luni, 22 martie 2021

Assassini, Thomas Gifford

 .................................................................
                        9-11

       M-a luat prin surprindere, așa că i-am dat răspunsul tipic al lașului.


   - Ce tot spui acolo? Am lucruri mai importante în ceea ce mi-a mai rămas din cap ca să te mai urăsc și te tine, soră.
   - Poate că sunt numai o călugăriță, așa cum a spus Dunn, dar nu-mi lipsește un anumit simț feminin...
   - Bine, bine, scutește-mă despre intuiția ta feminină.
   - Ben, ce-i cu tine? Ai uitat cum mă simțeam în Princeton, când eram o echipă bună?
   - Bineînțeles că n-am uitat. Ce-i cu tine? Tu ai fost cea care a părăsit echipa! Îmi amintesc ultimele noastre discuții...
   - Și eu mi le amintesc. Și-mi amintesc de vremea în care ne simțeam bine...
   - Te-am tratat ca ființă umană, ca femeie. Asta e tot ce contează pentru tine. Presupun că ar trebui să-mi cer scuze...
   - Pentru ce? Sunt ființă umană și sunt femeie!
   - Ești doar călugăriță. Nimic mai mult. Asta e tot ce contează pentru tine. Și hai să ne oprim aici.
   - De ce? De ce să ne oprim aici? De ce nu putem să limpezim lucrurile? Și sora ta a fost călugăriță, mai ții minte? A încetat ea prin asta să mai fie o persoană? Care-i problema? Ai urât-o și pe ea? O priveai și pe ea cu același dezgust? Ești al naibii de transparent...
   - Val era sora mea. Nu te avânta pe terenuri nesigure! Las-o baltă.
   A oftat, privindu-mă fix. Ochii îi erau ca niște flăcări verzi. Buzele îi erau strânse, pline de o tensiune încăpățânată.
   - Eu vreau să vorbim. Vreau să lămurim lucrurile, să trecem prin toate astea împreună, ca Ben și Elizabeth... prieteni, doi oameni care se plac și țin unul la altul... 
   Dinții din față i-au străpuns buza inferioară. Ochii îi erau larg deschiși, rugători.
   - Orice am însemna unul pentru celălalt.
   - Foarte bine, am spus. Problema e Biserica, faptul că ești călugăriță, că Biserica - oricât de diabolică ar fi - rămâne, în cele din urmă, lucrul cel mai important pentru tine.
   Eu nu voiam să continuăm discuția. N-avea niciun rost. Voiam să plece, să dispară din viața mea, să mi se șteargă din amintire.
   - E simplu. Nu pot nici măcar să încep să înțeleg ceva din toate astea. Lecția asta am învățat-o de mult, dar am uitat-o, tu m-ai făcut s-o uit, am uitat cum ești, cum sunteți toți... e ca o boală care vă macină pe dinăuntru, Biserica și numai Biserica, nu contează dacă e bună sau rea. Cum poți s-o slujești? Cum poți să i te abandonezi cu totul, trup și suflet? Nu e nobilă sau altruistă - are o foame teribilă și se hrănește cu viața voastră, vă consumă ca un imens vampir instituțional, vă suge viața și lasă în urmă trupuri goale de bărbați și femei, vă cere totul și nu vă cruță nicio clipă... Cum poți să-ți dai viața Bisericii când afară te așteaptă o existență adevărată, un loc în care poți să fii persoana pe care instinctele tale o doresc? Eu am văzut această persoană pe care o ucizi în numele Bisericii tale...
  Nu știu cum a reușit să-și păstreze calmul în timpul tiradei mele. Din câte știam, poate i-a fost posibil fiindcă era călugăriță, unul dintre micile bancuri pe care le făcea Dumnezeu cu mine. Poate că Biserica îi dăduse puterea de a mă suporta așa cum eram atunci.
   Ea a avut bunul-simț de a se abține până când chelnerul ne-a adus alte cești de cafea și sandvișuri. Poate credea ea, așteptând, m-ar fi făcut pe mine să mă simt prost și chiar să-mi cer scuze. În acest caz, i-aș fi spus că nu mi-a dat destul timp. Că nici până la sunetul goarnei lui Gabriel n-ar fi fost destul timp.

       - Nu mi-am propus de la început să devin călugăriță. Într-un fel, a fost o întâmplare. Nu, asta sună de parcă ar fi fost un accident, dar, în mod sigur, n-a fost așa. Dimpotrivă, a fost aproape inevitabil, ținând cont de circumstanțele vieții mele și de personalitatea mea. Când a sosit timpul, am luat hotărârea conștientă și bine cântărită de a mă devota lucrării Bisericii. Te scutesc de amănuntele siropoase... o să-ți fac doar o schiță a vieții mele.
   Am crescut în anii Eisenhower - ăsta e un cuvânt de cod, înțelegi? Părinții mei erau catolici foarte devotați, cu o situație bună: tata era doctor, iar mama își dedica fiecare secundă liberă Bisericii. Bunicii, verișorii și toți prietenii mei, toți cei pe care-i cunoșteam erau catolici. Fratele meu Francis Terhune Cochrane - apropo, ăsta e numele nostru de familie, Cochrane - vorbea la un moment dat despre îmbrăcarea sutanei. Toți băieții vorbeau, evident, și toate fetele treceau prin faza călugăririi. Dar, de obicei, era doar o fază.
   Când aveam 10 ani, John Kennedy, un catolic, a fost ales președinte. Dumnezeule, ce bucurie! Dar, într-o perioadă foarte scurtă, totul a început să se prăbușească. Totul s-a schimbat...
   Aveam 13 ani când a fost ucis Kennedy.
   Au apărut The Beatles și au întors muzica pe dos - pentru o fetiță de 13 ani, toate astea păreau uluitoare. Rolling Stones, rebeliunea, drogurile, oamenii care picurau acid, Hair, Vietnam și, mai ales, faptul că te puteai trezi cu un băiat peste tine, desfăcându-ți picioarele când tu erai toată udă, pentru Dumnezeu, și păcatul catolic! Îți spun eu - mai ales când îți plăcea ce îți făcea acel băiat și îți plăcea să-i faci și tu anumite lucruri - Dumnezeule, era o confuzie în masă!
   Apoi a urmat Bobby Kennedy, cu ochii ficși, holbându-se în aer, cu sângele curgându-i din cap, Martin Luther King la balconul Motelului Kent State, Woodstock, Bob Dylan, răzmerița poliției din Chicago, în `68, iar pe mine toată nebunia asta m-a înspăimântat....
   Poate eram o toantă sau doar o adolescentă prea sensibilă, picată într-un moment potrivit sau dimpotrivă. Ideea e că m-am uitat înapoi la viața mea și am înțeles dintr-o dată că îmi plăcea siguranța, credința și - iartă-mă că vorbesc ca un habotnic - iubeam Biserica - eram doar o puștoaică, roasă de sentimentul de vinovăție, dezamăgită de micile și pateticile mele încercări de sexualitate, tulburată de droguri, de părul lung și de atitudinea nepăsătoare față de lume pe care o întâlneam pretutindeni în jurul meu...
   Acum, când privesc înapoi, văd o fetiță care urmărea, în anii `60, prăbușirea irevocabilă și nebăgată în seamă a tuturor valorilor pe care ea se bazase în anii `50. Unor tineri le plăcea schimbarea, șansa de a se revolta, altora, nu. Eu, pur și simplu, nu înețegeam - revolta nu m-a atras niciodată. Dar a te pune în slujba schimbării era altceva și, astfel, am făcut câțiva pași în direcția implicării în mișcarea pentru drepturile omului, dar Kenilworth nu era exact o zonă fierbinte a înfruntărilor politice. Revolta nu era genul meu, era genul lui Val, prin însăși natura ei.
   Mi-am dat seama că mi-a plăcut siguranța primilor mei 10 ani din viață... ceea ce s-a întâmplat începând din 1963 m-a îngrozit. O, firește că atunci n-aș fi recunoscut, dar nimic nu putea să stea în calea credinței mele în bunătatea părinților, a Bisericii, în dreptatea unei ordini ideale a lucrurilor.
   Mulți dintre prietenii mei s-a îndepărtat de Biserică, au căzut în capcana drogurilor, au fugit, hotărându-se că tot ce-și doreau era să provoace necazuri și apoi să le arunci părinților în față... dar eu nu. Pur și simplu, nu-mi stătea în fire.
   Eu vedeam o lume care se desfăcea din încheieturi, se prăbușea. Toate valorile, în spiritul cărora crezusem, începeau să cadă în dizgrație, căile „normale” pe care le urmau viața unui om se închideau...
   Apoi fratele meu Francis, idealistul familiei, cel care plecase la război ca să-și slujească țara, a fost ucis în ofensiva Tet, iar eu mi-am revenit foarte greu din acest șoc.
   În aceeași situație, un alt copil ar fi spus, poate, că această moarte inutilă dovedea că Dumnezeu nu există și s-ar fi întors împotriva Bisericii.. Dar eu, nu. Eu trebuia să înfrunt situația, să încerc să mi-o explic, și nu puteam, nu voiam să urlu, să plâng și să dau vina pe cine îmi era la îndemână sau pe Lyndon Johnson. Nu voiam să spun că moartea lui Francis era dovada faptului că viațanu avea niciun sens, niciun scop.
   Viața are un sens, binele și răul există, ca și pedeapsa finală pentru cei care o merită... Dumnezeu a dat vieții un sens - iar eu am cerut Bisericii răspunsurile de care aveam nevoie. Biserica părea să însemne mai mult decât oricare altă alternativă disponibilă. Iar caracterul atemporal al Bisericii m-a impresionat, în comparație cu toatele celelalte lucruri triviale.
   Ți se pare că vorbesc ca un fanatic? Sper că nu. Pentru că nu sunt. Dar Biserica o puteam lua în serios, în timp ce rock-ul contestatar și blugii strâmți, pur și simplu, nu puteam să-i iau în serios. O, Dumnezeule, ascultam și eu muzică, îmi cumpăram discurile și purtam îmbrăcămintea cu insigna de luptător pentru pace, dar toate astea păreau trecătoare... înțelegi ce vreau să spun? Biserica rămăsese în același loc de mult timp, ea conta.
   Am cunoscut 2 preoți foarte de treabă, o călugăriță bătrână extraordinară, cu o minte atât de ascuțită și de strălucitoare, încât am căzut în admirație...
   Dumnezeule, era o admiratoare a lui Elvis, o femeie cu adevărat fericită, care se bucura de viață și a cărei existență avea, într-adevăr, un sens. Era profesoară, administrator la o școală, nu se temea să se implice în politică și le spunea întotdeauna în față celor de la Vatican unde să se ducă... Era, pur și simplu, măreață, ea m-a inspirat, m-a făcut să-mi dau seama că, dacă în rest mergea totul bine, atunci poate aș fi reușit să trăiesc în continuare fără plăcerile vieții sexuale și, în același timp, fără să o iau razna - poți să înțelegi? Știam că nu avea să fie perfect, dar putea să fie bine....
   Ei bine, asta ori o înțelegi, ori nu. Mănăstirea era și un adăpost, nu neg asta. Ce se spune despre preoți și călugărițe, că nu caută decât un loc pentru a se ascunde - desigur, de ce nu? Toată lumea caută o ascunzătoare, Ben, toată lumea - și cei mai ulți își găsesc până la urmă un loc. Eu m-am ascuns o vreme într-o mănăstire.
   Bineînțeles că părinții mei au fost mândri... cunoști și tu acel amestec de mândrie și durere care se citește pe chipurile părinților catolici atunci când fiicele lor preferă Biserica în locul unei existențe casnice, cu soț, copii și ipotecă... dar ei au fost mândri de mine, mândri, curioși și plini de îndoială.
   „Fetița noastră, o Sfântă Fecioară, asta înseamnă că micuța noastră Liz n-o să fie niciodată la casa ei?”
   Eu voiam să-l slujesc pe Dumnezeu. Să slujesc umanitatea. Și să am o viață de care să mă bucur.
   Biserica părea că se îndrepta înspre o nouă definiție a femeii și a rolului ei în Biserică, înspre o interpretare mai liberală a tuturor lucrurilor....
   Ei bine, nu poți să ai totul, nu-i așa, Ben?
   Știi și tu asta, Ben, nu-i așa?
   - Adevărul e că voi sunteți un fel de extratereștri. Niște creaturi de pe Jupiter sau din împrejurimi. Acum arătați la fel ca noi ceilalți și vă învârtiți prin lumea noastră, păreți că faceți parte dintre noi... Dar nu e decât o iluzie, o farsă pe care o exploatați la maximum. Sunteți ca un gaz incolor și inodor care ne învăluie creierul și ne adoarme simțurile.
   E o iluzie, pentru că, de fiecare dată când viața se apropie de voi, săriți înapoi și începeți să vă puneți la loc cele 7 văluri, vă ascundeți în spatele minciunilor voastre sfinte, pe care le folosiți pentru a justifica orice, orice fel de trădare... 
   Sunt călugăriță, spuneți voi, ați uitat să sunt călugăriță? Biserica e salvatorul meu și să mă bată Dumnezeu dacă o să gândesc vreodată cu propriul meu cap, asta spuneți... Sunt călugăriță, sunt făcută dintr-un material mai fin și mai pur, știu și care parte a feliei mele de pâine e unsă cu unt... și, ce noroc pe capul meu, spuneți voi, nu trebuie să am de-a face cu bărbații! Ce ușurare!
   Soră, ți-e teamă, pentru că ești o mincinoasă, o copie ridicolă și o ticăloasă....
   - Dar Val? Era și ea tot o mincinioasă, o copie ridicolă și o ticăloasă....
   - Nu, ea nu era. Val era implicată în viață până peste cap, cântărind-o, formulându-și propriile judecății, riscându-și viața....
   - Dacă aș fi murit, dacă nenorocitul ăla m-ar fi împins peste balcon, atunci aș fi fost și eu la fel de minunată ca Val? Asta e problema? Mă urăști pentru că n-am murit? Ești incredibil de meschin...
   - Nu te urăsc...
   - Tu chiar ai niște probleme, Ben. Am impresia că mă urăști pentru că urăști Biserica, urăști Biserica pentru că te urăști pe tine și te urăști pe tine pentru că ți pe care că ai dezamăgit Biserica, l-ai dezamăgit pe tatăl tău și ai ratat totul în viață, totul... Ei bine, ești nebun, mult mai nebun decât mine... Nu te-a dezamăgit nici pe tine, nici Biserica! Pur și simplu, nu era pentru tine... Dar tu ai lăsat treaba asta să te scoată din minți. Și acum dai vina pe mine - de ce? Val era călugăriță și eu eram prietena ei cea mai bună. Aveam fiecare stilul ei, dar lucram de aceeași parte a baricadei... Ce te-a apucat? De ce nu mă lași în pace? Am recunoscut că am greșit - așa că, pentru numele lui Dumnezeu, hai să uităm ultima noastră discuție din Princeton! Val... eu... care e diferența? Ce mare scofală? Maturizează-te și tu, lumea nu e în alb și negru!
   - Te iubesc, asta-i problema... Am văzut destul ca să mă îndrăgostesc de tine... Ai dreptate, soră. Sunt nebun. Iar tu nu meriți... Ai auzit ce ți-am spus atunci. Tu și Sandanato - asta da iubire. Vă cam meritați unul pe altul, nu crezi?
   Furioasă, s-a ridicat, a împins scaunul într-o parte și m-a săgetat cu privirea, având buzele supte și albe.
   - Foarte bine. Faci o mare greșeală și va trebui să trăiești cu ea pentru tot restul vieții tale! Oricum, îți meriți greșeala în ceea ce mă privește, te-ai purtat ca un adevărat ticălos. Și ești bine venit - n-ai decât să îmbătrânești și să mori cu greșelile și cu ura ta... dar te-ai înșelat! Te-ai înșelat în privința Bisericii, a mea și, ce-i mai trist, te-ai înșelat în privința ta...
   S-a îndepărtat în grabă, croindu-și drum orbește prin mulțimea care aplauda spectacolul de comedie.
   
