor lucruri aflate peste puterile lui. Nu înțelesese că fusese folosit.

   D`Ambrizzi își întoarse privirea de la Sandanato, ca și cum l-ar fi aruncat, cu regret, în întuneric.

   - Cine putea să-l înșele pe bietul meu prieten? Numai cineva care îmi cunoștea trecutul la fel de bine ca și mine. Omul pe care papa l-a trimis la Paris, omul care a devenit cunoscut sub numele de Colectorul. Indelicato. El a fost cel care a scormonit prin cenușa Celui de Al Doilea Război Mondial pentru a descoperi tot ce putea despre assassini. El m-a hăituit, m-a interogat, m-a amenințat, dar totul până la un punct... fincă știa că aveam o poliță de asigurare. Eu știam ce făcuseră, ce ordonaseră el și cu Pius, așa cum și ei știau ce făcusem eu... ceea ce unii dintre voi numiți Complotul Pius.

   Indelicato vrea să devină papă. El m-a considerat pe mine cea mai mare provocare. El trebuia să-și șteargă trecutul, să scape de martorii din război, iar soluția lui a fost una pe cât de elegantă pe atât de riguroasă. Avea să-i îndepărteze pe cei care știau prea mult. Dar de ce să nu mă îndepărteze pe mine

   Ar fi fost mult mai ușor - un accident, un atac de cord - mult mai ușor, cu excepția unui lucru. Instrumentul pe care voia să-l folosească pentru a ucide era omul care, cu mult timp în urmă, lucrase pentru mine. Horstmann. Iar Horstmann nu s-ar întoarce niciodată împotriva mea. Dar Indelicato avea dreptate - Horstmann ar ucide din nou pentru Simon... pentru mine.

   Următorul pas era găsirea lui Horstmann, o sarcină nu foarte dificilă, din moment ce Indelicato dăduse de urma tuturor supraviețuitorilor din grupul de assassini. Dar Indelicato nu trebuia numai să-l găsească pe Horstmann - trebuia și să-l convingă că Simon îl cheamă înapoi la luptă sub flamura Bisericii.

   Așa că Indelicato n-a avut ce face - a fost nevoit să-l seducă pe Sandanato. Seducția intelectuală părea să se potrivească sufletului zelos al lui Pietro. Pietro mă iubea, îmi admira capacitatea, bogăția și puterea pe care am adus-o Bisericii... dar eu nu sunt un om pios, am păcătuit cu cuvântul și cu fapta, iar Pietro s-a rugat deseori pentru sufletul meu.

   Indelicato l-a recrutat din primele zile, când am aflat adevărul despre sănătatea lui Callistus, când am știut că vor urma alegeri în viitorul apropiat. Și, astfel, bietul Pietro a devenit spion și complice la cele mai odioase crime. Pietro a devenit vocea lui Simon pentru August Horstmann. Toată lumea știa că Piero era „umbra” mea și păstrătorul tuturor cheilor mele. Așa că Pietro putea să-i explice lui Horstmann, iar acesta avea să-l creadă. Totul s-a făcut prin telecomandă.

   Când Sandanatoo mi-a spus că Horstmann reușise aproape să-l omoare pe Driskill în Princeton, eram deja convins că, da, Sandanato se afla în nisipurile mișcătoare, cu Indelicato... și cu celălalt...

   Ochii lui Driskill îl sfredeleau pe Sandanato, care stătea prăbușit pe scaun, ca o cârpă, de parcă viața i se scurgea încet din trup. Nu mai făcuse nicio mișcare după izbucnirea de mai devreme. Și Ben Driskill părea să fi căzut într-un fel de transă.

   - Horstmann poate să confirme tot ce ați spus? întrebă sora Elizabeth. Sau sunt numai speculațiile dumneavoastră?

   - Poți să fii sigură, soră, am vorbit îndelung cu August în ultimele două zile. El mi-a povestit... mi-a spus tot ce știa... inclusiv cum l-a găsit pe omul care ți-a făcut acea vizită târzie, soră, bietul om care trebuia doar să te sperie și, în schimb, a căzut de la balconul tău. Era un om simplu și bun, care mi-a salvat viața odinioară, un om care a suportat tortura Gestapoului, care își găsise un cămin și ar fi trebuit să fie lăsat să-și trăiască zilele în ascunzătoarea lui. Da, soră, din cauza asta pot să te asigur că lanțul crimelor se termină în seara asta.

   Un urlet animalic îngrozitor, un strigăt de suferință și disperare ieși de pe buzele lui Sandanto;  era urletul unui om care se uitase prea mult în groapa cu flăcări, care simțise cum i se înfingeau cuiele în palme și murea pentru un zeu fals. Sări în picioare, răsturnându-și scaunul, scoase un sunet nearticulat și se trase înapoi, împleticindu-se. Mâna îi era pe clanță.

   Driskill se ridică în picioare, cu fața albă de mânie.

   - Stai!

   Glasul lui Driskill umplu încăperea. Ceilalți de la masă înghețară pe locurile lor.

   D`Ambrizzi ridică o mână, când Sandanato se opri derutat. Saliva îi curgea pe bărbia dăltuită. Ochii i se rostogoleau speriați. Totul era adevărat, dar el era încă Sandanato și privirea i se opri asupra lui Elizabeth.

   Ea se strânse în sine, dar îi întoarse privirea fără să clipească.

   - Tu, șopti Sandanato, tu mă înțelegi... noi am stat de vorbă, soră... am fost de acord, Biserica trebuie curățată... răul în slujba binelui - am vorbit, soră... nu poți să-i faci să înțeleagă că a fost necesar ce s-a întâmplat...

   Vocea i se sparse. Se șterse cu mâneca la gură. Fața îi lucea de transpirație.

   - Spune-le... pentru numele lui Dumnezeu!
.....................................................................