Prietenie trădată, Christopher Bollen

                         1-8
                    PROLOG

        Începea să-i placă: straniul, delirantul sentiment că nu se întâmpla nimic rău.

    În ultima zi, Elise vârî cheia în gâtlejul motocicletei, își prinse cureaua căștii sub bărbie și acceleră în direcția orașului-port Skala ca un glonț scăpat din țeavă. În ultimele zece zile învățase să se încline în curbele șoselei cu o ușoară mișcare din șolduri. Când motocicleta intra în viteză, ea își încleșta dinții de parcă ar fi ținut un cuțit între ei. Momente de leneveală fără margini. Zile frumoase, tihnite, leneșe. Nu voia să se gândească la sfârșit. Se trezise de la șase să privească soarele înălțându-se din Marea Egee.

   Insula grecească Patmos era un șuier de culoare: țărâna de un blond spălăcit, tufărișul verde, sârmos, strălucirea umedă, metalică a apei și pereții stâncoși pe care se unduiau nuanțe florale de roz. 

   În timp ce urca un deal, Elise vedea mănăstirea înălțându-se dintre faleze ca o navă ancorată pe un vârf de munte. Trupuri omenești erau răspândite de-a lungul plajelor, argintii și fără vlagă în căldura năclăioasă. Voia să fie și ea ca ei, încă o săptămână sau poate pentru totdeauna, să lâncezească între stări de mahmureală și foame. Plajele de aici erau perfecte și marea, ca sticla. Noaptea, pe insulă, luminile roșii se târau pe apă când îngrijitorii se întorceau la bărcile lor. Elise urmărise luminile acelea, beată, neiubită, ronțăindu-și vârfurile înspicate ale părului, cu picioarele trecute peste marginea balconului de la hotel.

   Acum motorul era imnul ei și vântul îi șuiera pe contururile umerilor.

   Treceau pe lângă ea alți motocicliști, italieni tineri cu bustul gol, cu pielea de culoarea mierii întărite - italienii i se păreau întotdeauna de 19 ani, până când arătau de 40. Aveau în jurul gâtului prosopul de plajă, în talie erau încinși cu brațele iubitelor care stăteau cu amândouă picioarele pe aceeași parte în spatele lor, iar părul negru le șiroia în peisajul albastru. Poate că în această ultimă călătorie n-ar fi trebuit să-și pună casca, acea măsură de prevedere roșie, în forma lunii, care părea să anunțe: „Consider viteza un pericol, risc un traumatism cranian, sunt o americancă în vacanță”.
   Vacanța ei era pe sfârșite. Feribotul care urma s-o ducă la Atena traversa deja marea. Cursa nocturnă care avea s-o repeadă la New York probabil că acum făcea plinul în Abu Dhabi sau Topeka. În acea ultimă zi lumea se năpustea asupra ei, aglomerată, glacială datorită climatizării, plină de urgențe newyorkeze, cu același soare mai urât și agitându-se ca mingea de baschet a vecinului pe holurile clădirii din Brooklyn în care locuia.
   Vreme de aproape două săptămâni, calmul dogoritor din Patmos funcționase ca un aparat de bruiaj, blocând orice veste despre atacurile armate, moartea vedetelor și falsele sentimente de revoltă de pe Twitter care, asemenea unor defibrilatoare personale, îi readuceau la viață pentru o vreme pe utilizatorii cu fețe împietrite. La fel de puțin i-ar fi păsat și dacă ar fi izbucnit un război în Canada, în schimb, Elise devenise specialistă în tăcuta artă a trupului omenesc.
   Acum gonea pe lângă trei specimene drăguțe, îmbrăcate sumar, care mergeau cu pas sprințar spre plajă. Europenii păreau atât de indiferenți la corpul lor, atât de resemnați și de împăcați cu el! Pentru ea, diferența devenise din ce în ce mai evidentă: europenii aveau un stil de viață, pe când americanii aveau viața.
   Se uită la ceas. Vacanța nu i se terminase în totalitate. Mai avea timp de o baie rapidă, fără sutien, să împroaște cu gesturi sigure apa în pantalonii ei scurți. Dar o aștepta Raina la cafeneaua de lângă port. Raina se dusese înainte cu taxiul, luând toate bagajele lor, pentru ca Elise să poată preda motocicleta la firma de închirieri.
   „S-o fut pe Raina”, se gândi ea în timp ce luneca spre casele albe ca niște igluuri din Skala.
   Dar cineva o futuse deja pe Raina, în zilele a patra, a cincea și a șaptea din vacanța lor. Spre deosebire de Elise, Raina nu înțelegea legea de bază a cuplării în vacanță: fără obligații, fără regrete, cu partide de sex așa de inechivoce, încât de cele mai multe ori nici măcar nu erau complicate de cunoașterea unei limbi comune. Era de parcă te-ar fi percheziționat la vamă când nu aveai nimic de declarat.
   Raina își petrecuse ultimele zile din călătorie oftând zgomotos și verificându-și telefonul, punând lipsa mesajelor pe seama semnalului prost. „O să stau la piscină azi, unde am semnal”, îi explica. Sau: „Urc ceva mai sus pe drum, să-mi verific mesajele”. Lui Elise îi venise s-o ia la palme, s-o plesnească și s-o convingă să ia bikiniul și echipamentul de snorkeling și să meargă pe recifurile presărate ici-colo lângă plaja Petra.
   Brânza halloumi prăjită, cu vin alb, la ora trei, urmată de un pui de somn în care se întrepătrundeau răsuflările calde. În cea mai mare parte a vacanței, Elise se dusese singură la plaja cea mai apropiată, unde citea și răscitea secțiunea despre Patmos din ghidul ei: „Stâncoasa și arida insulă a Sfântului Ioan Teologul care, exilat de un împărat roman, a scris aici Cartea Apocalipsei în anul 95 d.Hr”.
   Elise nu văzuse cu ochii ei dovezi ale celor patru călăreți ai Apocalipsei, dar îi plăcea să se răsfețe la soare la capătul lumii. I se părea că Apocalipsa se potrivea cu dispoziția ei din ultima vreme. Doar că nu se așteptase să se simtă atât de singură odată ce ajunsese la ea.
   În timp ce cobora dealul abrupt aplecată într-o parte, se gândi că ideea vacanței nu era să-și creeze amintiri, ci să le piardă șirul. Elise se măritase la douăzeci și patru de ani într-un weekend de 4 Iulie. După divorț, cu două luni în urmă, ironia unei nunți de Ziua Independenței devenise gluma la care recurgea mereu și pe care o anticipa toată lumea imediat ce aducea în discuție subiectul. Elise spusese gluma aceasta în timp ce stătea pe iahtul ultimului tip pentru care Raina făcuse o obsesie, în după-amiaza în care-l cunoscuseră, când fuseseră vecini de masă într-o mică tavernă de lângă un golfuleț numai bun pentru înotat. Le invitase pe iahtul lui și, cu apa picurând de pe ele după baia de cinci minute, urcaseră pe scară și se înfășuraseră în prosoape moi și negre lângă căpitanul bărcii. Raina nu răsese la glumă, nu râsese nici noul ei prieten.
   El își trăsese un tricou pe corpul destul de arătos și pregătise băuturi, în timp ce două steaguri trosneau în spatele lui la pupa: unul grecesc, altul turcesc.
   - Tu ce ești? întrebase Elise.
   Ea era oaspetele prevenitor, care întreabă necunoscuții despre țara lor de baștină.
   - Niciuna, nici alta, răspunsese el privind-o cu un zâmbet atât de forțat, încât Elise aproape că ceruse scuze pentru întrebare. M-am născut în Cipru, dar am crescut în State.
   Rostise „State” de parcă ar fi fost o boală endocrină, nu o țară.
   O oră mai târziu, el și Raina dispăruseră sub punte, căpitanul sărise peste bord cu un harpon și pe Elise o lăsaseră să privească dâmburile unduioase ale insulei. Stătea pe pernițele din piele crem, fața și picioarele i se înroșeau și avea un început de erupție sub breteaua costumului de baie. Un diamant ca un dinte, înfipt între pernițe, răspândea scânteieri albe. Culesese inelul de acolo, de parcă iahtul ar fi cerut-o de soție.
   Aducându-și aminte, Elise închise o clipă ochii, în timp ce circulația începea să se intensifice în orașul portuar. De-a lungul docului se înșirau bărci private și schifuri late din metal care făceau reclamă la excursii scurte pe insule din vecinătate. Bărbați bătrâni, asudați, frecau așezați în patru labe. Fâș, fâș, fâș, se auzea ceara pe lemn.
   De ce făcuse așa ceva? Își pusese inelul pe deget doar să vadă cum arată. Apoi îl răsucise fără să se gândească și făcuse mâna pumn, așa că inelul îi intrase în carnea palmei. După ce Raina se întorsese pe punte îmbrăcată cu tricoul umed al obsesiei ei, Elise pornise înot cu o singură mână spre mal. Acum, inelul îi atârna pe un lănțișor de aur la gât, ascuns dinadins sub bluza de in. Elise se gândise să înapoieze inelul la următoarea vizită, deși nu mai existase următoarea vizită, cel puțin pentru ea.
   Poate îl furase pentru că Raina se dusese în cală fără ea. Sau pentru că diamantul nu putea avea prea mare importanță dacă deja se rătăcise printre pernițele bărcii. Sau pentru că-și turnase două pahare de votcă în timp ce-și aștepta prietena, iar acele pahare îi făcuseră și ei poftă să acționeze impulsiv. Dorința exacerbată fusese întotdeauna consecința solitară a consumului de alcool. Cu fiecare sorbitură simțea cum oasele îi creșteau și se căzneau în adâncul ființei ei să pună stăpânire pe tot ceea ce plutea în derivă prin lume.
   După cele două maratonuri sexuale ulterioare ale Rainei din zilele a cincea și a șaptea, Elise își privise prietena schimbându-se în camera lor de hotel și o încercase greața, pentru că se temea de acuzații. Raina își scosese sutienul de la costumul de baie, avea sânii ca două ouă prăjite de pe care se scurgea grăsimea. Avea sfârcurile tumefiate, de parcă le veniseră de hac țânțarii de pe insulă.
   - E un pic cam dur, spusese Raina privind în jos scrutător, dar și tandru.
   După asta nu mai spusese nimic.
   Era imposibil ca el să fi remarcat dispariția inelului. Avea atât de mulți bani, era căptușit cu piele, protejat de vesta lui de salvare, un seif deschis care plutea pe mare. Chiar și pisica cenușie care lenevea pe panoul de comandă al bărcii îi făcuse apatic cu ochiul. Furase inelul într-un moment de nesăbuință, fusese un semn al timpului în cele aproape două săptămâni întrerupte numai de apă și somn. Și nu se întâmplase nimic, nu pomenise nimeni de povestea aceasta, nu o luase nimeni la rost, era doar Raina cu suferința ei lentă, ce umplea atmosfera ca muzica unui aparat de radio cu butonul defect. Elise puse frână. Turiști nebronzați traversau iute șoseaua ca niște găini speriate din țările dezvoltate. 

   Poate avea să poarte inelul la New York. Era de trei ori cât cel pe care i-l luase Dodie din economiile lui de baterist de studio, care colabora cu trupe trecute de prima tinerețe dornice să-și peticească, între două supradoze, cariera muzicală.

   Cântecul greierilor era acoperit de zgomotul claxoanelor și de vocile care vorbeau în limbi străine. Era punctul culminant al sezonului turistic în Skala. Ea și Raina plecau înainte ca plajele să se umple de turiști. O fetiță cu o pălărie de paie veni clătinându-se în fața motocicletei, cu fața rotundă și purpurie ca un fursec umplut cu gem.
   - Molto carina, strigă Elise, zâmbind veselă întâi și apoi iritată.
   În ultima zi, încă încerca să vorbească grecește în singura limbă străină pe care o cunoștea.

   Acceleră și mai mult. Turiști năuciți se îngrămădeau în stația de taxi.

   Elise trecu pe lângă călugărițe, chioșcuri decolorate cu cărți poștale și magazine care vindeau tricouri cu mesaje comice despre sfârșitul lumii.

   Cu o mișcare inteligentă, localnicii făcuseră o adevărată industrie familială din suvenirele pe teme apocaliptice. Un grup de hipioți pletoși stăteau în fața secției pustii de poliție, cu Biblii în mâini și saci de dormit rulați. Cele câteva clădiri administrative de pe insulă arborau aceleași graffiti-uri împotriva zonei euro cum găseai prin toată Atena, de parcă ar fi fost sărbătoarea națională a amenințărilor cu moartea și a prăbușirii. Un polițist chel cu uniformă azurie o urmărea cu privirea. 

   Elise parcă în fața firmei de închiriat motociclete, își luă rucsacul din portbagaj și plăti cu ultimii euro pe care-i mai avea.

   Soarele dogorea la 11.02 dimineața și, de la transpirație, o usturau umerii cu pielea decojită. Se duse în grabă spre cafeneaua principală, pe ale cărei mese erau îngrămădite cești și farfurioare murdare cât să umpli o mașină de spălat vase. Clienții își făceau vânt cu meniurile laminate cu poze. Elise se uită la ceilalți pasageri ai feribotului, cu toții înfrigurați și epuizați la gândul lungii călătorii care-i aștepta, adaptându-se cu greu la înghesuială după atâtea zile în care-și lăsaseră trupurile să plutească în derivă. Nu era nimic mai lipsit de suflet decât occidentalii albi, cu pielea arsă, în ultima zi de vacanță. Fericirea îi trădase, iar ei știau asta în timp ce meditau la cele câteva suvenire pe care reușiseră să le pună deoparte.

   Mai rău de atât, Raina nu se afla printre ei. Elise se lovi cu pumnul în șold.

   Așa avea Raina obiceiul, să le facă să întârzie. La JFK fuseseră gata să piardă avionul spre Grecia pentru că ea insistase să-și înfășoare cele două valize în folie de plastic. 

   - Oamenii de la genți - Raina se referise lamanipulanții de bagaje - nu sunt proști. Știu ce valize să țintească. Știu unde sunt bijuterii care merită șterpelite. 

   Elise strânse între degete inelul de sub bluză. Oricine putea fi hoț.

   Colindă prin cafenelele din port în căutarea prietenei sale, înfuriindu-se din ce în ce mai tare și ridicând tot mai mult bretelele rucsacului pe umeri. Căldura începutului de iulie era înnebunitoare, apa aflată la șase metri distanță oferea numai o adiere sfârșită, înăbușitoare, iar acumularea de catrafuse ale turiștilor din jurul meselor - încălțăminte ieftină cu arici, echipament fotografic inert, fiecare buzunar de la vestă punctat cu prea multe fermoare, spuma foșnitoare a pernelor de călătorie în formă de U - începea să submineze liniștea pe care Elise reușise s-o capete în cele zece zile petrecute pe insula Patmos. Un val de panică profită de moment ca s-o năpădească: avea pașaportul, biletele de feribot, căștile? 

   Pipăi buzunarul din față al genții și le găsi la adăpost acolo, alături de o vedere pentru sora ei, pe care scrisese adresa și lipise timbrul, dar neglijase s-o pună la poștă. Observă o cutie poștală galbenă, pe peretele lateral al secției de poliție. Înainte să împingă vederea în cutie reciti textul pe care-l scrisese, acum conținând vești și destăinuiri vechi de o săptămână: „Raina și cu mine pierdem vremea pe iahtul de lux al unui moștenitor cipriot extrem de dubios, ne dedăm poftelor trupești (R. se f... e cu el), ne bronzăm și cred, în sfârșit, că l-am uitat pe Dodie, iar peste o săptămână o să fiu ca un prunc nou-născut”. 

    Numai predicții flagrant false. Își dorea să mai fie pe iahtul acela în după-amiaza zilei a patra, în luxul plutitor, îndepărtat al pielii moi și lemnului perfect lustruit, cu votca turcească la îndemână, privind cum căpitanul plonja sub apă în slipul lui mulat, în timp ce noile sentimente le striveau pe cele vechi. Își dorea s-o fi sărutat cineva, s-o fi dus într-o cameră ieftină unde să orbecăiască și să geamă. Nu era prea greu să fie iubită măcar o clipă. Dădu drumul vederii prin fantă. Feribotul urma să ajungă în zece minute.

   Elise ocoli poticnindu-se un chiparos protejat cu un cerc din pietre. Un băiat grec - avea pantalonii murdari și gene lungi - lansă două artificii, iar ascensiunea lor șuierătoare o sperie, făcând-o să uite de oboseală.

   Artificiile roșii și albastre explodară slab pe cer. Atunci o văzu pe Raina la cinci metri de ea, cu picioarele goale încrucișate și cu sandalele negre prinse strâns. Stătea într-o tavernă ferită, la umbra unei copertine turcoaz. Taverna era un local micuț, de familie, frecventat în mare măsură de localnici și de preoții din sat, deși turiștii reușiseră să ocupe scaunele de afară. Elise le zări bagajele îngrămădite stângaci sub masă.

   Se așeză pe scaunul de vizavi de prietena ei și-și sprijini fruntea în palme.

   - Te-am căutat peste tot. De ce n-ai ales o cafenea mai mare? Mi-era teamă să nu pierdem feribotul.

   Raina își scoase ochelarii de soare și clipi. Avea ochii umflați. Pe masă erau împrăștiate mai multe șervețele mototolite, ca niște papagali cu gâtul frânt. Elise avea sentimentul că în ultima jumătate de oră Raina strangulase hârtii. Sau își aranjase machiajul. Raina nu părea un om gata să se înhame la un gulag de opt ore la clasa economic, pe un scaun aspru ca un covor, în compania unor italieni care se ciorovăiau la foc automat. Purta rochia ei preferată, din mătase galbenă, până la coapse, cu volănaș. Avea ruj lucios și părul brunet dat pe spate, cu dârele lăsate de pieptăn încă vizibile. Mirosea a parfum scump și a spray ieftin contra țânțarilor. Trăgea de un Campari.

