Prietenie trădată, Christopher Bollen

 ....................................................
                     2-8

         Sonny îl ignoră.

   - Povestește-i lui Ian visul pe care l-ai avut acum două nopți, o îndeamnă ea pe Louise.
   - Nici să nu pomenești de el! Nici să nu pomenești!
   Dar presiunea este atât de mare, încât Louise cedează:

   - Aveam brațele tăiate și m-au vândut ca sclavă sexuală. Nu-mi vine să cred că încă vorbim despre asta! Ești mulțumită?

   - Da, oarecum.
   Râzând, Sonny se uită la mine.
   - La două case mai încolo e un tip care a sosit în iunie, un psiholog din Chicago. Din câte se pare, i s-a revelat într-un vis că soarta lui e să locuiască pe insula Apocalipsei. Un fel de chemare divină de care nu putea scăpa. Așa că și-a părăsit pe nepusă masă soția și a închiriat o casă aici. Se zvonește că ar fi și pedofil. N-o las pe Duck să se apropie la mai mult de șase metri.
   Își mușcă buzele și-i cere părerea lui Louise:
   - Tu crezi că e adevărat?
   - Ce anume? spune ea direct, de parcă ar împărtăși informații utile.
   O siluetă alunecă prin spatele lui Rasym și iese pe balcon. Are părul blond albicios, care amintește de o flacără chiar și la umbră. Este la fel de slab ca Rasym, dar excesiv de musculos, și pe brațe are vene albastre proeminente ca aripioarele mașinilor sport de odinioară. Zâmbește atât de intens, încât aproape că e greu să-l privești, e de parcă te-ai uita spre o boxă dată la maximum.
   În absența lui Charlie, Sonny se ocupă de prezentări.
   - El este iubitul lui Rasym, Adrian. E din Cracovia. Ăsta da oraș.
   Adrian dă din cap, ca unul mai blând care verifică veridicitatea informațiilor.
   - Mă bucur să te cunosc, spune el cu ceva ce pare mai puțin accent cât defect de vorbire, ca un marfar care hodorogește pe o șină ruptă.
   Sonny lovește în sticlă.
   - Dacă aduci un pahar din bucătărie, te servesc.
   - Nu, azi am mult de înotat până la Insula Caprelor.
   Se lovește pe abdomen continuând să zâmbească. Am sentimentul că n-o să înceteze cu zâmbitul până nu-i spune cineva.
   Mă ridic să mă duc la toaletă.
  - Jos, mă îndrumă Sonny, intuindu-mi scopul.
  E atât de întuneric pe scară, încât mă prind cu mâinile de pereții răcoroși și aspri ca să mă sprijin. Etajul inferior e o colonie de dormitoare austere, împestrițate de praf. Cel mai mare, cu o cuvertură aurie și o cutie de bijuterii răsturnată pe comodă, cu cercei și lănțișoare răspândite pe suprafața ei, probabil că le aparține lui Charlie și lui Sonny. Următoarea cameră este dotată cu un șir singuratic de jucării de pluș și cărți romantice preadolescentine pentru Duck. Un caftan alb de copil este atârnat de ușă ca un înger de zăpadă osândit. Pe partea opusă a holului a avut loc o explozie: valizele dau pe dinafară ca niște canale colectoare înfundate; iPod-uri și căști cu firele încurcate; costume de baie, fosilizate de apa mării, lăsate morman pe podeaua de cărămidă. Două pașapoarte grena, polonez și cipriot, pe care sunt imprimate viziuni diferite asupra unui vultur, stau pe raftul de cărți.
   În ultima cameră nu e decât un pat pliant îngust cu o pătură maro întinsă frumos peste saltea. Nu sunt semne că ar sta cineva acolo.
   Suportul pentru bagaje este gol, la fel și șifonierul deschis. O liniște monastică umple spațiul, mohorât ca o sacristie cu comorile puse deoparte sau ca prima zi de tabără, apăsată de tristețea grelelor încercări profilate la orizont.
   Traversez camera spre baia alăturată. Plăcile de marmură roșie străbat podeaua și se înalță să susțină o cadă uriașă. Trei cactuși muribunzi sunt așezați în șir pe blatul chiuvetei, alături de niște tuburi de medicamente pe jumătate pline prescrise fratelui mai mare al lui Charlie, Stefan, acum patru ani. În timp ce urinez, mă întreb dacă Charlie m-a trimis dinadins la naiba în praznic la cabane cu Louise, din neinspirata dorință de a mă cupla cu ea; sau poate că ultimii cinci ani au făcut din mine un intrus, nedorit în apropierea dormitorului lui.
   În timp ce ies, observ o fotografie așezată pe șifonier. Înfățișează doi băieți în costum care stau unul lângă celălalt, cu mâinile pe lângă corp, de parcă ar fi fost așezați spre comparație. Niciunul din ei nu zâmbește. Sunt Charlie și fratele lui, în vremea când aparatele foto încă mergeau cu film și momentele păreau deopotrivă plănuite și întâmplătoare.
   Niciodată nu l-am cunoscut prea bine pe Stefan în copilărie. Era cu patru ani mai mare, elev al unui internat din Pennsylvania, cerebral și lipsit de haz - suporta glumele cum suportă bețivul lumina soarelui, cu o strângere din ochi și un zâmbet volatil. Singura pasiune detectabilă a lui Stefan era dragostea față de tenis, dacă faptul că unui băiat îi place un sport poate fi considerat o trăsătură de caracter. Îmi amintesc că a studiat la Princeton și s-a dedicat imediat afacerii familiei Konstantinou.
   Îmi mai amintesc și că el și Charlie nu s-au înțeles niciodată bine. În fotografie, fețele și corpurile lor sunt înșelător de asemănătoare, cu pielea în nuanța unei vânătăi gălbui mediteraneene decolorate de iernile din nord-est. Dar nu se asemănau. Stefan nu avea farmecul pătimaș al lui Charlie, genul de farmec care ar seduce un ou și l-ar convinge să-și abandoneze coaja.
   Niște picioare urcă zgomotos un rând de scări de la etajul de dedesubt. Charlie trece în grabă pe lângă ușă cu clinchet de chei, dar se oprește și se întoarce. Își sprijină mâna pe tocul ușii, astfel că părul negru de la subraț i se zărește prin mâneca de la tricou.
   - Ce faci aici? mă întreabă blând.
   - Am fost la toaletă, îi răspund.
   Aproape că mă aștept să intre în baie și să urineze, ca un șef de haită, ca să-mi acopere urma cu a lui.
   - Auzi, de ce mă exilezi în nordul Siberiei, când dormitorul ăsta e liber?
   - Întâmplător, în nordul Siberiei sunt plaje mai frumoase. Și nu-mi spune că nu ejaculezi la gândul că vei naufragia singur cu Louise pe dealuri.
   - Se poate ca tu să fi plecat deja de la facultate, dar Louise mi-a dat papucii. M-a aruncat ca pe un sac de gunoi pe marginea trotuarului. Mă bucur s-o revăd, dar nu mai fac încă o încercare.
   - Încă nu plecasem, chicotește el. La mine ai venit plângând. Ai vomitat în dormitorul meu. Ian, a trecut o mulțime de timp de atunci. Acum e în fața ta. Cu plăcere.
   - De ce ai rămas prieten cu ea?
   - De ce nu? Și mă bucur. A fost extraordinară cu Sonny.
   - Nu pot să stau aici?
   Clatină din cap.
   - Ăsta e dormitorul lui Stefan. Eu am toată casa la dispoziție, dar el are dormitorul lui, pe care nu-l folosește niciodată. Cred că o plătește pe Therese să se asigure că nu stă nimeni altcineva aici. În fiecare vară spune că ar putea veni în vizită, dar nu se arată niciodată. Acum stă în Dubai, se ocupă de operațiunile regionale ale firmei. Tata e pe ultima sută, sau poate pe ultimele zeci de metri, și Stefan e pregătit să-l înlocuiască. E o greșeală, desigur. E același nemernic pe care abia dacă l-ai cunoscut și îndrăgit.
   - Mai joacă tenis?
   - Ha! cloncăne Charlie întinzându-se să mă frece pe umăr. Exact! În sfârșit își amintește cineva ce robot era. Știi, și-a găsit în sfârșit o iubită. Hobby-ul lor era să învețe finlandeza împreună - finlandeza în Dubai. Și ghici ce? Când n-a mai mers, s-au despărțit în finlandeză. De ce să nu exerseze până la final, nu? Chiar și relațiile amoroase devin pentru el posibilități educative. Nicio clipă irosită.
   - Au pus punct final în finlandeză.
   Charlie nu-mi ia în seamă gluma. Se uită la fotografia de pe șifonier.
  - Uită-te și tu la noi ce țepeni stăm, parcă ne-ar lua măsuri pentru coșciug.
   - Deci nu ești implicat în afacerea familiei. Muncești? Sau te-ai retras oficial din activitate?
   Îmi înfige degetul mare în osul umărului.
   - Muncesc, îmi spune pe un ton defensiv. Doamne, parcă ai fi Stefan! Crezi că stau toată ziua și ard gazul? Muncesc pe rupte, de fapt. Haide sus, să vezi cu ochii tăi.
   Apucă fotografia și o ia cu el sus. În capătul scărilor, îi aruncă lui Rasym cheile de la mașină. Adrian e deja la ușă, cu echipamentul pentru plajă, și Rasym îl urmează fără să-și ia rămas-bun. Fluturând poza, Charlie se învârte în căutarea unui loc în care s-o pună. În cele din urmă smulge o Biblie verde de pe raft și o vâră între paginile ei, mormăind:
   - Dacă mor, scotocește-mi prin cărți.
   Afară, pe balcon, Louise și Sonny șoptesc la masă cu capetele aplecate, aproape una de alta.
   - Începe să fie genul ăla de secol, spune Sonny, de parcă a îndurat destule încât să poată face o comparație. Sincer, doar secolul XX a fost rațional. Cred că ăsta va fi mai degrabă precum celelalte. Ireal, mai inteligent. Deși încă n-am atins fundul.
   Charlie o trage de ureche în timp ce mă conduce spre margine. Arată spre limba sudică a insulei, un petic galben de lângă mare.

   - Ăla e Grikos, un port pe care-l folosesc majoritatea bărcilor private. Dar puțin mai spre sud... își trece degetul de-a lungul liniei de coastă, oprindu-se la o adâncitură ascunsă în parte de faleze. Ăla e un port mic pe care l-am închiriat de la mănăstire ca să-mi țin bărcile.

   - Ce bărci?
   - Mi-am făcut o flotă proprie. Iahturi renovate pe care le închiriez turiștilor. Știu că nu e un imperiu al construcțiilor, dar e al meu. Îți arăt mâine când ieșim. Casa asta a aparținut unei familii de căpitani. Sute de ani în care oamenii au făcut avere de pe urma mării.
   - Vezi să aducă mâine Christos prosoape curate, îl avertizează Sonny, lăsând capul pe spate să se uite la noi.
   - Nu-l invita pe Miles, izbucnește Charlie.
   - Ești ridicol, murmură Sonny apăsându-se cu mâna pe sprâncene ca să-și ferească ochii de soare. Se poartă frumos cu Duck.
   - E obsedat de tine, spune Charlie cu răceală.
   - Și eu cred, confirmă Louise clătinându-și paharul cu băutură.
   - Nu e adevărat, jură Sonny. Și dacă ar fi? E prea dură concurența? Ți-e frică să nu fug?
   - Era o lipitoare prețioasă când l-am cunoscut în copilărie și nu s-a schimbat deloc. „Sunt Miles Lyon-Mosely”, rostește Charlie cântat, fudulindu-se.
   Aranjează afectat farfuriuța pe balcon și se smiorcăie:
   - „Așa trebuie că este. Dragă Charles, nimeni nu bea de dimineață în Londra respectabilă. La moșia mea din Cotswolds avem o vorbă...”

   Lui Charlie nu-i iese prea bine imitația aristocrației. E o scenetă urâtă, i se ghicește cruzimea și este ciudat de deprimant. Eu vreau ca Charlie să fie mai bun de atât. Am uitat ce dure îi devin trăsăturile când e furios, ridurile de la ochi i se înăspresc și nările îi flutură.

   - Pun pariu că are moșie, mormăie el acum, descotorosindu-se de Miles. Mă lovește pe spate. Iute, Ian, trei pistolari cu cagule dau buzna pe ușa de la intrare!
   Mai că mă înec de râs. Sonny se întoarce pe scaun.
   - Cagule negre? Ce naiba zici acolo?
   - Nimic, îi răspunde Charlie. E o glumă mai veche de-a noastră.
   Lui Sonny nu-i va plăcea un joc la care nu participă și ea. Ia sticla de votcă și, ridicându-se, ne anunță: se ridică.
   - Aduc încă una.

   Louise își scoate telefonul din buzunar și ne face semn mie și lui Charlie să ne ridicăm, să ne facă o poză. Telefonul ei scoate un sunet ca de aparat foto de pe vremuri.

   - Drăguț. O s-o postez.
   Sonny se lovește pe coapsă lângă ușă.
   - Țânțari nenorociți, strigă ea. Ne trebuie lumânările alea speciale, mielușelule. Hay bastantes espinas del paraiso.
   Mă impresionează spaniola ei. Rafinamentul ei pare o achiziție recentă.
   Espinas del paraiso. Spinii paradisului.

       Motocicleta galbenă a lui Louise șerpuiește printre dealuri.

   Accelerează și ne cufundăm și ne înălțăm, zburăm printre terenuri agricole rozalii care se aleargă pe lângă noi ca niște graffiti încețoșate, în timp ce marea se întinde în dreapta noastră. Am mâinile agățate de talia ei și-i simt fiecare încordare a coloanei. Îi țin buzele aproape de ureche și numai biciuirea părului ei scurt și brunet mă împiedică să-i sprijin bărbia pe umăr. E ora opt, încă nu a apus soarele, dar copacii aruncă umbre prelungi pe vegetația măruntă și din umbre țâșnesc oi, săltând prin aerul care se răcorește. Sunt beat.

   - N-ar trebui să ne punem căști? strig tare, ca să mă audă.
   - Tu ar trebui să porți, da, spune ea. Dar eu nu mi-am adus-o pe a mea.

   Louise nu crede în ideea de „frână”. Nu-mi dau seama dacă merge cu viteză prin curbele bruște ca să mă impresioneze sau pentru că vrea să pună capăt cât mai curând posibil acestei sesiuni vehiculare de îmbrățișări pe la spate.

   - Poate ar trebui să încetinim, îi sugerez.
   - Știi cauza majorității accidentelor, nu? Lipsa de încredere! îmi strigă ea drept răspuns.

   Beția mă face să iau personal tot ce spune și încerc, dar nu reușesc, să aplic regula aceea fostei noastre vieți amoroase. Dar asta îmi oferă un pretext să-i pun mâna pe abdomen și s-o prind strâns. Pentru secunda asta, și poate doar pentru secunda asta, îl iubesc pe Charlie că a readus-o pe Louise în viața mea. Cu obrazul lipit de umărul ei, contemplu insula, unde în câteva case izolate de pe dealuri încep să licărească lumini. Este imposibil omenește să nu fii îndrăgostit de cineva care te duce cu motocicleta.

   - Știi, când eram mică am avut o viziune că o să mor la treizeci de ani într-un accident de mașină, îmi spune ea. Ani de zile am fost convinsă de lucrul ăsta.

   - Atunci ar trebui să încetinești, îi strig.

  - Nu-ți face griji. În viziunea mea, muream într-o mașină foarte frumoasă.

   Nu știu exact cum să răspund. Când un deal ne ia din avânt, schimb subiectul.
   - E atât de frumos aici.
   - Nu-i așa? îmi răspunde Louise. E mai mult mai simplu decât în Italia. Natura nu s-a împopoțonat. Culorile sunt autentice, înțelegi ce vreau să zic?
   Da. Și îi simt răsuflarea pe sub membrana subțire a gecii de piele.
   Motocicleta tremură pe caldarâmul dintr-o piață liniștită, curând ajungem iar pe beton și coborâm. Un port alunecă în sus pe lângă o plajă stâncoasă, iar la terasele aliniate pe partea cealaltă a drumului chelnerii se apleacă deasupra meselor ca să aprindă lumânări. Suntem mai iuți decât chibriturile lor. Louise scutură din umeri ca să-și amputeze falca mea de pe spate.
   - Mă strivești! îmi explică.
   Traversează în viteză satul Kampos și cotește la stânga, azvârlindu-ne în interiorul tot mai întunecos al insulei, de parcă ne-am întrece cu căderea nopții. În cele din urmă, lasă mai ușor motorul.

   - Ai devenit prietenă bună cu Sonny, îi zic.  

   - Da. E deșteaptă. Și nu spun asta doar pentru că stau aici pe spezele lor. De ce? Te surprinde?

   - Nu păreți foarte asemănătoare.
   Louise nu spune nimic timp de un minut. Pentru că nu-i văd expresia, mă tem că am jignit-o, așa că adaug:
   -Vreau doar să zic că tu mereu ai fost atât de stăpână pe tine.
   - Chiar dacă nu-ți vine să crezi, sunt capabilă de prietenie cu o persoană care nu e exact ca mine. Sonny este foarte bună dacă-i acorzi o șansă. Ai impresia că e fericită?
   Unul dintre motivele pentru care sunt mândru de mine este că, în ciuda beției, loialitatea nu mi se clatină. Rămân de partea prietenului meu.
   - Da, pare fericită. Ea și Charlie se potrivesc de minune. De ce n-ar fi?
   - Așa, pur și simplu.
   Trecem de pe beton pe pietriș și șerpuim de-a lungul unui canal îngust dintre pereții de stâncă. Oile încep să se topească în întuneric. Louise accelerează ca să ia în piept un deal aproape vertical și mă proiectează înapoi, așa că mă agăț de ea, încercând să evit o căzătură. După un minut de mers pe lângă pisici, un zid și un chiparos ale cărui rădăcini au spart betonul, plutim pe o alee orizontală, iar motorul duhnește a benzină arsă.
   Louise folosește în sfârșit frâna și ne duce lin sub o verandă. Sar de pe motocicletă și ea parchează, lovind cricul cu piciorul.

