Assassini, Thomas Gifford

.....................................................

                7-11

       - Vreți să spuneți că așa ceva s-a mai întâmplat și altădată. Curățarea uscăturilor, epurarea celor care încurcă, provoacă necazuri... toate pentru apărarea Bisericii, bineînțeles.

   Ea nu-și putu ascunde sarcasmul din voce.

   - Păi, acesta era domeniul sorei Valentine, nu-i așa? Violența ca politică - o fascina...

   - A vorbit despre asta cu dumneavoastră?

   El aprobă.

   - Asta nu înseamnă că era de acord, spuse ea. Nici Val și nici eu n-am fi încercat să justificăm violența ca politică sau ca mijloc de a îndeplini un scop. Val era istoric, nu avocat. Și, mai ales, nu era avocatul diavolului.

   - Știți foarte bine că era un avocat. Apărarea a fost viața ei....

   - Dar nu apărarea violenței.

   - Totuși, mă întreb... dilema morală. Răul în slujba binelui. 

   Tensiunea începea să dispară. Faptul că era cu ea, că vorbea cu ea, chiar dacă nu se înțelegeau, îl făcea să se simtă din nou om, să nu se gândească la lucruri îngrozitoare.

   - Eu o consider o contradicție morală fără rezolvare. N-am puterea și înțelepciunea să o înlătur.

   - Dar s-ar putea ca într-o zi să fie nevoie s-o rezolvați. Nu înțelegeți? Mergeți pe urmele lui Val, în umbra ei, îi continuați munca... dacă se va întâmpla să vă confruntați cu o alegere, soră?

   - Ce alegere?

   - Dacă Biserica, în persoana ucigașului, vă spune: „Încetați munca, uitați tot ce făcea sora Valentine... și trăiți. Sau insistați și veți fi omorâtă, pentru binele Bisericii.” Veți fi obligată să alegeți.

   - În primul rând, ce rost are să mă speriați?

   - Ca să rămâneți în viață.

   - În al doilea rând, am să încerc să evit confruntarea.

   - Înțeleg, soră. Vă doresc din tot sufletul să vă bucurați de acest lux. Dar dorințele și rugăciunile mele s-ar putea să nu fie de ajuns. Răul în slujba binelui - se transformă în bine? S-ar putea să avem încă nevoie de clarviziunea Magului....

   Ea ibucni în râs.

   - Vă referiți la D`Ambrizzi.

   - Magul, repetă el. Ianul cu două fețe, privind înspre viitor și înspre trecut. Poate că, în fond, el are răspunsul. Mare parte din viața lui e unmister.

   În sfârșit, se ridică.

   - Poate că assassini-i de demult și-au slujit scopul - acum, în timpurile mai noi, cine știe cu ce probleme se va confrunta Biserica? Ne aflăm în inima întunericului, soră.

   Își puse pelerina.

   Ea se ridicase și îl ajuta. Apoi se opri și își duse degetul la gură, îndemnându-l să asculte pasajul din Rigoletto.

   Cea mai frumoasă scenă abia începuse, duetul dintre Rigoletto și Sparafucile. Muzica era sumbră și diabolică, sinistră, bogată în acordurile violoncelului și contrabasului.

   Sparafucile îi vorbește lui Rigoletto despre el.

   „Un om care pentru o mică recompensă

   Vă va descotorosi de un rival... Pentru că aveți unul.

   Sparafucile își scoate sabia din teacă...

   Aceasta este unealta mea. Vă poate sluji?”

   Sparafucile era unul dintre assassini.

          Durerea îl cuprinse pe Callistus la miezul nopții, așa cum se întâmpla de atâtea ori.

   Se ridică, se dădu jos din pat și se plimbă prin dormitor, cu transpirația picurându-i pe față și dinții scrâșnind, așteptând să-i treacă. Mai devreme sau mai târziu, avea să vină momentul în care n-o să-i mai treacă, iar sfârșitul avea să urmeze curând. Dar, se întrebă, putea el să aștepte până ce soarta avea să-i semneze cruda sentință?

   Apoi durerea începu să slăbească, iar el se relaxă, temându-se că s-ar putea întoarce, că era doar o păcăleală.