      Eu am rămas nemișcat ca o statuie, întrebându-mă dacă ceea ce spusese despre mine era adevărat. Din câte știam eu, nu prea se înșela. 
   Poate că îmi datoram o privire interioară foarte atentă, dar introspecția psihologică nu te poate duce prea departe. Mai târziu puteam să mă ocup și de ceea ce se petrecea în capul meu, dar asta numai dacă scăpam cu viață. Și, cum spusese ea, aveam toată viața înainte ca să-mi strâng lanțul.
   M-am ridicat și am plecat de la masă, scrutând prin mulțime, atent nu numai la monologul meu interior, ci și la încercarea de a o găsi pe Elizabeth. 
   Ea se hotărâse să-mi acorde încrederea ei, într-un mod cât se poate de intim și neașteptat, să-mi povestească despre felul în care alesese să devină călugăriță, iar eu m-am gândit că era momentul perfect de vulnerabilitate pentru a o ataca, a-i cuceri pozițiile și a înscrie un punct-două... Avea dreptate. Chiar eram nebun. Trebuia să o găsesc, să-mi cer scuze și să mi-o scot din minte. 
   „Renunță, bătrâne Ben, doar e călugăriță, pentru numele lui Dumnezeu...”
   Cam așa sunau gândurile mele, în timp ce dădeam roată mulțimii, auzeam zbieretele și bolboroseala actorilor, asculta briza dintre Ron șuierând prin crengile umede și goale ale copacilor. Unde naiba se dusese?
   La început nu mi-am dat seama ce vedeam, poate pentru că era atât de neașteptat. Eu o căutam pe Elizabeth, dar...
   De partea cealaltă a mulțimii l-am văzut pe Drew Summerhays!
   N-avea niciun sens. Ce căuta el în Avignon? Summerhays ar fi trebuit să se afla acum în altă parte, împărțindu-și sezonul de iarnă între locuința lui elegantă de pe Strada 5, cu pisicile și cercul lui de prieteni catolici, și fântânile arteziene, între paharele de băutură și casa din Bahamas care, de-a lungul anilor, își câștigase locul în cărțile de istorie. Președinții veneau acolo cu iahturile pentru a-l vizita pe Summerhays.
    Dar iată-l aici, în Avignon, cu aceeași ținută inflexibilă.
   Și-a întors capul și s-a adresat altui bărbat, mai scund, purtând una din acele pălării verzi tiroleze, cu pană într-o parte; asta era tot ce puteam să văd din el, asta și un guler de pardesiu ridicat.
   Drew Summerhays...
   Am început să cântăresc posibilitatea ca aceasta să fie doar o coincidență, dar ideea era de-a dreptul ridicolă. Summerhays nu putea să fie întâmplător la Avignon, unde eram eu, Dunn și Erich Kessler. Era prea cusută cu ață albă. Deci, care era scopul?
   Am început să-mi croiesc drum prin mulțime, ca să-l urmăresc mai de aproape. Cu ce credeam eu oare că m-ar fi ajutat asta? Și de ce voiam să ajung la el, să-i vorbesc, să mă alătur lor? Nu mă întrebați. Poate speram că aveam să descopăr că, de fapt, nu era Summerhays, că făcusem o greșeală, că lucrurile nu deveneau și mai complicate.
  Am ajuns la vreo 6 metri de Summerhays și tovarășul său, și nu mai era nicio îndoială. 
   Summerhays purta un palton gri-cărbune cu guler de catifea. Nu râdea și nici aplauda. Era țeapăn, calm și rece, ca și cum în centrul ființei sale s-ar fi aflat esența morții, repausul etern. Arăta de parcă și-ar fi depășit vârsta și s-ar fi transformat din om în altceva.
   Tipul cu pălărie cerceta încet, meticulos, mulțimea, căutând ceva sau pe cineva.
   În acea fracțiune de secundă, fără să-mi mai dau răgaz pentru a-mi pune la îndoială impulsul, m-am hotărât să-i vorbesc. Ce naiba, era Summerhays, mentorul meu demn de încredere....
   Am parcurs vreo 3 metri de umanitate înghesuită, apropiindu-mă pe la spate, când m-am oprit brusc, mi-am ținut răsuflarea și am simțit cum hotărârea mea se spulberă și moare. Întrebările au renăscut.
   Ce naiba căuta el aici? De ce aș avea încredere în Drew Summerhays?
   Bărbatul de lângă el își flutura pălăria cu pană înapoi și înainte, făcându-și vânt. Metronomul de lână se mișca la înălțimea umărului lui Summerhays. Nu puteam să-mi desprind privirea de pe pana lipită de pânza verde. Atunci, omul s-a întors și i-am văzut chipul. Purta ochelari și mustață și avea un ten verzui. Unul din obraji arăta de parcă ar fi fost folosit, cu mult timp în urmă, ca țintă de poligon. Dar trebuia să-i vezi gâtul, cicatricea oribilă din care se ivea țesutul roșiatic, zdrențuit, încrețit între bărbie și nodul de la cravată. Poate că panoul de tragere nu fusese decât o încălzire pentru tăierea gâtului....
   Urmărindu-i, am simțit din nou ceva din ceea ce mă cutremurase atât de puternic pe plaja din Irlanda. Teama, ca un fluviu de gheață, injectată în venele mele. Dar era ceva dincolo de teamă. Brațul atârnând în apă al bătrânului... pana strălucitoare de pe pălăria aceea ridicolă... nu-i vedeam sensul, nu înțelegeam de unde vine și unde se duce, dar nu voiam să merg acolo....
   Așteptasem prea mult.
   Summerhays s-a întors. L-am privit drept în față. Și el m-a văzut.
   Ochii ni s-au întâlnit în clipa recunoașterii. Am văzut pălăria oprindu-se în aer și mâna lui Summerhays pe mâneca lui, fixându-mă în continuare cu ochii. Mi s-a părut că totul a durat o veșnicie. Ceva se întâmpla și eu nu știam ce. Mă strigase Summerhays pe nume? Nu puteam să aud. Dar știam că trebuia să scap de acolo.
   M-am întors la viață și m-am trezit înapoi în mulțimea densă, îmbrâncind aceeași oameni pe care îi deranjasem când trecusem în direcția opusă. Cineva m-a înjurat și m-a înghiontit cu mâna în care ține o sticlă de vin, m-a stropit pe mânecă, dar trecusem deja, mă aflam la marginea dintre spațiul uminat în diferite culori și întuneric.
   Trebuia să scap de acolo. M-am uitat o dată înapoi peste umăr și am văzut agitația neîntreruptă. Bărbatul cu pălăria caragioasă venea după mine. 
   Am simțit o greutate în buzunarul de la haină. Pistolul.
   Dar era de plastic. Era o jucărie.
   Trebuia să scap.
   Cu răsuflarea tăiată și inima zbătându-se în piept, m-am oprit pe o stradă îngustă, apoi m-am strecurat pe o alee și m-am lipit de un zid dărâmat. Când mi-am ridicat privirea, mă holbam la 2 ochi strălucitori.
   O față acoperită cu glugă s-a apropiat de a mea. I-am simțit duhoarea respirației în timp ce gâfâia și, asemenea Morții, întindea o mână. Degele-i mi-au atins fața și m-am tras înapoi, m-am lovit cu capul de zid și l-am înjurat.
   A mormăit ceva și m-a împins cu mâna, un cerșetor în haine de călugăr. Nu era Moartea, nu încă. I-am îndepărtat mâna și l-am împins înapoi. Cred că l-am speriat. A rămas neclintit o clipă, s-a clătinat pe tocuri și apoi s-a tras înapoi, cu fața încă acoperită de glugă.
   - Dă-te naibii la o parte.
   S-a uitat înapoi în stradă. Nu venise singur. Mai erau câteva siluete cu glugi, urmărindu-ne, asemenea corului dintr-o piesă imaginară foarte macabră. 
   Am rămas toți nemișcați, apoi m-am gândit că, poate, erau, într-adevăr, călugări, les penitens noirs, despre care se spunea că mai aveau încă două capele în oraș. Îi văzusem cu ani în urmă, figuri întunecate, acoperite cu glugi, care mărșăluiau în picioarele goale pe străzile din Avignon; tradiția lor data din secolul XIV, când les penitens noirs erau laici, care se autoflagelau și în rândurile cărora s-au numărat regi ai Franței. Acum stăteau și se holbau la mine, actori, călugări sau hoți, așteptând.
   L-am împins pe cel care mă înfruntase și m-am îndreptat către ceilalți care îmi închideau drumul. M-am răstit la ei. S-au dat la o parte înciudați, fără să rostească o vorbă. Mi-am plecat privirea și mi-am dat seama că aveam un pistol în mână, abia vizibil în întuneric. Ei s-au retras, urmărindu-mă pe mine și pistolul din mâna mea. Apoi am trecut pe lângă ei, dând drumul jucăriei ridicole în buzunar.
   M-am întors în stradă, împotriva voinței mele, și am trecut pe lângă grupuri de actori, căutându-l pe bărbatul cel scund. Un jongler cu torțe mi-a atras privirea, flăcările țâșnind în întuneric.
   Unde era Elizabeth? Ce se întâmpla?
  Omul cu pălăria tiroleză stătea lângă jongler, cu chipul luminat de bastoanele aprinse care zburau prin aer. Scruta bezna învăluită în fum, cu ochii rotindu-se ușor către mine.
   Eram sigur că m-a văzut în clipa în care am rupt-o la fugă, lovindu-mă de mesele de pe trotuar, unde oamenii stăteau la un pahar de vin și o cafea, înghesuiți pentru a lupta împotriva frigului.
   Când am privit înapoi, pe lângă spectatorii adunați în jurul lui Arlecchino, care își făcea numărul țopăind ca un nebun, l-am văzut pe omul care mă urmărea oprit pentru o clipă de penitents noirs. M-am strecurat după un colț, am fugit în jos pe străduța îngustă și m-am întors din nou, alunecând pe pietrele de pavaj, încercând să-mi pierd urma.
   Trebuia să mă gândesc. Trebuia să mă odihnesc undeva. Și trebuia să o găsesc pe Elizabeth.
   Summerhays, dintre toți oamenii....
   Ce îl adusese la Avignon? Ce anume știa el? Ce legătură avea cu omul acela mic? Aflase oare Summerhays despre Ambrose Calder? Știa că încercase cineva s-o omoare pe Elizabeth? Știa despre Horstmann?
   Drew Summerhays părea întotdeauna că le știe pe toate.
   Asta îmi spusese mereu tata.

         Din cadrul ușii în care stăteam, am simțit pământul cutremurându-se și am auzit o bubuitură infernală, apoi un nor imens de comete și meteoriți, albaștri, albi și roz, a coborât din cerul negru, luminând orașul cu razele viu colorate.
   Am sărit înapoi, m-am lovit la cap într-un portic de piatră, am simțit o altă zguduitură, am auzit bubuitura și urletele de răspuns din stradă.
   Nu era decât preludiul unei salve neîntrerupte de artificii, căzând într-o ploaie de lumină de pe înălțimile palatului. Spectacolul de son et lumiere pe care îl văzusem anunțat mai devreme în afișe și pliante. Cerul părea să se răsucească și să danseze într-o salvă nesfârșită de explozii aurii, verzi, argintii, roșii, portocalii.
   Nu știam unde era omul cel scund, dar îmi era teamă de el, de parcă ar fi fost un alt copoi turbat urmărindu-mă neîncetat pe străduțele înguste, necunoscute.
   Când mi-am scos puțin capul din ascunzătoarea întunecată, am văzut un alt grup de penitens noir înghesuindu-se în fața unei bisericuțe, strivite parcă între cafenele și magazine, de partea cealaltă a unei piețe pătrate, în mijlocul căreia trona o fântână arteziană. Copii îmbrăcați în jachete pufoase se holbau înmărmuriți, asemenea călugărilor cu glugi, la furtuna de tunete și fulgere izbucnită deasupra capetelor lor.
   Piața era plină de oameni.
   Nu-l vedeam pe cel care mă urmărea, nici pălăria lui cu moț și pană. Atunci am început să o caut pe sora Elizabeth, întrebându-mă încotro o luase. Înfruntam din nou panica din Irlanda, brațul atârnând al lui Leo.
   Am traversat piața, îndreptându-mă către bisericuță. În acea clipă părea îngrozitor de singură, întunecată, nebăgată în seamă.
   Mișcându-mă din umbră în umbră, am urcat câteva trepte până la ușa grea de lemn, cu margini de fier, ar deschis-o puțin, numai atât cât să mă pot strecura înăuntru, și am rămas în întuneric, speriat, cu o mână pe zăvorul ușii închise în spatele meu.
   Nu se simțea nici cea mai slabă mișcare în aer. Am parcurs, bâjbâind, drumul spre altar, sprijinindu-mă cu mâna de un perete. În cele din urmă, m-am așezat pe un scaun de lemn, unul din sutele care fuseseră aliniate pe podeaua netedă de piatră, și am respirat adânc.
   La naiba. Nu știam niciodată dacă eram vânător sau vânat. Oricum, în seara aceea răspunsul era simplu.
   Eram zăpăcit, descurajat, leoarcă de sudoare. Lucrurile îmi scăpaseră de sub control și nu mai înțelegeam nimic. Cine pe cine urmărea? Cine câștiga? Nu, mai bine fără întrebarea asta.
   Nu știam ce să cred despre Summerhays, dar omulețul al cărui gât trecuse parcă prin-un aparat de tuns iarba era de ajuns ca să mă facă să mă gândesc la o lume secretă, conspirând, conspirând... de parcă Summerhays ar fi avut în slujba sa un consiliu personal de cardinali, de parcă ar fi fost un papă al lumii sale.
   Ce urmărea Summerhays? El urmărea tot timpul ceva, de ce n-ar fi făcut-o și acum? Papa era pe moarte, jocul era în plină desfășurare...
   Auzisem un zgomot în spate?
   Ceva moale, un pas furișat, înăbușit aproape de exploziile ce bubuiau afară.
   Iisuse, începusem să aud lucruri?
   Era posibil să mă fi văzut în înghesuiala cumplită, nebună, din piață? Era aici, cu mine? De ce eram sigur că omul avea un cuțit? Oare din cauza gâtului ciopârțit?
   Ușa din față a bisericii se încuidea. Aproape că am simți curentul de aer, ca un suspin, pătrunzând înăuntru din piață.
   Cineva era cu mine în biserică.
   Dar nemișcarea și tăcerea de moarte au revenit. Am pipăit pistolul jucărie. Un reflex ciudat. S-a agățat de buzunar, mi-a alunecat printre degete și a căzut, zornăind ca un tacâm de argint pe lespedea de piatră. Blestematul a sunat ca un ecou al veacurilor trecute. L-am recuperat și am așteptat, cu picături de sudoare alunecându-mi pe nas. Înghețasem.
   Nimic.
   Mi-am împins scaunul în spate și m-am ascuns în beznă, lângă o coloană. Părul de pe ceafă mi se ridica și se mișca încet, dansând și cântând. Cumva, pe străduțele întunecate și prin mulțimile înghesuite, ticălosul mă urmărise și mă ajunsese într-o biserică.
   Perfect.
   Oriunde se ascunde, reușea foarte bine să nu facă nici cel mai mic zgomot. Nu auzeam decât propria-mi respirație și bubuiturile exploziilor din cer.
   Atunci am auzit un zgomot înăbușit, un pas sau doi, dar puteau fi oriunde. Zgomotul a alunecat de-a lungul zidurilor, s-a strecurat printre coloane. El se mișca undeva, ușor, cu grijă, căutându-mă.
   - Domnule Driskill?
   Am înghețat din nou, am strâns pistolul în mână și m-am lipit de coloană. De unde venise glasul? Nu trebuia decât să-mi dezvălui prezența. Și eram mort.
   - Fiți rezonabil, domnule Driskill. Trebuie să vorbim.
   Avea pantofi cu talpă moale, care înăbușea orice sunet. M-am retras dincolo de spațiul liber lateral și m-am lipit cu spatele de zid. Când am ajuns la el, am scăpat un suspin ușor.
   Aveam nevoie de o cale pentru a mă pierde în noapte. Orice cale. Cum mă urmărise? Fusesem atât de sigur că îmi pierduse urma...  și totuși, era aici.
   Dar cine era? Și ce legătură avea cu Summerhays?
   Întrebările îmi explodau în creier asemenea artificiilor de pe cerul nopții.
   Am simțit o mișcare, invizibilă, tăcută, dar apoi, hotărându-mă să dau totul naibii și să risc, am făcut  2 pași, ținându-mi răsuflarea, strângând în mână pistolul, lipindu-mă de perete și privind înapoi de unde venisem.
   Mâna a venit din întuneric, încolăcindu-se ca un șarpe pe brațul meu. Respira foarte ușor, lângă urechea mea.
   - Domnule Driskill, e timpul să fiți atent... am un cuțit foarte ascuțit chiar... aici.
   I-am simțit vârful străpungându-mi haina și cămașa și înțepându-mă în spate. El mi-a tras ușor mâna din buzunarul pardesiului.
   - Dați-mi pistolul, domnule Driskill.
   - Dar e....
   - Sssst.
   Mi-a descleștat pistolul dintre degete.
   - O, domnule Driskill.... asta e o.... jucărie. 
   Mi l-a dat înapoi.
   - Fiți atent, a rostit el moale.
   M-a împins foarte ușor în raza de lumină, iar eu m-am întors cu grijă ca să-l văd, să-i văd cicatricea și pălăria ridicolă.
   Dar mă înșelasem. Nu era cine credeam eu.
   Vârful cuțitului m-a mușcat din nou.
   - Întorceți-vă acasă, domnule Driskill. Întorceți-vă acasă, și eu mă voi ruga pentru dumneavoastră. Mergeți acolo unde puteți face ceva bun. Eu nu vreau să vă fac niciun rău. Dumneavoastră și călugăriței. Vă rog... plecați.
   M-a fixat cu ochii lui fără fund, lumina cenușie reflectându-se în lentilele plate.
   Horstmann.
   Apoi a dispărut.
   Am rămas singur în biserică.