   Cele două cabane, de fapt, două corpuri de clădire unite în mijloc, sunt ridicate pe stâlpi. O luăm pe scara de piatră, iar Louise dă din cap spre ușa gri din stânga, cu o cheie în broască.

   - Asta e cabana ta, îmi spune. Mă întrebam eu cine are parte de priveliștea asta frumoasă.
   De la intrare se văd satul Kampos și portul în formă de cochilie scânteind dedesubt. Aerul este mai răcoros pe dealuri și, undeva în împletitura abia perceptibilă de măslini și leandri, clopoțeii caprelor răsună oropsiți, agitați parcă de o mână care a renunțat să mai aștepte un răspuns de la cineva. Soarele de la apus își trage nuanțele de roșu din țărână.
   Intrăm fiecare pe ușa lui și ne surprindem imediat unul pe celălalt în cadrul îngust care face legătura dintre camerele noastre. Interiorul este sobru, cu podele albicioase din pin și un pat jos, înfățat. Valiza mea e la baza patului, închisă încă. Niciun detaliu medieval nu tulbură prezența scaunelor pliante din acrilat și mirosul de produse de curățenie și de lemn proaspăt tăiat. Dormitorul meu se prelungește cu o curte interioară de piatră în care se află o mică bucătărie, dincolo de ușile glisante de sticlă, unde Christos a pus fructe într-un bol.
   Mă duc la noptieră și aprind veioza. Când becul luminează abajurul, observ că are o îndoitură și imprimeu Paisley și este cocoțat pe un postament azuriu pe care sunt desenați niște dragoni. Este prada lui Sonny de la hotel. Lângă ea se află o scrumieră verde de onix.
   Deschid valiza, scot punga de plastic cu bani și cercetez teancul la lumină, să mă asigur că sunt toți la locul lor. Banii de hârtie par mereu atât de plăpânzi, bătrânii venerabili cu părul aranjat din efigie privesc etern dezamăgiți. Este o expresie pe care o văzusem și la tata, care spunea: „Chiar trebuie să fie așa?” Nu-mi vine în minte nimic mai puțin actual decât moneda forte, de neînlocuit, tangibilă, hotărâtă ca misionarii, gata oricând să se piardă.
   Panama funcționează cu dolari americani și, cu mult înainte să ajung eu acolo, în lunile de dinaintea invaziei americane, guvernul nu putea înlocui bancnotele uzate cu unele noi de la Rezerva Federală. Am auzit că panamezii își țineau bancnotele jerpelite, gata să se dezintegreze, în huse de plastic, precum fotografiile rudelor moarte, ocrotite de degetele neglijente.
   -Ian! strigă Louise din camera ei.
   Deschid repede sertarul noptierei, unde se află o Biblie și un roman de Henry Miller. Bag punga în sertar și îl închid. Louise se oprește în cadrul ușii, respectă limitele stabilite. Și-a scos geaca și stă cu mâinile încrucișate. Și-a desfăcut primii doi nasturi de sus. Conturul unui sutien alb strălucește în valea bluzei. Se uită la mine cum stau lângă sertar, sau la mine și la sertar, sau poate doar la mine.

   - E o Biblie acolo, îmi spune. Presupun că Charlie vrea să ne punem la punct cu Apocalipsa.

   - Ar trebui să citim un capitol în fiecare dimineață. Un cuptor cu foc arzător la cafea. Plângere și scrâșnirea dinților înainte să ne dăm cu cremă protectoare pe spate.

   - Asta e din Evanghelia după Matei, spune ea amuzată.

   - Nu știam că ești expertă în Biblie.
   - Ei, sunt din Kentucky.
   Lovește cu piciorul în podeaua de lemn și se uită la el, de parcă și-ar privi nerăbdarea.
   - Probabil ești obosit.
   - Da, sunt destul de obosit.
   - Când ești dispus, aș vrea să-mi mai povestești despre America Centrală, ce-ai făcut acolo.
   - Nu vrei să auzi așa ceva.
   - Mă interesează. Cred că ce-ai văzut acolo...
   Mă rog să nu mă caute în Google. Dacă introduci „Ian Bledsoe” și „Panama” într-un motor de căutare, n-o să apară nimic plăcut.
   - Poate mâine, îi spun îndreptându-mă spre ușă.
   - Îți amintești de vulturii din Mississippi? Cum stăteau pe stâlpii gardului, așteptând să se ivească ocazia?
   Louise are din ce amintiri să aleagă și o alege pe cea mai veselă - acțiunea umanitară desfășurată la sute de kilometri de curtea facultății sau de sala computerelor din Steams Hall. Perspectiva de a fi devorați de păsări era preferabilă despărțirii noastre.
   - Cred că ne-au salvat mașinile. Oare ce mâncau înainte să se inventeze călcatul animalelor sălbatice pe șosele?
   Dă cu reținere din cap.

   - M-am gândit la tine din când în când. M-am întrebat ce mai faci. Ce ciudat că ești aici.
   - Charlie, mormăi eu. El face lumea mai mică. Oare ăsta e un lucru bun?
   Louise se apropie, ca și când ar vrea să mă sărute pe obraz, dar se răzgândește.
   - Uneori e un lucru bun. O să te trezesc să bem cafeaua aia.
   Se răsucește pe călcâie, se duce cu pași ușori spre camera ei și închide ușa în urmă.
   O închid și eu pe a mea și o încui. Aștept o clipă să văd dacă și ea o încuie pe a ei, dar nu se aude niciun zgomot. Eu și Louise nu ne-am mințit niciodată unul pe altul. Nu ne-am înșelat, nu ne-am rănit profund, n-am avut regrete. Nu am avut timp de așa ceva. Ne-am mulțumit să ocolim certurile dureroase. Dar măcar o dată mă bucur și eu pentru sfârșitul rapid al unei vechi suferințe. Astfel, viitorul este mai puțin putred. Mă gândesc să-mi descui ușa, în caz că Louise începe să se simtă singură în cabana ei. Dar o noapte nu contează. Îmi scot hainele și urc în pat. Ce contează e că am început.

3.

      Sunt în vacanță.
   N-am venit pe insula Patmos în vacanță, dar asta aduce dimineața.

   Zorii erup, iar noaptea se reduce la petele neregulate ale copacilor, copacii păstrează cel mai mult întunericul. Soarele explodează din mare și apa se lovește de malul acoperit cu pietricele. Întreaga insulă se întinde orizontală, o fâșie uimitoare ce se ondulează și picură de la rouă ca pânza de păianjen. Văd dârele galbene de pământ și drumurile cenușii care coboară pe dealul nostru, deja fremătând de la primii amatori de plajă ai zilei. Clădirile din Kampos sunt albe ca amnezia, iar bărcile colorate se leagănă adormite în port. E imposibil să nu fii în vacanță dacă ești aici. Ești în vacanță așa cum locuitorii unui oraș încețoșat de la bombe, cu betonul carbonizat, sunt în război. Un loc te revendică fie că are consimțământul tău, fie că nu.

   Am avut un somn greu. Deși mă avertizase Sonny, nu am visat deloc.

   Mi-am pus singurul șort de baie, negru și larg, pentru picioare americane mai groase decât ale mele. Mă simt oxigenat, plin de viață, de parcă frica și grijile din trecut ar reprezenta vremea dintr-o altă emisferă. Curând, cu puțin noroc, amintirea Manhattanului se va reduce la un morman de gunoi invadat de șobolani de pe partea cealaltă a planetei. În momentul ăsta, singurele ființe vii care mă așteaptă acasă sunt ferigile uscate de pe pervazul din bucătăria apartamentului meu fără lift din Harlem - sunt aproape maro-cerșetor deja, deși, ca o ironie a sorții, se află la numai jumătate de metru de robinet.

   Deschid ușa de sticlă și merg cu telefonul în mână spre bucătăria situată sub o pergolă pe care se întinde viță-de-vie. O briză se revarsă pe verandă și scutură fața de masă de sub bolul de fructe. Îmi verific mesajele, promițându-mi că o s-o fac numai o dată pe zi. Astăzi este înmormântarea tatălui meu la biserica Sfântului Mântuitor, lucru care nu sunt sigur că sporește sau scade șansele ca membrii familiei să ia legătura cu mine. Am numai un SMS de la mama, nici măcar n-a scris nimic, doar a pus un link spre necrologul lui Edward Bledsoe din New York Times și un emoticon cu o mingiuță galbenă care plânge. Au fost căsătoriți unsprezece ani, au făcut un copil, iar reacția ei la moartea lui este un cerculeț desenat care plânge.
   Nu îndrăznesc să deschid necrologul din Times; nu vreau să-l recitesc, de teamă să nu fi apărut între timp mai multe detalii despre mine, pe lângă acel „de asemenea”.
   Telefonul meu are un inventar de emoticoane și aleg unul la întâmplare: un girofar aprins de poliție. După ce apăs „Trimite”, îmi pare rău pentru alegerea mea. Ar fi trebuit să aleg caracatița hrăpăreață.

   Găsesc cafea în congelator și umplu vasul metalic al espressorului.

   Spăl o piersică și o mănânc cât aștept să fiarbă apa. Toate aceste activități simple par amplificate, hipnotice în lumina din ce în ce mai puternică. Deja simt cum se scurge timpul în Grecia - este atât de mult, plutește și se topește pe lângă dealurile crăpate de umbre. Cuvinte precum „acum” sau „curând” s-ar putea întinde pe distanța a decenii întregi.

   - Meditezi?
   Louise ocolește cabanele și sare zidul spre veranda mea.

   Mă întreb dacă a încercat ușa de legătură și a găsit-o încuiată, un refuz neintenționat după ce azi-noapte a intrat în camera mea fără niciun efort.
   Poartă un costum de baie albastru dintr-o piesă și un șort gri, cu talia înaltă. Are părul ud de la duș și îi coboară șuvițe pe fruntea îngustă. Pe umeri are vârtejuri de cremă albă, iar țesutul puternic vascularizat din jurul ochilor este violet.
   - Te întrerup?
   - Nu, mă gândeam la plantele de apartament.
   - Deprimant gând.
   - Tu unde locuiești acum?
   - La Washington, îmi spune ea luând o piersică. Fac dreptul la Georgetown. Știu ce gândești: dreptul este pentru cei lipsiți de imaginație care au rămas fără opțiuni. Ai dreptate. Am văzut că se apropie vârsta de treizeci de ani, așa că m-am panicat și am făcut cerere, jur că acum aș fi fost coafeză dacă o școală locală de cosmetică mi-ar fi trimis o broșură în săptămâna potrivită. Trebuia să fac practică la un procuror vara asta, în schimb am dat iama în ultimele economii ca să colind prin Europa. Presupun că oricine ar trebui să aibă ocazia să facă așa ceva o dată. De asemenea, presupun că până la sfârșitul călătoriei o să fiu atât de săracă, încât nu voi avea de ales și va trebui să mă întorc. Voi participa din lipsă de mijloace. Sau poate că o să găsesc un motiv să evit.

   Mușcă neglijent până la sâmbure. Vreau să fiu eu motivul pentru care nu face lucrul ăsta, poate mai puțin decât azi-noapte, dar măcar vreau să fiu o opțiune. Sunt două feluri de dorință: erecțiile matinale dușmănoase, care caută orice țintă pe care să se elibereze, și cea provocată de o sursă anume, un anume trup cu un costum albastru dintr-o piesă, pe care picură sucul rătăcit de la o piersică, pentru că stăpâna lui mușcă din fruct ca și când ar conține o bucată de aur. Este nouă dimineața și sufăr de dorințe duale.
   Mă întorc să-mi aranjez șortul de baie, moment în care, pentru a  mia oară în viața mea de adult, mă lovește o certitudine cu greu dobândită: aceste dorințe multiple impun implicarea încă unui participant.
   Întind piciorul convenabil de aproape de mâna lui Louise.

   Louise se întinde după o cană de pe blat, suflă în ea să scoată praful și, înainte să apuc s-o opresc, ia vasul de cafea de pe aragaz.
   - Au, strigă și dă drumul mânerului metalic.

   Deschid congelatorul să iau niște gheață.

   - Nu gheață. Este unt în frigider?
   Mă uit printre alimente.
   - Brânză de capră?
   Flutură din mână și o face pumn.
   - Mă descurc.
   Telefonul mă anunță că am un mesaj. E mama. „Nu înțeleg??”
   - E Charlie? Mi-a trimis un SMS acum o oră, îmi spune Louise în timp ce înfășoară mânerul cu un prosop. Ne întâlnim la debarcaderul lui la zece.
   Toarnă lapte fără să mă întrebe cum îmi place mie cafeaua și-mi pune cana în față pe blatul de teracotă.
   M-aș putea obișnui așa, cu noi doi spălându-ne pe mâini de obligațiile de acasă, bând cafea împreună în costum de baie. Mă uit la Louise cum o soarbe pe a ei, cu buzele țuguiate pe margine, cu privirea îndreptată spre mare, ca o pasăre ihtiofagă care-și scrutează terenul de vânătoare. Se uită la mine.

   - Ce e?

   - Nimic.
   Devin stânjenitor de conștient de faptul că port doar șortul acela. Mă duc înăuntru, iau un tricou negru și mi-l trec pe cap în timp ce ies din nou.
   - Ai mai fost pe iahtul lui Charlie? o întreb.
   - De două ori. Era prima oară când urcam pe un iaht. Știam că Charlie e bogat, dar nu mi-am dat seama în ce măsură. Tu știai?
   Fluturând din mână, își răspunde singură:
   - Bineînțeles. Ați crescut împreună, erați foarte buni prieteni.
   - Eu nu sunt bogat. În felul ăsta.
   Zâmbește.
   - După cum vorbești, parcă ar fi un defect.
   Ne sprijinim pe blat, ne uităm la priveliște și parcă se scurge un ceas.
   Probabil că au fost doar trei minute. Ochii îmi alunecă de la mare la gura ei și-i studiez dinții apropiați de sus. Încerc să-mi amintesc cum era când o sărutam.
   - Când urcă pe iaht, e ca un băiețel care și-a luat telescop nou. Tu navighezi?
   - Am luat câteva lecții pe fluviul Hudson când eram mic. Dar nu ca Charlie. Alea erau niște bărcuțe ușoare care se puteau răsuci. Dar nu te răsuceai, pentru că nu voiai să înoți în Hudson.
   - Miles nu știe să înoate. Englezul despre care vorbeam ieri. Cum să ai o casă aici, să stai zile în șir pe puntea unui iaht și să nu înveți niciodată să înoți?
  Se uită la mine și, cu aceeași monotonie aspră în glas care nu numai că-i netezește propozițiile, dar îi și înșiră gândurile răzlețe într-o progresie înșelătoare, îmi spune:
   - Ai grijă azi. O să te arzi.

   Ne întoarcem la cabane să ne luăm echipamentul. Deschid sertarul noptierei și încerc să găsesc o ascunzătoare mai bună pentru bani.

   Camera este necooperant de golașă. Studiez dulapul de sub chiuveta din baie, dar e plin cu produse de curățat, ceea ce sugerează prezența unei menajere care vine când sunt plecați oaspeții. Decid să las banii în sertar, îi îndes într-un pulover și iau romanul de Henry Miller, în caz că eșuăm pe o plajă. Mă încalț cu adidașii, încui ușa de sticlă și obloanele de la ferestre. Când ies, Louise e deja pe alee, împingând motocicleta.

   - Nu trebuie să încui, strigă, în timp ce eu bag cheia în încuietoare. Aici nu suntem la New York. Nu găsește nimeni locul ăsta - nici hoții, nici prietenii, nici perceptorii.

   Încui și bag cheia în buzunar.
  - Mergem împreună? o întreb.
   Arată spre o a doua motocicletă de sub verandă.
   - Sunt mai rapide cu un singur om în șa. Ai o cască acolo.
   Iau superficiala și stupida hotărâre de a nu mi-o pune pe cap.
   Dealul este infernal. Un infern total și unidirecțional. Dacă m-aș fi aflat pe o suprafață netedă, aș fi reușit să merg frumos. Dar eu frânez și derapez și aflu puterea accelerației când cobor o pantă abruptă și șerpuitoare. Pe câmpurile joase, diagonale, niște oi se înghesuie la umbra unui copac, creând reflexia  lânoasă perfectă a copăcelului. Treizeci de ochi mă privesc plictisiți cum mă opresc, accelerez și aproape dau buzna pe pășunea lor. Am tricoul ud de transpirație când ajung la capătul potecii cu pietriș, unde Louise așteaptă pe beton. Mă observă și o ia din loc în scrâșnet de cauciucuri.

