Assassini, Thomas Gifford

...............................................

                4-11

        - Da, da, bineînțeles. Se însănătoșește; a fost o rană urâtă.

   Indică vag spre spate și într-o parte.

   - Din fericire, nu a atins niciun organ vital... și tatăl lui își revine, dar mai greu, pentru că e bătrân.

   Când își ridică privirea, întâlni ochii lui, fixându-i hotărât pe ai ei. Ceva din sufletul lui ieșise la suprafață, de parcă o atingere ușoară cu degetul i-ar fi putut provoca o durere paralizantă.

   Oare ce căuta în ochii ei? Ce lucuri lăsa nerostite? Ea își aminti din nou ce îi spusese Ben Driskill: te iubește.

   - Deci, un preot l-a înjunghiat?

   - Eu nu fac decât să repet ce mi-a spus Driskill. Nu eram suficient de aproape ca să văd. El a spus că a fost preotul cu părul argintiu care a fost văzut la Helmsley Palace. Driskill e convins că a foat același.

   Ridică din umeri. O viespe bâzâi prin apropiere și apoi zbură în viteză spre șosea. Chelnerii cu veste albe se mișcau elegant printre mese.

   - Dar dumneavoastră nu l-ați văzut pe preot?

   - Cum să-l văd, soră? La început eram prea departe și apoi am încercat să ajung la Driskill, zbătându-mă să nu cad.

   Sora lizabeth suspină și își așeză tacâmurile deoparte. Feliile delicate de carne de vițel rămăseseră aproape neatinse în farfurie. Sorbi din paharul de Orvieto, păstrându-și privirea liberă. Ochii lui puteau să se cuprindă și să te țină strâns. Erau ochi suferinzi, de martir.

   - Devine din ce în ce mai nebunesc, spuse ea. Și, în primul rând, a cui a fost ideea strălucită de a merge la patinaj? Ben mi-a spus că urăște patinajul...

   - Recunosc că a fost ideea mea. Părea...

   - Știu, părea o idee bună atunci. Dar, lăsând asta deoparte, cum vi s-a părut scena, doamnă Lincoln?

   - Nu înțeleg, spuse el.

   - Nu-i nimic. A fost o glumă proastă. Deci, a fost ideea dumneavoastră.

   - Am crezut că avea să fie un exercițiu folositor. Ca să ne limpezim gândurile. Cum puteam să știu că avea să se întâmple așa ceva?

   - Ce mă nedumerește pe mine, monseniore, e cum a aflat preotul că Ben Driskill avea de gând să iasă la patinaj?

   - În mod sigur, n-avea cum să știe, soră. Nu, m-am gândit și eu la asta. Probabil că voia să-l atace pe Driskill în casă.. Apoi l-a văzut - o șansă unică, de care a profitat imediat. Să facă rost de patine a fost floare la ureche - erau chiar după ușa din spate și , în fond, mai fusese acolo.

   Soarele se deplasase, acum bătea direct în creștetul capului, dând luciu părului lui negru și moale, proiectându-i o umbră în formă de triunghi pe frunte, ca un semn din naștere.

   - Da, când a pătruns înăuntru să fure servieta lui Val. Cred că așa s-a întâmplat. Dar, Dumnezeule, ce noroc!

   - Sau ghinion? îngână Sandanto. Totuși, poate că tot răul e spre bine. A fost o rană urâtă. Ar fi putut să moară, dar n-a fost așa. Poate că asta îl va face să se răzgândească.

   - Să se răzgândească?

   - Adică, să nu mai încerce să prindă criminalul - e curată nebunie.

   - Așa credeți monseniore?

   - N-ar avea nicio șansă. Doar un alt criminal, poate. Poate că asta îl va face să se răzgândească.

   - Mă îndoiesc....

   - Eu, cu siguranță, m-aș mai gândi o dată, dacă ar împlânta cineva un pumnal în mine.

   - Mă întreb dacă acesta e efectul pe care l-ar avea asupra lui. E un om încăpățânat și foarte hotărât. Nu v-a trecut prin minte că asta s-ar putea să-i întărească hotărârea?

   - Dumnezeule, sper că nu. Va fi ucis și nici măcar nu va ști de ce sau de către cine. Nu va ști niciodată dacă a existat, cel puțin, un motiv...

   - Există oare motiv pentru crimă?

   - Așa cum stau lucrurile acum, continuă el, de parcă ea nici n-ar fi vorbit, tatăl lui va avea nevoie de el acasă. Mi-a spus că ați încercat să-l convingeți să renunțe la urmărirea ucigașului, să o lase în grija autorităților.

   - Am încercat - și am obținut rezultatul opus.

   Sandanato ridică din umeri, resemnându-se în fața nebuniei altora.

   - Sper să se mai gândească.

   - Autoritățile din Princeton și New York nu vor reuși să descurce toate ițele - pur și simplu, nu vor putea. Nu vor fi în stare să pătrundă în interiorul Bisericii ca să-l prindă pe acest om...

   - Dumneavoastră credeți, deci, că e un preot.

   - Ascultați-mă! Biserica își va pune căruțele în cerc și le va ține acolo. Nu va permite poliției să intre înăuntru, dacă ucigașul e preot. Deci, ce se va întâmpla? Știm amândoi. Biserica va deschide propria anchetă, în stilul ei caracteristic, și, dacă băieții cei răi aparțin Bisericii, atunci avem un caz în care răul se anchetează pe sine însuși.

   Ea se lăsă pe spate și sorbi îndelung din paharul cu apă minerală și gheață.

   - Sunteți cinică în mod gratuit, spuse el.

   - Oh, sunt, nu-i așa? Ei bine, dumneavoastră sunteți din interior. Ce fel de anchetă credeți că vor face?

   - Un moment, soră. Eu nu pot să cred că un preot adevărat, cineva din sânul Bisericii, comite aceste crime...

   - Dar dacă ar fi adevărat? Atunci unde vă aflați? Cine e preotul? Cine-l cunoaște? De la cine primește ordinele? Sau acționează de unul singur, alegându-și propriile victime? Întrebările sunt înspăimântătoare.

   - Nu puteți să credeți așa ceva, soră! Biserica e victima, oamenii noștri sunt omorâți!

   - Acum îmi veți spune că pe cardinalul D`Ambrizzi nu-l interesează deloc ce s-a întâmplat...

   - Credeți-mă, e destul de ocupat cu celelalte probleme. Nu prea ducem lipsă de scandaluri zilele astea.

   - Asta, spuse ea, zâmbind, nu e o noutate.

   Sandanato tuși ușor. Ea știa ce avea să urmeze.

   - Vorbind de noutăți, nu aveți de gând să scrieți despre toate astea în revistă...

   - Nu pot să mă prefac că Val e în viață și sănătoasă, nu-i așa? E una dintre eroinele noastre oficiale, monseniore.

   Îl urmări cum se foiește neliniștit pe scaunul de metal.

   - Dar nu știu nimic cu siguranță. Ce-aș putea să scriu?

   Îl văzu cum se relaxează. Îi plăcea să se joace puțin cu el.

   - Totuși, am o întrebare. De fapt, e de la Val.

   - Care anume?

   - Ce voia Val să spună când vorbea despre moarte unei personalități laice foarte importante, cred că era un laic, nu-mi amintesc numele... oricum, Val a spus: „Cu ăsta sunt 5 într-un an.„ Ce vă spun cuvintele astea? Cinci morți? Ce fel de morți? Cinci catolici? Care dintre ei? Ce e vrut să spună?

   - Soră, n-am nici cea mai vagă idee.

   El răspunse grăbit, întrerupând-o, fără să se gândească nicio clipă. Ea mai văzuse reacția asta și înainte. El nu avea nevoie sau nu voia să se gândească. Ochii lui se înnourară, ștergând imaginea ei din clipa în care depășise un anumit punct.

   Ca femeie, avea să rămână întotdeauna pe dinafară când era vorba de anumite lucruri, lucruri serioase, din interiorul Bisericii.

          Sanctitatea sa, papa Calistus al IV-lea, mai putea încă să se bucure de dimineți frumoase.

   Știa că supliciul era aproape, așa că atunci când o astfel de dimineață se ivea, încerca să profite de ea, atât cât bucuria mai avea vreo importanță, dar,mai ales, încerca să mai realizeze câte ceva. Putea să mai aibă numai o oră sau două până când durerea avea să apară, fie în piept, fie în cap. Atunci, va înghiți mai multe pastile, eventual își va pierde cunoștința. Așa că trebuia să dea un sens timpului rămas.

   Dimineața aceasta era una dintre cele bune. Invitase la el câțiva oameni pe care dorea să-i vadă și acum aștepta, încercând să se relaxeze.

   Stând la fereastra biroului său de la etajul al treilea al Palatului Apostolic, el contemplă răsăritul soarelui din spatele colinelor Orașului Sfânt, deasupra curenților vijelioși ai Tibrului, poleind crestele prăfuite de la orizont. În trecut, se întrebase deseori la ce se gândea un papă când contempla lumea de la înălțimea poziției sale, dar niciodată nu-și imaginase starea sufletească în care se afla el acum.

   Nu era un om deosebit de sentimental: nu alesese niciodată rolul de actor, dacă cel de spectator era disponibil. Probabil că de aceea se înălțase din mulțime pentru a deveni il papa. Timp de mulți, mulți ani fusese imun la îndoială, teamă, pasiune, ambiție și la asalturile încă și mai cumplite ale lipsei de credință. Totul era diferit acum, în ultimul act al existenței sale.

   Admirând frumusețea răsăritului, se întrebă dacă vreun papă înaintea sa fusese vreodată atât de înspăimântat de ceea ce se petrecea dincolo de fereastra sa. Știa, desigur, că era o întrebare stupidă. Era conștient că el nu era decât ultimul dintr-o lungă procesiune de pontifi îngroziți.

   Crimele îl năuciseră. Cumplita întâmplare din New York... și călugărița aceea enervantă, care provoca tot timpul necazuri. Unde naiba aveau de gând să se oprească? Unde ducea totul?

   Suspină și își turnă o ceașcă de cafea tare, neagră, dintr-un ibric de argint. O farfurie cu chilfe rămăsese neatinsă pe birou.

   Era tulburător să-ți dai seama că, din clădirile acelea anonime dintre coline, un om cu o armă dotată cu toate realizările tehnologiei moderne putea să ochească pe fereastră, să-l aștepte pe Calistus al I-lea, episcop al Romei, să se oprească din plimbare, să rămână nemișcat, fermecat de priveliștea soarelui răsărind, și să-i zboare creierii prin toată încăperea.

   Devenise melodramatic. Nimeni nu împușca pe cineva cu carabine. Nu încă.

   Își termină cafeaua în clipa în care ceasul său de buzunar - un Piaget de comandă, primit în dar de la un actor celebru - începu să sune, amintindu-i că primul invitat îl aștepta.

   Scoase o cutie veche de medicamente, smălțuită, din buzunar, meditând la ironiile comportamentului uman. Întâlnea la fiecare pas numai lucruri ambigue, ironice, abusrde - făcea parte din meseria lui.

   Nu pentru întâia oară îi trecu prin minte că s-ar fi simțit mai bine fără acestea - mai resemnat cu absurditatea rolului de papă - dacă ar fi fost un suflet pios. Dar pietatea nu era o trăsătură necesară în portretul unui papă din a doua parte a secolului XX.

   Cafeaua era un stimulent pentru el, avea tendința de a exacerba orice senzație de neliniște pe care o simțea. Pastilele din cutiuța ca o bijuterie erau Propranolol, un medicament care îi reducea frecvența bătăilor inimii, îi oprea transpirația și tremuratul mâinilor și îi menținea vocea stabilă și autoritară.

   Luă una, o înghiți cu apă rece dintr-un pahar de pe tava cu micul dejun și făcu un semn pe lista pe care o ținea în buzunar. Își luase pastila pentru inimă, cea pentru tensiune și Propranololul.

   Își imagină că, dacă ar fi primit o viață puțin mai lungă, ar fi putut deveni primul papă sintetic.

   Ridică receptorul și îi spuse secretarului:

   - Să intre Eminența sa.

           Cardinalul Manfredi Indelicato îl intimida întotdeauna pe omul care fusese numai părintele di Mona, pe când Indelicato urca deja treptele Vaticanului în anii `40, iar silueta austeră a lui Pius se cocoțase în vârful ei.

   Unii credeau că Indelicato se modelase după chipul lui Pius, dar se înșelau.

   El era un nobil din naștere, cu o familie care, probabil, mergea înapoi până în epoca glaciațiunii; era neînchipuit de bogat, având în proprietatea sa o vilă impunătoare, cu tot cu personal; totuși trăia ca un ascet. Din toate punctele de vedere, intelectual, moral, fizic, genealogic, părea omul cel mai bun. Mai bun decât Pius și decât di Mona.

   Dar Sal di Mona era papa, în rest nu mai conta nimic. De-ar putea papa să nu uite asta.

   Privi chipul alb, palid al lui Indelicato, părul lui negru, probabil vopsit, ochii asemănători cu cei ai unei păsări de pradă care stă la pândă răbdătoare. O pasăre cu picioare lungi care urmărește, așteaptă, gata să-și înfigă ciocul în pradă, ca o lance, cu o furie sălbatică.

   - Sanctitatea voastră, spuse el încet, dând cuvintelor un sunet amenințător.

   El putea să facă orice să sune amenințător. Într-un fel, făcea parte din munca lui.

   - Ia loc, Manfredi. Nu fi atât de formal.

   Callistus încerca mereu să întărească relația lor folosindu-i prenumele, încercând să-i mai reducă din măreție. Indelicato se așeză, punându-și picioarele extrem de lungi și subțiri unul peste altul.

   - Prietenul tău, Sfântul Jack trebuia să vină dintr-un moment în altul. Ai făcut așa cum ți-am spus?

   Chipul subțire, prelung al lui Indelicato se înclină ușor, ca și cum întrebarea ar fi fost de prisos.

   - Atunci, aș vrea să-ți aud raportul.

   Papa se lăsă pe spate, împreunându-și mâinile în poală. Se întrebă dacă acum era prea târziu ca să-l dreseze pe Manfredi Indelicato, omul cel mai temut de la Vatican, șeful Serviciului de Spionaj și Securitatea, să mai sărute inelul din când în când. Bineînțeles că era prea târziu. Dar ar fi fost amuzant.

   - Am menținut persoanele în cauză sub supraveghee, Sanctitate. Docotrul Cassoni e un munte de sicreție, din toate punctele de vedere... în afară de unul. Ieri dimineață s-a trezit cu noaptea în cap și s-a dus la un spital vechi și neștiut de nimeni, în fundăturile unui cartier mărginaș. Acolo a avut o întâlnire, și mă tem că presupunerea logică e că dumneavoastră ați fost subiectul conversației.

   Era foarte important ca starea sănătății pontifului să nu fie dezvăluită decât în maniera pe care o alegea Vaticanul - Callistus și cardinalii. Cardinalul Indelicato sugerase ca medicul personal al papei să fie supravegheat.

   - N-am nevoie de suspans, Manfredi. Vreau informația! Cu cine s-a întâlnit?

   - Permiteți-mi să vă întreb, Sanctitate, cum a ajuns Cassoni medicul dumneavoastrăă?

   - D`Ambrizzi mi l-a recomandat.

   - Ar fi trebuit să mă aștept la asta, murmură Indelicato, cu o undă de autoreproș în glas.

   - Nici măcat tu nu poți ști chiar totul.

   - Poate că nu, dar bunul doctor s-a întâlnit tocmai cu cardinalul D`Ambrizzi.

   Papa nu găsi nimic de spus, dar când își ridică privirea din ceașca de cafea, avu impresia că zărise ceea ce în repertoriul lui Indelicato trecea drept zâmbet, fluturând pe buzele lui subțiri.