3
DRISIKILL

          M-am oprit la capătul unei străduțe înfundate, plină de noroi și alunecoasă, și am ascultat câinii urlând la luna care se zărea printre norii bătuți de vânt.
   Parcasem Citroenul închiriat pe movila umedă, așa cum îmi ceruse Dunn. Telefonul lui venise nu mult după ce ajunsesem înapoi la hotel.
   - De unde naiba vrei să ghicesc care e străduța potrivită?
   Încercam să-mi țin nervii în frâu. Ultimele două ore nu fuseseră tocmai liniștite.
   - Te simți bine? Pari supărat...
   - Nu m-ai crede dacă ți-aș spune.
   - Trebuie să te calmezi și să pricepi ce-ți spun eu. Sora Elizabeth e cu tine?
   - Nu chiar. Acum mai spune-mi o dată, care e străduța înfundată?
   - Nu trebuie decât să parchezi mașina, spuse el, să te dai jos și să-ți ții răsuflarea. O să auzi câinii. Dacă nu-i auzi, înseamnă că ai nimerit în altă parte. Ia-ți cizmele, băiete.
   Acum auzeam câinii și m-am întors la mașina absurd de mică, unde Elizabeth se uita tăcută la ceața care se ridica de pe câmpurile ude.
   Vorbisem foarte puțin de când o găsisem în holul hotelului. Nu era nimic de spus. Îi datoram scuze, dar era peste puterile mele. Știam că aveam dreptate în privința ei, a Bisericii și a listei ei cu priorități, care puteau oricând să mă lovească, să mă rănească; nu puteam să mă dau bătut în fața faptului că ea era totuși o ființă umană care avusese încredere în mine și îmi vorbise deschis. Asta nu era important acum.
   Voiam să-i povestesc ce mi se întâmplase. Summerhays, bărbatul cu gâttul tăiat. Și Horstmann care mă așteptase, Horstmann cu mâna pe brațul meu...
   Horstmann.
   Câd îmi dădusem seama că plecase, era prea târziu ca să-l mai găsesc. Dispăruse fără urmă în mulțimea din piața aflată în fața bisericii. La fel și Summerhays cu tovarășul său.
   Poate că nu fusese decât un vis. Nu, nu, era, într-adevăr, real. Fusese Summerhays, fusese Horstmann, iar eu voiam să-i povestesc lui Elizabeth, dar nu puteam.
   Puteam să mă împac cu gândul că ceea ce se întâmplase în ultimele două ore fusese adevărat. Ceea ce nu înțelegeam era ce se întâmplase.
   Eram încă în viață.
   El mă prinsese singur în biserică.
   Dar eram încă în viață. Nu reușeam să găsesc nicio explicație logică, rațională. Scena era împânzită de cadavre. Al meu de ce nu era acolo?
   Ce-ar fi spus Elizabeth? Voiam să-i povestesc, dar încă nu ne vorbeam.
   Așa că am rămas în noroi, fără cizme, bineînțeles, uitându-mă înainte la 100 de metri de drum foarte prost, unde se concentra o umbră, în noapte și ceață.
   Eram la 30 de kilometri de Avignon și începuse din nou să plouă. Mă afundam în noroi. Dar eram dispus să trec printr-o situație mult mai rea, ca să stau de vorbă cu Erich Kessler.
   La telefon, Dunn îmi spusese ceva mai mult, inclusiv faptul că Erich Kessler insista să-i folosim noul nume, Ambrose Calder. Era într-o formă bună, din toate punctele de vedere, și fusese mai activ în ultimii ani decât se așteptase Dunn.
   Trecuseră câțiva ani de când reușise să-și formeze o rețea secretă de agenți personali, un fel de CIA, care lucrau la un al doilea set de cărți, fiind plătiți din niște conturi secrete, pe care el le deschisese când lucra la CIA. Își trimitea agențiii, asemenea unor sonde și senzori, în cele mai îndepărtate și mai întunecate colțuri ale Europei. Într-o anumită măsură, s-a asigurat că foștii săi patroni și persecutori, ca și inamicii săi, știau că punea ceva la cale.
   Din când în când, emisari secreți îi mai făceau câte o vizită, de la Langley sau Vatican, de exemplu, și îi vorbeau foarte dur, dar el știa - și toți ceilalți știau - că era în siguranță. Îi țineau discursuri de avertizare și îi cereau informații, iar secretul existenței lui era păstrat cu sfințenie din cauza faptului că voiau să știe mai multe și că era un om primejdios de ucis. Ambrose Calder putea să te lovească și să te distrugă chiar și din mormânt.
   M-am întrebat: oare Elizabeth îi descoperise cea de-a treia identitate? Arhiducele?
   Nimeni nu știa cu siguranță ce anume depusese el în băncle din Zurich, dar, pe de altă parte, nimeni nu dorea să-și asume riscul de a-l omorî pentru a afla. Prin urmare, el era considerat unul dintre oamenii aflați în cea mai mare siguranță de pe planetă.
   Numai un nebun ar vrea să-l omoare și să riște să-și atragă blestemul asupra capului. Atunci de ce se afla pe lista lui Val? M-am întors la mașină și am bătut în parbriz.
   - Vino, am spus. Acesta-i locul.

            Abrose Calder era un bărbat subțire, cu fața, gâtul și mâinile fremătând de mușchii ca niște frânghii, pomeții proeminenți, perciunii cenușii, nerași de două zile, și sprâncenele ca niște aripi data de zbor. 
   Era chipul unui om care stă în aer liber, din cauza câinilor și a îngrijirii lor, înroșit de vânt, cu urmele venelor care păreau că se spărseseră încercând să se întindă peste pomeții mult ieșiți în afară. Unul dintre câinii din casă se uita la el, ca și cum l-ar fi întrebat dacă n-ar trebui să sară și să latre la toți acești străini care intraseră.
   Calder bea șliboviță ca pe apă, de parcă ar fi vrut să-și înăbușe o durere ascunsă.
   - Deci, a spus el, ați venit la mine pentru că vreți să știți cine îi omoară pe catolicii voștri.
   - Vrem să știm mai mult decât atât, a spus Elizabeth.
   - Da, da, a zis el, îndepărtând-o ca pe un țânțar. Vreți să știți de ce. Și mai vreți să știți cine era Simon. Părintele Dunn mi-a spus totul destul de limpede. Vă spun, sunteți un grup foarte curios! Și prea îndrăzneț! De ce v-aș spune ceva? Unde vă sunt electrozii și intrumentele de tortură? Ei bine, o să vă spun tot ce pot și motivul e destul de simplu - altfel nu aveți nicio șansă să aflați aceste lucruri. Cu vârsta devin sentimental și mi se face milă de copiii care se încurcă într-un joc de oameni mari. Înțelegeți? Vă ajut pentru că întotdeauna mi-a plăcut lupta cinstită - mă întreb, sunt chiar curios, cât de mare va fi catastrofa pe care o veți provoca! Biserica și felul în care se crede importantă mă amuză... așa că vă trimit pe voi, pisici înfometate, în vizuina leului. O să-i deveniți pradă? Sau o să-i zburătăciți pe porumbei, o să-i zăpăciți și, poate, chiar o să-i speriați pe leii cu gheare sângeroase.... Iertați-mă, mi-am permis prea multe. Înainte de a-mi mulțumi, așteptați să vedeți dacă vă aduce vreun folos.
   A întins o mână puternică. Valetul i-a așezat între degetele uriașe un trabuc puțin mai mic decât o bâtă de base-ball. Calder a scăpărat un chibrit pe unghia degetului mare, sub care-i intrase puțin pământ, și a privit flacăra izbucnind.
   Și-a aprins trabucul și a suflat norii groși de fum.
   -  Răspunsurile de felul celor pe care le căutați dumneavoastră nu sunt niciodată directe și simple, a spus el. O, câteodată sunt mai directe și mai simple decât altele, cum ar fi cele despre dragul nostru centru de la Moscova. Ei sfârșesc întotdeauna prin a acționa cam primitiv, oricât s-ar strădui să n-o facă. Cu englezii trebuie să ai grijă - ei sunt inteligenți, niște drăgușori șmecheri în această parte a lumii. Sunt pe locul al doilea în clasamentul celor mai mari mincinoși din lume. Stai jos, Foster, s-a adresat el câinelui. E un cățel bun. L-am botezat după Dulles. Câinele, cel puțin, e credincios. Dar nici măcar britanicii, diabolici cum sunt și dăruiți din plin cu acel umor ironic și răutăcios, nu se pot pune cu Biserica, cu Vaticanul... acolo te afli într-adevăr în mijlocul mincinoșilor, al conspiratorilor, al profesioniștilor. Întreaga lor lume e un castel de cărți de joc, o adiere mai puternică a rațiunii îi spulberă din temelii - totuți, prin voința lor, ei îi susțin, îi dau un trup și o greutate. Este marea iluzie... pe lângă el, cele mai puternice imperii seculare par o joacă de copii inutilă. Îi admir pentru cât sunt de porci. Toți cei implicați în afacerile cu iluzii suntem destinați să ajungem porci, cel puțin dun punct de vedere profesional. De fapt, i-am dat acestui porc nobil, de curte, un nume urât.
   Zâmbetul îi era foarte larg și subțire și incredibil de lipsit de umpr.
   - V-ați făcut temele foarte bine. Documentele lui Torricelli, faptul că l-ați suportat pe imbecilul acela de nepot al lui - care ar trebui pus la zid odată, e o jignire adusă bunului-gust... bătrânul Paternoster, un tip foarte simpatic... fratele Leo... și dumneavoastră, soră, munca aceea infernală din Arhivele Secrete, aproape o minune, Dumnezeule, gândindu-ne cât de mult urăsc ei femeile. Și memoriile indiscrete ale lui D`Ambrizzi, care au ajuns în mâinile părintelui Dunn - aproape o dovadă, recunosc, sunteți destinați, de undeva de sus, să mergeți până la capăt. Înțelegeți, aceste eforturi pe care le-ați depus până acum v-au obținut audiența din această seară. Părintele Dunn a fost un avocat foarte eficient. Beau pentru voi. Pentru toți 3....
   - Ascultați, am zis eu. E vorba de sora mea. Ați înțeles asta? Pentru ea mă aflu aici. Biserica nu înseamnă nimic pentru mine. Biserica mi-a ucis sora, era unul dintre slujitorii ei cei mai devotați și au ucis-o, iar eu am pornit în căutarea ticălosului care a apăsat pe trăgaci. Dar, cumva, moartea surorii mele s-a pierdut în această mlaștină oribilă... Am întors piatra Bisericii și acum ea fierbe și se zbae, și supurează dedesubt, iar eu m-am trezit în această morcilă - D`Ambrizzi, Torricelli, naziștii și toată harababura asta pe care o cunoașteți mai bine decât mine, m-am săturat de ea - dar eu îl vreau pe cel care mi-a ucis sora. Numele lui e Horstmann și eu... eu...
   Mi-am aruncat brațele în sus și m-am ridicat. Câinele hotărâse că, deși prea înfierbântat, eram, în principiu, de treabă. A venit la mine și mi-a atins mâna cu botul lui umed și rece.
   - Ce mai faci, Foster? am murmurat.
   Ambrose Calder a ascultat, privindu-mă prin norii de fum.
   Purta o haină de seară. Stătea într-un scaun cu rotile de modă veche, cu spătarul împletit și brațe laterale. Era împins de un tânăr, îmbrăcat tot în haină de seară, care arăta ca un anchetator al securității de stat. 
   După ce i-a aprins trabucul lui Calder, acesta s-a retras în liniște.
   - Înțeleg, domnule Driskill. În locul dumneavoastră, presupun că aș simți la fel. Dar problema e că, dacă v-ați horătât să-l căutați pe ucigașul surorii dumneavoastră, trebuie să suferiți consecințele. Ați răsturnat piatra. Sunteți în rahat până la genunchi. Sau, ca s-o privim altfel, e asemenea spiritului rău din sticlă. O dacă ce a scăpat, nu mai poate fi băgat înapoi. Și după ce vă veți croi drum prin mocirlă, dacă veți reuși să treceți prin ea, atunci poate vă veți îndeplini și scopul original... cine știe? 
   A luat o înghițitură din paharul de șliboviță.
   - Acum nu vă mai puteți întoarce înapoi. Viața dumneavoastră atârnă în balanșă, domnule Driskill. Dar sunt sigur că sunteți conștient de asta. Șmecheria e să evitați să tropăiți pe această piatră.
   - Din cauza asta, am spus eu, mă aflu aici.
   Calder a izbucnit în râs, s-a întors spre părintele Dunn și a început să vorbească despre Cel de Al Doilea Război Mondial, de parcă ar fi uitat pentru moment de mine și Elizabeth.
   Casa era imensă, părăginită prin unele locuri, veche și ascunsă printre pini. Nu puteam să-mi imaginez cum arăta la lumina zilei. Încălzirea centrală nu ajungea până în cele mai îndepărtate colțuri ale încăperii, dar din căminul princiar, de piatră, vâlvătaia vioaie îmi alunga frigul din oase. Pe masă trona o cutie de trabucuri Davidoff, o sticlă foarte veche de coniac, plină de praf, tabachee de cristal, scrumiere uriașe de sticlă șlefuită.
   Calder și-a aprins unul dintre trabucurile imense, a împins o scrumieră către mine și mi-a spus:
   - Poftim. Am făcut totul în afară de a fuma în cinstea dumneavoastră. Acum, să trecem a prietenul nostru Simon Verginius.
   Acrodurile concertului pentru violoncel al lui Kavalevski curgeau romantic din difuzoarele imense, iar noi am început să trecem la subiect.