   Facem o penibilă cursă de ștafetă: Louise pornește în viteză, se oprește să o prind din urmă, pornește iar în viteză, ca o pradă rapidă care-și ademenește nefericitul vânător.
   - Cred că motocicleta ta e mai bună, strig, scuză pe care nu o crede niciunul dintre noi.
   A dispărut din vedere pe lângă dealurile care înaintează în zigzag dincolo de Kampos și de piața liniștită. Absența ei îmi permite să exersez, tare cu acceleratorul, ușor cu frânele, îmi mișc greutatea pe șa ca să iau virajele, sunt o furie de oțel pe porțiunile drepte de asfalt. Vântul plesnește ușor în jurul corpului meu, de parcă ar căuta noi zone erogene pe picioare și pe laterale. Simt gustul de oregano sălbatic revărsându-se de pe câmpii; e gustul sâmbetelor din copilărie sau al cântecelor de dragoste de mult uitate.
   Ce e senzația asta, lejeritatea și siguranța asta, năvălnicia inimii pe deasupra mării? Niciodată nu m-am mai simțit atât de tânăr de când am ieșit din adolescență, tânăr ca un ou crud, complet treaz în ceasurile de nepăsare, n-am mai perceput noutatea aceasta a unui loc pe care l-aș putea cuprinde cu brațele și tot nu m-aș sătura.
   Plăcerea a revenit, eliberată din cușca ei.

 

        După cinci minute pe șosea, îmi dau seama că e o mașină în spatele meu. 
   Un Mercedes alb break aprinde farurile, apoi îmi intră în raza vizuală prin stânga. E un preot la volan, sau un călugăr, cu o rasă închisă la culoare și cu barba neagră frumos tunsă. La New York, șoferii slujitori ai lui Dumnezeu nu sunt un spectacol surprinzător: o parte frumușică din traficul de pe pod în direcția Manhattan este formată din rabini hasidici cu Toyote în culoarea furtunii, care se țin cot la cot cu taxiurile conduse de hinduși și musulmani. Dar preotul acesta grec, cu ochelari de soare cu rame aurii, cu mâna liberă atârnând pe fereastra deschisă, prezintă toate caracteristicile unui playboy agnostic. Nici măcar nu se deranjează să mă privească.
   Peste încă o secundă, mașina vine brusc spre mine, iar oglinda laterală aproape îmi agață ghidonul. Trag motocicleta spre acostament, pun frână și mă clatin, simțind cum roțile se opresc sub mine. Derapez și mă chinui să-mi păstrez echilibrul.
   Imagini cu mădulare și ambulanțe se amestecă cu buruienile prăfuite de pe marginea drumului; un elicopter medical se ridică deasupra insulei Patmos, iar biserica Sfântului Mântuitor este solicitată din nou pentru o a doua înmormântare în familia Bledsoe. Încetinesc suficient cât să pun piciorul pe pământ solid, talpa de cauciuc a adidasului îmi arde degetele, îmi arunc repede și celălalt picior peste șa. Motocicleta continuă să meargă fără motociclist și alunecă trei metri, până când se oprește înfrântă. Breakul alb își continuă drumul indiferent și dispare pe după cotitură.
   Mi-este imposibil să mă conving că a fost neintenționat. Înaintez șchiopătând până la motocicletă și o ridic de pe asfaltul fierbinte.
   Motorul merge. În afară de câteva zgârieturi, nu a pățit nimic. Iau casca din compartimentul din șa și mi-o prind sub bărbie. Louise nu se zărește în față, aud doar foșnetul ocazional al motocicliștilor profesioniști care se  deplasează în direcția opusă. O femeie desculță, cu un batic murdar pe cap, merge cu poticneli pe șosea și evită să mă privească; mâinile ei măslinii, goale, sunt pline de pământ. La poalele unei pante line care duce spre orașul portuar, o văd pe Louise ieșind dintr-o benzinărie.
   - De ce-ai întârziat atât? mă întreabă.
   Părul i s-a uscat în adierea vântului și poartă ochelari de soare în stil aviator, în care mă reflect dublu.
   Sunt tentat să-i spun că era să mor. S-o avertizez în legătură cu un Mercedes break alb condus de un preot cu barba aranjată. Vreau să mă liniștească spunându-mi că sunt spitale cum trebuie în Patmos, care pot face față accidentelor aproape fatale.
   - M-am oprit să mă uit la câteva plaje de pe faleze.
   Zâmbesc sub casca din fibră de sticlă.
   - N-am mai văzut niciodată ceva atât de liniștit.
   - Vara asta nu sunt meduze, îmi spune ea. Avem noroc.
   Trecem prin Skala și pe lângă taverna cu ferestrele acoperite cu bucăți de placaj. În fața ei sunt buchete de trandafiri galbeni proaspeți. O luăm pe drumul șerpuit care se întinde pe lângă munții sudici. Mult deasupra noastră se deslușește mănăstirea, numai un zid, fără ferestre, credință în maximă securitate. Circulația ne încetinește, binecuvântata circulație, binecuvântații turiști francezi în vârstă care nu stăpânesc mașinile de închiriat cu transmisie manuală. Rămân aproape de Louise, calm, cu viteză redusă, privesc apa albastră tulburată și nu simt decât o durere surdă în laba piciorului. Niște pisici murdare de pământ țopăie printr-un tomberon.
   În cele din urmă, trecem de orașul Grikos și, după încă un kilometru și jumătate, cotim spre coastă. Lângă debarcader este un hangar din beton și, alături, o mică rulotă cu pereții de aluminiu și cu ferestre de un mov uleios și chimic, ca al clăbucilor de săpun. Două bărci pătate de sare sunt adăpostite în schele de oțel și o macara se plimbă pe deasupra, legănând cabluri și cârlige.
   Ne parcăm motocicletele. Trebuie să mă întind. După ce m-am prefăcut indiferent, a revenit șocul iminenței morții. Îmi pun casca în compartimentul din șa și vâr cartea la subraț.
   Trei greci tineri cu pantaloni unsuroși se ocupă de o barcă trasă pe uscat. Unul îi șlefuiește cu șmirghel carena ruginită. Ceilalți doi îi aruncă priviri lui Sonny, care stă pe debarcader cu o geantă de paie în mână. Bikiniul alb i se zărește printr-un halat scurt de pluș. Cei doi băieți greci se lovesc unul pe altul în abdomen ori de câte ori unul dintre ei se uită la ea.
   Louise fotografiază hangarul și malul cu telefonul. O fetiță goală până în brâu, cu un slip cu căpșuni, stă ghemuită lângă Sonny. Lovește cu un băț în țărână, de parcă ar pedepsi planeta pentru o nenorocire personală.
   Sonny întinde mâna, încearcă s-o potolească. Probabil că fetița este Duck, mai dolofană decât mi-am imaginat-o, cu o fețișoară rotundă ca un pumn, un nas cârn și părul brunet cârlionțat. Numai ochii mari și albaștri trădează genele mamei. Imediat mi se face milă de Duck cea din viitor, fiica adolescentă stângace, care mereu va pierde din comparația cu mama ei și care nu va putea scăpa niciodată de această crudă moștenire, mai ales în Los Angeles. Lovește cu bățul în pământ cu un amuzament malițios.
   Rasym și Adrian gâlgâie pe rând dintr-o sticlă de apă și-și împart căștile unui aparat prins de șortul de baie al lui Rasym. Corpul lui Adrian este eficient ca al unui rechin, fiecare mușchi i se contractă sub pielea albă cu o hotărâre mecanică. Zâmbetul este singurul lui gest extravagant, ca o lumină de pe verandă aprinsă fără rost pe timpul zilei. Fericirea lui mă stânjenește, pentru că o cred. E atât de frumos, încât se poate ca lumea să fi fost creată numai să-i facă lui pe plac, fiecare picătură și dram din ea, portocale și stele, numai pentru el.
   Chiar și Louise se uită la complexa ondulare a mușchilor lui pelvieni, care dispar în elastan.
   Un bărbat înalt, slab și colțuros stă sprijinit de un butoi de petrol.
   Vântul îi flutură cămașa în dungi, iar pantalonii scurți cadrilați sunt rulați chiar deasupra rotulelor mari ca niște capace de roată. Un vârtej de păr albit înainte de vreme îi străbate părul brunet dezordonat și-și tot trece dintr-o mână în alta un coș de picnic. El ne observă primul.
   - Tu probabil că ești Ian, spune cu un accent britanic în timp ce se repede înainte.
   Pune coșul în mâna stângă și-mi întinde mie mâna dreaptă.
   - Sunt Miles Lyon-Mosely, un prieten.
   Se prezintă drept un prieten al tuturor, evitând loialități anume, și are mâna caldă și dornică de prietenie. Buzele nu-i acoperă dinții și nici pleoapele grele nu par să i se atingă atunci când clipește. Are o față solidă, alungită, care ar părea imperială dacă ar fi transpusă în marmură. Stă însă stângace pe un gât subțire, înclinat. Miles e cu câțiva ani mai mare decât noi și vârsta i se potrivește.
   Velierul din stejar negru al lui Charlie se leagănă lângă debarcader, mai lung și mai lat decât părea în fotografia pe care mi-a trimis-o prin SMS acum câteva zile. Christos urcă pe lângă etravă, descolăcește niște parâme și aranjează greementul. Se întinde după coșul de picnic al lui Miles, mormăind o variantă abruptă a lui „hai, dă-mi mie”. Miles îl trece peste copastie și o ghidează pe Duck de umeri spre mijlocul bărcii.
   Reușește să-i ia bățul, în timp ce o distrage cu o săritură pe punte.
   - Unde e Charlie? o întreb pe Sonny.
   Ia un borcănel cu cremă din geantă și-și trece degetul pe margini.
   - Iese și el acum, îmi spune în timp ce-și întinde crema pe obraji. Cum a fost prima noapte?
   - Am dormit buștean. Eram epuizat.
   - Am făcut rezervare pentru cină în seara asta la Chora.
   Sonny își împletește degetele cu ale lui Louise, oprind-o astfel din elanul fotografic.
   - Charlie nu poate să sufere restaurantul, dar dacă nu suntem prea obosiți, e delicios.
   - Dar ce zici de chelneri? se împotrivește Louise.
   - Ei uită că sunt chelneri, explică Sonny. Ai șanse să stai o oră lângă vreunul și să crezi că e și el client, bea din carafa ta de vin, dar brusc scoate un pix și te întreabă cum îți place peștele.
   Charlie iese din hangar cu un răcitor. Poartă ochelari de soare cu lentile roșii și un tricou bordo. Este decolorat de anii de soare și nenumărate spălări, dar îl recunosc imediat, este tricoul din ultimul an de la Buckland, cu inexplicabilul blazon cu săbii și inele întrepătrunse. Am avut și eu cândva tricoul ăsta - aveam cu toții numele trecute pe spate - dar, ca majoritatea hainelor vechi, al meu a dispărut înainte să devin suficient de pragmatic încât să-l arunc.
   Charlie își pune degetul pe emblema de pe piept.
   - Ți se pare cunoscut?
   - Cum de l-ai păstrat atât timp?
   - Unele lucruri dăinuie.
   Se întoarce să-mi arate lista de nume. Sunt 50, prenumele în cursive plăpânde, iar numele de familie cu majuscule aldine, precum specia urmată de GEN pe un panou cu insecte dintr-un muzeu. Bledsoe și Konstantinou plutesc printre viespile americane, cele sud-americane, rarii fluturi de noapte japonezi și mai rarele lăcuste din Orientul Mijlociu și fluturii evreiești – toate, specimene rare prinse pe o țesătură bordo scămoșată. Unde sunt bărbații aceștia astăzi, cu fața vindecată în sfârșit de coșurile pubertății și de speranță? Adams, Barington, Craven, Faringer, Frisch, Frost, Herzenstein, Levy, McMarnely, Stamford, Santo Domingo, Yasuda. Se desprind de pe tricoul lui Charlie mai repede decât reușesc eu să mi-i amintesc.
   - Vrei să pariem că majoritatea tocmai au plecat de la biroul lor din centrul orașului? îmi spune Charlie.
   Apoi li se adresează lui Louise și lui Sonny:
   - Forța școlii Buckland nu a stat niciodată în cultivarea minților independente. Specialitatea ei era formarea de păsări nezburătoare.
   Majoritatea celor 30 de nume au acum 30 de ani și bani în bancă. Mă cuprinde familiara teamă că sunt lefter, sărac, disperat și că mizez pe Charlie și pe o zi de ieșit în larg cu barca lui cu pânze. Dacă pornești după soare, nu faci decât să te plimbi în cerc. Mă încearcă deja răul de mare sau dorul de casă sau greața declanșată de lucrurile pe care nu le mai am.
   - Crezi că putem să stăm de vorbă...? îi șoptesc lui Charlie, dar nu mă aude.
   Christos strigă la el în greacă de pe barcă.
   - Helios nu poate să vină azi, răspunde Charlie. Nu se simte bine.
   Un tânăr cu cioc se furișează din întunericului atelierului. Poartă tot un polo albastru, ca tatăl lui, peste un tricou alb cu mânecă lungă. Are fața transpirată și obrajii de un galben hepatic.
   Tatăl lui strigă furios la el și Helios ridică apatic din mână, de parcă ar vrea să-și alunge responsabilitățile. Chiar și aici, fiii își dezamăgesc tații.
   Charlie intervine să adauge câteva cuvinte liniștitoare în greacă. Iritarea lui Christos este evidentă, înjură și clatină din cap, dar are barca plină astăzi și bate din palme să ne cheme la bord.
   - Asta e Domitian, îmi spune Charlie. Barca mea. Celelalte de acolo sunt bărcile despre care ți-am spus. Reparăm epave, le facem ca noi și le închiriem în sezonul turistic. Practic sunt mici apartamente cu motor, așa că nu trebuie să-mi bat capul cu licențele de navigație. Le trimitem peste tot pe insule, din Turcia până la Atena. Am deja 10 închiriate pentru luna august. Băieții care lucrează acolo sunt căpitanii mei.
   - Ajută și Christos?
   - Nu, spune Charlie hotărât. El e omul familiei. Afacerea e a mea.
   Cuvintele „a mea” îl fac să strângă mândru din dinți.
   - O țin special departe de familie.
   - Nu de toată familia, sper, mormăie Rasym privindu-și vărul cu o amărăciune care e posibil să se vrea optimism.
   Christos mă trage de mână pe barcă, o mișcare dură, șfichiuitoare, care îi împiedică pe oaspeți să cadă timid în apă. Puntea este înconjurată de pernițe albe de piele și, pe o masă de lângă un coș cu prosoape negre împăturite, se văd niște pahare de cristal. Lemnul bărcii, mov-maroniu, este ceruit ca o vioară. Ne scoatem pe rând pantofii și-i punem într-un coș de nuiele.
   Sonny, care se învârte în cerc, geme disperată:
   - Oameni buni, dacă găsiți cumva un inel cu diamant, vă rog să-mi spuneți. E cu setare pavată, de patru carate și cu montura din platină.
   - Așa e cel pe care l-ai pierdut, sau așa vrei să fie cel nou? întreabă Rasym batjocoritor.
   Urma neagră de pe frunte nu i s-a șters.
   Sonny se uită la el fără să spună nimic, osândindu-l la moarte prin scafism, tortura Lumii Vechi.
   - Draga mea, nu cred că l-ai lăsat aici, intervine Charlie. Sunt destul de sigur că l-ai luat cu tine la Paris.
   - Încetează, strigă ea. Ți-am spus că nu. L-am lăsat aici, pe Domitian. Știu precis. Vă rog, uitați-vă.