          Cardinalul D`Ambrizzi intră în încăpere și, după ce îl salută pe papă, se întoarse spre Indelicato.

   - Fredi, Fredi, de ce ai fața asta lungă? Crezi că ai probleme... ha! Ce ți-aș mai spune eu! 

   Se trase înapoi și îl privi pe bărbatul înalt, subțire, într-un costum imaculat de preot obișnuit. D`Ambrizzi zâmbi, întinse mâna și pipăi materialul cu degetele lui groase.

   - Frumos costum, foarte frumos. Croitorul tău obișnuit? Eu n-am siluetă pentru așa ceva. N-are rost să stric un croitor bun pentru mine. Cu cât e mai largă haina, cu atât mai bine arăt, nu, Fredi?

   Indelicato privi în jos de la înălțimea sa impunătoare.

   - Giacomo, ar trebui să ne vedem mai des. Îmi lipsește spiritul tău ascuțit. 

   Se întoarse.

   - Monserior Sandanato, mă bucur că ați venit și dumneavoastră în dimineața asta.

   Fură aduse cafele și chifle, în timp ce papa îi aștepta pe cei doi cardinali să înceteze cu înțepăturile. Dacă nu-i cunoșteai, aveai impresia că te uitai la Don Quijote și Sancho Panza.

   Indelicato stătea, sorbind ușor din cafeaua neagră, în timp ce D`Ambrizzi și-o umplea pe-a lui cu zahăr și frișcă. Sandanato mai mult se uita la ea. De-a lungul anilor, în mintea observatorilor, Indelicato și D`Ambrizzi erau legați unui de altul- adversari, combatanți, tovarăși într-un singur țel... acela de a sluji Biserica.

   - Opt, rosti papa în liniștea care se lăsase și urmări toți ochii întorcându-se spre el. Avem 8 crime. Opt crime în sânul Bisericii. Nu știu de ce. Nu știu cine le comite. Nu avem nici măcar un tipar... nu putem să prezicem următoarea victimă. Dar putem să fim siguri că vor mai fi.

   Făcu o mică pauză.

   - Am socotit toți posibilii ucigași... prietenii noștri, Mafia. Extremiștii... Opus dei. Propaganda Due.

   Indelicato clătină din cap.

   - Cercetările mele n-au descoperit nicio urmă care să dovedească implicarea vreuneia dintre aceste organizații. Rezultatul e nu, nu ne așteaptă nimic pe acest drum.

   - Nimeni nu vrea să ne dea o lecție?

   - Nu, Sanctitate. Nimeni din aceste grupuri.

   - Adevărul e, mârâi D`Ambrizzi, că acești oameni sunt mereu nemulțumiți de ceva. Iezuiții sunt supărați fiindcă au impresia cădumneavoastră, Sanctitate, îi neglijați în favoarea lui Opus Dei. Opus Dei sunt nemulțumiți pentru că doresc autonomie față de episcopi și control asupra postului de Radio Vatican, iar dumneavoastră nu vreți să le acordați nici una, nici alta. Marxiștii ne consideră niște tirani capitaliști care acționează în afara Vaticanului. Conservatorii ne privesc ca pe un pat călduț pentru toți ticăloșii comuniști care vor să distrugă Biserica. Numai Dumnezeu știe ce gândește Propaganda Due, dar ar trebui să-i fie rușine de sine - ăștia mă sperie chiar și pe mine. Dar când e vorba de a omorî oameni din sânul Bisericii... 

   Clătină din cap.

   - În primul rând, se pare că ei ucid la întâmplare, fără să țină cont de vreun principiu filozofic. Am uitat ceva Sanctitate?

   Callistus făcu un gest de resemnare.

   - Adună 3 preoți la un colț de stradă și obții o nouă grupare care e nemulțumită de ceva. Dar criminali? Nu... dar spune-mi, ce e cu zvonul că un preot i-a ucis pe cei 3 din America?

   Ochii lui D`Ambrizzi se deschiseră larg sub ridurile adânci care-i brăzdau fruntea.

   - Pot să vă întreb, Sanctitate, unde ați auzit așa ceva?

   - Giacomo, te rog. Eu sunt papa...

   - Punct lovit, aprobă D`Ambrizzi.

   - Ei bine? E adevărat?

   - Pietro? spuse D`Ambrizzi.

   Sandanato povesti ceea ce știa și, când încheie, Callistus îi mulțumi cu un mormăit impersonal.

   - Trebuie să terminăm odată cu problema asta. Trebuie opriți!

   - Desigur, Sanctitate, spuse D`Ambrizzi. Dar sunt probleme.

   - Dar... dar..

   Indelicato părea că încearcă să găsească un argument împotrivă, dar, în cele din urmă, se dădu bătut.

   - Are dreptate. Nu putem decât să încercăm.

   - Vreau să îi oprim. Dacă vin din sânul Bisericii, trebuie opriți și orice urmă ștearsă. Nu mă interesează să-i dezvăluim pe criminali... ne vom ocupa de ei la timpul potrivit.

   Privirea i se încețoșase, luptându-se împotriva durerii care îi năvălise în cap.

   - Mai mult decât orice, vreau să știu de ce.

   Respiră adânc.

   - Și autoritățile din afară nu trebuie să-și bage nasul în treburile Bisericii... nici aici, în Roma, nici în America, nicăieri. Înțelegeți? Asta e treaba Bisericii!

   Se crispă incontrolabil, prinzându-și capul în mâini.

   - Sanctitate, spuse D`Ambrizzi, ridicându-se și apropiindu-se de el.

   - Mă simt foarte obosit, Giacomo. Asta e tot. Trebuie să mă odihnesc.

   Sprijinindu-se de trupul solid al lui D`Ambrizzi, avându-l pe Indelicato în cealaltă parte, Callistus se ridică și, încet, se lăsă condus.

         Sora Elizabeth se blestemă pentru că fusese prea ocupată ca să mediteze adânc și cum trebuie asupra lucrurilor. O mulțime de idei, care ar fi trebuit să-i vină cu zile în urmă, îi năvăleau acum în minte.

   Acum se gândise la maica superioară, călugărița de vârstă mijlocie, care era directorul executiv al Ordinului. Viața și munca ei se desfășurau în clădirea cenușie, care era și biserică, și mănăstire, și castel, de la capătul Scării Spaniole. Era franțuzoaică. O îndrăgise foarte mult pe sora Valentine. Elizabeth o cunoștea destul de bine, de aproape 10 ani.

   Maica superioară dovedea uneori multă căldurăă și afecțiune, dar, dacă îi răspundeai în același mod, se refugia întotdeauna în protocol. Ea stăpânea lumea în care trăia și, dacă știai să te porți când te prezentai în biroul ei, puteai să întorci lumea cu susul în jos.

   Biroul maicii superioare era decorat în bej-piersică și avea ormanete cenușii. Un crucifix foarte modern, luminat din spate, plutea parcă la mică distanță de perete, aruncând o umbră cu efecte de scenă. Semăna cu un perete dintr-un mic muzeu particular. În spatele ferestrelor, jos, oamenii se agitau în lumina soarelui, pe trepte.

   Maica superioară se uită pe fereastră, cu mâinile împreunate, apoi se întoarse către Elizabeth. Asemănarea cu actrița Jane Wyman, care fusese cândva doamna Ronald Reagan, era izbitoare.

   - Dorești să vorbim despre sora Valentine?

   - Ar fi trebuit să vin mai de mult, spuse Elizabeth, dar se întâmplă atât de multe lucruri, încât m-am lăsat furată de amănunte. Mă întrebam dacă ați văzut-o destul de des în ultimele 6 luni?

   - Da, bineînțeles. Locuia aici, draga mea.

   - Dar stătea mai mult la Paris.

   - Nu știu dacă mai mult. De obicei, își împărțea timpul. Era debordantă, dar discretă, ca întotdeauna. 

   Amintirea îi aduse un zâmbet cald. Începu să aranjeze florile într-o vază de cristal.

   - I-am pus la dispoziție una din încăperile noastre mari și un birou. Muncea din greu. Ca întotdeauna.

   - Ați eliberat camera?

   - Nu încă, soră. E o treabă foarte tristă. Nu m-a lăsat sufletul. De fapt, aveam de gând să te chem pe dumneata în legătură cu lucrurile ei... hârtiile, cărțile, avea o colecție impresionantă, nu-i așa?

   - Habar n-aveam să stătea aici, murmură Elizabeth.

   - Nu trebuie să te simți exclusă. Era atât de prinsă de ceea ce făcea. Știa ce voia, trebuie să recunoști. A stat mult prin Arhivele Secrete. Avea încă multă influență - cum e expresia aceea americană?

   - Trecere?

   - Exact. Avea trecere în anumite cercuri înalte.

   - Adică?

   - Cardinalul D`Ambrizzi, bineînțeles. Ei i-a netezit drumul - tot o expresie americană, nu? - iar Arhivele Secrete au devenit domeniul ei personal.

   - Pot să văd camera ei?

   - Desigur. Acum, că ai venit aici, nu te-aș lăsa să pleci fără s-o vezi. Te conduc chiar eu, draga mea.

   Maica superioară o lăsă singură în încăperea însorită. Dincolo de cele două ferestre înguste se întindea o perdea generoasă de flori.

   Timp de jumătate de ceas, Elizabeth rămase așezat pe scaunul tapițat, răsfoind diverse caiete, dosare, foi de hârtie. Totul părea legat de cărțile, articolele, chiar și discursurile pe care Val le realizase înainte.

   Suspină deznăgăjduită și ridică un teanc de dosare și caiete, legate cu 3 benzi elastice.

   Dosarul de deasupra avea o însemnare făcută cu stiloul. Un singur cuvânt.

   CRIMELE.

2

DRISKILL

          Tot drumul New York-Paris-Cairo n-am făcut altceva decât să înghit calmante, să beau șamapnie și să pierd noțiunea timpului, să închid ochii și să retrăiesc coșmarul cu păr argintiu și cu pumnalul în mână.

   Timpul nu-l măsuram în ore, ci în zile, și trecuseră 9 zile de la înmormântarea surorii mele. Zăcusem în spital, unde căpătasem sute de cusături în spate, iar următorul lucru pe care mi-l aminteam era aeroportul din Cairo, unde așteptam un avion al Companiei Egyptair să mă ducă la Alexandria.

 M-am trezit apoi în aeroportul minuscul din Alexandria. Am luat unul dintre taxiurile micuție, vopsite în roșu și negru, care se strecurau prin traficul infernal de pe bulevardul Delta.

   Sora mea venise la Alexandria. Trebuia să aflu de ce.

          Podeaua camerei mele era bine lustruită și strălucea mat de parcă ar fi fost frecată la nesfârșit cu ceară. Mobila era veche, puțin îmbătrânită, însă într-un mod demn, aristocratic. Un balcon cu vedere înspre Corniche și glf se contura în afară. Briza umplea încăperea, răcorindu-mi ochii care ardeau ca niște cărbuni.

   Am comandat o sticlă de gin și mai multe de apă tonică, și lămâie de la bar. Mi-am scos din geantă sticluța cu Tylenol și codeină. Eram încărcat de calmante și aspirine. Doctorul meu din Princeton îmi spusese că n-aveam să găsesc aspirine în Egipt.

   Am intrat în baie și mi-am dat jos cămașa care se lipise de piele. Cu multă prudență am controlat pansamentul de pe rană. Nu aveam nicio șansă, așa că am strâns din dinți, l-am smuls și mi-am pus unul nou. Nu-mi plăcea să mă uit la rană.

   Același doctor îmi mărturisise că semăna cu o operație pentru extirpare de rinichi. Carnea se strânsese în jurul celor două părți care fuseseră cusute. Doctorul mi-a spus că sunt nebun, că îmi caut necazul cu lumânarea, dacă plec într-o călătorie atât de lungă cu rana proaspătă.

   Avea, probabil, dreptate.

   Mi-am preparat un gin cu apă tonică, mai mult apă, și m-am întins cu grijă pe pat, cu capul proptit în cele două perne enorme și moi.

   Eram cumplit de obosit, de parcă mi-ar fi turnat cineva plumb în vene. Mi-am dat seama că eram foarte departe de casă.

        Gheața de pe față mă împiedicase să-mi pierd cunoștința.

   Sandanato nu știuse ce să facă. La început nici nu și-a dat seama ce se întâmplase, apoi a văzut sângele curgând din mine ca benzina dintr-un rezervor spart.

   Abia puteam să-l aud cum mormăia, în parte pentru el însuși, în parte pentru mine, întrebându-se dacă ar trebui să mă lase acolo și să meargă în casă după ajutor sau să strige, în speranța că polițistul lui Sam Turner l-ar auzi, sau ar trebui să încerce să mă ridice și să mă sprijine înapoi, înspre casă. Apoi cred că am spus ceva, iar el a îngenuncheat, eu m-am agățat de el și am început să mă ridic pe propriile picioare. Durerea nu era insuportabilă, dar pierdusem mult sânge.

   În cele din urmă, sprijinit de umărul lui, am reușit să mă ridic și am parcurs, clătinându-ne, cei 100 de metri până la casă, ceea ce a durat parcă ore întregi.

   Omul lui Turner, care era de gardă, mi-a scos patinele; totul ținea o veșnicie. Apoi a sunat la spital, iar Sandanato s-a așezat pe podea, lângă canapeaua pe care stăteam întins, și a vorbit fără oprire; acesta a fost ultimul lucru pe care mi l-am amintit, până în după-amiaza zilei următoare.

   Următoarele zile mi-au adus durerea și au trecut într-un fel de ceață, în care pluteau mai ales glasuri spunându-mi să renunț definitiv la ideea de a pleca în Egipt. 

   Preotul cu părul argintiu, care omora oameni, care o ucisese pe sora mea în timp ce se ruga, apăruse de nicăieri, din beznă și ger, și încercase să mă omoare. Băgase în mine un cuțit și 3 mm mai mult ar fi încheiat toată treaba. Doctorii îmi repetau la nesfârșit cât de norocos am fost. Norocul, cred, era o chestie relativă.

   Piersică venea să mă vadă în fiecare zi.

   Chipul lui oglindea o expresie de uluire inocentă, de parcă fiecare dintre aceste întâmplări îngrozitoare îl lovea cu o forță și mai mare decât cea dinainte. Credința îi era pusă la încercare. Atacul asupra mea îl convinsese că ne aflăm în inima zonei crepusculare, fără hartă, cu un singur prieten, Dumnezeu.

   Când m-am trezit, el a clătinat din cap, de parcă s-ar fi așteptat să mă descompun. Mi-a spus că încerca din răsputeri să-și găsească în fiecare clipă ceva de făcut, ca să nu se gândească prea mult la ceea ce se întâmplase cu Val și cu mine.

   Părintele Dunn a trecut pe la spital de câteva ori. Ultima oară mergea la aeroport. Avea o întâlnire la Los Angeles cu un producător care realiza un film după unul din romanele lui.

   - Îl fac pe Klammer nervos ca un motan, a spus el. Se bucură când scapă de mine. Cât despre tine, Driskill, ce pot să spun?

   A luat o lingură din tapioca mea de prânz.

   - Te sfătuiesc s-o lași mai moale. E o minune că ești încă în viață. Ia-o ca pe un avertisment. Nu ești un superpolițist. Nu ești nici James Bond, nici Superman. Îți lipsește ceea ce îți este absolut necesar... un cascador care să te dubleze. Du-te la Antigua sau la St. Thomas, sau la Hobe Sound, unde te vei învârti printre oameni bogați ca tine; ei or să te învețe bucuriile indolenței. Acolo n-o să fii omorât... eși nebun dacă vrei să continui, dacă vrei să-ți dai viața. Căci asta se va întâmpla dacă insiști. Înțelegi, Driskill? Se întâmplă ceva îngrozitor, mult mai rău decât în cărțile mele... Trebuie să lași autoritățile să facă tot ce le stă în puteri. Și Biserica e obligată să cerceteze. Încearcă să înțelegi - asta e problema Bisericii.