        La început, Elizabeth a povestit cum a găsit dosarul lui Val cu cele 5 nume, victimele.
   Calder a ascultat cu atenție, strângând trabucul între dinți. Și-a umplut din nou paharul cu șliboviță și a plescăit din buze.
   - Claude Gilbert, a spus ea, Sebastien Arroyo, Hans Ludwing Mueller, Pryce Badell-Fowler, Geoffrey Strachan. Toți au fost omorâți în ultimii 2 ani. Toți au fost catolici implicați, devotați. Oameni distinși. Toți au stat la Paris în timpul războiului sau imediat după aceea... Dar - ce anume îi lega? Vreau să spun, ce altceva... și de ce a fost necesar să fie uciși? Și de ce acum?
   - În primul rând, e o listă de 4 nume plus unul, fără nicio legătură cu celelalte - cel puțin, nu în felul în care sunt legate acestea. Badell-Fowler a fost probabil ucis din cauza muncii sale, din cauza cercetărilor despre assassini, după cum ați descoperit dumneavoastră. Să-l punem deoparte. El știa despre assasssini și din cauza asta a trebuit să moară.
   Tonul lui Calder devenise mai precis, mai serios și mai puțin amuzat. Acum juca în propriul său teren, căruia îi cunoștea fiecare contur.
   - Ceilalți 4 - mai degrabă cred că v-ați înșelat în privința lor. Da, sunt legați, dar nu în felul în care ați presupus dumneavoastră. Catolici, da, dar niște catolici diferiți în mod esențial. Marele afacerist din Madrid, pasionat de iahturi, un om important al Bisericii - Arroyo. Dar știați că a fost prieten apropiat cu însuși generalisimul Francisco Franco? O, da, foarte apropiați, aceștia doi. I-a fost sfătuitor în multe privințe.
   Mueller, germanul. Învățat, a fost în slujba Reichului în timpul războiului - în Abwehr. L-am cunoscut destul de bine. Dar el era unul dintre cei înspăimântători - un om de partid. O vreme s-a spus că a fost amestecat într-o conspirație împotriva lui Hitler. A scăpat ca prin urechile acului de a fi spânzurat de un cârlig într-un abator, a supraviețuit războiului și s-a întors la cariera lui de Herr Doktor Professor. Catolic, da, bineînțeles. A făcut un atac de cord, care l-a împiedicat să-și atingă capacitatea maximă. Cel mai interesant lucru în legătură cu acea conspirație împotriva lui Hitler a fost faptul că Mueller a fost un implant. Cunoașteți termenul? Nu? Să vedem cum pot să... a, da, un spion! 
   A fost un spion al Gestapoului în mijlocul adevăraților conspiratori - un vârf de lance voluntar, un om de la Abwehr implicat într-o acțiune a Gestapoului.... a trădat complotul, bineînțeles, asta era misiunea lui, și a primit o decorație pentru asta.
   Să vedem... părintele Gilbert, preotul breton. Credincioșii lui oameni din parohie au fost al naibii de aproape să-l ucidă la puțin timp după ziua Z. Problema lui era că nu era un luptător. Mai degrabă admirator. S-a gândit că ar fi mult mai bine pentru el să se înțeleagă cu tipii de la conducere.
   După ce „hunii” și-au făcut bagajele și au șters-o, câțiva dintre compatrioții lui bretoni n-au văzut cu ochi buni activitatea lui din timpul războiului. Colaboraționist, i-au spus, și când i-au atras atenția asupra acestui lucru, aceștia aveau tendința de a-și folosi parâmele de labărci și satârele pentru carne. I-au făcut o vizită... câțiva fermieri l-au scuturat și ciopârțit destul de bine. A stat un an la Roma, în convalescență, apoi i s-a găsit o ocupație mai puțin primejdioasă. S-a apucat să scrie niște volumașe de memorii imaginare, jurnale ale unui preot de țară... cu ajutorul banilor pe care i-a câștigat de la protectorii lui, Legiunea Condor, Die Spinne, oameni din ăștia, vechii naziști.
   Și Geoffrey Strachan, omul de la MI5. Sir Geoffrey. Plin de onoruri, a fost scos la pensie relativ tânăr și trimis pachet la castelul familiei sale din Scoția; nu știu prea multe despre ultimii săi 30 de ani din viață. De ce această retragere bruscă? Păi, a apărut o mică problemă asupra căreia s-a trântit capacul.
   Strachan a fost la Berlin înainte de război, s-a întors ca să-l avertizeze pe primul-ministru, l-a însoțit la Munchen... problema era că Strachan era un agent al Celui de Al Treilea Reich, foarte apropiat atât de Donitz, cât și de Canaris. Mergea la vânătoare de mistreți cu Goring.
  Englezii au descoperit adevărul în 1941, l-au folosit pentru scopurile lor, au păstrat totul secret și apoi l-au îndepărtat, fără să provoace niciun scandal. Investigațiile nu erau pe atunci așa cum sunt acum, evident. În anii `50, ei erau atât de preocupați de spionii ruși, încât un vechi nazist părea o joacă de copil.
   Scrumul trabuclui ajunsese lung de jumătate de centimetru, iar el l-a privit cu dragoste, de parcă i-ar fi părut rău să se despartă de el. L-a rotit ușor de marginea uneia dintre scrumierele masive și l-a privit căzând.
   - Acum, a spus el, începeți să înțelegeți? Încercați să vă dați seama că lumea asta e foarte complicată. Acești oameni nu erau doar niște catolici importanți și binefăcători... ei făceau parte dintr-o lume mai cuprinzătoare, o lume a intereselor contradictorii, a metodelor și a motivațiilor. Da, acești oameni erau catolici, s-au plimbat cu toții prin Paris în anii `40. Știau ei despre assassini? Poate. Unii dintre ei știau cu siguranță. Dar nu din cauza asta exista între ei o legătură în mintea... cuiva, care îi dorea reduși definitiv la tăcere.
   Cheia, prieteni, e faptul că erau cu toții naziști. Din cauza asta au fost omorâți. Catolicii au colaborat cu naziștii. Eu știu. Poziția mea îmi cerea să știu. Înțelegeți? Bineînțeles că da. Ați descoperit, prin intermediul fiicei lui LeBecq și prin intermediul arhivei lui Torricelli, legătura care exista în acele zile între Biserică și Reich. Eu nu fac decât să vă completez depozitul de informații. Acești 4 oameni cunoșteau această legătură, știau despre ceea ce domnișoara LeBecq a numit șantajul reciproc... și, prin urmare, trebuiau să moară.
   Oriunde te uitai, oricând te uitai, formele erau schimbătoare. Nu aveai niciodată timp să te obișnuiești cu situația așa cum apărea ea la un moment dat.
   Victimele de pe lista lui Val fuseseră, pur și simplu, tranformate din martiri, nevinovați măcelăriți, în niște ticăloși cinici care trăiseră și așa prea mult. Ei erau ștersi. În interesul unui alt om care voia să-și șteargă propriul trecut. Să-și rescrie propria istorie.
   - Sper că nu vreți să spuneți că Lockhardt a fost un fel de nazist, interveni sora Elizabeth din nou.
   - Bineînțeles că nu, soră. Era destul de diabolic, desigur, un mare mânuitor al sorții și nu-i plăcea să sprijine un învins, așa că uneori sprijinea un pic pe toată lumea. Dar am crezut că motivul uciderii lui Lockhardt e deja limpede pentru toată lumea. 
   Și-a lărgit cu degetul gulerul țeapăn și alb. Focul încinsese aerul.
   - Era prea apropiat de sora Valentine. Ea a trebuit să moară din cauza a ceea ce știa... aceasta a fost, aproape sigur, și cauza atacului asupra lui Driskill, aici de față. De teamă că ea a apucat să-i spună povestea. Iar dumneavoastră, soră Elizabeth, vi s-a aranjat marea cădere, fiindcă aflaserăți prea multe lucruri și nu dădeați niciun semn că vreți să vă veniți în fire.
   Obrajii lui erau roșii din cauza băuturii și a focului, dar se simțea minunat. Din când în când îi făcea cu ochiul părintelui Dunn, care îi răspundea cu un zâmbet răbdător.
   - Mă gândesc, am spus eu, la lista lui Val. De ce era numele dumneavoastră cel de-al șaselea? Vreau să spun, numele dumneavoastră anterior. Sunteți singurul care nu împărtășește elementul comun cel mai important - nu ați fost ucis.
   Afară, câinii au început să latre. Vântul se trezise.
   Calder și-a împins scaunul până la fereastră, a tras draperiile și a privit în întuneric.
   - Uneori devin nervoși, a spus el.
   Nu puteam să-mi alung un gând.
   „Cineva își șterge trecutul... Oamenii sunt șterși de pe fața pământului, trecutul este rescris... Cineva...
   Cineva care vrea să devină papă.”