   Louise și cu mine ne uităm primprejur ascultători. Miles se apleacă în genunchi, începe să-și treacă mâinile pe sub pernițe și o ridică ușor pe Duck să caute prin crăpăturile din jurul ei.
   - O să-l găsim astăzi, spune el plin de speranță.
   Rasym și Charlie îl privesc cu o încântare îngrozită.
   - Miles, pufnește Charlie. Vrei vestă de salvare? În caz că pici peste bord. Plecăm de la ideea că toți cei de la bord știu să înoate.
   Miles se înroșește, dar își continuă explorarea exhaustivă.
   Sonny își scoate halatul, face materialul ghem și și-l lipește de față.
   Are picioarele rubinii, ca un fruct răscopt. Ai putea să-i vezi tot scheletul pe sub mușchii subțiri, iar crema cu care și-a dat pe piele îi împrumută smălțuiala sidefie a hârtiei lucioase. Se duce la Charlie și se lipește cu fruntea de umărul lui.
   - Mielușelule, jur că e aici. Nu l-am pierdut.
   Îmi pare rău pentru ea. E gata să plângă. Charlie o cuprinde cu brațul și-mi aruncă o privire sceptică.
   - Îți luăm altul într-o bună zi.
   - Nu vreau altul. Nu asta e ideea.
   - Terry, strigă Duck deschizând brațele. Terry. Ț, ț, ț.
   O pisică cenușie țâșnește din cambuză și-i sare în poală. O adăpostește în îndoitura brațului și o mângâie pe o parte. Până acum nu știam că există și pisici de barcă. Rasym trece peste bănci ca să-l ajute pe Christos să dezlege parâmele de amarare.
   - E vreme bună azi? îl întreb pe Charlie.
   - Perfectă, răspunde. Uite, soarele nu e acoperit de nori și vântul bate dinspre sud. Ce-mi place aici! Îmi place la nebunie!
   Desprindem odgonul și pornim. Pânzele albe glisează și se umflă în vânt, astfel că ieșim repede din port în timp ce adierea ne leagănă înainte și înapoi. Christos, Charlie și Rasym execută o coregrafie abilă, se reped, se apleacă și trag de parâme, au picioarele agile și precise când se mișcă parcă în pași de dans pe lângă noi, ceilalți, care zăcem inerți pe pernițe.
   Ne îndreptăm spre nord ținându-ne la treizeci de metri de coastă, unde insula se înalță și mănăstirea apare brusc în peisaj ca un crater vulcanic.
   Când și când, îl surprind pe Miles studiind panoul de comandă sau colțurile podelei din pin, caută încă inelul care-i va aduce apreciereaeternă a lui Sonny. Este bona perfectă pentru Duck, face umbre de animale pe pernițe cu mâinile.
   Louise ia o sticluță cu cremă de protecție solară, se întoarce cu spatele și-și prinde părul scurt la ceafă. Îmi plimb mâna pe umerii ei, masând metodic.
   Charlie face ghem tricoul de la Buckland, mi-l aruncă în cap și râde. Nu are corpul la fel de lucrat ca Adrian, care stă întins pe lemnul fierbinte cu ochii închiși, ca un înotător olimpic care contemplă fiecare braț dintr-o cursă viitoare. Charlie are o perniță rotundă de grăsime în jurul buricului.
   Ciucuri negri de păr îi încununează abdomenul, dispărând treptat în despicătura dintre pectorali. Picioarele lui musculoase și groase sunt perfect create ca să-l țină bine lângă catarg. Are spatele lat, sculptat și presărat cu pete rozalii de la pielea decojită, iar la baza coloanei are ici-colo fire de păr mai fine. O cruciuliță aurie îi atârnă de un lănțișor de argint și lumina se reflectă din ea când se apleacă.
   În comparație cu  Rasym, Charlie seamănă cu un Odiseu al familiei. Și navighează așa de lin, de concentrat, tot corpul este implicat în această sarcină, încât mi-e greu să regăsesc în el prietenul pe care-l cunoșteam la New York, înconjurat de apă, dar niciodată una cu ea.
   Louise se răsucește și mă împunge cu degetul în antebraț. Ne uităm amândoi cum se înroșește punctul de impact.
   - Ți-am zis, mă ceartă ea.
   Scoate puțină loțiune și mi-o întinde pe brațe, nu lipsită de tandrețe, dar cu mișcarea viguroasă a unui bucătar.
   Rasym își ia o pauză de la foc. Îngenunchează și-l sărută pe Adrian pebuze. Adrian reacționează dezmierdând gâtul iubitului său. Nu înțeleg ce-i place la vărul lui Charlie, dar, indiferent ce este, Adrian a găsit ceva.
   Sărutul durează un minut și li se zăresc limbile.
   - Adrian e norocos, îi șoptesc lui Louise la ureche. Poate să vină aici și să stea în luxul ăsta.
   Presupun că vreau să-l includ în tabăra noastră, a lipitorilor care profită de generozitatea celor bogați.
   - Să nu-ți fie milă de Adrian Kromer, îmi răspunde Louise pe același ton scăzut. În Polonia, tatăl lui deține câteva centrale electrice. Se pare că face miliarde. Centrale electrice, mine de cupru și toată rețeaua radio și TV din țară. Deși Adrian nu vorbește despre asta. Am auzit de la Miles.
   Sincer, mă ia cu amețeli ori de câte ori aduce în discuție capitalul cuiva.
   Fericirea lui Adrian capătă dimensiuni noi și tulburătoare. Fericirea lui este o chestiune lejeră, precum transportul privat cu șofer, dar dragostea lui față de Rasym este în totalitate liber consimțită. A pornit de bunăvoie în această excursie. De ce l-ar alege pe Rasym, când probabil ar putea avea pe oricine depășește ideea cea mai îndrăzneață pe care o am eu despre dragoste?
   Ne înclinăm și alunecăm prin apa albastră ca flacăra cu care arde benzina, albastră precum cerul lunii iunie de acasă, cu furnicătura transpirației de la început de vară, albastrul pur și tulburat din jurul nostru, adânc, transparent și străpuns de pești. Vântul ne poartă iute, călărim valurile. Insulele cețoase se întind în zare, scânteiază și se topesc.
   Patmos strălucește dur, sfărâmicios. Cum pot să-mi fac griji când sunt înconjurat de o asemenea frumusețe, în strânsoarea tihnită a lui Charlie?
   Când mă uit peste marginea bărcii, mai că mă aștept să văd bancnote plutind ca iarba de mare pe luciul apei.
   Christos dispare în cambuză și se întoarce cu o sticlă mare de șampanie și o nectarină pentru Duck. Scoate dopul și umple paharele.
   Mâinile lui butucănoase, ca păcura, fac o caricatură din maniera elegantă, de chelner profesionist, în care a fost învățat să țină sticla. Sorb din pahar fără chef, conștient că alcoolul ar putea întoarce legănatul bărcii împotriva mea. Căldura se revarsă peste noi prin gaura albă a amiezii.
   - Poate e în mare, spune Sonny cu glas pierit.
   Soarbe o gură de șampanie de parcă ar mușca din ea și o înghite.
   - Poate s-a rostogolit de pe barcă și e undeva pe fundul mării, iar peste o sută de ani, un scufundător cu tub de respirat o să-l găsească și asta o să-i schimbe viața pentru totdeauna.
   Sonny pare să inventeze un sfârșit, pentru ca suferința ei să nu fie în zadar, un scenariu hollywoodian cu un final optimist. Miles renunță să mai facă vulpi cu mâinile și o atinge pe genunchi.
   - Uite tabăra hipioților, spune Louise arătând spre coastă.
   Pe o mică fâșie de plajă dintre stâncile ascuțite sunt amplasate mai multe corturi, cu cruci desenate pe margini. Bărbați și femei, unii goi, cu forme descărnate, ca de salamandră, sunt înghesuiți unii în alții. Cu greu le discern cântările din depărtare peste izbitura valurilor.
   - Îmi amintește de California, murmură Sonny înfiorată. Nu din vremea mea, ci a bunicilor. Bunica și bunicul Towsend erau pentru amorul liber în anii ’60. Ciudat, dar când își aduc aminte, niciodată nu pomenesc de bolile venerice.
   - Ăștia nu sunt genul ăla de hipioți, spune Charlie dinspre catarg. Sunt „născuți din nou”. Sau „răposați mai iute”. Se roagă pentru sfârșitul lumii. Ai grijă, Ian, cele mai drăguțe o să vină la tine să te invite în tabăra lor și apoi o să încerce să te transforme în unul din cei patru cai.
   Louise își lasă ochelarii pe puntea nasului ca să-i studieze. Are orbitele ca niște grote întunecoase în soare.
   - Cum o cheamă pe șefa lor? întreabă Miles pocnind din degete. Tipa solidă care tușește.
   - Vic, îi răspunde Adrian, fără să încline măcar capul pentru a și-l feri de soare. Era simpatică. Am vorbit odată cu ea în Skala. M-a invitat la un foc de tabără.
   - Nu te duce, îi ordonă Rasym ocolind bocaportul. Toată lumea știe că ei au pus bomba.
   - Serios? se miră Sonny.
   Are buzele de un alb fantomatic de la cremă.
   - Credeam că radicalii de stânga. Nu credeam că avem de ce să ne facem griji.
   Îl privește pe Charlie în timp ce se întinde să-i pună lui Duck o șapcă pe cap.
   Charlie schimbă direcția, îndepărtând barca de coastă; în timpul răsucirii bruște, surprind o ultimă imagine cu doi bărbați goi care ne fac cu mâna de pe mal.
   - Îi prefer de o mie de ori pe călugări, șuieră Charlie. Măcar de la ei știi la ce să te aștepți. Cel puțin nu-ți zâmbesc sperând să crăpi din clipă în clipă.
   - Bun, Charles, îl întrerupe Miles. Știi de când eram copii că pe insulă există o bogată tradiție de...
   - Culturi ale morții, izbucnește Charlie. Și încalcă tot. Nu pot să-și dea duhul cu toții și să termine odată?
   - Stați puțin, spune Sonny cu un icnet, al cui e sângele ăsta?
   Timp de o secundă nu se mișcă nimeni, prins între realitate și o replică actoricească. Dar observ pete roșii închegate, răspândite pe puntea de lemn. Terry, motanul, linge una; dintr-odată, conștient că toată lumea se uită la el, începe să lingă mai repede.
   Mă prind de picior și atunci observ unghia ruptă. Probabil s-a întâmplat când am sărit de pe motocicletă. Sângele umple tot patul unghial și picură peste pielița galbenă a degetului.
   - Doamne, Ian, geme Louise.
   - Nici măcar nu mi-am dat seama. Probabil mi-am smuls-o.
   Decid să nu pomenesc de preotul nebun cu barba frumos tunsă care m-a scos de pe șosea cu dușmănia unui cruciat pentru un păgân.
   Jumătate din grup pare deja să fie cu fervoare de partea călugărilor.
   - Mă duc să caut un bandaj, spune Sonny.
   Se uită la Duck, care stă la etravă și aruncă în apă coji de nectarină.
   - Ai grijă, draga mea.
   - Mă ocup eu de ea.
   Miles trece la acțiune și o cuprinde cu mâinile lungi pe fetiță, de parcăar fi o vază de preț în pericol să se răstoarne.
   Sonny îi mulțumește pe tăcute, apoi îi spune lui Charlie:
   - Încearcă să ai grijă la viraje, da? Ar fi bine să scape toată lumea teafără după ziua asta.
   Sonny aduce din cambuză o trusă de prim ajutor și insistă să mă bandajeze ea. Tamponează rana cu o biluță de vată. Mă impresionează talentele ei de asistentă medicală; se simte fermitatea maternă în oblojirea rănilor, de parcă ar fi obișnuită să aibă de-a face cu picioare îndărătnice. Louise îmi evită complet degetul până am piciorul bandajat.
   În apărarea ei, trebuie să spun că sângele pare mai înfiorător în lumina soarelui.
   - E vreun spital pe insulă? întreb.
   - Da, dar nu e bun, îmi răspunde Sonny. Dacă ai nevoie de altceva în afară de suturi, durează ore întregi să ajungi la un spital mai acătării în Leros sau Kos.
   - Și ce se întâmplă dacă te rănești grav?
   - A, e simplu.
   Sonny mă strânge de laba piciorului.
   - Ai grijă să nu te rănești grav.
   Christos coboară pânzele și face un gest spre o insulă stâncoasă de culoarea mentei și a pânzei de sac, cu faleze abrupte și crestate, ascuțite la vârf precum coarnele de berbec. O capelă mică și neîmpodobită se înalță la jumătatea versantului.
   - Insula Caprei, anunță în engleza lui artificială. Familia mea - se atinge pe piept și arată cu degetul - insula noastră. Creștem capre.
   - Insula familiei lui Christos, clarifică Charlie. Dar nu mai sunt capre, nu?
   Christos își duce degetele uriașe la ochi, răsfirate.
   - Puține acum. Le-au furat.
   - Eu am văzut două ieri, depune Adrian mărturie, sprijinindu-se pe coate. Când am înotat acolo. N-au fost tunse.
   Insula se află la doi-trei kilometri de Patmos, o cursă maraton chiar și pentru cineva în formă ca Adrian, mă gândesc.
   - Familia ta ar trebui să le marcheze, îmi dau cu părerea. Cu crotali pe ureche.
   Charlie pufnește și-l prinde pe Christos de umăr.
   - Ai auzit?
   Mimează străpungerea urechii.
   - Ian, știi ce ar face hoții din partea locului? Le-ar tăia urechile înainte să plece cu ele. Ar fi o insulă plină cu urechi de capră. Legea grecească zice așa: e al tău până când nu poți dovedi că e al tău.
   - Și o ureche lipsă e un semn distinctiv. Și dacă anunțați poliția?
   Acum și Charlie și Christos râd, unul, o gură plină de dinți albi, celălalt,un gât negru ca o cavernă.

 

         Christos aruncă ancora. Vibrația lanțului ce se derulează sub acțiunea motorașului face să tremure paharele de pe masă.
   Căpitanul ia o găleată de plastic, își scoate cămașa și, fără nicio introducere, se aruncă de pe marginea iahtului.
   - Christos se afundă mult, pentru că nu-i e frică de imensitatea apei, spune Charlie. Nu pot să sufăr turiștii care înoată ținându-se cu o mână de marginea bărcii. Dacă tot ai venit până aici, dă-ți drumul.
   Louise își scoate șortul.
   - Vii?
   - Poate puțin mai târziu, îi spun.
   În curând, toată lumea, mai puțin Miles și cu mine, sare de pe barcă, atât de firesc de parcă s-ar fi antrenat din copilărie să sară de pe trambuline și debarcadere. Chiar și Duck, care face pași de novice, merge până la margine și reușește să se lanseze cu capul în jos.
   - Nu înoți? mă întreabă Miles sprijinindu-și mai bine capul pe pernițe.
   - Înot. Dar...
   Mă simt amețit și, odată ce durerea de picior mi-a fost identificată, a început să usture. Mi-a curs deja sânge în bandaj. Nu mai țin minte de când n-am mai fost pe o barcă, iar legănarea combinată cu strălucirea apei îmi amintește ce greață mi-era după ce mă uitam prea mult la televizor într-o după-amiază toridă - claustrofobia grețoasă a culorilor și sunetelor ireale.
   - Mi-a spus Sonny că ai locuit în Panama? mă îndeamnă Miles.
   Cum nu răspund, continuă:
   - Familia mea avea niște afaceri cu o companie navală olandeză care are sediul acolo. Tatăl meu are o slăbiciune pentru canalul Panama. A opta minune a lumii și, după el, singurul lucru bun pe care l-au făcut vreodată americanii. Zâmbesc obosit și studiez Insula Caprei. Nu se mișcă nimic acolo, nici măcar copacii. Ce ai făcut în Panama? mă iscodește el.
   - Am dat o mână de ajutor, răspund vag.
   „Am făcut greșeli”, gândesc.
   Mă scuz să mă duc la toaletă. Cobor scara spre cambuză și mă echilibrez ținându-mă de pereții acoperiți cu lemn lăcuit. În liniștea delicată de dedesubt, legănatul bărcii este mai puțin pronunțat. O zonă de luare a mesei cu mobilier cromat, echipată cuun home cinema, dă spre un dormitor pătrat. O saltea matrimonială ocupă mare parte din spațiu. Încăperea este plină de obiectele personale ale lui Charlie: cărți, monede, DVD-uri, trofee mai vechi de la șah, la fel ca dormitorul lui de la facultate, ca și când cutiile de la mutare ar fi fost trimise direct din Massachusetts pe Domitian.
   Mă întorc în camera principală, unde pisica sare pe masa din bucătărie. Deasupra mesei este atârnată o fotografie înrămată cu Charlie și tatăl lui la Veneția. Zâmbesc printre penele gri și băltoacele din Piazza San Marco. Nu l-am mai văzut pe domnul K. de aproape zece ani. Foca din el s-a transformat în morsă și zâmbește mândru și bolnav din scaunul cu rotile. Are un tub de oxigen prins într-o parte și o mască în poală. Nu va mai dura mult până când Charlie își va pierde și el tatăl, o specie în minus în clasa Konstantinou.
   Dar, spre deosebire de mine, Charlie îl va înmormânta alături de familia lui.
   Intru în baie șchiopătând pe piciorul rănit. Când termin, mai aștept  câteva minute jos, mă joc cu piesele de șah care se rostogolesc pe o masă din lemn cu încrustații de opal aflată vizavi de echipamentul radio din cambuză.
   Când mă întorc eu, toată lumea se șterge cu prosopul pe punte. Sonny îi șterge părul lui Duck și Louise se clătește la etravă cu un cap de duș prins de un furtun de cauciuc. Îi văd sfârcurile prin costumul albastru de baie.
   Charles îmi face cu ochiul în timp ce-și aprinde o țigară.
   - Durează vreo două zile până te obișnuiești cu ea.
   Întâi cred că e vorba despre Louise, însă el îmi explică:
   - Peste o săptămână o să-l pilotezi pe Domitian.
   Peste o săptămână. Până atunci o să-mi continui rătăcirea printr-o vacanță accidentală, sau Charlie mi-a dat deja cheile spre noua mea viață?