   Ochii lui cenușii luaseră foc, asemenea unor pietre înghețate, dar cu inima fierbinte.

   - Nu te amesteca, Ben! Dacă mori, nu mai ești de folos nimănui. Și nu poți s-o aduc pe Val înapoi la viață.

   I-am zâmbit.

   - Cineva trebuie să plătească și eu o să am grijă de asta. Nu pot să-mi facă așa ceva, nici mie, nici familiei mele. E simplu, serios.

   - Devii obositor, Ben. Nu ești un erou, crede-mă.

   - Ah, Artie, amintește-ți legea familiei Driskill. Timpurile disperate fac eroi din oamenii disperați.

   Părintele Dunn nu era deloc impresionat.

   - Faci o mare greșeală. Monseniorul Sandanato e de acord cu mine...

   - Și sora Elizabeth, n-o exclude pe ea. Îți imaginezi cât de mult prețuiesc sfaturile a doi preoți și a unei călugărițe?

   El a izbucnit în râs.

   - Ei bine, dacă nu pot să te conving, atunci îți urez numai bine.

   Când ieșea din cameră, s-a întors și mi-a aruncat una din privirile lui de oțel.

   - În ultimele zile m-am oprit de câteva ori să-l văd pe tatăl tău. A avut o perioadă grea, Ben. N-o să trăiască o veșnicie...

   - Ba da, exact asta o să facă.

   - I-am adus două dintre cărțile mele și l-am provocat să le citească. O să-i crească puțin adrenalina.

   Apoi mi-a spus să mă mai gândesc o dată la ce vreau să fac, și-a pus pălăria, m-a salut și a ieșit.

   Sandanato mi-a ținut și el o predică, sfătuindu-mă să ies din mizeria în care intrasem.

   - Ați văzut de ce sunt în stare, pot să vă lovească din senin.

   Ochii lui întunecați erau cufundați în orbitele injectate și fuma neîncetat.

   - Tocmai le-ați dat-o pe sora dumneavoastră....

   - Nu le-a dat-o nimeni. Ei au luat-o...

   - Situația tatălui dumneavoastră e critică, iar dumneavoastră ați fost aproape disecat - basta! Nu e lupta dumneavoastră! Nici măcar nu sunteți catolic!

   În cele din urmă, Sandanato a plecat la Paris, unde urma să aibă loc înmormântarea lui Curtis Lockhardt, din cauza unor legături de familie pe care le avea acolo. Era atât de afectat de izbucnirea crimelor și de atacul asupra mea, încât părea mult mai aproape de o prăbușire psihică decât mine.

   Dar mai văzusem oameni ca el. Puteau să suporte o povară aproape infinită. Se hrăneau din ea. 

   Așa stând lucurile, mi-a spus să aștept măcar până când avea să afle ce făcea Roma în legătură cu crimele. I-am spus că nu mă interesa ce făcea Roma. Roma era problema.

   Tatăl meu mi-a rezervat o mare surpriză. Nu era pe drumul spre însănătoșire, așa cum mă așteptam.

   Doctorii mi-au spus că starea lui s-a înrăutățit când a aflat despre nenorocirea mea, de parcă ar fi fost picătura care a umplut paharul. Mi-au mărturisit că și-au pierdut speranța de a-l recupera complet.

   Reacția lui m-a nedumerit: ar fi fost altceva dacă s-ar fi prăbușit sub greutatea durerii față de moartea lui Val. Dar eu? Și, oricum, eu eram încă viu....

   Când l-am văzut, mi-am dat seama că doctorii aveau dreptate.

   Era îngrozitor de palid, tăcut, iar cărțile părintelui Dunn se odihneau neatinse pe măsuța de lângă pat. Când am reușit să-l fac să vorbească, mi-a părut rău.

   - Uneori, cred că, totuși, voi muri, Ben. Dintr-o dată mă simt singur, neajutorat...

   - Vorbești prostii, tată, știi foarte bine. În afara nenumăraților prieteni care așteaptă telefonul tău, mai ai și credința - ai uitat? Nu e acum unul din acele momente în care credința trebuie să te ajute?

   Nu părea să mă audă.

   - Nu-i adevărat. Singurătatea n-are nicio legătură cu oamenii. Ei nu contează... sunt obosit, nu mai sunt stăpân pe mine așa cum eram înainte, nu înțeleg ce se întâmplă - nici nu știu exact ce-am vrut să spun. Încerc să exprim ceva inefabil, dar totuși real. Niciodată nu m-am mai simțit așa.

   N-a rostit niciun cuvânt despre credință. Poate că nu voia să vorbească despre asta cu fiul lui necredincios.

   - Știi ce, ai suportat câteva șocuri dure. Nu poți să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic.

   - Sper că ai dreptate, Ben, sper că am să reușeșc. M-aș bucura foarte mult să stai lângă mine. Putem să ne înzdrăvenim împreună. Mi-ar plăcea să stai o vreme pe-acasă, ca să-mi urezi bun venit. Firma poate să-ți dea un concediu de 6 luni... poate facem o croazieră sau mergem la Londra și ne stabilim acolo pentru un timp, după ce voi fi din nou bine...

   Chiar și vorbind despre asta se însuflețea. Restul discuției însă n-a mers la fel de bine.

   El nu voia să plec în căutarea ucigașului lui Val, nu voia să știe cu ce se ocupase Val, de ce fusese omorâtă. Mi-a spus că sunt un nebun inconștient, că nu numai că îmi pierdeam timpul, dar îmi riscam și pielea. 

   Chiar nu aveam destulă minte ca să-mi dau seama că fusesem avertizat? Nu-mi dădeam seama că îi întorceam spatele tocmai atuni când avea nevoie de mine?

   Nu-l mai auzisem niciodată pe tata cerându-mi ceva și, cu atât mai mult, implorându-mă. Aveam impresia că nu-l cunoșteam pe omul din fața mea. Asta m-a făcut să-l părăsesc mai ușor. Nu ușor. Doar mai ușor. Eram fiul tatălui meu: învățasem cum să întorc spatele cuiva.

   - Îmi pare rău, tată. Trebuie să plec. Dar mă voi întoarce - poate atunci vom....

   - Ești obsedat, Benjamin. Ești la un pas de nebunie și nici măcar nu-ți dai seama. N-o să te mai întorci, Ben. 

   A înghițit cu greu și și-a întors privirea într-o parte.

   - N-o să te mai întorci, a repetat.

   Lacrimile i se rostogoleau pe obrajii cenușii.

   Pentru cine plângea? Pentru el însuși? Sau poate pentru Val? Poate chiar pentru fiul său risipitor? Dar nu asta era imposibil.

   Pentru o clipă, cedasem sentimentelor din sufletul meu.

            În amalgamul de religii pe care le poți găsi în Egipt, musulmanii alcătuiesc, firește, majoritatea cuvârșitoare, iar copții reprezintă principala organizație creștină. Însă și în Alexandria, ca pretutindeni, Biserica Romano-Catolică își face simțită prezența prin iezuiți și Ordin, prin preoți și călugărițe care alcătuiesc o mică, dar solidă enclavă catolică.

   După un somn de 16 ore, întrerupt de două dintre chemările la rugăciune musulmană, sunete atât de puternice încât nu numai că se auzeau în toate colțurile orașului, dar au reușit să se strecoare și în creierul meu paralizat, am sunat la sediul Ordinului, care se afla într-o școală susținută de el.

   Mi s-a făcut legătura cu o soră Lorraine, maica superioară, care mi-a confirmat fără întârziere că a văzut-o pe sora Valentine în timpul vizitei ei la Alexandria. Într-adevăr, sora mea locuise în sala de oaspeți a Ordinului.

   În engleza cu accent franțuzesc a sorei Lorraine se simțea nu numai o siguranță grăbită, ci și un zâmbet, iar ea mi-a spus că s-ar bucura să mă vadă atunci când voi putea să trec pe la ea.

   Am sărit într-un taci în fața hotelului și în 15 minute am fost condus în biroul ei.

   Fereastra ei se deschidea spre un teren de joacă inundat de copii în uniforme, ale căror țipete și râsete pluteau în aer, întregind în mod fericit fiecare zi. Terenul de joacă era înconjurat de palmieri.

   Sora Lorraine era o femeie mică de statură, în jur de 50 de ani, cu părul negru, ochi enormi și nas ca un cioc. Purta un costum albastru cu haină deschisă, asemănător celor pe care Chanel le-a făcut celebre, și o bluză de mătase bej cu volan la gât. Pe drum, spre biroul ei, am remarcat câteva călugărițe purtând uniforma tradițională.

   Șefa, oricum, era de departe un administrator modern. Asemenea tuturor franțuzoaicelor pe care le-am întâlnit, era atrăgătoare printr-un fel de alchimie interioară, din instinct. Întregul era mult mai plăcut decât trăsăturile particulare.

   Aflase din presă despre moartea lui Val și fusese în mod deosebit șocată din cauza recentei lor întâlniri.

   S-a aplecat deasupra biroului, jucându-se cu un stilou de aur, și m-a ascultat în timp ce îi spuneam că nu încercam decât să reconstitui ultimele săptămâni ale surorii mele. Și-a înclinat capul mic și negricios, înainte de a-mi încheia povestea.

   - Da, da, înțeleg. Aș fi vrut să vă pot spune tot ce era în mintea ei, dar, vai, nimeni nu poate ști asta, nu-i așa? Sora dumneavoastră îmi era foarte dragă, îi admiram munca, o înțelegeam. Draga de ea era evident preocupată de ceva atunci când ne-am întâlnit. Era tensionată, îngrijorată... e o expresie pe care am auzit-o - își păzea spatele. Înțelegeți ce vreau să spun? Își păzea spatele!

   - Era speriată?

   - Oui. Era o teamă... anume. De ceva, de cineva. Vă rog să mă înțelegeți, asta e ceea ce am observat eu. Sora dumneavoastră nu mi-a spus nimic despre teamă. Am observat, m-am gândit și, într-adevăr, își păzea spatele. De parcă se aștepta să se întoarcă și să vadă că e urmărită. Asta mi-a aprins curiozitatea, știți?

   - De la dumneavoastră ce a vrut? Numai un loc unde să stea?

   - Nu, mai mult decât un pat. Venise aici în căutarea unui om, Klaus Richter. Nu mi-a dat niciun motiv, în afara cercetărilor ei. Pentru o carte Nu a fost greu să-l găsim pe Herr Rochter. Îl cunosc personal. Un bun catolic german, merge regulat la biserică.

   Și-a permis un zâmbet ironic care a învăluit protretul germanului.

   - Are o firmă de import-export, un depozit mare în portul de vest - foarte diferit de portul pe care îl vedeți dumneavoastră de la Cecil. E un om de afaceri bine cunoscut și agreat, din câte am auzit. Un jucător împătimit de golf, are poze în presă. Și, bineînțeles, e tres, tres german, o palmă pe umăr, o bere cu guler, tot tacâmul. E o figură proeminentăă în Vechea Gardă Germană - veteranii din Africa Korps întorși din Egipt să-și continue viața. Vizitează împreună mormintele din deșert și aduc omagiul lor atât camarazilor căzuți în luptă, cât și bravilor lor dușmani. Richter e foarte apreciat de guvernul egiptean, începând chiar de la Nasser. Cred că Richter l-a ajutat pe mediator într-o afacere cu armament cu mulți, mulți ani în urmă.

   - Și Val a bătut drumul până în Egipt ca să-l vadă.

   - Așa se pare.

   S-a uitat la ceas.

   - Am o întâlnire, domnule Driskill. Dar dacă mai aveți vreo întrebare...

   A ridicat ușor din umeri.

   - Sau dacă vreți doar să vorbiți cu mine, vă rog, căutați-mă.

   Mi-a dat adresa biroului lui Richter. Cum am plecat de la ea, am simțit că-mi lipsește. M-am trezit sperând că voi mai găsi o întrebare, două.

        Depozitul cenușiu murdar al Companiei Global Egypt Import Export stătea în rând printre altele asemenea lui, alcătuind o adevărată flotilă de broscoi, mai puțin frunzele de nuferi, înghesuite unele în altele în portul comercial.

   Vasele cargo, murdare și absolut comune, stăteau la marginea pontonului, înghesuite printre brațele ruginite ale macaralelor.

   Klaus Richter avea cam 60 de ani, dar era făcut ca un Mercedes - să reziste. 

   Își purta părul alb și rar tuns perie, probabil ca în vremea serviciului în Africa Korps. Avea tenul bronzat al unui jucător de golf, sprâncenele glonde ieșite în afară, un ceas de aur Breitling, de buzunar, care îți spunea totul, în afară de clasamentul mondial la golf, iar în picioare avea bocanci de deșert. Purta o haină veche, imaculată și o cămașă albastru deschis în spatele căreia se ivea, la gât, un smoc de păr alb. Dunga pantalonilor era ireproșabilă.

   Când secretara m-a condus înăuntru, el se pregătea să lovească o minge de golf cu crosa, pe mocheta de culoare verde.

   Secretara și cu mine ne-am oprit brusc, iar el a trimis mingea într-un dispozitiv special. Când a lovit-o, crosa a scos un sunet pe care îl mai auzisem și altă dată.

   - O crosă Julius Boros, am spus eu.

   El s-a uitat la mine cu un zâmbet larg.

   - Julie mi-a dat crosa acum 20 de ani. L-am întâlnit la un turnir. El a câștigat și mi-a dat una din crosele lui. Cea mai bună pe care am avut-o vreodată.

   Zâmbetul îi persista pe chip, dar ochii deveneau întrebători: „Avem ceva afaceri, prietene? Sau discutăm numai despre golf?”

   Avea un accent german, dar puteam să pun pariu că vorbea mai multe limbi. M-am prezentat, i-am spus că aveam o problemă personală, iar el i-a făcut semn secretarei să iasă.

   A traversat încăperea imensă până la geanta lui de golf și a vârât crosa în tubul ei.

   - Am jucat golf peste tot, chiar și la Augusta și Pebble Beach. Cele mai bune terenuri. Și unde trăiesc? În cea mai mare groapă de nisip a lumii!

   Era o replică bine învățată, ceea ce l-a făcut să zâmbească. S-a uitat pe fereastră pentru o clipă, la nave, la macarale, la muncitori, apoi s-a întors către mine.

   - Cu ce pot să vă ajut, domnule Driskill?

   - Am înțeles că sora mea v-a făcut o vizită, nu de mult. O călugăriță, sora Valentine....

   - Dumnezeule! Sora dumneavoastră! O, prietene, am citit despre moartea ei...

   - A fost omorâtă, l-am corectat eu....

   - Da, bineînțeles. Ce tragedie - de neimaginat! O întâlnisem, chiar aici, în acest birou, cu numai o săptămână înainte și apoi a apărut la televizor și în ziare. O femeie remarcabilă. Cred că sunteți mândru de ea.

   S-a așezat în spatele biroului pe care se aflau în dezordine pliante, note de plată, cataloage, tabele de scor pentru golf, broșuri colorate. Pe pereți atârnau sute de fotografii, imortalizând parcă fiecare clipă a vieții sale.

   Am remarcat imediat instantanee ale unui Klaus Richter foarte tânăr, stând în lumina orbitoare a soarelui, cu tancul său, în deșert, altul cu o piramidă în fundal, altul ținând în mână o tavă de argint la un club de golf.

   Pe birou, într-o ramă de aur, se afla, am presupus, fotografia celor doi fii ai săi.

   - Aveți toată simpatia mea, domnule Driskill. Nisipurile timpului sunt mereu mișcătoare, nu-i așa?