   - Aici vine Charlie să ia micul dejun, spuse Raina ușor, de parcă ar fi izbucnit în plâns dacă vorbea mai tare. Charlie vine în fiecare dimineață la unsprezece, la Nikos, să bea o cafea. De-aia stau aici. Vreau să-l mai văd o dată.

   Elise intenționa să fie răbdătoare. În ultima zi de vacanță avea să facă dovada răbdării unui sfânt - ca figurile scorojite, senine, ținând două degete la piept în frescele șterse din mănăstire. Iar când ajungea înapoi la New York, avea să șteargă toate fotografiile pe care i le făcuse Rainei, avea să-i ignore telefoanele și să încerce să transforme amintirea călătoriei într-o escapadă solitară. Totuși, știa că resentimentele din vacanțe erau de genul cel mai simplu de iertat. Prietenii erau monștri în altă parte.

   - Păi, se pare că nu e aici, spuse Elise.

   Trase paharul din mâna Rainei și luă o înghițitură, îl remarcă pe bărbatul de la masa de alături, care le privea neliniștit. Unele fețe sunt rele din naștere. Era scheletic, cu o semilună rasă de păr care părea să se prelungească până la ochii bulbucați. Avea gura ca un dreptunghi de dinți galben-aprins. Când își strivi țigara cu un deget bont, Elise își îndreptă tenția spre preocupări mai înduioșătoare.

   - Raina, a fost doar o aventură. Vrei un Valium? Le păstram pe ultimele două pentru avion. Cum stai cu glandele? 

   Încercând să-și cucerească prietena cu o glumă pe care o introdusese în repertoriul lor, adăugă: 

   - Suferi de „Statoză”?

   Raina se foi pe scaun.

   - O să vină. Mi-a spus că vine în fiecare zi. E foarte punctual. Și aștept, ca să-mi pot lua rămas-bun față în față.

   Elise mai luă o înghițitură. „E foarte punctual”? Raina petrecuse în total șapte ore cu tipul ăsta. Oare sexul, sau banii lui o reduseseră la întruchiparea femeii respinse? Sau poate era mândria? În Manhattan, Raina nu era obișnuită să fie abandonată. Avea nasul fin al vulpii care știe unde e gaura din fiecare gard. Trupul ei era o limbă lungă, un mușchi viguros și cuvântător. 

   Elise nu simțea niciun fel de milă față de ea. Raina fusese cea care propusese Grecia drept remediul perfect pentru depresia lui Elise - două prietene bune pe liniștita insulă a apocalipsei. Dar abia desfăcuseră bagajele și, până să capete măcar un prim strat de bronz, Raina se și lansase într-o poveste de dragoste imaginară. Elise o studie.

   Timpul petrecut cu Charlie îndeplinise singurul criteriu al unei povești de dragoste: adusese suferință. Raina avea durerea, pe când Elise avea biletele de feribot, un diamant furat și zborul de întoarcere la New York. A doua zi, ambele aveau să fie în apartamentele lor, contemplând vara din Brooklyn cu copaci piperniciți și cete de newyorkezi recenți care treceau pe trotuare acum țipând, acum râzând, zgomote care pe ea o deconcertau mai mult decât focurile de armă. Nu voia să se întoarcă. Știa că nu putea. Și știa că totuși avea să se întoarcă.

   - Se pare că nu e prea punctual, spuse Elise punându-și mâna peste degetele Rainei. Trebuie să luăm feribotul. Ai achitat...?

   - Atunci du-te fără mine, scânci Raina.

   Clienții din jurul lor se întoarseră când îi auziră hohotul din voce. Trei preoți ortodocși își lăsară jos ceștile de cafea. Preotul din mijloc, îmbrăcat cu o sutană lungă și neagră, avea barba tunsă și dinți ascuțiți și sticloși. Întâlnind privirea lui Elise, dădu din cap ca un întreprinzător care sprijină o afacere. Ceasul de la încheietura lui era placat cu aur. Probabil că Dumnezeu este bun la capătul lumii.

   - Care-i treaba? se răsti Raina, nu la Elise și nici la preoți.

   Îl săgeta cu privirea pe bărbatul urât cu degetele boante care se tot holba la ea. Elise observă o cicatrice care-i pleca de la colțul gurii.

   Bărbatul se uită în jos la ziarul lui. Elise se concentră pe reflexia ei din fereastra tavernei: părea amorfă și ștearsă. Roțile mașinilor și picioarele îi traversau fața, apoi mergeau mai departe.

   - De ce nu m-a sunat? se văită Raina. Ce dracu’ am făcut? Mi-a trimis numai un SMS azi-dimineață, să mă întrebe dacă a rămas la mine vreun lucru de-al lui. Chiar se așteaptă să-i dau înapoi tricoul ăla de rahat? 

   Cu un râs neconvingător, se strâmbă: 

   - Auzi și tu, a rămas la mine vreun lucru de-al lui? Știe că plecăm azi.

   Transpirația o răcori pe Elise. Se gândi la diamant, la muchiile ascuțite pe pieptul ei. Acum își făcea griji că proprietarul ar fi putut să apară. Se uită peste umăr și studie mulțimea în căutarea lui Charlie, rugându-se să nu-l vadă venind în grabă spre tavernă, urmat de un polițist. Oare răsturnase iahtul cu susul în jos ca să caute inelul? Oare stabilise că hoțul trebuia să fie una din cele două americance pe care le invitase la bord?

   Văzu turiști împingând genți cu rotile de-a curmezișul șoselei ca să stea la coadă lângă porțile metalice de la terminalul feribotului.

   - Când vine, îl întreb ce-a vrut să spună.

   Lui Elise îi tremură mâna când o băgă în rucsac să ia cele două bilete.

   - Raina, trebuie să plecăm. Feribotul ajunge în cinci minute.

   - Ți-am spus...

   - Trebuie să ne așezăm la rând. Altfel nu prindem locuri. Hai să mergem. Te rog.

   Oare cum erau închisorile pe insulele grecești? Elise își dădu seama că habar nu avea cât valorează diamantul. Cinci mii, opt mii, poate zece? Nu-i mai trecuse niciodată prin cap o asemenea sumă. Și iată că sorbea un Campari exact în locul în care venea Charlie în fiecare dimineață. 

   Dacă ar fi acuzat-o că-l luase în ziua a cincea sau a șaptea, l-ar fi putut da înapoi cu o scuză țâfnoasă: „Dumnezeule, liniștește-te. Voiam să ți-l dau înapoi data următoare când te vedeam. Am uitat că l-am probat cât timp tu i-o trăgeai violent celei mai bune prietene ale mele”. Dar cum ar fi putut să explice faptul că se îmbarca pe feribot cu inelul atârnat pe sub bluză?

   Cei trei preoți se ridicară de la masă. Cel mai bătrân bătu din palme drept mulțumire spre chelnerul care trecea pe acolo. Elise încercă la rândul ei să-l cheme.

   - Nota, strigă ea. Conto. Adică nota de plată!

   Mimă furioasă scrierea notei în aer. Dacă venea și întreba de diamant? Dacă cerea să le caute în genți și să le facă percheziție corporală? Putea să se ducă chiar acum în baie și să arunce inelul în toaletă. Dar, oricât ar fi fost de panicată, o durea să arunce un obiect atât de frumos și de scump. Știa că frica ei era închipuită într-o oarecare măsură, efectul unei conștiințe care nu-i dădea voie să comită o faptă nesăbuită fără să-și facă singură reclamație. Nu știa decât că voia cu disperare să urce pe feribot. Odată ce se îndepărta de insulă, avea să fie în siguranță. 

   Începu să culeagă monede din buzunar și să le pună una peste alta pe masă.

   - Cât a fost băutura? Te rog, hai la terminal.

   - Charlie, îngăimă Raina.

   Charlie. Numele întrerupse orice comunicare. Uneori era mai simplu să părăsești o prietenă decât să-i faci pe plac. Raina zâmbi larg, iar Elise se trezi zâmbind și ea recunoscătoare.

   - El e? întrebă Raina, înclinându-și capul ca să vadă pe după Elise, care-i stătea în cale.

   Ridică mâna s-o fluture. Elise se întoarse, simțind cum diamantul îi aluneca pe stern, și văzu un tânăr care semăna cu Charlie, dar era mai înalt, mai gras, cu ten de fumător. Trecu pe lângă tavernă fără să intre.

   Două fete creștine cu părul lung chicotiră lângă chiparos. Câțiva turiști francezi ocupară masa eliberată de preoți. Aveau genunchii păroși și acoperiți cu nisip întărit.

   - Se lungește coada, imploră Elise. Hai să mergem, îi scriem o vedere răutăcioasă de pe feribot.

   - Du-te tu, îi replică Raina prinzându-se de brațele scaunului. Eu aștept până în ultima secundă. Pun pariu c-o să apară. Dobitocul!

   - N-o să vină, mormăi Elise.

   Un clopot răsuna de la o biserică din depărtare precum clopoțelul unei capre rostogolit pe un deal. Și, mai aproape, o bătaie metalică neliniștită.

   Bărbatul cu degete boante de lângă ele lovea cu bricheta în masă.

   Dinspre mare se auzi un semnal prelung și ascuțit. Feribotul intra în port, un dreptunghi alb uriaș, searbăd ca un mall din Vestul Mijlociu. Prin cafenelele din port se stârni agitația, oamenii își luau gențile, se urneau unii pe alții ca niște cârduri de păsări. Chelnerul le aduse un rând de bere turiștilor francezi, care ridicară paharele și strigară: „Sante!”

   - Haide, suspină Elise adunându-și curelele genții pe umeri.

   Bărbatul cu degete boante lovi cu pumnul în masă, se ridică iute de pe scaun și porni cu pași apăsați spre chioșcul de țigări. Își lăsase ziarul englezesc datat 2 iulie, era din ziua precedentă, ca toate ziarele de pe insulă. Aveau să ajungă la New York pe 4 iulie.

   - Îi mai trimit un SMS, spuse Raina începând să tasteze un mesaj pe telefon. Unul răutăcios. Apoi mai aștept zece minute. A promis că-și ia la revedere. Sunt sigură că vine.

   - Nu mai avem zece minute! strigă Elise cu un nod în gât de la adrenalină. 

  Se ridică de pe scaun. Soarele o lovea pe ceafă. Nu voia sub nicio formă să-l mai vadă pe Charlie. 

   - Lasă-l, insistă ea. Pierdem feribotul.Și apoi avionul spre casă. Te rog. Se îmbarcă.

   Raina zâmbi cu pleoapele pe jumătate lăsate, intenționat, aproape seducător de necooperantă.

   - Am spus să pleci fără mine. Încă e timp.

   Elise se aplecă și împinse într-o parte gențile grele, cu monogramă ale Rainei.

   - Ești nebună, mormăi ea.

   Ridică ultima valiză a prietenei sale, eliberându-și geanta de nailon, care era pe jos lângă un rucsac verde închis, genul folosit de hipioții nomazi care dorm pe plajă în nesfârșita lor căutare a spiritualității sau a marijuanei mai de soi. Pe geantă era cusut un petic auriu pe care scria: „Iată că eu fac un lucru nou”.

   - Al cui e rucsacul ăsta?

   Elise se uită peste marginea mesei. Raina se aplecă să-l cerceteze.

   - Nu știu. Poate era al cretinului cu cicatrice de lângă noi. Sau al vreunui turist? Nu l-am mai văzut până acum.

   Elise își luă geanta și o strânse la piept, simțind cum diamantul îi intra în piele. Putea să amaneteze inelul la New York. Ar fi putut să-și plătească astfel câteva luni de chirie pentru garsoniera din Brooklyn.

   Poate că într-adevăr avea șansa să facă un lucru nou. Îi plăcea cuvântul acela, „iată”.

   - Eu mă îmbarc. O mai așteptă o secundă pe Raina, oprindu-se de teamă să nu o piardă, însă aceasta își duse la buze paharul gol și lăsă un cub de gheață să-i alunece pe limbă. 

   - Ne vedem la bord, îi spuse atunci punând al doilea bilet de feribot pe masă. Sper să ajungi.

   - Trebuie să-ți dai cu loțiune pe obraji. Începi să semeni cu o femeie fără adăpost, îi zise Raina în timp ce ronțăia cubul de gheață. Vrei să auzi o chestie interesantă? Știi ce am...?

   Un val de presiune, un bubuit fără zgomot. Zgomotul veni după aceea, prea târziu ca Elise să-l mai audă. Explozia traversă curtea exterioară a Tavernei lui Nikos, arzând chiparosul, împrăștiind șrapnele din metal și oase. O minge uriașă de praf pătrunse prin copertina arsă, scuturând-o în ascensiunea ei, iar pe caldarâm începu să ningă cu cioburi.

                                                     1.

              Când eu și Charlie eram mici, jucam un joc, „Distrugătorii”.
   L-am inventat noi. Jocul pornea mereu de la aceeași premisă înspăimântătoare și închipuită: câțiva pistolari cu cagule negre (numărul lor varia) dau buzna în cameră și încep să tragă. Ce faci?
   Pentru „Distrugătorii” nu era nevoie de echipament. I-am construit universul din cuvinte. Exista în totalitate numai în imaginațiile noastre suprapuse și îl jucam mai ales noaptea, la telefon, când eram siguri că părinții noștri nu trăgeau cu urechea. „Distrugătorii” funcționa cu benzina inteligenței noastre și în locurile pe care le știam ca pe propriul buzunar. Îl plasam în Central Park (locul nostru preferat era grădina zoologică), pe culoarele supermarketului D’Agostino din zona rezidențială, în clădirile noastre de locuințe ca niște furnicare și în seducător de vulnerabilele săli din Muzeul American de Istorie Naturală, MoMA și Met. De asemenea, îl mai plasam - în mod obsesiv, cu un respect pentru anatomia clădirii victoriene îmbâcsite, din cărămidă albastră, de pe East 84th Street pe care constructorii ei l-ar fi apreciat - în Școala de băieți Buckland. Nu toate locurile erau potrivite.
   Deseori Charlie voia să situăm jocul în metrou, deși priceperea care să-i asigure o misiune de succes îi era sabotată de necunoașterea sistemului (familia lui avea permanent la dispoziție o limuzină și, dintr-un motiv sau altul, el se încăpățâna să creadă că vagoanele de metrou au o trapă ușor accesibilă pe tavan). Dorința mea arzătoare era să-l plasez în nava placată cu marmură a bisericii Sfântul Patrick - confesionalele erau ascunzători tentante, iar preotul care ridica talerul de aur deasupra altarului era prima victimă perfectă - dar părinții lui Charlie renunțaseră la religie cu mult timp înainte să plece din Cipru.
   Eu cunoșteam dedesubturile bisericilor, însă Charlie habar n-avea de amănuntele liturgice.
   Acum, când mă gândesc, presupun că orice copil nefericit joacă un joc asemănător ca să se smulgă din încleiala prezentului: își părăsește prietenii și pe cei dragi fără o șoaptă de remușcare; se folosește de oamenii din jur, care nu bănuiesc nimic, pe post de actori; respectă doar teoretic legile gravitației sau planurile arhitectonice (cele din urmă erau mult mai respectate decât primele - uneori puteai să levitezi printre grinzile înalte, dar era complet interzis să sari printr-o fereastră inexistentă). Scopul era să găsești o cale de ieșire.
   Iată un exemplu în care Charlie pune în aplicare un scenariu în care eu joc rolul principal:
  - Ești în cantina de la Buckland când intră șase pistolari.  
   - Mă las sub masă.
   - Simon McMarnely se târăște dedesubt cu tine.
   - Să te fut! Stai așa. Niciodată n-am mâncat de prânz cu Simon McMarnely.
   - Tu și Simon trebuia să faceți un rezumat despre Uganda. Lucrați la el împreună.
   - Bine, mă cațăr în spatele lui Simon, ca să fie el în calea gloanțelor.
   - Pistolarii trag rafale sub masă. Simon ia un glonț în abdomen. Ești expus.
   - Îi înșfac lui Simon ochelarii de la ochi și fug de-a bușilea spre șirul de ferestre.
   - Ferestrele alea nu se deschid.
   - Ultima se deschide oarecum, dacă dai de mâner.
   - Un pistolar stă la fereastra aia.
   - Bine, atunci țâșnesc pe ușă spre cămară. Traversez cămara spre holul principal.
   - Alți doi pistolari o iau prin cămară după tine.
   - Alerg pe hol.
   - Au legat cu lanțuri ușile din față.
   - Urc scările laterale la etajul doi.
   - Treci pe lângă domnișoara Sheedy. Coboară cu un teanc de teste la latină, nu știe că se întâmplă ceva.
   - Îi smulg hârtiile din mână și le las să se împrăștie pe trepte. Așa câștig timp, pentru c-o să alunece pe ele când urcă. Ajung pe holul de la etajul al doilea.
   - Răsună focuri de armă. Domnișoara Sheedy țipă. Zgomot de bocanci care alunecă pe hârtie.
   - Prima clasă pe dreapta, laboratorul de chimie.
   - Ușa aia e încuiată în timpul mesei de prânz.
   - Având timp la dispoziție, smulg un braț de la ochelarii lui Simon. Cu el desfac încuietoarea. Intru, închid ușa și o încui. Trec prin laborator și intru în biroul doctorului Chandler.
   - Auzi cum patul unei mitraliere sparge geamul de la ușa laboratorului. Au intrat.
   - Rahat, bine. Biroul doctorului Chandler nu are fereastră.
   - Nț. N-ai pe unde să scapi.
   - Ba am. Închid ușa și împing biroul în ea.
   - Izbesc în ușă.
   - Sar pe birou și ajung la vechiul canal de ventilație. Comunică cu biblioteca. Trag de cadrul metalic.
   - Lovesc cu umerii în ușă, care se crapă puțin. Strecoară țeava unui pistol.
   - Intru prin gura de ventilație și mă târăsc.
   - Simți cum focurile de armă lovesc peretele din jurul tău. Un glonț îți străpunge piciorul. Durere extremă.
   - Sar în bibliotecă și alerg șchiopătând spre ferestre.
   - Îi auzi fugind iar pe hol, spre bibliotecă. Vin după tine.
   - Deschid fereastra din mijloc, cea de lângă stejar, crengile lui sunt aproape. Trec peste suportul ca un xilofon și pun picioarele pe polița caloriferului.
   - Unul dintre pistolari o ia pe urma sângelui și te vede printre teancuri. Țintește. Nu reușești să sari la timp.
   - Mă folosesc iar de ochelarii lui Simon. E soare afară. Țin lentilele, prind o rază de lumină în ele și i-o vâr direct în ochi.
   - Pistolarul strânge din ochi, se dă înapoi și trage un foc de armă în tavan.
   - Îmi trec picioarele peste pervazul ferestrei. Văd creanga. Sar.
   O țineam așa la nesfârșit. Pe rând. Improvizam arme, scuturi și capcane elaborate folosind tablourile Vechilor Maeștri ori vasele cu salată de crab. Uneori atârnam colaci de salvare, precum cheile, în mâinile muribunzilor sau morților (oamenii de serviciu erau niște mesia cu speranță de viață foarte mică). Uneori, poate o dată din șase, nu reușeam. Muream cuprinși de panică, îndurerați din cauza alegerilor greșite, pe banchize plutitoare cu pinguini, pe patul părinților noștri sau pe gențile abandonate la garderobă. Eu mă descurcam întotdeauna mai bine decât Charlie, fie pentru că mă dovedeam un strateg mai bun, fie pentru că Charlie nu părea în stare să se bucure atunci când eram ucis.
   Dar Charlie avea tendința să ia decizii proaste, de parcă ar fi fost atras de cele mai mari fundături și tot se aștepta să scape fără nicio zgârietură.
   Nu știu ce spunea „Distrugătorii” despre noi. Nu i-am pomenit niciodată despre joc vreunui coleg de cameră sau vreunui psiholog, poate jenat de premisa lui macabră, deși asemenea tragedii se petreceau aproape săptămânal în viața reală și știrile se concentrau glonț cu glonț pe asemenea detalii bolnăvicioase. Deseori aveam impresia că întreaga lume juca pe ascuns același joc. În apărarea noastră, aș spune că obsesia față de „Distrugătorii” nu părea un simptom al psihozei.
   Noi nu eram niciodată ucigașii, niciodată pistolarii cu cagule negre cu simpatii politice sau personale necunoscute, care se desfătau cu roadele masacrului - și, la drept vorbind, jocul ne făcea să fim mai drăguți cu cei care, fără voie, ne furnizau personajele secundare, oameni precum Simon McMarnely și bineveniții lui ochelari; bietul Simon, prin ce trecea în fanteziile noastre ca noi să scăpăm teferi!
   Nu pomeneam prea des de „Distrugătorii” nici în discuții când nu i-am mai acordat din timpul nostru liber. Ca majoritatea jocurilor din copilărie, până în clasa a opta își pierduse din magie. Cred că s-a terminat când Charlie a început să insiste să salveze fete care-i plăceau sau când tot plasa acțiunea în locuri mai complicate, precum vestiarele și piscinele.
   („Ian, mătura ține ușa blocată. Acum spui că e abur, dar merg spre dușuri. Fii mai exact. Ce vezi?”)
   Acum, după aproape douăzeci de ani, îmi dau seama că „Distrugătorii” ne învăța ceva în tot acest timp. Nu era doar senzația tare a urmăririi. Ne ascuțeam instinctele și aruncam peste bord atașamentele. Ne perfecționam strategiile de supraviețuire.