   Se așeză la birou și ridică frumosul pumnal florentin pe care îl primise de la cardinalul Indelicato cu ocazia urcării sale pe tronul lui Petru. Îl folosea, de obicei, la deschiderea scrisorilor, iar acum, când petrecea mai mult timp în dormitor, îi găsise un loc pe micul birou.

   Pumnalul era o piesă valoroasă, lucrată în aur și oțel, foarte veche. Strălucirea slabă a lămpii de pe masă se reflectă în lamă. Își văzu propriul chip, un abur de trăsături, oglindit pe suprafața metalică. Se întrebă câți oameni omorâse această lamă.

   Când durerea se stinse, el își frecă ochii, apoi luă prosopul aflat lângă piciorul patului și își șterse sudoarea de pe față. Se întinse înapoi în pat, așteptând să se întoarcă somnul. Știa că avea mult de așteptat.

   Observă cu uimire că încă mai ținea pumnalul în mână. I se întâmpla des în ultima vreme să nu-și amintească deloc ceea ce făcuse înainte. De unde apăruse pumnalul? Probabil că nu-l pusese la loc pe birou... Îl privi cu atenție, amintindu-și ce-i spusese Indelicato, că aparținuse familiei lui de mult, mult timp, de veacuri, că reprezenta curajul și lipsa de scrupule, calități pe care el trebuia să le îndeplinească din clipa în care încetase să mai fie cardinalul di Mona și devenise papa Callistus.

   Se gândea din ce în ce mai mult la cardinalul Indelicato în ultima vreme, cât de bine s-ar fi descurcat el la KGC, CIA sau MI5 sau - zâmbi cu amărăciune amintirii - la Gestapo. Înzestrarea pentru operațiunile de spionaj o avea în sânge, în inima ființei lui. 

   Acum îl supraveghea pe vechiul lui dușman, D`Ambrizzi. Callistus se întrebă dacă D`Ambrizzi știa că era urmărit. Callistus trebuia să admită că Indelicato primea informații excelente de la agenții lui. Indelicato îl știa pe D`Ambrizzi de mult timp: el era omul cel mai indicat pentru urmărire. Dar, astfel, cine mai rămânea să-l urmărească pe Indelicato? Gândurile papei alergau.

   D`Ambrizzi fusese întotdeauna perechea lui Indelicato în toți acești ani.

   La suprafață păreau perfect opuși: Indelicato avea sânge rece de reptilă, cu privirea sclipitoare și chipul lipsit de expresie, iar D`Ambrizzi era sociabil, cald și plin de viață. Dar când se ivea ocazia, amândoi erau brutali, fără milă, neîndurători... și se urau adânc unul pe altul. Amândoi erau infinit mai bine pregătiți decât el pentru a fi papă, totuși el fusese ales, dovedind încă o dată ceea ce spun oamenii despre căile ascunse ale Domnului.

   Callistus descoperi încă o veche maximă greșită. El află că nu toată viața îți trece prin fața ochilor când ești pe moarte. Nu. Tot ce-i trecea prin fața ochilor era perioada petrecută la Paris, noaptea în care ei stăteau lipiți de gardul de fier și urmăreau ce se întâmpla în micul cimitir. Noaptea în care tremurau de frig, privindu-l pe preotul înalt și subțire, cu sprâncenele unite, părintele LeBecq, Guy LeBecq, al cărui tată era bine cunoscutul comerciant de obiecte de artă din strada Faubourg-St.-Honore.... părintele LeBecq îi trădase.

   Acum ei erau singurii supraviețuitori, ceilalți muriseră toți, numai din cauza părintelui LeBecq... LeBecq, trădătorul aflat printre ei... totul se învârtea în jurul Complotului Pius, cum devenise cunoscut mai târziu în anumite cercuri, totul ținea de Complotul Pius, conspirația lui Simon, pe care nimeni nu-l vedea niciodată, Simon, care îi conducea în munca lor, Simon Verginius, care nu avea să-i părăsească niciodată...