   Ca și cum ar fi vrut să-și ilustreze spusele, a ridicat de pe colțul biroului o clepsidră înaltă de aproape 30 de centimetri, a răsturnat-o și a urmărit nisipul scurgându-se pe fund.

   - Am văzut și eu moartea cu ochii. Acolo, în deșertul de vest. Oameni valoroși secerați de tineri. De ambele părți. Chiar și în cele mai bune timpuri murim prea devreme, nu-i așa? Nisipul acesta e din deșertul de vest, domnule Driskill. Îl păstrez mereu lângă mine, ca să nu-i uit pe cei căzuți.

   Și-a desprins privirea de pe clepsidră.

   - Da, am văzut-o pe sora dumneavoastră.

   - De ce a venit la dumneavoastră?

   Și-a ridicat sprâncenele, adâncindu-și ridurile de pe frunte. Craniul ars de soare a sclipit printre firele albe.

   - Să-mi aduc aminte.

   S-a cufundat în fotoliul de piele cu spătar înalt, frecându-și bărbia cu aspect de bolovan.

   - Da, scumpa mea prietenă, sora Lorraine, m-a sunat și mi-a vorbit despre ea, apoi a trimis-o aici. Trebuie să vă spun că am fost surprins - și măgulit, ca să fiu sincer - de interesul surorii dumneavoastră pentru un soldat bătrân. Știați că scria o carte despre Biserică, din anii aceia de cumpănă ai războiului?

   - Mi-a vorbit și mie despre asta, am spus.

   Afară, de-a lungul docurilor, un ciocan pneumatic a început să huruie. Semăna cu o mitralieră grea.

   - A venit ca să vă pună întrebări? Asta era?

   - Da, dar eu crezusem cu totul altceva la început. Vedeți, eu eram aghiotantul lui Rommel, foarte tânăr, e adevăart, dar și foarte apropiat de marele om. Cum era și firesc, am crezut că o interesa Rommel - mareșalul, pretenția mea la faimă. Dar nu, pe ea o nu o interesa zărboiul din deșert, chiar deloc. Ci Parisul! Parisul. Când mă gândesc la război, nu mă gândesc niciodată la Paris. Parisul nu a însemnat pentru mine un război. Nimeni nu trăgea în mine. Noi eram armata de ocupație, Parisul era al nostru, nu un oraș în flăcări... cel puțin, pentru o bună bucată de vreme. Era ceea ce dumneavoastră, americanii, numiți o datorie plăcută - puteau să mă trimită pe frontul de est! Dar sora dumneavoastră aduna material despre Biserică în Paris, în timpul ocupației noastre. Episcopul Torricelli era personajul ei central. Iar eu îl cunoscusem în timpul slujbelor mele administrative - Biserica și Statul Major al Forței de Ocupație aveau nevoie de legături, chiar și pentru problemele de fiecare zi. Încercam să păstrăm celulele Rezistenței departe de biserici.

   A ridicat din umeri.

   M-am gâdnit la Torricelli, bătrânul cu bomboanele după care era înnebunită Val. Mi-am amintit povestea lui despre tata care ieșise dintr-o ascunzătoare - probabil o biserică - semănând cu un menestrel.

   Era bizar, după 40 de ani, să mi-l imaginez pe Torricelli încercând să-și croiască drum prin zona de mijloc, între naziști și Rezistență, cunoscându-l atât pe Klaus Richter, cât și pe Hugh Driskill. Oricum, nimeni nu e mai potrivit pentru treaba asta decât un episcop catolic.

   Oare dacă tata și Herr Richter s-ar întâlni acum, ar sta liniștiți într-un club, depănând povești despre război?

   Îl priveam pe Richter amintindu-și despre zilele de demult și apoi ochii mi s-au oprit asupra unei fotografii de pe peretele din spatele lui: Klaus Richter, tânăr, deja înăsprit în luptă, împreună cu doi camarazi, într-o zi cenușie la Paris, având în spate Turnul Eiffel.

   Chipul mi-a sărit în ochi. Era întors ușor într-o parte, ca să privească o bornă de hotar, iar umbrele îi jucau în ochi. Chipul.

   - Spuneți-mi, am zis eu, ați întâlnit vreodată la Paris un preot, D`Ambrizzi. Oacheș, cu nasul mare, solid ca un bivol. Acum e cardinal...

   - Să fim serioși, domnule Driskill, m-a întrerupt el cu o undă de surpriză în glas. Sunt catolic - nu e nevoie să-mi spuneți cine e cardinalul D`Ambrizzi! E unul dintre cei mai influenți oameni din Biserică în ziua de azi... da, știu cine e. Și mi-aș aminti cu siguranță dacă l-aș fi întâlnit. Dar nu, nu l-am cunoscut niciodată. Care e rolul lui în toată povestea asta? E important?

   - Deloc. Eram doar curios. Sora mea mi-a vorbit o dată despre el. Mă întrebam dacă ați fost la Paris în același timp.

   Și-a ridicat mâinile într-un gest de acceptare.

   - S-ar putea să fi fost. Erau mulți clerici și o mulțime de soldați germani. Acum pare ciudat, dar am încercat să nu devenim o pacoste pentru ceilalți. Nu mai mult decât era absolut necesar. Înțelegeam dragostea lor pentru Paris. Și nouă ne plăcea. Dacă am fi câștigat războiul, pot să-ți spun un singur lucru. Parisul ne-ar fi schimbat pe noi, dar noi n-am fi schimbat Parisul. Însă nemții au fost înghesuiți în cușca lor și care-i rezultatul? Am fost cu toții americanizați!

   A izbucnit în râs, dar ochii lui așteptau un răspuns.

   - Câteodată am impresia că asta e o scuză bună la toate, pentru restul lumii.

   - Poate.

   A clătinat aprobator din cap.

   - Ca să revenim la sora dumneavoastră - mă tem că i-am provocat o mare dezamăgire. Îl cunoșteam pe Torricelli, dar nu foarte bine și nici n-am păstrat jurnale, scrisori, lucruri pe care le iubesc istoricii...

   Telefonul de pe biroul său a sunat și secretara i-a spus că îl aștepta cineva afară. El s-a uitat la mine și mi-a zis:

   - Mă scuzați un moment. Șeful meu de echipă de la docuri vrea să vorbească cu mine. Vă rog, rămâneți aici. Dacă vreți, încercați puțin crosa, mă întorc într-o secundă.

   A luat un teanc de foi galbene și a trecut în biroul secretarei.

   Am început să studiez fotografiile mai de aproape.

   Pereții conțineau un tablou foarte amănunțit al vieții sale. Trebuia să privești pozele de aproape ca să-ți dai seama. Iar eu tocmai asta făceam. Și l-am văzut. Ceva lipsea din povestea vieții lui Klaus Richter. Iar eu știam unde era.

   Când s-a întors, admiram crosa lui Julius Boros. 

   S-a așezat pe marginea biroului, ținând în mână un teanc de foi albe, și a spus ceva despre formalitățile nesfârșite pe care le presupunea conducerea unei companii de import-export. Privea nisipul curgând în clepsidră.

   - Unde rămăsesem?

   - La Paris.

   - Da, da. Ei bine, nu i-am fost de niciun ajutor surorii dumneavoastră. A străbătut un drum atât de lung...

   - Poate că ați ajutat-o mai mult decât credeți.

   - Bătrânul Torricelli era visul istoricilor. Era ca un șoarece de câmp. Nu arunca nimic, fiecare meniu și bon de la spălătorie, fiecare memorandum. Eu îi aduceam acte, hârtii, el le fișa, le organiza, lepunea în ordine alfabetică. Era uluitor. Am crezut întotdeauna că pentru asta e nevoie de un ogoliu uriaș, nu sunteți de acord? Omul trebuie să creadă cu tărie în importanța propriei persoane ca să păstreze totul.

   La acest gând, a suspinat.

  Mie mi se părea că un om care și-a transformat întregul birou într-o istorie în fotografii a propriei vieți trebuia să aibă și el un orgoliu măricel. Dar e întotdeauna ușor să-i judeci pe alții. Eu credeam că pot să-i găsesc pe ucigașii surorii mele. Orgoliul era pretutindeni.

   - Sora dumneavoastră a fost foarte răbdătoare cu mine în ziua aceea. Alergam afară la fiecare 5 minute, purtam negocieri la telefon - a fost foarte înțelegătoare, dar mă tem că i-am provocat o mare dezamăgire.

   Am continuat conversația câteva minute, dar eu pregătisem deja terenul pentru tot ce aveam să obțin. El a spus că are o întâlnire de golf, iar eu i-am mulțumit pentru timpul acordat și am aplecat.

   Am salutat-o pe secretară. Tocmai primea un pachet. Era mic, plat și legat cu sfoară.

   Afară, în strada aglomerată, am văzut un camion vopsit în albastru și alb, așteptând cu motorul pornit. Pe una din părți avea o inscripție albastră în mai multe limbi. În engleză, scria: „Galeriile E. LeBecq”.

           Profilul cu nasul de banană.

   D`Ambrizzi, înclinându-se înainte, de parcă ar fi ascultat șoapta cuiva, cu mustața neagră, de bandit, atârnându-i în jos. Un tânăr, cu trăsături dure, lângă D`Ambrizzi: purta uniformă? Gulerul țeapăn avea un aer de Wermacht...

   Bărbatul de lângă el, cu o față subțire, străbătură vertical de linii adânci, pe care umbrele le umpleau, chipul unui om care emite judecăți aspre, o singură sprânceană groasă cu aspect de pârghie, deasupra ochilor. Și cel de-al patrulea, care la prima vedere părea afară din obiectiv, neclar... dar era ceva, ceva în legătură cu el... două lumânări pe masă, sticle de vin, fotografia făcută cu bliț, aruncând umbre ciudate pe peretele de cărămidă vopsită din spatele lor...

   Stăteam într-o cantină mohorâtă, plină de muște, unde muncitorii beau Coca-Cola și încercam să nu scap din ochi ușile depozitului Global Egypt. Aveam în față o cafea și îmi plimbam privirea de la depozit la fotografia pe care Val mi-o lăsase în tobă. Am așezat-o pe masă și m-am gândit la cei 4 bărbați.

   O auzeam pe sora Elizabeth spunând:

   - Nu, 5, 5 bărbați.

   Klaus Richter părea un tip foarte de treabă. Fără îndoială că era un jucător excelent și, la naiba, înțelesese cât de mult iubeau parizienii Parisul. Ținea foarte mult la toate pozele acelea ale lui, o viață de care era mândru. Iar Julie Boros îi dăruise una din crosele lui celebre. Sora Lorraine a spus că el e unul din stâlpii comunității catolice. Avea simțul umorului, numise Egiptul cea mai mare groapă de nisip a lumii... Un tip nemaipomenit.

   Și un mincinos.

   Îl cunoscuse pe D`Ambrizzi la Paris, dar mă mințise.

   Știam că era un mincinos, fiindcă găsisem poza lui în toba jucărie a surorii mele. Stătea lângă D`Ambrizzi, în fotografie. Tânăr, inexpresiv, un chip care văzuse deja prea multe când ajunsese la Paris. Și eram sigur de unde luase sora mea fotografia.

   Val venise la Alexandria în căutarea bărbatului din poză și îl găsise. Apoi omul cu păr argintiu o omorâse.

   Klaus Richter.....

   Eram singur, păstrându-mi gândurile doar pentru mine, fără sora Elizabeth, părintele Dunn sau monseniorul Sandanato cu care să le împărtășesc. Eram îngrozitor de speriat, și asta îmi dădea fiori. Totul năvălise asupra mea atât de neașteptat. Când mi-am dat seama că unul dintre bărbații din fotografie era Klaus Rochter... și era suficient de important ca să mă mintă. 

   Fiorii îmi încrețeau carnea. Teama îmi dădea senzația că mi s-a deschis rana și sângele îmi năclăia spatele.

   Uram asta.

   Uram spaima. Și Val fusese înspăimântată....

            O oră mai târziu, Klaus Richter a ieșit pe ușa laterală.

   Avea cu el geanta de golf. A pus-o în portbagajul Mercedesului negru cu 4 uși, parcat pe alee, s-a urcat la volan și a pornit într-o trombă de praf și nisip.

   Am pus fotografia în buzunar și am traversat din nou strada.

   Secretara nu era la masa ei, iar ușa de la biroul lui Richter era deschisă. Cineva stârnise o furtună înăuntru. M-am îndreptat către ușă.

    Secretara avea un ciocan în mână și, aplecată peste masa cu cărți, lovea în perete.

   Am bătut la ușă și am spus:

   - Mă scuzați.

   Ea a sărit înapoi, s-a întors cu ciocanul în mână și cu gura deschisă de spaimă.

   - N-am vrut să vă sperii, am continuat.

   - Mi-am dat peste deget, a spus ea, scuturându-și mâna. Dar - un zâmbet larg i-a apărut pe buzele roșii - m-aș fi lovit și fără ajutorul dumneavoastră. 

   M-a recunoscut.

   - Tocmai l-ați scăpat pe Herr Rochter. Nu se mai întoarce până mâine.

   - La golf, pun pariu.

   - Bineînțeles. Pot să vă ajut cu ceva?

   - Nu e foarte important, dar am crezut că mi-am uitat stiloul aici.

   Era o scuză slabă, dar ce conta?

   - Lăsați-mă să bat eu.

   Mi-a întins ciocannul și mi-a arătat cuiul. Era exact acolo unde sperasem să fie.

   - Ce fel de stilou? m-a întrebat.

   - Un Mont Blanc mare și vechi.

   M-am aplecat peste masă, am scos cuiul îndoit din perete, am pus altul la loc și l-am bătut din două lovituri.

   - Și poza?

   Ea despacheta coletul în hârtie maro. A împachetat la loc hârtia și a ridicat o mică fotografie înrămată. Era la fel ca aceea din buzunarul meu. I-am luat-o din mână, iar ea a zâmbit din nou, timid.

   - Ce bine că nu sunteți Herr Richter, a spus. Ține foarte mult la fotografiile lui și voiam să o pun pe aceasta la loc înainte să observe că a dispărut. Am pus plante și tenacuri că cărți în față, sperând că n-o să vadă....

   - Dar ce s-a întâmplat cu originalul?

   Am agățat poza în cui și am îndreptat-o, acoperind spațiul gol. Știam că Val o luase, o vedeam punând ochii pe ea și, când Richter e ieșit din cameră pentru negocierile lui, strecurând-o în servieta Vuitton. Dar de ce? Ce putea fi atât de crucial în legătură cu poza asta?

   - Nu i-aș spune niciodată lui Herr Richter, a continuat ea în șoaptă, dar sunt sigură că femeia care face curățenie în birou a doborât-o în timp ce ștergea praful. Sticla s-a spart, probabil, iar ea, în loc să recunoască, a aruncat-o - bineînțeles că pretinde că nu știe nimic. Din fericire, Herr Richter mai avea o copie în albumele lui. Așa că m-am grăbit să o înrămez și să o pun la loc pe perete, înainte ca el să observe.

   Mă urmărea peste tot, în timp ce mă prefăceam că-mi caut stiloul. În cele din urmă, m-am așezat în genunchi, l-am strecurat din buzunar și l-am „găsit” sub birou.

    M-a condus afară, mulțumindu-mi pentru ajutor. I-am spus că mi-a făcut deosebită plăcere. Aproape că simțeam prezența lui Val lângă mine, bătându-mă pe umăr și spunându-mi că sunt un nătăfleț.

   Dar ce era atât de important cu fotografia asta?

   Îl lega pe Klaus Richter, un om de afaceri prosper din Alexandria, de D`Ambrizzi, cu 40 de ani în urmă, la Paris. În timpul ocupației. 