         Am un singur plan.
   Acropola este aurie în soarele după-amiezii, dar nu-mi pot lua ochii de la câini. Barul de pe acoperișul Hotelului Grande Palace este o oază de vaporizatoare și umbrele înclinate care răsar din peticele calde și negre de umbră. Muzica se revarsă din boxe ascunse, un tremolo lent de clape ca gheața care cade ușor într-un pahar. În ultima jumătate de oră am stat sprijinit de balustradă, m-am uitat spre Piața Syntagma și la câinii sălbatici care patrulează prin ea. Umblă în haite, răi, cu capetele ca niște săgeți de culoarea lamelor ruginite, se năpustesc, mârâie și le dau târcoale turiștilor pe care ghidurile de călătorie i-au adus imprudent spre acest pericol. Broșurile și steagurile arse de la o manifestație politică dispersată acoperă dalele ca frunzele în Noua Anglie. Știu că ar trebui să-mi petrec cele câteva ore libere urcând în jurul Partenonului sau măcar ridicând privirea spre el. Dar în căldura mocirloasă de început de august toată Atena arată ca o ruină, scufundată, fără margini, ștearsă și albă ca saliva. Câinii sunt jigăriți și frenetici.
   N-ar trebui să fiu aici. În Grecia. La Grande Palace. În vacanță. Port aceleași haine de douăzeci și opt de ore, mai puțin o pereche de chiloți rătăciți. Miros a vin roșu vărsat, a colonie din duty-free (cedru texan și vetiver haitian), sex la minut, săpun cu tuberoze și sudoare de om. Sunt la Grande Palace la invitația unei femei lângă care am stat în avionul de la New York. Amy, Ann, Annabel? Niciunul din noi nu a putut să doarmă în grădinița pentru adulți de deasupra norilor, plină cu răsuflări greoaie și pături pufoase.
   În timp ce urmăream traiectoria avionului nostru pe ecranul micuț, mi-a dat cu cotul. Eu mă afundasem în transa tristă, fără adăpost, a călătoriei pe cer. Eram la jumătatea distanței deasupra Atlanticului.
   - Ce s-a întâmplat?
   Și-a scos căștile din urechi.
   - Scuzați-mă că-mi bag nasul, dar păreți supărat.
   - Tocmai a murit tatăl meu, i-am spus.
   - Ah, a șoptit ea. Mergeți la înmormântarea lui?
   - Nu, mă duc cât mai departe de ea.
   Habar n-am ce a văzut la mine. Poate considera că oricine călătorește la clasa business străbate lumea cu un permis special. Sau poate a depistat, pe bună dreptate, o pradă ușoară. Avea cu zece ani mai mult decât mine, aproape patruzeci. Avea grația scheletică a unei dansatoare, era căsătorită, din câte sugera degetul ei, și mergea la Atena la o conferință pe tema telecomunicațiilor.
   - Dumnezeu știe de ce se ține în Grecia, cu toată agitația de acolo.
   Vorbea limba acronimelor - ATSZ, CLO, conexiune prin satelit prin PBX lucru care semăna prea tare cu orașul din care plecaserăm. Menționarea morții nu i-a reprimat nevoia de a vorbi decât câteva minute.
   - Zboară cu Korean, zboară cu Air India, dacă ai vreodată ocazia, zboară cu Singapore, mi-a spus, de parcă mi-ar fi șoptit secretele branșei. Niciodată nu ai sentimentul că-ți servesc masa sub amenințarea armei. De fapt, nu, chiar ai sentimentul ăsta, de aia au servicii așa de bune.
   A râs de propria glumă și m-a mai înghiontit odată cu cotul în umăr.
   Singurul insomniac în afară de noi din cabină, cu două rânduri mai în față, încerca de douăzeci de minute să-și smulgă un fir de păr rebel din nas; eram din ce în ce mai nerăbdător să văd smulgerea decisivă, victorioasă.
   Ann sau Amy părea să mă aprecieze mai mult când n-o întrerupeam. Mi-a zis că de obicei călătorea beaucoup trop trop în interes de serviciu și mi-a expus teoria ei că sistemele multimedia de la bord înlocuiseră nevoia de pungi pentru vomă:
   - N-ai observat că oamenilor nu li se mai face rău, pentru că emoțiile le-au fost domolite de bogata ofertă de filme? Și de spațiul mai mare dintre scaune? Făcând un semn spre perdelele prinse cu arici, a adăugat: încerc să nu-mi imaginez favela de acolo.
   Când avionul a ajuns deasupra coastei Croației, însoțitoarele de zbor distribuiau tăvi schizofrenice de șampanie și cafea, zorii mugeau pe ferestre și nu m-a lăsat inima să-i spun că eu primisem un upgrade de la clasa economic la business. La clasa business erau singurele locuri disponibile.
   - Ai hotel? m-a întrebat în timp ce așteptam la rând la controlul pașapoartelor.
   - Nu, dar am un vapor la miezul nopții. Presupun că o să vizitez Acropola ca să-mi omor timpul.
   Din hotelul ei se vedea Acropola, mi-a spus. Avea și o canapea, în caz că trebuia să dorm.
   - Măcar atâta lucru pot să fac și eu după pierderea pe care ai suferit-o. Camera 411.

       A descuiat ușa, i-a dat bacșiș băiatului care-i cărase bagajele și, în întunericul după-amiezii, accentuat și de perdelele trase, cu aerul condiționat dat la maximum, și-a ridicat fusta plisată și s-a întins pe pat.
   În momentul acela m-am simțit bine dintr-un motiv, dar după aceea nu mai era mare lucru. Degetele ei îmi frământau șoldurile, dar se uita la ușă, de parcă ar fi așteptat să intre cineva mai atent. Încă eram doi americani care urmau procedura standard de la sosire. După ce am terminat, m-am dat jos de pe ea și mi-am căutat hainele pe jos.
   - Nici nu te-am întrebat de ce a murit tatăl tău, a spus ea afundându-și mâinile sub perne.
   Părea mai puțin o întrebare, mai degrabă se lăuda cu impulsivitatea ei.
   Mi-am tras pantalonii pe mine și m-am dus la baie să mă spăl pe față.
   Când m-am întors, dormea adânc, iar părul blond îi curgea dintr-un cocon de pături.
   Stau sprijinit pe balustradă și-mi las toată greutatea pe ea. Ca mai totul din acest hotel veștejit - o vilă în stil Beaux Arts plină de hârtii de muște și camere îmbrăcate până la refuz cu catifea, botezate cu numele unor regi alungați de pe tron - balustrada este veche și ar avea nevoie ca de aer de o mână de vopsea. Praful de ciment curge pe lângă nituri. Chiar dacă ar ceda balustrada, aș cădea de la trei metri într-o curte interioară, unde un bărbat cu un keffieh roșu își taie unghiile. Taxiurile țâșnesc în jurul pieței ca niște zaruri și câinii se bat lângă fântână. Mă întreb câțidintre ei au fost dați afară din case și câți s-au născut în spatele tomberoanelor din Plaka. Unele femele au mamele care le atârnă ca sacoșele moi din plasă pe care le cară bătrânele la piață.
   În spatele meu, turiștii plutesc în derivă prin piscină, scufundați până la sfârcuri, și trasează cercuri exagerate cu brațele - germani, italieni, ruși și câțiva americani deșirați cu dinți fosforescenți. Din când în când, după o atingere a ceasului de la mână sau o fluturare a hărții, cuplurile se adună să-și strângă lucrurile. Terasa de pe acoperișul hotelului Grande Palace este o sală de așteptare înainte ca oamenii să ia barca spre insule. Mă gândesc la Charlie în casa lui din Patmos, cu un dormitor în plus și o ușă încuiată.
   - Mă piș pe America, zbiară un băiețel țâșnind de pe un șezlong. Nu mă întorc mai devreme nici de-al dracu’! Ai promis că putem să mai rămânem!
   Arată ca un cuier de oase, se află la granița cu adolescența, când corpul începe să se împlinească. Mama lui ridică obosită privirea spre el în timp ce-și răsucește brățările.
   - Te rog să nu alergi pe lângă piscină, spune ea.
   - Domnule Bledsoe.
   Chelnerul mă bate pe umăr. Este tânăr, frumos, dar cam plinuț și are cârlionții fixați cu spumă. Chelnerii nu te bat niciodată pe umăr în New York; probabil există o regulă privitoare la contactul fizic. Îmi amintesc că acum patru zile, în dormitorul tatei, mama mea vitregă a spus:
   „Muribunzilor nu le place să-i atingi”.
   Chelnerul îmi înapoiază cârdul de credit.
   - Nu merge. Poate ați uitat să sunați la bancă?
   Este așa de dornic să ignore posibilitățile cele mai rele, încât mai că-mi vine să-l sărut.
   - Să o pun în contul camerei?
   Oaspeții hotelului sunt singurii care au voie să urce aici.
   - Nu.
   Las paharul jos și bag mâna în buzunar. Scot celălalt card de credit din portofel, cel legat de istoricul financiar personal al unui tânăr de douăzeci și nouă de ani a cărui carieră după terminarea facultății constă în activități caritabile sporadice, dar aducătoare de mari satisfacții.
   - Încercați-l pe ăsta, îl îndemn.
   Îi pun bucata de plastic în mână și zâmbesc să-mi ascund panica. Cardul familiei, ultima legătură cu depozitul de urgență al familiei Bledsoe, a fost dezactivat.
   Chelnerul se uită bănuitor la noul card. Nu-mi mai vine să-l sărut. Mă întreb dacă se iau după el câinii noaptea, când pleacă de la hotel. Mă întreb dacă locuiește cu părinții. Dedesubt, doi polițiști intră în piață, cărând tunuri cu apă de mare putere. Probabil câinii știu că li s-a încheiat escapada, pentru că se împrăștie pe betonul decolorat.
   - În ce cameră stați? mă întreabă.
   - În camera 411, spun. Cu iubita mea. Ea doarme încă.
   Mi-o imaginez pe Amy sau Annabel trezindu-se și având de-a face cu o notă de plată consistentă, urlându-i acronime recepționerului, cerând servicii ca în Singapore. Probabil că lenjeria mea intimă încă este mototol pe undeva printre cearșafurile ei.
   - Mai vreau unul, adaug înainte de a-mi lua valiza și de a-l urma la bar.
   Este răcoare la umbra alcoolului și a copertinelor. Pentru o clipă, încă simt în ochi pata lăsată de soare, cerculețe mov care se evaporă încet.
   Foarte puțini oaspeți stau la tejghea. Chelnerul trece cardul și aparatul scoate frumosul sunet atonal al hârtiei ce se derulează.
   „De-aș ajunge mai repede în Patmos”, mă gândesc.
   Pe partea cealaltă a barului, un bărbat slăbănog, care se bâțâie întruna, îi face avansuri unei rusoaice mai în vârstă. Mi se pare cunoscut, așa cum ți se pare orice tânăr cu ochi de consumator de amfetamină aflat aproape de un bar.
   - Sunt un justițiar rătăcitor, îl aud spunând, fără urmă de sarcasm.
   Rusoaica râde, sânii ei arși de soare și cerceii-candelabru se clatină ca în urma unui mic cutremur.
   - Lasă-mă să fac poză, spune ea ridicând telefonul. Primul justițiar în vacanță.
   Bărbatul întinde mâna ca să blocheze obiectivul.
   E atât de asudat, încât îi disting broderia părului de pe piept pe sub cămașă. De la colțul gurii îi pleacă o cicatrice și are capul ras, ca să ascundă cele două insulițe de păr care-i mai rămân. Seamănă cu un gigolo în ultimul an de activitate, flirtează cu o disperare nedumerită. Degetul arătător e doar un ciot, precum capătul tacului de biliard în timp ce se pregătește de o lovitură. Ar putea să aibă vârsta mea, are accentul ca al meu, dar fața îi e atât de burdușită, încât nici nu-mi pot imagina cum de l-a lăsat paznicul de pe hol să urce fără să-i ceară mai întâi să-i arate cheia de la cameră.
   Se prinde că mă uit la el, așa că mă întorc spre peisajul Acropolei. Când mă uit iar, încă mă privește cu o grimasă. Își smulge portofelul de pe tejghea și pleacă furios spre lift. Rusoaica este prea ocupată cu aurora boreală de pe telefonul ei.
   Chelnerul îmi toarnă al doilea pahar. Ginul mă va ajuta să trec peste panică. Deja a zugrăvit florile din ghivece într-o nuanță mai delicată de roz. Dar de acum înainte trebuie să am grijă cu cheltuielile. Nu mai am decât ce este în cont și micul teanc de bani ascuns în valiză, pe care am reușit să-l sustrag înainte să sece rezerva. Odată, la scurt timp după terminarea facultății, o iarnă întreagă am ajutat mame singure din Bronx să-și deschidă un cont bancar.
   „Cinci dolari. Haideți să începem viitoarea voastră solvabilitate financiară cu cinci dolari. Sigur vă puteți lipsi de suma asta”.
   Rusoaica lovește ușor cu palma în tejghea, de parcă ar căuta puncte slabe în lemn. Dintr-odată, sare de pe scaun și îngenunchează pe podea.
   În timp ce eu semnez pe chitanță, ea începe să se tânguie că-i lipsesc bani, că i s-a furat portofelul.
   - Justițiar nenorocit. Aveam biletul de vapor. Chelner, repede, sună jos! Nu-l lăsa să plece din hotel!
   Mă duc cu paharul la balustradă, încercând să nu mă implic. E noua mea tactică, mă distanțez de problemele altora. E o senzație surprinzător de eliberatoare, țin grija la granițele ființei mele.
   „Cum faci să-ți fie milă de un puști de bani gata?” Asta era gluma preferată a tatei când eram mic. Eu eram în plină misiune într-un joc video sau, la masa din sufragerie, conjugam verbe în franceză în unul dintre weekendurile în care stăteam cu el. Punea întrebarea ca pe o provocare și, fără să stea pe gânduri, servea poanta deloc amuzantă: „Nu poți”.
   Dar eu am un răspuns mai bun.
   Îl sărăcești. Am rupt-o cu banii. E ca atunci când te desparți de o iubită. Doar că, în cazul banilor, nu tu pleci, tu rămâi aici, pe când banii se duc în altă parte, își găsesc o casă nouă, uită. E vina mea - nu că ar conta; nu poți să te împaci cu banii așa cum poți să te împaci în dragoste, nu poți să-i suni în miez de noapte și să-i implori să-ți mai dea o șansă. Încerc să mi-l imaginez pe Charlie pe iahtul lui în Patmos, o barcă de douăzeci de metri din stejar negru, care tulbură valurile, încerc să-mi imaginez mâncarea gratis, soarele și orele de somn care mă așteaptă. Dar transpir, câinii au dispărut și Acropola este atât de încețoșată, încât nu m-ar deranja s-o dărâme cineva. Nu pot să mă gândesc decât la telefonul pe care i l-am dat lui Charlie acum patru zile, prima oară după mulți ani când vorbeam cu el.
   - Trebuie să-ți cer o favoare. E urgent.
   - Bună, Ian. Sunt bine. Nu pot să mă plâng. Ziua mea de naștere a fost acum o lună.
   - Vorbesc serios. Și e mai degrabă o propunere decât o favoare.
   - Ce-ar fi să ceri frumos? Ce-ar fi să-ți îndulcești puțin văicăreala aia newyorkeză?
   I-a căzut telefonul de la ureche și, după un scurt moment de agitație, a revenit:
   - Cum e viața de voluntar? Câți copii înfometați ai salvat azi din lagărele de concentrare?
   - Sunt la mare strâmtoare. Am nevoie de ajutorul tău. Mereu mi-ai spus că pot să apelez. Uite, apelez acum.
   - Strâmtoare?
   A făcut o pauză. Auzeam interferențe în distanța dintre vocile noastre.
   - Sunt în Grecia, mi-a spus peste câteva momente. Pe o insulă. Am o idee. Ce-ar fi să vii și tu?