            Valetul lui Calder a intrat pentru a reînvia focul, a adus cărbuni și un șal pentru umerii stăpânului său.
   - Circulația mea nu mai e ca odinioară, a murmurat gazda noastră, apoi s-a întors către servitor. Du-te și ai grijă de câini. Spune-i lui Karl să controleze parcurile, să se plimbe prin zonă. Manevra obișnuită.
   - Vreți să vă referiți, am spus, la întrebarea despre Simon Verginius, Complotul Pius, la identitatea omului important din acel tren nenorocit....
   - Și la câinele care a lătrat în noapte, nu? Începeți să semănați cu Sherlock Holmes, domnule Driskill.
   - ... și la identitatea unui bărbat numit Arhiducele?
   - Parcă aș fi un chelner care primește o comandă. Dar - a ridicat o mână osoasă, oprindu-mi scuzele - pentru ce naiba ne aflăm aici, dacă nu pentru a vorbi despre zilele de demult? Despre ce e vorba, în fond, dacă nu despre acele zile... acelea au fost zile extraordinare, vă asigur. De unde vreți să începem? O să vă spun tot ce știu... nu-i așa, părinte?
   S-a uitat la Dunn, care a încuviințat din cap.
   - Totul începe cu Simon Verginius, am spus.
   - Și sfârșește tot cu el, nu-i așa? Bine... deschiderea dosarelor lui Ambrose Calder, fostul colaborator al Celui de Al Treilea Reich, continuă.
   Deodată, a lovit puternic cu palma în masă. A sunat ca o copită de cal lovind pământul.
   - Achtung!
   Pentru prima oară vorbea ca un german. Înainte nu auzisem nici cea mai vagă deformare a accentului, doar un fel de intonație euro-atlantică, imposibil de identificat.
   - Foi fă pricepeți să faceți un om să forbească...
   A izbucnit în râs.
   - În vechile filme americane îi puneau pe nemți să spună chestia asta... Eu eram unul dintre acei nemți.
   A oftat.
   - Cu mult timp în urmă. Acum, să ne întoarcem la Simon Verginius....
   Dunn a luat un trabuc, nemaiputând să reziste tentației. Elizabeth stătea lângă foc, picior peste picior, cu mâinile pe genunchi. Ochii ei, verzi și arzători, nu părăseau nicio clipă chipul extraordinar al lui Calder. Își concentra toată energia în el, asemenea unei raze laser.
   - Știți, desigur, cum a venit Simon la Paris, cu o misiunea de la papa Pius... pentru a forma un grup de assassini, treabă mai ușoară în acele zile decât și-ar putea închipui cineva azi, în vreme de liniște și pace. Denumirea de complotul lui Pius se referea în mod sigur la planul Sfântului Părinte de a folosi assassini pentru sprijinirea politicii secrete a Bisericii. Simon Verginius a lucrat prin intermediul episcopului Torricelli, a stabilit legătura cu forțele de ocupație - eu am aflat toate astea fiindcă lucram în spionaj, de partea germană, bineînțeles - și știam că el colabora și cu Rezistența. 
  Pius voia să câștige pariul și voia ca Biserica să primească partea ei din pradă, mai ales obiectele de artă, dar și aur, bijuterii și orice altceva. Dar arta, acesta era obiectivul cel mai important. Imaginea lui Goring și Pius luptându-se pentru un Tiepolo mi s-a părut întotdeauna amuzantă. Niște lacomi. Mai bine l-ar fi rupt în două decât să îl cedeze celuilalt.
   Simon, la rândul lui, a avut un dinte împotriva naziștilor. Asta știm cu toții, asta știu eu. Cred că n-a fost niciodată de acord cu treaba asta. Nu era în firea lui să vină la Paris și să rezolve treburile murdare ale nemților. Pius a făcut o greșeală - bătrânul ticălos n-a făcut prea multe, dar ecoul acesteia încă nu s-a stins. Pur și simplu, nu și-a ales omul potrivit.
   - Înseamnă că n-a fost chiar atât de simplu, a spus Elizabeth.
   - Nu chiar atât de simplu, a repetat Calder. Prada, crimele, legăturile dintre naziști și Biserică... toate astea au format o bază excelentă pentru șantaj reciproc. Au reușit să rămână cinstiți sau necinstiți, dacă vreți, unii față de ceilalți de-a lungul tunelului prăfuit al timpului, atâta timp cât jucătorii au rămas în viață și fermi pe poziție. Ei bine, câțiva dintre ei sunt încă pe poziție, iar Simon îi cunoaște pe toți...
   - Atunci Simone, în mod sigur, mai trăiește? a rostit, tușind, Dunn, pentru a ne arăta că era trez și ne urmărea.
   Calder a zâmbit din nou.
   - Simon îi cunoștea pe toți din acele vremuri, nu-i așa? Pe Torricelli, LeBecq, Richter, fratele Leo, August Horstmann și pe mulți alții. Simon îi cunoștea pe toți, dar numai o mână de oameni aleși știau că el era legendarul Simon, acel Simon despre care D`Ambrizzi spunea că era mai mulți oameni la un loc.
   Am băgat mâna în buzunarul hainei și am scos un plic pe care l-am pus pe masă. Acesta i-a atras atenția lui Calder.
   - Ați adus un element ajutător! a exclamat el. Bravo, domnule Driskill! Am jucat și eu cândva într-o trupă de actori amatori. De mult. Când eram în armată. Întodeauna am spus că talentul unui actor depinde de elementele ajutătoare. E ceva în plic?
   Am deschis plicul și am scos fotografia veche cu care pornisem. Am netezit-o și am împins-o pe masă înspre Calder.
   Ochii lui au urmărit bucata de hârtie îngălbenită, dintr-o altă vreme, dintr-o altă lume.
   - Sora mea știa că se afla în primejdie de moarte, am spus. Acesta e singurul indiciu pe care mi l-a lăsat.
   - Nimic mai mult?
   - Asta e tot.
   - Avea mare încredere în dumneavoastră, domnule Driskill.
   - Mă cunoștea bine. Știa că o iubeam. Știa că nu mă dau bătut și că această poză avea să mă stârnească...
   - Iar restul nu depindea decât de dumneavoastră.
   A ridicat fotografia.
   - Torricelli, Richter, LeBecq și D`Ambrizzi, am rostit eu, de parcă aș fi recitat o litanie. Tot timpul m-am întrebat cine a făcut fotografia. A fost Simon, nu-i așa?
   Calder și-a ridicat sprâncenele stufoase, iar ochii lui i-au întâlnit pe ai mei. Apoi a început să râdă, un hohot puternic, în sfârșit, plin de umor. El știa un banc pe care eu nu-l auzisem. 
   M-am uitat la părintele Dunn. El a ridicat din umeri.
   - Nu, nu, a spus Calder, calmându-se. 
   Ochii îi erau umezi.
   - Nu, domnule Driskill, un lucru pot să vă spun cu siguranță: nu Simon Verginius a făcut această fotografie.
   - Ce-i așa de amuzant în chestia asta?
   Calder a clătinat din cap.
   - D`Ambrizzi a relatat povestea lui Simon în hârtiile acelea pe care le-a lăsat în America - e adevărat? Da. Dar a avut o reținere în a-i spune lui Simon pe nume. Iar Horstmann l-a ucis pe fratele Leo înainte ca acesta să vă spună cine era Simona... Asta ne face să credem că Simon vrea să rămână anonim. 
   A zâmbit larg, de parcă ar fi fost pe punctul de a izbucni din nou în râs.
   - Chiar nu știți cine e Simon....
   - Terminați cu șaradele, am spus. Cine e?
   - D`Ambrizzi, bineînțeles. Simon e dragul nostru Sfânt Jack! Bătrântul ticălos! Sunt sigur că vedeți și dumneavoastră. D`Ambrizzi vrea să fie papă... și a fost Simon.. e un ucigaș... a colaborat cu naziștii... și acum trebuie ca nimic din toate astea să nu iasă la lumină, așa că trebuie să devină din nou ucigaș. Ce instrument poate fi mai bun decât un om care  e obișnuit să ucidă în numele lui?
   A oftat, iar spătarul împletit al scaunul cu rotile a trosnit sub greutatea lui.
   - Un coșmar al relațiilor publice, domnule Driskill, dacă înțelegeți ce vreau să spun, și a început din nou să râdă.
   Soră, îmi spuneți că investigația Vaticanului pare să bată pasul pe loc... Păi, de ce n-ar fi așa? E o glumă! D`Ambrizzi declară că el crede că assassini-i n-au fost decât o legendă, iar Simon Verginius un mit - și îi dă mâna s-o facă! Simon, sau D`Ambrizzi, se anchetează pe sine însuși. Misiunea lui e să îndrepte ancheta pe un drum greșit. Papa e pe moarte - cât de atent ar putea el să supravegheze investigația?
   D`Ambrizzi se ocupă de asta. Atunci când el va reuși să-și impună propria versiune, crimele vor înceta. Unealta lui, Horstmann, va fi trimis înapoi la culcare. Gândiți-vă, când au început crimele de pe lista alcătuită de sora Valentine? Când a aflat D`Ambrizzi de boala papei! 
   Interpretarea mea e simplă - cea de-a doua situație, a provocat-o pe prima. Dați-mi voia să fiu sincer - dacă credeți în eficacitatea rugăciunii, atunci vă sfătuiesc să vă rugați pentru viața voastră și poate că astfel veți supraviețui.
   - Arhiducele, am spus.
   Mintea mea se împleticea dintr-o parte în alta, ca un bețiv în ajunul Anului Nou, dar voiam să continuu să forțez nota.
   - A, da, Arhiducele. Ei bine, aici m-ați prins. Am avut motive întemeiate să-l cunosc - dar numai de la depărtare, numai ca Arhiducele. Nu l-am văzut niciodată, n-am vorbit cu el decât o dată, într-o biserică bombardată de la periferia Berlinului. Nu știu cum a ajuns acolo și nici cum a plecat. Voia să vorbească cu mine, să-mi asculte personal raportul. El era în cabina preotului din confesional. Am intrat, nu puteam să-l văd, ploua și era frig, iar mirosul acela îngrozitor de lemn ars, care se umezește și nu dispare niciodată, stăruia printre ziduri... Arhiducele. Ce legătură a avut el cu Torricelli, ce semnificație avea semnul acela de exclamare după numele lui, ce au avut de-a face LeBecq și ceilalți cu el, habar n-am. Arhiducele. Cine știe? Până la urmă, el a fost unul dintre oamenii cei mai misterioși... mult mai misterios decât mine, asta e sigur. Genul de om care-și petrece întreaga viață sub acoperire.
   Ca Drew Summerhays... Ca însuși Kessler, așa cum mi-l descrisese Dunn la Paris.
   Durase foarte mult, dar, în sfârșit, totul începea să prindă contur.
   - Încă ceva, a spus părintele Dunn. Poate nu înseamnă nimic, dar nu pot să scap de gândul ăsta, mă irită faptul că nu știu... cine era tipul din tren pe care Simon plănuise să-l ucidă? Am citit povestea lui D`Ambrizzi despre cariera lui Simon, iar acum dumneavoastră spuneți că D`Ambrizzi și Simon sunt unul și același - poate că da, poate că nu...
   - Sunt unul și același, a rostit moale Calder.
   - Dar cine era marele om din tren?
   Calder a ridicat din umerii săi masivi.
   - Poate era un barosan de la Reich. Cam asta cred eu. Goring sau Himmler, cineva de genul ăsta. Sau un colaborant important - dar nu, eu aș paria că era un nazist de rang foarte înalt. Dar asta nu făcea parte din domeniul meu. Și, în fond, ce mai contează?
   - Părintele LeBecq a considerat că era destul de important ca să justifice trădarea, am spus eu. Știți unde își avea Arhiducele cartierul general?
   - În Londra. Apoi în Paris.
   - Și omul trimis de Vatican, a spus sora Elizabeth, ca să-l găsească pe Simon... sau ca să dovedească faptul că Simon a refuzat să se supună ordinelor Vaticanului - acest om numit Colectorul. Știți cine era? Nu e o figură importantă, cineva care cunoștea o mare parte din adevăr? Și care se bucura de încrederea lui Pius?
   - Da, trebuia să îndeplinească toate aceste calități, a spus Calder. Dar la acea dată viața mea devenise deja mult prea complicată. Gahlen Org se fărâmița, războiul se afla în faza finașă, eu încercam să scap cu viață, dar aranjarea predării mele în siguranță americanilor nu era o treabă ușoară. Îl căutam pe Arhiduce - la propriu și la figurat - trebuia să vorbesc cu el, voiam să ajung la el, preferabil întreg și nevătămat, dar el se muta dintr-un loc în altul, Londra, Paris, Elveția...Eram în culmea disperării. Și nu prea acordam atenție la ceea  ce făceau niște catolici renegați la Paris. Habar n-am cine era Colectorul. Vaticanul avea câțiva oameni pregătiți, care știau ce trebuiau să facă... presupun că el era unul dintre acești duri... acum probabil e mort, având în vedere totul. E posibil ca și Arhiducele să fi murit. Tot ce știm cu siguranță e că Simon n-a murit.
   A ridicat privirea, furat de o idee nouă.
  - Dacă Arhiducele e în viață, atunci poate că el se află în spatele planului lui Simon de a deveni papă, poate că Arhiducele mai trage încă niște sfori. Sau... sau, să privim dintr-o altă perspectivă - Arhiducele știe adevărul despre Simon, îi cunoaște identitatea. Poate că Arhiducele e următorul care trebuie să moară.. Și Arhiducele e pregătit și așteaptă.
   Ideea părea să-l amuze.

         Ne-am întors toți 3 cu mașina la Avignon.
   Când am ajuns la hotel era 4 dimineața. Străzile erau pustii, cu excepția celor de la salubritate, care curățau rămășițele carnavalului din seara anterioară.
   Sora Elizabeth n-a scos aproape niciun cuvânt. Părea dărâmată, de parcă ar fi primit mai multe vești proaste decât putea suporta. Darea în vileag a lui D`Ambrizzi fusese o lovitură cumplită. În tăcerea singurătății sale, ea trebuia să-și reinventeze lumea, Biserica.
   Părintele Dunn m-a întrebat dacă nu vreau să bem împreună un pahar înainte de culcare. A scos o sticluță argintie și mi-a arătat un colț retras al holului. A luat o dușcă din sticlă, apoi mi-a dat-o mie. Am simțit băutura tare arzându-mi gâtul. Mi-a căzut în stomac ca un bolovan. Imediat mi-am simțit capul mai ușor.
   I-am spus că l-am văzut pe Summerhays în mulțime. Pe chipul lui a apărut exact expresia potrivită, de surprindere.
   - Cât de bine îl cunoști pe Summerhays, Ben?
   - Destul de bine. Ai o sclipire în ochii aceia iscoditori.
   - Mă gândeam doar. E un fel de versiune mai bătrână a lui Lockhardt, nu-i așa? 
   Din întâmplare, ca și cum nu s-ar fi gândit prea serios la asta, a spus:
   - Mă întreb ce făcea în timpul războiului?
   - Care război? Civil? Americano-spaniol?
   - Da, fiule, e bătrân. 
   Fața lui roz era o mască de înțelegere amară.
   - Spiritul tău poate face minuni cu călugărițele, dar nu cu preoții bătrâni și sofisticați.
   - Ce-ar fi să găsim un preot bătrân și sofisticat și să-l întrebăm pe el, Artie? Nu prea am avut de ce să râd în ultima vreme...
   - O, ce păcat. Va trebui să remediem situația într-o zi. Eu mă gândeam mai mult la războiul lui Hitler.
   - Acum gândești pe aceeași lungime de undă cu mine. Da, dacă nu mă înșală memoria, Drew Summerhays a fost - nu știu, într-un fel neobișnuit - unul dintre cavalerii templieri ai lui Wild Bill Donovan, știi tu, catolic, student la Yale, un tip născut pentru OSS, dar a fost mai mult un strateg decât un agent. Nu sunt prea sigur de asta, el a avut o viață plină de secrete, poți să fii convins că nu cunoaștem decât a suta parte din ceea ce a făcut. Dar a fost la Londra în timpul războiului. Tata a mai scăpat din când în când câte o informație despre el... I-a condus pe agenții OSS în Europa ocupată, în Germania. A fost șeful tatălui meu, sunt sigur. Poate chiar el l-a recrutat pe tata. 
   Am așteptat, până când înțelesul cuvintelor mele s-a limpezit.
   - L-a cunoscut pe Pius, probabil și pe episcopul Torricelli. El a fost în acest jos încă de pe timpul familiei Borgia, Artie, îți jur pe Dumnezeu că e încă în joc și știi foarte bine care era numele lui de cod...
   - Arhiducele, a spus părintele Dunn.
   - E singurul candidat, am zis. Doar dacă nu ne-a mințit Kessler ca să ne abată de pe urmele lui... În acest caz, Kessler e Arhiducele. Stând în scaunul lui cu rotile, chiar în mijlocul pânzei pe păianjen, rotindu-se....
   - Atunci ce naiba a căutat Summerhays în Avignon chiar în această seară?
   - Păi, asta e partea cea mai grea, nu? Summerhays nu face nimic degeaba... Dar povestea nopții pe care am petrecut-o în oraș nu a ajuns decât la jumătate.
   - Mă uimești, a spus părintele Dunn.
   - Eu și sora Elizabeth nu ne-am înțeles prea bine aseară, o diferență de opinie...
   - Am simțit eu o răceală între voi.
   - Ideea e că eu am rămas singur acolo în mulțime, când l-am văzut pe Summerhays și pe omul lui. Când m-au observat și ei, mi-am dat seama brusc că voiam să scap de acolo, că era ceva ciudat în ceea ce se întâmpla. M-am zăpăcit și m-am trezit pe jumătate fugind de personajul acela ciudat, cu gâtul ferfeniță și pană la pălărie, pe jumătate căutându-l... oricum, am fost găsit de altcineva, un om care știa parcă unde mă aflam, care nu mă scăpase niciodată din ochi și care - nu glumesc - mă aștepta...
   - Dă-i și un nume, Ben.
   - Horstmann! Horstmann era aici în Avignon, toată lumea s-a adunat în Avignon....
   - Adică, tu crezi că era cu Summerhays?
   - Cine naiba mai știe? Cine să mai înțeleagă ceva?
   - Sfântă Marie, ce s-a întâmplat? Cum ai scăpat?
   - Mi-a spus să mă întorc acasă. Nu m-a omorât, aproape m-a implorat să mă întorc acasă. Imaginează-ți.
   - Hai să zicem că Arhiducele e Summerhays, iar Simon e D`Ambrizzi, a murmurat Dunn. AMândoi au motive adânci ca să-l iubească și să-l respecte pe tatăl tău, familia voastră, pe tine. Dacă ei sunt în spatele acestei povești, atunci Horstmann lucrează pentru ei. Asta ar putea explica avertismentul. Voi să ieși din acest joc periculos...
   - Dar, în acest caz, ei mi-au omorât sora, am spus.
   Dun a dat încet din cap.
   - Poate chiar ei au omorât-o. Și dacă e așa, atunci au omorât-o ca să se protejeze pe ei înșiși. Și ăsta e un motiv în plus ca să te salveze pe tine... vor să scape de vină. Tatăl tău i-a salvat viața lui D`Ambrizzi după război, l-a adus în America în momentul cel mai fierbinte, iar Summerhays a fost patronul tatălui tău pe drumul către putere. Dumnezeu știe ce misiuni a îndeplinit tatăl tău pentru Summerhays, în timpul războiului, poate că Summerhays îi e dator... așa că, dacă au fost nevoiți s-o omoare pe sora ta, fiica lui, îți dai seama prin ce chinuri trebuie să treacă amândoi? Nu vor să fie nevoiți să-l omoare și pe fiul lui Hugh Driskill.
   Nu mă mai rugasem de 25 de ani, dar în acel moment cumplit, de pe buze mi-a ieșit o rugăciune.
   - Doamne, dă-mi putere, am spus, și am să-i omor pe toți...

     Dimineața am plecat din Avignon.
   Trei pelerini speriați, îndreptându-se spre Roma.