 

          La masa de prânz avem arici-de-mare proaspeți, pe care Christos i-a cules și i-a tăiat în jumătăți pe punte cu un cuțit automat. Stelele negre țepoase seamănă cu nimburile sfinților din icoanele pictate ale lui Charlie.
   Mănânc dezinteresat din carnea maro, lipicioasă. Îi sunt recunoscător lui Christos când pornește motorul să ne ducă lin spre coastă, lăsând în spate un siaj albastru aprins. Ancorăm din nou la vreo zece metri de o plajă liniștită în formă de semilună din partea nordică a insulei. Rasym și Adrian sar primii în apă și se îndreaptă spre mal ținând un teanc de prosoape deasupra capului. Christos desface bărcuța gonflabilă cu dificultate, iritat. Dacă Miles ar ști să înoate, nu ar trebui s-o folosească, iar dacă fiul lui ar fi aici, n-ar fi treaba lui.
   - Eu pot să stau pe barcă, spune Miles spăsit. Nu mă deranjează. Nu trebuie să facă tot efortul ăla.
   - Nu-i nimic, îi răspunde Sonny. Așa putem să aducem provizii.
   Aruncă trei sticle de apă în bărcuța umflată și-mi pun și eu romanul, înfășurat într-un prosop. Sonny își ia fiica de mână și o ajută să coboare scara. Charlie se aruncă de la proră și reapare ca s-o ia pe Duck pe umeri, astfel încât să poată merge călare pe el până la mal. Îmi trag cămașa de pe mine și mă uit la întinderea de un turcoaz delicat.
   Sunt două feluri de înotători, cei care se aruncă cu capul înainte fără să încerce apa și cei care stau pe margine și își fac curaj pentru șocul glacial, spunându-și vorbe de îmbărbătare. Eu am fost mereu din a doua categorie, dar cred că e greșit s-o numești lașitate. E o anume emoție în așteptarea și adunarea lentă a hotărârii necesare, un trup trebuie să-și înfrângă instinctul de a rămâne pe teren solid. E plăcerea reticenței, a creierului asudat, a ideii că acțiunile au un preț, lucruri despre care cei care se lansează rapid și indiferent nu știu nimic. Însă, în cele din urmă - în principal pentru că Miles îmi reține atenția repezindu-se spre mine din partea cealaltă a punții (stai puțin, are de gând să mă împingă în apă?) - sar.
   Apa este tăioasă la suprafață, cedează imediat dedesubt și mă îmbrățișează total și orbește. Nu mă grăbesc, pedalez în liniștea aceea, deschid ochii și mă scufund pe muzica respirației mele. Mă uit la Sonny care e pe plajă, marchează un loc întinzând prosopul. Charlie avea dreptate. Doi greci solizi, cu burți cât niște cuve industriale revărsate peste niște șorturi de baie impresionant de micuțe, stau la câțiva metri de ea, o privesc lacom, ca niște animale de pradă. Ea îi ignoră și numai Duck, care se agață de maică-sa și se tânguie ca un claxon pneumatic, este cea care, în cele din urmă, îi alungă din vecinătate.
   În timp ce urc pe plaja acoperită cu prundiș cafeniu, tălpile îmi zvâcnesc la fiecare pas pe pietrele tari. Louise lovește cu palma un prosop negru care era deja întins lângă ea.
   - Trebuie să-ți cumperi pantofi de înot, îmi spune amuzată. Poți să-ți iei din Skala, împreună cu un tricou Anti-Betleem.
   - Anti-Betleem?
   - E tricoul verii în Patmos. Știi tu, insula Apocalipsei sfântului Ioan, Anti-Betleem, locul de baștină al sfârșitului lumii. Sunt și bavețele și halbe de bere Anti-Betleem. Cumperi din timp cadouri de Crăciun.
   Charlie o unge pe Sonny pe spate cu loțiune. Rasym și Adrian plutesc acolo unde apa e mai puțin adâncă, lovind cu bărbia crestele valurilor.
   - Ți-e dor de New York? mă întreabă Sonny.
   - Nicio clipă, îi răspund.
   - Nici lui Charlie.
   Charlie ia o pietricică și o aruncă în apă.
   - Dacă lumea ar fi o bombă, New York-ul ar fi fitilul ei, spune el cu o voce aspră. Acolo încep toate relele. Nu aici.
   Louise strâmbă din nas, de parcă metafora i se pare puțin prea nimerită.
   Soarele îmi usucă pielea în câteva minute, iar o vreme nu pot decât să privesc suprafața apei, cafenie și mov, precum penele de păun. Mareea se întinde peste pietricele și apoi se retrage, de fiecare dată cu un scârțâit, ca o greblă trecută pe beton. Zi și noapte, de milenii, de ere întregi dăinuie sunetul acesta, acest scârțâit, și poate va fi și ultimul sunet, ultimul sunet al lumii, un ultim scârțâit, înainte ca totul să explodeze în spațiu.
   Peste câteva minute, bărcuța străpunge valurile, Miles stă ghemuit la proră cu cămașa înfășurată pe după gât, iar Christos, în spate, ține cârma. Părul de pe pieptul lui Miles este lung și încrețit, iar sfârcurile ca de cocă i se ițesc asemenea unor periscoape de pe piept. Stă cu bărbia ridicată mândru în vânt, un Cristofor Columb sosit cu câteva secole prea târziu pentru colonizare sau chiar pentru un loc bun pe plajă. Sare în apă și strânge proviziile pe care le-am făcut. Charlie îl întâmpină țâșnind și alergând în mare. Face pași mari, selenari, după care dispare sub covorul albastru.
   Miles îmi aruncă între picioare cartea și se așază lângă Sonny în locul înălțat al lui Charlie.
   - Iau taxiul până înapoi în Chora, ne anunță. Nu vreau să-și bată iar Christos capul.
   - Nu știu de ce nu mă lași să te învăț, îi spune Sonny. Pe Duck am învățat-o.
   - Din mândrie, răspunde el sincer în timp ce desface o sticlă de apă. Dar dacă mă antrenezi tu, poate o să încerc. Când eram la Ludgrove, un unchi de-al meu s-a înecat aproape de Borneo, așa că am fost scutit de lecții de înot.
   - Pare un motiv să iei în continuare lecții, îl contrazice Louise.
   Miles râde și se freacă pe bărbie. E genul care își recunoaște neajunsurile.
 

       Trece timpul. Arșița se întețește.
   Un cuplu de italieni se ceartă sub umbrelă într-un ritm adormitor, de du-te-vino. Un bărbat gras fumează în apropiere, în timp ce joacă Sudoku așezat pe un scaun metalic pliant, iar pătratele de carne arsă i se umflă prin împletitura de metal. Clopoțeii caprelor răsună între dealurile din jurul plajei. Gândurile prea lungi se dovedesc imposibile, cel mult fărâme de îngrijorare, mai mult sentimentul lor decât sursa. La umbra unui măslin, doi europeni mai în vârstă, nudiști, stau ghemuiți, cu picioarele desfăcute, lăsându-și complet la vedere organele genitale, cu fiecare pliu labial și moleșeală necircumcisă la vedere. Nuditatea lor este atât de sinceră, încât nu pare sexuală, de parcă excitația trebuie să-și găsească ritmul firesc într-un dram de rușine.
   Mă întind pe prosop și mă uit la Miles, care îi face lui Duck o demonstrație de alba-neagra cu cochilii. Mută cele trei cochilii în jurul unei reviste deschise și ea privește concentrată zigzagul.
   - Și acum, sub care e cărăbușul? o întreabă el.
   Ea arată spre cea din mijloc, alegerea cea mai evidentă sau cea mai inteligentă tocmai pentru că este atât de evidentă. Miles le întoarce. Nu e niciun cărăbuș. Fața îngrozită a lui Duck seamănă cu cea pe care o va face când va afla pentru prima oară de bomba cu hidrogen.
   Miles deschide pumnul și lasă la vedere un cărăbuș negru care se târăște.
   - Nu uita un lucru. Înainte să alegi, cere întotdeauna să vezi mâinile dealerului.
   Ea dă atentă din cap.
   - În multe cazuri, cochilia ascunde mâna.
   Deseori mi se pare că lecțiile copilăriei sunt cele pe care ai cea mai mare nevoie să le reînveți.
   Adrian și Rasym urcă desculți cu un preș pe dealurile acoperite cu tufăriș de deasupra plajei. Mă întreb dacă o să se giugiulească în tufe.
   Încerc să mă apuc de Henry Miller, o carte intitulată Colosul din Maroussi, în timp ce Louise moțăie lângă mine, dar în jurul literelor negre, înghesuite este un chenar alb de doi centimetri și, dincolo de acel chenar, cerul și marea albastre, iar ochii îmi alunecă pe propoziții spre hotarele îndepărtate, unde îi văd pe Charlie și pe Sonny sărutându-se în apă. „Cu câteva luni înainte de izbucnirea războiului, am decis să iau o lungă...” - Sonny, sprijinită în brațele lui Charlie, legănându-și trunchiul maroniu în curent. Privirea mea se chinuie să revină ca să surprindă marginea următoarei faleze - „vacanță”. Renunț după câteva plonjări de pe faleză și întorc letargic paginile.
   Am presupus că era o carte nouă, cumpărată la nimereală de designerul de interior al lui Charlie, cu intenția de a da un aer intelectual livingului, dar pe prima pagină sunt scrise inițialele cuiva.
   G.F. Câteva propoziții sunt subliniate până la jumătatea romanului: „Cine ești, ce ești tu acum, în liniștea stupefiată... Ești tu? Dacă ți-aș strivi craniul, acum s-ar pierde totul... Oare odată cu sângele ar curge un singur indiciu tangibil?” Căldura îmi face creierul ca de cauciuc. Acest G.F. avea mai multă răbdare cu expunerea lui Miller decât mine. Este dezamăgitor când nu reușești să stabilești o legătură cu pasajele pe care un cititor de dinainte și-a dat osteneala să le marcheze, ca atunci când dai peste o vedere cu clădiri de mult demolate.
   Sonny iese din apă picurând, aranjându-și sutienul. Bărbatul gras care fumează uită de jocul lui cu numere.
   - Cum e cartea? mă întreabă ea târându-se pe prosop.
   - Impermeabilă, îi răspund. Am găsit-o în cabană. Primul a luat-o un anume G.F.
   Sonny ridică din umeri.
  - Îți fac o mărturisire. Întotdeauna mă asigur că personajele dintr-o carte sunt mai în vârstă decât mine. La modul ideal, cu cel puțin cinci ani. Altfel, mi-e greu să le iau greșelile în serios.
   - Era adevărat și în cazul rolurilor pe care le-ai jucat?
   - Nu.
   Râde.
   - Cu cinci ani mai tânăr și profund chinuit era idealul. Am vorbit serios când am spus că Charlie m-a salvat din casa de nebuni numită Hollywood. E de parcă trupul mi-ar fi fost sfărâmat, iar el mi-a pus fiecare os la locul lui.
   - Am văzut vreunul din filmele în care ai jucat?
   - Probabil, spune ea pe un ton defensiv. Sau poate că nu. Cui îi pasă? Nu mă întorc acolo. Am terminat cu ei definitiv.
   Mă întreb în ce măsură a terminat ea cu ei și în ce măsură au terminat ei cu ea, când adaugă brusc:
   - Mereu îi spun lui Duck că poate fi orice vrea, mai puțin celebră.
   Duck se întinde lângă Miles și-l fulgeră cu privirea pe un italian care iese din mare cu un tub de respirat și o stea-de-mare roșu aprins în palmă. O pune pe genunchiul iubitei lui, așezată la câteva persoane mai jos de noi. Duck se ridică în picioare și dă năvală spre ei, cu corpul rigid ca spatele unei căprioare.
   - Domnule, o aud spunând vehement. Puteți să puneți ființa înapoi în apă? Vă uitați la ea cum moare.
   Cuplul tânăr de italieni face un schimb jenat de priviri. În sfârșit, italianca reușește să răspundă.
   - Fetițo, nu e treaba ta. Du-te înapoi la prosopul tău.
   - Vă place să vă uitați la ea cum moare?
   Pe Duck n-a părut s-o deranjeze când Christos desfăcea aricii-de-mare pe iaht.
   Italianca se chinuie să răspundă.
   - Tu nu mănânci pește?
   - Stelele-de-mare sunt pe cale de dispariție. Ai de gând s-o mănânci?
   Italienii nu au nicio șansă să câștige această confruntare, niciun argument etic convingător în afară de superioritatea vârstei. Este un meci inechitabil. Dacă rămân pe poziție, par niște fraieri în comunitatea asta solară temporară; dacă recunosc și aruncă iar steaua-de-mare în apă, își arată inferioritatea morală în fața unei copile de șapte ani cu slip cu căpșuni. E nevoie de o anume abilitate, pe care arșița după-amiezii le-a epuizat-o.
   - Când ești adult... începe italianca s-o dăscălească.
   Sonny o privește fără s-o întrerupă. Nu observasem până acum, dar ușoara crispare a gurii ei, vizibilă în cea mai mare parte a timpului, este un rânjet pieziș, genul cules din colecțiile de muzică sumbră și atonală sau din vremea pierdută în adolescență cu băieții prin demisoluri. Este o expresie puberă de furie și neputință care, la ea, pare puternică și convingătoare. Îi strică armonia delicată a feței ca o gaură de glonț în vitrina unui magazin.
   - Îmi place tupeul lui Duck, șoptește ea. Nu știu de unde-l are. Începe să pună întrebările importante. Ieri m-a întrebat câte planete sunt în spațiu. Și m-am simțit ca o proastă pentru că nu am știut să-i spun. Știu că Pluto a fost retrogradată, dar n-au găsit multe altele în sistemele solare învecinate? Acum ce mai punem la cale? Și ce naiba e aia planetă pitică? Ce am învățat noi la școală nu mai e valabil.
   Mă gândesc la spațiul cosmic despre care învață Duck, complicat cu atâtea planete, mult mai aglomerat și mai democratic decât a fost al nostru, cu cele nouă sfere din polistiren expandat care se roteau pe un suport ruginit la ora de geografie. Sonny are dreptate. Pare imposibil că am crezut vreodată, cu toată sinceritatea, o concepție atât de infantilă despre spațiu.
   Louise se trezește speriată, de parcă s-ar fi smuls dintr-un coșmar, dar o liniștește repede clipocitul valurilor. Pietricelele i-au făcut pe coapse adâncituri roșii de forma unor săgeți îndreptate în sus. Mă împinge cu șoldul.
   - Nu ți se pare ciudat că suntem aici? mă întreabă întinzându-și brațele. Mușchii spatelui îi plonjează și se încordează. Un noroc prea mare, de parcă am fi trișat?
   - Un pic. E un motiv întemeiat să nu te întorci la Georgetown?
   - Poate, murmură ea odihnindu-și obrazul pe nodurile degetelor. Aproape.
   - Dar o să te întorci, nu? În definitiv, ai făcut deja un an acolo.
   Am o fantezie că Louise rămâne cu mine în Europa, că ne construim o viață nouă și plină de miez și ne citim orice, mai puțin Miller, unul altuia noaptea în pat.
   - Nu e școala, Ian, spune ea obosită. Nu aveam nicio chemare. Aș putea să mă opresc la ce am studiat și aș fi mulțumită. Dar nu crezi că suntem prea bătrâni ca să mai umblăm fără țintă? Toată frivolitatea asta, prea mult timp - apucă lumina soarelui de parcă ar fi o perdea pe care opoate strânge în pumn - și dispari pur și simplu, plutind odată cu ea.
   Mijește ochii spre mine, îmi caută privirea. Fața îi strălucește, bărbia cu aluniță, gropițele și o invitație pe care nu am mai văzut-o până acum se oferă în privirea ei neabătută.
   Duck se întoarce și se așază peste genunchii maică-sii. Louise își trece degetele de la picioare printre pietricelele de la capătul prosopului.
   - E ciudat că Charlie e cel care și-a închegat o viață, remarcă Louise privind apa. N-aș fi anticipat când eram la facultate. Dar tu? Tu ce-o să faci în continuare?
   Îmi fac griji că Louise mi-a căutat numele în Google și și-a dat seama că sunt într-o fundătură. Și, ca la jocul de domino, o grijă se lovește de o alta, declanșând o constelație: tata în sicriu, o biserică ce se întunecă, fiul lui cel mai mare prăjindu-se la soare departe, pe un prosop de plajă în paradis. Aranjez bandajul murdar de sânge pe picior, câștig timp să schimb subiectul.
   - Dacă te întorci la facultatea de drept, ce specializare o să ai? Cred că ai fi un procuror excelent.
   Louise se rostogolește. Își apasă pieptul cu mâinile, arătându-mi răbdătoare că s-a săturat să mă mai audă vorbind despre viața în State.
   - Doamne, nici vorbă. Nu în asta mă specializez. Libertăți civile. Dreptul mediului. Nimic penal.
   - Fă dreptul mediului, o încurajează Sonny. Lui Duck i-ar plăcea la nebunie.
   De parcă Duck ar fi mama lui Louise din Kentucky și ar trebui consultată înainte de luarea unor decizii importante legate de carieră.
   - Super, spune ea râzând. Și cu cine ar vrea Duck să mă mărit?
   - Simplu, răspunde Sonny. Presupunând că mai crede în căsătorie, lucru de care mă îndoiesc, cu Miles.
   Louise și Miles fac schimb de priviri, de parcă ar fi fost greșit identificați drept membri ai aceleiași organizații mafiote.
   Italianul merge tăcut spre apă, cu capul aplecat, ferit de noi. Duce steaua-de-mare înapoi în mediul ei. O victorie a inocenței.
   Îl văd pe Charlie coborând o potecă dinspre dealuri, în mână are un pateu de la o tavernă mică așezată sus, deasupra stâncilor, a cărei copertină de culoarea piersicii se zbate în briză. Este după-amiaza târziu și acum, că sunt pe mal, mi-a revenit apetitul. Iau cu împrumut șlapii lui Miles și mă duc spre Charlie. E singur, ține pateul, dar nu-l mănâncă, și pe față i se vede îngrijorarea. De la subraț i se scurge transpirația. Și-a înfășurat tricoul în jurul capului, ca un turban pe capul unui căutător prin deșert. În timp ce privește bărcile pe mare, unele ancorate aproape de Domitian, își atinge cu limba dintele ciobit. E atât de adâncit în gânduri, încât nu observă că mă apropii.
   - Ce s-a întâmplat? îl întreb.
   Se scutură să revină în prezent și mușcă din pateu.
   - Nimic, îmi spune în cele din urmă. Munca. Pare o vacanță, dar pentru mine e cea mai aglomerată perioadă din sezon. Probabil ar fi trebuit să rămân.
   Suntem în sfârșit singuri și mă gândesc să aduc vorba despre situația mea financiară. Nu vreau să-i fac și mai multe necazuri, dar câte zile de navigat vor mai trece până când Charlie îmi va lua tăcerea drept mulțumire, de parcă aș fi venit până aici doar ca să petrec câteva zile relaxante cu el?
   - Vrei să facem o plimbare? îi propun. Am putea vorbi despre...
   - Situația ta. N-am uitat. Mâine.
   Când își dă seama că pare o eschivare, mă atinge pe braț.
   - La prânz. În portul meu. Putem să jucăm șah ca pe vremuri.
   Niște bărbați de pe două iahturi abia ancorate se ceartă arătând spre apă. Unul flutură din mâini în stilul acela melodramatic izbutit convingător numai de către europeni.
   - Niște amatori, spune Charlie batjocoritor. Și-au încurcat ancorele.
   Unul și-a aruncat parâma prea departe. Dând din cap în susul dealului, spre tavernă, adaugă:
   - Ia ce vrei. Am cont deschis. Eu mă duc înapoi la barcă să dau niște telefoane. Trebuie să văd ce fac căpitanii mei. Ai mult de lucru când ești administrator în paradis.