               Orice moarte subită este o crimă. Incidentele din jurul ultimei răsuflări iaz ca să devoreze copii? îl întrebam îngrijorat și fiecare clipă uitată trăda stabilitatea clipei prezente.
  Charlie se uita într-acolo, de parcă ar fi încercat să stabilească cum să salveze un om de la înec fără să se ude. O partidă de „Distrugătorii” ar fi dat creierului meu un centru de interes, dar Charlie și cu mine depășiserăm vârsta aia. Charlie își trăia din plin anii de golănie, avea o fațetă de platină pe caninul stâng, Cipru via Compton, și devenise brusc expert în metrouri. Dar Charlie aducea mereu cu el punguța de catifea cu piesele de șah și jucam pe mesele de piatră lângă oamenii fără adăpost care dormeau la lăsarea nopții.
   Stăteam, în timp ce tata zăcea în patul lui, în tăcerea minutelor și a păsărilor din mestecenii din curte. Casa mi se părea la fel de agreabilă ca țeava unei puști înfipte în gură - nu aveai altă soluție decât să treci la subiect.
   - N-am reușit să dau de mama, am spus ca să umplu tăcerea. Călătorește prin Bangladesh. Ți-a spus că are de gând să deschidă un orfelinat în Delhi?
   Era o întrebare inutilă. Nu-și vorbeau niciodată. Mama trăia în India de 7 ani și supraviețuia ca un maharajah New Age din rămășițele neîndestulătoare cu care se alesese după divorț. Luam legătura o dată pe lună pe Skype și chipul ei cu trăsături tipice pentru Vestul Mijlociu, jilav în plin muson galben, îmi dilua amintirile despre garsoniera ei din zona rezidențială cu interferențele uscate iască, lucru care mă teroriza ori de câte ori puneam mâna pe vreo clanță.
   - Sunt convins că-ți transmite toate cele bune, am adăugat peste câteva clipe.
   Ochii căprui i-au țâșnit spre tâmple. Încă își controla respirația și aerul îi ieșea convulsiv pe nas, de parcă ar fi încercat să și-o alunge din minte.
   - Lily spune că o să te faci bine, l-am asigurat. Medicii se așteaptă să te refaci complet.
   După încă o perioadă de liniște, i-am spus adevărul despre situația mea: fusesem concediat din postul de director de operațiuni al unei organizații nonprofit care se lăuda că acceptă pe oricine, indiferent cât ar fi fost de nebun ori de împănat cu droguri sau cât de tare ar fi duhnit a urină; eram în urmă cu plata chiriei apartamentului din clădirea fără lift din Harlem; mai aveam puțini prieteni în oraș pe care să contez. Îmi închipui că i-am spus toate astea întrucât eram sigur că nu putea să răspundă.
   - Stau periculos de prost cu fondurile, i-am zis.
   Nu se știe niciodată cine o să te ajute, dar deseori poți să anticipezi cine n-o s-o facă.
   Mâna bună a tatei s-a împrăștiat pe saltea. Ochii i s-au închis. Mă ura. Mă urâse dintotdeauna. Dar m-a urât în special când, la insistența lui, am acceptat un post de nivel inferior la sucursala din Ciudad de Panama a firmei Kitterin Baby Food Inc., însă am renunțat rapid la el ca să dau o mână de ajutor în cartierele dominate de găști din zona periculoasă a orașului.
   „O să afli că egalitatea este apanajul tinerilor, îmi spusese la următoarea mea vizită, cu ultima urmă de reținere înainte să i se încrețească buzele. Iar când afacerea tatălui tău depinde de stabilitatea actualei administrații panameze, faptul că te duci și pui în pericol stabilitatea aceea, indiferent cât de coruptă ar fi ea, nu e un motiv de recunoștință”.
   Considera eforturile mele din Panama o vacanță prelungită, zile fără rost, și dacă privim pragmatic, se poate să fi avut dreptate. Probabil știa că într-o bună zi o să naufragiez pe malurile patului lui și o să-i cer ceva de pomană.
   Am stat în tovărășia urii lui o oră, legănându-mă înainte și înapoi, încercând să alcătuiesc următoarea propoziție: „Un mic împrumut, un avans și atât, promit, doar câțiva bănuți, o sumă cu cinci cifre, cam cât costă porcăria aia de gravură modernistă de culoarea buretelui, și vă las în pace definitiv pe tine și pe Lily”. Eu stăteam, el ura și eram sigur că amândoi pătrunseserăm în teribilul univers al minții celuilalt.
   Doctorii se înșelau. Era pe moarte. Nu știu când a început de fapt să moară, dar a murit, în timp ce eu eram țintuit pe scaun privindu-i mâna acum inertă. S-a dus chiar lângă mine, trupul acesta slăbuț de care depinsesem și de care mă temusem.
   - Tată, tată! Te rog, tată!
   Părea liniștit, de parcă în sfârșit fusese eliberat.
   - Ce-ai făcut? a țipat Lily când a intrat în dormitor.
   Acelea au fost singurele cuvinte pe care mi le-a adresat în după-amiaza cu doctori și telefoane. M-am retras în seră, încercând să nu încurc, ciupindu-mă ca să nu-mi dea lacrimile.
   Moartea și banii nu fac casă bună. Moartea sperie banii, banii reduc importanța morții. Doctorii lasă locul avocaților, ca niște fotbaliști obosiți trimiși pe banca de rezerve de niște arbitri excesiv de autoritari. Cei doi frați vitregi ai mei au dat buzna imediat ce au auzit.
   Lex, cea mai mică, stătea în ușa serei și tremura.
   - Ian, ce-ai făcut? a spus ea plângând, apoi s-a repezit din nou în bucătărie.
   O auzeam vorbind cu Lily:
   - De ce l-ai lăsat să urce? Singur!
   Fratele meu vitreg, Ross, se tot uita neliniștit la mine prin fereastra de la bucătărie, de parcă aș fi fost un bolnav psihic care ajunsese din greșeală în curtea lor. El, cel puțin, avusese amabilitatea să vorbească mai încet.
   - Nu e corect că Ian a fost ultimul care a stat cu tata. Îți imaginezi despre ce i-a vorbit? Mamă, ar fi trebuit să stai acolo cu ei. Sau măcar asistenta. Ce spun doctorii, care anume e cauza morții?
   Eu eram răspunsul. Fiecare moarte are nevoie de un vinovat.
   Lily a pus în sfârșit capăt jurământului tăcerii în seara aceea la nouă.
   Făcea focul în living într-o seară umedă de vară, toate ferestrele care dădeau spre Perry Street fiind închise. Lumina farurilor mașinilor țâșnea brusc prin geamuri și apoi se retrăgea. Nu puteam scăpa de sentimentul că încerca să-și facă locuința cât mai neospitalieră posibil.
   - Apropo, mi-a spus ea prinzându-se de poliță, săgetată de dureri de spate, cum i se întâmpla adesea, cu lacrimi în ochi. Nu ți-a lăsat nimic. Ca să știi. Eu n-am avut nicio legătură. Așa a vrut el.
   Am ieșit pe ușa din față. Erau 32 de grade în întuneric. Mi-era frig.

             Toată Atena zumzăie de lumină: luminile verzi ale felinarelor îmblănite cu ceața de pe coastă; luminile fluorescente, metalice ale barurilor și ale chioșcurilor cu falafel; bărcile de pe mare care răspândesc un galben de uragan pe luciul sticlos al apei.
   Nu e o lumină newyorkeză, cu o strălucire exagerată, ci un curent uleios, pătrunzător, pământesc, ca lumina de atmosferă pentru infracțiunile mărunte. În noaptea ateniană, istoria moare și orașul se învolburează. Întotdeauna am fost de părere că simți viața mai intens pe întuneric.
   Gonim mâncând pământul, mătăniile se leagănă la retrovizor. Taxiul miroase ca o biserică la slujba de Crăciun. Șoferul are o fotografie cu Fecioara Maria prinsă cu scotch de parasolar, așa cum ieri, în drum spre JFK, șoferul avea o vedere din Jamaica. Un borcănel de sticlă este fixat pe bord, iar în el este aprins un bețișor aromat. Borcănelul de sticlă ar putea fi unul de mâncare pentru bebeluși de la Kitterin - atât de departe ajunge umbra unui conglomerat mondial.
   Cele patru pahare pe care le-am băut la hotel m-au cufundat într-un limbo alcoolic: mi-e sete de încă unul și totodată îl regret pe al patrulea. Cobor fereastra și las vântul să mă spele pe față. Șoferul își linge degetele și stinge capătul bețișorului.
   Fumul plutește.
   - Pe ce parte sunteți? mă întreabă.
   - Parte?
   - Parte. Chei. Aveți numărul feribotului?
   Caut printre foile imprimate să găsesc rezervarea.
   - Blue Star, îi spun.
   - Asta compania. Care chei? Pireul port mare, foarte aglomerat în perioada asta din an.
   Nu e trecut niciun chei pe foaia mea.
   - Pe ce insulă mergeți? întreabă șoferul în sfârșit.
   - Patmos.
   - Insula sfântă, spune el.
   Ridică piciorul de pe accelerație, liniștind biserica mobilă. Turiștii se luptă să treacă printre valurile de agenți publicitari stradali de pe trotuar și cu rotilele îndărătnice ale genților.
   - Nu trebuie să faceți griji, nu cred, cu bomba.
   - Ce bombă?
   - N-ați auzit la știri? mă ceartă, de parcă măcar la atâta lucru se așteaptă din partea unui vizitator, să fie la curent cu ultimele știri.
   - Am fost zăpăcit în ultima vreme, îi răspund.
   E adevărat. De regulă, sărăcia trece pe locul al doilea ultimele orori din lumea largă și, din Manhattan, o explozie undeva departe este confundată cu toate celelalte.
   - Luna trecută, pe insula Patmos. Bombă aruncat cafenea în aer. Omorât turiști acolo. Francezi și două americance. Nu a revendicat nimeni, nici măcar islamiștii radicali, care revendică orice. Dar acum e greu în Grecia. Acum la noi e Marea criză economică. Așa că explodat o bombă.
   Exprimă cu ușurință această relație cauză-efect, vocea lui este ca o ploaie de clinchete, dar îmi dau seama că, pur și simplu, exersează limba engleză.
   - Nu se întâmplă des? Să explodeze bombe pe insule?
   - Nu, niciodată. Niciodată până acum. Dar niciodată n-am mai fost așa de săraci. Niciodată atât de disperați din cauza sancțiunilor, a... - ridică mâinile de pe volan să se strângă de gât – măsurilor de austeritate. Și acum, cu noul acord pe care-l încheiem, e și mai rău. Plătesc taxe mai mari ca să conduc taxiul ăsta decât câștig și toată ziua aștept să-mi pice vreun client.
   Lovește cu palma bordul de vinilin, vrând parcă să asigure mașina că n-o va părăsi, și continuă:
   - N-ar fi trebuit să intrăm cu restul Europei. Nu e de lucru, oamenii furioși, furioși pe guvern, pe Occident. Acum e vremea bombelor. „Moarte străinilor”. „Moarte Europei”. Așa scrie pe fiecare zid.
   Lasă capul între umeri, de parcă l-a lovit la propriu un gând.
   - Problema e că avem doar turism. Poate nu pentru mult timp. Dacă vrei să cumperi o insulă, în curând ți-o vinde guvernul. Îți vinde chiar și oamenii de pe ea. Vinde tot ce poate. Chiar și poliția din Grecia e de vânzare. Așa că explodează bomba pe insulă, omoară străinii și așa ții minte că Grecia încă are pumnul de fier.
   Mă studiază în oglinda retrovizoare, cântărește frica de pe fața mea.
   Nu știe că deja am trăit în țări periculoase. Văd pe geam niște tipi aliniați pe trotuar cu spatele la stradă, fiecare cu nasul lipit tare de un zid. Întâi mă gândesc că urinează, ca bărbații la pisoar, apoi mă gândesc că-i execută cineva.
   Îmi revine în memorie Panama, bărbați lângă un zid, aranjați pentru o rafală rapidă de mitralieră - în Panama uciderea este o corvoadă pe care toată lumea vrea s-o termine cât mai repede posibil - și ucigașii, și ucișii. De când am fost în Panama, nu mă pot posta în fața unui pisoar fără să mă gândesc la execuții. Dar zidul este o fereastră, se zărește o lumină jucăușă înăuntru, e un meci de fotbal la televizor.
   Bărbații ridică mâinile când înscrie cineva un gol.
   - Stați liniștit, îmi spune șoferul. Nimeni nu vrea să-i arunce în aer pe irlandezi.
   E din cauză că am părul roșcat. Toată viața am repudiat cetățenia unei țări pe care nu am vizitat-o niciodată, îmi imaginez părul lui Charlie, brunet, cu șuvițe rebele, sugerând că ar putea fi de oriunde.
   - Sunt american, îi spun.
   Șoferul se uită în oglinda retrovizoare și virează spre port.
   - Stați la hotel? Un văr are un mic...
   - Stau la un prieten.
   Cheiurile se întind în întuneric. Mulțimile se adună în jurul vapoarelor enorme, etajate ca niște torturi. Șoferul claxonează și le face semn cu mâna rătăciților să se dea din cale. Arată spre un vapor uriaș, cu dungi albastre, de pe care pasagerii coboară deja.
   - Douăzeci și patru de euro, îmi spune.
   Îi plătesc suma pe care o cere în moneda pe care o urăște și-mi îndes geanta la subraț.
   Vânzătorii ambulanți de mâncare agită clopoței strălucitori. Bărbați și femei se revarsă în toate direcțiile, înghesuindu-se, împingând, indiferenți la conceptul american de spațiu personal. Numai culorile vii ale genților și hanoracelor se disting în noapte. Un grup de excursioniști hipioți stau în cerc, cântă cântece despre Iisus și se țin de mâini. Mă dezechilibrează geanta de paie a unei femei voinice care-și împinge mama în scaunul cu rotile.
   Șoferul de taxi mi-a strecurat frica de bombe în suflet și acum nu mai scap de ea în miezul acestei aglomerări umane. Văd bombe în rucsacuri, în cutii de tort, în răcitorul murdar al bunicului tunisian care vinde sticle de apă, o bombă prinsă de pieptul unei femei prezentabile care citește un roman de dragoste. „Bombă”, dau din buze, ca și când, dacă rostesc cuvântul, nu se mai întâmplă, de parcă bombele, asemenea petrecerilor-surpriză, sunt sortite eșecului chiar și numai dacă te aștepți să existe.
   Un băiat cu o bluză de trening oliv întinde fulgerător brațul în fața mea, de la încheietură până la cot are prinse ceasuri false bărbătești și de damă. Ridică privirea și-și freacă degetul mare de arătător. După zâmbet, probabil că acesta este cel mai vechi gest omenesc, două degete care se freacă, simbolizând banii. El și cu mine purtăm aceeași marcă de adidași. Nu știu de ce-mi reține atenția acest detaliu, dar îl remarc pur și simplu, viețile noastre neasemănătoare coincid numai în supunerea față de logoul Nike. Un bărbat mai în vârstă cu un turban maro, poate tatăl lui, îl repede într-un dialect tăios, spunându-i probabil: „Străduiește-te mai tare, vinde!”
   Nu-mi pot controla pornirea de a-mi duce mâna la buzunar ca să mă asigur că nu mi-a furat nimeni portofelul. Este o mișcare derutantă, întrucât coincide cu semnul încuviințării. Băiatul zâmbește plin de speranță, dezvelind un coteț de dinți albi, cu gingii iritate.
   - Poftim, spun înfrânt și îi dau zece euro, fără să-i cer vreun ceas.
   Omul de la pază semnalizează că pasagerii pot urca și valul mă poartă înainte, pe rampa metalică. Verific numărul cabinei mele. Un singur pasager, un pat, cabina 805. Trebuie să mă țin de noile măsuri de austeritate; la clasa a treia prețul era jumătate.
   Este o încăpere mică, vopsită în bej, cu muluri de plastic, fără fereastră, și adorm pe salteaua goală înainte ca feribotul să iasă din port.