   Dar ce o făcea atât de importantă? De ce a mințit în legătură cu ea? Și de ce mi-a lăsat-o Val? Ce legătură avea cu uciderea ei?

          La hotel mă aștepta un mesaj. Mă căutase sora Lorraine, voia să-i dau un telefon.

   Am urcat în camera mea, m-am spălat pe față, mi-am inspectat bandajul de pe rană și mi-am făcut un gin cu apă tonică. Am înghițit două calmante. Am rămas la fereastră, privind cum seara se așternea pe apă și în piața cu o statuie imensă în centru.

   „Deci, de ce a trebuit Richter să mă mintă?”

   Dacă mi-ar fi spus adevărul aș fi clătinat din cap în fața misterului care învăluia lupta lui Val și poate, poate aș fi renunțat...

   Eram departe, la marginea cercului. Mă aflam încă afară, în lumea cenușie, iar luminile de siguranță pâlpâiau. Mai puteam încă să dau naibii totul și să mă întorc acasă.

   Aveam doar un neamț mincinos și nu știam încotro s-o apuc. Egiptul nu oferea prea mult. 

   Îmi închipuiam să pot să mă întorc la Richter, să-l confrunt cu fotografia... puteam să forțez, în continuare, drumul către întunericul din centrul cercului, către gaura neagră care o înghițise pe sora mea... Acolo se aflau tainele, acolo se aflau răspunsurile... oare aveau să-mi aducă fericire și pace? Și o eternitate blândă pentru surioara mea?

   Am sunat-o pe sora Lorraine.

   M-a întrebat cum merg cercetările. I-am dezvăluit doar că m-am lovit de un zid și că începusem să-mi păzesc spatele. A izbucnit în râsul ei galic, în înțelesul mai degrabă lumesc al cuvântului, și mi-a spus că și-a amintit ceva ce m-ar putea interesa. Am întrerupt-o.

   - Soră, pot să vă conving să-mi spuneți numele unui restaurant bun?

   Ea a început să vorbească, dar am continuat.

   - Și ați vrea să acceptați invitația acestui singur și sărman călător? Fără ajutorul dumneavoastră, aș fi bătut degeaba un drum atât de lung.

   De fapt, aveam impresia că, oricum, asta făcusem, dar n-aveam niciun chef să-mi petrec noaptea singur, cu o sticlă de gin Bombay și cu amintirile părului arginitiu și ale lamei de cuțit strălucind în lumina lunii.

   Slavă Domnului, ea a răspuns că i-ar face plăcere, așa că i-am mulțumit din nou lui Dumnezeu pentru micile favoruri, pentru Ordin și pentru era modernă a călugăriei. Viteaza lume nouă. Mi-a spus numele unui restaurant, mi-a explicat cum să ajung acolo și mi-a promis că ne vom întâlni.

   

        Restaurantul Tikka Grill era situat chiar lângă Clubul de iahting El Kashafa el Baharia, ale cărui lumini le zărisem de la balcon. Sala de mese era la etajul al doilea.

   De la masa noastră puteam să admirăm, dincolo de port, iahturile albe cu strălucirea petrecerilor de pe punțile lor. Totul semăna cu o scenă dintr-un film de Humphrey Bogart. Muzica blândă ne învăluia, iar călugărița îmi zâmbea în lumina lumânărilor.

   Aveam senzația că singurele femei pe care le mai cunoșteam erau călugărițe. I-am mărturisit asta sorei Lorraine, iar ea și-a aplecat capul mic, cu părul lucios și moale, într-o parte, privindu-mă cu ochii mari.

   - Credeți să așa încearcă Dumnezeu să vă salveze de propriul dumneavoastră eu?

   - Aș vrea ca Dumnezeu să nu-și mai facă atâtea griji în legătură cu eul meu.

   - Să vă fie rușine, a spus ea. Dumnezeu e pretutindeni, totul intră în grija lui. Alexandria nu face excepție.

   A sorbit din  vinul alb, franțuzesc și mi-a recomandat chebab de pește.

   Conversația a continuat în timpul mesei, iar eu simțeam cum încep să mă relaxez, coborând garda. I-am spus că Richter fusese destul de amabil, dar nu-mi dezvăluise nimic nou despre Val. 

   Ea și-a așezat deoparte tacâmul de argint.

   - Domnule Driskill, nu pot să cred că ați venit atât de departe fără un motiv serios. Nu sunt detectiv, dar toată lumea știe că sora dumneavoastră a fost omorâtă. Ați venit pentru că și sora dumneavoastră a fost aici... am impresia că v-ați hotărât să - cum se spune în engleză? Să luați taurul în mâini?

   - Situația, nu taurul. Sau, dacă vreți, de coarne, nu în mâini..

   - Mă rog. Pot să fiu sinceră?

   - Toată lumea e sinceră când vine vorba despre asta.

   - Cred că sunteți puțin nesăbuit. M-am gândit la asta încă de ieri și aproape că m-am hotărât să vă las, pe dumneavoastră și ceea ce puneți la cale, în plata Domnului... apoi, însă, m-am gândit că ați parcurs un drum atât de lung. Iar sora dumneavoastră era o persoană foarte - foarte importantă. Era o mândrie pentru Ordin. Și - a făcut un gest ușor, de parcă și-ar fi alungat ceva din minte - n-aș putea să vă opresc să faceți ceea ce v-ați propus. Am dreptate, nu-i așa?

   - Spuneți ce v-ați adus aminte, soră.

   - Sora Valentine a mai văzut pe cineva cât a stat aici. Sau, mai degrabă, avea de gând. I-a spus despre asta sorei Beatrice, care mi-a spus mie - îmi ieșise din minte, abia aseară mi-am amintit.

   A suspinat foarte excesiv, ca și cum ar fi știut că ar fi trebuit să nu-mi dezvăluie niciodată numele. Sora Lorraine era o cochetă înnăscută.

   - Spuneți-mi numele, am zis.

   - Dacă vi-l dau, îmi spuneți și mie exact ce faceți?

   - Soră...

   Durerea din spate mă omora. Apăruse din senin, ca și omul cu pumnalul.

   - Nu... nu știu nici eu ce fac.

   - Vă simțiți bine?

   S-a aplecat înainte, îngustându-și ochii enormi.

   - Sunteți foarte palid...

   - Nu pot să vă spun.

   Gândeam, așa cum făcuse și Val când sora Elizabeth ce se întâmpla. O apăram pe sora Lorraine de ceea ce nici eu nu știam.

   - Dar îmi trebuie numele, soră.

   - LeBecq. Etienne LeBecq. Are o galerie. Tres chic. La Cairo și Alexandria. E genul de om care are avionul lui personal. Mi-e teamă că îmi e compatriot. Familia lui se ocupă de comerțul cu artă de generații. La Paris. Cu oameni ca Wittgenstein și Duveen Gobelin, oameni din rândul tapiseriilor. LeBecq a ajuns, se pare, în Egipt, când era tânăr, după război... 

   A făcut o grimasă.

   - Familia LeBecq era, știți dumneavoastră.... Vichy, cred.

   - Îl cunoașteți?

   Aveam nevoie de un calmant. Aveam nevoie de o nouă viață și de o zi fără teamă. Frigurile mă scuturau.

   Ea a clătinat din cap.

   - Nicio călugăriță catolică, nici măcar din Ordin, nu poate intra în cercurile domnului LeBecq.

   - E cumva unul dintre prietenii lui Richter?

   - Nu știu. Un francez cu antecedente Vichy și un soldat german al ocupației?

   A ridicat din umeri.

   - De ce întrebați?

   - Sora mea îi leagă unul de altul. Iar astăzi, unul din camioanele lui LeBecq a livrat un pachet la biroul lui Richter.

   M-am mișcat prudent în scaun, încercând să mai atenuez durerea. Îmi simțeam spatele ud.

   - Ce-i cu dumneavoastră, domnule Driskill? Aveți nevoie de un doctor?

   - Nu, nu, vă rog. Mă doare doar spatele. Și poate influența schimbării fusului orar.

   - Cred că e timpul să vă culcați.

   A cerut nota de plată. Ea încerca să plătească consumația, dar eu am reușit să-mi vâr cartea de credit în mâna chelnerului.

   Conducea un Volkswagen decapotabil, iar briza rece a mării m-a înviorat. Am coborât la Cecil, am asigurat-o că mă simt bine, i-am mulțumit pentru ajutor și am urcat, clătinându-mă, în cameră.

   Dacă aș fi fost într-unul din romanele părintelui Dunn, tipii cei răi mi-ar fi scotocit prin cameră sau m-ar fi așteptat cu pistoale, sau blonda superbă, care stătuse lângă mine în avionul de la Cairo, m-ar fi așteptat goală în pat, dar camera era liniștită, neschimbată, iar eu eram cât se poate de singur. Patul era aranjat, iar perdelele tremurau încet în adierea vântului.

   Am ajuns la sticluța cu pastile, mi-am controlat spatele, care nu avea nimic, și m-am întins, întrebându-mă dacă n-ar fi mai bine să încep să-mi spun rugăciunile.

         Galeriile LeBecq dădeau înspre mare, cu zidurile în întregime îmbrăcate în sticlă, reflectând palmierii care se legănau în față.

   Galeria era albă ca un spital, decorată în crom, plexiglas și sticlă, cu câteva tablouri imense atârnând singuratice pe vastele întinderi ale pereților. Doi clienți eleganți au trecut prin fața tablourilor dinăuntru, apoi au urcat treptele scării deschise care plutea, asemenea unui vis, prin încăpere.

   Am sunat dintr-un restaurant aflat la 5 minute depărtare și am spus că doresc să mă întâlnesc personal cu monsieur LeBecq, în legătură cu două Hockney. Fata avea o voce blândă, limpede, liniștitoare și m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. După numai câteva minute, aveam fixată o întâlnire cu LeBecq la ora trei.

   Am luat prânzul, m-am așezat afară pe o bancă și am început să citesc Leave It to Psmith de Wodehouse, pe care o luasem din holul hotelului. 

   Mi-am făcut apariția la galerie cu câteva minute mai devreme și am inspectat puțin locul.

   Totul era foarte spațios, deschis, răcoros și aerisit, lipsit de sentimente estetice complexe. Era o artă de vancață, pentru reședințelle de vară înșiruite pe țărmul mării ale oamenilor bogați din Cairo, care se retrăgeau în fața valurilor de căldură din Delta Nilului.

   Femeia care m-a condus în biroul lui LeBecq era scundă, bine făcută, cu gesturi precise și trăsături ascuțite, umeri și șolduri feminine. A ei era vocea de la telefon.

   Purta o fustă plisată de culoarea tutunului, care i se mula pe șolduri când mergea. Avea tenul întunecat, fața ovală și nasul puțin adus, pomeții proeminenți și o mare cantitate de aur pe piele. Ea mi-a adus aminte cât de mult timp trecuse de când nu mai dorisem cu adevărat să mângâi o femeie: un anume fel de nevoie fizică putea oricând să pună stăpânire pe tine, dar dorința era cu totul altceva.

   A murmurat ceva și a ieșit din birou, iar monsieur LeBecq a intrat după câteva secunde.

   Biroul era despărțit de galeria principală printr-un perete dublu de sticlă, antifonic. Când am urcat treptele către cuibul de vultur al lui LeBecq, blestemată de scară s-a clătinat ca o punte de frânghie deasupra unui abis, la capătul căruia mă așteptau toate răspunsurile.

   LeBecq a tușit politicos în spatele meu, iar eu m-am despărțit de priveliște, dar, când l-am văzut, am rămas uimit.

   Era palid, ca și cum atunci ar fi ieșit dintr-un sicriu plin de pământ din țara lui natală. Purta un costum negru, o cămașă albă cu manșete franțuzești și butoni de aur cu onix, o cravată neagră cu gri. Era în vârstă, dar nu-i puteai spune cu exactitate anii, înalt și slab, ca o sândură. Avea fața îngustă, descărnată. Era ca o figură din Noul Testament, un judecător de o severitate fără limite. Era foarte greu să ți-l imaginezi storcând bani de la bogătași, răspunzând dorinței lor de a cumpăra ceva verde pal, ca să se asorteze cu canapeaua din sufragerie. Purta ochelari negri, iar ochii i se zbăteau ca niște cărăbuși uriași, în spatele lentilelor groase.

   - Veniți în legătură cu cele două piese Hockney, bănuiesc, a spus el. Sunt, bineînțeles, niște piese extraordinare, domnule Driskill.

   - Am mințit. Am și eu două Hockney și, deși îmi plac foarte mult, cred că două sunt de ajuns pentru o viață de om.

   - Nu înțeleg, monsieur. Ați sunat pentru piesele din vitrină....

   - E adevărat. Voiam doar să fiu sigur că vă voi întâlni personal. Ieri l-am văzut pe Klaus Richter. V-a sunat cumva, din întâmplare? Un cuvânt de avertisment, poate.

   - Herr Richter? Nu, nu m-a sunat.

   Stătea cu spatele către marele perete de sticlă. Costumul strâmt îl făcea să arate ca o barză în doliu.

   - Acum vă rog să-mi spuneți ce probleme aveți, dacă aveți vreuna... dacă nu....

   Mi-a arătat ușa. Din difuzoarele ascunse au început să curgă acorduri de Vivaldi.

   - Sora mea a venit la dumneavoastră și, după câteva zile, a fost omorâtă. Vreau să știu de ce a venit.

   - Ce tot vorbiți? Nu cunosc nicio soră a dumneavoastră!

   - Numele ei era sora Valentine. A venit în Alexandria ca să vă vadă pe dumneavoastră și pe Richter. Eu sunt aici ca să aflu de ce.

   Arăta de parcă i-ar fi tăiat cineva sforile  care-l susțineau. Membrele îi tresăreau nervos, iar el și-a plecat capul. Purta o perucă neagră, care i-a alunecat de pe ceafă când s-a aplecat înainte. S-a dus cu stângăcie la birou, s-a lovit de spătarul scaunului, l-a aranjat și s-a așezat. Deși acet lucru părea imposibil, devenise și mai palid.

   Și-a pus mâinile pe masă, încercând să le facă să nu mai tremure.

   - Sora Valentine, a murmurat el. Da, am citit în ziare despre moartea ei...

   Vorbea doar pentru el.

   - Ce vreți de la mine? Ce așteptați?

   - De ce a venit la dumneavoastră?

   - Oh...

   Și-a trecut mâna, ușor, peste față.

   - Nimic. Voia să scormonească trecutul. N-am putut să o ajut.

   - Dumneavoastră ce legătură aveați cu Biserica?

   - Biserica Catolică? N-am avut nicio legătură. Vedeți doar - sunt un comerciant de obiecte de artă. Asta am fost dintotdeauna, ca și familia mea.

   Se lupta să-și recapete stăpânirea de sine. A întins mâna și a îndreptat o fotgrafie înrămată de pe birou. Îl arăta pe el, pe o pistă, cu mâna sprijinită de aripa unui avion ușor. Și atunci purta un costum negru.

   - N-am nimic cu dumneavoastră, monsieur. Vă rog să plecați, sunt foarte ocupat.

   Cărăbușii se zbăteau neliniștiți în spatele lentilelor.

   - Nu plec până nu primesc câteva răspunsuri!

   M-am aplecat pe biroul lui, privindu-l în ochi.

   - Am o fotografie cu tine, LeBecq.

   I-am trântit poza pe birou. Zgomotul l-a făcut să sară de pe scaun și să se tragă înapoi.

   Îi era teamă de mine, dar eu nu știam de ce.

   - Aruncă o privire, am spus.

   El s-a întors într-o parte.

   L-am apucat de braț și l-am împins înapoi în scaun.

   - Uită-te naibii la poza asta!