          O iau pe poteca pe care au pornit Rasym și Adrian.
   Clopoțeii caprelor se aud și mai tare printre dealuri, dar caprele încă nu se văd. Poteca de pământ șerpuiește prin tufăriș, coboară și continuă fără țintă, parcă hotărâtă să nu se pripească. Înainte, aproape de o întindere de beton, o tufă tremură. Mă gândesc că poate îi deranjez pe Rasym și pe iubitul lui care fac sex. Dar când trec de cotul potecii, îl găsesc pe Adrian câțiva metri mai departe, face flotări pe pumni.
   La început văd numai scobiturile tălpilor lui Rasym. Dar apoi se ridică în genunchi și psalmodiază în araba lui săltăreață. Se apleacă iar și se lovește cu capul de covoraș. Urma de pe fruntea lui nu e de la cenușă sau pământ, ci o vânătaie de la loviturile din timpul rugăciunii. Are capul orientat spre Meca, spatele în sus și mâinile întinse lângă urechi. Plaja se leagănă dedesubt, lumina după-amiezii târzii ia din adâncimea apei. Iahturile întunecate par niște muște care se târăsc pe o bucată de carne crudă, albastră. Rasym murmură supus versetele.
   Trec iute pe lângă el, nu vreau să-l întrerup - pare mai grav să întrerupi o rugăciune decât o partidă de sex; este un act care te face și mai vulnerabil, ești și mai expus. Sincer, nu știam că poți să fii musulman practicant și să ai pe față un iubit. Dar poate că Rasym a găsit un echilibru între cele două virtuți pe care le oferă religia: siguranța și frica.
   Taverna este goală, sunt doar câțiva spanioli pe verandă, fumând un joint, și dinăuntru se aude murmurul rece al unui frigider antic. Comand un pateu, apoi o iau pe o potecă mai directă spre plajă. De pe o faleză joasă, o observ pe Sonny mergând iute de-a lungul liniei țărmului. Îi urmez cursul zigzagat. Ajunge la Duck, care stă lângă un ciorchine de motociclete și vorbește cu un bărbat solid cu o pălărie de paie. Sonny își ia fiica de mână și pleacă cu ea. Când ajung la prosoapele noastre, Sonny ne strânge lucrurile. Duck stă prăvălită pe pietricele, cu brațele încrucișate.
   - Ai văzut cu cine vorbea? șuieră Sonny. E pedofilul.
   Îmi ia câteva secunde să-l observ. Majoritatea celor de pe plajă își strâng și ei tabăra. El stă pe un scaun pliant la umbra unei stânci și-și modelează borul pălăriei. Are o față rotundă, de copil, deși probabil are vreo cincizeci de ani, picioare roșii ca de la urticarie și sandale din piele maro.
   - Când m-am dus acolo, Duck pălăvrăgea despre prietenii ei de la școală.
   Sonny se întoarce spre fiica ei.
   - Să nu vorbești niciodată cu bărbatul ăla, auzi?
   - Credeam că-i plac numai băieții, spune Louise.
   - Mersi, mormăie Sonny. Acum mă simt mult mai bine.
   - Ce apucături de englez din anii ’50, se hazardează Miles să spună. Vine în Grecia să pervertească băieții. Credeam că tipii de genul ăsta s-au mutat cu toții în Thailanda.
   Sonny îi aruncă o privire caustică, apoi îi ia cămașa și o îngrămădește pe după umerii lui Duck.
   - Acoperă-te cu asta, draga mea.
   Lui Sonny îi apare între ochi o rețea de adâncituri când e supărată.
   - Dacă mai vorbește cu ea, îl pun pe Charlie să-i facă o vizită.
   - Aș putea să discut eu cu el.
   Tonul lui Miles e atât de puțin amenințător, încât anulează sensul vorbelor sale.
   Sonny flutură mâna spre Domitian, încercând să le semnaleze lui Christos sau lui Charlie să ne ia cu bărcuța.
   - Mai avem câteva ore până la cină, bombăne ea. Ian, va trebui să împrumuți ceva de la Charlie să porți în seara asta.
   - Pot să-i împrumut eu un rând de haine, se oferă Miles, care pare gata să se arunce la picioarele lui Sonny cu prima ocazie.
   - Ian, umerii, îmi atrage atenția Louise clătinând din cap.
   Mă apăs cu degetele pe pielea arsă. Corpul meu este o zonă de luptă a rănilor insulare. Dacă o țin în ritmul ăsta, până în weekend o să trebuiască să-mi trimită un elicopter ca să ajung la spitalul din Kos.
   - Dacă mă gândesc mai bine, nu pot să iau taxiul până acasă, spune Miles. Mi-am lăsat portofelul la bord.
   Charlie stă la prora iahtului negru, cu telefonul mobil lipit de ureche; în mâna cealaltă are o sticlă de alcool. Fărâmele de soare rămase cad pe sticlă și o umplu cu aur. Corpul lui este un I caligrafiat pe întinderea albastră. Acum facem cu toții cu mâna, de parcă am căuta cu disperare salvarea. Distanța dintre noi, cei de pe mal, este neglijabilă, dar dintre noi și Charlie, tensionată și uriașă. Gesturile sunt contagioase, toți încercăm să-i atragem atenția, Miles țopăie, Sonny și Louise fac X-uri cu brațele, eu fluier cu două degete în gură, fiecare în felul nostru are nevoie de el.
   Eram oameni diferiți înainte să ajungem pe insula asta, motiv pentru care presupun că suntem aici.
   - Nu ne vede, oftează Louise lăsându-și mâinile să cadă.
   - O să ne vadă.
   Glasul sigur al lui Sonny se frânge.
   - Poate...
   Dar ne vede. Și în logica întortocheată a bărcilor și țărmurilor, când ne întoarcem la bord, ne relaxăm de parcă am fi acasă.

          Seara începe altfel decât majoritatea serilor: cu o îmbrățișare de grup.
   Se voia a fi doar o demonstrație, dar stăm îngrămădiți în camera de zi a lui Charlie, ne cuprindem unii pe alții cu brațele, cu răsuflarea umedă pe gâtul celuilalt. Charlie, Sonny, Louise și cu mine, patru degete, iar când Duck vine în fugă și se agață de mama ei, degetul mare. Toată seara am avut o senzație de plutire, încă aveam marea în picioare, și numai îmbrățișarea asta strânsă mă țintuiește de pământ. Vreau să stau aici, să îmbrățișez și să fiu îmbrățișat.
   - Mai bine de atât nu se poate, șoptește Charlie. Chiar nu se poate.
   Duck a refuzat s-o îmbrățișeze pe Sonny, deoarece îmbrățișarea însemna că trebuie să se ducă la culcare. Soția lui Christos, Therese, o femeie uscățivă, căruntă, care vorbește engleza mult mai bine decât soțul ei, a îndemnat-o să se ducă la mama ei, însă Duck s-a ținut fermă pe poziție. Refuzul iubirii însemna că stă până mai târziu. Sonny, cu o rochie roșie de mătase, cu un lănțișor subțire de aur prins strâns în jurul gâtului, ținea brațele îndepărtate, să le umple fiica ei.
  - Nu vreau să te îmbrățișez, s-a smiorcăit Duck.
   - Ești nebună dacă nu vrei, a spus Charlie, care urca treptele îmbrăcat cu un polo verde și un șort în pătrățele. Dacă nu vrei, îți iau eu locul.
   A cuprins-o iute cu brațele pe Sonny, lovind-o ușurel pe spate.
   - Doamne, ce bine e. Louise, treci încoace.
   Louise împrumutase o rochie de in de la Sonny care-i atârna rigid pe corp, ca un cearșaf întins peste un pian. S-a apropiat și a pătruns în îmbrățișare.
   N-am așteptat să mă invite. Charlie m-a prins imediat de umăr și Louise m-a apucat de talie. Duck, tropăind geloasă, s-a desprins de Therese și și-a adăugat și ea greutatea.
   Este doar o demonstrație, dar stăm cu toții mai mult decât trebuie, o unitate pulsatilă, cu tâmplele lipite, formând un tot. Sunt de acord cu Charlie. Nu se poate mai bine de atât, mai tânăr, mai dulce sau mai în siguranță. Duck se desprinde prima, deoarece pentru ea sentimentul ăsta nu e atât de rar.
   - Spune-ți rugăciunile, îi ordonă Sonny.
   Ai zice că Charlie a căzut într-o ambuscadă.
   - Rugăciuni? Clatină diabolic din cap. Adică listele de cumpărături?
   - Tu pentru ce te rogi? o întreabă Louise pe Duck când Therese vine să o confiște.
   Dinții lui Therese arată și mai rău decât ai soțului ei, negru-funingine și galben-urină, ca nămeții din New York în februarie.
   Duck meditează o clipă.
   - Să fie pace pe pământ?
   - Doamne, te iubesc, spune Sonny bătând din palme. Vezi, mielușelule, mereu subestimezi femeile din neamul Towsend. Mâine îți iau un cadou, Duckie. Tu te rogi tare pentru pacea pe pământ, mă rog și eu și până la urmă îl convingem.
   Răspunsul lui Sonny trece neobservat. Fata deja dă buzna în jos pe scări, după o frenezie de piuituri de desene animate, care probabil sunt soneria de la telefonul ei. Duck are apeluri mai importante.
   Am împrumutat o pereche de pantaloni de la Charlie și un sacou alb.
  Port tricoul meu și șortul de înot pe dedesubt, așa că nu e nevoie de curea. Mirosul lui Charlie s-a păstrat în căptușeala sacoului de mătase, mirosul obișnuit, înțepător de levănțică și metal. În timp ce mergem la masă, mă trezesc că desfac sacoul ca să mai prind vreo boare rătăcită de miros. Vocile noastre răsună pe coridorul de piatră. Lumina lunii și strălucirea galbenă de la ferestrele luminate înmoaie pereții.
   Masa noastră rezervată este de fapt o porțiune din una dintre cele două mese nesfârșite care împart pavajul din piatră ca semnul egal.
   Suntem în Plateia, nu prea departe de casa lui Charlie, dar după câțiva pași izolarea este înlocuită de pulsul puternic al petrecăreților. Din restaurant izbucnesc lumini albe de Crăciun, firele se întrepătrund deasupra noastră și muzica bubuie prin ferestrele deschise. Fețele de masă sugerează că a mai stat cineva acolo înainte, sunt pătate cu vin roșu și presărate cu un text în Braille din granule de sare. Miles este deja așezat. Stăm printre alți meseni, dintre care unii îi știu pe Charlie și pe Sonny, iar alții se prezintă. Numele lor sunt despărțite de cratime, străine și pline de consoane, ca huruitul unor seturi de farfurii de argint.
   Pantaloni albi, machiaje proaspete, trupuri ocru înfometate, că așa o cere moda, țigări cu cuișoare care dau un miros prea dulceag aerului, guri în mișcare, lăsate deschise între hohote de râs. Băuturile vin repede, la un pocnet din degete, dar mâncarea e dată uitării. Sonny este în elementul ei, bate din picior în ritmul în care vorbește. Cel mai adesea, suntem beneficiarii informațiilor despre nenorocirea altcuiva.
   „A pierdut toți banii. Banii, soția, obiectele de artă. Nu l-am mai văzut de atunci”.
   Am băut trei votci până acum și m-am întors pe mare, plutesc în derivă. În plus, sunt comatos de la arsurile solare, iar sarea de pe piele mă apasă ca vesta de protecție dintr-un cabinet stomatologic când îți fac radiografie. Louise ciugulește pâine dintr-un coșuleț și mă privește implorator în timp ce bărbatul chel așezat lângă ea pălăvrăgește despre politică. A fost interesant în primele zece minute. S-a prezentat drept diplomat francez, dar vorbește cu un accent american perfect. Nu ne putem lămuri dacă este diplomat american în Franța sau diplomat francez în altă parte.
   - În Orientul Mijlociu asistăm la moartea statului național, îi spune el. A fost o invenție și chiar una inteligentă până s-a destrămat. Ce se întâmplă aici, în Grecia, cu Uniunea Europeană este opusul. Invenția imperiului eșuează chiar sub privirile noastre.
   Soția lui, designer de interior, spune că se ocupă numai de case pe care le „simte”.
   Charlie stă vizavi de Sonny, acum zâmbește și ascultă, acum se scufundă într-o Groapă a Marianelor de gânduri. Charlie a stat mereu prost cu concentrarea și n-a învățat niciodată să-și lase expresia pe pilot automat. Ochii lui sunt ca niște lumânări stinse.
   - Lumea crede că stilul rococo a fost creat pentru aristocrația franceză, dar, de fapt, a fost o respingere a Versailles-ului, predică Sonny. Era o estetică mai democratică. Inteligența lui stătea tocmai în lipsa de gust.
   - Câteva cuvinte mâzgălite pe un meniu rupt! izbucnește Miles, gata să răstoarne o sticlă de vin. Ăsta e bunul cel mai de preț al unchiului meu. Au fost vecini în anii șaptezeci. „Dai muzica prea tare și mi se zgâlțâie tavanul”. Semnat, David Bowie.
   În sfârșit, sosește un biban-de-mare, dar nu are nimeni tacâmuri.
   Peștele stă pe masă, verde, neatins, cu ochii bulbucați și cu gura suptă, de parcă ar avea rău de mare.
   La o anumită oră, mesenii mai în vârstă pleacă și le iau locul turiști mai tineri, mai chercheliți. Colțurile sunt pline de frapiere și trupuri înclinate.
   Aparatele pentru plata cu cardul bâzâie prin mulțime ca niște drone. Cel mai reușit schimb de priviri îl am cu bibanul-de-mare. Dacă secolul XX ar fi pornit-o pe o rampă de ieșire diferită, acești eterni petrecăreți estivali ar fi ajuns primii în fața plutonului de execuție. Este uimitor că nu a fost așa, ireal că a câștigat decadența și că zgomotele sărbătoririi încă se aud departe, în largul mării. La miezul nopții, la restaurant se aprind luminile exterioare în urale apreciative, întreaga piață se luminează în exces, în timp ce mesele sunt strânse.
   Mă înfig cu mâinile în marginile mesei noastre, de teamă să nu ne-o smulgă. Presupun că, dacă nu m-ar afecta diferența de fus orar sau nu aș fi decis deja în privința lui Louise, mi-aș putea încerca norocul. Am avut întotdeauna mai mult succes în țări unde nu se vorbește limba mea, iar câteva personaje mondene privesc în jur neliniștite, de parcă ar căuta pe cineva cu care merită să-și petreacă timpul cât își beau paharul. Dar când suntem bronzați, în vacanță, în lumina pârjolitoare ca de pe stadion, individualitatea se dezintegrează precum pepenele galben în blender. O isterie convenită umple golul, iar identitățile sunt recâștigate când vine momentul achitării notei de plată.
   Un bărbat îndesat, transpirat și tuns scurt se apropie de masa noastră clătinându-se pe picioare. Ne este prezentat drept Bence, un maghiar cu un titlu care-mi scapă, dar îl interesează numai Charlie, pe care se apleacă să-l ciupească de umăr.
   - Mi-ai luat debarcaderul, spune el cu limba împleticită. Acolo voiam să-mi ancorez barca, dar mi l-ai luat tu.
   Pare furios, dar îi întinde mâna să i-o strângă.
   - Sunt o mulțime de locuri în Grikos, îi răspunde Charlie.
   - Da, sigur, pufnește Bence. Cât ai plătit mănăstirii pentru afacerea aia?
   Îi zâmbește larg lui Sonny, de parcă ar putea-o ucide cu greșita lui interpretare a ideii de farmec.
   - A fost o înțelegere corectă.
   - Nu, n-am spus că n-a fost, nu?
   Bence se împiedică, mai că speri să aibă bunul-simț să cadă, dar se echilibrează și continuă:
   - Cu toate astea, nu miroase a bine. Cunosc câțiva căpitani. Și n-am nicio îndoială că-și primesc și călugării partea lor. Uite care-i treaba.
   Îngenunchează și  încearcă să se sprijine cu cotul pe masă, moment în care Louise se apropie de diplomat.
   - Ai nevoie de un susținător? Pot să mă implic și eu. Am bani pentru o asemenea operațiune. N-o să pierzi niciodată din afacerea cu iahturi. Ce zici să mă bag și eu? Câteva milioane? Un telefon. Am câini care fac atât.
   - O să mă gândesc, spune Charlie pe un ton care funcționează ca un test de trezie: n-o să se gândească.
   - Bine, răspunde Bence. Aștept să mă suni. Nu ți-ar plăcea să mă ai drept concurență.
   Scoate cu chiu, cu vai o carte de vizită din buzunar și o ține între unghiile îngrijite. Cartea atârnă acolo câteva secunde, vulnerabilă ca un trandafir, apoi Louise o smulge ca să-i grăbească plecarea.
   Sonny și Miles se ridică să danseze, iar Miles îi strecoară mâna pe după talie partenerei sale.
   - Chemăm un taxi? mă întreabă Louise începând deja să formeze numărul pe mobil.
   - Și motocicletele?
   - Poate să le aducă Helios la cabane de dimineață, spune Charlie.
   Se ridică zâmbind și-și aprinde o țigară în timp ce-i privește pe Sonny și pe Miles, care plutesc în mulțime. Uitându-se la el, Sonny se sprijină cu bărbia de umărul lui Miles, apoi începe să se legene cu mișcări lente, narcotice.
   - Scuze, Ian, îmi spune Charlie dându-și ochii peste cap. E august. Ce ți-am zis?
   Pare să înțeleagă problema inerentă a oamenilor: mulțimile nu fac decât să sporească singurătatea.
   - Nu-l aud pe dispecer, spune Louise ridicându-se și ea. Mă întorc imediat.
   Mă așez la masa pe jumătate goală, înconjurat de oase și zgomot.
   Scaunul meu dă spre aleea liniștită și întunecată care duce la casa lui Charlie; văd o față ascunsă în beznă, o față pe care o recunosc din barul de pe acoperiș din Atena, cu capul ras și o cicatrice dinspre gură. Nu toate insectele sunt atrase de lumină. Probabil unele așteaptă să se hrănească cu cele atrase de lumină. Mai multe genți și portofele suntîmprăștiate pe mesele rămase, așteaptă să fie adunate.
   Specialista în decorațiuni interioare este singură și se freacă stânjenită pe gât. Se uită la mine și, cu un oftat curajos de încuviințare, se apleacă înainte să înceapă discuția.
   - Ian te cheamă, nu? N-ai scos un cuvânt toată seara. Vorbește-mi despre tine. Cine ești? Cu ce te-ai îndeletnicit în toți anii ăștia?