        Mă trezesc în geamătul vaporului.
    Într-o cameră fără fereastră, nimic nu-ți indică ora. Oare am ratat oprirea la Patmos și acum mă îndrept spre Kos sau Rodos? Mă uit la telefonul mobil. E 6.09 dimineața. Nu ajungem pe insulă înainte de opt. Cu obrazul lipit de pernă, simt o ușoară mișcare, atât de slabă, încât trebuie să stau complet nemișcat ca s-o percep - clătinatul înaintării pe apă, nu doar față-spate, ci și dintr-o parte în alta.
   Este ca legănarea unui avion, fără frica iminentă a prăbușirii. Dar presupun că ne putem scufunda.
   Mă dau jos din pat, mă spăl pe dinți, iau o aspirină și mă schimb în pantaloni scurți și o cămașă. Îmi aranjez părul cu mâinile ude, croind o cărare ca o potecă puțin bătută prin pădure. Oare mai arăt ca pe vremuri?
   Nu l-am mai văzut pe Charlie de cinci ani și n-am mai petrecut mult timp cu el din facultate. În primăvara anului în care eram în clasa a douăsprezecea, cataloagele universităților erau împrăștiate pe holuri ca frunzele toamna - toamna fiind motivul recurent în imaginile cu clădiri de cărămidă și pulovere tricotate care practic garantau nu locuri de muncă sau stimulare intelectuală, ci o viață de nostalgie și zile menite să fie rememorate ulterior drept simbolul vâltorii tinereții. Eu și Charlie am înhățat amândoi același catalog care făcea reclamă unui colegiu de științe umaniste din vestul statului Massachusetts, hotărâți să lăsăm totul în urmă, mai puțin unul pe celălalt. Charlie a rezistat cinci semestre, după care s-a dat bătut, iar eu l-am ajutat să-și strângă lucrurile din cameră; planul lui pentru următoarele etape era la fel de ostil față de influențele exterioare ca un incendiu de pădure.
   Ne-am întâlnit de câteva ori la New York, luam prânzuri lungi când venea în oraș să-și viziteze familia și atunci îmi spunea în treacăt că prinsese rădăcini în Cipru, unde se cupla cu o femeie după ce înșelase o alta. Charlie încă era la vârsta la care înșelatul partenerei părea mai degrabă simbolul unei vieți personale uluitoare decât un cusur moral. Lăsa, ca întotdeauna, o impresie contradictorie de maturitate și iresponsabilitate pe sub bronzul anacronic. La finalul ultimului nostru prânz m-a privit compătimitor, de parcă ar fi văzut în mine ceva ce se năruia - o fisură pe care eu nu puteam s-o reperez.
   - Ian, să-mi spui când ești pregătit să te lași de voluntariat și să pleci din gaura asta. Singura calitate a unui newyorkez, care-i mai spală din păcate, este capacitatea de a nu ocupa prea mult spațiu. Nu e un motiv de mândrie. Cred că asta e ultima mea vizită acasă.
   I-am spus că pe mine nu mă deranja gaura, așa cum o numise.
   -În orice caz, s-ar putea să încerc să-mi caut de muncă în Ciudad de Panama.
   Vocea lui a devenit serioasă, dar nu părea impresionat.
   - Să știi că sunt aici dacă ai nevoie de mine. Nu i-aș face nimănui oferta asta în afară de tine. Doar spune-mi.
   La vremea aceea mi-am imaginat că se simțea singur în Cipru și că ajutorul pe care mi-l oferea era modalitatea cea mai comodă de a recăpăta ce pierduse. Dar eu nu eram pregătit să accept înfrângerea. Aveam numai douăzeci și patru de ani.
   Las descheiați ultimii trei nasturi de sus de la cămașă, ca să sugerez atitudinea relaxată a oaspetelui mediteraneean în stare să lenevească zile în șir la soare. Nu știu cu ce se mai îndeletnicește Charlie, dar nu vreau să las impresia că ultimii cinci ani m-au doborât. Îmi pun neseserul în valiză, unde cei nouă mii de dolari sunt într-o pungă de plastic etanșă; fiecare mic teanc verde, însumând o mie, este legat cu o banderolă galbenă de la bancă.
   Aș fi putut să scot mai mult din contul familiei Bledsoe, din rezerva „pentru cazuri de urgență” de care mă mândream că nu m-am atins niciodată. Dar orice sumă mai mare ar fi tras un semnal de alarmă la vamă. Și îmi imaginez că Lily n-o să remarce o sumă atât de mică, cu patru cifre.
   Ies cu geanta din cabină și merg pe covorul portocaliu-lavă spre scările rulante. În ultimele șase ore, vaporul s-a transformat în ceva ce aduce cu o tabără de refugiați plutitoare. Doar că pasagerii îngrămădiți nu sunt migranți din Orientul Mijlociu, care au venit valuri-valuri toată vara în Grecia dacă asculți știrile, ci turiști cu bilet, dar văduviți de luxul unei cabine. Fiecare centimetru de podea a fost revendicat de corpuri inconștiente înfășurate în pături și în saci de dormit.
   Familii întregi se adună ciorchine pe casa scării sub un cort improvizat din prosoape de plajă. Femei în vârstă își strâng la piept gențile și și-au făcut perne din pantofi. Echipamentul de scufundări și pungile de la supermarket formează perimetre rigide, pasagerii au ridicat pereți din valize ca să-i protejeze pe cei care dorm de luminile de deasupra. Trebuie să sar într-o parte ca să-mi croiesc drum. Holul este inundat de tihna somnului, de căldura umedă a răsuflărilor ritmice. Ochii se deschid reptilian, mă studiază și apoi se închid la loc.
   Cobor pe scările rulante oprite în salonul unde feribotul se preschimbă într-un cazinou mohorât cu suprafețe lucioase și becuri cu lumini țipătoare. Un barman bărbos în smoching prepară băuturi pentru insomniaci cu ochii oblici, iar niște turiști norvegieni în vârstă, cu măști chirurgicale și cu tricourile roșii ale vasului de croazieră pe care urmează să-l ia, stau pe scaune și joacă jocuri mecanice. Sirenele ca de poliție atașate fiecărui aparat amenință să trezească vasul, dar nimeni nu pare să câștige. Merg pe hol spre puntea exterioară, trecând pe lângă încăperi cu șiruri de scaune îmbăiate în lumina unor ecrane de televizor. De la cantină vine mirosul de plastic al cărnii încălzite la cuptorul cu microunde.
   Prin ferestrele cu un luciu acvatic, dimineața albastră diluează noaptea, pânza neagră capătă nuanțe indigo. Chiar lângă ușa care dă pe punte, împodobită cu avertismente referitoare la căzutul peste bord, un bărbat doarme ghemuit. Are coatele atârnate pe genunchi, iar o geacă mov de nailon îi acoperă mai tot capul.
   Privindu-l atent, îi observ scalpul ras și degetul ca un ciot cu care-și ține geaca pe față. Mă întreb dacă mai are portofelul rusoaicei și dacă ar trebui să alertez autoritățile că e un hoț la bord. Dar pare deja atât de doborât, încât îl las în pace. Deschid ușa spre punte, unde marea împrumută delicatețe aerului. Câțiva fumători privesc primele nuanțe de roz diluând cerul, galopul culorii galbene și, nu la mult timp după aceea, steaua gazoasă portocalie răspândindu-se în zare. Doi hipioți tineri stau la prora, zumzăie, cu crucile de aur luminate de soare; părul blond al fetei îi ajunge până în talie, iar șuvițele i se ridică în bătaia vântului ca niște panglici. Mergem chiar spre ochi și totul în mine cedează în fața evlaviei simple a unui răsărit.
   Unii fac fotografii, alții sună acasă. Când apare insula, o crestătură neagră, abia zărită, care iese din apă precum corpul încolăcit al unui crocodil, se aude anunțul în boxe. Întâi în greacă, apoi în engleză:
   - Vă rugăm să vă pregătiți de debarcare pe insula Patmos. Pasagerii sunt rugați să se îndrepte spre ieșirile marcate.
   Sirena vasului urlă, alarma mugește în timp ce ne rotim prin port în agitația pescărușilor și zarva clopotelor matinale. Insula este albă de la casele care umplu valea asemenea zăpezii. Mă simt pregătit, norocos, de parcă viitorul mi-ar fi fost deja promis. Nu mai sunt la fel de bun cum eram, dar poate reușesc să fiu mai bun. Feribotul se pregătește pentru exod, care urmează ordinea firească a împinsului, înjuratului și folosirii copiilor drept berbeci de asediu.
   Îi trimit un SMS lui Charlie. „Am ajuns. Cum te găsesc?” îmi răspunde. „Uită-te”.

                                           2.

              N-am știut niciodată detalii despre averea familiei lui Charlie.
   Exact ca piscinele, casele la țară sau tații cu colecții de reviste porno sănătoase și prost ascunse, banii erau doar o boală de care unii copii sufereau și alții, nu. Asta nu înseamnă că nu mi-am dat seama curând că averea familiei Konstantinou o depășea pe a mea - că eu eram o lumânare lângă un foc de tabără.
   Locuința lor era un duplex labirintic, cu tavanul jos, la etajul patruzeci și opt al unei clădiri aflate la intersecția dintre Fifth Avenue și West Fifty-ninth Street, iar ferestrele lui fumurii acopereau întregul Manhattan cu un luciu deșertic. Livingurile erau rearanjate și redecorate cu același neastâmpăr sezonier ca porțiunea din Central Park spre care aveau vedere: tapetul Jacquard lăsa locul muselinei texturate; scaunele Regency onctuoase au ieșit din grații și a venit vremea minimalismului italian scheletic. Permanentă era doar colecția de fotografii micuțe în rame de argint care înfățișau copii slăbănogi și câini obezi.
   Familia lui Charlie avea angajați - angajați adevărați, menajere, fete au pair, șoferi și un bucătar portughez care, din motive incerte, insista să cumpere carne de la un anume măcelar cușer (sâmbăta era ziua în care familia lua cina în oraș și bucătarul fuma țigară de la țigară pe balcon).
   Ordinele erau transmise prin semne discrete și enigmatice cu ochiul. În timpul vizitelor mele era mereu o persoană îmbrăcată discret în negru, gata să ofere un pahar, o gustare, programul TV sau vreun alibi fratelui mai mare al lui Charlie, Stefan, care era mai degrabă un subiect permanent de conversație decât o prezență reală în casă. În timpul ăsta, eu și mama locuiam, după divorțul ei de tata, într-un apartament dintr-un complex de pe Riverside Drive, aveam o menajeră peruană durdulie care venea trei ore în fiecare marți, plătită fără tragere de inimă de tata. Când îl sunam pe Charlie, erau puține șanse să răspundă el; era genul acela rar de locuință newyorkeză unde trebuia să aștepți cinci minute la capătul celălalt al firului până să fie găsit cel cu care voiai să vorbești. Când mă suna el, eram pe fir nouăzeci la sută din timp și făceam din „Alo?” o întrebare de viață și de moarte.
   Eram cu toții copii răsfățați, fără îndoială. Oricât de slabă ar fi fost legătura pe care o mai păstra Școala Buckland cu rădăcinile ei protestante, aceasta ne amintea că ne născuserăm cu toții cu un avantaj nedrept. Unii dintre noi eram doar mai alintați. Știam chiar de la vârsta de nouă ani că banii lui Charlie aveau o sursă mai consistentă decât mâncarea pentru bebeluși. Creșteam într-o oază ciudată a Americii: copii ai căror strămoși ajunseseră în țara aceasta deja putred de bogați.
   Familia Bledsoe se trage din Michigan, o familie de o modestie cucernică și cumpătată, mândra proprietară a lopeților cu care curăță zăpada în fiecare iarnă. Familia mea are în spate mai multe generații din Vestul Mijlociu, însă noi suntem prima generație de milionari, iar tata disprețuia ostentația oriunde o întâlnea (mai ales la fiul lui). Era newyorkez de meserie, nu din respect față de normele sociale. Familia Konstantinou, pe de altă parte, părea să-și savureze averea: călătoriile la Biarritz, St. Barts, Grecia, Palm Beach erau considerate nevoi trecătoare mai degrabă decât vacanțe, ceva ce nu puteai să nu faci, și existau mereu câte o cauză nouă, un artist sau o mlaștină pe care le sprijineau cu emoția îmbătătoare a unei povești de amor nepermise.
   Am crescut lângă bogăția lui Charlie, mi-am făcut din ea un al doilea cămin și, așa cum se întâmplă cu orice cunoști în copilărie, niciodată nu i-am pus la îndoială sursa. Tații noștri erau „oameni de afaceri concentrați pe economia globală”, dar la fel de bine i-am fi putut numi „trăgători de elită” - expresie care nu oferea prea multe detalii.
   Cu trecerea anilor însă, am aflat câteva amănunte cruciale. Doamna K. era o femeie liniștită, solidă, cu riduri adânci care-i plecau de la ochi ca doi palmieri ce țâșneau în direcții diferite. Avea ciudatul obicei să desfacă recipiente de frișcă pentru cafea în bucătărie și să le dea peste cap de parcă ar fi fost păhărele de whisky. „Pentru calciu”, spunea ea. Era cumsecade, vorbăreață, avea un tic, își răsucea închizătoarea cercelului, și mă trata cu aprecierea sinceră pe care o are o mamă față de un prieten care ar putea fi o influență pozitivă.
   - Ce mai face mama ta? întreba ea tărăgănat, preocupată, uitând mereu că o cheamă Helen.
   Domnul K., cu cel puțin 15 ani mai în vârstă decât soția lui, era chel și măsliniu. Avea o față rotundă și fără oase, ca de focă, și stătea picior peste picior pe canapea, cu manșeta pantalonilor ridicată, lăsând la vedere locul în care șoseta cu model în romburi se întâlnea cu piciorul epilat. Râdea cu umerii și punea o rafală de întrebări, pe care rareori le înțelegeam, din cauza accentului grecesc-cipriot pronunțat. Charlie intervenea repede.
   - Nu, tată, Ian nu face lacrosse nici anul ăsta. Ți-am spus, după ore mergem la clubul de șah.
   Totuși, din când în când, cuvintele și propozițiile chiar țâșneau limpede, iar familiei Konstantinou îi plăcea să vorbească despre țara natală la cinele la care se servea miel cușer sacrificat în mod inutil potrivit legii evreiești. Aceasta era povestea pe care reușisem s-o alcătuiesc din bucăți: domnul K. și tatăl lui clădiseră un imperiu în domeniul construcțiilor în Cipru la sfârșitul anilor ’60. Când criza petrolului din anii ’70 a rupt companiile americane de Orientul Mijlociu, Konstantinou Engineering a profitat din plin, devenind principala firmă de construcții din regiune, parțial și datorită legăturilor sale cu Occidentul. Am mai aflat și că, după invadarea Ciprului de către Turcia în 1974, familia a părăsit Nicosia, mutându-se la Londra, apoi la New York.
   În anii ’80, domnul și doamna K. s-au întors pentru scurt timp în Cipru ca să-i aducă pe lume pe cei doi fii, Stefan și Charalambos, după care s-au stabilit definitiv la New York.
   - Dar ce construiește tatăl tău în Orientul Mijlociu? îl întrebam pe Charlie.
   El ridica din umeri.  
   -Lucruri care trebuie construite.
   - Dar care e specialitatea lor?
   Charlie fusese învățat să fie evaziv și, supus, schimba subiectul.
   Rămăsese evaziv chiar și atunci când protestatarii asediaseră holul clădirii în care locuiau, acuzându-l pe domnul K. de afaceri necurate cu petrol și de maltratarea muncitorilor birmanezi. Domnul K. putea fi găsit cu patruzeci și opt de etaje mai sus, stătea picior peste picior pe canapea, cu o șosetă cu model în romburi bine strânsă în jurul gambei, iar umerii i se scuturau de râs. „Dehors eastos raskhish anix?” „Nu, tată, Ian nu poate să stea la cină”.
   Au primit amenințări, iar o serie de pachete suspecte au fost distruse fără să fie deschise vreodată. Timp de o lună, Charlie a mers peste tot însoțit de doi bodyguarzi care nu-l scăpau din ochi, motiv de uluială chiar și pe holurile Școlii Buckland (unde fiii dictatorilor căzuți în dizgrație își treceau cunoașterea procesului politic în programul electoral la alegerile pentru consiliul studenților). L-am găsit pe Charlie stând pe o bancă în vestiarul școlii, gol și prăvălit, se ștergea pe față cu un prosop.
   Bodyguarzii erau pe undeva, nu se vedeau, și încăperea de la subsol era plină de abur ca o bucătărie dintr-un restaurant chinezesc. Nu-mi dădeam seama dacă plângea sau stătea puțin să-și vină în fire. Dar chiar atunci a ridicat privirea spre mine, cu ochii căprui sfidători și cu trupul gol atât de vulnerabil și de puternic. A spus domol, cu un glas istovit de cât repetase:
   - De fapt, ce-am făcut noi atât de rău? Succesul nostru e cauza? Noi am construit autostrăzile din Orientul Mijlociu.
   Atât știam despre averea familiei Konstantinou și poate că nici Charlie nu știa mai mult. Niciodată nu discutam despre afacerile părinților noștri.
   Când cauți monștrii care șubrezesc hotarele lumii, rareori îi studiezi atent pe cei care te iubesc. Așa că ne-am văzut mai departe de ale noastre, de adolescență, șterpelind din drogherii și participând la evenimente de strângere de fonduri la Harvard Club. Voiam ca viața noastră să fie imaculată, neatinsă de nimeni înainte să lunecăm prin ea. Vorbeam despre fete, mâncam pizza încălzită în cuptorul cu microunde, ne duceam în oraș cu limuzina și vedeam un film la cinema. Lucruri normale. Tatăl meu făcea hrană pentru bebeluși, iar tatăl lui construia autostrăzile din Orientul Mijlociu.