PARTEA A CINCEA
1

           Cardinalii jucau boccie pe pajiștea vilei lui Poletti.
   Ottaviani tocmai aruncase bila grea, cu pătrățele, și aceasta se rostogolise pe iarba verde, perfect tunsă, cu o acuratețe demnă de invidiat, mișcând din loc bila lui Vezza și lovind mingiuța albă, strălucitoare - „punctul”. Vezza se îndreptă greoi către un scaun de lemn și se așeză încet, asemenea unei vechi clădiri care se apropia ușor de pământ. Tuși și își șterse saliva de pe buzele uscate și crăpate.
   - Ce s-a întâmplat cu principiul de a-l lăsa pe cel mai bătrân să câștige? Unde e bunul-simț?
   Se lăsă greoi pe spate, suspinând adânc. Apoi cotrobăi prin buzunarele pantalonilor de flanel și scoase un pachet de țigări și o brichetă ieftină.
   - M-am săturat de jocul ăsta. Se spune că lucrurile astea pot să te omoare, știați?
   Poletti își dădu ochii peste cap și spuse:
   - Țigările nu sunt un risc pentru sănătate recent descoperit.
   - Nu țigara, tontule. Știu asta. Eu mă refeream la porcăriile astea de brichete. Se spune că explodează, te înconjoară de flăcări.
   Își aprinse țigara.
   - Dumnezeu a fost cu mine de data asta.
   Întoarse capul către Ottaviani.
   - Guglielmo trișează. Întotdeauna a trișat. Eu de ce nu învăț niciodată?
   Șosetele îi alunecaseră pe picioare, dezvelindu-i gleznele și gambele lipsite de păr, ca niște fuse, care păreau incapabile să suporte un corp atât de greu.
   - El crede că are voie să trișeze din cauza spatelui său schilodit. N-are niciun pic de onoare.
   Antonelli, care fusese partenerul lui Ottaviani, se așeză pe iarbă. Soarele strălucea în spatele unei cortine de poluare.
   - Gianfranco, i se adresă el lui Vezza, nu poți să trișezi la boccie. Nimeni nu poate. În felul acesta, boccie e în întregime abstract, spre deosebire de viața de zi cu zi.
   - Nu mă deranjează, spuse Ottaviani. Nu știe să piardă, niciodată n-a știut. A avut o experiență considerabilă în această privință, încât ai crede că a devenit un expert până acum...
   - Eu nu pierd decât la jocuri, prietene. În lumea reală câștig întotdeauna.
   Zâmbetul lui Vezza îi descoperi dinții cu forme ciudate, galbeni ca niște bomboane de zahăr ars.
   - Lumea reală! pufni Poletti. Tu n-ai văzut lumea reală niciodată, de la începutul ei. Tu și lumea reală sunteți la fel de străini ca și....
   Cardinalul Garibaldi în întrerupse, ochii lui mici și rotunzi strălucind alerți pe fața lui rotundă.
   - Apropo de lumea reală, cum stăm cu problema călugăriței ucise...
  - N-a fost ucisă, a murmurat Antonelli. Omul îmbrăcat în preot a fost cel care a murit.
   - Se pare că nu ne înțelegem. Eu mă refeream la călugărița ucisă în America, dar e același lucru, nu-i așa? Deci, ce știm despre călugărița care a fost aproape omorâtă? Aveți noutăți?
   Cardinalul Poletti rostogolea bilele spre săculețul în care le aduseseră pe pajiște.
   - N-avem nicio veste. N-au reușit să-l identifice pe preot - dacă era preot. Se pare că nu avea decât un ochi...
   - Nu mă surprinde, zise Vezza, după căzătura aceea!
   - Nu, nu, și înainte de căzătură avea tot un singur ochi.
   Poletti oftă încet.
   - Dar a fost desfigurat complet din cauza căderii...
   - Nu, de fapt, aici greșești.
   Vezza își mișcă degetul bătrân, zbârcit.
   - N-a fost desfigurat din cauza căderii. A fost desfigurat din cauza contactului cu pământul. Și de camionul sau autobuzul care a trecut peste el.
   - Întrebarea care mă sâcâie pe mine, suspină Antonelli de sub pălăria pleoștită care îi umbrea ochii, e de ce a încercat s-o omoare pe sora Elizabeth. Știm, desigur, că era prietena cea mai dragă a sorei Valentine... ceea ce presupun că o leagă de Driskill și de trupa lui. Dar de ce să o omoare pe ea? Iar americanii joacă un rol prea mare în această problemă. Asta, de obicei, nu duce la nimic bun.
   - O, nu sunt niște tipi chiar atât de răi, spuse Garibaldi diplomatic, o dată ce ajungi să-i cunoști.
   - Doamne, omule! exclamă Ottaviani. 
   Colțurile gurii i se contractară din cauza durerii care nu-l părăsea aproape niciodată.
   - Ești înspăimântător de naiv! Altfel, cum ai fi putut să ajungi acolo unde te afli acum? Americanii sunt cei mai răi. Sunt grosolani, neciopliți, nu țin cont de tradiție și de regulile jocului... pe scurt, mie îmi plac! Le place să scuture lucrurile. Și mai zic că noi suntem ticăloșii șmecheri, diabolici, conspiratori... ne măgulesc. În 20 de ani n-am întâlnit niciun cardinal cu adevărat diabolic și viclean! Toți suntem niște copilași pe lângă predecesorii noștri. Iar americanii sunt încântător de puțin conștienți de propria lor valoare. Nu înțeleg prea bine ce porci vicioși și cu sânge rece sunt. Da, mie chiar îmi plac.
   - Atunci îți va face mare plăcere să afli, zise Garibaldi, că Drew Summerhays e aici, la Roma.
   - Dumnezeule mare, rosti Poletti. Poate a murit Sfântul Părinte și Summerhays a aflat înaintea noastră!
   Pe chipul lui se citea că vorbea jumătate în glumă, jumătate serios.
   - Și ce anume miroase pe aici? fornăi Vezza.
  - Un vultur profesionist, zise Poletti.
   Îngenunchease în iarbă și punea bilele în săculeț. Soarele era destul de cald pentru sfârșitul lui noiembrie.
   - Iar noi nu suntem? zâmbi subțire Ottaviani.
   Poletti nu-l băgă în seamăă.
   - Dacă moare un papă, Summerhays nu poate fi prea departe. El trebuie să se prezinte aici, să forțeze mâna cuiva, să-și împingă omul înainte... Cine e omul lui, apropo?
   Ottaviani ridică din umeri în numele tuturor.
   - Vom afla curând.
   - Indelicato îmi va cere informații despre susținătorii lui, zise Poletti. Cei care-l sprijină... oamenii pe care se poate baza ca să-l voteze și să mai convingă și pe alții.
   Privi cu atenție chipurile celorlalți. Soarele îi strălucea în ochi. Și-i acoperi ca un cercetaș indian.
   - Ei bine, mormăi Vezza, mi se pare de bun-simț să ascultăm ceea ce are de spus Summerhays înainte de a ne angaja...
   Ottaviani rânji ca un lup.
   - Lăcomia nu moare decât o dată cu omul. Și nu se diminuează o dată cu vârsta. Proba A, bătrânul, foarte bătrânul nostru prieten Vezza. Cu asta mi-am susținut cazul.
   - Presupun că Fangio îi atrage pe străini de partea lui, spuse Garibaldi. 
   Asemenea unui burete însetat, acesta părea să absoarbă cele mai ciudate vești.
   - Le promite acces la putere, indiferent dacă sunt marxiști, africani, japonezi, eschimoși, sud-americani, metodiști sau criminali, pur și simplu. Și, desigur, D`Ambrizzi e foarte închis. El nu face nicio aluzie, spune mereu că nu s-a gândit serios la asta... dar, de fapt, el știe foarte multe și poate să se bazeze pe numeroșii săi datornici. Între șantaj și recunoștință, s-ar putea ca tronul lui Petru să-i fie destinat. Iar dacă în spatele lui se află Summerhays, atunci știm că banii sunt de partea lui, dacă se ajunge la asta.
   - Cine îl sprijină din afară? Știm sigur că e Summerhays?
   Antonelli își puse picior peste picior, își inspectă tenișii, lovi ușor iarba și oftă.
   - Din moment ce Lockhardt e mort, presupun că ceilalți americani sunt de partea lui. Summerhays, Driskill...
   - Driskill e bolnav, preciză Poletti, iar Summerhays are 200 de ani. Poate, adăugă el cu o undă de speranță, ei nu mai au greutatea de odinioară...
   - Banii sunt totdeauna grei, zise Vezza.
   - Dar Driskill nu se simte bine, îți spun eu, insistă Poletti. Fiica lui a fost omorâtă. Fiul se pare că e pe punctul de a o lua razna - Indelicato rămâne alternativa cea mai puternică. El va ști cum să rezolve criza prin care trecem.
   - Driskill, zise Ottaviani, îi va da lui Summerhays mandatul său și va rămâne acasă. Trebuie să știm pe ce poziție se situează Summerhays.
   - Tipul e slab ca o frunză! spuse Poletti. Oare știm noi ce pune el la cale?
   - Oricum, nu poartă o firmă luminoasă, remarcă acru Ottaviani, pe care să scrie: „Toți cei care-l sprijiniți pe D`Ambrizzi aliniați-vă în spatele meu, veniți aici pentru a fi exceptați de la lege, pășiți în față și cereți-vă mita...” E prea subtil pentru așa ceva. Apropo, Summerhays a fost la Paris.
   - D`Ambrizzi abia s-a întors de la Paris.
   - Exact. Conspiră, crede-mă pe cuvânt. 
   Poletti privi în sus, la norul de praf și mizerie care cobora asupra Romei.
   - Acum cum stăm, D`Ambrizzi sau Indelicato? Fiecare dintre noi reprezintă un număr important de voturi.
   - Eu nu vreau să mă angajez, spuse Vezza, clătinând din cap. Nu cu Summerhys în joc.
   - Există vreun candidat curat în teren?
   - Ce tot vorbești acolo? Când intri în cursă, te murdărești. Nu fi stupid.
   - Ei, acum, nimeni nu e chiar atât de murdar!
   - Cum se mai simte Sfântul Părinte?
   - Se scufundă, spuse Poletti. Dar rezistă.
   - Va avea și el ceva de zis în treaba asta?
   - Cine știe?
   - Indelicato a ales un moment grozav pentru petrecere.
   - Poate asta o să mai înmoaie tensiunile.
   - Prostii. Nu vrea decât să încingă atmosfera. Lui îi convine tensiunea, fiindcă nu cedează niciodată.
   - Ei bine, dacă se așteaptă ca D`Ambrizzi să cedeze... atunci va avea de așteptat mult și bine.
   - Ideea e că unul din ei va trebui să înceapă să se sprijine tare pe oameni.
   - Ideea e că unuldin ei, D`Ambrizzi sau Indelicato, va fi obligat să iasă din cursă - sau să acorde sprijin altcuiva - sau se mai poate întâmpla să apară un oarecare, furișându-se pentru a câștiga... am mai văzut noi așa ceva. Și știm ce trebuie făcut.
   - Să înceapă să se sprijine pe oameni? Ce tot spui acolo? Indelicato se sprijină deja pe noi. Pe mine!
   Poletti se ridică în picioare.
   - Mai am o casetă pe care vreau s-o ascultați. A doua discuție dintre D`Ambrizzi și Sfântul Părinte.
   - Știi, nu prea îmi place chestia asta cu casetele....
   - Garibaldi, ești făcut din material nobil. Dacă nu-ți place, atunci te rog să stai aici, afară, să te antrenezi la boccie și să nu ciulești urechile.
   - Dumnezeule, n-am spus decât că nu prea îmi place... n-am dat cu parul! Calmează-te.
   Ridică din umerii lui înguști, rotunzi.
   - Vino. E datoria noastră - oricât de neplăcută ar fi - să ascultăm aceste casete.
   - Ce ușor te adaptezi, prietene.
   În biblioteca întunecoasă, cardinalii își reluară pozițiile obișnuite în jurul mesei. Cafeaua fu servită, iar ei așteptară până când Poletti bâjbâi după casetă și o puse în casetofon, cu degetele lui scurte și păroase. Apoi apăsă pe un buton și vocea lui D`Ambrizzi răsună printre ei.

   Ești Callistus. Adu-ți aminte de primul Callistus și misiunea ta va deveni limpede.
   Nu știu...
   Ascultă-mă, Callistus! Fii tare!
   Dar cum, Giacomo?
   Acel Callistus, într-o lume în care provocările adresate Bisericii s-au înmulțit ca buruienile, de la zeițele pisici ale Nilului până la caii fantastici de mari ai celților, acel Callistus a cioplit în stâncă adevăratul sent al Bisericii. Impreiul Roman se prăbușea, haosul îl asalta din toate direcțiile... dar Callistus a înțeles că misiunea Bisericii era salvarea... așa cum a spus limpede Iisus, salvarea tuturor păcătoșilor. A tuturor. Chiar și a noastră, atunci când am păcătuit. A venit timpul să ne pocăim și să fim mântuiți, așa a spus primul Callistus, iar Hippolytus a strigat împotriva lui, l-a numit proxenet fiindcă predica absolvirea păcatelor pentru prostituate și femeile adultere care se căiau. Hippolytus, primul antipapă autoproclamat. Dar Callistus avea dreptate. Salvarea era totul... și când el a fost ucis în stradă, Pontian i-a dus lucrarea mai departe...
   Ce vrei să spui?
   Fă din salvare scopul acestei Biserici. Adu-o înapoi din lumea seculară, retrage-o din politică, din afaceri și din vârtejul puterii și al presiunilor seculare. Folosește puterea morală! Oferă oamenilor salvarea eternă, nu bogății și putere aici și acum. Ai grijă de suflete... și aceste crime pe care ni le impune lumea seculară vor înceta, iar această Biserică.. această Biserică, Sanctitate, va fi salvată!
   Spune-mi cum, Giacomo...

   Când caseta se termină, iar vocea lui D`Ambrizzi se stinse într-o șoaptă slabă și dispăru, în încăpere se așternu liniștea. O adiere mișcă draperiile grele.
   În cele din urmă, Vezza spuse:
   - Care din ei e mai nebun? Cred că asta e întrebarea, nu-i așa?
   Își controlă vechiul aparat auditiv și îl lovi cu o unghie lungă.
   - Cu D`Ambrizzi nu poți fi niciodată sigur, rosti moale Antonelli. Oricare ar fi planurile lui - și nu cred sub nicio formă că tocmai am ascultat expunerea lor - putem fi siguri că nu e nebun. Rămâne de văzut ce vrea să-i impună Sfântului Părinte... dar nu uitați, nimeni nu se pricepe mai bine să manipuleze inimile și mințile oamenilor decât Sfântul Jack...  Callistus devine unealta Sfântului Jack... dar la ce treabă vrea să-l folosească rămâne un mister...
   - Putem fi sinceri între acești pereți, spuse Poletti.
   - Cine zice că D`Ambrizzi sau Indelicato nu ți-au pus microfoane?
   Întrebarea lui Garibaldi îl opri pe Poletti la mijlocul unui gând. Garibaldi zâmbi, trecându-și limba peste linia unde se uneau buzele-i rotunde.
   - Uite că l-ai speriat, spuse Antonelli. Nu-i nimic, Poletti. Continuă.
   - Tocmai voiam să spun că această discuție pe care am ascultat-o seamănă cu nebuniile care se debitau în vremea lui Ioan al XXIII-lea. El voia să schimbe totul. Plănuia să răpească Bisericii toată puterea și bogăția sa lumească. Cred că nu e nevoie să vă aduc aminte ce măsuri a trebuit să luăm. O sarcină foarte neplăcută. Slavă Domnului că nu eram cardinal pe vremea aceea...
   - Norocosule, mormăi Vezza. A fost crimă...
   - Dar am fost aici pentru Ioan Paul I, spuse Poletti. Era un prost îndrumat greșit...
   - Astea sunt vești răsuflate, bombăni Vezza printre dinți. Ce propui? Crimă, presupun. Sânge, sânge, toată lumea vrea sânge. 
   Părea că vorbea doar cu el însuși.
   - Dar Callistus e pe moarte... De ce să comiți o crimă când nu trebuie decât să numeri orele și timpul o va face în locul tău?
   Tăcură câteva minute, fiecare dintre ei contemplându-și propria moralitate, propriile planuri. Ochii lor refuzau cu încăpățânare să se întâlnească.
   În cele din urmă, glasul tăios, ca o lamă de cuțit, al lui Ottaviani sparse tăcerea, căzând ca o bucată de fier pe sticlă.
   - Nicio problemă cu Callistus, spuse el, dar Sfântul Jack e perfect sănătos...