 

                                               4.

 

          Căutați Ian Bledsoe pe Google. Introduceți-mi numele într-un motor de căutare. Așa a făcut fiecare potențial angajator al meu de când am fost în Panama.
   Acolo, în mocirla colectivă, sălășluiește povestea transgresiunii mele. Mă urmărește, mă obsedează, pășește înaintea mea când intru într-o încăpere, rămâne în urmă mult timp după ce am fugit din birouri și paturi. Înfulecă și tot înfulecă și nu poate fi anulată - sau dacă poate, ar fi anulată doar de ceva și mai groaznic. Cum se întâmplă cu un monstru extraterestru cefalopod dintr-un film SF de groază, orice încercare de a-l distruge îl face și mai puternic. O reacție, o clarificare sau o apărare echilibrată în secțiunea de comentarii nu va face decât să-l enerveze. În unele privințe, în toate, mai puțin în cea care contează, ăsta sunt eu. E vremea în care trăiesc acum.
   Scrieți „Ian Bledsoe”. Apăsați pe „căutare”.
   FIUL UNUI DIRECTOR DIN INDUSTRIA HRANEI PENTRU BEBELUȘI IMPLICAT ÎNTR-UN ATAC CU BOMBĂ DEJUCAT
   DESCENDENT RĂSFĂȚAT SE RADICALIZEAZĂ ÎN AMERICA CENTRALĂ ȘI TRĂDEAZĂ AFACEREA FAMILIEI PRIVILEGIILE PRIVILEGIULUI: MOȘTENITORUL UNUI IMPERIU DIN INDUSTRIA HRANEI PENTRU BEBELUȘI, SUSPECT DE LEGĂTURI CU CARTELUL DROGURILOR, EVITĂ INCULPAREA
   Acestea nu erau titluri din ziarele naționale. Erau articole mici, pasagere, triste de pe pagina a opta sau a zecea a unor fițuici locale, înghesuite alături de articole despre sinucigașii care au sărit de pe podul George Washington sau despre pericolele de a avea un pit bull. Ca în cazul presupuselor motive ale sinucigașilor sau al sălbăticiei acelor animale de companie, jurnaliștii își dădeau seama că dispuneau de prea puține fapte și răstălmăceau detaliile, să pară pe cât de senzaționaliste le permiteau redactorii-șefi.
   Adevărul este banal și nedemn de a fi luat în seamă. N-am evitat nicio inculpare; m-am „radicalizat” numai prin faptul că am întors spatele birourilor Kitterin Inc. Și am încercat să-i ajut pe săracii din clasa muncitoare; atacul cu bombă a constat numai într-o discuție dezlânată de la o petrecere la care nu am luat parte; „descendent”? „moștenitor”?
   Subiectul a dispărut din ziare la fel de iute ca o furtună care promite ninsori record și oferă o ploaie mocănească. Spre cinstea lor, agenții de presă ai departamentului de PR de la Kitterin au lucrat semi-asiduu să demonteze subiectul, emițând o declarație succintă care suna astfel:
   „O analiză internă a revelat că fiul lui Edward Bledsoe nu a participat la presupusele infracțiuni petrecute în Ciudad de Panama și orice afirmații de altă natură ar trebui considerate defăimătoare”.
   Tatei i s-a cerut să-și ia o lună de concediu ca să se ocupe de „conflictul familial” - lovitură pe care nu a primit-o ușor și care a pus capac înstrăinării dintre noi. Și asta a fost tot, mai puțin pentru mine. Declarația oficială a companiei Kitterin nu apare printre primele rezultate când îmi cauți numele. Doar titlurile acelea albastre, radioactive, pe care poți da clic, care te duc la alte pagini, o amprentă drăcească, vizibilă de oriunde de sub soarele digital.
   Infamia de pe internet este eternă. Nu are simțul timpului. Înfulecă retroactiv - fotografiile cu mine în facultate și din primii ani după absolvire, făcute la evenimente caritabile sau campanii de strângere de alimente, au atașate comentarii anonime.
   „Frumos, dai sandvișuri ca să-ți speli păcatele pentru că AI ÎNCERCAT SĂ BOMBARDEZI O FABRICĂ PLINĂ DE MUNCITORI NEVINOVAȚI”; „Uitați ce zâmbet de rahat, plin de sine are beizadeaua. Sper să scoată o armă «tânărul defavorizat» de lângă el”.
   Și continuă să înfulece, mușcând din fiecare solicitare de donații online pe care am postat-o cât am lucrat în singurul loc de muncă pe care am reușit să-l găsesc, ca manager de operațiuni la o organizație nonprofit din Bronx pentru ajutorarea consumatorilor de droguri și a persoanelor fără adăpost, numită „Noi, nevoiașii”. „Mori, Ian, dispari și lasă-ne. Cum îți așterni, așa dormi, ești terminat”. „Angajatul ăsta ar fi trebuit concediat ieri”. „Ce mama dracului? Individul ăsta ne cere nouă donații? De ce nu-și sună amicii din cartel? Sta-i-ar în gât hrana pentru bebeluși!”
   Prieteni aveam câțiva. Hrană pentru bebeluși, din plin, doar era specialitatea familiei Bledsoe. În mod ironic, toate necazurile mele au început cu terciul ăla procesat.

          Am plecat la Ciudad de Panama în sezonul ploios, zburând cu un MD-88 la clasa economic.
   În acest sezon, în brațul îndoit, intercontinental al Americii Centrale, ploaia nu are buton de pornire și oprire, doar nuanțe de la domol la groaznic. Verdele este culoarea dominantă aici: orașul este înconjurat pe toate părțile de mare și de junglă. Și adevăratul verde, desigur, este motivul existenței țării: verzișorii necurați care curg în orice moment prin cea mai cunoscută scurtătură din lume.
   Canalul trece prin oraș precum cuțitul printr-o fantomă. După câțiva ani de studii postuniversitare în care mă zbătusem în sectorul nonprofit, părea locul potrivit în care să-mi încep o carieră în afaceri.
   Tata mi-a aranjat un post de asistent la sediul din Panama al Kitterin Inc., dar fiul vicepreședintelui nu a primit tratament preferențial, cu excepția acelei unice pile inițiale. Am primit un post de lucru într-un birou fără fereastră din unul dintre blocurile-turn verzui din partea nouă a orașului.
   Șefa mea era o directoare eficientă, fără bărbie, care prefera să-mi vorbească în engleză, deși eu îi răspundeam în spaniolă ca să exersez limba. Singurele ei trăsături individualizante erau cele două diplome de la  Harvard atârnate în biroul ei și citirea ritualică a horoscopului dimineața, înainte să vină cifrele de la fabrică.
   Sarcinile mele erau specifice și epuizante: să verific producția zilnică de borcănele de 70, 120 și 170 de grame în diferitele arome și varietăți; să verific listele exporturilor săptămânale către furnizorii din America de Nord, Centrală și de Sud; să „țin legătura” prin e-mail cu furnizorii de borcănele, etichete și ambalaje (borcănelele erau importate din Venezuela, iar în acea primă lună compania-mamă trecea aproape zilnic din proprietate privată în cea de stat și invers, dând peste cap prețul de export al produselor din sticlă).
   Toate aceste responsabilități erau, de fapt, în grija șefilor corporatiști; eu eram doar a doua sau a treia pereche de ochi care căuta anomalii. Când scăpăm din vedere variațiile aberante, un program de computer le sesiza și primeam un avertisment de eroare umană. În prima lună în care am lucrat la Kitterin, nu m-am atins de nici măcar un borcănel de hrană pentru bebeluși. Totuși, biroul era împodobit cu imagini uriașe ale unor bebeluși albi, bucălați, cu buzele strâmbate de satisfacție digestivă și cu niște ochi care te priveau hămesiți direct în inimă. Nici toaletele, cu pisoare la care apa se trăgea automat și uscătoare de mâini automate nu erau la adăpost de acești ochi vorace și de aceste guri în extaz.
   Îmi venise în minte o glumă - „fratele mai mic te privește” - dar n-aveam cui să i-o spun.
   „Kitterin Baby Food, hrana obținută din cele mai alese ingrediente naturale, organice și hrănitoare, testată de papile mititele și aprobată de mămici”.
   Era un conglomerat de un miliard de dolari. Hrănea viitorul cocoloșit. În reclama în spaniolă era o mamă care pilota o lingură cu terci pe pista de aterizare rozalie a guriței unui bebeluș.
   Eu stăteam într-un motel straniu de amorf numit Royal Decameron Arms. Se afla în partea nouă a orașului, la cinci străzi de sediul companiei, și împărțea parcarea cu un KFC. Pereții camerei erau de culoarea mentei, perdelele, de a salviei, iar aerul condiționat astmatic era singura dotare nouă. În prima zi, americanul în vârstă care se ocupa de motel mi-a dat o hartă a orașului, pe care unele părți din jumătatea sudică erau tăiate cu niște X-uri roșii.
   - Roșu de la zona roșie, m-a informat el. Asta înseamnă că, dacă mergi pe străzile alea, ai putea fi împușcat imediat.
   Erau dominate de bande, de droguri și sărăcie, și se zvonea că furgonetele morgii ridicau cadavre de pe străzi mai frecvent decât ridicau gunoiul mașinile firmei de salubritate.
   - Credeam că e o țară stabilă și prosperă, i-am spus proprietarului, care purta un tricou verde-închis cu US Army.
   - Este stabilă și prosperă pentru că lasă bandele în pace. Ultima oară când a intervenit guvernul, Noriega a devenit cel mai mare traficant de droguri din emisfera vestică. Ziua în care guvernul destructurează bandele e ziua în care începe corupția. Nu-ți face griji. Restul orașului e sigur ca un azil de bătrâni.
   Hotărât să mă limitez la zonele netăiate de un X de pe harta lui, am rătăcit pe străzile ploioase admirând tristele haciendas spaniole, cu grădini îngrădite cu grilaj, tunse de echipe de muncitori. Bisericile catolice își țineau liturghia duminicală cu ușile de lemn întredeschise. Uneori mergeam cu taxiul la ruinele vechilor forturi și ale închisorilor pentru pirați, unde mușchiul invada pietrele, în timp ce jungla încerca să-și ia din nou în stăpânire teritoriul furat.
   Ori de câte ori luam un taxi în Ciudad de Panama, prima întrebare pe care mi-o punea șoferul era: „Când pleci?”
   Șoferii își izbeau palmele și plimbau palma de sus prin aer ca pe un avion. Știam că voiau să înhațe cursa până la aeroport, dar în scurt timp a devenit un cor neîntrerupt. „Când pleci? La ce oră e avionul? Când te duci înapoi?”
   O dată pe săptămână luam cina cu singurii prieteni panamezi ai tatălui meu în vila lor luxoasă din cartierul de fițe San Francisco. Dețineau liniile aeriene naționale și povesteau despre noaptea din decembrie 1989 când a avut loc invazia americană, cum au apărut soldații la porți în ceața din zori și cum cei doi le-au adus mâncare și de băut. Soldații au acceptat numai cutiile cu suc, nu aveau voie să consume ceva nesigilat.
   „În caz că voiam să-i otrăvim, mi-a spus soția. Le-am luat numele și numerele de telefon și le-am sunat familiile în America. Am plâns cu toții în dimineața aia, eu pentru țara mea și părinții aceia pentru fiii lor”.
   Aveam sentimentul că încă se desfășurau evenimente reale în Panama, nu numai în zonele pe care le cunoșteam eu. E același sentiment pe care trebuie să-l aibă oamenii din acele mici zone din Statele Unite care nu trec la ora de vară - timpul se scurge ciudat în jurul lor, sare înainte și înapoi, se mută și se readaptează, în timp ce ceasurile lor merg mai departe, monoton, intacte.
   Nu aveam de gând să-mi continui cariera în industria alimentară, nu intenționam să rămân la Kitterin peste cele șase luni promise tatălui meu.
   Eram mai singur la postul meu de lucru decât noaptea când mă masturbam sau beam rom într-un bar al expatriaților americani de lângă agenția de voiaj a companiei aeriene naționale.
   Să nu subestimați niciodată puterea catalitică a plictisului. Ne punem atâta încredere în rolul norocului - un tip a prins la mustață metroul în care viitoarea lui soție citea numărul de săptămâna trecută din New Yorker; trecerea semaforului pe galben a făcut ca o familie de cinci persoane să fie strivită în intersecție. Dar plictisul este arhanghelul sinuciderilor de după-amiază și al aventurilor cu persoane găsite pe Craiglist. Plictisul ne vâră capul în cuptor, ne împinge între picioarele unei necunoscute, face hobby-uri din culoarele farmaciilor și, dacă nu este tratat, transformă podelele solide în mlaștini cu nisipuri mișcătoare.
   Norocul ne exonerează, dar plictisul ne dezvăluie - micile cusururi înfloresc, pornirile ne dau mâncărimi.

             Marisela Nunez a apărut într-o luni dimineață în biroul comun de la Kitterin ca o bonă goth, hotărâtă să-și păstreze cu orice chip slujba nedorită.
   Era stagiară în departamentul nostru și studentă în anul patru la științe economice. Avea părul vopsit fucsia - o excentricitate care m-ar fi descurajat în New York - și sprâncenele atât de ridicate, încât părea permanent înspăimântată. I-am explicat cum se lucrează în foaia de calcul și am invitat-o la prânz. Am stat pe terasa de la KFC sub o umbrelă pe care ploaia bătea darabana și am ciugulit din oase de pasăre prăjite în baie de ulei.
   - Credeam că o să-ți placă mâncarea din țara ta, mi-a spus ea.
   Am decis că aventura noastră n-o să depășească granițele panameze.
   Mai aveam douăzeci de minute din pauza de prânz, așa că am traversat parcarea și am avut parte de ceea ce eu consider încă una din cele mai tari partide de sex din viața mea. Singură-singurică, Marisela a făcut ca dragile mele site-uri pornografice să pară o glumă proastă. Avea sânii ca niște ceainice jucăușe cu ciocuri lungi și deloc practice. Și corpul meu a fost o descoperire pentru ea.
   - N-am mai văzut niciodată portocaliu acolo, mi-a zis, arătând spre părul meu pubian.
   Am făcut sex în picioare, sprijiniți de doi pereți de culoarea mentei.
   După această primă partidă, Marisela s-a întors prima la birou, eu m-am dus la cinci minute după ea și listele de exporturi săptămânale au căpătat o aură magică.
    După trei întâlniri m-a dus în vizită la familia ei. Marisela spusese că făcea parte din clasa de mijloc, dar termenul nu avea același sens nespecific ca în Statele Unite și nici nu promitea același confort sigur.
   Am mers douăzeci de minute cu mașina până în periferia noroioasă, umedă, unde câinii și copiii goi alergau pe drumurile de un maro diareic. Palmierii își agitau frunzele ca victimele abandonate ale unui accident rutier.
   Honda ei ocru nu avea luxul firesc al amortizoarelor de șocuri.
   - Sunt două feluri de paria în Panama, mi-a explicat Marisela. Săracii și bogații. Niciodată nu te atingi de vreunul dintre ei dacă-ți câștigi pâinea cinstit.
   Aveam sentimentul apăsător că vizita asta constituia o lecție. A oprit în fața unei case fără etaj, vopsite în culoarea părului ei. Fusese placată de curând cu aluminiu, avea ferestre cu geamuri indigo, o piscină gonflabilă acoperită și o grădină de legume ticsită cu o explozie de jucării pentru copii. În interior erau multe camere ordonate, cu linoleum pe jos, cu canapele acoperite cu folie și cu buchețele de flori de plastic. Dacă era o lecție, era una îndulcită de bunătate.
   L-am cunoscut pe tatăl ei - un om blând, amator de îmbrățișări jilave și proprietarul unui service din apropiere - și pe cei trei frați mai mici (mama era în nord, în vizită la sora ei). Am mâncat tocană de capră, am băut bere și i-am privit frații în curte executând dansuri nesfârșite. Ploaia se oprise în după-amiaza aceea, așa că ni s-au alăturat și vecinii, contribuind și ei cu radiouri și tăvi cu gheață la masa de picnic.
   Nu eram nicio curiozitate, niciun intrus, doar o pereche în plus de mâini care aplaudau tumbele impresionante ale fratelui mai mare.
   Marisela mi-a observat bucuria.
   - Probabil e diferit de lucrurile cu care ești tu obișnuit.
   - Da, i-am răspuns. Noi nu avem așa ceva la New York.
   - Așa ceva, a repetat ea sarcastic, începând să strângă farfuriile cu o eficiență feroce.
   Trecusem testul ei picându-l și, deși familia Nuñez părea antanta culturală călduroasă pe care o căutam în Panama, am decis pe loc să pun capăt festivalurilor de sex de după KFC cu fiica lor în pauza de masă.
   - Îmi pare rău, a mormăit ea când ne întorceam în oraș, privind iritată printre ștergătoarele de parbriz în acțiune.
   Reîncepuse ploaia, la fel și îngândurarea Mariselei. Mai târziu mi-am dorit să nu-și fi cerut scuze. De n-ar fi mormăit acele trei cuvinte menite să-mi alunge ciuda! Situațiile mai neplăcute ar putea fi evitate dacă nu am da niciodată crezare acelor cuvinte. Dar eu le-am dat crezare și am sărutat-o pe degete în timp ce ne îndreptam cu zgâlțâieli și hurducături spre zona nouă a orașului. Chiar în noaptea aceea, cu o mișcare spontană ca tumbele fratelui ei, Marisela m-a întrebat dacă am vizitat vreodată fabrica de hrană pentru bebeluși Kitterin.
   - Nu.
   Stăteam goi în pat; aerul condiționat ne oferea necesitatea exotică a unei pături.
   - Nu vrei s-o vezi? Eu aș vrea. Sunt sigură că fiul vicepreședintelui ne poate aranja o vizită.