          Cheiul de beton este alunecos de la săpun și de la apa împroșcată cu furtunul.
   Curcubeie fetide se adună în băltoace. Mașinile compacte și camioanele de marfă ies hodorogind din coca vaporului și dispar în mulțime ca niște capete de ciocan strălucitoare. Femei cu pielea tăbăcită țin în mână fotografii color cu camere de închiriat și imagini de la mare adâncime cu pești tropicali, ca pentru a ne aminti că o cameră nu trebuie neapărat să fie luxoasă. Toată lumea este la pândă: localnicii îi studiază pe nou-veniți, iar nou-veniții îi studiază pe localnici, apoi se uită la taxiurile care curg șiroaie pe caldarâm și la clădirile de un alb cretos din Skala.
   Caracatițele deja întinse se usucă pe sârme. Tulpinile de bougainvillea ies prin crăpăturile aleilor și se târăsc de-a lungul magazinelor, iar florile lor, ca niște papagali roșii agitați, îi fac să tresară deopotrivă pe cei nedormiți și pe cei odihniți. Mă uit pe stradă după Charlie. Fac ce mi-a spus: mă uit.
   Dar sunt nenumărați oamenii care umblă de colo colo prin port sau ocupă scaunele cafenelelor în aer liber, insensibili la clinchetul tacâmurilor și la muzica ambientală. Uitându-mă după semne cu numele meu, mă duc la o femeie care ține în mână fotografia unei camere galbene.
   - Pat bun. Prosoape curate. Televizor gratis.
   - Mă scuzați. Știți...?
   - Hotelul ăla nu bun, are gândaci, spune ea furioasă. La mine, aer condiționat nou!
   - Nu, încerc să găsesc...
   - Bledsoe, strigă o voce. Bledsoe.
   Numele se rostogolește ușor prin aer din gura cuiva obișnuit să-l strige. Îl văd pe Charlie la cincisprezece metri, sprijinit de spatele unei camionete a cărei platformă goală este formată dintr-o serie de scânduri subțiri. În timp ce merg spre el, observ efectul celor cinci ani scurși de la ultima noastră întâlnire. Părul lui negru este mai lung și mai ondulat decât țineam eu minte, i se încrețește împrejurul frunții și al urechilor ca apa clocotită, iar umerii îi sunt mai lați cu vreo trei centimetri. Timpul i-a topit grăsimea de pe față, sculptând un bărbat de treizeci de ani cu pomeți înalți și buze cafenii strânse. Poartă un șort roz decolorat, cu șiretul atârnându-i la voia întâmplării, și are un tricou alb larg, la gulerul
căruia se zărește scânteierea unui lănțișor de argint. Are picioarele mai păroase, ca niște mâzgălituri negre, și stă pe bara de protecție cu gleznele încrucișate. Niște mocasini albi scâlciați au fost striviți la călcâi pentru a servi drept papuci. Bronzul intens îi face dinții să pară mai albi.
   Dacă l-aș fi văzut așa într-o fotografie, aș fi spus: „Da, ăsta e Charlie, frumos și netulburat, cum a fost întotdeauna”. Dar în lumina tăioasă a soarelui și în căldura tot mai toridă, sub strălucirea albastră a cerului, am senzația că aș scurta o mare distanță, că suntem niște străini care se întâlnesc pe o insulă, având în comun doar un trecut pe jumătate dat uitării. Mă străfulgeră gândul că acum suntem bărbați, încă tineri, dar bărbați, despărțiți de toate nopțile și zilele care fac adevărate deșerturi din anii scurși. Sunt emoționat și orbit, mi se pune un nod în gât și, cine știe din ce motiv, nu-mi vine nicio glumă sau o amintire amuzantă care să facă legătura cu puștii de odinioară.
   Înainte de plecarea în Panama ca să lucrez la Kitterin, tata m-a sfătuit să am întotdeauna pregătită prima propoziție, spirituala frază de deschidere care stabilește dacă ești doar un alt om de pe lume sau dacă este o lume într-un om. De asemenea, mi-a mai spus să întind mâna și să-i forțez pe ceilalți să fandeze ca să mi-o strângă. „Ca și când brațul tău ar fi o sabie și s-ar putea străpunge cu ea”.
   Niciodată nu i-am împărtășit setea sângeroasă pentru afacerea cu hrană pentru bebeluși.
   Charlie rămâne împietrit și-mi dau seama că mă cântărește să vadă cât m-am schimbat de când nu m-a mai văzut. Mijește ochii ca un om care studiază o orchestră în recital vrând să găsească instrumentul dezacordat măcar un pic. Limba îi trece tremurând peste dinți; un incisiv are o ciobitură mică într-un colț. Așteaptă până în ultima secundă ca să se dea jos de pe bara de protecție. Se urnește înainte, cu spatele încovoiat, face pași enormi, de spiriduș, și, dintr-odată, țâșnește. Mă cuprinde cu brațele, trântindu-mi geanta la pământ. Palma lui mă apasă pe obraz. Îi simt bătaia inimii pe piept și prind o boare de pește și tutun din răsuflarea lui. Are ochii la fel, pătrunzători și căprui, ca doi bănuți aruncați în apa unei fântâni. Mâna lui îmi coboară de pe obraz și-mi alunecă până la ceafă.
   - Doamne, ce mă bucur să te văd, îmi șoptește privindu-mă direct în ochi. Mi-a fost dor de tine.
   Îmi țin mâinile pe șoldurile lui, de parcă am dansa pe o melodie lentă.
   Am sentimentul că Charlie este singura persoană pe care am atins-o de săptămâni bune, sau poate de vină este doar felul în care mă îmbrățișează, de parcă aș fi un lucru care-i aparține. Și îmi vine în memorie o amintire de demult, una indecentă - amândoi la doisprezece ani în dormitorul lui, Charlie radiază de mândrie, are betelia pantalonilor de trening trasă în jos în față și-și etalează primul păr pubian; era un cârlionț mic și negru, o floare șovăielnică înflorită prea curând. Cine știe de ce, eu întind mâna spre el în momentul acela, dar Charlie sare înapoi, tresărind.
   - Să nu te prind că-l smulgi.
   Poate întinsesem mâna pentru că-l doream într-un fel cum nu puteam să înțeleg la vârsta aia, simțeam nevoia să mă ia cu el în ascensiunea lui adolescentină, sau poate încercam să-l trag înapoi. Toată după-amiaza aia ne-am dat cu Rogaine de la tatăl lui între picioare, iar în săptămânile care au urmat ne-am pus unul pe altul la curent cu privire la creșterea foliculilor. Peste un an a început să-mi crească și mie. Câte rugăciuni au fost trimise în rai pentru un singur smoc de păr? Câte dimineți au distrus credința prin răspunsul lor?
   Câțiva ani după asta, Charlie a fost responsabil pentru pierderea virginității mele. A dat o mică petrecere la el acasă când părinții lui erau plecați din oraș și a invitat un grup de tinere modele din niște state izolate, bântuite de tornade, care veniseră la New York să-și găsească norocul. Știam cum o cheamă, dar mai târziu când vorbeam despre ea foloseam numele de pe un panou publicitar care făcea reclamă la brunch-uri de weekend: Mimoza nesfârșită. Mi-a acordat o atenție ciudată și pe deplin nemeritată, actul s-a consumat în dormitorul lui Stefan, iar dinții ei erau negri de la negresa cu marijuana. Mimoza nesfârșită m-a obsedat în următorii zece ani; apărea în cataloage și în reclame la servicii de internet wireless tot mai performante și un fior scurt de vină și groază mă cuprindea la fiecare asemenea revedere. Oare o plătise Charlie să facă treaba asta?
   - Sigur că nu, mi-a spus el când l-am luat la rost. Ești dus cu pluta. Dumnezeule, ce întrebare! Din câte-mi aduc aminte, v-a plăcut unul de altul. Ai puțină încredere în tine.
   Niciodată n-am știut dacă să-l urăsc sau să-l iubesc pentru asta și, ca majoritatea lucrurilor încercate pentru prima oară, a devenit atât de vag și de abstract în mintea mea, încât părea nepotrivit să mă întorc la el pentru un moment jalnic de plăcere sau rușine. Deflorarea mea - și totuși plină de amprentele lui Charlie.
   Soarele mi se scurge pe față. Charlie face o grimasă.
   - Îmi pare rău pentru tatăl tău. Cum te simți?
   - Bine. Mă dau în spate și mă șterg pe frunte. Îl țin pe Charlie în brațe, mă gândesc că acum tata zace la pompe funebre și asta mă aduce prea aproape de limită. Mă simt bine, îl asigur. Serios.
   - Când a murit mama, mi-a luat câteva luni să-mi dau seama că nu mai este. Nu e genul de durere pe care o poți măsura în zile.
   - Mama ta? Doamne, nu știam.
   Buna doamnă K. moartă, ca o ștampilă pe imaginea pe care o aveam în minte, „Definitiv”, „Achitat”, „Nu se impun acțiuni suplimentare”. Ani de zile trecusem în goană pe lângă clădirea de pe Fifth Avenue în care locuiau și mi-o imaginam sus, la geam, îndopându-se cu frișcă pentru cafea, făcându-și și desfăcându-și bagajele între călătorii. Când?
   - Acum doi ani. Avea cancer la sân. Nu ți-am scris?
   Clatin din cap, așa că el continuă:
   - Și-a petrecut mare parte din ultimele luni în Elveția, la tratament. Era important să fiu cu ea la sfârșit. Una dintre cele mai importante experiențe pe care le poți avea, nu crezi? De parcă ai trece pe lângă o ușă pe care scrie „Maturitate, Accesul interzis”. Am înmormântat-o la Nicosia. Dacă am fi înmormântat-o la New York, te-aș fi sunat.
   -Ar fi fost bine dacă mă sunai oricum.
   - Mda, mă rog, acum am mai rămas doar bărbații din clanul Konstantinou. Ne-a făcut bine să fim în familie la vremea aceea.
   - Eu n-aș fi suportat restul familiei. Nu vedeam ce rost ar fi avut să rămân la înmormântare. Nu voiau să le tulbur durerea cu greu câștigată. Presupun că eu nu mi-o câștigasem. Știi, după povestea din Panama, eu și cu tata nu ne înțelegeam prea bine. Nu se înțelegeam bine nici înainte de povestea din Panama. Mai ții minte cum era.
   - Uite că ai venit. Și eu îți sunt ca o rudă.
   Îmi aruncă un zâmbet ca o rază de soare care străpunge un nor și-mi ia valiza.
   - Kalosorima. Bun venit în Patmos. Ce părere ai?
   Studiez iar orașul-port. Deja pare mai liniștit și mai navigabil. Drumuri de țară aride șerpuiesc printre dealuri cu logica aleatorie a galeriilor de furnici. Marea se leagănă înainte și înapoi. Posibilitățile se amplifică: băuturile reci, picioarele subțiri ale drumeților și iahturile înșirate de-a lungul cheiului, cu echipaje care forfotesc. Este un paradis lacom, plin de zgomot, care se întărește albicios în soarele dimineții ca un ou într-o tigaie.
   - E frumos.
   - E frumos, pufnește el. Apoi reia descrierea taximetristului din Atena: Insula sfântă. Unii spun că-i simt vibrația. Avem și noi parte de nebunii noștri. Sosesc nebuni de-a gata, după care dau vina pe insulă.
    Îmi lasă geanta în spatele camionetei, exclamând:
   - Doamne, nu-mi vine să cred că ești aici. Ia te uită! Încă ești...
   Caută cuvântul potrivit, dar nu-l găsește.
   - N-ai îmbătrânit deloc.
   - Eu simt că am îmbătrânit.
   - Îți trebuie doar puțină odihnă. Și o baie. Putem să ieșim cu barca în larg mâine. Nu ai rău de mare, nu?
   Accentul lui Charlie este diferit, pronunță mai blând vocalele, sunt mai puțin americane, mai puțin aride. Își lovește mâna cu muchia palmei, un gest brutal mediteraneean care sugerează hotărâre sau că ești în întârziere. Se întoarce spre clădirile albe și flutură mâna. Un bătrân cu părul alb pornește sprinten spre camionetă, încărcat cu sacoșe și o ladă de bere. Omul are culoarea cărăbușului de la o viață întreagă petrecută sub soare.
   - El este Christos, căpitanul meu. Lucrează la noi de când lumea și pământul. Poți să ai încredere în el, mă asigură Charlie făcându-mi cu ochiul.
   - În cine nu pot să am încredere? întreb.
   Charlie cască, de parcă entuziasmul reîntâlnirii s-a domolit deja și resimte trezirea matinală.
   - Ai găsit păr roșu, mormăie Christos în timp ce așază cumpărăturile în spatele camionetei, lângă valiza mea. Eu căutat, dar nu găsit.
   - Eu sunt obișnuit să-l găsesc pe Ian, îi răspunde Charlie.
   Căpitanul îmi întinde mâna și eu mă lansez dincolo de marginea camionetei să i-o strâng. Barba scurtă și părul de pe piept au culoarea betelii de Crăciun, dar, ca printr-o minune, pielea lui cafenie nu e ridată. Obrajii supți sugerează niște măsele lipsă.
   - Unde e Helios? întreabă Charlie.
   Și mă lămurește pe mine:
   - Este băiatul lui Christos.
   - Jos, la barcă. Muncește. Scoate...
   Dar nu-i vine cuvântul. Charlie și Christos vorbesc în engleză de dragul meu, iar căpitanul se descurajează. Termină în greacă, apoi el și Charlie își continuă discuția în dialectul insulei. Charlie îmi fixează geanta cu o sfoară, iar Christos urcă pe locul șoferului. Nu este loc pentru trei persoane în mașina micuță.
   - Nu ești prea obosit, nu? mă întreabă Charlie.
   - Nu. Oricum, trebuie să revin la ritmul normal. Ar trebui să încerc să mă duc mai târziu la culcare.
   - Bine. Christos o să-ți ducă geanta unde o să stai. Vezi, îți face chiar și provizii. Charlie scutură o minge de brânză albă și o bagă înapoi în sacoșă, după care bate de două ori în caroserie dând semnalul de plecare. Putem să luăm un taxi până la mine acasă.
   - Credeam că stau cu tine.
   Mă cuprinde îngrijorarea pentru că nu înțeleg geografia insulei și pentru că nu vreau să fiu despărțit de valiză. Mă gândesc la banii din punga de plastic, neprotejați de nicio încuietoare.
   Charlie clatină din cap.
  - E plină casă, din păcate. E august, plin sezon, și e toată familia în păr. Dacă ai veni în altă lună, ar fi loc din belșug. Sonny vrea să-i trimită pachet la un hotel, dar nu poți să-ți dai rudele afară.
   - Cine e Sonny?
   - Mda, chiar nu ne-am văzut de mult.
   Charlie mă apucă de umăr să mă conducă, dar mă proptesc pe picioare, pentru că nu vreau să-mi las geanta.
   - O s-o cunoști. Și am și un oaspete-surpriză pentru tine. Stă unde stai tu, în nordul insulei, în niște cabane de-ale mele. E o zonă rurală liniștită, departe de valul de turiști. Ai putea spune chiar că e romantic.
   Rânjește artificial, impresie accentuată și de dintele ciobit.
   - Cine e?
   - Nu pregătesc surprize ca să le stric chiar înainte să le dezvălui.
   Mă trage de umăr, însă chiar atunci motorul camionetei accelerează de la un influx de motorină, iar valiza mea prost prinsă începe să se miște. Observându-mi panica, Charlie adaugă:
   - O să ajungă cu bine la cabană valiza ta. Ți-am spus, Christos e de încredere. Ce-ai în ea, moștenirea?
   Roșesc. Simt trădarea capilarelor și compensez mergând iute spre stația de taxi. Charlie se apleacă să mă sărute pe obraz.
   - Veșnic, împreună, prieteni la bine și la greu, fredonează el. Să nu zici că nu ți-am spus. Sonny o să te considere un rival. Sunt îndrăgostit de amândoi, ce pot să spun?
   - Pot să am încredere în ea?
   - Nici vorbă. Deseori mă întreb dacă o s-o mai găsesc a doua zi dimineață sau în următoarea. Ori de câte ori spune ceva frumos despre mine, cred că mă laudă ca să mă îmbuneze înainte de ruptura finală. Sper doar că stă cu mine din... își scotocește prin memorie, cum s-a chinuit și Christos să caute cuvântul „scoici”.
   Tresare scurt și închide ochii. Fața lui Charlie arată ca a unui tip de treizeci de ani, dar dincolo de ea încă trăiește băiatul pe care-l cunoșteam eu; un copil speriat care speră că bunătatea celorlalți este la fel de mare ca bunătatea din el. Charlie își poate permite să fie bun. Încep să cred că duplicitatea este o necesitate impusă de greutăți.
   - Motive serioase, mormăie el într-un final. Indiferent care or fi alea.
   Niciodată nu l-am mai văzut pe Charlie să-și facă griji că îl părăsește cineva. Poate că s-a maturizat. Fac ce pot să-l consolez și-l lovesc ușor în piept. Charlie mă strânge de mână, de parcă m-ar forța să-l pipăi. Era un alt joc al nostru de la începutul secolului, ne prefăceam că suntem amanți prepubescenți, ne țineam de mână sau ne pipăiam demonstrativ pe trotuar, spre groaza ultimelor bătrâne venerabile din Upper East Side ieșite la plimbare în baston cu îngrijitoarele. Fusese un lucru teribil de amuzant atunci prin indecența de care dădeam dovadă, dar acum nu prea mai era așa.
   Trei tineri cu tricouri tie-dye, cu bărbi crescute inegal, ca vegetația uscată, se uită la Charlie cu ochii mijiți și zâmbete strâmbe. Când trecem pe lângă ei, Charlie mârâie printre dinți amenințător.
   - Îi cunoști? îl întreb.
   - Încerc să nu. Ciudații lui Iisus pun stăpânire pe Patmos. Mai degrabă sunt ciudații Apocalipsei, obsedații de moarte, stau în corturi pe plajele Armagedonului, sperând să prindă ultimul val furios spre sfârșitul lumii. Mai ții minte când surfiștii și hipioții o țineau una și bună cu pacea și iubirea? S-au schimbat vremurile, Ian. Bietul Iisus nici măcar nu mai este la adăpost.
   Se oprește o clipă în mijlocul drumului să-mi arate spre dealurile dinspre sudul insulei, părând să nu-i pese de șirurile de mașini care ne ocolesc.
   - Acolo este peștera în care Ioan a scris Apocalipsa. Și acolo, sus, fortăreața aia cenușie este mănăstirea bizantină care o are în pază. E chiar lângă casa mea. Poți să le vizitezi pe amândouă. Ar trebui s-o iei pe... Ah, era să-i spun numele.