       Piersică O`Neale ajunse la locuința familiei Driskill în lumina slabă, cenușie a după-amiezei târzii.
   Hugh Driskill îl sunase la casa parohială. Vocea lui era slabă, dar mai puternică decât se așteptase Piersică. Îi spusese că era acasă de 48 de ore și simțea că înnebunea. Avea nevoie de companie și îl rugase pe Piersică să treacă pe la el când putea. Îi spusese că se gândea la ceva anume, dar avea să-i spună despre ce era vorba, când Piersică avea să ajungă acolo.
   Margaret Korder, secretara și scutul lui împotriva lumii, îi deschise ușa. 
   În spatele ei, o soră grasă, îmbrăcată în alb imaculat ezită între a se uita la ușă și a trage cu ochiul în Sala Lungă. Parcă era legată cu o lesă invizibilă care o împiedica să înainteze, să intre în Sala Lungă.
   - O, părinte, rosti moale Margaret Korder, mă tem că nu se comportă prea bine. Cred că are nevoie de un bărbat cu care să vorbească, dar toți vizitatorii lui sunt obsedați de muncă și, știți și dumneavoastră.. sunteți exact ce-i trebuie. Cineva cu care să vorbească, nu să conducă lumea, mă înțelegeți. Nu-i dă voie sărmanei infirmiere să intre în cameră. La propriu. Nu e chiar în cea ai bună formă, dar tot poate să facă un tărăboi cât 12 oameni la un loc. 
   O ajută să-și îmbrace haina de nurcă pe care nu avusese nicio problmeă să o cumpere din salariul ei.
   - Eu stau la Nassau Inn. Practic, am devenit o chiriașă permanentă.
   - Sunteți o comoară, zâmbi Piersică.
   - E vocația mea, părinte. Viața mea e munca. Deși în seara asta sunt atât de epuizată, încât mă simt ca de plumb.
   - A, domnișoară Korder. Cred că știți unde sunt îngropate multe cadavre. Mă mir că n-ați fost răpită niciodată.
   - Părinte!
   - Am glumit. Serios, am glumit. Are de gând să-mi facă viața foarte amară?
   - Încercați să nu vă certați cu el.
   Ea oftă.
   - O băutură, un trabuc, nu putem să-l oprim. Când am încercat, s-a făcut stacojiu și era gata să explodeze - dar asta ar fi mai rău decât o băutură și un trabuc. Dacă aveți nevoie de ea, o găsiți pe sora Wardle aici în hol, în bucătărie sau prin casă. Pe mine știți unde puteți să mă găsiți. O să stau liniștită în cameră, cu o cină și o carte bună. Ați citit cărțile părintelui Dunn?
   - Firește. E prietenul meu.
   - Îmi plac la nebunie. Ce minte diabolică! De unde știe un preot atât de multe despre sex?
   Piersică roși ca un puști de 17 ani.
   - Puterile miraculoase ale imaginației. De unde altundeva?
   - Ei bine, presupun că aveți dreptate, nu-i așa?

         Hugh Driskill era tras la față. Ridurile de la colțul ochilor i se adânciseră.
   Când Piersică se apropie de canapea, el puse deoparte unul dintre albumele de fotografii legate în piele neagră. Piersică văzu pentru o clipă chipul lui Val, o fotografie color pe terenul de tenis, ea stând cu picioarele încordate și drepte, cu fusta fluturând în vânt, arătându-i pantalonașii albi. Zâmbea privind în soare, cu o mâna deasupra ochilor. Era neînchipuit de dureros să se gândească la faptul că era moartă.
   - Stai jos, părinte. Bea ceva. Avem o mulțime de bunătăți.
   Pe măsuța de cafea se afla o sticlă de Laphroaig, o cană mare de apă și un vas de argint cu gheață.
   - Hai, Piersică, umple-le. Vreau să te țin aici o vreme. Tu poți să mă asculți plângându-mă de întorsătura pe care au luat-o lucrurile. Umple-mi ăsta, am gura uscată.
   Îl urmări pe Piersică preparându-și o băutură și apoi umplând celălalt pahar greu, mare.
   - Doctorii, infirmierele și creatura asta incredibilă care e aici acum mă tratează de parcă aș fi pe moarte și, dacă tot sunt pe moarte, ce mai contează în ce zi se întâmplă? Margaret e o salvatoare de vieți omenești. Dar lucrurile, după cum ai observat, nu merg prea bine... de fapt, nici nu prea mai merită să trăiești. Dar mai am câteva lucruri de făcut înainte de a pleca - Dumnezeule, cum a zburat timpul, Pieriscă! Așa se lamentează toți oamenii care mor, presupun. Ei bine, așa să fie. Fata mea e moartă, mi se spune că Biserica are ceva de-a face cu asta, fiul meu e plecat Dumnezeu știe unde, stând în coasta Bisericii și făcându-se de râs... am prieteni la Roma, știi, mai aflu unele lucruri. A, da, bineînțeles că aud...
   Discursul lui parcă fusese puțin neclar: Piersică nu era sigur. Dar el nu-l auzise niciodată pe Hugh Driskill angajat într-un asemenea fluviu de mărturisiri. Fusese întotdeauna un om care se adresa în foarte puține cuvinte, și acelea absolut impersonale.
   Bătrânul purta un halat de baie roșu închis, cu picățele albastre și inițialele lui înscrise pe buzunarul de la piept. Gesticula cu paharul în care gheața zornăia, înspre capătul îndepărtat al încăperii, lângă foaier, unde sora Wardle rămăsese pe poziție.
   - I-e frică de mine. Ea își dă seama cine sunt. Sărmana fată. M-am purtat urât cu ea. I-am spus că ar trebui să se bărbierească. Nu știu ce mi-a venit...
   - Păi, spuse Piersică, nu i-a strica să dea o dată cu lama pe față.
   Hugh Driskill râse, un hohot slab, înăbușit.
   - Piersică, nu te supăra, dar nu cred că Dumnezeu a intenționat să te faci preot.
   - Și alții au mai ajuns la concluzia asta.
   - Ești un naiv. Ăsta e un material prost pentru un preot. Dar un om de treabă. Ești un om de treabă. Fiica mea te-a iubit... erai un băiat bun. Spune-mi, Piersică, tu ai iubit-o pe Val?
   - Da.
   - Da, se potrivește. Mi-a spus că ai iubit-o. Și mi-a mai spus că ești un om demn de încredere...
   - Cine v-a spus, domnule?
   - Domnule? Domnule? Te rog, Piersică. Mi-a spus-o ultima oară când am vorbit cu ea. Chiar înainte de a muri.
   - Serios?
   Hugh Driskill se uita la fata din fotografie, care privea în soare. Întoarse ușor paginile. Piersică văzu o bună parte din istoria familiei trecându-i prin fața ochilor.
   - Iată-te și pe tine... stând lângă un brad de Crăciun cu Val... zile fericite, de demult. Nu puteam să prevedem viitorul, nu-i așa, părinte?
   - Mai bine, zise Piersică. Ne-ar fi stricat zilele fericite de demult.
   - Uite aici, e soția mea. Împreună cu cardinalul Spellman... nu mult înainte de a muri. Mary a mea a fost o femeie nefericită, dar, desigur, au cunoscut-o și tu, nu-i așa?
   - Nu chiar, domnule. Eram prea tânăr. Eu am apărut mai târziu.
   - Desigur. La ce mă gândeam? Ei bine, n-ai pierdut cine știe ce, ca să fiu sincer. Mary era o ființă foarte distantă, sau putea să fie. N-a fost niciodată o mamă prea bună pentru copii... nu știu, adevărul e că nu mi-o mai amintesc foarte bine - crezi că e rușinos? Memoria mea nu mai e la fel de vioaie în ultima vreme. Adevărul nu e întotdeauna un oaspete binevenit. De exemplu, am aflat că Sfântul Părinte e aproape pe moarte.
   - Cred că dumneavoastră ar trebui să știți mai bine decât mine. Aveți relații. Cardinalul D`Ambrizzi...
   - Da, presupun că așa e, chiar în situația asta patetică în care mă aflu. Bătrânul Jack m-a sunat de câteva ori. Ei bine, Piersică, ar trebui să-ți spun adevărul. Te-am adus aici ca să pun ghearele pe tine, băiete. Poți să mă consideri un fel de Inchiziție...
   Zâmbi viclean.
   - Îți amintești de unul dintre predecesorii tăi la biserica din New Pru, părintele John Traherne? Îți amintești?
   - Părintele Traherne. Sigur. Firește.
   - Ei bine, l-am cunoscut destul de bine. În ultimii lui ani, părintele John devenise obsesiv de curios. Dă-mi voie să-ți spun o poveste despre el, Piersică. În seara asta joci rolul fiului meu... al fiului pe care nu l-am avut niciodată, cel care ar fi trebuit să se facă preot, nu cel care a devenit fotbalist și avocat în loc de - dar n-o să-l vorbesc de rău în fața unui vechi prieten...
   Întinse paharul pentru a-i fi umplut din nou.
   Piersică începuse să se îngrijoreze de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. De unde ședea, putea să vadă curtea din față, luminată intens. Își văzu mașina rablagită, albită de zăpada care începuse să cadă de la venirea lui. La buletinul meteo de la radio anunțaseră că prima ninsoare a iernii venea dinspre Ohio și dinspre Vestul Mijlociu. Ningea puternic, dar vântul nu adia deloc, iar peisajul era liniștit, ca într-o felicitare de Crăciun.
   Umplu paharul lui Hugh Driskill cu Laphroaig, apă și gheață.
   - Părintele Traherne se sătura câteodată de mine. Atunci se îmbăta criță. Știa că eu îi plăteam salariul la New Pru și era irlandez, așa că era normal să mă urască de moarte. Mereu căuta să se distanțeze, să-mi arate că era un om mai mare decât mine, că n-avea nevoie de mine... cunoști genul, oameni mărunți care urăsc viața pe care o duc... obișnuia să-și bea mințile, nici nu e de mirare... Tu nu bei mult, nu-i așa, Piersică?
   - Așa e, domnule. Nu sunt un mare băutor.
   - Îmi aduc aminte când Traherne a venit odată la mine, beat turtă, curaj irlandez, și mi-a spus că monseniorul D`Ambrizzi - asta era el atunci - venise într-o zi în New Pru ca să-l vadă. Asta se întâmpla când D`Ambrizzi stătea la noi, după războiul din Europa. Ei bine, lui Taherne îi făcea mare plăcere să-mi spună că el și D`Ambrizzi împărtășeau o mare taină. Ceva ce eu nu știam și ei știau. Ce minte îngustă!
   Pumnul lui Hugh Driskill se strânse în jurul paharului când sorbi din el. Slăbise, nu numai la față, unde pielea îi devenise ușor transparentă, ci și la mâini. Venele apăreau ca niște rădăcini încolăcite, pielea era cenușie, întunecată deasupra lor.
   - Nu putea să-și țină gura, știi cum sunt ăștia. Nici nu mai știi ce e adevăr și ce e minciună, și aiureli alcoolice. Oricum, el îmi spune că D`Ambrizzi e acum marele lui prieten, că a venit la el în New Pru și i-a dat niște hârtii importante, ca să le păstreze în siguranță. Traherne zice că trebuie să aibă grijă de ele până când D`Ambrizzi va avea nevoie de ele... Traherne zice că D`Ambrizzi i-a spus să nu lase pe nimeni, pe nimeni, să vadă aceste pagini. Dar bătrânul Traherne - asta se întâmplă după mulți, mulți ani, iar D`Ambrizzi a devenit un cardinal care conduce practic Biserica - bătrânul Traherne e beat, uită de marele secret și vine să-mi spună tot!
   Izbucni în râs, clătinând din cap. Infirmiera renunțase și se retrăsese în bucătărie. Ninsoarea devenise mai deasă. Piersică își dori să fi fost în cu totul altă parte. Oricunde ar fi fost mai bine.
   - Îți vine să crezi, Piersică? Bătrânul ticălos păstrează secretul atâția ani și apoi ce face? Se îmbată, vrea să-mi arate cât de important e el și își dă drumul la gură, lăudându-se cu manuscrisul... și continuă să mă tachineze, îi dă întruna cu importanța lui și mă întreabă dacă n-aș vrea să-l răăsfoiesc un pic, boșorog sclerozat. I-am spus că D`Ambrizzi scrisese totul în propria mea casă, dacă ar fi vrut să văd şi eu, m-ar fi lăsat să o fac atunci. Din moment ce n-a vrut, eu n-aveam de gând să-l citesc fiindcă aşa îmi cerea Traherne şi exact aşa i-am spus şi lui.
   Sorbi din paharul de scotch şi îşi strânse halatil, de parcă un fior i-ar fi trecut prin oase. Era palid şi ochi îi erau neliniştiţi, arzători.
   - Dar... lucrurile se mai schimbă. Fiica mea a murit, omul pe care ea, probabil, l-a iubit a fost omorât... cineva, poate acelaşi asasin, a încercat să-l ucidă şi pe fiul meu.... Biserica se pare că e implicată în această nebunie - de unde naiba să ştiu eu? Papa e pe moarte, D`Ambrizzi se apropie de tronul lui Petru... toate mi s-au amestecat în cap cât am zăcut în spitalul ăla blestemat, şi ce e mai interesant, Piersică, m-amgândit mereu la perioada în care D`Ambrizzi a stat la noi... cum se încuia în birou şi scria, scria... apoi m-am gândit la Traherne, la hârtiile pe care D`Ambrizzi i le-a încredinţat, dar nu s-a mai întors după ele şi nici n-a trimis vreo vorbă... Piersică, mă urmăreşti?
   Piersică se dusese lângă fereastrăşi privea fulgii cum cădeau, felul în care se adunau uşor şi aruncau umbre albastre, tremurătoare. Îşi înfundase mâinile în buzunarele pantalonilor de catifea reiată, dar nu se putea abţine să nu-şi strângă pumnii. Îşi dorea să nu fi auzit niciodată de blestematele acelea de hârtii.
   - Sigur, vă urmăresc, domnule. Dar...
   - Niciun dar, cum se spune. Vin încoace, Piersică, nu pot să te văd acolo.
   Îl urmări cum se întoarse de la fereastră şi se opri în faţa lui.
   - Acum, spune-mi, băiete. Ţi-a vorbit vreodată Traherne de aceste hârtii? Sau părintele Kilgallen, predecesorul tău imediat, nu te-a luat niciodată deoparte să-ţi spună: „Ascultă, băiete, trebuie să-ţi dezvălui un mic secret...”?
   - Nu, domnule, niciodată.
   Piersică simţi că roşeşte, o văpaie trecându-i pe obraji ca o umbră.
   - Atunci ai găsit singur hârtiile, nu-i aşa? Te-ai împiedicat de ele, te-ai întrebat ce erau, le-ai răsfoit... aşa s-a întâmplat? Nu e nicio crimă, să ştii. Au trecut 40 de ani de atunci.
   - Domnule Driskill, serios, nu ştiu ce...
   - Părinte, părinte.
   Hugh Drskill zâmbea stins, de parcă emoţia i-ar fi provocat dureri.
   - Tu nu ai cea mai mare calitate care-i trebuie unui preot. Nu şti să minţi, niciodată n-ai ştiu. Eşti un om cinstit. Ştii despre hârtii, nu-i aşa, Piersică?
   - Domnule Driskill, a fost o întâmplare, vă jur...
   - Înţeleg, fiule. Crede-mă. Acum vreau să-ţi mai pun câteva întrebări. Relaxează-te. Te simţi bine, Piersică?
   - Nu ştiu, domnule. Ăsta-i adevărul.
   Piersică se întrebă unde era părintele Dunn şi ce sfat i-ar da.
   După o jumătate de oră, Piersică se întoarse la maşina lui hodorogită, îi păru rău că nu-şi pusese ştergătoarele de zăpadă şi se îndreptă spre New Prudence. Primise un ordin. Să ia manuscrisul lui D`Ambrizzi şi să se întoarcă nu el. În aceeaşi seară. La naiba cu ninsoare.
   Hugh Driskill avea un dar anume. Pur şi simplu, nu puteai să-l contrazici.