        Fabrica se afla la jumătatea distanței dintre oceanele Pacific și Atlantic. Cu un kilometru și jumătate înainte să ajungem, huruitul mașinăriilor acoperea deja zgomotele gemene ale ploii care cădea și ale insectelor în perioada de împerechere.
   Clădirea era baricadată cu gard de plasă, iar parcarea era plină cu autobuze școlare galbene și camioane albe de marfă. În sala vizitatorilor, cu șiruri de portrete de bebeluși pe care acum le puteam identifica din albumul cu fotografii de prezentare, am primit plase de plastic pentru păr și am fost conduși prin câteva dintre numeroasele săli conectate.
   - O să vedeți că respectăm cele mai stricte norme de igienă, ne-a anunțat într-o engleză răcnită ghidul, un tip scund, între două vârste, cu un halat alb de laborator. Sper că-i veți spune tatălui dumneavoastră ce vedeți aici.
   Un șir de muncitori cu plase de păr, cu măști de hârtie la gură, mănuși de latex și halate albe stăteau lângă o bandă transportoare cu pere.
   Muncitorii tăiau partea cu codița și aruncau fructul circumcis înapoi pe bandă. Perele mergeau mai departe pe o rampă și într-un bazin imens, care huruia cu o intensitate zdrobitoare. Niște tuburi veneau din tavan și intrau în laterale, pompând apă și agenți de îngroșare. O altă bandă transportoare aducea borcănele curate - pentru o clipă am fost bucuros că sosiseră din Venezuela - iar ugerele mixerului le umpleau cu un piure bej de peras.
   - Aceasta este secția destinată Americii de Nord, ne-a informat ghidul. Produsele de aici ajung direct pe rafturile din întreaga regiune sud-estică a Statelor Unite.
   Dovedea mândria unui directoraș dintr-un avanpost de la naiba-n praznic care produce hrană pentru imperiu.
   - Vă rog să țineți seama de faptul că respectăm normele FDA, a continuat el. După cum sunt sigur că știți, domnule Bledsoe, avantajul fabricii din Ciudad de Panama este că permite nu numai importul ingredientelor celor mai proaspete, ci și expedierea eficientă a produselor.
   - Plus că firma Kitterin are scutiri ridicole de impozite din partea guvernului, a spus Marisela fără ocolișuri.
   Ghidul nostru și-a mutat privirea de la mine la Marisela pentru prima oară, mirosind o insurgență.
   - Poftiți pe aici în sala de sortare.
   Ne-a făcut semn s-o luăm printre două uși batante și să intrăm într-un depozit rece, unde mulțimi de muncitori cu bavete albe umblau prin lăzi cu fructe - mere, banane, kiwi, morcovi, piersici - separându-le pe cele putrede, moi sau pline de gâze de cele proaspete. O serie de tomberoane erau marcate 1 pentru calitatea superioară, respectiv 2 pentru rebuturi.
   Mirosul dulce de stricat umplea aerul glacial, fluorescent.
   - Multe din fructele astea sunt locale, ceea ce înseamnă că procesăm fructe mult mai bine coapte decât concurența. Avem mare grijă să le oferim consumatorilor noștri din Statele Unite cele mai bune ingrediente.
   - Și restul Americilor? s-a interesat Marisela pe un ton retoric sarcastic, într-o întrebare care-și fagocita răspunsul. O pătrime din hrana pentru copii produsă aici merge pe piețele din America Centrală și de Sud.
   De data asta, ghidul nostru nu a catadicsit să-i arunce vreo privire.
   - Sunt cerințe legale diferite pentru fiecare district, iar Kitterin le respectă la virgulă. Cum sigur știți, fiecare regiune are gusturi unice, de aceea e nevoie de secții separate.
   - Cei din afara Statelor Unite consideră că primesc aceeași calitate, calitate „americană”, a insistat Marisela. Dar nu e așa, nu? Ce se întâmplă cu fructele respinse pe care le sortează angajații ăștia?
   - Le aruncăm, a răspuns el prudent.
   Până și eu, din regiunea neutră a computerului meu, știam că secția destinată Americii era din categoria A, iar cea destinată Americii Centrale și de Sud, din categoria B. Nu era prea greu să tragi concluzia că fructele de aruncat ajungeau în sectorul B.
   - Am putea face turul secției B? am întrebat, gândindu-mă că asta ar fi pus capăt izbucnirilor Mariselei.
   - Am primit permisiunea să v-o arăt doar pe asta, a spus bărbatul jenat.
   Mândria i se topise odată cu urarea de bun venit.
   - Îmi pare rău. Credeam că sunteți interesați doar...
   - Și pesticidele, îndulcitorii sintetici, aditivii, urmele de plumb? l-a întrerupt Marisela. Câteva studii au stabilit că e o legătură între produsul ăsta și handicapul mintal. Pe etichetă scrie „organic”, dar chiar și USDA a descoperit...
   - Domnișoară, s-a bâlbâit el. Aveam impresia că sunteți angajata firmei.
   Mă pregăteam să-mi cer scuze, când Marisela și-a încrucișat brațele și a spus:
   - Atunci mai am o întrebare.
   - Dacă are legătură cu compoziția produsului nostru, mă tem că trebuie să discut cu superiorul meu.
   Mă privea cu ochi imploratori, de parcă slujba lui ar fi atârnat de un fir de păr.
   - N-are legătură cu hrana, l-a asigurat ea. Ci cu muncitorii. Cu cât sunt plătiți pe oră?
   - Le plătim un salariu pentru un trai decent, s-a stropșit el. Oferim posturi stabile într-o țară care are nevoie de locuri de muncă.
   - Ce înțelegeți prin „trai decent”?
   Acum era momentul Mariselei. Noi  eram doar publicul rechizitoriului ei bine pus la punct. A continuat ridicând glasul:
   - Știu sigur că le plătiți treisprezece dolari pe zi pentru ture de unsprezece ore, cu o singură pauză și fără ore suplimentare. Știu sigur că le luați cincizeci de cenți și la dus și la întors ca să-i transportați cu autobuzele alea școlare. Știu că nu le plătiți asigurări medicale, deși în fabrica asta sunt expuși la agenți carcinogeni și factori nocivi industriali.
   Discursul Mariselei avea toată revolta sinceră și nemeritată a unui student, scandalizarea învecinată cu aroganța.
   - Astea sunt întrebări pe care să le puneți responsabililor departamentului dumneavoastră, nu alor mei.
   Turul nostru s-a terminat în sala de sortare. Ghidul a trecut la spaniola colocvială în timp ce ne conducea înapoi în sala vizitatorilor. Degustarea gratis a „aromelor experimentale” promisă la începutul turului nu s-a mai concretizat (de fapt, chiar eram curios să gust „amestecul bœuf Bourguignon”). Ghidul m-a luat deoparte, înfigându-mi degetele în brațe.
   - Indiferent ce nemulțumiri aveți, puteți doar să le spuneți că eu mi-am făcut datoria. Am făcut o treabă bună, nu? O să le spuneți așa?
   Un agent de pază ne-a condus la mașină.
   - Nu era cazul să-l iei la rost, am zis pe drumul de întoarcere.
   - Vorbești serios?
   Marisela a băgat direct din viteza întâi în a treia.
   - Tu când o să deschizi ochii, Ian? Chestia aia pe care o producem noi, vândută cu bebeluși grași și zâmbăreți pe etichetă, este otravă pentru profit. Te-ai uitat vreodată să vezi nivelul de toxicitate al unui singur borcănel de 170 de grame de hrană pentru bebeluși de la Kitterin? Ai văzut muncitorii care decojesc fructe pe linia de asamblare, cei care au degete lipsă? Întâi fă lucrul ăsta și apoi spune-mi să-mi țin gura.
   - Dacă știai lucrurile astea deja, de ce naiba ai mai venit să-ți faci stagiatura la Kitterin?
   În minutul de liniște care a urmat mi-am dat seama de răspuns.
   Coincidea cu răspunsul la întrebarea nerostită: „De ce te-ai culcat cu fiul vicepreședintelui?”
   - Nu fac numai studii economice, a mărturisit ea într-un târziu. Mă specializez și în jurnalism.
   M-am uitat pe fereastră, la vârtejurile de locuințe cu acoperișuri de tablă și la porcii cu părul alb care beau din băltoacele formate de la ploaie și la jungla de smarald care pătrundea petice-petice printre câmpurile arate pe care creșteau numai stâlpi de telefon. Cerul era plumburiu, forțând țâțânile sănătății mintale.
   Cu trei ani înainte, terminasem facultatea de parcă aș fi fost sub imperiul beției unui discurs de absolvire improvizat - „adu o schimbare, disprețuiește banii, transformă lumea”.
   Rostul venirii în Panama fusese să scap de acea închipuire nerealistă. În timp ce stăteam în Honda spasmodică, am apelat la răspunsul standard la care recurgeam când mă confruntam cu acel gen de idealism vindicativ pe care-l depășisem de curând. Am decis că Marisela era naivă.
   - Aș vrea să-ți arăt muncitorii când urcă în autobuze în El Chorrillo, a spus ușor. Nu cum i-ai văzut tu, cu măști și mănuși, să le vezi fețele în realitate.
   - Cartierul ăla e prea periculos, am zis, în același timp jenat și salvat de precauția mea. E dominat de bande.
   Cartierele precum El Chorrillo erau materia știrilor sângeroase, protejate de bariera plății pentru accesul la conținut. Puteai să culegi frânturi despre ororile de bază, dar ca să ai acces la toată informația, trebuia să plătești - iar prețul era prea mare pentru un american alb cu părul roșcat și cu un card bancar în buzunar.
   - Am un prieten, Rafael, care ar putea să ne ducă. E prieten cu cei din bande. Fratele lui e membru. Nu s-ar atinge nimeni de noi dacă mergem cu el.
   Am pornit pe viaduct peste apa sălcie, oliv; zona nouă a orașului, un mini-Miami din sticlă suplă, lichidă, se înălța pe fundalul norilor de furtună ai Pacificului.
   - Ghidul a avut dreptate într-o privință, a spus Marisela. Ar trebui să le punem întrebările alea șefilor noștri. Ar trebui să-l întrebi pe tatăl tău.
   - Poți să mă lași în parcare, am răspuns, apucând mânerul ușii ca să mă pregătesc de o evadare rapidă. Nu e nevoie să intri.
   Loialitatea față de Marisela însemna că nu le pomenesc celor de la Kitterin despre intențiile ei necurate. Aveam să pun capăt relației cu acea ultimă favoare.
   În noaptea aia, în loc de pornografie, am intrat pe Skype cu mama.
   - Mie mi-ai dat hrană pentru bebeluși Kitterin când eram mic? am întrebat-o.
   În India era deja după-amiază, iar ea era moleșită de căldură.
   - Doamne ferește! Nu mi-a plăcut niciodată cum miroase. Era prea dulce. Și nu era bio, ca acum. Tatăl tău a adus câteva mostre, dar le-am aruncat și ți-am pregătit eu însămi mâncarea. În privința asta aveam idei avansate.
   - A zis vreodată tata că hrana pentru bebeluși e periculoasă? Că are aditivi sau chimicale?
   Helen a căscat și a sorbit din ceai.
   - Tatăl tău, a spus ea pe tonul cel mai indignat, era interesat de un singur lucru. Și nu era nutriția. Putea la fel de bine să vândă cauciucuri. Nu m-ar mira nimic din ce a făcut Kitterin să-și crească profitul. Cred că au existat procese din cauza insecticidelor acum zece ani, procese care, desigur, au fost soluționate pe cale amiabilă. Tatăl tău era un individualist. Nu era tocmai un luptător pentru binele comun.
   - Asta nu înseamnă că e rău, mamă.
   Chiar și de la o distanță de 16.000 de kilometri, mama reușea să-și afișeze aerul de victimă și să-mi dea de înțeles că aveam destulă minte să înțeleg și singur.
   - Tu ai moștenit altruismul de la mine. Păcat că ai decis să-l ignori.

   Sincer, niciodată n-ai părut genul care să lucreze într-un birou.
   După divorț, mama vorbea de tata numai la timpul trecut, iar Helen Bledsoe nu era tocmai o sursă credibilă. Totuși, în întunericul cu pleoape grele, îmi imaginam întruna terciul alburiu ce curgea din mixerele automate, pus la marinat cu chimicale ușor toxice pe rafturile încărcate cu produse scoase la reduceri, apoi scurgându-se pe gurile și bărbiile bebelușilor din diferite regiuni ale „noii lumi”, unde fusese testată piața.
   „Papile mititele, aprobat de mămici”. Un gând a pus stăpânire pe mine atunci, înălțându-se ca flacăra unei lumânări, înfulecând oxigen sau, mai egoist, o semnificație în toate foile de calcul din computerul meu. Am pus mâna pe telefon la două dimineața și i-am trimis un SMS Mariselei.
   „Bine”.
   Rafael era slab ca un palmier (aveam să descopăr că porecla lui din copilărie, pe care o detesta, era Flaco) și mergea șchiopătând în bună regulă pe întinderea noroioasă a campusului. Marisela mi-a spus că era un defect din naștere, dar mersul convulsiv îi dădea o asprime de băiat de cartier, aerul supraviețuitorului unei agresiuni greu de identificat.
   Purta pantaloni bleumarin cam scurți și asta îi lăsa la vedere șosetele albe și pantofii eleganți, pe care mai târziu aveam să-l surprind lustruindu-și-i cu scuipat. Sub ochiul stâng avea două chisturi în formă de lacrimă, care la New York puteau fi scoase în timpul unei singure vizite la dermatolog. A urcat pe locul din dreapta din mașina Mariselei. Eu am stat invizibil în spate.
   - Ai loc destul? a vrut să știe Rafael.
   - Ah, din belșug, l-am asigurat.
   - Pot să dau scaunul mai în față.
   - Nu-ți face griji. Mă descurc.
   M-am întrebat dacă jucam rolul americanului de treabă, prezentându-mă drept generoasa excepție a ponegritei mele nații. Sau încercam să arăt cât de greșit erau judecați americanii în general? Noi, de fapt, suntem un popor minunat, generos, care nu cere mai mult loc pentru picioare.
   „Noi ne descurcăm”. Indiferent de situație, nu puteam ascunde faptul că voiam ca Rafael să mă placă.
   El Chorrillo era în sudul orașului, un cartier presărat ici-colo cu case coloniale din secolul al XIX-lea construite de europeni în deceniile de dinaintea construirii Canalului. Fațadele lor melancolice încă erau împodobite cu balcoane din fier forjat filigranat și uși de sticlă late.
    Un vizitator newyorkez ca mine le-ar fi perceput ca pe niște schelete rafinate, genul de proprietăți în care să investești și să aștepți până zona devine burgheză.
   Dar deja exista o burghezie în El Chorrillo, banda Diamantul Roșu, cu renumitele sale rezerve de muniție, având legături cu cartelurile cocainei care făceau trafic pe coridorul Americii Centrale și pe piața panameză a drogurilor.
   Fratele mai mare al lui Rafael, Axel, era un membru de nivel inferior, care garantase pentru Rafael, motiv pentru care acum stăteam strivit pe bancheta din spate a mașinii Mariselei.
   Ploaia lovea în plafonul mașinii, pe terenurile virane năpădite de buruieni și pe firele electrice compacte, înnodate care se întindeau de la o fereastră la alta într-un circuit al înfrățirii. Vrăbiile își făceau adăpost în găurile adânci lăsate de gloanțe în cărămidă și beton. Niciun alb nu umbla pe stradă, dar se puteau vedea toate celelalte culori: negru, cafeniu și galben-auriu.
   După ce europenii au părăsit partea de sud a orașului, panamezii și caraibii aduși să lucreze la construcția Canalului și-au revendicat-o. Am fost surprins de cât de curate erau trotuarele. Nici cea mai mică urmă de gunoi nu murdărea asfaltul ud. Din magazinele care treceau în zbor izbucneau ritmurile muzicii calypso, niște bătrâni dormitau în șezlonguri la adăpostul balcoanelor de pe care picura apă și tinere cu șorturi pastel râdeau când săreau peste băltoace și dispăreau pe alei cu sacoșele de cumpărături.
   Era o scenă veselă, mult mai plină de viață decât zona nouă a orașului, ca un vis care prinde viață dintr-un coșmar, și mușchii mi s-au relaxat când am trecut pe lângă niște mese la care un grup de bărbați aruncau zarurile și trânteau dolari în schimbul biletelor galbene de la loteria națională.
.....................................................