   Printre pleoapele întredeschise, văzu pumnalul, îl învârti încet în mână... câteodată, când durerea era, într-adevăr, cumplită, când nu vedea în fața ochilor decât o perdea roșie de durere cu o gaură neagră în mijloc - în asemenea momente se gândea la pumnal, la vârful lui ascuțit ca gândirea unui iezuit, la lama lui subțire ca un fir de ață... și se gândea cât de ușor ar putea să oprească durerea, un țurțure trecut peste gât, peste încheieturi sau înfipt în inimă, și apoi, în sfârșit, liniștea....

   Gheață...

   În acea noapte, cimitirul era înghețat tot, Parisul era prin într-un frig arctic, în cimitir erau băltoace înghețate, pietrele de mormânt luceau... bărbatul masiv, cu o constituție de animal, îmbrăcat în sutană, îl aștepta pe părintele LeBecq, un preot așteptându-l pe altul și, dincolo de gard, tremurând, ținându-și răsuflarea, erau Sal di Mona, fratele Leo și olandezul cel blond... apoi cei 2 bărbați din cimitir, vorbindu-și în șoaptă printre pietre; dintr-o dată, bărbatul masiv cu brațe lungi, puternice, sări asupra celui mai înalt asemenea unui câine de vânătoare uriaș, deformat, luptându-se cu el, cuprinzându-l zdrobindu-l, lăsându-l să cadă ca o marionetă... apoi criminalul rămase nemișcat, suflând abur în noaptea înghețată, cu chipul luminat de un felinar, profilul... un chip pe care avea să-l cunoască mult mai bine, avându-l lângă el pentru tot restul vieții...

         În ziua următoare Sanctitatea sa papa Callistus se simți suficient de bine pentru a convoca o întrunire în biroul său.

   Participanții erau aceiași - D`Ambrizzi, Indelicato, Sandanato și două dintre ajutoarele mai tinere ale lui Indelicato, așteptând în anticameră. Ultimii 2 se bucurau de încrederea lui Indelicato și lucrau la anumite aspecte ale investigației asupra crimelor.

   În  colțul cel mai apropiat de birou se afla o instalație de oxigen pe rotile, cu sertărașe pentru alte echipamente medicale. Papa nu voia să-și asume niciun risc.

   Pierderea în greutate pe care o suferise începuse să se vadă pe chipul papei, brăzdat de riduri noi, adânci, de îngrijorare, care-i dădeau aspectul vag al unui clovn trist. Fața sa, cunoscută în toată lumea, se schimba irevocabil, topindu-se. În plus, purta lentile de contact și una dintre ele îl deranja. Își trăgea tot timpul pleoapa, îndepărtând-o de ochi și cerându-și scuze de fiecare dată. Apoi renunță și se lăsă pe spate în scaunul de la birou, jucându-se cu pumnalul florentin pe care descoperise că îl purta cu el.

   - Ei bine, spuse el, să trecem la treabă. Prezentați-mi raportul progreselor făcute.

   Nu era nevoie să le explice ce dorea. Acum îl interesa un singur lucru.

   Cardinalul D`Ambrizzi luă un dosar din mâna lui Sandanato. 

   Lumina soarelui se strecura prin ferestre și scotea în evidență paloarea și obrajii scobiți al lui Sandanato. Părea chiar mai încordat decât de obicei. Mâinile papei tremurau, iar el le lăsă să cadă pe masă, strângând încă pumnalul. D`Ambrizzi însuți arăta obosit și bătrân, ca un om cu prea multe taine îngrozitoare, ascunse în spatele ochilor lui uriași, de broscoi. Neliniștea umplea încăperea, ca un gaz toxic.

   - Am cercetat activitatea din ultimele săptămâni ale sorei Valentine, Sanctitate, spuse D`Ambrizzi. Unde a fost, ce a făcut, am încercat să punem cap la cap evenimentele care au condus la moartea ei. Am aflat că Ben Driskill a luat-o pe urmele ei, înapoi, începând cu crima. A fost la Alexandria acum o săptămână, plus-minus câteva zile. Acolo s-a întâlnit cu vechiul nostru prieten Klaus Richter...

   - Glumești, interveni papa brusc. Richter? Richter al nostru? Din vremurile acelea? Mi-ai spus că el era omul care te înspăimânta!

   - Chiar el, Sanctitate. Și vă asigur că mă înspăimânta cu-adevărat.

   - Candoarea asta, murmură Indelicatp, ți se potrivește perfect Giacomo.

   - Și, continuă D`Ambrizzi, s-a mai întâlnit cu un om care după aceea s-a sinucis.

   - Cu cine anume?

   - Etienne LeBecq, Sanctitate. Un comerciant de obiecte de artă.

   Callistus deschise larg ochii, simțind o explozie de adrenalină. Inima îi bătea înnebunităă, sărindu-i în piept.

   Se gândea: LeBecq, fratele părintelui Guy, care îl bântuia prin vise; acum, după 40 de ani, erau morți amândoi, toate păcatele întorcându-se asupra lor. Asta era? Toți fuseseră amestecați în Complotul Pius... Asta însemna că erau toți păcătoși, chemați, în sfârșit, să-și ispășească faptele?

   D`Ambrizzi continuă, răsfoind prin hârtii.

   - De asemenea, ni s-a raportat din Paris că un bătrân jurnalist pe nume Heywood...

   - Robbie Heywood, îl întrerupse moale Callistus. Cred că mi l-ai uitat, Giacomo. Purta haine stridente, putea să-ți împuie urechile și să te bage sub masă dacă-i dădeai ocazia. Dumnezeule, mi-l amintesc... Dar cum a ajuns el în povestea asta?

   - Mort, Sanctitate, spuse D`Ambrizzi. Omorât de un atacator necunoscut. Poliția n-are niciun indiciu, bineînțeles.

   Callistus încerca să-și amintească ultima oară când îl văzuse pe Heywood.

   - Dar ce legătură are el cu toată mizeria asta?

   - Sora Valentine s-a întâlnit cu el la Paris în timpul cercetărilor ei. Acum e mort. S-ar putea să existe o legătură....

   - Va trebui să afli mai mult decât atât, Giacomo, spuse Indelicato.

   Vocea lui avea un sunet metalic, rece.

   - Voi trimite pe cineva la Paris, să cerceteze.

   - Îi urez noroc, spuse D`Ambrizzi neîncrezător.

   Ridică puternic din umeri.

   - Poate că nu e decât o coincidență. Înjunghiat pe stradă. Se mai întâmplă.

   - Prostii. 

   Indelicato se încruntă acru.

   - Biserica e atacată, iar Heywood a căzut victimă. E limpede.

   - Totul se întoarce la Paris, șopti Callistus.

   Învârtea încet pumnalul în mână.

   - Și unde se află acum prietenul nostru Ben Driskill? Tatăl lui cum se mai simte?

   - Tatăl lui își revine, dar e un proces foarte lent. Iar pe Ben Driskill se pare că l-am pierdut.A zburat la Paris. De obicei, stătea la George al V-lea, dar... nu-i acolo. 

   Se întoarse către cardinalul palid ca un mort care stătea tăcut picior peste picior.

   - Fredi, Fredi, ești prea tăcut. Mă îngrijorezi când nu spui nimic.

   Indelicato se lăsă pe spate, unindu-și degetele pe piept.

   - Sunt uluit de resursele tale. Bunul monsenior aici de față - înclină din cap către Sandanatp - este responsabil pentru această bogăție de informații?

   - De data asta, nu. Sărmanul Pietro are și așa prea mult de muncă. Nu, pur și simplu, am dat drumul din lesă armatei mele personale - o, nu fi îngrijorat, Fredi, e doar o glumă. Am trimis și eu câteva iscoade, am pus întrebări....

   - Și preotul cu păr argintiu, spuse Callistus, cine e?

   D`Ambrizzi clătină din cap.

   - Rețeaua ta continuă să mă uimească, spuse Indelicato. Dar unde e Driskill?

   - Te pricepi să urmărești oamenii, spuse D`Ambrizzi. Poate ai pierdut prea mult timp urmărindu-mă pe mine.

   Izbucni într-un râs gâlgâitor, din piept.

   Indelicato zâmbi ușor.

   - Se pare că nu suficient de bine.

   Callistus vorbi, ignorând schimbul de replici.

   - Deci, acum avem 9 crime... și o sinucidere?

   - Cine știe, Sanctitate? spuse Idelicato. Domnește teroarea. Cine știe câte mai sunt... și câte vor mai fi.

   Deodată, Callistus se ridică țeapăn, cu oasele rigide și mușchii contractați, degetele i se strânseră, gura i se schimonosi într-o grimasă sinistră, o spumă albă i se ivi printre buzele palide și, fără să spună un cuvânt, se prăbuși peste birou.

           Jean-Pierre, omul pe care August Horstmann îl găsise în satul spaniol pe post de clopotar, purta o haină lungă, neagră, cu tivul puțin ros, și o pălărie veche, cu boruri largi, obișnuită la preoții de țară. Își purta mâncarea într-un sac maroniu care fusese târât, șifonat și pătat în multe rânduri.

   În tren, nimeni nu-i acordase atenție. Nimeni în afara unei fetițe blonde, cu părul strâns în codițe, care părea hipnotizată de ochii lui, unul - o orbită goală, cu niște rămășițe albe lăptoase, și celălalt - albastru, asemănător cu al el. El îi zâmbi și ea se holbă la el, sugându-și degetul mare, iar el își dori să poată coborî din ten înainte de a ajunge la Roma. Dar asta, bineînțeles, nu era posibil.

   Ajunse la amiază, iar la Roma era cald. Prea cald pentru anotimpul în care se afla. Transpira, în flanela sa groasă de corp. Se obișnuise cu răcoarea și vântul regiunii spaniole, cu munții, râurile și ritmul blând al muncii sale.

   Acum tocmai ieșise de pe peron, simțindu-se nesigur printre turiști, în mulțimea care se vânzolea și se grăbea. 

   Se întrebă fugar dacă avea să mai vadă vreodată mica biserică de țară. Avea să mai vadă vreodată luna argintie de la fereastra cămăruței sale, să mai simtă mireasma aerului curat și proaspăt și briza care purta la el puțin din zbuciumul oceanului? Avea să mai audă vreodată susurul pârâului care curgea prin sat, să-i mai simtă undele mângâindu-i picioarele?

   Porni în căutarea unui telefon. Era un număr de la Vatican.

   După ce stabili legătura și primi instrucțiunile, îi rămase destul timp pentru o plimbare.

   Putea să viziteze grădinile Vaticanului. Trecuse foarte mult timp de când nu mai văzuse grădinile. De-abia ieșise din copilărie când fusese ultima oară la Roma.

   Da, telefonul odată rezolvat, avea destul timp să se plimbe prin oraș.

   Voia să uite pentru o clipă de ce venise la Roma.

3

DRISKILL

          O nouă mașină închiriată, o nouă după-amiază scăldată în torentele de ploaie, cu nori mohorâți, amenințători, atârnând deasupra vârfurilor munților care se vedeau de-a lungul coastei de nord-vest a Donegalului. Aveam impresia că munții mă alungă la vale, că-mi închid drumul înapoi, obligându-mă să mă îndrept spre furia Atlanticului.

   Donegal era un loc de o frumusețe extraordinară, dar și de cea mai cumplită sărăcie, aflat pe coasta Irlandei, un loc pe care Dumnezeu îl crease cu scopul precis de ascunzătoare - golfuri largi, create prin inundarea văilor dintre munți; pretutindeni privirea întâlnea stânci și întuneric de nepătruns. Pământul nu mai putea să întrețină populația care îmbătrânea și scădea cu trecerea fiecărui deceniu. Natura în aceste locuri era de o frumusețe care îți tăia răsuflarea, dar se afla chiar în inima tuturor relelelor din această țară - pumnul ridicat împotriva sorții. O regiune în întregime catolică, evident.

   Totuși, drumul era liniștit, calm, iar spatele nu mă mai durea atât de tare.

   Ceea ce se afla înaintea mea era un mister, dar eram împind din urmă de un puternic amestec de teamă și furie. Acum adăugasem pe lista mea de coșmaruri și moartea bătrânului Robbie Heywood, prin în cursă și măcelărit de părintele August Horstmann, probabil la ordinul cuiva de la Roma. Eram, pe cât posibil, pregătit pentru ceea ce mă aștepta.

   Am inspirat adânc mireasma ierbii umede și a copacilor, amestecată cu mirosul cărbunelui îngropat în pământ. Aș fi dat aproape orice ca să uit pentru o clipă de crime, de assassini și de intrigile de la Roma. 

   Era minunat să privești drumul pustiu, bălțile licărind, să inspiri aerul umed, să descoperi un fel de liniște sufletească în priveliștea căsuțelor albe, luminate de strălucirea palidă a soarelui, ascuns în spatele norilor cenușii, cu margini roșiatice.

   Dar pentru mine toate acestea trecuseră: aveam sentimentul neliniștitor că această priveliște misterioasă, care se transforma din câmpie blândă în stânci amenințătoare la simpla întoarcere a capului - aveam sentimentul că mă înghițea, că s-ar putea să nu-mi mai dea drumul niciodată.

            Tot timpul în această lungă călătorie singuratică, sora Elizabeth îmi umpluse gândurile.

   De ce? Nu avea niciun sens să mă gândesc la ea, să-mi doresc să se afle lângă mine și să mă asigure că făceam ceea ce trebuia. Eram nevoit să-mi amintesc la fiecare pas că ea nu însemna nimic pentru mine.

   Ultima ei imagine, cearta de acasă, nu era deloc încurajatoare. Și totuși, trebuia să fac un efort ca să nu uit lucrul cel mai important: ea era de-a lor, o călugăriță, cineva în care nu puteai avea încredere. Ea trecea totul prin filtrul Bisericii, fie prin regulile seculare, fie prin haosul dogmatic. În nici unul din cazuri, nu aveai șanse să câștigi împotriva lor.

    Uită-te la Torricelli, mi-am spus: acesta era un caz semnificativ. Sărmanul Torricelli, un adevărat om al Bisericii, fusese prins la mijloc între naziști, catolici și membrii Rezistenței, fără să aibă însă posibilitatea reală de a alege. Tot ce putea face era să se strecoare în vârful picioarelor înainte, fără să alunece nici într-o parte, nici în alta, ignorând sau refuzând să deosebească răul și binele. Dacă nu puteai să desparți răul de bine într-o lume condusă de naziști, însemna că aveai necazuri. Nu-i așa?

   Totuși, sora Elizabeth ar fi înțeles dilema bătrânului episcop. Când intrai în Biserică, sufereai un fel de amputare: Biserica îți extirpa simțul moralității și îl înlocuia cu ceva  ce-i aparținea, ceva artificial, o invenție și o rețetă, în același timp. De atunci înainte nu mai era loc pentru simplitate, pentru bine și rău. Eficiența era noul cod moral și trebuia acceptat.

   M-am întors la Elizabeth și mi s-a părut că trecuse o veșnicie de când n-o mai văzusem. Pe atunci nu fusesem încă înjunghiat de Horstmann, nu mă confruntasem cu ipostaza mea de victimă a unei crime, nu mă transformasem într-un urmăritor și nu plecasem încă la război. Pe atunci nu purtam armă.

   Chiar că trecuse o veșnicie de când n-o mai văzusem.

   Fusesem și eu la un pas de moarte. Provocasem moartea unui omuleț speriat în Egipt. Îi găsisem un nume preotului cu păr argintiu. Vizitasem mănăstirea din iad. Descoperisem încă o crimă la Paris. Eram cu totul alt om față de cel care își luase rămas-bun de la Elizabeth.

   Dar ea nu avusese cum să se schimbe. Era încă o creatură a Bisericii, aflată în posesia ei, primind instrucținile ei, susținând poveștile ei oficiale. Credea că era o ființă mai bună, asemenea surorii mele,e dar se înșela. Credea că știa multe lucruri, dar, de fapt, nu știa decât doctrina. Era prinsă în pânza de păianjen din care Val reușise, în mod miraculos, să se elibereze, asta era diferența.

   Știam toate astea, dar nimic nu mai conta atunci când îmi aminteam cum râdeam împreună și făceam vaste incursiuni prin frigider, cum am descoperit ceva din taina amenințătoare pe care Val o lăsase în urmă, cum am mers împreună pe țărm să-l vedem pe bătrânul polițist și am aflat că părintele Governeau fusese omorât, iar crima fusese mușamalizată....

   Totul fusese minunat. Până când spectalocul s-a terminat, iar eu am dat ochii cu adevărata Elizabeth.

   Era călugăriță. Și acesta era ultimul lucru din lume cu care voiam să mă amestec. N-aveam nicio șansă să câștig într-o confruntare cu Biserica și cu jurămintele el. Nu puteam să risc. 

   Știam totul despre călugărițe din momentul în care găsisem pasărea moartă, înfiptă în gardul din curtea școlii... Nu puteau să știi niciodată ce gândeau. Le acordai încrederea ta, te bazai pe ele și, dintr-o dată, îți spuneau că ele nu sunt femei, nu sunt oameni, ele sunt călugărițe. Dar sora Elizabeth reușise să-mi adoarmă vigilența. Ea ștersese liniile, tocise ascuțișul avertismentelor pe care le învățasem pe dinafară, înlăturase deosebirile dintre ea și alte femei. Iar eu o lăsasem să mă rănească.

   Rănit. Acesta era al doilea motiv, cel mai cumplit, pentru care detestam toată încurcătura asta cu Elizabeth. O iubisem pe sora mea, iar Biserica o omorâse. Dacă mă îndrăgosteam de Elizabeth, știam că Biserica avea s-o omoare până la urmă și pe ea. Un alt nevinovat avea să moară. Eram sigur.

   Bineînțeles că ea m-ar fi considerat nebun, dacă ar fi știut că mă gândeam la ea în felul acesta. În fond, îmi dovedise că era călugăriță. Îmi trădase încrederea.

   Vijelia începuse deodată, iar picăturile de ploaie se prelingeau printre faldurile grele de ceață. Simțeam cum mă pătrund frigul și umezeala, când am văzut primele chilii joase, ca niiște faguri, vechi de 1000 de ani, ruinele unor ziduri de piatră și conturul cenușiu al unei clădiri acoperite de mușchi, înălțându-se dintre stânci....

   Mănăstirea Sfântul Sixtus.

          Mai citisem despre astfel de locuri, dar nu văzusem niciodată așa ceva.

   Simțeam cum pământul, sub greutatea veacurilor, îmi fugea de sub picioare, iar eu alunecam înapoi, în timp și spațiu, până în secolul XVII, când Sfântul Finian descrisese acel fel de ascetism ce se desfășura într-un peisaj dezolant ca acesta care se întindea în fața mea, de-a lungul țărmului pustiu, presărat cu stânci sterpe. 

   Sfântul Sixtus era o mănăstire-stup, o invenție a locuitorilor acestui țărm irlandez, atacat neîncetat de furia zdrobitoare a valurilor oceanului. Stupii construiți din bucăți mari de piatră păreau striviți între ocean și stânci, ca și de o creație mai recentă, ridicată probabil într-o perioadă de peste 1000 de ani.

   Sfântul Finian și succesorii lui stabiliseră regulile unui ascetism aproape inuman, iar călugării trebuiau să supraviețuiască cu somnul și mâncarea reduse la minimum, suportând flagerări îngrozitoare și slujbe interminabile. Călugării nu aveau voia să folosească animale la munca pământurilor stâncoase. Ei se înjugau în locul acestora, la plug.

   Ascetismul a invadat ordinele, iar călugării fie alegeau viața de ermit, fie jurau să umble în pelerinaj pentru toată viața. Totul în lumina unei severități irlandeze unice. Niciodată în istorie așezămintele monastice tradiționale nu mai fuseseră privite ca locuri care puneau în primejdie mântuirea sufletului.

   Sfântul Columban fusese întotdeauna unul dintre oamenii pe care îi admiram cel mai mult. 

   Penitențele sale - lista pedepselor pentru toate păcatele cărnii - te făceau să te minunezi, gândindu-te la sfinți, în general, și la cei irlandezi, în special. Sodomia și masturbarea trezeau în el un sadism neînchipuit. O imagine mi se fixase în minte încă din prima zi în care studiasem lucrările lui, la seminar.

   Un călugăr gol, stând singur, cufundat până la gât în valurile turbate ale unei mări, lângă un țărm negru ca acesta din fața mea, din zori și până seara, de seara până în zori, cântând psalmi până i se rupeau corzile vocale, până când sângele i se răcea, până când se dădea bătut și aluneca sub valuri... Pentru ce? Ce sens avea? Oare numai pentru că erau, pur și simplu, nebuni, nu aveau altceva mai bun de făcut decât să-și urmeze pornirile bolnave? 