      Încă nu am idee cine este oaspetele-surpriză. Sunt prea obosit și năucit de fusul orar ca să-mi dau seama.
   Urcăm într-un taxi și Charlie îi spune șoferului să meargă într-un oraș care se pronunță H-O-R-A. Mă cuprinde iar neliniștea, un val care invadează plaja cu nisipuri mișcătoare a propriului meu Armagedon.
   Am sentimentul că amândoi ne abținem să pomenim de ajutorul pe care i l-am cerut când l-am sunat de la New York, disperata rugăminte care face ca vizita să nu fie chiar așa lipsită de scop.
   „Charlie, mi-ești ca un frate. Am nevoie de ajutorul tău. Te rog, primește-mă la tine. Fac orice. Numai nu mă părăsi”.
   - Ce mai faci, altfel? îl întreb.
   - Foarte bine, îmi răspunde el afișând un zâmbet ca un diapazon, de parcă ne-am plâns destul părinții morți și acum se poate întoarce la lejeritatea lui naturală. Îmi place foarte mult viața aici. Îmi priește. E greu să găsești un loc pe lume unde să te simți ca acasă, dar când se întâmplă...
   - Vremea e perfectă.
   - Perfectă, îmi dă el dreptate. Se face totul roșu când bate vântul dinspre Africa. Și, dacă sunt niște cercuri în jurul soarelui, asta înseamnă că urmează trei zile de rahat, în care nu poți să navighezi. Apele sunt agitate. Dar azi nu sunt cercurile.
   Taxiul șerpuiește de-a lungul țărmului din Skala. La capătul unui șir de magazine și taverne umbroase este un local ale cărui ferestre sunt condamnate cu bucăți de placaj. Pietrele din jurul lemnului sunt înnegrite de foc, iar pe pământ sunt îngrămădite flori proaspete ale căror petale smulse dansează în cerc, luate de vânt.
   - Aici a explodat bomba?
   - Mda, mormăie Charlie. Ai văzut la știri?
   - Am auzit la Atena.
   - Groaznic, spune el pe un ton categoric. Au murit opt oameni. Au crescut efectivul de polițiști timp de vreo două săptămâni, au adus chiar și armata, dar putea să se întâmple pe orice insulă. Mă duceam acolo să-mi beau cafeaua în fiecare dimineață.
   - Au murit niște americani, nu?
   Dar Charlie nu ascultă. Se uită la carcasa acoperită cu placaj prin luneta mașinii, cu buzele schimonosite, de parcă l-ar fi apucat deodată o durere de măsea.
   - Americani, repet. Au murit doi. Așa mi-a spus taximetristul.
   - Poftim?
   Charlie mă privește nedumerit. Veselia i-a fost înlocuită de ceva mai sumbru, de agitație. Își încordează mușchii de pe frunte, iar când îi relaxează, ridurile i se albesc. Când îi revine glasul, pare să vorbească de departe.
   - Da. Două americance. Turiste. Se pregăteau să urce pe feribot.
   - Doamne, ce ghinion!
   Charlie deschide gura și o ține așa, de parcă i-ar fi înțepenit expresia feței.
   - Nu ți-e teamă că s-ar putea întâmpla din nou? îl întreb peste câteva momente.
   - Nu, nu mi-e teamă. S-ar fi putut întâmpla oriunde. Are ghinion oricine moare așa.
  Apoi izbucnește, de parcă l-aș învinovăți pe el pentru forța pe care o are ghinionul asupra lumii:
   - N-are nicio legătură cu mine!
  - Șoferul meu credea că ar putea fi o grupare antiguvernamentală.
   Charlie își lasă mâinile să-i cadă în poală și se concentrează asupra mării care se vede pe fereastră. Taxiul șerpuiește pe coastă.
   - Skala e oricum o gaură nenorocită, mormăie el. Prea mulți turiști se împiedică unul de altul, așteptându-se să fie totul ca în cărțile poștale. E o gaură lipsită de suflet. Hipioții au distrus-o. Mă rog să nu mă intereseze niciodată religia.
  Întrucât iluzia liniștii s-a risipit deja, decid să pun cărțile pe masă. Nu e nimic mai rău decât liniștea așteptării și toată pregătirea pentru secunda perfectă, care nu mai vine niciodată. În plus, având atâția oaspeți în august, nu știu exact când voi mai avea ocazia să fiu singur cu Charlie.
   -N-am moștenit nimic, îi spun ciupind cu degetele cusătura scaunului de vinilin.
   Nu vreau să par demn de milă, dar autocompătimirea freamătă în cuvintele pe care le rostesc:
   - M-am dus să-l văd pe tata în ziua în care a murit. Aveam de gând să-i cer un împrumut. Pentru prima oară, voiam să cerșesc niște bani de la el, pentru că atât de complicate au devenit lucrurile. Și tu știi că nu i-am cerut niciodată vreun cent. Dar a murit înainte să apuc și el nu mi-a lăsat un sfanț. Presupun că o merit.
   Charlie nu reacționează. Continuă să privească afară ceața albastră, întreruptă ici-colo de trena de condensare a unei șalupe rapide.
   - Voiam doar să-mi cunoști situația.
   Trece un minut, de parcă aș fi vorbit cu patimă despre micul dejun.
   - Nu crezi că suntem prea mari ca să mai dăm vina pe părinți pentru cusururile noastre? șoptește el către geam.
   E o lovitură la care nu mă așteptam și mă prind cu degetele de mânerul ușii să-mi revin. Charlie, care toată viața a primit bani de la părinții lui, îmi dă lecții despre maturitatea financiară. Pe bancheta din spate, privesc viitorul cum se întunecă. N-o să mă ajute. Și toți banii pe care-i am sunt legați de o camionetă care merge în direcția opusă.

         - Am spus un împrumut. Aveam de gând să-i dau înapoi. Stai liniștit, n-am venit să-ți cer și ție de pomană. Hai să uităm subiectul.
   Charlie se întoarce, are buzele crispate de durere. Am mai văzut aerul ăsta în colțurile districtului financiar, pe lungile trotuare de pe Fifth și Madison, la fiecare elev de la Buckland nevoit să muncească la cantina săracilor ca să poată spune că a făcut voluntariat. E un privilegiu să vezi dezastrul celor slabi, empatia compensată de recunoștință. Nu este vorba de mândrie. Mândria e mai rea și vulnerabilă, dă buzna în diverse locuri, nu se ferește de ele. Nu, ceea ce văd pe chipul lui este un aer autoprotector. Aș putea la fel de bine să îndrug tot felul de povești despre 11 Septembrie în pantaloni de pijama și cu un pahar pentru mărunt în mână. Dar Charlie strânge mâna pumn și mă lovește ușor în genunchi.
   Mă privește ciudat, de parcă și-ar aminti doar de ultima mea izbucnire, nu de întreaga discuție de dinainte. Am uitat că Charlie nu prea se pricepe să-și cenzureze gândurile. Dar încă mă tem de ochii lui.
   - Ușurel, îmi spune, relaxându-și buzele într-un zâmbet. Nu te-am invitat aici ca să-ți trântesc ușa în nas. O să se rezolve. Mai vorbim peste vreo două zile. Nu putem să ne distrăm și noi întâi?
   Încuviințez din cap, iar el se întoarce la peisaj.
   - Ai de gând să stai o vreme, nu? mă întreabă.
   - Păi, sunt aici.
   Și voi sta atât timp cât vrea el să mă țină. Restul drumului tăcem, prefăcându-ne că admirăm apa.