          Imediat după ce se întoarse la Roma, sora Elizabeth se duse în apartamentul de pe Via Veneto, după ce făcuse o scurtă vizită la sediul Ordinului, de la capătul Scării Spaniole.
   Driskill şi Dunn încercaseră să o ia cu ei la cină, la Hassler, restaurant aflat la capătul aceleiaşi Scări Spaniole, dar ea le spusese că era obosită şi nu voia decât să treacă pe la sediu. O urmăriseră cum se îndepărta, le simţise ochii în spate. Respinsese şi propunerea lui Driskill ca el şi Dunn să o însoţească până acasă, să arunce o privire pe-acolo, ca să preîntâmpine vreo altă nenorocire. Nu voise nici în ruptul capului.
   Omorâse un om, putea să mai omoare unul dacă era nevoie: încercase să pară durăşi indiferentă, dar ştia că era de tot râsul. Oricum, trebuia să se mulţumească cu atât. Nu avea nevoie de niciunul din ei.
   Dar când ajunse singură în holul din faţa uşii, inima îi bătea ca o tobă, iar odată ajunsă în apartament, aprinse toate luminile cât putu de repede. Voia să aibă multă lumină şi nicio umbră.
   Când se apropie de uşa de la baie, îşi dădu seama că nici nu se punea problema să facă o baie liniştită. Nu voia să se întindă în cadă, să moţăie învăluită în abur, să piardă controlul. Făcu un duş, în schimb, cu uşa cabinei deschisă, ca şi uşa de la baie, ca să vadă holul în toată lungimea lui. Nu mai făcuse niciodată un duş atât de scurt.
   Îmbrăcată în halat, îşi turnă un pahar de vin, prepară spaghete cu sos şi se aşeză pe canapeaua din sufragerie, cu o partitură de Ennio Morricone pe platanul patefonului. Dar nimic nu o ajuta să nu se gândească, să nu revadă în minte scena cu Ben şi ceea ce se întâmplase după aceea, iar şi iar.
   Mânia şi frustrarea îi luase minţile atunci când îl părăsise şi răsturnase furioasă scaunul, şi făcuse acel gest dramatic, fără sens.
   Cum putuse să o rănească atât de tare? Tocmai atunci când era vulnerabilă şi îi vorbise despre viaţa ei cu atâta încredere? Ce urmărea? Pur şi simplu, s-o rănească?
   Dar, desigur, dacă ar fi fost din simplă cruzime, atunci Ben Driskill n-ar fi fost decât un porc şi un ticălos.
   Iar ea ştia că nu era aşa.
   Durerea şi suferinţa lui, oricât de adânc ar fi fost îngropate, erau mai puternice. Mai puternice decât jignirea adusă orgoliului ei, decât şutul primit de mândria ei. Întrebarea era dacă ea putea să-l ajute în vreun fel.
   Părea puţin probabil.
   Totuşi, el spusese - Dumnezeule, oare auzise bine? - spusese că o iubeşte...
   De  acolo unde se dusese?

        Orice ar fi făcut, reuşea numai să înrăutăţească situaţia. Credea că astfel îşi oferise sufletul deschis şi încrederea şi fusese sigură că el avea să le accepte, să le accepte cu bucurie. Dar orice ar fi făcut, strica mereu totul.
   Prostii! Nu totul. Numai ceea ce avea legătură cu blestematul de Driskill.
   Driskill fusese palid, înfrigurat şi aproape dărâmat în timpul întâlnirii cu Erich Kessler. Dunn, în schimb, fusese la fel de indescifrabil ca întotdeauna. De partea cui, se întrebă ea, era el de fapt?
   Ambrose Calder. Acesta era, într-adevăr, un tip extraordinar. Vărul primar al doctorului Strangelove. În ce măsură îi luaseră Ben și Dunn  pălăvrăgeala în serios?
   D`Ambrizzi ca Simon Verginius era de-a dreptul absurd.
   Dar întorcându-se la întrebarea numărul 1: cine era în spatele assassini-lor? Pur și simplu, nu putea fi D`Ambrizzi, fiindcă ceea ce se întâmpla în prezent - dacă nu și în trecut - era un rău îngrozitor. Ea îl cunoștea pe D`Ambrizzi. El nu putea fi rău....
    Atunci cine era?
   Cardinalii? Un criminal printre cardinali? Poate altcineva, un om sigur aflat într-o poziție înaltă: Indelicato? Ottaviano sau Fangio? Cineva pe care ea nu-l cunoștea? Poate cineva din afara ierarhiei oficiale a Bisericii, unul dintre prinții laici, un echivalent deformat al lui Lockhardt? Arhiducele? Sau Colectorul? Cine erau eu?
   Era posibil, se întrebă ea somnoroasă, să fi fost însuși papa?
   Poate era o mână nevăzută, cineva care nu putea fi dezvăluit, un fel de infecție, o boală, un simbol... care poate că avea să-și atingă scopul și astfel crimele vor înceta, misterul se va stinge încet, vor trece generații până când va veni vremea ca assassini-i să lovească din nou, pentru a păstra Biserica sub controlul stăpânilor ei secreți.

        Acum stătea cu paharul și farfuria goale, holbându-se la terasa în care bărbatul acela încercase să o omoare.
   Îl văzu din nou, cu ochiul lui lăptos, simți apărătoarea de sticlă a sfeșnicului în mână, simți impactul din clipa în care îl lovise în față... Cum poți să omori o amintire?
   Ratase totul într-un mod îngrozitor.
   Oamenii nu știau cât de importante sunt pentru călugări relațiile stabilite în afara Bisericii. Ei nu-și dădeau seama ce însemnau aceste lucruri, ce legături implicau și, câteodată, ce speranțe reprezentau.
   Dar ea stricase tot ce avusese cu Ben Driskill atunci, la Princeton, din cauza nesiguranței, a egoismului și a fricii. Se ascunsese la pieptul Bisericii, se refugiase din fața unei lumi pe care nu era sigură că putea să o stăpânească - dar această lume o ajunsese oricum, pusese mâna pe ea, îi alungase toată siguranța.
   Ea îl admirase, îl plăcuse și se simțise atrasă de el: se întorsese împotriva lui nu pentru că i-ar fi făcut ceva, ci din cauza propriei ei neputințe de a se implica, din cauza îndoielilor și temerilor pe care le avea cu privire la viața pe care și-o alesese. Îi cerea lui să plătească pentru greșelile ei, în timp ce ea se complăcea într-o orgie de îndoieli și fugea să se ascundă în fustele Ordinului.
   Într-un fel, Ordinul îi ceruse prea puțin, iar ea îi dăduse numai ce i se ceruse, spre deosebire de sora Val, care oferise mult mai mult, lărgise și redefinise Ordinul cu hotărârea și angajamentul ei de a-l transforma în ceva mai bun și mai frumos.
   În acea clipă se simțea nedemnă de sora Val.
   Cum ar fi putut să-i explice logica ei ciudată lui Ben, care nu vedea decât răceala din ea și umilința pe care i-o pricinuise în Princeton? Știa că el avea dreptate: după moartea recentă a surorii lui, ea îi întinsese mâna, iar când el se apropiase ca să o prindă, ea îl abandonase. Poate că acum, după Avignon, erau chit.
   Înapoi la Roma, dorea cu disperare să doarmă. Poate când se va trezi, totul avea să fie bine.
   Somnul însă nu veni.

        - Vrei să-mi explici și mie ce s-a întâmplat cu călugărița?
   - Eminență, nu trebuia să o omoare, i-am spus limpede, am încercat...
   - Nu suficient de limpede! Treaba asta era și înainte o mare porcărie, dar acum devine și mai mare!
   - Horstmann a spus că acest om era de încredere...
   - Horstmann nu l-a mai văzut de 30 de ani! Horstmann e bătrân și fanatic. Cred că a înnebunit de mult. Dacă n-a fost nebun de la început. Oricum, nu pe călugăriță trebuie să o omorâm... ci pe Driskill...
   - Dar, Eminență, e oare înțelept? Acum când el se află la Roma?
   - Nu-mi spune tu ce e înțelept! Și pot să-ți aduc aminte că tu ești cel care l-a lăsat pe Driskill să ne scape din mână?
   - Acum avem nevoie de el, el are nevoie de noi... trebuie să-l ascultăm. Iertați-mă, dar ăsta e adevărul...
   - Horstmann ar fi trebuit să-l omoare pe Driskilll la Paris... sau la Sfântul Sixtus... Nu mai avem mult timp. Sfântul Părinte poate să moară dintr-o clipă în alta. Trebuie să fim siguri de deznodământ înainte de a se întâmpla așa ceva...
   - Mai există vreo șansă ca el să-și facă dorințele cunoscute?
   - E o spadă cu două tăișuri, evident. Dacă primesc binecuvântarea lui, e una. Dar, dacă o primește altcineva, e cum nu se poate mai rău. Mai bine să moară. Acum, ce se mai aude cu Horstmann?
   - Eminență?
   - S-ar putea să mai avem nevoie de el o dată.
   Ridică din umeri.
   - Cine? Acum e periculos, mai periculos decât oricând. Toată lumea a venit la Roma. La cine vă gândiți?
   - N-o să-ți placă. Dar asta ar rezolva totul...
   Îi șopti numele.
   - Horstmann n-o s-o facă niciodată, Eminență.
   - O să facă ce i se spune. A fost programat pentru asta cu mult timp în urmă, de către un expert. El nu e un om. E o unealtă.
   - Iertați-mă, Eminență. Dar e un om.
   - Nu fi laș tocmai acum. Aproape am ajuns. Nu uita, Biserica trebuie salvată.

        Pe Callistus nu-l mai interesa dacă era noapte sau zi, întuneric sau lină. Bezna - bezna lui interioară - îl învăluia, se apropia cu fiecare răsuflare, cu fiecare bătaie a inimii.
   Simțea cum sistemele lui cad, unul câte unul. Viața fusese prea scurtă, dar, poate, suficient de lungă. Se întrebă ce va urma. Era foarte obosit. Și foarte dezamăgit.
   Trăia din ce în ce mai mult în trecut, mintea lui intrând și ieșind din ceață, amintindu-și, văzându-și încă o dată vechii tovarăși. Horstmann, micul Leo, LeBecq murind în cimitir, noaptea de așteptare în munții înzăpeziți, așteptarea trenului, Simon... toți se adunau parcă la patul lui, clătinând din cap, salutându-l, morții și vii conducându-l pe ultimul drum...
   Era prea târziu acum ca să devină un nou Callistus. Prea târziu ca să ducă la îndeplinire planul lui D`Ambrizzi. Îi spusese cardinalului că nu mai era timp, iar acesta își plecase capul uriaș.
   - Mai rezistă încă puțin, spusese D`Ambrizzi.

       Callistus moțăia, mormăind în somn, când secretarul îl atinsese ușo pe umăr.
   - Da, da, zise el, simțindu-și gura uscată și pronunțând cuvintele cu geutate. Ce e? Trebuie să mai iau pastile?
   - Nu, Sanctitate. A sosit ceva pentru dumneavoastră.
   Callistus văzu plicul alb.
   - De la cine?
   - Nu știu, Sanctitate. L-a adus jos un curier.
   - Bine. Aprinde lampa aceea. 
   Întoarse capul către o măsuță de lângă pat.
   - Mulțumesc. Dacă am nevoie de ceva, te chem. Mulțumesc.
   Rămas singur, pipăi în buzunarul halatului și simți pumnalul florentin, se înțepă la deget în vârful lui ascuțit ca un ac. Scoase pumnalul din buzunar și văzu picătura de sânge din vârful degetului. Și-l băgă în gură, îl linse și apoi se întoarse la plic.
   Vârî lama pumnalului înăuntru și îl deschise.
   Era o singură foaie de hârtie, împăturită în jumătate. O deschise și văzu un rând scris de mână. Înainte de a înțelege cuvintele, recunoscu scrisul.
   Când citi, un zâmbet fugar îi apăru pe chip.

   Ești încă unul dintre noi. Nu uita....
     Simon V.

2
DRISKILL

        Era o liniște ciudată, de parcă lumea s-ar fi oprit așteptând căderea celuilalt pantof.
   Firește, lumea nu știa nimic depsre asta. Dar eu aveam sentimentul că se apropia furtuna. Așteptam cu toții să ieșim din centrul liniștit al uraganului și să fim loviți cu toată puterea.
   Atâta timp cât cardinalul D`Ambrizzi rămânea în secret cu papa, calmul avea să persiste. M-am întrebat, oare chiar e pe moarte bietul bătrân care condusese o Biserică ce dădea multe semne de prăbușire sau era o altă poveste crezută de toată lumea și care avea să aibă un final surpriză? Nimic nu era previzibil.
   Tot ce voiam - sau, mai exact, tot ce puteam să fac era să mă gândesc la o anumită călugăriță.
   În cele dun urmă, hotărârea mea de a sta departe de ea, de a-mi vedea de treburile mele, s-a prăbușit. Presupun că era inevitabil. Pur și simplu nu puteam să las lucrurile așa cum fuseseră când plecasem din Avignon. Cum aș fi putut? Îi spusesem că o iubeam. La ce mă gândisem oare când îmi dădusem drumul la gură? Păi, mă gândeam că mă îndrăgostisem de ea. Evident. Pentru prima oară în viață. De o călugăriță. Și uitasem dintr-o dată toate temerile care mă apăraseră de ea până atunci. Am văzut lumina. Asta era singura explicație.
   Am sunat-o, cu glasul plin de scuze nerostite, și am invitat-o la o plimbare prin grădinile Borghese.
   - Trebuie să vorbesc cu tine, înainte ca toate astea să meargă mai departe, am spus. Mergem la o plimbare. Și o să te rog să asculți cu mare atenție ceea ce am să-ți spun. Îți datorez scuze. Dar nu numai atât.
   - Bine, a spus ea.
   Am simțit îndoiala din vocea ei.

             Mă simțeam în siguranță - orice ar fi însemnat asta - în grădinile Borghese, afară, în aer liber, înconjurați de turiști care nu auziseră niciodată de assassini și se plimbau, râdeau, consultau ghiduri, de femei purtându-și copiii și împingând cărucioare.
   Ne plimbam pe iarbă, urmând malul unuia dintre lacuri. Copiii râdeau fericiți. Ea nu se putea abține să nu le zâmbească. 
   Uitându-mă la toți acei italieni eleganți, în costume perfecte, cu hainele aruncate pe umeri și ochelari de soare, mă simțeam din ce în ce mai mult ca un țărănoi ratat. Îmi văzusem chipul în oglindă. Ochii încercănați, fața trasă de oboseală, de parcă aș fi avut probleme de mult timp și abia acum se vedeau adevăratele dimensiuni ale dezastrului. Ce tip superb!
   - Ei bine, a spus ea, ce ai să-mi spui atât de important, încât trebuie să ascult cu mare atenție?
   - Ascultă, soră, și o să auzi...
   Am încercat să zâmbesc, iar ea și-a întors privirea înspre suprafața netedă a lacului.
   - Când m-am încurcat în mizeria aceea din Irlanda, am dat cu capul de două lucruri pe care trebuie să ți le spun. Ne privesc pe amândoi. Faptul că m-am hotărât să-ți spun n-a fost chiar cel mai ușor lucru din lume...
   - Atunci, poate că n-ar trebui, a spus ea. Mai gândește, te o dată, Ben.
   - M-am gândit de o mie de ori. N-a devenit mai ușor. Deci... în primul rând, acolo mi-am pierdut firea. Am văzut cum s-a întâmplat și a fost urât, ca și cum m-aș fi uitat de departe la un alt nenorocit demn de milă care o luase razna. Doar că eram eu. Bătrânul Ben Driskill și-a pierdut tot curajul. Am primit și eu porția mea de lovituri, crede-mă, una după alta, dar asta a fost cu totul altceva, ceea ce s-a întâmplat la Sfântul Sixtus....
   Voiam să-i mărturisesc, așa cum îmi mărturisise și ea, ceva ascuns de ochii celorlalți, ceva care mă făcea vulnerabil. Voiam să-mi pun toată speranța în ea. Voiam să-i arăt că și eu am încredere în ea. 
   Astfel, îmi ceream eu scuze.
..................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu