Assassini, Thomas Gifford

 ......................................................................
                           11.

       - Niciodată... ceea ce ai făcut tu...

   Ea clătină din cap și privi într-o parte.
   - Nu, asta e numai nebunia ta.
   - Du-te, Pietro, zise D`Ambrizzi.
   Ușa se închise încet. Plecase.

   - Deci, Emineță, spuse Drew Summerhays cu vocea lui uscată, precisă. Ce trebuie să facem? Cum rămâne cu Indelicato? El și-a pus mașinăria în mișcare... Acum e cu Sfântul Părinte. Dă-ne un indiciu.

   - E prematur să facem speculații în privința viitorului papă. Voința lui Dumnezeu și a omului vor fi cunoscute la timpul potrivit.

   D`Ambrizzi era dintr-o dată calm, netulburat.

   - La naiba cu voința lui Dumnezeu! Scutește-mă de porcăriile astea religioase!

   Vocea lui Driskill sparse tăcerea ca o explozie.

   - Nu Dumnezeu i-a pus pistolul în ceafă surorii mele. Nu Dumnezeu i-a tăiat gâtul fratelui Leo. De data asta, nu Dumnezeu e de vină. Omul e răspunzător! Nebunul care tocmai a ieșit de aici liber ca o pasăre și psihopatul care a apăsat pe trăgaci și a înfipt pumnalul, și megalomanul ăla nenorocit care trăncănește cu papa în timp ce noi stăm aici - ce dracu facem cu ei?

   - Dumneata ce propui, domnule Driskill?

   - Unde e Horstmann? Ați vorbit cu el...

   D`Ambrizzi își clătină capul uriaș.

   - A plecat. L-am trimis înapoi la existența lui anonimă. L-am absolvit de păcate atât cât am putut, i-am ascultat confesiunea. A fost trădat, a făcut ceea ce a fost antrenat să facă. Chinul lui și sentimentul de vinovăție sunt o pedeapsă suficient de mare.

   - Poate pentru dumneavoastră. Dar nu vorbiți în numele meu. Nimeni nu vorbește în numele meu decât eu... și încă nu ne-ați povestit despre Arhiduce. Care e marele lui secret? Nu aveți nimic de spus despre el? Doar v-a trădat... ca și dumneavoastră și Indelicato, Arhiducele știa totul... și v-a trădat. Unde e locul lui acum? Nu era unul dintre tipii din fotografie și n-a fost ucis - deci Indelicato nu l-a folosit pe Horstmann pentru a-l omorî pe el. Știți ce cred eu? Că Arhiducele a fost aliatul lui Indelicato și dușmanul dumneavoastră încă de la descoperirea Complotului lui Pius. Cred că Arhiducele și Indelicato s-au hotărât să-și unească forțele pentru a vă împiedica să deveniți papă, fiindcă nu le convine direcția în care merge Biserica... și consideră că dumneavoastră și sora mea v-ați aflat de aceeași parte a baricadei și s-au săturat. Câteva vieți e un preț mic pentru a băga în sperieți ierarhia Biserici și Vaticanului și pentru a-i dirija pe cardinali să-l voteze pe Indelicato... așa că de ce sunteți atât de surprinzător de tăcut în privința Arhiducelui?

   Driskill se opri cu răsuflarea tăiată, holbându-se la D`Ambrizzi.

   - N-am nimic de zis despre Arhiduce, spuse, în sfârșit, cardinalul. S-a terminat. Gata, uită. 

   Se uită la oaspeți.

   - Nu mai am nimic de spus. Voi, toți, sper că veți păstra secretul. Acest spasm din istoria Bisericii noastre s-a sfârșit. Timpul va decide soarta lui Callistus, viitorul pontif va apărea. Viața și Biserica vor merge înainte, iar în curând noi și toată povestea asta vom fi uitați.

        Sfârșitul petrecerii lui D`Ambrizzi se apropia.

   Nu mai era nimic de adăugat. Nimeni nu știa exact ce să facă. Cardinalul se aștepta să plece cu toții și să doarmă liniștiți până a doua zi? El stătea la ușă, vorbind cu fiecare, strângând mâinile oamenilor pe care îi cunoștea de mult timp, la bine și la rău. Se purta foarte deschis, ca întotdeauna.

   Sora Elizabeth rămase lângă Ben, care părea pierdut în gânduri, cu o mască indescifrabilă pe chip. Părintele Dunn li se alătură.

   - Nu pari prea fericit, spuse el?

   - Și de ce te miri? spuse Driskill.

   - Nu mă mir. Dar cred că va trebui să te mulțumești cu atât. Cred că ai primit tot ce ți se poate da. Ai fost adus foarte adânc în interior, știi foarte bine.

   - Ei bine, nu prea îmi place ce-am găsit.

   - Chiar ai crezut că o să-ți placă? Credeam că ți-au fost confirmate cele mai negre suspiciuni. Nu ți se pare suficient?

   Driskill se holbă la el. Dunn continuă.

   - Te așteptai să-l prindă pe Horstmann și pe ceilalți și să-i pună la zid, ca să poți să-i împuști tu? Hai, prietene, fii serios....

   - Artie?

   - Da, fiule.

   - Taci.

   - A, spuse Dunn. Ți-ai pus mintea la treabă.

   - Și Sandanato?

   Sora Elizabeth încercă să nu pară prea preocupată de soarta lui, în lumina celor pe care le aflaseră despre el.

   - Nu-mi place faptul că umblă prin Roma în starea asta.

   - Ai dreptate, spuse Driskill, căruia îi tresărea un mușchi pe față. Poate ar trebui să mă duc după el.

   - Lasă-l în pace, zise părintele Dunn.

   - S-ar putea să-și facă rău, spuse Elizabeth.

   - E preot, zise Dunn.

   - Iisuse, Maria și Iosif, zise Driskill. E un criminal. Încă nu v-ați dat seama?

   - Nu e chiar un criminal, spuse Dunn.

   - Despici firul în 4, Artie. E complice la crimă. E limpede că el mi-a întins cursa aceea, pe gheață. Ce Dumnezeu a fost în capul meu? M-a rugat să mergem la patinaj... a zis că o să-mi facă bine! Vorbesc serios.

   - Eu cred că e nebun de-a binelea, zise sora Elizabeth. Acum când privesc înapoi la tot ce mi-a spus... cred că încerca să mă facă să înțeleg... dar suna atât de teoretic și abstract. 

   Îl văzu pe D`Ambrizzi venind spre ei. Era extenuată.

   - Stau la sediul Ordinului în noaptea asta, zise ea. El mi-a cerut.

   Dădu din cap în direcția cardinalului.

   - Vă mulțumesc foarte mult, spuse D`Ambrizzi, pentru că ați suportat încă una dintre lungile mele.. confesiuni. Voiam să limpezesc lucrurile.

   - Și acum vreți să-l uitați, pur și simplu, pe Indelicato.

   - Nu chiar, Benjamin. Soră, vreau să vorbesc ceva cu aceștia 2. L-am rugat pe Drew Summerhays și pe însoțitorul lui - își permise un mic zâmbet - să te conducă.

   Îi luă mâna și o conduse la ușă.

   - Somn ușor, draga mea. Vorbim mâine dimineață.

   Când ea plecă, în siguranță, cu Summerhays, D`Ambrizzi se întoarse la Driskill și la Dunn.

   - Vreau să veniți cu mine.

   - Bine, spuse Dunn.

   - De ce? Unde? întrebă Driskill.

   D`Ambrizzi oftă și se uită la ceas. Era trecut de ora două dimineața.

   - La Vatican. Mergem să-l vedem pe Sfântul Părinte.

       Monseniorul Sandanato înaintă orbește prin noapte. Începuse să plouă mărunt, dar el nu observase.

   Ochii îi erau în flăcări. Urechile îi țiuiau și sângele pulsa de parcă inima era gata să-i plesnească. Nu putea să articuleze niciun gând. Creierul i se topise din cauza febrei.

   Se opri să-și tragă răsuflarea la capătul Scării Spaniole. Nu-l văzu pe bărbatul înalt cu pelerina neagră care stătea în umbră, cu pălăria trasă pe ochi, astfel că fața îi era ascunsă.

   Și când monseniorul Sandanato porni în jos pe scara lungă, nu auzi pașii care foșneau în spatele lui.

          Callistus era treaz când secretarul îl informă că în anticameră îl aștepta cardinalul Indelicato.

   - Condu-l înăuntru. Apoi culcă-te. N-o să mai am nevoie de nimeni.

   Cardinalul se opri în fața lui, înalt, slab și solemn. Un crucifix greu de pietre prețioase îi atârna pe piept.

   „Bijuterii de familie” reflectă Callistus, zâmbind în sinea lui.

   - Sanctitate, spuse Indelicato. Sunt la dispoziția dumneavoastră.

   - Arăți foarte trist!

   Callistus își etală acum zâmbetul. Stătea întins în pat, sprijinit de o pernă imensă, cu monogramă.

   - Înveselește-te! Ultimul lucru pe care vrea să-l vadă un muribund în miez de noapte e o mutră tristă.

   - Vă rog să mă iertați, Sanctitate. Ce pot face pentru dumneavoastră? Nu trebuie decât să-mi cereți.

   - Ei bine, Fredi, ce am auzit despre tine?

   - Nu înțeleg....

   - Mi s-a spus că ești Antihristul, Fredi.

   Papa chicoti ușor.

   - Poate fi adevărat?

   - Îmi pare rău Sanctitate. Nu vă aud.

   Callistus deveni dintr-o dată conștient de tot ce se întâmplă în cameră. Ploaia de la fereastră, scrisoarea de pe pat, documentul greu și vechi de lângă ea, lumina joasă de pe măsuța de lângă pat, imaginile fugare și tăcute ale meciului de fotbal de la televizor.

   O parte a creierului său era intens conștientă de toate, de foșnetul veșmintelor lui Indelicato, iar cealaltă parte, care în curând avea să moară definitiv, își aminti, auzi și văzu noaptea din coliba înzăpezită, vântul rece, oamenii așteptând, Simon încurajându-i să învingă teama și crivățul înghețat, mirosul armelor....

   - Vino mai aproape, Fredi, ca să auzi. E ceva important... 

   Ridică pergamentul între degete. Avea impresia că era gata să se fărâmițeze.

   - Uite. Am ceva pentru tine.

   Cardinalul Manfredi Indelicato veni la marginea patului.

   Se aplecă peste trupul Sfântului Părinte pentru a lua documentul. Văzu sigiliul străvechi.

   Sfântul Părinte se mișcă, un foșnet sub așternuturi, și își scoase mâna ascunsă.

                                             7

                                     DRISKILL

            Dormitorul papei Callistus.

   Acesta, în inima Vaticanului, în Palatul Apostolic, ea un loc unde eu, dintre toți oamenii, n-aveam ce căuta. Era sumbru ca iadul, coridoarele cufundate în liniște, luminile slabe, pașii noștri înăbușiți.

   D`Ambrizzi deschidea drumul, cu un aer preocupat, iar eu și Dunn îl urmam ca niște curteni. În fața dormitorului, la un birou, stătea de gardă un preot. D`Ambrizzi i-a vorbit în șoaptă, poruncitor, iar el nu s-a mișcat de la birou.

   Am intrat în dormitor. Era ciudat, fără formalități, pur și simplu, am intrat pe ușă. Fără să batem. Fără să ne anunțe cineva. Fără nimic.

   Oricum, s-a dovedit că nimeni nu ne-ar fi răspuns.

   Cardinalul Indelicato stătea întins cu fața în jos pe pat. Era absolut nemișcat. De la 3 metri depărtare aș fi pus pariu că era mort. Faptul l-am înregistrat simplu, direct. Implicațiile și-au făcut apariția mult mai încet.

   Părintele Dunn și-a făcut cruce și a suspinat.

   - Iisuse Hristoase, a murmurat el.

   - Nici pe departe, a zis D`Ambrizzi.

   S-a aplecat deasupra celuilalt bărbat, de care uitasem pentru moment.

   Callistus stătea întins sub pătură, sub greutatea corpului lui Indelicato. M-am apropiat. D`Ambrizzi s-a aplecat, murmurând:

   - Sanctitate? Mă auzi? Sal.... sunt eu, Simon. 

   A așteptat, ascultând, apoi și-a lipit degetele de la mâna dreaptă pe pulsul papei.

   - Tăiește. Și-a pierdut cunoștința, dar trăiește. Ajutați-mă să-l întorc pe acesta.

   Dunn a stat și ne-a privit în timp ce eu și D`Ambrizzi am răsturnat pe spate corpul răposatului cardinal Indelicato.

   Lumina era slabă. Televizorul mergea, dar fără sonor. Umbrele păreau să fi șters pereții de pe fața pământului. Parcă eram într-un film.

   D`Ambrizzi a aprins două veioze, pe lângă cea de lângă pat. A rămas cu mâinile în șold, holbându-se la pat. Apoi s-a uitat la mine și la Dunn.

   - Omul acesta a murit de atac de cord.

   Din pieptul lui Indelicato ieșea mânerul de aur încrustat al unui pumnal. Eu și Dunn ne-am uitat unul la celălalt.

   - Da, a spus Dunn. Se poate spune și așa.

   - Într-adevăr, a observat D`Ambrizzi cu un aer înțelept, omul acesta a suferint un infarct fatal.

   Cu mișcări încete, a scos pumnalul din pieptul lui Indelicato. A luat câteva șervețele dintr-o cutie de pe măsuța de lângă pat. Le-a înfășurat în jurul lamei și a șters-o cu grijă. Apoi a traversat încăperea, a deschis un sertar de la birou și a pus pumnalul înăuntru.

   - Florentin. O lucrare foarte fină.

   A închis sertarul.

   - Nu vezi prea des un atac de cord care să sângereze în halul ăsta.

   - Benjamin, nu ești doctor, așa că nu te amesteca în lucruri la care nu te pricepi.

   A ridicat receptorul.

   - Linie privată. Nu trece prin centrala Vaticanului.

   A format un număr și a așteptat.

   - Doctore Cassoni, aici D`Ambrizzi. Te-ai schimbat în pijama? Nu? Bun. Sunt la Sfântul Părinte. Și-a pierdut cunoștința, respiră normal. Ar fi bine să vii și să-l consulți. Și, Cassoni... mai am și un cadavru. Atac de cord. Îți spun eu când ajungi aici. Grăbește-te. Nu aduce pe nimeni să te ajute. Înțelegi? Bravo. 

   A închis și s-a uitat din nou la corpul lui Indelicato.

   - S-ar putea să nu mai aflăm pe cine preferă Sfântul Părinte ca succesor. Dar reacția lui față de Fredi arată o pronunțată lipsă de încredere, nu credeți?

   A rămas nemișcat, privind chipullung și slab al vechiului său dușman.

   - Ei bine, nimeni n-o să verse lacrimi după Fredi. Aici, pe pământ, a fost un ticălos diabolic și a primit ce-a meritat. Acum Dumnezeu poate să-l dea deoparte.

   A mai format încă un număr și s-a întors cu spatele la mine, în timp ce mă plimbam în jurul patului, încercând să înțeleg ce se întâmplase.

   Desigur, știam foarte bine că fiecare că fiecare avea rolul lui. D`Ambrizzi, Indelicato, Callistus, care fusese cândva Sal di Mona, Horstmann, Summerhays, chiar Dunn și cu mine. Iar rolurile ni se potriveau ca niște mănuși.

   În faldurile păturii am văzut o bucată de hârtie, un pergament cu un fragment de sigiliu roșu, de ceară, care abia se mai ținea. Tocmai întindeam mâna după el, când am călcat pe ceva ce alunecase de pe pat. Era o singură foaie de hârtie, cu un rând sau două scrise de mână.

   Am citit-o și dintr-o dată ceea ce se întâmplase a căpătat un înțeles. Am împăturit-o și am strecurat-o în buzunar.

   D`Ambrizzi spunea la telefon:

   - Dragul meu cardinal Vezza, te rog să mă ierți pentru că te deranjez la o oră atât de târzie. Da, Emineță, mă tem că e important. Fredi Indelicato nu mai este printre noi... nu, vreau să spun că nu mai e.... Mort, Vezza, mort de-a binelea. Da, sigur, o mare tragedie. Da, într-adevăr, destul de tânăr, mai ales în ochii noștri. 

   D`Ambrizzi a chicotit ușor.

   - Cred că ar fi bine să vii și tu. Suntem în dormitorul Sfântului Părinte. L-am sunat pe Cassoni. Nimeni altcineva nu mai știe. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, dragul meu Vezza.

   Când a pus receptorul în furcă, l-am întrebat:

   - De ce Vezza?

   - E aliatul meu, omul meu în tabăra adversă. Face parte din micul grup de susținători ai lui Indelicato, condus de cardinalul Poletti. Știați că au mers atât de departe, încât au pus un microfon pe tubul de oxigen, ca să asculte ce vorbesc eu cu papa? E adevărul adevărat. Nu numai că îi spunea lui Callistus ce are de făcut... dar îi îmboldeam și pe ei înainte. E o lume ciudată, Benjamin.

   În timp ce aștepta, ascultând răsuflarea papei, D`Ambrizzi a observat pergamentul de pe pat. S-a întins peste pături și l-a luat în mână.

   - Acesta a provocat multe necazuri.

   S-a oprit, țuguindu-și buzele groase.

   - Nu, nu e adevărat. Este, totuși, un fel de înregistrare a necazurilor. E Concordatul Borgia. Cum am putea să-i spunem? Aproape un contract cu assassini-i, presupun. Pius l-a trimis odată cu mine la Paris, ca și cum ar fi fost  bucățică din Sfânta Cruce. Ca și cum mi-ar fi dat validitate, putere și inspirație, ca să fac ceea ce era de făcut pentru Biserică. Eu l-am trimis în nord, cu Leo și Horstmann... și acum iată-l aici. O listă de nume.

   - Cum a ajuns aici? am întrebat.

   - Horstmann mi l-a dat ieri. Eu i l-am dat lui Callistus, care nu-l văzuse niciodată. Voiam să-și vadă numele înscris. Acum - ce facem cu el? Îl ascundem în Arhivele Secrete? 

   Era o întrebare pur retorică.

   - Nu, nu cred. E o relicvă de care ne putem dispensa, sunteți de acord?

   I-a dat drumul într-o scrumieră de pe birou și a scos bricheta lui de aur. Flacăra a prins viață și el a atins-o blând de marginea pergamentului vechi de secole. Istoria s-a transformat în scrum, în câteva secunde.

   Dunn privea, clătinând din cap. D`Ambrizzi s-a uitat la el.

   - Cine are nevoie de el, părinte? Nimeni. Prea puțin bine a venit de pe urma lui.

   Ne-am așezat pe scaune, privind caseta cu meciul de fotbal de la televizor.

   Apoi a sosit doctorul Cassoni, care s-a apucat să facă anumite aranjamente speciale.

   Se pare că, într-adevăr, cardinalul Indelicato murise în mod neașteptat de un puternic atac de cord.

          S-au hotărât să anunțe moartea cardinalului Indelicato după 36 de ore.

   Până atunci eu aveam să fiu de partea cealaltă a oceanului, întors la ceea ce poate trece drept normalitate, în Princeton. Pierdusem orice șansă de a mă răzbuna, chiar și în modul cel mai simplu și cel mai animalic.

   Și apoi, mai era și problema monseniorului Pietro Sandanato. Ce să cred despre el? Ei bine, presupun că era tipul de catolic nebun care întrecuse limita, un fanatic sau, pur și simplu, scrântit. Ce putea să mai facă acum? Cum putea să se mai suporte, să mai trăiască cu trădarea mentorului său și cu moartea complicelui și noului său sponsor?

   M-am gândit că D`Ambrizzi, în înțelepciunea și aproape atotputernicia sa în interiorul Bisericii, va trece peste relativa rușine de a fi încălzit un șerpișor ucigaș la sân și îl va zbura pe Pietro la un post obscrur într-un colț de lume și mai obscur.

   Poate ar fi trebuit să mă simt mai surprins, mai șocat sau mai uimit de faptul că papa îl omorâse pe Indelicato, dar într-un fel bizar - un fel care părea rezonabil - avea sens.

   El fusese unul dintre assassini, el își urmase conducătorul în munții înzăpeziți pentru a ucide un papă. 40 de ani mai târziu, același conducător îi aduce aminte că a fost cândva unul dintre assassini, că atunci nu reușiseră să-l omoare pe papă, dar ce putea să-i oprească acum de la uciderea unui virtual papă? Vreau să spun, după ce te-ai hotărât că poți ucide un om, nu mai ai nevoie decât de împrejurări și de o motivație puternică.

   Trecuseră 40 de ani, și Callistus, cândva Sal di Mona, încă mai avea acest sentiment. Oricum, nu era el primul papă muribund care ucisese pe cineva. Mi-am zis că merita felicitări. Biserica avea, fără îndoială, numai de câștigat din astfel de crime bine gândite. Sau pierdusem eu sensul lucrurilor unde pe drumul spre Golgota?

           În după-amiaza acelei zile, am fost chemat de cardinalul D`Ambrizzi.

   Nimeni nu știa încă, cel puțin oficial, de atacul de cord pe care-l suferise Indelicato. D`Ambrizzi mi-a lăsat instrucțiuni să ne întâlnim în grădinile Vaticanului, unde am fost însoțit de un preot cu fața rotundă și zâmbitoare, care-și exprima neîncetat entuziasmul față de frumusețea acelei zile.

   Cardinalul se plimba pe o alee, iar vântul rece care bătea pe sub palmieri îi flutura poalele sutanei simple. Grădinarii ieșiseră la muncă. El își ținea capul plecat, ca și cum ar fi fixat, cu privirea, vârfurile ca niște cartofi ale ghetelor sale ciudate.

   Când am ajuns lângă el, m-a luat de braț și am făcut câțiva pași împreună. Mă simțeam ciudat de apropiat de el, ca de un vechi prieten intim, deși știam bineînțeles că nu era așa. Oboseala era de vină pentru felul în care mă amăgeam.

   El s-a oprit și a privit un muncitor care căra o roabă plină cu pământ negru și gras.

   - Îl vezi pe omul acela? m-a întrebat. Se poate spune că e murdar pe mâini. Dar, Benjamin, astăzi mă gândesc la mâinile mele - într-unul din rarele momente în care conștiința mi-e trează - și mi se par mult mai murdare decât ale lui. De mult timp încoace le tot murdăresc. Din când în când folosesc aceste metafore și, pentru Dumnezeu, niciodată, niciodată nu mi se pare o idee bună. Mâini murdare, mâini curate, ce importanță mai are? Dar îți spun eu ce are importanță, Benjamin - vrei să știi?

   -  Nu sunt deloc sigur, am răspuns.

   El a ridicat din umeri, zâmbind brusc.

   - Oamenii au importanță, Benjamin. De exemplu, deja îmi lipsește Sandanato... Niciodată n-o să mi-l amintesc așa cum a fost în ultimii 2 ani. Pentru mine el va fi întotdeauna tânărul și cinstitul Pietro... devotat mie... da, îmi va lipsi pentru tot restul vieții.

   - Ce ați făcut cu el? L-ați trimis la un post îndepărtat?

   - N-am făcut nimic cu el. Vechiul meu prieten August Horstmann l-a omorât astă-noapte... Ar fi trebuit să știu că Horstmann avea să-i întoarcă lovitura. Pentru că m-a trădat, înțelegi. Când a aflat că Pietro a jucat rolul lui Simon - o, a fost, într-adevăr, un lucru rău. Câteodată, August îmi trimitea informații, gândindu-se că ele ajungeau la acel Simon pe care îl cunoștea de demult. Dar Pietro le citea și îl făcea pe bietul August să creadă că lucra pentru mine. Așa că August a făcut ceea ce știe el mai bine să facă... l-a omorât pe Pietro. Poliția a venit să mă vadă. Un singur glonț. Imediat după aceea te-am chemat aici.

   - Exac așa cum a omorât-o și pe sora mea.

   - Ei bine, acum s-a sfârșit. Horstmann a plecat. Sandanato e mort. Indelicato e mort. Callistus e în comă și doctorul Cassoni spune că e posibil să nu se mai trezească. Benjamin, ce s-ar întâmpla dacă n-am mai avea preoți?

   - Să fiu al naibii dacă nu mi-ar plăcea să aflu, am zis.

   Râsul lui s-a rostogolit prin liniștea grădinii.

   - Ție ți se pare o idee bună, nu-i așa? Cred că sărmanul Pietro nu ți-ar fi apreciat umorul.

   M-a privit tăios.

   - Nu avea simțul umorului. Cred că ăsta era marele lui defect.

   A ridicat din umeri.

   - Un defect avea el, în mod sigur.

   - De acord.

   În vocea bătrânului plutea o undă de durere, o amintire.

   - Din moment ce sunt păgân....

   - Încă o dată de acord.

   - ...Și n-am niciun pic de respect pentru cler, pot să vă pun o întrebare impertinentă. Data viitoare, când voi primi vești de la dumneavoastră, va fi ridicarea pe scaunul papal?

   - Poate. Dacă asta vreau, Summerhays va aranja probabil să mi-l cumpere. Dar nu m-am hotărât. Biserica are nevoie de un conducător pe termen lung sau pe termen scurt? Asta e întrebarea, nu?

   Ne-am întors la poarta pe care intrasem. Fisa picase: iartă-l pe Arhiduce... findcă s-ar putea să-ți cumpere coroana papală!

   - Cred că o să mai fac câțiva pași, Benjamin.

   S-a întors spre mine, scrutându-mă cu ochii lui cu pleoape grele. Era ca și cum cineva trăia - își croise drum și apoi se adăpostise - în acel corp uriaș și îmbătrânit, iar acum trăgea cu ochiul, conspira și uneori mai simțea câte ceva.

   - Dar lasă-mă să-ți dau un sfat. Când te întorci acasă?

   - Mâine, am spus.

   Nu aveam nevoie de sfatul lui, dar nu se știe niciodată. Era un ticălos bătrân și bătut de vânturi, trecuse prin mai multe decât aveam să văd eu vreodată, poate era mai bine să-i dau atenție.

   - Iartă-te pe tine însuți, Benjamin.

   - Poftim, Eminență?

   - Acesta e sfatul meu. Iartă-te. Ia o pagină din cartea mea, fiule. Eu nu știu ce ai făcut, dar ar fi trebuit să-ți dai seama în ultima vreme că se poate și mult, mult mai rău. Eu cred că face parte din viață. Lucrurile rele se ivesc în viața omului.... omul le face.

   Încerca să-și aprindă o țigară în bătaia vântului; în cele din urmă, a reușit și a tras un fum adânc.

   - Iartă-te pe tine, faptele tale, greșelile și păcatele tale... Nu vorbesc ca un preot, nici măcar ca un catolic, ci ca un om care și-a trăit viața. Iartă-te pe tine însuți, fiule.

        Artie Dunn mai rămânea câteva zile la Roma, în mod sigur pentru a mai scorni cine știe ce conspirație infernașă cu D`Ambrizzi, așa că ne-am întâlnit pentru o ultimă cină la Roma.

   Părea preocupat, dar n-am reușit să-l fac să se destăinuie. El a îndreptat cumva discuția spre părinții mei, spre moartea lui Val, spre sinucidere - părintele Governeau, care trebuia să-și doarmă somnul de veci dincolo de gard, în afara cimitirului consacrat. Din greșeală, bineînțeles, din moment ce fusese omorât.

   Am discutat, destul de circumspect, despre moartea lui Indelicato și a lui Sandanato. Auzise și el de la D`Ambrizzi și știam că aveam să vorbim despre aceste lucruri mai târziu, când tot praful va fi fost curățat.

   - D`Ambrizzi mi-a spus ceva ciudat azi după-amiază. 

   Ne întorceam pe jos la Hassler, urcând Scara Spaniolă.

   - L-am întrebat dacă el crede că va fi ales papă....

   - L-ai întrebat?

   Sprâncenele cenușii, stufoase ale lui Dunn s-au ridicat. Ochii i-au sclipit cu un aer viclean.

   - Ceea ce mi-a spus el...

   - Ce ți-a spus?

   - A spus că, dacă vrea să fie papă, Summerhays e pregătit să-i cumpere funcția. Summerhays.

   - Acesta nu e chiar un mare secret, Ben. Vreau să spun că e o întreagă industrie, nu? Summerhays, tatăl tău, Lockhardt, Heffernan... și alții, sunt sigur.

   - Nu mă-nțelegi. Summerhays. Arhiducele. Nu vezi cât e de... amoral? Arhiducele l-a trădat în urmă cu 40 de ani... și acum el zice că Arhiducele îi va cumpăra coroana papală. Mie mi se pare al naibii de ciudat.

   - Mie mi se pare o folosire excelentă a resurselor umane, a spus Dunn, făcându-mi cu ochiul.

            Nu puteam să-mi imaginez cum avea să fie despărțirea de Elizabeth: avea să-mi fie dor de ea, dar ușa nu se închidea definitiv. 

   Asta era important. Așa că am sunat-o. Conversația de la telefon a fost de-a dreptul criptică.

   - Am ceva să-ți spun, înainte de a pleca, am zis. Ceva important. Ai mai primit vreo veste de la cardinal?

   - Da, da, am primit. 

   Mi-a tăiat scurt orice încercare de a vorbi.

   - Nu mai spune nimic. Nu se știe cine ne ascultă - trebuie să ne întâlnim. Când pleci?

   I-am spus.

   - Bine.

   Am auzit-o răsfoindu-și agenda.

   - Pot să dau naibii programul pe următoarele două ore, dacă poți și tu. Ești la hotel?

   - Sigur. Sunt liber, orice...

   - Ne întâlnim la capătul scării. Într-un sfert de oră.

   M-am oprit la capătul Scării Spaniole și am așteptat. Apoi a ajuns și ea, cu răsuflarea tăiată. Am prins-o de umeri.

   - Stai nemișcată.

   S-a uitat la mine, așteptând.

   - Parcă a trecut o lună de când te-am văzut ultima oară.

   A zâmbit și am sărutat-o ușor pe buze. Era cel mai firesc lucru din lume. Purta o haină cu emblema Ordinului la rever.

   - Vino, a spus, trăgându-mă după ea. Cât de mult știi?

   - Mai mult decât îmi vine să cred, am răspuns.

   - Dacă știu? Elizabeth - eu și D`Ambrizzi i-am întors cadavrul... am văzut cuțitul în același timp...

   - Cuțitul? Ce cuțit? Despre ce vorbești?

   - Pumnalul florentin, mai exact.

   Se holba la mine ca la un nebun. S-a întors brusc, m-a apucat de mânecă și m-a tras într-un părculeț.

   O mulțime de copii se adunaseră în jurul scenei unui teatru de păpuși. Era un spectacol neobișnuit, cu Pinocchio în rol de preot roman și mincinos, al cărui nas creștea mereu, în timp ce se lăuda unei fetițe drăguțe cu marele lui curaj. În timp ce sporovăia despre victoriile lui mărețe asupra răului, un cavaler negru uriaș, înveșmântat în armură și călărind un cal care-și arăta dinții, se ridica în două picioare în spatele lui. Fetița cu părul blond nu știa cum să-l întrerupă ca să-i atragă atenția. Se pare că părintele Pinocchio era gata să primească una în cap. Țipetele copiilor, stridente și amestecate cu hohote isterice de râs și cu strigătele de avertizare, se ridicau și coborau în funcție de acțiunea de pe scena micuță.

   Ne-am îndepărtat și ne-am așezat pe o bancă, sub crengile bătute de vânt ale copacilor.

   - Ben, cardinalul Indelicato a murit de un atac de cord. 

   M-a privit cu severitate.

   - D`Ambrizzi m-a sunat azi-dimineață. Mi-a spus că Indelicato a făcut un infarct în timp ce vorbea cu Callistus, s-a prăbușit și a murit, dar nu vor să anunțe oficial decât mâine...

   - Ți-a spus și cum a suportat Callistus?

   - Nu, dar....

   - Uite ce e, ai încredere în mine de data asta. Am fost acolo. Cardinalul Indelicato a fost ucis de... de - să nu sari în sus - a fost ucis de Callistus.

   - Doar nu vrei să spui....

    Așa a continuat discuția noastră. Callistus ucigașul era acum în comă. Sandanato era mort de mâna lui Horstmann. Ea nu se împotrivea poveștii: știa destul de mult ca să nu mai piardă timpul refuzând să accepte adevărul. Dar era mult de înghițit odată.

   Când am terminat, Pinocchio și cavalerul negru dispăruseră, iar copiii în uniforme și cei mai mici, cu mamele și doicile lor, se îmrpăștiau încet. Cerul însorit devenise cenușiu. Câte o rafală rece izbucnea ici și colo. Se apropia Crăciunul.

   - Nu pot să nu gândesc ca un jurnalist, a spus ea, cu ochii verzi privind la întâmplare prin parc.

   Și-a trecut degetele prin părul moale și negru. Degetele îi erau lungi, zvelte și puternice.

   - Ce articol fantastic. 

   Nu putea să se abțină să nu zâmbească.

   - Dumnezeule... ce final. Papa îl omoară pe....

   - De fapt, Salvatore di Mona l-a omorât pe Indelicato.

   - Da, cred că ai dreptate. Și acum e în comă. Deci, D`Ambrizzi m-a mințit.

   S-a ridicat.

   - Încă ceva. Simon i-a spus s-o facă. Să-l omoare pe Indelicato?

   - Simon.... adică D`Ambrizzi?

   - Da... I-a scris un bilet lui Callistus, amintindu-i că a fost unul dintre assassini și că avea o sarcină de îndeplinit. Am văzut scrisoarea. Era pe patul lui Callistus când l-am găsit.

   - Presupun că D`Ambrizzi vede în mine presa, a spus ea. Așa că nu mi-a spus. Dar știa cu siguranță că voi afla de la tine.

   - Bineînțeles. Și mai știa că tu nu vei trăda încrederea.

   - În fond, a zis ea, la ce bun? Cum aș putea să dovedesc? Unde e pistolul fumegând?

   Mergeam înapoi către biroul ei, ascultând zgomotul și vânzoleala traficului.

   - Gândește-te câți au plătit cu viața, a spus ea. Mă întreb câți au fost? Cei de care nici n-am auzit?

   - Cine știe? Trebuie să mai existe cadavre îngrămădite prin colțuri întunecate.

   Apoi am izbucnit.

   - Dumnezeule, o să-mi fie dor de tine, Elizabeth.

   - Mi se pare firesc. Doar mă iubești, Ben.

   - Nu-ți pasă ce simt?

   - Nu-mi pasă de mutra asta tristă.

   - N-am de ce să-mi cer scuze pentru ea. A trecut prin multe în ultima vreme. La urma urmei, am destule motive să fiu trist. Și, fiindcă tot ai adus vorba, chiar te iubesc.

   - Atunci, nu fi trist. Dragostea e fericită. Și Val ți-ar spune același lucru.

   - Nu dacă e o dragoste într-un singur sens.

   - Ce legătură are asta cu noi?

   Am zâmbit.

   - Chiar, ce are?

   - Hai se ne despărțim aici, Ben.

   Eram pe punctul de a traversa o piață aglomerată.

   - Mă tot întreb, în legătură cu Summerhays. Nu numai că-i cumpără coroana papală lui D`Ambrizzi, dar....

   - Ce tot vorbești?

   - Ce căuta în Avignon? Nu mi-a explicat niciodată - ce făcea acolo? Și de ce îl avea pe Marco lângă el?

   - Gata, s-a terminat. Ce mai contează?

   - Dar nu se termină niciodată, nu vezi? Dacă Summerhays e Arhiducele.... 

   N-avea niciun rost să continuu, să o țin acolo.

   - Elizabeth, ai grijă - nu știu ce să mai spun.

   Era timpul să plec.

  - Transmite-i tatălui tău sărbători fericite de Crăciun, Ben. Și stai cuminte, bine? Am nevoie - amândoi avem nevoie de timp ca să clarificăm lucrurile. Înțelegi?

   - Sigur.

   - Vorbim mai târziu.

   - Când?

   - E mai bine să nu știi, Ben. Nu fi nerăbdător cu mine.

   I-am aruncat o privire care exprima speranța mea că știa ce făcea.

   Am urmărit-o cum traversa piața.

   Mi-a făcut o dată cu mâna peste umăr, fără să se uite înapoi.

           M-am urcat în avionul care mă ducea acasă, m-am cufundat în fotoliu și oboseala m-a lovit ca un ciocan.

   Am zăbovit în acea zonă dintre somn și veghe, dar n-am dus lipsă de companie.

   Toate chipurile, din trecut și din prezent, mă înconurau, fotografia din tobă s-a trezit la viață, dar silueta cu aparatul a rămas în umbră, un mister... l-am văzut pe Richter și m-am întrebat cine avea să-i fie partener în afaceri, din partea Bisericii, acum că Indelicato murise... l-am văzut pe LeBecq în galeria lui din Alexandria, cu chipul împietrit de groază când l-am presat, așa cum făcuse și sora mea...

   Călugărița frumoasă, care îmi arătase calea și cinase cu mine, părea atât de îndepărtată, și minunata Gabrielle, pe care nu aveam s-o mai văd niciodată... toate chipurile, nepotul lui Torricelli - ce nesuferit! - și Paternoster cu nasul lui incredibil, vagabonzii care-și pregăteau masa în ploaie, în Place de la Contrescarpe... Leo și stâncile pierdute în ceață, cu valurile care zguduiau pământul și sufletul meu mort, înecat în groază... și Artie Dunn cu povestea lui despre memoriile lui D`Ambrizzi, Artie Dunn apărând ca o stafie, din senin, în Irlanda... și sora Elizabeth plângând în camera lui Val de la Paris, în acea noapte ploioasă....

   Avignon, Erich Kessler, Summerhays și micul său protector se mișcau ca într-un vis... Horstmann în mica biserică râdea de pistolul meu de plastic și-mi spunea să mă întorc acasă... Elizabeth îmi încredința secretele ei la Avignon, iar furia și ura mea împotriva Bisericii distrugeau tot, tot ce iubeam... și apoi Roma...

   Geamul de lângă mine era acoperit cu o perdea care oprea lumina strălucitoare a zilei, în timp ce zburam spre vest. După două pahare și ceva mâncare n-am mai rezistat și am plonjat în lacul întunecat, fără fund.

   Ea era acolo, mă aștepta. Același act bătrân și obosit.

   Mama, în rolul de spectru de pe lumea cealaltă, nu se schimba niciodată.

   Era tot acolo, chemându-mă, retrăind un moment căruia conștientul meu îi nega existența. Vorbea despre părintele Governeau, sărmanul nenorocit....

   „Tu ai făcut-o... Tu ești de vină! Tu, tu, tu ai făcut-o...”

   Degetul îi era îndreptat spre mine.

   Era absolut sigură.

                                             PARTEA A ȘASEA

                                                         1

                                                   DRISKILL

               Bostanii scobiți rânjeau sinistru, vrăjitoarele călare pe cozi de mături și spiridușii mascați, dispăruseră cu toții fiind înlocuiți de Moși Crăciun veseli și grași, de oameni de zăpadă, de pitici și de reni cu nasul roșu. 

   Era Crăciunul, sărbătoarea care aduna familiile la un loc, timp de bucurie și de fericire.

   Casa era pustie când am tras Mercedesul pe alee și am intrat. Era limpede că nimeni nu mai venise cu mașina dinspre șosea de mai multe zile. Casa îmi dovedea acest lucru: rece, goală, străbătură de ecouri.

   M-am plimbat la întâmplare prin camere, întrebându-mă ce se întâmpla. Nu era niciun bilet, dar se vedea limpede că tata fusese acolo, întors de la spital. M-am întrebat dacă nu cumva îi revenise boala.

   Am sunat-o pe Margaret Korder la birou, în Manhattan, și i-am spus că ajunsesem acasă, dar tata nu era nicăieri.

   - Vai, Ben, ar fi trebuit să ne anunți. Tatăl tău e sus, la cabana din munții Adirondack. Dacă-mi dai voie să vorbesc deschis, a spus ea, ne-a făcut o grămadă de probleme. E imposibil, Ben. În ultimele zile a stat cu el o infirmieră, care ieri m-a sunat, plângând - o dăduse afară. În modul cel mai îngrozitor, din câte mi-am dat seama. Acum nu știu ce ar trebui să mai facem.

   - Cum a ajuns acolo, Margaret? E destul de sănătos ca să stea singur?

   - Glumești? El se crede destul de sănătos, dar nu mai e un puști, Ben. Bineînțeles că nu e destul de sănătos. Dar încearcă să-i spui ce să facă și unde să se ducă. E gata să te sfâșie în bucăți. Prietenul acela al tău, părintele Piersică, a mai venit pe la el - l-a dus cu mațina acolo și a stat cu el câteva zile, dar are și el slujbă...

   S-a oprit ca să-și tragă sufletul.

   - Cred că o să trec pe la el, Margaret. Nu-mi place că stă acolo singur. O să mă duc mâine.

   - Ai mare grijă! O furtună puternică vine spre noi. În Chicago zăpada a ajuns de peste jumătate de metru. Ben, când te-ai întors? Și ce s-a întâmplat acolo?

   - O, Margaret, ce pot să-ți spun. Am ajuns ieri la New York.

   - Atunci, bine ai venit acasă. A ieșit totul așa cum doreai?

   - Spune-mi când s-a întâmplat să iasă totul așa cum dorește cineva? Aproape niciodată, nu-i așa?

   - A fost un șoc, moartea cardinalului Indelicato. L-ai cunoscut?

   - Da, am spus. Și a fost, într-adevăr, șocantă.

   I-am spus că trebuia să plec, iar ea m-a avertizat din nou că se apropie furtuna. Am închis telefonul și m-am întrebat când aveam să mă obișnuiesc cu noua mea situație, în care știam foarte multe lucruri, dar nu puteam să le povestesc, să vorbesc despre ele. Ce m-aș fi distrat împreună cu Val!

         La prânz m-am lovit de aceeași problemă.

   L-am sunat pe Piersică și ne-am întâlnit la Nassau Inn, în aceeași tavernă de jos unde ne întâlnisem din întâmplare în cealaltă noapte rece și înzăpezită, când Val era deja moartă în capelă.

   El a venit din New Pru plin de întrebări despre ceea ce făcusem „acolo”.

   I-am spus că era incredibil de complicat, dar că, la urma urmei, rămânea tot o problemă a Bisericii și că eu fusesem exclus de la tragerea concluziilor. Și așa mai departe.

   Mi-a aruncat o privire ciudată și a făcut cu ochiul, ca și cum ar fi spus că știa el cum se făceau lucrurile la Roma.

   - Dar spune-mi ceva, a zis. Ai aflat cine a omorât-o pe Val? 

   Era aceeași durere profundă, aceeași rană care nu i se mai vindeca. S-a gândit că măcar atât merita să știe.

   - A fost același tip care te-a atacat petine și pe acel monsenior de la Roma?

   - Același. Cel puțin, așa se pare. Un preot bătrân și nebun.  Cine știe ce i s-a întâmplat? Nu cred că-l vom mai găsi sau vom mai auzi vreodată de el. Piersică, toate astea m-au cam dat gata. Va trebui să lăsăm discuția pe mai târziu. Acum totul e o harababură și îmi dă dureri de cap.

   - Am înțeles, prietene.

   Vechiul zâmbet din copilărie i-a fluturat pe buze, dar chipul îi era obosit și ridat. Era ora 3, iar noi mestecam cheeseburgeri și cartofi prăjiți. Eram ultimii clienți. Afară se auzea vântul urlând.

   - Deci, care mai e poziția ta față de Biserică zilele astea?

   Am simțit râsul năpădindu-mă la această întrebare.

   - E ciudat, Piersică, n-are niciun sens, dar Biserica nu mi s-a părut niciodată mai umană decât acum. E atât de imperfectă, încât aproape că îți vine să o iubești, săraca de ea.

   L-am întrebat ce mai punea la cale tata și asta l-a făcut să-mi spună că a găsit manuscrisul lui D`Ambrizzi și cum i l-a dat lui Artie Dunn.

   - M-am întâlnit cu Dunn acolo, am spus. Mi-a povestit despre hârtii.

   - Serios? L-ai văzut? Dumnezeule, ce om mai e și el! Când am găsit manuscrisul, am petrecut cu Dunn o noapte pe cinste. Ar trebui să-i vezi apartamentul. Într-o zi senină poți să vezi până în Princeton... el zice că zboară elicoptere pe sub fereastra lui!

   - Mi-a povestit în mare conținutul, am spus. Destul de misterios. 

   N-am văzut niciun motiv ca să-l implic mai mult pe Piersică. Îi era mai bine dacă rămânea deoparte.

   Ochii îi străluceau și sângele îi năvălise în obraji.

   - Toate numele acelea de cod și toată povestea aceea de capă și spadă. Ciudat era - în afară de mister și de ascunzătoare - că tatăl tău știa despre manuscris! Mi-a spus că nu era treaba lui și că niciodată nu se gândise la el... dar știa că D`Ambrizzi i-l dăduse bătrânului preot gură-spartă. Iar acum 10 zile și-a amintit dintr-o dată de el. Tare ciudat, cum lucrează mintea omului, Ben, tare ciudat.

   Pieriscă mi-a povestit ce-i spusese tata despre preotul bețiv, gelos și vorbăreț, care păstrase hârtiile lui D`Ambrizzi și încercase să-i facă în ciudă cu ele. Totul părea prea adevărat. Mi-am adus aminte de bătrânul sclerzat a cărui răsuflare mirosea a gin.

   - Așa că, a spus Piersică, amestecând ultima fărâmă de ketchup cu ultimul cartof prăjit, el părea să știe că eram la curent cu toate astea. M-am simți al naibii de potrs. M-a făcut să-l scot din nou...

   - I-ai spus că i l-ai arătat lui Dunn?

   A ridicat din umeri.

   - Păi... la naiba, nu cred că i-am spus. Presupun că n-am vrut să-i explic chiar tot. Oricum, m-a obligat să-l duc cu mașina la cabană/ Are el stilul lui - m-am simțit ca și cum aș fi fost angajatul lui. Câteodată poate fi foarte poruncitor.

   - A, ai observat și tu? am spus.

   - Păi, am petrecut aproape toată săptămâna acolo sus și mi-am neglijat în totalitate oamenii din parohie. Adică, a fost minunat, am hoinărit pe munte... e un loc grozav, cu ursul acela uriaș din colț...

   - Și mai ce?

   - Am făcut un om de zăpadă! Am umplut cămara cu produse de la magazinul din Everett. Mi-am făcut de lucru, am citit două romane, am gătit și m-am agitat de colo-colo pentru tatăl tău.

   - Și tatăl meu ce a făcut?

   - A citit de câteva ori hârtiile lui D`Ambrizzi și n-a spus mare lucru despre ele. Și-a adus o mulțime de discuri și de blocuri de desen. Asculta tot timpul discurile. N-am prea vorbit... s-a închis în sine, dar a rămas prietenos. A fost bine. Am vorbit despre tine și ne-am întrebat ce faci. Își revine destul de bine, Ben. Dar și-a făcut griji pentru tine, zicea că tu cauți necazul cu lumânarea, amestecându-te în treburile Bisericii. Eu dădeam din cap și îl lăsam să vorbească. A suportat foarte greu moartea lui Val, să știi. Într-o noapte l-am auzit plângând... Am intrat în camera lui, l-am întrebat dacă era bine, iar el mi-a spus că a visat-o pe Val, apoi s-a trezit și și-a adus aminte că era moartă. Mi-a fost milă de el, Ben.

   - Mâine urc la el, am spus. Și-a luat o infirmieră după ce ai plecat dar a dat-o afară. Nu vreau să stea singur acolo sus.

   - Vrei să vin cu tine? Se spune că se îndreaptă încoace o furtună urâtă.

   - Nu-i nimic, Piersică. Mă descurc eu. Tu ai grijă de turmă.

   - Turma mea, a spus el. Sărmanii nenorociți.

       Singur în casă, în acea noapte, n-am putut să dorm.

   Moartea lui Indelicato s-a răspândit cu viteză pe toate canalele de televiziune, mai ales în contextul speculațiilor cu privire la sănătatea papei, care nu mai fusese văzut în public de două luni. N-au mai existat ate știri despre Biserică, cu excepția hotărârii arhiepiscopului cardinal Klammer de a rămâne la Rom apentru înmormântarea lui Indelicato.

   Stăteam în Sala Lungă, sorbind al treilea pahar de Laphroaig cu gheață, ascultând vântul cum bătea afară, viscolind zăpada și zgâlțâind ferestrele.

   Încercam să nu zăbovesc asupra celor întâmplate de la moartea lui Val, dar era o încercare sortită eșecului. Nici nu puteam să mă gândesc la altceva: era ca și cum m-aș fi născut în acea zi. În cele din urmă, mi-am terminat băutura, mi-am pus haina de piele de căprioară și cizmele și am ieșit afară.

   Aerul rece mi-a umplut plămânii și mi-a limpezit capul. Am mers înspre livada în care, poate într-o noapte la fel ca asta, cineva spânzurase trupul deja mort al părintelui Governeau. Cu mult timp în urmă. Pe același drum mersesem împreună cu Sandanato să patinăm.

   Gheața se întindea în spatele livezii, strălucind în lumina lunii. Doi patinatori alunecau încet, ca niște manechine pentru Currier și Ives. Lamele prindeau și reflectau argint pe gheață.

   Capela mă atrăgea inevitabil, irezistibil. Nu era un sentiment: n-am știut ce era până n-am ajuns înăuntru. Ușa nu era încuiată, dar treptele erau înghețate și alunecoase.

   Am aprins luminile. Ce căutam acolo? Ce așteptam? Nu era nicio fantomă în capelă, niciun glas în întuneric.

   M-am așezat pe banca pe care stătuse Val când Horstmann îi lipise de ceafă țeava reve a pistolului.

   Apoi am făcut ceva ce nu mai făcusem de 25 de ani.

   În casa Domnului am îngenunchiat, mi-am plecat capul și m-am ugat pentru sufletul surioarei mele. În lumina palidă am închis ochii și am șoptit, ca un catolic, mi-am mărturisit păcatele și am cerut îndurare de la oricine ar fi fost cel care putea să mi-o dea.

   Mai târziu, în aceeași noapte, m-am întins în vechiul meu pat, sub fotografia lui DiMaggio, am ascultat vântul de la fereastră și am simțit curentul, auzind obinuitele foșnete din streșini. Pendulam între somn și veghe, văzând când pe Val înegunchind lângă tobă și lăăsând fotografia înăuntru pentru mine, când pe tata căzând la capătul scării...

   Am rămas întins, rugându-mă de mama să mă lase în pace măcar o noapte. Mă apropiam încet de momentul în care mi se făcea frică să mai dorm. Ea era acolo, așteptându-mă, plină de acuzații.

   În timp ce stăteam întins, răsucindu-mă și înfundându-mi capul în pernă pentru a sta mai comod, mi-am amintit cum Val venise într-o seară la mine în cameră, în aceeași cameră. Nu era încă matură, purta o cămașă de noapte roșie și plângea, frecându-se la ochi. Se trezise ca să meargă la baie și se întâlnise cu mama pe hol, mai degrabă o surprinsese, iar mama se răstise la ea.

   Mi-am amintit întâmplarea, cine știe de ce, amintirea lui Val scăldată în lacrimi, somnoroasă și speriată, în timp ce eu o întrebam ce avea.

    Mi-a spus că mama se purtase urât cu ea.

   Am întrebat-o ce voia să spună.

   - A spus că eu am făcut-o, Ben, suspinase Val, am întrebat-o ce anume și ea repeta mereu, mereu că eu am făcut-o...

   - Spune-mi exact ce a zis.

   - „Tu ai făcut-o, tu ai făcut-o, e vina ta... afară în livată... tu l-ai dus, tu ai făcut-o....” 

   Apoi începuse din nou să plângă și spusese:

   - Ben, Ben, n-am făcut nimic, îți jur că n-am făcut-o eu.

   Eu am luat-o în brațe și i-am spus că putea să doarmă cu mine în pat în acea noapte.

   I-am spus că mama avusese un vis urât, că nu era vina ei că n-ar trebui să-i fie frică de ea; nu-mi amintesc să mai fi vorbit vreodată despre asta.

   Acum, zeci de ani mai târziu, coșmarul mamei supraviețuise.

   Val nu supraviețuise, dar coșmarul da, iar coșmarul mamei devenise al meu.

                                                   2 

                                           DRISKILL

           Drumul până la cabană a fost lung și încet din cauza amestecului dens de ceață și ninsoare, viscolit cu furie de un vânt puternic și tăios care zguduia mașina.

   Stratul de zăpadă era deja gros când am ajuns la Everett și am vpzut semnul de ocolire. Podul nu rezistare unul control de strat și drumul era îndreptatspre un alt orășel, Menander. Am urmat marcajul și m-am luptat cu dealul care se întindea sub un pod de piatră, apoi al luat-o în sus și la stânga. Urcușul era abrupt. O vreme m-am temut că tracțiunea nu va ține prin gheață și zăpadă.

   Menander era împodobit pentru Crăciun. Ornamentele atârnau de felinare și stâlpi, în fața bisericii era improvizată scena nașterii lui Iisus, scăldată în lumină, iar zăpada se așezase din plin pe acoperișul ieslei.

   Am parcat în fața unei farmacii care aparținuse cândva familiei Potterveld, frate și soră. Acum numele era Rexall. Am sunat la cabană și am auzit vocea tatălui meu. Părea mult mai puternică acum decât în convorbirile peste Atlantic. I-am spus că eram în drum spre el.

   - Era și timpul. Eram sigur că te întorci de Crăciun. Nu ți-ai pierde tu cadourile pentru nimic în lume. Te cunosc, Ben. 

   A izbucnit în râs pentru a-mi arăta că glumea și nu voia să continuăm războiul care durase atât de mult.

   - Dă-i bine. Se întunecă și ninge zdravăn aici, sus.

   - Sunt acolo într-o oră, am spus.

   Cabana se înălța pe culmea rotunjită a muntelui, înconjurată de copaci goi, de brazi și pini încărcați de zăpadă. Ferestrele erau luminate și, când am tras mașina până la aleea pietruită, ușa din față s-a deschis și tata și-a făcut apariția în lumină, făcându-mi cu mâna.

   Era puțin slăbit, dar umerii lui largi erau încă drepți sub puloverul albastru,gros. Nu-mi aminteam vreo altă ocazie în care tata să mă fi întâmpinat și să-mi fi urat bun venit.

   În prima noapte, comportamentul tatălui meu a fost neobișnuit de cald sau, cel puțin, nu agresiv. 

   Ne-am învârtit împreună prin bucătărie, apoi am luat o cină lungă și ușoară, alcătuită din grătar, cartofi copți, salată, un vin negru li cafea tare, cu ciccoare. 

   Întrebările lui nu puteau fi evitate, evident, dar am pornit ușor, cu mare atenție când a venit vorba despre moartea lui Val. Încet-încet, i-am povestit cum decursese totul. 

   Pentru prima oară încercam să relatez întreaga poveste și mi-a luat o bună parte din noapte, timp în care interesul și energia lui n-au scăzut nicio clipă.

   Numele pe care le-am menționat i-au stârnit amintiri și au agitat apele trecutului. Torricelli, Robbie Heywood, Klaus Richter, nenumăratele întâmplări cu D`Ambrizzi, războiul și aventurile cu Rezistența.

   Mi-a povestit lucruri pe care nu le mai spusese niciodată: cum săreau în Franța ocupată din avioane care zburau îndeajuns de sus, ca parașutiștii să nu fie uciși la aterizare, sau veneau la mal pe plute de cauciuc, din submarine, păcălind patrule germane, apoi luau legătura cu celulele Rezistenței sau se întâlneau cu D`Ambrizzi în cele mai obscure locuri. Totul era un joc, simțeam asta în vocea lui, de cele mai multe ori periculos, însă pe atunci toți erau tineri, se aflau în război și fiecare făcea ce putea...

   - L-ai cunoscut pe Richter? Era un ofițer german...

   - Uite ce e, fiule, el colabora cu D`Ambrizzi la Paris și eu la fel. Lucrurile astea se mai întâmplă. Pentru mine răăzboiul a fost foarte neobișnuit.

   - Dar Richter știa că tu erai de la OSS?

   - Bineînțeles că nu, Ben. Unde-ți umblă mintea? D`Ambrizzi i-a spus probabil că eram un american prins la Paris de izbucnirea războiului. Nu știu...

   - Dar oricine știa cine erai putea să te trădeze.

   - Posibil, dar nu lui Klaus Richter; lui nu-i păsa deloc cine eram, nici măcar cine eram, nici măcar cine avea să câștige războiul - el avea treburile lui. Fiecare era implicat în propriul lui război. Oamenii ca LeBecq și restul...

   - L-ai cunoscut și pe LeBecq? 

   Era uluitor cum îmi dădeam seama că tatăl meu chiar fusese acolo, că după atâția ani eu nu făcusem decât să-i calc pe urme.

   - Știai că D`Ambrizzi l-a omorât pentru trădarea Complotului Pius?

   - Sigur.

   Tata și-a turnat cafea proaspătă și și-a aprins un trabuc, ținând flacăra în aer.

   - Complotul Pius a fost o idee trăznită...

   A pufăit de două ori.

   - Dacă a fost o idee. De data aceea, D`Ambrizzi se juca cu focul. A depășit orice limită.

   - A fost chiar așa de cumplit? 

   Ne mutasem în camera cu geamuri în acoperiș. Focul ardea în căminul construit din bolovani duri, nefinisați. Ne-am așezat față în față, în fotolii adânci. În colțul îndepărtat, lângă arcada care dădea în sufragerie, se afla uriașul urs Kodiak, cu labele întinse pentru a îmbrățișa pe oricine îndrăznea să se apropie.

   - D`Ambrizzi ni l-a prezentat, cu argumente solide, pe Pius ca simpatizant al naziștilor, un fel de criminal de război.

   - Omul voia să-l omoare pe papă cu sânge rece. Nu ți se pare măcar puțin nebun? Pius nu era criminal de război. Era obligat să acționeze cu mare atenție pe un continent dominat de Axă... Soarta a milioane de catolici era în mâinile lui Hitler și ale lui Pius. Și ce dacă Pius nu putea să aleagă ținând cont de morală, așa cum voia D`Ambrizzi - și ce dacă? D`Ambrizzi făcea afaceri cu naziștii în fiecare zi.

   Și-a întors privirea către foc.

   - La ordinul lui Pius, am spus eu.

   - Uite ce e, nu zic că D`Ambrizzi n-a fost un om mare. Dar avea tendința de a depăși limitele uneori. Să-l omoare pe papă... Dar, oricum, nu s-a întâmplat, așa că...

   A ridicat din umeri.

   Tatăl meu nu mai vorbise astfel cu mine niciodată: îmi mărturisea secretele lui, ca de la bărbat la bărbat, așa cum nu mai făcuse înainte.

   - Nu s-a întâmplat, am spus, pentru că Arhiducele a trădat complotul. Toți oamenii lui D`Ambrizzi au murit...

   - Nu toți.

   - Tu ai avut vreodată de-a face cu Arhiducele?

   - Păi, n-am fost acolo când a explodat acest balon, dar evident că am auzit anumite lucruri. Apoi a venit timpul să-l scot naibii pe D`Ambrizzi de acolo. Îmi plăcea tipul, era un om bun. Vaticanul era pe urmele lui, așa că l-am salvat.

   M-a privit prin fumul trabuclui.

   - Dar cu Arhiducele cum a fost?

   - Nu l-am cunoscut niciodată.

   - Știi cine era?

   - Nu pot să spun că da. Acum totul s-a sfârșit, ce mai contează?

   - Contează fiindcă are legătură cu ceea ce se întâmplă acum... cu moartea lui Val...

   - Amesteci trecutul cu prezentul, Ben.

   - Nu, aproape că înțeleg ce legătură există între trecut și prezent, tată. Am aflat aproape tot... e un om, de fapt, doi oameni. Indelicato a fost unul, el leagă trecutul de prezent. Dar mai e unul și acesta e Arhiducele. Eu cred că Arhiducele trăiește, el l-a trădat pe D`Ambrizzi atunci și s-a aliat cu Indelicato... și cred că și acum era aliat cu Indelicato, pentru a-l împiedica pe D`Ambrizzi să devină papă și pentru a-l ajuta pe Indelicato. Firește, acum, că Indelicato e mort, totul s-a terminat.

   - Văd că îi acorzi mare credit acestui Arhiduce, a spus tata. Ai idee cine e?

   - Cred că da.

   - Ei?

   - N-o să-ți placă. 

   Am tras aer în piept.

   - Summerhays.

   - Ce?

   A izbit cu palma lui uriașă în brațul fotoliului.

   - Summerhays? Și pentru ce Dumnezeu tocmai el?

   - N-a fost el omul tău de legătură în afara Londrei în zilele de la OSS?

   Tata a dat afirmativ din cap și pe fața lui lată a apărut un zâmbet de surpriză.

   - Te avea e tine și o mulțime de alte surse atât în Franța, cât și în Germania. Avea acces la toate informațiile care soseau la Londra din Europa... Implicarea lui în afacerile Bisericii era adâncă șu dura de mult timp, l-a cunoscut pe Pius înainte și după ce a devenit papă... E un conservator tradiționalist în ceea ce privește Biserica... V-a învățat, pe tine și pe Lockhardt, cum se fac lucrurile - recunoaște, tată, că el e, din punct de vedere logic, Arhiducele, chiar dacă nu-ți place!

   - Și tu spui că e încă activ? Asta e cam greu de înghițit, Ben.

   - Tot ce s-a întâmplat în ultimele 18 luni, lăsând la o parte trecutul, e cam greu de înghițit. Tată, tu poți să mă ajuți sădovedesc că am dreptate... Summerhays are încredere în tine.

   - O, Ben, asta nu știu. Dumnezeule, Drew Summerhays... Nu m-am gândit de mult la lucrurile astea.

   - Dar ți-ai împrospătat memoria citind hârtiile pe care le-a lăsat D`Ambrizzi când a dispărut din Princeton.

   A încuviințat din cap, râzând încet.

  - Sigur, sigur, dar Summerhays - aici m-ai luat prin surprindere, Ben. Cred că greșești, nu se poate să nu greșești. Da, am citit dosarul lui D`Ambrizzi, Piersică mi-a spus despre el...

   - După multe insistențe, înțeleg.

   - Deci, ai vorbit cu tânărul Piersică. Ți-a spus povestea cu preotul bătrân care venea să se laude la mine?

   Am dat din cap.

   - E-adevărat, l-am luat cam tare pe săracul Piersică și până la urmă a recunoscut că a găsit hârtiile. Le-am citit de la un capăt la altul. Destul de interesant, dar, în fond, ce aduce înplus? Nu știu. Biserica a sponsorizat ceva în genul unei celule de rezistență, era vorba despre niște capturi valoroase, niște crime, o mulțime de nume de cod... toate știri cam vechi, nu-i așa? Ție ce impresie ți-a făcut?

   - Avea o notă de autenticitate, am spus. Ți-a trecut vreodată prin cap că Indelicato era Colectorul? Știai că Indelicato a fost cel la care s-a dus Arhiducele cu povestea Complotului Pius?

   - Poate, Ben. Cine mai știe?

   Tata a ridicat privirea spre rafala de vânt care a zguduit pereții cabanei. Un firicel de curent șuiera pe podea.

   - Da, am aflat că Indelicato a fost cel pe care l-au trimis după D`Ambrizzi. Desigur. Doar eu l-am scos din Euopa, când Indelicato era chiar pe urmele lui.

   - Ei bine, Horstmann e cel care a comis toate crimele. Te-ai întâlnit vreodată cu el pe-acolo?

   Efortul de a-și aminti îl epuiza, dar, deși tras la față, ochii îi străluceau și nu dădea semne că nu ar vrea să mai vorbească.

   - Nu, nu cred că l-am cunoscut. Dar asta nu mă surprinde. D`Ambrizzi avea o rețea destul de răspândită...

   - Assassini, am spus eu.

   - Oricum le-ai spune, ăsta era adevărul. În general, ceea ce punea el la cale nu avea nicio legătură cu mine, Ben. Mi-ar prinde bine un brandy.  Nu protesta. Îmi face bine la inimă.

   Am turnat un deget de băutură pentru fiecare, iar el a sorbit și și-a sprijinit capul de spătarul scaunului.

   - Gândește-te, tată. Dacă am putea să-l demascăm pe Summerhays... el nu e mai puțin criminal decât Indelicato, a fost implicat, a conspirat, a ucis...

   - Ben, dintr-o dată mă simt foarte obosit. Vorbim mâine. Să știi că vreau neapărat să aud și restul. Dar acum sunt dărâmat.

   S-a ridicat încet, dar știam că nu trebuia să-l ajut. S-a oprit la piciorul scării care ducea la balcon și la dormitoarele de la etaj. Ninsoarea cădea pe geamul din acoperiș.

   - Ben, mi-a venit o idee. Mâine ieși afară și cauți un brad de Crăciun. 

   A suspinat.

   - Mi-e dor de sora ta, fiule. La naiba!

          Când m-am trezit, era dimineața târziu, iar tata prăjea costiță cu ouă. Ne-am așezat la masă.

   Eu am mâncat, cu poftă, o cantitate considerabilă, amintindu-mi de sora Elizabeth. El a adus ibricul de cafea pe masă și mi-a spus că vrea să audă și restul, inclusiv deznodământul.

   I-am povestit.

   I-am repetat explicația pe care ne-o oferise D`Ambrizzi la mica reuniune de la Hassler. Mi-am imaginat că, dacă D`Ambrizzi se hotărâse să mărturisească totul în fața acelor oameni, aveam și eu dreptul să-i povestesc vechiului său tovarăș de arme. Dumnezeule, îi spusese chiar și lui Summerhays. Așa că i-am povestit tatălui meu totul. Aveam nevoie de ajutorul lui pentru a găsi o modalitate de a-l prinde pe Summerhays.

   I-am spus totul în afara motivului pentru care Val trebuise să moară: pentru că aflase adevărul, pentru că stabilise toate legăturile și venea acasă ca să povestească tatălui și fratelui ei...

   Voiam să fiu sigur că putea să suporte toate acele explicații dureroase. Așa că am așteptat. El nu m-a întrebat nimic, așa că m-am hotărât să aștept în continuare.

   Dar în rest i-am spus totul. Cum a murit Indelicato, cum l-am găsit, cum D`Ambrizzi - cum puteam să-i spun? D`Ambrizzi vorbise din trecut, în rolul lui Simon, și îi dăduse lui Salvatore di Mona ultimele instrucțiuni... de a-l ucide pe cardinalul Indelicato.

   Tata m-a privit peste buza ceștii de cafea. Avea ochii roșii, încercănați, de parcă n-ar fi dormit toată noaptea.

   - Ei bine, ca un cercetător al istoriei Bisericii, trebuie să recunosc că un papă care comite o crimă nu e ceva nemaiauzit. Chiar și eliminarea succesorului său cel mai probabil - s-a mai întâmplat și altă dată. Nimic nou sub soare sau sub cupola domului Sfântului Petru.

   Ochii lui obosiți m-au sfredelit. Nu eram dușmani, dar nu eram nici prieteni. Ca și cum lumea s-ar fi strecurat pe furiș între noi, în bezna nopții.

   I-am povestit cum Sandanato îl trădase pe D`Ambrizzi, colaborând cu Indelicato, iar tata a vorbit răspicat:

   - Toți credeau că făceau ce era bine, nu-i așa? Asta e tragedia, Ben. Asta a fost întotdeauna marea tragedie a Bisericii... D`Ambrizzi... surioara ta... chiar și Piersică, din câte știu eu, vrea tot ce e mai bine pentru Biserică... Callistus era dispus să ucidă pentru Biserică în 1943 și iată că a făcut-o acum. Asta e puterea pe care Biserica o are asupra oamenilor. Înțelegi ce spun, Ben? Ai crezut vreodată în ceva cu atâta tărie, încât să fii în stare să omori pentru asta?

   - Nu știu. N-am omorât pe nimeni.

   - Cred că în ultimă instanță toți oamenii sunt în stare să omoare pe cineva. Asta nu înseamnă că toți oamenii au ocazia s-o facă.

   - Inima Bisericii, am spus eu, este inima întunericului. Am fost acolo. De-abia m-am întors. Și nu cred că e plină de indivizi grozavi care însearcă să facă numai bine.

   - Tu n-ai fost în inima întunericului, fiule. N-ai ajuns nici măcar în apropiere. Eu am fost acolo. Mama ta a ajuns acolo. Dar tu nu. Nu există loc mai îngrozitor și când ajungi acolo nu poți să-l confunzi. Vei afla.

   I-am spus cum murise Sandanato.

   Tata s-a dus la fereastră și a privit ninsoarea care cădea monoton.

   - Horstmann, a spus el, pare genul de om care crede în egalarea scorului. S-a întors la glonț.

        După-amiază m-am înfășurat în vechiul cojoc, am luat o toporișcă și am ieșit în zăpadă. Ningea liniștit, încet.

   Am trecut pe lângă geamul imens care se ridica oblic de la pământ și am privit în camera principală. L-am văzut pe tata lângă fonograf, căutând printre discurile cu coperte ponosite. Avea umerii lăsați și, după ce a fixat discul pe platan, s-a sprijinit într-un baston pentru a se înoarce încet la scaunul de lângă foc. S-a așezat cu grijă și a rămas privind pierdut în flăcări. Cu garda jos nu mai era același om. Devenit dintr-o dată bătrân și fragil, părea că nu mai avea mult de trăit. Mi-am dorit să nu-l fi văzut.

   În timp ce urcam cu capul în piept spre vârf, am observat 2 brazi potriviți pentru Cărciun. Când am ajuns la 20 de metri de vârf, m-am oprit și m-am sprijinit de un copac ca să-mi trag sufletul. Abia în acel moment am simțit ceva surprinzător. Mirosul rămășițelor unui foc făcut din crengi și conuri de brad.

   Nu mi-a luat mult timp ca să găsesc sursa.

   În spatele unei stânci, adăpostit sub o lespede, am găsit o grămăjoară umedă de cenușă înnegrită, acoperită în parte cu zăpadă. Un firicel subțire de fum ieșea încă din cenușă, o răsuflare muribundă care mirosea a conuri ude, arse. Cineva se încălzise la acest foc peste noapte.

   Am privit în jos la cei 80 de metri care mă despărțeau de cabană. În după-amiaza cenușie, printre copaci, strălucirea geamului imens se vedea limpede, ca un abur galben de lumină.

   Cineva se ghemuise lângă foc în timpul nopții, așteptând, trăgându-se lângă căldura flăcărilor, dar de ce? 

   Am început să caut semnele unei veniri și plecări. Câteva urme se vedeau în zăpadă, dar după câțiva metri dispăreau acoperite de ninsoare, pierzându-se în restu piesajului. Am urmat unul dintre aceste șiruri, care părea să vină dinspre lac.

   Se lăsa întunericul.

   Trebuia să tai un brad, indifeent dacă mai era cineva pe versantul muntelui, indiferent dacă eram urmărit.

   Luptându-mă cu impulsul de a privi peste umăr, am pus ochii pe un copac, i-am tăiat crengile jos cu toporișca și apoi m-am pus la muncă cu ferăstrăul. Mă așteptam să aud pași trosnind în zăpadă în spatele meu și să simt țeava în ceafă. Dar n-a apărut nimeni.

   După ce am doborât, în sfârșit, copacul, am mai aruncat o privire prin împrejurimi, mi-am desfăcut fularul de lână și m-am așezat pe piatra pe care călătorul necunoscut o trăsese lângă foc pentru a sta pe ea.

   Dedesubt, în întunericul care se lăsa, ferestrele cabanei păreau și mai strălucitoare. Înăuntru, tata asculta muzică încerca să-și compună o mască pentru mine, își dorea un pom de Crăciun și reflecta la propria lui concepție despre inima întunericului.

   Am rămas mult timp așezat pe bolovan, gândindu-mă la acel loc unde credeam că fusesem, dar tata mă contrazisese. Niciodată nu m-am îndoit că el fusese acolo, în abisul cel mai adânc și cel mai întunecat, unde nu exista speranță ci numai nebunie, dar de ce o adusese în discuție pe mama? Ce știa mama despre asta, cu viața ei ușoară, privilegiată, bogată? Dumnezeule, la ce mă gândeam?

   Mama s-a sinucis. De două ori. O dată înecându-și durerea ascunsă în alcool și a doua oară aruncțndu-se de la balcon... Poate că ea se cufundase în beznă mai adânc decât noi toți.

   De ce o făcuse? m-am întrebat.

   Nu mi-am pus niciodată prea serios această întrebare. Era mama mea și unele mame făceau lucruri ciudate. Mamele unor prieteni de la școală se comportaseră bizar, mamele și tații. Alcoolul, sinuciderea erau lucruri cunoscute prietenilor mei și făceau parte din viață, nu trebuia să pui întrebări despre ele.

   - Mamă...

   Când am șoptit acest cuvânt, aproape fără să-mi dau seama, i-am auzit din nou glasul, ca și cum ar fi fost lângă mine.

   „Hugh a făcut-o...

   Hugh e de vină...

   Hugh a făcut-o...

   Hugh a fost în livadă...”

   Hugh. Nu tu, așa cum auzisem eu și Val.

   Eram copii. Am crezut că dădusem de bucluc.

   Iar mama ne spunea că tata îl omorâse pe părintele Governeau.

   Fără îndoială că și Val își amintise. Asta o preocupa când s-a întors în Princeton și a început să pună întrebări despre Governeau...

   Istoria familiei, minciunile familiei.

   Încet, neștiind ce naiba fac, am târât pomul de Crăciun până la cabană. Abia când am ajuns foarte aproape, mi-a trecut prin minte să mă întreb dacă mă urmărea cineva.

         Am cărat bradul până în camera cea mare.

   Era înalt de peste 2 metri șibogat, un pom de Crăciun perfect. Tata adusese cutiile cu podoabe din magazie. M-a privit cum mă luptam să ridic bradul în picioare, încurajându-mă și ținând pomul drept, în timp ce eu încercam să-l potrivesc la locul lui.

   Se străduia să-mi arate că se simțea bine, ca și cum acesta nu era decât un Crăciun obișnuit la cabană. Dar făcea pauze dese pentru a se odihni, respira greu și superficial, iar când a turnat băutura în pahare, sticla i-a tremurat în mâna slăbită. A ridicat privirea către mine și i-am văzut ochii ochii umezi, clipind des, ochii care altădată puteau să înghețe apa în pahar.

   „Hugh a făcut-o... Hugh e de vină...”

   Când pomul a fost aranjat și întunericul de afară a devenit de smoală, tata și-a luat băutura în bucătărie, ca să pregătească niște paste pentru cină. L-am auzit învârtindu-se pe acolo, ciocnind căni și farfurii.

   M-am dus în dormitor și am scos plicul dintre cămășile, lenjeria și pantalonii pe care îi îngrămădisem în valiză pentru călătoria la cabană.

   M-am uitat la fotografie.

   Cine făcuse această poză cu Torricelli, Richter, D`Ambrizzi și LeBecq?

   Arhiducele. Asta explica totul într-un mod inteligibil.

   Summerhays. Tata fusese surprins. Bineînțeles că fusese. Cum să nu fie?

   Summerhays, Indelicato și Sandanato conspiraseră pentru a salva Biserica, Biserica lor, în felul lor, și asta includea omorârea surorii mele...

   Multe lucruri o preocupau atunci când se întorsese în Princeton. În mod sigur, voia să ne povestească, mie și tatei, ce descoperise despre cancerul care mânca Biserica... Dar își amintise și ceea ce spunea mama. 

   „Hugh a făcut-o...”

   Acum mă confruntam cu propria mea obligație de a lua o hotărâre. Ce puteam să-i spun tatălui meu? Avea vreun sens să aduc în discuție cuvintele mamei? Era adevărat? Și dacă tata îl omorâse pe părintele Governeau - ceea ce explica foarte bine mușamalizarea - de e o făcuse?

   Bineînțeles că avea importanță. Dar asta nu-mi arăta ce să fac.

   Cineva era afară, în frig, în zăpadă și întuneric, urmărindu-ne. Trebuia să-i spun?  Știa el cine putea să fie? Îmi doream cu disperare să știu.

        Cina a trecut în liniște, tata își mânca spaghetele de parcă gândurile i-ar fi fost în altă parte.

   A reușit să-mi spună câteva glume despre infirmierele lui, despre Piersică și grija maternă a lui Margaret Korder, despre romanele lui Artie Dunn pe care i le lăsasem. Încercase să citească vreo două și mi-a spus că nu erau tocmai pe gustul lui, „dar copertele nu erau rele”. Cam așa sunau glumele tatălui meu.

   În cele din urmă, s-a uitat la mine și mi-a spus:

   - Te frământă ceva, Ben.

   - Și pe tine, i-am spus.

   - Păi, ar trebui să vorbim. Fac indigestie dacă te mai văd înghițind cu noduri. Asta, dacă nu fac încă un infarct. Și dacă se întâmplă așa ceva, promite-mi că mă lași să mor.

   Și-a împins scaunul înapoi.

   - Sunt gata să-mi fac ieșirea din scenă. Acum, hai să împodobim bradul.

   Am reușit să înfășor blestematele de beculețe în jurul imensei coroane verzi. Tata îmi dădea globurile colorate, renii micuți, oamenii de zăpadă și oglinzile înghețate.

   În timp ce încercam să găsesc o modalitate de a-i spune tot ce voiam să-i spun, el a început să vorbească. Și cum vorbea el, m-am trezit gândindu-mă că ar fi fost mult mai simplu dacă tata n--ar fi făcut atac de cord.

   Eram obișnuit să-l urăsc. Aproape că îmi distrusese viața. Odată îmi spusese că ar fi trebuit să reușesc să mă sinucid. Tot ce făcusem eu îl jignise, îl iritase, îl umilise și îl înfuriase. Eșuasem în încercarea de a deveni preot și din acel moment nu mai fusesem binevenit în sufletul și mintea lui.

   Poate că asta încercase să-mi spună D`Ambrizzi: iartă-te pentru că l-ai dezamăgit pe tatăl tău. 

   Era, fără îndoială, un sfat bun, mai ușor de primit decât de pus în aplicare. Dar acum tata îmi făcuse ultima și cea mai mare nedreptate: îmbătrânise și aproape murise, iar ura din el se stinsese.

   Rămăsesem singur, cu sentimentul că îl dezamăgisem pe tata și cu aceeași ură oarbă, amestecată cu remușcări. Știam că nu era bine și, în consecință, ura se întorcea împotriva mea. M-am uitat la ceea ce mai rămăsese din el și am văzut amintirea răcelii lui obsesive, a disprețului și mustrărilor dure, nemiloase, toate dispărând sub ochii mei...

   - M-am gândit, Ben, a spus el, dându-mi un Moș Crăciun micuț într-o sanie încărcată cu daruri, la afacerea asta dintre naziști și Biserică, la toate legăturile, la șantajul reciproc, la Complotul Pius și la povestea cu Arhiducele. E diabolic, Ben, dar mai e puțin până la sfârșit, generația acestor oameni se va stinge curând. Vor muri cu toții, e inevitabil. Mai are oare vreo importanță acum?

   - În afara crimelor, mai există comorile stocate în subsolul vilei lui Indelicato. Și va mai dura un timp.

   - Bine, Biserica va profita. Naziștii nu rezistă. Dar arta, da. Pune un punct pentru Biserică.

   Din cât îmi dădeam seama, el bâjbâia pe un drum înfundat, îndepărtându-se de ceea ce era important.

   - Tată, tu n vrei să înțelegi de ce a trebuit să moară Val? Nu de asta mă aflu aici?

   - Și eu care credeam că ai venit să-ți petreci Crăciunul cu tatăl tău...

   - Ea știa totul, totul...

   - Nu, nu, nu cred că ar trebui să vorbim despre asta acum, Ben.

   - Stai un pic, o secundă.

   Am atârnat jucăria de o creangă și m-am ridicat în picioare. El își încurcase mâinile într-o grămăjoară de beteală.

   - Vorbim despre Val. Nu vrei să știi de ce a urmărit-o Horstmann până la Princeton? De ce a trebuit s-o omoare? Cine i-a ordonat? De ce a trebuit să-i omoare pe Lockhadt, pe Heffernan și pe propria ta fiică?

   - Ben...

   Mi-a întins un fir lung de beteală.

   - Pentru că Indelicato și Arhiducele se temeau de ea. Pentru că le era frică de ceea ce știa și putea să ne spună, mie, ție sau lui Lockhardt... de-asta au încercat să mă omoare, folosindu-l pe Sandanato ca momeală, pentru că ea ar fi putut să-mi spună tot, înainte de a fi ucisă. Te-ar fi omorât și pe tine, dar ai făcut infarctul, și s-au hotărât, probabil, să aștepte să vadă ce aveai să pățești... Apoi, după Irlanda, n-au mai încercat să mă omoare, poate chiar înainte de asta, poate au primit ordin să se oprească după primul atac asupra mea. De ce s-au oprit? Aș vrea să știu și eu. Aș vrea să știu cât de adânc e implicat Arhiducele în toate astea. S-au hotărât să-i ucidă pe oamenii care le puteau face rău, dar pe mine nu - de ce?

   Tata a turnat două pahare de Laphroaig cu gheață și mi-a întins unul.

   - Confuzie în rândul dușmanilor noștri, a spus el, ciocnind paharul cu mine.

   Am așteptat să spună ceva, orice, dar s-a dus lângă brad și a aranjat o bandă strălucitoare de beteală pe crengi.

   - Nu te-ai gândit niciodată la motivul pentru care Val a început să pună întrebări despre părintele Governeau? 

   Trebuia să aduc vorba despre asta, să-i atrag atenția, să-i provoc o reacție.

   - Nu ți s-a părut ciudat de la bun început? În ultima zi din viață, ea punea întrebări despre uciderea părintelui Governeau - pentru căa fost crimă, n-are rost să negi. Pur și simplu, nu înțelegeam care era legătura - ea venise acasă hăituită de ceea ce descoperise despre Biserică, în trecut și în prezent... și ce face când ajunge aici? Se apucă să întrebe despre părintele Governeau. Trebuia să existe o legătură. Val nu făcea lucruri stuide, fără sens. Mi-a luat ceva timp, dar până la urmă am înțeles, măcar o parte...

   - Chiar așa? Înseamnă că ești foarte deștept, Ben. Să mă ia naiba dacă știu despre ce vorbești. Mai bine bea ceva și ocupă-te de bradul ăsta.

   Se sprijinea de fațada căminului, învârtind scotchul în pahar. Flăcările reflectate în paharul de cristal șlefuit mi-au atras privirea, ca un curcubeu violent colorat.

   Cu fața colțuroasă, părea o adevărată statuie a păcii, cu pantalonii lui cenușii, bluza galbenă și ploverul gri-perlă. O pâlpâire de viață îi revenise în ochi. Din cauza schimbării mele de atitudine. Furia mea se reflecta imediat în ochii aceia înghețați. Îi plăcea agresivitatea pe care o ghicea în mine. Se hrănea cu ea. Îi dădea putere.

   - Val a început să pună întrebări despre Goverenau, fiindcă și-a amintit ce ne-a spus odată mama, mie și ei. Abia acum, după atâția ani, mi-am dat seama ce ne-a spus...

   - Mama voastră? Vrei să-i târăști sărmanul suflet în povestea asta? Trează sau sub influența demonului ei?

   Focul troznea și vântul de iarnă șuiera pe hornuri.

   - Ce faci, latri la un copac în care nu poți să te urci, fiule?

   - Tu l-ai omorât pe Governeau, am spus. Asta o preocupa atunci pe Val.

   - Ei bine, a zis tata după o lungă pauză, a fost, într-adevăr, omorât.

   Vocea lui era moale și calmă, așa  cum o auzisem o dată sau de două ori în toată viața mea. 

   - Aici ai nimerit-o. Dar nu de mâna părintelui tău. Dacă l-aș fi ucis pe ticălos, aș fi recunoscut și aș fi fost un erou. Un erou, Ben. Dar nu l-am ucis - m-am făcut de râs și am intrat într-un mare necaz, dar nu aveam ce naiba să fac. L-am spânzurat în grădină - eram pe jumătate nebun, pe jumătate zăpăcit, și totul începuse să semene cu o sărbătoare de Halloween, eram ca hoții în noapte... Am tras toate sforile pe care le știam pentru a ascunde adevărul. Poți să mă crezi sau nu. Un bărbat trebuie să-și asume anumite riscuri, Ben.

   A sorbit din scotch și s-a uitat la mine.

   - Ce vrei să spui? De ce s ascunzi ceva care nu numai că nu putea să-ți facă niciun rău, dar te mai făcea și erou?

   - Cavalerism. Nu fi tâmpit, Ben. Mama  ta l-a omorât pe Governeau. A făcut o treabă bună, recunosc.

   Am simțit cum îmi tremurau genunchii. Bradul începuse să se clatine. El îmi scăpa printre degete, omul pe care îl urâsem toată viața.

   - Ce tot spui?

   - Mama ta era o femeie ciudată - Dumnezeule, ce groaznic și meschin sună! Era bolnavă de foarte mult timp. Nu era numai băutura, și să mă ia naiba dacă vreau să vorbesc despre asta cu tine, fiul ei. Ea merită o anumită demnitate, și ceea ce vreau să-ți spun nu-i mai lasă, nici ei și nici altcuiva, niciun strop din această calitate valoroasă. Iar treaba cu spargerea capului părintelui Governeau pot să ți-o povestesc, fiindcă am fost martor ocular.

   A oftat, încruntându-se.

   - Aș fi vrut să lași deoparte toate astea, serios. Ești fiul meu, dar ești un monstru, Ben - nu știi niciodată când ți-e bine, e un defect de la natură. Ce naiba te apucă? Pur și simplu, nu știi să te porți. Nici Val nu știa. Presupun că aveți o genă mutantă. Și până la urmă vina cade tot pe umerii mei.

   Și-a turnat încă un pahar.

   - Eu nu trebuia să fiu acasă în noaptea aceea. Aveam o ședință la New York. A fost cu aproape jumătate de secol în urmă, dar îmi amintesc perfect. Ședința a fost suspendată în ultima clipă și m-am întors acasă. Am ajuns în Princeton la 9,30. Iarnă, ninsoare, frig. Pe alee era parcat un Chevrolet vechi și în capelă ardea lumina. Nu i-am dat atenție. Am băgat mașina în garaj, mi-am făcut treburile obișnuite și am intrat... Mă auziseră venind și situația nu era prea bună în casă. Părintele Governeau n-avea pe el decât flanela de corp și șosetele, iar mama ta era goală - ține minte, fiule, m-ai acuzat de crimă, iar eu îți explic ce s-a întâmplat, de fapt, tu ai cerut asta și asta primești. Ea îl împingea - se lupta cu el ca să-l respingă, asta voia să mă facă să cred, iar el stătea acolo în Sala Lungă, excitat și foarte derutat, văzându-mă în cadrul ușii; se uita exact la mine, pălind și încercând să-și imagineze ce avea să-i spună episcopului când povestea avea să iasă la lumină, mama ta l-a lovit cu o sticlă imensă și foarte grea de vin de Xeres... l-a luat prin surprindere pe preotul cam fustangiu. Cred că ți-ar prinde încă un pahar, fiule.

   Am dat din cap, am turnat scotch și am luat o înghițitură. Auzeam vântul și zăpada lovind în geam.

   - A încercat să mă convingă că o violase. El stătea acolo cu ochii deschiși, ea era goală și bolborosea încontinuu, la naiba, nu era o scenă tocmai veselă. I-am spus să se îmbrace și să uite că îi deschisese vreodată ușa lui Governeau - bineînțeles că relația lor dura de mult. I-am spus să tacă din gură și să bea ceva. Apoi l-am sunat pe Drew Summerhays la New York și i-am spus să vină urgent la Princeton. Cum îl cunoști pe Drew, s-a sculat, și-a scos mașina și a apărut puțin după ora 1. Mama ta era în pat, beată, iar eu i-am povestit lui Drew ce se întâmplase. N-am atins nimic până a ajuns el. Am băut două pahare, cu Governeau întins acolo, pe jos. Am hotărât împreună cu Drew că lucrul cel mai important era să n-o implicăm în niciun fel pe mama ta - era și așa destul de fragilă, o poveste ca asta, în care ea avea o relație cu un preot sau era violată de un preot, fără să mai ținem cont și de întrebarea dacă ea sau eu l-am ucis, ar fi doborât-o  definitiv. Așa că am îmbrăcat cadavrul - îți dai seama ce treabă oribilă. Ne-am întrebat ce naiba să facem cu el. Drew voia să-l aruncăm undeva, dar asta e mai greu decât crezi, și apoi nu mai aveam niciun fel de control asupra investigației care putea ajunge înapoi la mama ta.... Eu am zis să-l facem să arate ca o sinucidere, Drew a zis la naiba, de ce nu, l-am cărat în grădină, ningea îngrozitor, l-am agățat de o creangă și l-am găsit mai târziu... N-are niciun rost să-mi spui că m-am purtat ca un prost, fiindcă până la urmă a mers. Drew a condus vechiul Chevrolet pe un drum de țară și l-a lăsat acolo. Eu l-am urmat cu mașina lui, l-am luat și el a condus înapoi acasă. M-a sunat să-mi spună că soarele răsărise când ajunsese la New York. Și asta e tot ce trebuie să știi. Eu și mama ta n-am mai vorbit niciodată - repet, niciodată - despre asta. Astfel de oameni eram noi, la naiba! Ăsta e adevărul... Nu știu ce părere ai tu despre asta, dar eu o văd cam așa. Mama ta era o femeie singură, eu nu eram un soț prea bun, așa că s-a încurcat cu un preot lingușitor. Și a plătit. Governeau a fost vinovat, nu mama ta - și n-am vrut ca ticălosul să fie îngropat în cimitirilul consacrat! Asta a fost cu mult timp în urmă.

   A aruncat o mână de beteală în brad.

   - Calmează-te, Ben. Avem și noi ceva umilitor și rușinos de ascuns în familie. Și ce dacă? 

   A venit către mine afișând un zâmbet derutat pe fața lui tală, osoasă, apoi s-a întors ca să privească pomul.

   - Ne mai trebuie niște beteală.

   I-am simțit mâna pe spate, bătându-mă.

   - Te-am surprins, fiule, nu-i așa?

   - Da, am spus, cred că da.

   Povestea tatălui meu a reprezentat primul secret pe care mi l-a împărtășit de-a lungul întregii mele vieți. Ca un prost, am simțit lacrimile năvălindu-mi în ochi și m-am întors cu spatele. Nu puteam să suport să mă vadă în starea asta. Tocmai aranjam beteala în brad, când am auzit un zgomot afară, o trosnitură puternică, un sunet înăbușit de vânt. Am tresărit.

   - Vântul rupe crengile, a spus el.

   - Am avut dreptate în privința lui Val? Și-a amintit și ea totul?

   A încuviințat din cap.

   - Ce straniu, amândoi copiii mei mă credeau un criminal. Amândoi copiii mei gândesc prea mult și se încăpățânează, deși habar n-au despre ce vorbesc.

   Vocea îi tremura. M-am întrebat dacă era efectul scotchului sau ceva mai rău. Calmul dispărea, furia se strecura pe nevăzute. Poate era totuși scotchul. Poate era amintirea acelei nopți cumplite din urmă cu aproape 50 de ani. Sau poate eram eu.

   - Când ți-a vorbit Val despre asta? Despre bănuielile ei?

   - Ben, nu vreau să mă gândesc la asta acum. Mi-am pierdut fiica, iar fiul meu... de multe ori ar fi fost mai bine dacă n-aș fi avut un fiu - Iisuse, vii aici și mă acuzi de crimă! Presupun că trebuia să mă aștept la așa ceva din partea ta.

   A mormăit un blestem, apoi valul de furie a trecut și a spus:

   - Hai să ascultăm niște muzică, Ben.

   Mi-a făcut semn să mă duc la combina stereo.

   - Pune concertul lui Beethoven. În seara asta aș rea  să-l ascult. Știi, acest concert are o poveste. În anii `30 l-am întâlnit pe D`Ambrizzi la Roma, ne-am potrivit, eram 2 tineri proaspăt sosiți; într-o seară unul din noi a luate bilete la un concert... era o seară frumoasă, am mers împreună și am ascultat aceasră piesă interpretată minunat. M-am îndrăgostit de ea. El mi-a cumpărat un disc, unul dintre acele discuri mari și grele, cu 78 de rotații. Trio numărul 7 în si-bemol major de Beethoven.

   Și-a ridicat paharul la gură.

   M-am dus la sertarul cu discuri și l-am găsit sub concertul pentru violoncel al lui Kavalevski, al doilea disc din raft.

   În acel moment am avut revelația cea mai zguduitoare a unei vieți pierdute. Asemănătoare cu secunda în care am privit trupul lipsit de viață al lui Val, am simțit mirosul sângelui și al părului năclăit.

   Compoziția muzicală pe care tata și D`Ambrizzi o ascultaseră în acea seară la Roma, înainte de război, înainte ca ei să pornească pe drumurile lor, avea două nume. Iar celălalt nume era scris negru pe alb, pe coperta îngălbenită a vechiului album.

   Concertul „Arhiducele”.

   În cele din urmă, am introdus discul în aparat și l-am pornit. Mâinile îmi tremurau.

   M-am întors spre tatăl meu.

   - Val înțelesese totul, nu-i așa?

   - Ți-am spus, Ben. Sora ta era încurcată...

   - Val știa că tu ești. Într-un fel sau altul, a înțeles. Știa totul... 

   Simțeam că mă sufoc.

   - Știa că tu ești Arhiducele?

   - Ce naiba vorbești?

   - Știa că tu ești Arhiducele. Știa că tu și Indelicato voiați să-l împiedicați pe D`Ambrizzi să devină papă...

   - Nebunule! Nu înțelegi nimic!

   - A venit acasă ca să te avertizeze că voia să facă totul public - te-ai întâlnit cu ea în ziua în care a fost ucisă. Puțin îmi pasă de alibiul tău, ședința de la New York, nimeni nu s-a gândit să-l verifice și, oricum, tu ești Hugh Driskill, pentru Dumnezeu, poți să-ți aranjezi un alibi și cu președintele... Ea voia ca tu să o convingi cumva  că se înșelase, că nu era adevărat.. și tu, monstru blestemat, tu l-ai pus pe Horstmann să o ucidă! Trebuia să-ți salvezi conspirația ta murdară... Așa că Val - mă înecam în furia mea, care sfârâia și ardea ca o flacără roșie în capul meu - Val a trebuit ă moară...

   Acordurile muzicii curgeau, paharul a căzut din mâna tatălui meu și s-a spart pe vatra de piatră.

   - Trebuia să salvez Biserica!

   S-a clătinat pe spate, alb la față, și a căzut peste paharul spart. S-a uitat la mâna năclăită de sânge, la sticla care se înfipsese în palmă.

   - A trebuit să sacrific ceea ce am iubit cel mai mult pe lume! Pentru Biserică, Ben, pentru Biserică!

                                                        3

                                                  DRISKILL

             Se spune că mărturisirea e bună pentru suflet, dar când l-am ascultat pe tata am început să mă îndoiesc de sufletul meu.

   Stătea pe vatra de piatră, lângă foc, rezemat de cămin, și vorbea cu mine, frângându-și mâinile însângerate în poală, marele Hugh Driskill, care ar fi putut să ajungă la Casa Albă, care stăpânea bogăția eternă și monumentală, care controla puterea dăruită de această bogăție și pe care el o mărise - marele Hugh Driskill care își omorâse fiica, își trădase prietenul și, pentru Dumnezeu, salvase viața unui papă.

   Hugh Driskill studiase Biserica Romană și hotărâse că el știa ce era mai bine, el știa ce trebuia să facă, și vărsase destul sânge pentru a o menține în direcția dorită de el. Își disprețuise fiul și acum se bălăcea în propriul lui sânge, cu palmele străpunse de ace ascuțite de sticlă, în timp ce își rostea confesiunea în fața aceluiași fiu care îi întorcea ura în întreaga ei grozăvie și se întreba dacă avea curajul să ridice vătraiul de fier și să-l lovească până îl omoară...

   - Indelicato a spus că Val știa prea multe.

   Vocea tatălui meu era joasă. Privirea lui trecea de la mine la mâini și înapoi, așteptând parcă o explicație pentru ceea ce se întâmplase. Fața îi era pătată de sânge. Arăta ca un indian războinic, dar nu mai era. De multă vreme nu mai era.

   - Indelicato, am spus eu.

   Vedeam totul în fața ochilor, pumnalul înfipt în piept, mânerul elegant de aur. Focul ardea și trosnea. Tata era transpirat, dar nu părea să-și dea seama. El avea probleme cu mărturisirea. Se lupta să rămână coerent.

   - Eu și Indelicato eram singurii supraviețuitori ai acelor zile. Și D`Ambrizzi, desigur, dar el era... nebun, el nu înțelegea Biserica. Credea că putea să o facă să danseze cum îi cânta el... Manfredi și cu mine cunoșteam Biserica, știam că era... că este. Natura ei e imuabilă, iar noi o slujim, nu ea ne slujește pe noi. D`Ambrizzi n-a înțeles asta niciodată. Spritul lui a infectat-o și pe Val - Indelicato mi-a spus că voiau să distrugă Biserica, așa cum o cunoaștem noi, ea, D`Ambrizzi și Callistus, care era opera lui D`Ambrizzi, dar Dumnezeu a intervenit pentru a se ocupa de Callistus. Dar era o cursă contra cronometru, trebuia să fim pregătiți la moartea lui Callistus...

   A spus vrute și nevrute, iar eu m-am pomenit holbându-mă la fața lui, umedă de sânge și sudoare, sau privind focul, sau refuzând să-l mai ascult, auzind numai șuieratul vântului și bătaia ninsorii în acoperișul de sticlă.

   - Ea descoperise totul, reconstituise trecutul pas cu pas, asta era o realizare imposibilă, dar Val se încăpățâna să sape în continuare, așa cum a făcut toată viața...

   - Nu-i nevoie să-mi spui mie cum era Val, am zis eu.

   - Crimele de război, crimele de acum, ea înțelesese totul: D`Ambrizzi, Simon, Indelicato, Colectorul și eu, omul care l-a salvat pe papă, doar că ea mă considera cu totul altceva, da, știa tot. Biserica rezistase multor atacuri - eu și Indelicato ne-am gândit mult, am cântărit totul, încercând să găsim o altă cale - dar povestea lui Val, dovezile pe care le adunase, era prea mult... prea mult pentru epoca aceasta a comunicațiilor, a televiziunii și a reporterilor care erau în stare s-o scuture pe toate părțile, să despice firul în 4, să distrugă totul. Trebuie să înțelegi, Ben, pentru prima oară în istorie cineva avea puterea de a distruge Biserica, de a o transforma într-un spectacol de circ, târând-o prin fața tuturor ochilor omenirii - o călugăriță cunoscută în toate colțurile lumii pentru faptele ei bune, pentru inteligență, spiritul și munca ei, ea putea s-o facă. Gândește-te cum era sora ta, televiziunea o iubea, ea ar fi făcut tot posibilul ca scandalul să nu se oprească, ar fi continuat la nesfârșit. Asta ar fi însemnat sfârșitul, nu înțelegi? Papa era pe moarte, toate poveștile despre crimele lui Ioan al XXIII-lea și al lui Ioan Paul I ar fi ieșit la lumină, doar că, de data asta, n-ar mai fi putut fi șterse, mușamalizate și uitate la fel de simplu.

   Și-a șters transpirația de pe față, iar cioburile din palmă i-au zgâriat fruntea. I-ar fi plăcut simbolismul, fruntea însângerată, coroana de spni, martirul care-și vărsa sângele pentru crednța sa, pentru Biserica lui.

   - Era triumful Antihristului, sfârșitul Bisericii... și era fiica mea, Ben, ființa pe care o iubeam cel mai mult... i-am spus și ei toate astea, dar n-am putut s-o opresc, fiindcă descoperise totul, făcuse toate legăturile, nu știu cum a aflat că eu eram Arhiducele, dar avea fotografia aceea nenorocită pe care o furase de la Richter și mi-a spus: „Știu că tu ești  Arhiducele... Știu că ai fost amestecat de la început, vechiul agent OSS, eroul de război, slujitorul pe veci al Bisericii...”

   Îl ascultam pe el, dar auzeam vocea ei. 

   - Mi-a spus: „Și tu, dragă tati, ai făcut această poză, nu-i așa? Tu l-ai trădat pe prietenul tău D`Ambrizzi și ai dat fuga la dobitocul de Indelicato.” L-a făcut pe Indelicato dobitoc - ce naiba se întâmpla, Ben? O călugăriță să vorbească așa, ce-a vrut să spună?

   - A vrut să spună că Indelicato era un dobitoc. Și nu se înșela.

   M-am întrebat dacă zâmbeam amintirii ei. Cred că zâmbeam.

   - Și a fost blândă, am spus, din considerație pentru sensibilitatea ta.

   - Ea nu înțelegea oamenii ca Indelicato și Pius - eu i-am cunoscut, Ben, i-am cunoscut - ei poartă Biserica în inimă și nu țin cont de capriciile trecătoare, de moralitatea iftină și temporară... Dumnezeule, Ben! D`Ambrizzi voia să-l omare pe papă! Trebuia să-l opresc. Dar i-am fost un bun prieten... puteam să-l ucid! Dar eu țineam la el... așa că i-am trădat complotul, cum îi spunea ea - și am greșit că l-am salvat pe papă! Era nebună, Ben, era înconjurată din toate părțile de nebunie! Nimic nu mai conta pentru ea, își trădase jurămintele. Era târfa lui Lockhardt! Voia să distrugă totul - nu înțelegi, nu-i așa? Când am plecat de acasă în ziua aceea, Horstmann  aștepta pe drumul către Princeton. Plecarea mea era semnalul...

   Tatăl meu plângea.

   - A fost cel mai cumplit moment din viața mea. Asta era inima întunericului, Ben, și nu poți să-ți închipui cum era...

   - La naiba, ce greu ți-a fost, tată. A fost un iad pentru tine...

   Impulsul de a-l ucide îmi dădea târcoale, îmi inunda gândurile.

   - E un iad! Dumnezeule, nu vezi? Sunt în iad ș n-o să mai ies niciodată....

   - Să mai spui că nu există dreptate, am zis. Vreau să înțeleg bine... Tu i-ai dat lui Indelicato sau lui Horstmann cale liberă pentru a-ți ucide fiica. Nu mă interesează când și cum... dar care era vina ei? Omorâse ea pe cineva? Pe cine a lăsat ea mort în șanț? Sau în capelă? Era o călugăriță care iubea Biserica și credea în bunătatea ei fundamentală, în puterea ei de a face bine. Voia să o curețe de rău - și nu era o fanatică, o scrântită, ea avea dovada faptului că nebunii erau stăpâni în azil. Asta e marea deosebire dintre tine și Val. Tu nu crezi în esența Bisericii, dar ea credea. Ea credea în bunătatea, bunul-simț, blândețea și forța Bisericii, știa că avea să supraviețuiască și să înflorească din nou, după ce avea să fie curățată de rău...

   - Dar te-am salvat pe tine, Ben! Au vrut să te omoare - eu zăceam în spital... dorind să mor din cauza lui Val... Tu ai fost atacat... i-am spus lui Indelicato că, dacă mureai, aveam să dau totul publicității, pentru că nu mai aveam nimic de pierdut... pentru că Biserica ar fi căzut deja în abisul întunecat... Mă asculți? Te-am salvat pe tine și Biserica!

   - Felicitări, tată!

   - Pe urmă a început să mă acuze de uciderea lui Governeau. A spus că îmi stătea în fire să ucid... că totul avea să iasă la lumină... 

   M-am apropiat de tata. Era timpul să pun capăt nenorocirilor. Era timpul să-l dobor ca pe un animal turbat ce era.

   S-a tras înapoi. Știa ce-l aștepta. Patricidul s-ar fi potrivit perfect în dosarul familiei noastre.

   A ridicat o mână pentru a se apăra. Mânecile cămășii și vesta erau năclăite de sânge.

   Am auzit un zgomot. O bătaie ușoară, un ciocănit înăbușit în bătaia vântului. M-am uitat în spate. În încăpere nu eram decât noi.

   Bătaia ușoară s-a transformat în bubuituri și am auzit ceva trosnind deasupra capului.

   Un om stătea întins pe acoperișul de sticlă, cu brațele îndepărtate, și lovea cu pumnii în geam, iar geamul și ramele începeau să cedeze.

   Apoi cerul s-a prăbușit. Am avut senzația că geamul a explodat în cameră, sub greutatea corpului. Rama de aluminiu s-a îndoit și s-a frânt, sticla a crăpat și s-a sfărâmat, apoi un fel de ploaie sclipitoare, de cioburi de sticlă și bucăți de metal, reflectând lumina focului și becurile colorate din brad, s-a abătut asupra noastră.

   Tata urla undeva departe și, în mijlocul furtunii de sticlă, metal și zăpadă, un om se năpustea asupra noastră, ca un meteorit dintr-un joc de artificii cosmic.

   Corpul s-a prăbușit pe o canapea, s-a rostogolit lovind o masă de cafea și a rămas cu fața în jos la poalele bradului de Crăciun. Omul s-a mișcat și a dat din picioare, zbătându-se să se întoarcă. Degetele înmănușate trăgeau de masca neagră de ski, de parcă s-ar fi înecat, sufocându-se sub împletitutra de lână.

   Am îngenuncheat lângă el și l-am întors cu fața în sus. Partea din față a hainei albe era pătată de sânge. Avea o gaură pe unde intrase glonțul în partea din stânga a pieptului și când l-am întors am văzut și gaura cealaltă, de ieșire. Sângele se împrăștiase peste tot. Se pare că nu fusese o creangă trosnind.

   El trăgea în continuare de mască. Haina și masca erau pline de cioburi de sticlă. Tușea sub mască, încercând să vorbească.

   L-am ajutat, trăgându-i masca de pe chip. Avea fața zgâriată și sângele îi curgea prin răni. Era Artie Dunn.

    S-a uitat la mine și și-a lins sângele de pe buze.

   - Ce zi nenorocită, a șoptit.

   Râsul i-a gâlgâit în piept.

   - Ticălosul m-a împușcat. Pe mine... Eu te supravegheam... Nu-mi place sămerg pe munte, prietene... Știam că avea să vină după tatăl tău... E aici...

   - Știai?

   - Știam că Summerhays nu era Arhiducele, pentru Dumnezeu... știam că era tatăl tău, numai el putea să fie, și știam că tu n-o să-ți dai seama niciodată... La naiba, mă doare... Îmi pare rău de acoperișul tău... trebuia să te avertizez...

   Ochii îi erau puțin înspăimântați. A privit în jur, mișcându-și capul încet, cu mare greutate.

   - Tatăl tău nu arată prea bine... Ai nevoie de un apărător, Ben, vorbesc serios.

   A tușit și și-a lins buzele uscate. Saliva îi era roz. Poate din cauza tăieturilor de la gură.

   - M-am simțit și mai bine... Ascultă-mă, e aici. S-a întors și acum e acolo afară... Știam că va veni, am aștepta, am urmărit...

   Gâfâia. Eu îl sprijineam cu brațul pe după umeri. Era sleit de puteri.

   Tata își ținea capul în mâini, dar nu se mișcase de lângă foc. Își ștergea mereu ochii, mâzgălindu-se pe față cu sângele de pe mâini. Sub stratul de sânge, era cenușiu precum cimentul ud.

   - Ce spune? Spune-mi ce zice. Cine e acolo? Cine a venit?

   Din spatele meu a răsunat o voce pe care o mai auzisem o dată. O auzisem în biserica din Avignon, spunându-mi să mă  acasă. Acum știam de ce nu mă omorâse când avusese ocazia. Tata îi trimisese ordinul din patul lui de spital. Tata mă cruțase.

   M-am întors și am privit în ochii fără fund ai lui August Horstmann.

   Purta un pardesiu lung, negru și o pălărie neagră cu borurile răsucite de jur-împrejur. Ochii i se holbau din spatele lentilelor rotunde. Purta un fular roșu. Zăpada îi atârna pe haină și pe pălărie. Era de un calm perfect.

   - Îți spune că am venit după tine, Arhiduce. Știai că trebuia să vin.

   Stătea exact în fața ursului uriaș. Acesta părea să-l amenințe din spate, dar el nu-și dădea seama. Părea că voia să-l prindă în gheare.

   Am început să vorbesc, iar el a ridicat o mână. În cealaltă avea un Walther de 9 mm.

   - N-am venit pentru tine, a spus el, accentuând cuvintele.

   M-a privit scurt de sus până jos, de-a lungul nasului îndrăzneț. Vedeam pomul de Crăciun reflectat în lentilele lui. Apoi s-a întors spre tata. Am simțit mâna părintelui Dunn mișcându-se ușor în spatele meu, căutând ceva în buzunarul hainei. A tușit încet. 

   Horstmann a spus:

   - E timpul, Arhiduce. Timpul pentru un Iuda vine la fel de inevitabil ca moartea. Este moartea.

   Tata se holba la el cu un aer  neîncrezător care se transforma treptat în ceva asemănător cu transa.

   - L-ai trădat pe Simon și mulți oameni au murit din cauza ta. Și acum m-ai pus să măcelăresc niște nevinovați... Am venit să-i răzbun, Arhiduce. Sunt foarte mulți... Și sunt aici, ne înconjoară. Închide ochii și o să le vezi chipurile.

   Tata s-a ridicat încet și a rămas în picioare, înfruntându-l. Apoi a închis ochii.

   - Îi vezi, Arhiduce?

   A tras un glonț în capul tatălui meu. Tata a căzut pe spate, cu capul și umerii în cămin, de unde săreau scântei și buștenii trosneau sub greutatea lui. Flăcările s-au înălțat și i-au cuprins fața, iar valurile de căldură i-au încețoșat trăsăturile care păreau să se topească. A dat cu picioarele în podea ca într-un dans al morții.

   Dunn a oftat și mi-a strecurat în mână un obiect rece și greu. Apoi s-a prăbușit pe spate și în jurul gurii i-a apărut o spumă roșie. Respira încet, dar pata care înconjura rana făcută de glonț era din ce în ce mai întinsă. 

   Am tras piedica vechiului Colt 45 și l-am îndreptat către Horstmann.

   Ea s-a întors de la priveliștea îngrozitoare a tatălui meu cuprins de flăcări și s-a uitat la mine. Din cămin se auzea un sfârâit.

    - N-am nimic cu tine, mi-a spus el.

   Pistolul lui mă țintuia. Nu părea să observe automatul uriaș din mâna mea.

   - Mi se pare firesc, am spus. Nu ți-am făcut nimic. Dar tu l-ai împușcat pe prietenul meu Dunn și ai ucis-o pe sora mea... Te miră faptul că nu-mi pasă de scuzele tale? Ai fost indus în eroare - știu. Dar mi-e imposibil să te compătimesc pentru ceea ce ți s-a întâmplat.

   - Am făcut tot ce-am putut pentru a regla conturile. 

   Am clătinat din cap.

   - Nu e de ajuns. Fiindcă nu tu o răzbuni pe sora mea. Eu o răzbun. Mi-ai omorât sora și am jurat că am să te găsesc. Acum n-am altă soluție decât să te ucid.

   Mi-a zâmbit.

   - Un alt pistol jucărie, domnule Driskill?

   - Nu, am spus. E adevărat.

   Primul glonț i-a sfârtecat pieptul și l-a aruncat în labele ursului, unde a rămas agățat, împietrit, cu ochii bulbucați, gata să-i iasă din orbite.

   Poate că primul glonț l-a omorât sau l-ar fi omorât, dar nu era de ajuns pentru a-mi scoate otrava din sânge. Așteptasem cumplit de mult și aș fi vrut să am un auditoriu, fiindcă simțeam nevoia de a face o declarație. Arma vorbea în locul meu. Asta îmi domolea furia. Purificare. Manifestare divină cu un Colt 45.

   Al doilea glonț i-a smuls o parte din cap, o dată cu o bucată din blana ursului. Zgomotul era insuportabil. Al treilea glonț i-a sfârtecat gâtul și bărbia și l-a aruncat împreună cu ursul în hol.

   Am auzit vocea slabă a lui Dunn în spatele meu.

   - Cred că l-ai ucis, Ben.

   Am sunat poliția și pompierii din Menander și i-am lăsat pe ei să aducă o ambulanță până la cabană, pentru o problemă de viață și de moarte. Apoi am târât corpul pârlit al tatălui meu afară din cămin. Simțeam mirosul tatălui meu arzând. 

   Pentru Artie Dunn nu prea aveam ce să fac. Ori scăpa, ori nu. L-am ținut în brațe, încercând să-l conving să nu moară. Îi spuneam încontinuu să se uite la pomul de Crăciun care se înălța deasupra noastră. Am simțit vântul înghețat și zăpada udă bătându-mi în față, din noapte.

   După un timp am început să cânt încet, pentru mine, colinde de Crăciun, iar părintele Dunn s-a mișcat în brațele mele și l-am auzit murmurând.

   Odihniți-vă, gazde vesele,

   Și nu vă temeți de nimic...

   Așa ne-au găsit.

  Ninsoarea cădea pe noi, becurile din brad străluceau colorate și vesele, 3 bărbați erau împușcați, un urs, prăbușit, iar un păgân, a cărui minte plecase la plimbare, bântuia prin întunericul ce ne cuprinsese pe toți.

                                ODIHNEȘTE-TE ÎN PACE

          Moartea tatălui meu a concurat, din punctul de vedere al atenției acordate de presă și de oamenii importanți, cu stingerea din viață a Sanctității sale, papa Callistus.

   Ceasul papei a încetat să mai bată, după socoteala mea, la 12 ore după ce August Horstmann l-a omorât pe tata. Când am privit înapoi de la o anumită distanță psihologică, toată afacerea a căpătat aspectul unui joc englezesc în care ultimul participant rămas în viață câștigă marele premiu.

   Se pare că Giacomo D`Ambrizzi era ultimul războinic rămas pe câmpul de luptă. Premiul lui avea să fie, oare, tronul lui Petru?

   În perioada imediat  următoare acelei nopți petrecute la cabană, au fost necesare o mulțime de aranjamente pentru a evita avalanșa întrebărilor fără răspuns.

   Nu mi-a trecut prin cap să cer ajutorul altcuiva în afara lui Drew Summerhays, care își folosea probabil inluența la maximum pentru a împiedica ravagiile exploziei să ajungă până la Roma. El l-a târât cu forța pe arhiepiscopul cardinal Klammer jos din pat și l-a obligat să tragă toate sforile disponibile, iar restul n-a fost pentru mine decât o ceață apăsătoare. Nu știu cum, dar până la urmă a reușit să acopere totul, construind o mușamalizare impenetrabilă.

   Nu era el Arhiducele, dar în venele lui curgea atât sângele lui Hercule, cât și al lui Machiavelli.

   Când l-am întrebat de ce fusese la Avignon, a încercat să ocolească răspunsul. Înghesuit în colț, a spus doar că se temuse că era ceva putred în inima lucrurilor, dar nu era sigur cine se afla în spatele lor.

   - Încercam doar să previn posibilitatea ca totul să se prăbușească în capul tău. Ben, îmi pare rău că a trebuit să plătești un preț atât de mare.

   Pentru numele lui Dumnezeu, el încercase să mă protejeze.

   Varianta oficială spunea că inima slăbită a tatei cedase într-un mod nu foarte surprinzător. Sic transit. Niciodată nu va mai exista un om ca el. Erou de război, emisar al păcii, slujitor al Bisericii în fiecare zi din viața lui.

   August Horstmann a fost îngropat, fără vâlvă, într-un mic cimitir care desrvea un sat în mare măsură catolic, dintr-un ținut minier din Pennsylvania, aproape de locul de odihnă al preoților săraci și bătrâni.

   Părintele Artie Dunn a fost dus la un spital particular, obișnuit să trateze într-un mod discret oameni foarte bogați, foarte cunoscuți și foarte puternici. După 24 de ore am aflat că avea să supraviețuiacă.

   Pentru rolul jucat în piesa aceasta complicată, satul Menander a primit anumit asigurări care aveau să fie respectate, fără greșeală, prin intermediul fondurilor Bisericii și al buzunarelor unor miliardari catolici anonimi, solicitați să presteze  anumite servicii. Era evident că, fiind moștenitorul tatălui meu, de la mine se aștepta o contribuție considerabilă adusă acestor îmbunătățiri cvice care includeau stația de pompieri, spitalul local, unnou patinoar de hochei și un nou liceu.

   - Daruri, daruri, daruri; chiar și din mprmânt, tatăl tău continuă să facă fapte bune, a spus Drew Summerhays.

   Funerariile de stat - le numesc așa fiindcă, în realitate, asta au fost - ale lui Hugh Driskill s-au desfășurat la Catedrala Sfântul Patrick de pa Strada 5. Apoi ne-am deplasat la cimitirul bisericii Sfânta Maria din New Pru.

   Îmi lipsea Artie Dunn, care și-ar fi păstrat tot timpul perspectiva cristalină. Îmi lipsea sora mea, dar aceasta devenise o durere familiară care nu putea fi vindecată. Aveam s-o port cu mine petru tot restul vieții.

   Și, firește îmi lipsea sora Elizabeh. Dar ea era la Roma, acolo era locul ei, și într-un ungher al minții am văzut-o, mi-am imaginat agitația și emoțiile pe care le simțea, probabil, pentru că murise Callistus și se pregăteau ultimele mutări ale jocului ce avea să-l încoroneze pe noul învingător, succesorul lui Calistus.

   Piersică se pregătea să-și facă datoria. Lângă el se mai aflau Margaret Korder, câțiva vechi prieteni, un fost secretar de stat, un moderator de televiziune ieșit la pensie, o parte dintre partenerii lui de-o viață și Drew Summerhays care îi văzuse pe mulți dintre tovarășii lui căzuți și îngropați.

   În timp ce așteptam descărcarea sicriului din mașina mortuară și aducerea lui în cimitir, Summerhays a venit lângă mine. Avea un aer puțin studiat, de parcă am fi împărtășit o taină îngrozitoare, ceea ce presupun că era adevărat, deși eu n-aveam idee în ce măsură știa ce se întâmplase.

   Mi-a zâmbi cu acel aspect familiar, de iarnă, care rămânea la fel în fiecare anotimp.

   - Nu știu ce să spun, am șoptit. Te-ai ocupat de tot, de fiecare amănunt. N-am cum să-ți mulțumesc, deși aș vrea din tot sufletul.

   - Bai ai cum, Ben, ai cum.

   Sicriul a trecut prin fața noastră. Piersică stătea de vorbă cu Margaret Korder. Summerhays părea că se străduia să-și înăbușe dorința de a saluta rămășițele tatălui meu.

   - În curând o să-mi vină și mie rândul. Am scris o scrisoare în care spun că vreau să te ocupi tu de toate. Nu va fi complicat, dar există oameni care insistă să vină și trebuie primiți cum se cuvine. Ți-am lăsat instrucțiuni. Tu vei face ca totul să meargă ca pe roate. O să fiu cu ochii pe tine.

   M-a luat de braț și ne-am apropiat încet de mormântul proaspăt săpat. Tata avea să se odihnească între sora mea și mama mea.

   - Uită tot ce s-a întâmplat de la moartea surorii tale... Ai auzit, Ben?

   - Ce tot spui? De ce te mai temi acum?

   - Eu am ajuns mult prea departe ca să mă mai tem de ceva. Ce tot spun? Asta spun: dacă poți fi ignorant, e o nebunie să fii înțelept.

   - A, bine, când e vorba de Biserică, la trecut sau la prezent, ignoranța e idealul la care aspir. E ciudat, Drew. În ultima vreme, am început să-mi amintesc... credința...

   - Ignoranța și credința merg mână în mână.  De-a lungul secolelor n-am făct decât să dovedim această afirmație. Biserica nu e nici pe departe terminată, să știi.

   - Asta e ceea ce mi-a adus credința înapoi. Dacă Biserica poate supraviețui acestor încercări...

   - Tatăl tău, a spus el, în cele din urmă. Totul la el e foarte implicat și totul a venit din devotamentul lui pentru Biserică.

   - Dacă te gândești la asta, îți dai seama că e foarte complicat, am spus. Eu vreau să-mi petrec restul vieții fără să măgândesc.

   - Ei bine, n-ai să reușești, Ben. Tatăl tău a fost un om mare. Și în cele mai importante aspecte tu îi semeni foarte mult. 

   Vântul era atât de rece, încât m-am simțit de sticlă, gata să mă sparg.

   - El nu și-a iertat niciodată felul în care s-a purtat cu tine. Dar n-a știut cum să îndrepte lucrurile.

   - Nu contează, Drew. Suntem ceea ce suntem, suma totală a trecutului.

   Am stat pe margina mormântului și m-am gândit la sora mea, la toată familia mea, care acum era moartă. Eu eram ultimul Driskill.

   Am avut un sentiment straniu, văzând șirul de morminte, văzând locul de lângă sora mea, unde într-o zi aveam să-mi caut și eu odihna.

   

    Tremuram și apoi  am auzit o mașină parcând în spatele nostru, la marginea drumului, lângă mormântul părintelui Governeau. Am auzit ușa mașinii trântindu-se cu un zgomot înăbușit.

   Piersică vorbea despre tatăl meu, despre familia Driskill.

   Am simțit lacrimi rostogolindu-se pe obrajii mei și eram prea tulburat să înțeleg de ce.

   Slujba s-a încheiat, tata a fost așezat în mormânt și lumea a început să treacă pe lângă mine, să mă atingă și să-mi spună toate toate lucrurile care se spun de obicei în asemenea împrejurări.

   Apoi am rămas singur lângă mormânt, în întuunericul care se lăsa cu repeziciune.

   - Ben...

   Am recunoscut glasul și m-am întors, cu inima bătând să-mi sară din piept.

   Ea venea înspre mine, iar vântul îi flutura haina lungă de lână, dându-i un aer mândru de vagabond. Tocurile cizmelor ei loveau stratul de zăpadă. 

   Cu pasul ei lung, a parcurs repede distanța de la mașina parcată în stradă. Vântul îi flutura părul lung și des peste față, iar ea îl îndepărta cu degetele înmănușate. S-a uitat la mine cu prvirea ei directă, neclintită.

   - Îmi pare rău că am întârziat. M-am pierdut...

   Simțeam că mă cufund în ochii ei, în chipul ei, în timp ce vorbea. Mi-a luat mâna într-a ei.

   - Cum te simți, Ben?

   - Sunt bine, Elizabeth. Nu trebuia să bați drumul până aici.

   - Știu.

   - Cred că înnebunești la Roma... înmormântarea lui Callistus, adunarea cardinalilor și celelalte. Ar trebui să stabilești pariurile acum.

   Ea a zâmbit.

   - D`Ambrizzi conduce plutonul cu 5 la 3. Trupele lui Indelicato sunt confuze și derutate. După cum merg lucrurile, mulți cred că sunt șanse de 2 la 1 ca D`Ambrizzi să moară brusc, chiar înaintea alegerilor.

   - Marea șansă a Sfântului Jack.

   A ridicat din umerii ei largi, păstrându-și zâmbetul.

   - Nu prea mai are nicio importanță, nu-i așa? Nicio importanță.

   - Nu mai are? E ciudat să spui așa ceva. Cât timp rămâi?

   O și vedeam mergând înapoi la mașină, întorcându-se la Aeroportul Kennedy și lăsând în urmă mica ei vizită de politețe.

   - Asta depinde în mare parte de tine, a spus ea.

   - Ce vrei să spui?

   - Sunt acolo unde vreau să fiu, Ben. Aici.

   - Te-ai gândit bine?

   Mi-a luat mult timp ca să înțeleg. Mi-era frică să-mi cred urechilor.

   - Ben, asta e o întrebare puțin cam prostuță. 

   M-a luat de braț și m-a strâns lângă ea.

   - Acum mă tem că n-ai de ales: ori ești de acord, ori taci. Așa spunem noi în Biserică.

   Un nou zâmbet i-a apărut pe chip, ca o dimineață senină.

   - Să fiu al naibii, am spus, mai mult pentru mine decât pentru ea.

   Mă trăgea după eape drum. Avea obraji roșii de ger. Am auzit vântul șuierându-mi în urechi.

   Din inima morții, mă întorceam la viață. Auzisem oare râsul vesel al surorii mele purtat de vânt?

   - Am forte multe lucruri să-ți povestesc, i-am spus.

   Se întunecase. Noi ne îndreptam spre luminile și căldura din mica bisercă.

       PACE.