          Singurul fel în care pot descrie orașul Chora, cocoțat pe un deal, este că arată ca un tort de nuntă.
   Un labirint de ziduri albe arcuite, pare construit din mormane de glazură. Potecile pleacă și se bifurcă de-a lungul unor straturi înclinate și fiecare caldarâm este înconjurat de râuri dense și coagulate de glazură. Ușile și obloanele atârnă strâmb, ca niște ornamente fragile îndesate în bezea. În turlele scunde cu arcade bat clopotele de nuntă, iar niște cupluri, de îndrăgostiți, presupun, se plimbă în lumina orbitoare a soarelui dimineții. Îl urmez pe Charlie, care își trece vârfurile degetelor pe ziduri ca un băiețel care bagă degetul să guste.
   Câțiva chiparoși și copaci pereni țâșnesc din grădini ascunse și, după mai multe pasaje înguste, fundația gri-maronie a mănăstirii pornește înclinată spre cer precum stratul de sus al tortului, neornat încă.
   Doi călugări coboară pe poteca pe care urcăm noi, iar picioarele li se mișcă prin rasele negre ca niște pendule. Bărbile lor neîngrijite au culoarea vremii rele. Charlie dă din cap când trecem pe lângă ei. Mirosul lor, îndulcit de o plantă greu de identificat, rămâne în urmă. Renunț să mai memorez traseul spre casă. Respir greu și mă dor genunchii. Îmi dau seama cât de drept este New York-ul, înaintarea spre viitor, pavelă după pavelă, fiind complicată numai de mișcarea la care te obligă clădirile de locuințe fără lift.
   La intrarea deschisă a unei case, o familie de greci stă pe o bancă de marmură și, în spatele lor, un altar auriu strălucește în întuneric. Se pare că participă la o ceremonie religioasă care impune prezența lumânărilor și a privirilor goale, pasive.
   - Multe din casele astea au altare, îmi explică Charlie. Proprietarii sunt obligați să le întrețină. Călugării controlează totul. Să nu uiți niciodată cui îi aparține de fapt insula asta, adaugă el arătând din cap spre mănăstire.
   La următorul colț, o duzină de pisici mănâncă niște bobițe pe care le-a împrăștiat cineva. Charlie înlătură cu piciorul din cale câteva bobițe căzute. Curând ajungem într-o piațetă cu două restaurante închise de o parte și de alta.
   - Asta e Plateia. Noaptea e circ aici, spune Charlie nemulțumit. E ca insula Mykonos luată cu asalt de elicoptere de petrecăreți, cu sponsorizare de la Grey Goose. Fiecare european cu titlu și o pereche de pantaloni albi vine aici să se împerecheze. Ai ratat-o cu vreo două ore pe ultima baroneasă ghinionistă care a plecat acasă. Masculii tineri de pe insulă se descurcă destul de bine pe la răsărit.
   - Hu, hu, face un bătrân ca bufnița, în timp ce stă picior peste picior pe o ieșitură de piatră.
   Are părul alb și un nas grandios și coroiat, din care îi țâșnește toată fața. Petele de la soare, maro și verzi, i se adună ca mucegaiul de-a lungul liniilor adânci ale feței. Charlie face cu mâna și bărbatul îi întoarce gestul, lăsând vederii rubinul ce-i strălucește pe degetul mijlociu.
   - Mi-am adus un prieten, spune Charlie lovindu-mă ușor pe umăr.
   - În august? hohotește bătrânul. Nu-ți ajunge?
   - Ne trebuie mai mulți americani, îi răspunde Charlie.
   - Doamne, nu știu ce să zic. Ce face frate-tău? Unde e finul meu?
   - Stefan muncește, spune Charlie.
   Bărbatul flutură din pleoape.
   - Muncește prea mult ca să poată face bani. Încă n-a învățat lucrul ăsta?
   Charlie zâmbește și-i arată degetul mare în semn de rămas-bun.
   - Spune-i lui Sonny că aștept să-mi facă o vizită în curând, strigă el după noi.
   O luăm pe o alee prea strâmtă ca să pătrundă soarele până la ea.
   - Cine era? întreb.
   - Prințul Phillip, spune Charlie indiferent.
   - Prinț, adică...
   - Da, din familia regală a Greciei. E prieten de familie. Și un om deosebit. Sensitivo. Un mistic. Vede fantome.
   Un prinț care vede fantome? Ce s-a ales de adolescentul Charlie care își vâra sticle de bere tare în pantaloni pe culoarele magazinelor?
   După ce coborâm vreo șase metri din alee, Charlie se oprește să deschidă o ușă roșie, care are o mână de păpușă din alamă pe post de ciocan.
   - Mai trăiești? mă întreabă când observă că stau cu mâinile pe genunchi.
   Încă de mic, gusturile lui Charlie în materie de design erau teribil de demodate. Deseori, se lăuda că are un grup separat de prieteni - „prietenii mei din centru” le spunea el, cu toată rătăcirea irosită pe care o implica asta - dar mă îndoiam că vreunul dintre ei îi văzuse vreodată dormitorul. Mi-era greu să-mi imaginez ce părere ar fi avut ei despre pufurile din piele de tigru sau despre panoul chinezesc încrustat cu coral, în spatele căruia își ascundea colecția de bonguri.
   Totuși, casa familiei Konstantinou din Patmos datează chiar de dinainte ca el să-și formeze aceste gusturi în materie de decorațiuni. Interiorul este umed și rece, iar la fiecare metru pare să fie o treaptă care duce la un nivel mai jos. Dacă nu cunosc locul, hoții intrați noaptea și-ar suci sigur gleznele. Niște sfinți vătămați de fum privesc din panouri de lemn pictate. Busturi miniaturale din marmură și capete mari de marmură stau înclinate în nișe ca niște specimene de mutanți puse în borcane. Un candelabru de cedru este atârnat de o grindă de deasupra camerei de zi dreptunghiulare. Aceasta are un covor stacojiu jerpelit, o măsuță de cafea din aramă, o bibliotecă și ceva ce seamănă cu un scaun de tortură medieval. O canapea umflată de la IKEA așezată lângă ferestrele larg deschise este singurul semn al noii lumi în care totul este de unică folosință.
   - Bunicul meu a cumpărat casa asta, îmi spune Charlie. A fost construită în 1387 și n-a fost refăcută niciodată. Mai puțin băile și bucătăria. Pe astea le-am renovat acum doi ani.
   Arată apoi spre o scară ca o galerie, explicându-mi:
  - Coboară și nu se mai oprește.
   O siluetă iese plutind parcă pe o ușă, conturul unui corp într-un cearșaf negru. O femeie cu o burka completă trece prin camera de zi cu un coș de plastic cu rufe. Brățările de la încheieturi scot clinchete și are unghiile argintii ca lănțișorul de argint de la gâtul lui Charlie. Sunt uluit, nu reușesc să-mi dau seama ce e cu ea, cu această femeie din Orientul Mijlociu care duce la îndeplinire o sarcină obișnuită, iar apropierea directă îmi inspiră teamă. Picioarele ei goale calcă greu pe covor. Se oprește în fața mea și ridică între noi coșul cu lenjerie de corp și șosete ude, de parcă mi-ar oferi o tavă cu mâncare.
   - Bună ziua, tună o voce groasă, lemnoasă.
   Ochii săi, albaștri ca apele Golfului, îi clipesc nestăpânit în crăpătura din material.
   - Eu sunt Sonny, iubita lui Charalambos. Mi-a povestit mult despre tine.
   - Charlie?
   Mă uit la el cuprins de panică. Falca i se schimonosește într-o parte și preț de o secundă este prea iritat ca să închege un răspuns.
   - Sonny! strigă. Dă aia jos!
   Din burka izbucnesc hohote de râs, iar umerii făpturii se cutremură. Dă drumul coșului cu rufe și trage de vălul negru. Părul blond, ondulat, de culoarea whisky-ului în lumina soarelui, îi cade pe umerii bronzați. Are fața musculoasă și mai deschisă la culoare decât brațele, iar niște pistrui abia desenați îi pulsează în jurul ochilor. Este exact cum mi-am imaginat-o pe iubita lui Charlie: precum ceasul unui hipnotizator, este imposibil să n-o privești uluit. Cedează, pufnește și ochii ei îl caută pe Charlie, nu pe mine. Charlie începe să râdă și el, se ține de perete și e cât pe ce să se lovească la cap, atât de tare râde.
   - Îmi pare rău, reușește ea să icnească. Nu m-am putut abține. Era prea tare.
   - Ce față ai făcut, spune Charlie dând din cap spre mine. Perfect. Oribil. În stilul lui Sonny!
   Tânăra femeie își scoate burka și și-o pune pe brațe.
   - Dar nu e drăguță? Am cumpărat-o din Cairo anul trecut în decembrie și cu greu mă abțin să n-o port. Înțeleg de ce este controversată, dar, sincer, te simți atât de liberă când umbli netulburată, fără să se uite cineva la tine, ca și când te-ai putea anula o vreme!
   - Sonny e actriță. Charlie se duce clătinându-se la ea și o cuprinde de talie. Nu se anulează niciodată, spune el prefăcându-se că o mușcă de gât.
   - Ce fel de roluri...? dau să întreb.
  - Am fost, corectează Sonny ridicând un deget. Am fost actriță. Nu mai sunt. Singurul bine pe care mi l-a făcut Charlie vreodată a fost să mă salveze din California, îl lovește cu palma pe piept. Și, apropo, n-ai jucat rău.
   Se strecoară din brațele lui și smulge o sacoșă din pânză de pe pernițele de pe canapea. Scoate un cuțitaș de corespondență din fildeș, cu un căluț-de-mare încrustat în mânerul de cristal, și exclamă:
   - Ia uite ce am găsit în sacoșă când eram la cumpărături azi-dimineață!
   Charlie zâmbește.
   - Ah, excelent, l-ai găsit.
   - Trebuie să încetăm cu chestia asta, șuieră ea, încântată că jocul pe care îl jucau, indiferent care era acela, nu avea nicio șansă să înceteze. Totul a început cu scrumierele, îmi explică, apăsând vârful cuțitașului pe pieptul lui Charlie.
   - Acum zece luni? încearcă el să ghicească. Pera Palace din Istanbul.
   - Charlie era obsedat de scrumierele de onix din camera de hotel.
   - Cântăreau atât cât trebuie.
   - I-am spus să nu le ia. Și când ne-am întors aici, ghici ce am găsit în valiza mea. Două scrumiere de onix.
   - Dar mi-ai arătat tu când ne-am întors în Corfu.
   - Chiar aveam nevoie de un uscător de păr. Apoi lucrurile s-au agravat, au devenit bolnăvicioase.
   Sonny îmi povestește mie aceste incidente, dar îl privește avidă pe Charlie, de parcă ar putea să dispară dacă nu este permanent atentă - sau invers. Stă cu unghiile argintii înfipte în șolduri. E ciudat când cineva vorbește cu tine, dar nu te ia în seamă.
   - M-au oprit la vamă când ne întorceam de la Tel Aviv, continuă ea. Polițistul îmi desface bagajul pe o masă din aia de oțel ca de la morgă, sub lumina becurilor fluorescente, și ghici la ce ne uităm amândoi?
   Charlie râde iar, aprins la față, și se prăbușește într-o parte pe canapea, afundându-și capul într-o pernă.
   - O veioză, vine replica lui înăbușită.
   - Ticălosule, strigă ea. O veioză nenorocită, cu abajur cu imprimeul Paisley și cu cablul înfășurat în jurul bazei Ming. Îți dai seama cât a trebuit să improvizez ca să-i explic prezența? „V-ați făcut singură bagajele, doamnă?” Sonny imită vocea unui vameș grec. „Sigur că da. Și familia mea are veioză asta de generații întregi. O iau cu mine oriunde mă duc”.
   Ochii îi lăcrimează și și-i șterge. În cele din urmă, distracția aceasta îi pare destinată numai ei, nu și lui Charlie. Respiră un minut, apoi se uită la mine.
   - Mă rog, acum ai văzut ce groaznici suntem.
   Mă studiază lipsită de emoție, de parcă aș avea nevoie de un rezumat.
   - Ian, ce ochi frumoși ai! Ochi căprui și păr roșcat, nu întâlnești prea des. Charlie nu mi-a spus niciodată ce frumos ești.
   Mă tem ca mâine să nu-mi apară ochii într-o valiză de-a lui Charlie.
   Charlie se ridică și pocnește din degete.
   - Surpriza.
   - Doamne, am uitat complet, geme Sonny. I-am spus să aștepte jos. Mă duc eu s-o iau.
   Când ea dă buzna pe scări în jos, Charlie clatină din cap la mine.
   - Nu e groaznică. Oamenii sunt duri cu ea dintr-un motiv care-mi scapă. Se emoționează în prezența necunoscuților, așa că exagerează un pic.
   Înțeleg. Când ne prezentăm, suntem cu toții agenți de vânzări, promitem vacanțe cu toate cheltuielile achitate în locuri în care noi rareori am fost.
   - E foarte drăguță, spun.
   El dă ochii peste cap la comentariul meu, de parcă aș sublinia o caracteristică evidentă ca bâlbâială sau mersul în baston.
   - Da, e un adevărat spectacol când suntem la plajă. De fapt, bărbații greci se aliniază pe mal ca s-o vadă ieșind din mare. Italienii sunt mai subtili sau au iubite mai vigilente. Nu și-a făcut prea multe prietene în Patmos. Acum, cu musafira asta misterioasă, are și ea una.
   Probabil că scrumierele de onix se află în altă parte a casei. Charlie se întinde după o farfuriuță de porțelan plină cu mucuri strivite, care și-au dat duhul. Își răsucește o țigară pe măsuța de cafea. Nu fuma ultima oară când l-am văzut. Și-a luat obiceiul ăsta în ultimii cinci ani.
   - Se pare că ai călătorit mult.
   Își aprinde țigara - a răsucit-o atât de strâns, încât pare prea delicată în mâinile lui - și se sprijină cu spatele de canapea, relaxându-se în timp ce suflă fumul.
   - Stăm aici o jumătate de an și apoi, iarna, mergem în Cipru și facem mici excursii. Sonny încearcă să se intereseze de istoria artei. Acum este înnebunită după rococo. Scoate cu zgomot o gură de fum. Vorbesc de parcă așa am face de când lumea și pământul. Suntem împreună de mai puțin de doi ani. Ca să știi, are o fiică de șapte ani pe nume Ducklin.
   - Serios? Pare prea tânără ca să aibă o fiică de șapte ani.
   Charlie încuviințează din cap și se șterge la nas cu încheietura mâinii.
   - Duck locuiește cu tatăl ei în Los Angeles, e regizor, dar vine în vizită. Stă aici în luna august. Are grijă de ea soția lui Christos, Therese. Ți-am spus, casa e plină.
   Dinspre scară răzbate sunetul unor voci. Sonny se întoarce trăgând după ea un braț îndărătnic. Fata ezitantă are părul brunet tuns până sub urechi, o aluniță pe bărbie, ochi larg deschiși care deja cer scuze, poartă o bluză neagră de mătase și pantaloni bleumarin. Umerii ei lăsați, inegali, au ceva băiețesc, nestăpânit.
   - Bună, Ian, spune ea pe un ton dur și cu un zâmbet incert, care fie se desenează, fie se topește. Șovăie între viață și moarte. Poate sunt o surpriză, dar probabil nu cea la care te-ai așteptat. Ăștia doi mă țin încuiată în dormitorul lor de o jumătate de oră.
   Louise Wheeler. Vocea ei, aspră când altele ar fi fost blânde, e cea care o trădează. Louise a fost amorul meu din anul doi de la facultatea noastră de arte foarte liberale, adăpostită în umbrele de velur ale munților Berkshire (liberale după sistemul de notare; liberale cu consumul de droguri; liberale când venea vorba să transforme studențimea în haremul profesorilor vizitatori; dureros de liberale în orășelul acela conservator care părea mereu gata să-și năpustească tractoarele asupra gălăgioșilor inamici universitari). Eu și Louise am fost împreună două luni, am făcut sex exact de șase ori și chiar am făcut voluntariat două săptămâni împreună, în zona rurală din Mississippi, renovând câteva case ale căror proprietari habar n-aveau de ce ne băgăm plini de voioșie să le reparăm acoperișurile și pivnițele.
   Louise studia sociologia la Lexington, în Kentucky, avea bursă și, cu câteva luni înainte să-mi fac curaj s-o invit în oraș, părea mai degrabă un morman de genunchi grăbiți, pomeți cu ochelari cu rame negre și păr lung, nepieptănat, traversând curtea pătrată în drum spre bibliotecă. Era atât de serioasă la școală, încât e ultima persoană pe care aș bănui-o că ar petrece o vară în Dodecanez. Cel puțin o săptămână din cele două luni am fost groaznic de îndrăgostiți - sau groaznic de nepricepuți la iubire. Louise m-a lăsat pentru un student la drept de la Universitatea din Massachusetts. Nu reușesc să-mi aduc aminte dacă a fost înainte sau după ce a renunțat Charlie la școală. Oare Charlie știe cât de urât m-a părăsit? Mă uit la el, dar își curăță șortul de scrum. Louise înclină capul, de parcă și-ar scoate apa din ureche.
   - Păi, mă bucur să te văd, spune ea.
   Încă o pot vedea în sala computerelor din Steams Hall, informându-mă sec că s-a terminat. Mirosea a obligație și a dezamăgire imaginară. Dar acum prezentul s-a suprapus trecutului și Louise îmi spune că s-a terminat în sala computerelor din Steams Hall, cu părul tuns scurt și cu capul înclinat, scoțându-și apa din ureche.
   Sonny, singura cu care nu am un trecut comun, sare să-mi ia apărarea în mod neașteptat.
   - Nu-mi place deloc să mă întâlnesc cu oameni cu care m-am culcat mai demult.
   Mă prinde de umăr.
   - Vrea cineva ceva de băut? Nu e prea devreme?
   Iese ușor din cameră, nevrând să-și asume în vreun fel nereușita surpriză, și începe să trântească ușile dulapurilor.
   Louise face un pas înainte, de parcă încă și-ar îndeplini niște obligații.
   Buzele i se deschid, dezvăluind familiara suprapunere a dinților de sus.
   Louise ajungea la frumusețe pe alte poteci decât Sonny, al cărei farmec evident se ghicea, fără îndoială, încă de când era un bebeluș blond.
   Louise îmi spusese odată că trăise în copilărie anotimpuri grele de stânjeneală și urâțenie, că era supraviețuitoarea unor tornade de ridicol și a unor cumulonimbuși de respingere, momente în care singura soluție era să se adăpostească pe holul școlii, cu capul vârât între picioare.
   Încercările de la o vârstă fragedă dau aspectului ei o duritate și o complexitate care probabil în Kentucky încă o fac să pară neatrăgătoare.
   Are acel gen de față care pare să se schimbe în funcție de unghiul din care o privești. Acum, cu capul înclinat pe sfert, mă studiază cu precauția celui care intră în baie într-o țară străină și nu e sigur de trăinicia accesoriilor de bază.
   - Pot să te întreb ce faci aici? îi spun. Adică nu știam că tu și Charlie încă sunteți prieteni.
   Nu sunt supărat. A trecut prea mult de atunci. Nu simt decât un mic ghimpe de umilință, ca o așchie în deget pe care o freci aproape ca să suferi puțin.
   - Am dat de ea pe Facebook, spune Charlie scuturând țigara în farfuriuță.
   După cum se exprimă, parcă ar fi comandat-o pe internet.
   - Nu, eu te-am găsit pe tine, intervine Louise, care s-a retras spre scaunul medieval.
   Se așază și încearcă fără succes să se instaleze confortabil în contururile lui ascuțite.
   - Oare din 1387 până acum a reușit cineva să se cuibărească în acest instrument de tortură? bombăne ea. Oricum, am păstrat legătura. Mi-am petrecut vara în Europa ca să iau o pauză de la facultatea de drept pe care o urmam. Eram la Paris luna trecută...
   - Sonny s-a dus la Paris la sfârșitul lui iunie. Făcea cercetări în legătură cu stilul rococo, spune Charlie. Am văzut că Louise era acolo și am stabilit să ia prânzul împreună.
   - N-am luat prânzul, am mers la Luvru, îl corectează Sonny în timp ce aduce o sticlă de votcă și patru pahare roșii. Haideți pe balcon. Ian vine de la treisprezece mii de kilometri. Sunt convinsă că ar vrea să stea afară.
   Deschide o ușă de sticlă cu piciorul, iar noi o urmăm. Charlie își aduce cu el farfuriuța și foițe de tutun.
   Veranda din stuc alb dă spre o grădină, verde de la ciulini și înmiresmată de la florile de iasomie și salvie. Un altar micuț, văruit în alb și strălucitor ca hârtia kraft, scânteiază jos, sub crengi. Albine uriașe cu dungi castanii și galbene roiesc în jurul frunzelor. În depărtare, insula coboară cu linia de coastă șerpuită ca traiectoria unei mașini conduse de un bețiv, până când dispare în mare și în ceața deasă, albastră de la orizont.
   Sonny pune paharele pe masa metalică. Cele trei scaune tot din metal au pernițe de culoarea smaraldului. Charlie se reazemă de peretele balconului și-și ține cu greu farfuriuța pe piept, de parcă ar bea ceai. Într-un colț e un ghiveci cu mătrăgună. Sonny bagă un deget în pământ și trage de o petală mov.
   - A udat Therese? întreabă ea.
   Lângă ghiveci e un furtun, dar Sonny nu se întinde după el. Se dă înapoi, îmbrăcată în șortul ei strâmt, și, în timp ce toarnă cantități egale de votcă, îmi explică:
  - Așa că m-am înțeles bine cu Louise la Paris și am convins-o să nu se mai ducă la Madrid în august, ci să vină la noi în vizită.
   - E prea cald în Madrid în august, spune Charlie punând farfuriuța pe marginea peretelui.
   - Madridul e un oraș mort, proclamă Sonny. Îți dai seama dacă un oraș e mort după o regulă simplă: se duc tinerii să se distreze unde se adună turiștii? Dacă barul hotelului este ticsit cu localnici amatori de cluburi de noapte, știi că nu e nimic interesant. Asta e problema New York-ului acum, o altă tristă calamitate.
   Ridică din umeri, de parcă New York-ul ar fi o pisică vagabondă care a fost eutanasiată înainte să apuce să fie dată spre adopție, „deprimant, dar ce să faci?”
   - E dificil să înțelegi orașele pline de viață, oftează ea. Deși suntem înnebuniți după Muzeul Prado din Madrid, nu, mielușelule? Când văd pânzele lui Goya, îmi vine să îngenunchez pe podeaua de piatră și să plâng.
   Mielușelul Charlie îmi zâmbește afectat. Sonny se străduiește iar prea tare. Fiind actriță, probabil a învățat să monopolizeze scena și să-i eclipseze pe ceilalți actori. Mă întreb dacă sceneta cu burka a fost menită să pună în umbră surpriza prezenței lui Louise. Dar îmi amintesc că Charlie își făcea griji să nu-l părăsească pe nepusă masă. Probabil că Sonny știe cum să controleze și acest lucru. Liniștea ei ar putea fi un motiv de paranoia.
   - Cred că stau unde stai și tu, spune Louise uitându-se la mine. În cabana lui Charlie, aproape de Kampos.
   - Exact, spune Charlie. Dacă nu vă înțelegeți bine, promit că ușa de legătură se încuie din ambele părți.
   - Poți s-o încui pe partea ta, șoptește Louise cu un zâmbet larg și pocăit.
   - Noroc.
   Sonny ridică paharul.
   - Yamas. În cinstea lui Ian.
   Ciocnim și urmăm legea universală a contactului vizual direct.
   „Chipurile astea sunt prea simple, prea frumoase, mă gândesc, sunt supușii regatului lui Charlie, nu al meu”. Votca este rece, iar prima înghițitură îmi alunecă pe gât ca o broscuță agilă.
   - Ian a muncit în Panama o vreme. Te ocupai de bande, nu? mă întreabă Charlie. Ajutai cartelul drogurilor?
   - Nu ajutam cartelul drogurilor, îi răspund iritat. Dar îți dai seama că nu e atât de simplu, dai vina pe bande pentru droguri și gata. Când ești sărac și scopul guvernului e să rămâi sărac, uneori este singura ta opțiune. Încercam să încurajăm apariția unei alternative.
   Atenția îmi este atrasă de Louise, care ascultă cu sprâncenele ridicate.
   Votca mi-a declanșat teribila nevoie de a mă da în spectacol.
   - Ian e inimos de meserie, conchide Charlie. Și când te-ai întors la New York, parcă te-ai ocupat de cocainomanii fără adăpost din Brooklyn?
   - Cocainomanii din Bronx.
   - Măi, măi, face el înfiorându-se demonstrativ.
   - Mi se pare impresionant, intervine Louise pe un ton aspru.
   Preț de o scundă matematică, eu plus votcă plus aprecierea lui Louise este egal cu iubire renăscută. Îmi atinge mâna pe masă și-i văd unghiile roase și nelăcuite. Are tatuată o cruciuliță neagră pe inelar, ștearsă de soarele Mediteranei.
   - Îmi pare rău pentru tatăl tău, îmi spune ea.
   - Oh, Doamne, se tânguie Sonny ștergându-se la gură. Și mie. Ar fi trebuit s-o spun imediat. Iar eu, în schimb, am făcut o grămadă de glume tâmpite. De ce nu mi-ai adus aminte?
   Îi aruncă o privire pârjolitoare lui Charlie.
   - Era bătrân tatăl tău? De-o vârstă cu tatăl lui Charlie?
   - Nu. Avea doar șaizeci și șapte de ani.
   - Era prea tânăr, decide Sonny. Viața ar trebui să fie mult mai lungă. În familia mea se obișnuiește s-o duci până la o sută de ani.
   - Costisitoare obișnuință, remarcă Charlie.
   Sonny ia sticla și-mi umple încă o dată paharul. Se duce să-i umple și paharul lui Louise, dar este încă plin. Louise a ținut paharul și l-a dus la gură din spirit de solidaritate, dar niciodată nu i-a plăcut prea mult să bea.
   Charlie începe să-și mai răsucească o țigară, dar este întrerupt de un tânăr care se apleacă pe jumătate prin ușa de la balcon. Nu se poate să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani, are ochi căprui triști și pielea de culoarea creionului șters. Poartă un slip Speedo și pantofi de înot de cauciuc. Nu e bine clădit. Are picioarele subțiri ca niște brațe și pieptul scobit, un canion cu păr negru, încurcat. Are un semn mic în mijlocul frunții, de forma degetului mare al unui preot în ziua de Miercurea Cenușii. Se uită dezinteresat la noi, care bem în jurul mesei.
   - Rasym, spune Charlie. El este Ian.
   Ridic mâna și Rasym se uită ciudat la ea, de parcă i-aș propune să batem palma.
   - Rasym e vărul meu din Nicosia.
   - Ai avut vreun vis ciudat azi-noapte? îl întreabă Sonny cu delicatețe.
   - Nu, spune Rasym refuzând momeala. Pot să iau și eu mașina să mă duc până la plajă?
   Vocea lui, mai puternică decât o sugerează corpul, o respinge fără menajamente pe Sonny, cu tot cu bunătatea ei precaută. Ea primește lovitura ca un veteran, ferindu-și privirea și îndreptându-și-o spre copaci.
   Charlie își pipăie buzunarele, dar, negăsind cheile, se duce înăuntru să le ia. În drumul lui, se întoarce spre mine.
   - Te descurci cu transmisia manuală?
   - Cu greu, dar merge.
   - Mai e o motocicletă la cabane. Poți s-o folosești. În seara asta poate să te ducă acasă Louise cu a ei.
   Lui Louise i se înroșesc urechile la gândul că o să mă ducă acasă, c-o să-mi țin picioarele și brațele în jurul ei, în eroticul aranjament al împărțirii motocicletei. Pe lobul urechii are trei găurele, dar sunt goale. Sunt semnele unor capricii mai vechi.
   - Fii pregătit să ai vise turbate, îmi spune Sonny în timp ce-și încheie brățara. Patmos îți dă coșmaruri. Jur.
   - Așa este, îi dă dreptate Louise. Azi-noapte am avut unul groaznic cu rechini. Nu puteam să ies din apă, pe unde dădea târcoale un rechin alb. Ieșeam pe jumătate și alunecam înapoi. M-am trezit leoarcă de sudoare.
   Îmi place să mi-o imaginez pe Louise trezindu-se așa.
   - Nu sunt rechini în Marea Egee, spune Rasym cu răceala celui care verifică veridicitatea informațiilor.
......................................