   Și-a scos ochelarii și s-a aplecat circumspect în față, de parcă s-ar fi așteptat să-l pocnesc. Am ținut fotografia întinsă pe birou, și el a clipit la ea, apoi și-a aplecat și mai mult capul, uitându-se cruciș. Era greu să ți-l imaginezi conducând un avion, fiind atât de miop.

   - D`Ambrizzi, Richter... și tu, am spus. 

   Bărbatul slab, cadaveric, cu o singură sprânceană. Mai tânăr cu 40 de ani, dar era el.

   - Spune-mi ce-i cu poza asta! Cine e cel de-al patrulea bărbat? 

   Am așteptat.

   - Vorbește!

   - Cum vrei să te ajut? De unde știu eu cine ești?

   Pumnul meu a lovit biroul. Fotografia înrămată s-a răsturnat.

   LeBecq s-a tras speriat înapoi. Buzele lui se mișcau în neștire, dar nu reușea să articuleze nimic. Apoi a rostit cu o voce spartă...

   - Poate tu ai omorât-o... Nu, nu, nu mă lovi! Nu mă atinge!

   - Spune-mi despre întâlnirea din poză! Tu, Richter și D`Ambrizzi... Tot o să-mi spui până la urmă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru tine.

   - Poate ai venit ca să mă omori, a spus el disperat, privindu-mă, în sfârșit, în ochi, de parcă și-ar fi contemplat soarta cea crudă.

   Ochii lui mari și umezi îmi vorbeau. Îmi spuneau că eu nu eram singurul care aveam o zi cumplită.

   - Poate ne vei omorî pe toți...

   - Ce tot vorbești?

   I-am dat drumul. Trebuia să-l fac să vorbească.

   - Să vă omor pe toți? Care toți?

   - Sora ta a venit aici și a pus întrebări despre vremurile de demult... Știam că se va ajunge aici mai devreme sau mai târziu. Trecutul te ajunge întotdeauna din urmă... Cine te-a trimis?

   Ochii i s-au ridicat, căutându-i pe ai mei. Mâna bâjbâia după ochelarii cu rame negre.

   - Ți-am spus de ce am venit.

   - Simon? El te-a trimis?

   - Cine naiba e Simon? Cel de-al patrulea? Sau cel cu aparatul?

   El a clătinat încet din cap. Îi era foarte greu să înțeleagă ce se întâmpla cu el.

   - Vii de la Roma? Asta e? 

   Și-a trecut limba peste buzele uscate, crăpate.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă omorî acum... după atâția ani... Sora ta a murit... fratele meu a murit... nu e destul?

   - Fratele tău? Ce legătură are fratele tău cu toate astea?

   - Fotografia asta, a spus.

   A tușit, încercând să-și alunge teama.

   Devenea din ce în ce mai bătrân, chiar sub ochii mei.

   - Nu sunt eu în poza asta. E fratele meu... Guy LeBecq. Părintele Guy LeBecq. Era cu 10 ani mai în vârstă decât mine. Preot. Nu știu nimic despre fotografia asta... Te rog să mă crezi.

   Personalitatea i se schimba încontinuu. Acum nu mai era speriat, ci morocănos.

   - Ca și sora dumneavoastră, domnule Driskill, a fost omorât... la Paris, cu mult timp în urmă. În timpul războiului. Ucis într-un cimitir, a fost găsit sprijinit de o piatră de mormânt... avea spatele rupt, viața i se scursese din trup...

   Am făcut un pas înapoi, ținând încă fotografia în mână, m-am împiedicat de un scaun și m-am așezat.

   - În cele din urmă, am spus, în cele din urmă. 

   Banda cu Vivaldi mergea în continuare, iar el respira cu greutate.

   - De ce crezi că am venit să te omor? Cine e Simon? De ce m-ar fi trimis Roma? Nu înțeleg ce se întâmplă aici...

   - Ascultați-mă, rosti el rar.

   Și-a potrivit ochelarii pe nas, așezându-și mâinile pe brațele scaunului.

   - Vă vor omorî și pe dumneavoastră. N-aveți nicio îndoială. Sunteți departe de casă și vă amestecați în lucruri care nu vă privesc. E trecutul, n-o să înțelegeți niciodată nimic din el... așa că întorceți-vă acasă, domnule Driskill, uitați-ne, pentru numele lui Dumnezeu, uitați-ne... și poate vă vor lăsa viața - înțelegeți ce vă spun? Mergeți acasă, jeliți-o pe sora dumneavoastră - supraviețuiți. Sunteți neștiutor - asta e singura dumneavoastră protecție! Înveliți-vă cu ea, ascundeți-vă în propria dumneavoastră neștiință. Acum, vă rog să plecați! Nu mai am nimic să vă spun. Nimic!

   S-a așezat tăcut pe scaun, privindu-și mâinile, iar eu am ieșit.

   În timp ce coboram scara plutitoare, fata cea frumoasă, care mă primise, a trecut pe lângă mine. Mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă totul a mers bine. Am ridicat din umeri și, în timp ce coboram, îi simțeam ochii fixați asupra mea.

   Când am ajuns în galeria principală, m-am uitat înapoi la marele perete de sticlă al biroului lui Etiene LeBecq. Nu puteam să-l văd, dar am văzut-o pe fată intrând înăuntru.

   Am plecat, m-am întors încet la Cecil.

         „Fratele lui? Isuse Hristoase! Toți suntem niște bufoni și întotdeauna mai apare câte ceva la care nu te aștepți.”

   Am traversat holul hotelului direct către bar. Barul avea vedere înspre Corniche și înspre mare.

   Mi-am așezat spatele într-o poziție comodă, am dat pe gât un pahar de gin cu apă tonică și am mai cerut unul.

   Îmi ieșisem din fire cu LeBecq, dar începusem să mă simt mai bine când am aflat că tipul din poză era fratele lui. Și era mort. Atunci ce îl deranjase atât de tare? A crezut că vin de la Roma, că m-a trimis un oarecare Simon, că vreau să-l omor...

   „Să ne omori pe toți.”

   În mod sigur, i-a spus și lui Val ceva despre asta.

   „Neștiința e singura dumneavoastră protecție.”

   Asa însemna oare că el era conștient de faptul că Val aflase lucuri pe care eu, evident, nu le știam?

   Mi-am dat seama că n-aș fi putut rămâne în biroul lui chinuindu-l. Dar trebuia să-l mai văd. Nu-l aveam decât pe el și trebuia să-mi explice, odată și-odată. Desigur, dar el era un client mult mai dur.

   M-am întrebat de ce nu i-am spus lui Richter despre fotografie - și răspunsul a fost că mi-am dat seama că Val o furase de la el. N-are niciun rost să scormonești prin gunoi dacă nu știi ce vei găsi.

   De ce nu i-am vorbit nici unuia dintre ei despre omul cu păr argintiu, care o omorâse pe Val și încercase să mă omoare și pe mine?

   La întrebarea asta nu aveamniciun răspuns, cel puțin unul de care să nu-mi fie rușine. Poate m-am temut că făceau toți parte din aceeași conspirație îngrozitoare... poate m-am temut că ar putea să vină după mine din nou.

   - Domnul Driskill, un telefon pentru domnul Drikill.

   Un băiat de la hotel umbla printre mese, strigându-mă. I-am făcut semn cu mâna și mi-a spus să vorbesc din cabina 1, în hol.

   Când am spus alo, speram să fie sora Lorraine, ca să mă invite la masă, sub aripa ei protectoare. Dar nu era ea.  Era o femeie, care vorbea în șoaptă.

   N-am putut să-mi dau seama dacă încerca să-și modifice vocea sau voia doar să-și asigure confidențialitatea convorbirii.

   - Domnule Driskill, trebuie să vă văd în seara asta.

   - Cine sunteți?

   - Mai târziu. Ne întâlnim la...

   - Eu nu mă întâlnesc cu străini decât în locuri sigure, doamnă.

   - La statuia lui Sa`d Zaghul, în piață. Chiar în fața hotelului. Vi se pare destul de sigur?

   - Cum o să vă recunosc?

   - O să vă recunosc eu pe dumneavoastră. La ora 8.

   A închis înainte de a apuca să-i răspund cu vreo replică zdrobitoare. M-am întors la bar și am înghițit două calmante cu al treilea pahar de gin. Apoi am urcat în cameră, am făcut o baie, mi-am schimbat pansamanetul de pe rană și m-am așezat la fereastră, încercând să-mi notez tot ce aflasem în Egipt.

   Nu era o listă foarte scurtă, dar, când am privit-o în ansamblu, s-a dovedit a fi cam descurajantă. Doar o acumulare de lucruri care puteau fi adevărate, dar fără niciun fel de țesut de legătură. Poate că vocea misterioasă de la telefon mi-ar putea oferi ceva.

   Cu câteva minute înainte de 8, mi-am pus o pereche de pantaloni și un pulover gros și am ieșit afară, în vântul puternic și rece. Probabil că mă urmărea, fiindcă a venit la mine imediat ce am trecut strada.

   Purta aceeași fustă plisată de culoarea tutunului, pantofii asortați și o haină de piele. I-am spus că era o surpriză plăcută, dar ea a rezistat foarte ușor încercării mele de a fi galant. Era foarte drăguță, dar chipul ei era ca o mască solemnă. Vântul nu-i deranja niciun fir din părul negru. La gât avea un lanț de aur cu o amuletă grea.

  - De ce atâta mister? Cum m-ați găsit?

   - Cecil a fost primul hotel la care am sunat.

   A ridicat din umeri.

   - Mi-a fost teamă că nu vreți să veniți dacă știți cine sunt.

   - Deci, cine sunteți? Lucrați la galerie și sunteți cea mai frumoasă femeie din Alexandria - altceva?

   - Gabrielle LeBecq. E galeria tatălui meu.

   Statuia se înălța amenințătoare deasupra noastră. Probabil că avusese o mamă foarte frumoasă.

   - Cel puțin, nu sunteți călugăriță, am spus.

   - Asta ce vrea să însemne?

   A continuat să meargă, cu mâinile în buzunarele hainei de piele.

   - Nu sunt nici măcar catolică. Sunt coptă.

   - Asta e bine.

   - Nu înțeleg.

   S-a uitat lung la mine, cu o privire mirată.

   - Nu contează.

   - M-am născut în Egipt. Mama era coptă.

   - Bine. N-are nicio importanță.

   Gura avea linii fine, cu buzele delicat conturate. Purta cercei de aur.

   - Deci, ce căutăm noi aici?

   - Trebuie să vorbim foarte serios. Haideți să bem o cafea.

   Am mers vizavi, la cafeneaua Trianon.

   Era tăcută și mă privea fără să zâmbească. N-a scos niciun cuvânt până când am primit cafelele.

   - Trebuie să-l lăsați în pace pe tata. Trebuie. Nu trebuie să-l mai tulburați. Nu se simte bine. 

   M-a urmărit, sorbind cafeaua tare, fierbinte.

   - Spuneți ceva.

   - Am venit aici ca să văd 2 oameni. Tatăl dumneavoastră este unul din ei. Îmi pare rău că l-am supărat, dar...

   - Nu înțeleg ce vreți de la el. Când am ajuns la el în birou, respira foarte greu. A avut un atac de cord. Nu trebuie să mai aibă unul. Mi-a spus cine sunteți. Mi-a jurat că i-a spus surorii dumneavoastră tot ce știa...

   - Și ce anume înseamnă asta, domnișoară LeBecq?

   - Nu știu. Mi-a spus că a făcut tot ce a putut.

   - După ce a vorbit cu tatăl dumneavoastră, sora mea a fost omorâtă. Vreau să știu ce i-a spus.

   Ea a clătinat din cap.

   - Tatăl meu e un om bun. Întrebările ei aveau legătură cu... nu știu, ceva de acum 40 de ani. Ce importanță ar putea să aibă acum?

   - Pentru cineva are mare importanță, din moment ce sora mea a murit pentru ce știa. Ideea e că nu pot să-mi fac griji pentru tatăl dumneavoastră.

   - Dar tatăl meu era un comerciant de obiecte de artă, n-a avut nicio legătură cu războiul, trebuie să înțelegeți.

   Și-a mușcat buzele, ca să nu izbucnească în lacrimi.

   - Fratele lui, preotul, era mai în vârstă. A murit în război, ca un erou. Cred că era în Rezistență. Ceva de genul ăsta.

   Și-a trecut mâna peste ochi.

   - Tatăl și bunicul meu au condus Galeriile LeBecq. Când s-a terminat războiul, tata a părăsit Franța și s-a stabilit aici.

   - De ce? De ce n-a rămas la Paris?

   - Ce importanță are, domnule Driskill? A venit aici, s-a căsătorit cu mama și în 1952 m-am născut eu. E un om respectat, iar dumneavoastră n-aveți niciun drept să-l hărțuiți!

   - Ce relații are cu Richter?

   A devenit rigidă.

   - Sunt prieteni, au făcut afaceri împreună, sunt buni catolici - dar asta nu e relevant. Nu e relevant deloc. Întâi vine sora dumneavoastră, apoi dumneavoastră...

   - Ascultați-mă bine, domnișoară LeBecq. Gândiți-vă cum ar putea ceva irelevant să-l supere pe tatăl dumneavoastră atât de tare? De ce m-ar întreba dacă cineva numit Simon m-a trimis să-l omor? De ce m-ar întreba dacă am venit să-i omor „pe toți”? Astea sunt cuvintele lui. Mie nu mi se pare deloc irelevant. Sincer, dumneavoastră vi se pare? Sora mea e moartă, iar tatăl dumneavoastră e înnebunit de spaimă... De ce se teme tatăl dumneavoastră atât de tare?

   - Nu știu. Tot ce știu e că se teme de... de dumneavoastră. Știm asta, nu-i așa?

   S-a ridicat brusc.

   - Uitați...

   - Vă implos, a spus ea. Lăsați-l în pace! Întorceți-vă de unde ați venit și nu vă mai amestecați în viața noastră!

   A plecat înainte de a apuca să protestez. Până când am plătit cafeaua și am ieșit, domnișoara LeBecq dispăruse.

      A doua zi m-am trezit amețit de la pumnul de somnifere pe care îl înghițisem. Aveam puțină febră, nimic periculos, mi-am spus, iar spatele era ca de obicei.

   Era o zi goală, pierdută, fără sens. Încercam să nu mă gândesc la bruma de informații pe care reușisem să le scot de la Etienne LeBecq. Era, evident, o sursă fundamentală, dar cum puteam să afluc eva de la el, dacă nu voia să vorbească? Mă lovisem din nou de un zid și duceam lipsă de imaginație, dar, cum se spune, până și un porc orb mai găsește din când în când câte ceva de mâncare.

   Am sunat-o pe Margaret Korder în Princeton. Mi-a spus că povestea crimelor de la Helmsley Palace și cea a asasinării lui Val începeau să dispară din ziare. Poliția nu făcuse niciun pas înainte și nu era nicio noutate de spus. Mi-a mărturisit că tata era necăjit, dormea mult și nu prea răspundea când îi vorbea cienva. Se pare că îi era dor de mine, iar faptul că începusem cercetările era singurul lucru care mai putea să-l supere sau să-l afecteze în vreun fel.

   După ce am ascultat totul, am dat un telefon la spital. Dar tata dormea și mi-au spus că ar fi mai bine să nu-l trezească. I-am rugat să-i transmită că am sunat, că sunt bine și că nu trebuie să-și facă griji.

   Noaptea se lăsa asupra Egiptului și vântul se întețise la fereastră, când a sunat telefonul. Era Gabrielle LeBecq și de data asta nu se mai juca cu vocea. Se citea în răsuflarea ei întretăiată că era supărată.

   Mi-a spus că s-a gândit mult înainte de a suna, dar apoi și-a dat seama că făceam parte din problemele ei și s-a hotărât. I-am spus să se liniștească, să vorbească numai în engleză, pentru că nu prea înțelegeam franceza, și să-mi explice ce se întâmplă.

   A spus că tatăl ei dispăruse, că nu-l mai văzuse nimeni de când plecase de la galerie, la scurt timp după ce vorbise cu mine. Nu venise acasă și nu-i lăsase niciun mesaj.

   - Mă tem că i s-a întâmplat ceva îngrozitor. Era distrus după discuția cu dumneavoastră.

   A respirat adânc.

   - Din cauza dumneavoastră a plecat... sper doar că n-a mai făcut și altceva... dacă s-a sinucis...

   Și-a reținut un strigăt de suferință.

   - De ce ați venit aici? De fapt, despre ce e vorba în toată povestea asta?

   - Asta încerc și eu să înțeleg... de ce a trebuit să moară sora mea?

   - Atunci, trebuie să ne întâlnim din nou. Veniți aici.. sunt acasă. Sunt lucruri pe care trebuie să vi le spun, să vi le arăt... mă tem că dumneavoastră sunteți persoana pe care a așteptat-o tatăl meu atâția ani. Vă rog să vă grăbiți, domnule Driskill, înainte de a fi prea târziu.

   Mi-a dat adresa, iar eu am coborât, uitând pentru moment de febră și de spate, am luat un taxi și am plecat. Nu știam ce naiba voia să-mi spună, nu-i așa? Dar aveam ceva de făcut, care îmi crea iluzia că pot să ajung undeva.

  

        Casa era joasă și albă în lumina lunii. Arăta de parcă ar fi crescut din creasta dunei de nisip.

   Am mers pe jos de la poartă, pe alee, și am trecut pe lângă o mulțime de palmieri, tufișuri și flori. Casa era întunecată când am ajuns la ea. M-am uitat înapoi, crezând că am auzit un zgomot care nu făcea partea din natură.

   Sora Lorraine era ghicitoare: începusem să-mi păzesc spatele și asta m-a făcut să mă gândesc la Val, care nu și-l păzise îndeajuns de bine la sfârșit.

   Ușa din față era alcătuită, de fapt, din două uși, cea interioară de lemn și cea exterioară din fier negru, încrustat. Mă holbam la uși în căutarea unei sonerii, când cea de lemn s-a deschis brusc, și am sărit în sus, simțind că mi se face rău. Apoi s-a deschis și ușa de fier, iar Gabrielle mi-a spus:

   - N-am vrut să te sperii.

  - Dar ați reușit al naibii de bine.

   Fața îi era scăldată într-o lumină palidă. Când s-a uitat la mine, am văzut că avea ochii înroșiți de plâns.

   - Intrați, vă rog.

   A făcut un pas înapoi și pentru o fracțiune de secundă am avut impresia că mi se întinde o cursă. Apoi mi-a trecut.

   M-a condus prin camerele întunecate către lumina care se zărea la capătul coridorului lung, spațios. În umbra prin care am trecut am văzut un tablou de Rouault, o icoană bizantină și două tablouri de Monet, având un perete numai al lor. În întuneric se ghiceau piese grele de mobilier, ghivece de flori, tapiserii pe pereți, covoare groase: totul era subtil, plin de gust, misterios în lumina palidă a lunii, care intra prin fereastră.

   - Aici, a spus ea. Caut să înțeleg ce-l preocupa pe tata. Am făcut dezordine.

   S-a uitat prin încăpere, la foile de hârtie.

   Sertarele de la birou erau deschise. Trei veioze erau aprinse. Pe peretele din fața biroului, o piesă masivă sculptată, cu colțurile aurite și suprafața îmbrăcată în piele, se afla un Degas.

   A aranjat câteva hârtii, apoi s-a sprijinit de o masă de bibliotecă, și-a îndepărtat părul de pe frunte și și-a aprins o țigară cu o brichetă grea de pe birou.

   - Povestiți-mi tot ce i-ați spus tatălui meu - trebuie să existe o explicațe pentru... plecarea lui.

   Țigara îi tremura între degete.

   - I-am arătat o fotografie făcută cu mult timp în urmă, la Paris. În timpul ocupației germane. Apoi, pur și simplu, părea să-și fi ieșit din minți, a început să spună că am venit să-l omor. N-avea niciun sens. Se temea de cineva numit Simon și m-a întrebat dacă Roma m-a trimis... Sunt de acord cu dumneavoastră, era speriat, speriat de moarte. Dar apoi și-a revenit și mi-a cerut să plec.

   - Fotografia aceea, a spus ea.

   Purta o bluză decoltată de cașmir și o fustă. Avea mânecile suflecate, iar brățările de aur zornăiau. Era trasă la față, obosită, cu cearcăne în jurul ochilor negri, strălucitori. Era trasă la față, obosită, cu cearcăne în jurul ochilor negri, strălucitori. Nervii îi erau întinși la maximum: era mai mult decât faptul că tatăl ei lipsea de o zi întreagă, trebuia să fie mai mult. Era matură, avea 30 de ani, dar acum se întâmpla ceva mai presus de puterile ei de înțelegere.

   - Pot să o văd?

   M-am dus lângă ea, am așezat poza pe masă, în lumină, și ea s-a aplecat să o vadă. O pereche de ochleari atârnau de un lanț, la gâtul ei. Și i-a pus la ochi, pentru a cerceta fotografia.

   - Richter, a murmurat. Și acesta e tata? Nu cred...

   - El a spus că e fratele său, Guy. Preotul.

   - Da, așa e, nu e tata, dar seamănă foarte mult.

   A întins degetul către unul dintre bărbați și s-a uitat întrebător la mine.

   - D`Ambrizzi. E cardinal acum. Curând ar putea să devină papă.

   - Și acesta? Seamănă cu Shylock...

   - Asta e!

   Vorbeam în șoaptă, pentru că toată casa era cufundată în liniște.

   - Știam eu că e ceva cu profilul ăsta...  e Torricelli! Episcopul Torricelli. Îmi stătea pe limbă - a fost un om foarte important printre catlici la Paris, în timpul războiului. L-am cunoscut o dată, când eram copil. Tata ne-a dus pe toți la Paris, după război. Îl cunoștea pe Torricelli.. Îmi aduc aminte că cineva l-a strigat Shylock, o poreclă, iar sora mea mai mică a întrebat ce înseamnă Shulock. Torricelli a râs, s-a întors într-o parte și i-a arătat nasul, incredibil de coroiat - după mine, semăna mai mult cu Punch. Sau cu dansatorul  care l-a pictat pe Lautrec.

   M-am uitat la fotografie.

   - Dumnezeule, am gândit cu voce tare, acum îi cunosc pe toți... monseniorul D`Ambrizzi, Klaus Richter de la Wehrmacht, părintele Guy LeBecq și, acum episcopul Torricelli.

   - Fotografia asta înseamnă ceva?

   Și-a scos ochelarii și i-a lăsat să cadă pe piept.

   - De ce i-ați arătat-o tatălui meu?

   - Am crezut că era el. Sora mea avea poza asta la ea când a fost omorâtă. E singurul lucru pe care mă bazez ca să merg mai departe.. trebuie să aflu ce însemna pentru ea. De ce l-a făcut pe tatăl dumneavoastră să fugă?

   A făcut multă vreme.

   Eu am stat, uitându-mă la Mediterana care spăla monoton nisipurile.Gândurile îmi alergau, fără să ajungă nicăieri. Aveam nevoie de ajutor, de cineva cu mintea mai limpede și mai agilă decât a mea. Când m-am întors, ea nu se mișcase din loc, stătea fumând țigara, privindu-mă. Am dat din cap către toate hârtiile pe care le studiase.

   - Astea ce sunt?

   S-a dus la birou. Mergea grațios, legănându-se elegant pe tocurile înalte. Era obosită, tensionată și frumoasăă. Voiam să sparg momentul în bucățele și să-l refac într-un mod mai romantic. Voiam să o ating. Am încercat să alung ideea din minte. Nu era deloc momentul să-mi pierd concentrarea.

   - M-am uitat prin toate hârtiile pe care am putut să le găsesc. Am căutat ceva care să-mi explice de ce sora dumneavoastră l-a tulburat într-atât pe tata... de când s-a întâlnit cu ea, nu s-a mai comportat normal.

   A împins într-o parte rămășițele căutărilor ei.

   - I-am găsit jurnalul. Ieri, când a plecat de la galerie, a trecut pe acasă - n-am știut asta până n-am găsit jurnalul... când am ajuns acasă, el dispăruse. A scris câteva rânduri, după ce a vorbit cu dumneavoastră. Uitați-vă.

   Era o agendă legată cu arc. Scrisese ceva în franceză. Voiam să înțeleg totul perfect.

   - Traduceți, am spus.

   - „Ce se va întâmpla cu noi? Unde se vor termina toate? În iad!”

   Glasul ei s-a spart. Și-a mușcat buzele, întorcându-se către mine. Avea lacrimi pe obraji, iar machiajul i se stricase.

   - Unchiul meu a murit ca un erou... și acum, tata, după 40 de ani... știu că s-a întâmplat ceva îngrozitor... știu că dumneavoastră n-ați vrut să se întâmple...

   - Nu, Gabrielle, n-am vrut. Și eu bâjbâi prin întuneric.

   Mi-am așezat mâinile pe umerii ei, simțind moliciunea cașmirului alunecând pe pielea ei, iar ea s-a apropiat de mine, sprijinindu-și capul pe pieptul meu. Era mică, fragilă; s-a agățat de mine, un străin, în teama ei, iar eu i-am sărutat părul mătăsos, i-am simțit parfumul.

   Voiam să-i spun că totul avea să fie bine, că tatăl ei era teafăr, dar n-am putut. Prea mulți oameni muriseră. Așa că am ținut-o în brațe și am lăsat-o să plângă. 

   Stând cu capul pe umărul meu, a șoptit:

   - De ce am încredere în dumneavoastră?

   - Ce ai de pierdut? Știi foarte bine că n-am venit să omor pe nimeni. Și poate fiindcă sunt destul de simpatic pentru un tip mai bătrân.

   Ea și-a tras nasul și a zâmbit. Atunci am îndrăznit să trag un foc în noapte.

   - Poate pentru că știi unele lucruri pe care nu mi le-ai spus... lucruri pe care știi că trebuie să le cunosc. Ai încredere în mine, pentru că vrei să ai.

   S-a îndepărtat încet de mine.

   - Poftim, mai e ceva în jurnal.

   Răsfoia paginile, apoi s-a oprit.

   - Aici e ziua în care s-a întâlnit cu sora dumneavoastră. Nu-i menționează deloc numele... dar, priviți aici, a scris o listă de nume.

   Simon

   Grigorie

   Paul

   Christos

   Arhiducele!

   Cât am citit cu voce tare numele, ea s-a uitat la mine, apoi a spus:

   - Sunt nume reale, domnule Driskill? Sau sunt nume de cod? Arhiducele...

   Am dat afirmativ din cap.

   - Și ce înseamnă semnul acela mare de exclamație? De ce e arhiducele atât de important?

   - Sunt 4 bărbați în poza dumneavoastră, a spus.

   - Și sunt absolut sigur că sora mea i-a arătat-o tatălui dumneavoastră. El vede poza, nu spune nimic depsre sora mea - dar scrie aceste nume....

   - Dar nu se potrivește, nu vedeți? E un nume în plus!

   - Ba da, se potrivește. Cel de-al cincilea a făcut poza.

   Am rămas, uitându-ne unul la altul, confuzia citindu-se pe chipurile noastre.

   - Domnule Driskill, a spus ea, nu vreți să  face o plimbare pe plajă? Poate aerul proaspăt ne va limpezi gândurile.

   - De ce nu-mi spui Ben?

   Tocmai își lua haina de pe spătarul unui scaun.

   - Atunci, trebuie să-mi spui Gaby. Bine?

   Am zâmbit și am dat din cap.

   - Să mergem.

   A deschis o ușă de sticlă, iar aerul rece și sărat a umplut încăperea. Și-a aruncat pantofii cu tocuri din picioare.

   Am coborât pe o scară de lemn, până am atins cu picioarele nisipul compact. Valurile se rostogoleau, strălucind argintiu în lumina lunii. Luminile din Alexandria se vedeau departe, către est. Am ajuns la locul în care nisipul era umed și aspru, apoi am început să ne plimbăm chiar la marginea apei.

   Un timp am vorbit despre lucruri personale, viața mea de avocat la New York, moartea bărbatului cu care ea urma să se căsătorească, în războiul cu Israelul din 1973, eșecul meu în încercarea de a mă împăca cu iezuiții și catolicii, viața ei, singură cu tatăl său, după moartea mamei. Cunoscuse 2 bărbați americani și a râs când i-am spus că eu n-am cunoscut nicio egipteancă.

   - Toată lumea se așteaptă să o întâlnească pe Cleopatra, a rostit ea moale, luându-mă de braț.

   Când ne-am întors și am început să mergem spre casă, vântul sufla o pulbere sărată peste fețele noastre.

   Am întrebat-o dacă era posibil ca tatăl ei să-l fi sunat pe amicul lui, Richter, dacă avea nevoie să discute cu cineva după plecarea mea. Ea a izbucnit într-un râs amar, în contrast cu tonul ei obișnuit.

   - Richter? Crede-mă, nu e deloc „amicul” tatălui meu... mai degrabă gardianul lui!

   - Ce vrei să spui?

   - Hai să intrăm. Mi-e frig. O să fac cafea și o să-ți povestesc totul despre Herr Richter și familia LeBecq.

   

             Când ne-am așezat liniștiți într-o încăpere cu tablouri, covoare persane și canapele joase, cu vaze de flori și lămpi mari, grele, care emiteau o lumină blândă, mi-a spus o poveste remarcabilă, pe care o alcătuise de-a lungul anilor, punând bucățelele cap la cap, și pe care n-o mai spusese nimănui până acum.

   Jean-Paul LeBecq, tatăl lui Guy și al lui Etienne, fusese un catolic foarte conservator și un simpatizant al guvernului-marionetă instalat de naziști la Vichy, avându-l pe mareșalul Petain ca personaj principal. Guy era preot. Etienne lucra la galerie, fiind moștenitorul afacerii tatălui său. Sub supravegherea bătrânului LeBecq, el n-a avut de ales decât să urmeze simpatiile politice ale tatălui său.

   La începutul războiului, Jean-Paul a fost rănit și a rămas invalid, iar Etienne, având puțin peste 20 de ani, a preluat în întregime galeria. A descoperit că bătrânul fusese un fel de diplomat fără acreditare, încercând să îmblânzească relațiile dintre forțele naziste de ocupație și Biserica Catolică din Paris. Era important să păstreze canalele de comunicare deschise, pentru că fiecare din cei doi monoliți aveau nevoie de celălalt. În această perioadă l-a cunoscut Etienne pe Klaus Richter, care lucra de aceeași parte a baricadei, făcând legătura între armata de ocupație și Biserică.

   Tot ce spunea ea se potrivea cu frânturile de informații pe care mi le dăduse Richter. Știa foarte puțin despre implicarea părintelui Guy LeBecq în aceste operațiuni din timpul războiului, dar i se spusese că a murit ca un erou - din nou expresia asta. Nimic mai mult.

   Fiind atentă la tot ce auzea cât timp a lucrat ca asistenta tatălui ei și ascultându-l când cădea în stările lui depresive, Gabrielle a aflat că bătrânul Jean-Paul se ocupase de comorile de artă furate de naziști din colecțiile particulare, cele mai multe aparținând evreilor. O dată ce sănătatea lui Jean-Paul nu i-a mai permis să dețină un rol activ în afaceri, sarcinile lui au rămas în seama tânărului Etienne.

   - Dar de ce aveau nevoie naziștii de un comerciant? am întrebat. Ei luau, pur și simplu, tot ce voiau.

   - Da, a spus ea, dar nu uita Biserica. Aceasta voia partea ei din averile confiscate... în schimbul cooperării cu naziștii.

   - Dar în ce consta, până la urmă, cooperarea asta?

   Ea a clătinat din cap.

   - În timpul războiului... cine știe?

   - Dar, ceea ce-mi spui ești sigură că e adevărat?

   - Nu mai fi atât de avocat! N-am văzut cu ochii mei, dacă asta vrei să spui. Dar, da, sunt sigură că e adevărat. 

   Era nerăbdătoare cu mine.

   - L-a măcinat pe tata în toți acești ani - de ce ar inventa așa ceva? Da, așa s-a întâmplat...

   - Dar cum poți să fii sigură?

   - Din cauza a ceea ce a urmat - din cauza chinurilor prin care l-am văzut trecând pe tata! Am încercat să uit, dar întâi sora ta, iar acum tu ați adus totul înapoi la viață. Mi-e rușine de ceea ce a făcut tata...

   - Gaby, Biserica și naziștii aflați împreună în pat, în timpul războiului, nu e o imagine prea frumoasă, dar nu e chiar o nenorocire. Biserica a făcut multe lucruri în război, de care nu poate fi mândră. Nu trebuie să fii prea aspră cu tatăl tău. Mie mi se pare că a fost prins la mijloc, agentul care trecea prada de război din posesia naziștilor în cea a Bisericii - Gaby, era vreme de război, cine știe ce presiuni au făcut asupra lui... era tânăr, călca pe urmele tatălui său.

   Dar mă gândeam: chiar așa a fost? Asta descoperise Val?

   Nu, făcea prea mult parte din trecut, din trecutul îndepărtat. Era doar un cap de acuzare dintr-un proces vechi. Cui i-ar mai păsa acum? Cm putea fi cineva atins de acuzații de acum 40 de ani?

   - Dar nu s-a terminat o dată cu războiul, a spus ea. Asta e problema! Asta e partea cea mai urâtă. Tata a devenit opera lor! Ei i-au dat galeriile din Cairo și Alexandria, după război, pentru a continua comerțul cu opere de artă, fără să observe cinea... au păstrat toată mașinăria în funcțiune!

   - Ei? Care ei? Războiul s-a sfârșit....

   - Ce simplu e pentru un american să fie naiv! Noi, aici, nu ne putem permite să avem o astfel de viziune asupra lumii - nu atunci când germani cu biografii nou-nouțe au început să-și facă apariția în Cairo, bogați, puternici, dând sfaturi guvernului. Naziștii, Ben, naziștii - ei ascunseseră milioane și milioane de dolari în opere de artă, aur, bijuterii și pietre prețioase de toate felurile posibile... dar toată această pradă nu le era de niciun folos. Ce puteau să facă cu ea? Lor le trebuiau bani - o modalitate de a transforma comorile în bani. Supraviețuitorii naziști erau peste tot - Legiunea Condor în Madrid, Die Spinne, toți vechii ofițeri SS care plecau din Europa în Africa, Egipt, America de Sud, în scumpa voastră țară, Statele Unite, vechea gardă care visa la un al Patrulea Reich - nu erau numai Mengele, Barbie și Borman, ci mii și mii de oameni despre care n-am auzit niciodată, și toți aveau nevoie de bani. Un mod de a-i finanța, de a-i instala în afaceri și portofolii grase de investiții era vânzarea obiectelor de artă. Dar nu era ușor să găsească un cumpărător de încredere - așa că au apelat la un fel de șantaj, nu vezi?

   - Vrei să spui că vindeau prada Bisericii? Și așa reușeau să facă rost de bani...

   - Supraviețuitorii naziști aveau Biserica la mână. Cumpărați chestiile astea de la noi sau dacă nu...

   S-a uitat la mine, așteptând să închei fraza.

   - Dacă nu cumpărați, spunem tuturor cum v-am aprovizionat cu comori confiscate în timpul războiului! Ăsta e șantajul... dar ei dădeau ceva Bisericii în schimbul banilor! 

   Am suspinat și m-am afundat în canapeaua moale, atent la rana din spate.

   - Să fiu al naibii! Biserica a făcut pact cu diavolul.

   - Echilibrul era - este - foarte delicat, a spus ea. Biserica nu e lipsită de putere - ar putea să dezvăluie ascunzătorile multor oameni care au fost cândva criminali de război. Așa că și supraviețuitorii naziști se tem de Biserică - e un pact bazat pe teamă reciprocă. Iar tatăl meu a fost prins între ei... și a primit și el ceva din afacerea asta. S-a îmbogățit pentru complicitate, pentru păcatele lui. Nu știu exact amănuntele, dar ei l-au folosit pe tata pentru a vinde, a cumpăra, a face contrabandă și a transporta marfa din Europa în posesia Bisericii. Apoi plățile se scurgeau în buzunarele naziștilor...

   - Prin intermediul lui Klaus Richter, am spus eu.

   - Cred că așa mergea, a aprobat ea. Nu pot să dovedesc nimic, dar tata mi-a spus suficient ca să pot colora și restul imaginii. De asta s-a temut tata în toți acești ani.. că ar putea fi descoperit. Tatăl meu e un om slab. Nu poate să reziste la jocurile de felul acesta. Richter îl consideră o verigă slabă. Deci, Richter e omul care-l ținea pe tata în lesă. Richter era supraveghetorul... și acum, mă tem că tata s-a prăbușit sub greutatea propriei lui... vinovății...

   Plângea încet.

   M-am dus lângă ea și am îngenuncheat. S-a apropiat de mine și am ținut-o în brațe. Nu putea să-și stăvileascăplânsul și încerca să vorbească, dar nu reușea. Apoi și-a ridicat privirea către mine, cu fața strălucind, udă, și m-a sărutat. Puțin mai târziu m-a condus în dormitor.

   Am făcut dragoste cu pasiunea cu care o fac de obicei doi străini, fiecare din noi căutând, fără îndoială, un loc în care să ne putem ascunde pentru o clipă.

   Când a adormit, m-am ridicat, m-am îmbrăcat și am rămas în picioare la capătul de sus al scării de lemn care ducea pe plajă. Vântul rece mi-a uscat transpirația de pe față. Nu-mi aduceam aminte dacă efortul din ultimele două ore îmi afectase cumva spatele. Pansamanetul părea să fie la locul lui și nu mă simțeam mai rău.

   Am privit luna reflectată în apă și, în tăcere, auzind numai foșnetul valurilor spărgându-se de țărm, am încercat să ajung la sora mea, Val, să o întreb dacă asta era ceea ce căuta... dacă asta era tot...

   Poate că dăduse peste acest cerc de traficanți de artă, datând din anii războiului, în același fel în care dădusem și eu: niște clerici, niște escroci naziști, bătrâni și nepocăiți, împrăștiați în diverse locuri ale lumii, cu operele lor de artă achiziționate într-un mod mai puțin creștin și cu visurile lor de putere asupra întregii lumi, spulberate.

   Nu era foarte frumos, dar nu era nici suficient ca să influențeze alegerea noului papă, nu era suficient ca să-i omoare pe Val, Lockhardt și Heffernan: nu se potrivea. Nu. Descoperisem un detaliu urât într-un colț al imensei tapiserii care era Biserica... dar atât.

   Dar mai era fotografia. Richter avusese de-a face cu Biserica, ceilalți 3 erau clerici, dintre care 2 muriseră deja, iar cel de-al treilea era pe punctul de a fi înălțat pe scaunul lui Petru. Aveam cuvântul lui Gabrielle că mașinăria funcționa încă - acest flux de obiecte de artă și bani. Dacă avea dreptate, atunci existau oameni în interiorul Bisericii care, astăzi, erau implicați în același joc al șantajului reciproc...

   Trebuia să existe cineva în sânul Bisericii care era conducătorul nazist. Cineva de demult. Sau cineva nou, ducând tradiția mai departe.

   D`Ambrizzi era legătura supraviețuitoare din partea Bisericii.

   Cum puteam să fiu sigur că o dezvăluire, acum, nu i-ar fi spulberat șansele cardinalului D`Ambrizzi de a primi funcția din vârf? D`Ambrizzi, extraordinarul meu tovarăș de joacă din vara și toamna anului 1945...

   Val fusese foarte apropiată de el. Sora Elizabeth îl cunoștea bine.

   Faptele mi se învârteau prin minte și nu puteam să le opresc. Care era rolul Parisului în ziua de azi? Val petrecuse mult timp, din ultimele ei luni, la Paris, încercând să dezgroape ceva îngropat acolo... dar ce? Și Parisul de atunci? La naiba, toată lumea fusese la Paris atunci!

   Mă întrebam unde s-ar fi putut ascunde Etienne LeBecq, gândindu-mă cât de mult aș fi vrut să-i pun câteva întrebări, când am auzit un zgomot în spatele meu.

   Gaby se înfășurase într-un capot greu și stătea în cadrul ușii.

   - Cred că știu unde e tatăl meu, a spus. Uneori vorbea cu Richter despre un loc, un loc catolic, unde se puteau ascunde dacă voiau să scape de tot. Obișnuiau să glumească despre asta. Richter spunea că nu e chiar capătul lumii, dar că îl poți vedea de acolo...

   - Un loc catolic? Ce înseamnă asta? O biserică? Sau o mănăstire? O ascunzătoare?

   - Nu știu. Dar știu cum îi spuneau ei.

   - Cum, Gaby?

   - L`inferno.

3

   1. Claude Gilbert 2-81

   2. Sebastien Arroyo 8-81

   3. Hans Ludwig Mueller 1-82

   4. Pryce Badell-Fowler 5-82

   5. Geoffrey Strachan 8-82

   6. Erich Kessler

         Dosarul pe care sora Elizabeth îl găsise printre lucrurile lui Val fusese dezamăgitor, fiindcă grosimea lui se datora unui număr de 20 de foi albe.

   Doar pagina de deasupra conținea lista de nume urmate de date. Toate în afară de Erich Kessler, care nu avea nicio dată. Orice informație substanțială, pe care o adunase ea, dispăruse. Probabil că ținuse hârtiile în servieta Vuitton care fusese furată când ea murise.

   Mai era o foaie în dosar, care nu era în întregime albă. Conținea un amestec de litere de tipar ce nu-i spuneau nimic lui Elizabeth. Un cod de-al lui Val, care dorise să împiedice interpretarea lui. Părea imposibil de descifrat. Dar ea îl luă, oricum.

   La birou domnea nebunia, dar ea găsi un moment a doua zi pentru a o invita pe sora Bernadine la o Coca-Cola și a-i arăta lista.

   - Uite o sarcină specială, soră.

   Sora Bernadine fuma o țigară, singura pe care și-o permitea după-amiaza, și totdeauna arăta mai matură și mai inteligentă când fuma. De fapt, era doar o impresie, din moment ce ea era matură și foarte inteligentă, cu sau fără țigară.

   Elizabeth îi înmână o copie a foii cu nume.

   - Recunoști, ca și mine, unul sau două dintre aceste nume. Pot să pun pariu că toți sunt morți, probabil la aceste date. Perioada acoperă, în mare, ultimele 18 luni. Ceea ce vreau eu e conținutul necrologului care a apărut pentru fiecare în ziarele de acasă. Și tradu-mi-le în engleză, ca să nu fac vreo gafă. Bine?

   - Ca și făcut, soră. Dar s-ar putea să-mi ia ceva timp...

   - Ei bine, pune și tu cizma atotputernică a Bisericii pe gâtul oricui o cere. E important. Și păstrează rezultatele pentru tine.

           Sora Elizabeth știa că nu mai exista nicăieri în lume ceva asemănător cu Arhivele Secrete ale Vaticanului.

   Douăzeci și cinci de mile de rafturi. Mii peste mii de volume, atât de grele, încât o persoană nu le putea ridica.

   Știa că era supranumită „Cheia Sfântului Petru” de către istorici. Fără această cheie, istoria Evului Mediu nu ar fi existat.

   Undeva, în aceste Arhive, se aflau răspunsurile la întrebări care i-au neliniștit pe mulți învățați de-a lungul veacurilor.

   A strangulat-o prințul Orsini pe soția sa Isabella pe patul de nuntă, în secolul XVII... sau a angajat pe altcineva să o facă?

   Cine a fost Sfânta Catherina? Cu părul ei lung, blond, a fost ea, de fapt, Lucrezia Borgia?

   Ce secrete se ascund în aceste 7000 de volume grele? Care era prețul cerut pentru iertarea păcatelor? Pentru scutirile necesare de la legea bisericească? Bani și comori de orice fel, da. Dar serviciile personale aduse papei și prinților lui?

   În ce consta complotul din spatele furtului manuscriselor petrarchiene? A fost oare o improvizație de ultimă oră, pentru că sigiliile de aur erau inaccesibile?

   Se afla oare și răspunsul la întrebarea care o neliniștea pe călugărița din secolul XX, sora Elizabeth, undeva în Arhive? La ce lucra Val? Și de ce trebuia să moară?

   Poate că răspunsul se afla în unul dintre cele aproape 5000 de registre papale, începând cu scrisorile lui Inocențiu al III-lea din 1198, toate legate în volume de dimensiunile unui atlas al lumii, cu cerneala devenită aurie din cauza trecerii veacurilor...

   Dintre toate findi, cum sunt numite colecțiile de documente - și nimeni nu știa câte fondi erau cu adevărat - estă un fondo numit Diverse care ocupă singur 15 încăperi. Conținutul lui rămâne necatalogat.

   De nenumărate ori se spusese, cu motive întemeiate, că numai Dumnezeu știe ce se ascunde în Arhivele Secrete.

   Toate documentele procesului lui Galileo.

   Corespondența dintre Hanry al VIII-lea și Anne Boleyn.

   Scrisorile personale ale papei Alexandru Borgia și ale femeilor care l-au iubit - Lucrezia, Vannozza dei Cattanei, Iulia Farnese.

   Documentele Sinodului Curții Papale, conținând cele mai intime mărturii asupra anulărilor.

   Documentele Adunării Ritualurilor, deliberările prin care se hotărau beatificările și canonizările, inclusiv toate rapoartele avocaților Diavolului.

   Documentele complete ale procesului Monaca di Monza, care dezvăluiau cele mai intime amănunte ale călugăriței din Monza și ale celorlalte din mănăstire.

   Fondo-ul legat de nunciatura Veneției care a ajuns în Arhive în 1835, după căderea Republicii Venețiene și care conținea istoriile a 3 instituții religioase suprimate cu asprime în secolul XVII.

   Toate făceau parte din bagajul de cunoștințe al sorei Elizabeth - și, mai mult, al lui Val, știind ce fel de materiale cuprindeau Arhivele Secrete. Elizabeth auzise de la Val că e aproape impsibil să găsești, după plan, ceea ce cauți în acumularea imensă de cărți, pergamente, buste și dosare.

   Știa despre încăperea micuță, aflată lângă camera Meridian, în Turnul Vânturilor. În acea cămăruță pătrată se afla o bibliotecă ce conținea 9000 de buste. Necatalogate, nestudiate, necunoscute. Pentru a inventaria acele 9000 de dosare, ar fi fost nevoie de 2 oameni care să nu facă nimic altceva timp de aproape două secole. O singură bibliotecă.

   Singurul index, care putea fi înțeles, al Arhivelor Secrete fusese realizat cu mult timp în urmă de cardinalul Garampi și avea mai multe volume. Era incomplet, inexact și, una peste alta, nefolositor. De asemenea, era scris într-un cod personal.

   Ea mai știa însă și despre norocul jucătorului. Numai acesta făcea ca studiul în Arhivele Secrete să merite efortul.

   Știa și despre regula celor 100 de ani.. că arhivele legate de secolul trecut sunt închise. Ermetic.

..............................................