   Câteodată prindeau printre ei câte un dușman al Bisericii, un necredincios sau un sodomist și atunci îl crucificau pe faleza stâncoasă și târau crucea prin nisip pe țărm, ca fluxul să îl ia de acolo și să îl înece înainte de a muri sufocat sau din cauza pierderii de sânge...

   Nici după ce trecuse un sfert de secol nu puteam să uit acele povești, acum când priveam acest spațiu al morții pentru prima oară.

   Am ieșit de pe drumul îngust și am coborât din mașină, simțind mușcătura vântului și mirosul înțepător al aerului umed, sărat.

   Coasta Irlandei era locul ideal pentru acești călugări fanatici, cu ochii înroșiți, care, oricât s-ar fi maltratat, nu erau niciodată mulțumiți. Coline sterpe, stâncoase, se ridicau în fața mării, iar bucățile de stânci erau îmrpăștiate de-a lungul țărmului, de parcă cineva le-ar fi spart cu ciocanul. Văi adânci porneau dinspre apă ca spițele unei roți, piscuri și promontorii țâșneau ca niște gheare, copăcei firavi se târau pe pământ, iar din crăpăturile stâncilor creșteau mărăcini și tufișuri, într-o aglomerare sălbatică.

   Cineva spunea, într-o carte pe care o citisem de mult, că regiunile nelocuite și nelocuibile erau pentru acești călugări „tot atâtea invitații la durerea pe care ei o căutau pentru viața lor pământească”.

   Poate că în zestrea mea genetică purtam împlântat un atavism profund. Am fost nevoit să trec printre relicvele celeilalte lumi, să privesc totul cu ochii unui pelerin întunecat, aruncat pe aceste țărmuri în urmă cu 500 de ani de soarta capricioasă și vântul neîndurător.

   Singura clădire mai mare a mănăstirii era construită din pietre mari, necioplite; partea de jos a zidurilor era acoperită cu un strat umed de mușchi verde-închis, iar partea de sus cu mușchi și licheni uscați, a căror culoare devenise maronie, măcinați parcă de o boală necunoscută. În vârful unui turn, o cruce înțepa norii și nu se auzea niciun sunet, în afara vântului înghețat și a valurilor care se zbuciumau ca un instrument acvatic de tortură; disperarea punea încet stăpânire pe sufletul tău.

   Am înaintat printre chiliile-faguri, ocolind pietrele uriașe care se desprinseseră cu multe veacuri în urmă și alunecaseră singure la vale. M-am uitat înăuntru, în întuneric, dar nu era nicio urmă de viață, doar mirosul păsărilor și al oceanului.

   Cum puteau să trăiască în aceste locuri și, în același timp, să creeze acea artă ornamentală de care încă ne mai minunăm, cu ochii larg deschiși: cărțile, inciziile în aur, continuând fără întrerupere preistoria germană și celtică? Ce fel de genii erau ei? Nu cunoșteam răspunsul, nu puteam nici măcar să schițez contururile unui răspus, ceea ce probabil explica de ce credința mea eșuase cu mult timp în urmă.

   În cele din urmă, m-am întors la mașină, cu răsuflarea tăiată de puterea vântului care bătea neîntrerupt. Știam de ce nimeni nu fusese în stare să mai adauge un amănunt cât de mic la nobila istorie a arhitecturii monastice. Pentru că erau irlandezi și detestau orice putea fi îndurat, orice însemna frumusețe sau eternitate. Mai bine să bântuie prin lume sau să se ascundă într-o peșteră și după aceea să dispară, să se întoarcă în trecut, asemenea inscripțiilor latine șterse de pe pergamente, pentru a face loc noilor învățături, care la rândul și la timpul lor vor fi, de asemenea, șterse.

   Am continuat să urc drumul îngust, târând după mine trecutul, asemenea unui imens cadavru.

   Trebuia să merg mai departe. Aveam o sarcină de îndeplinit.

          L-am găsit pe fratele Leo într-un fel de grădină, nu mănunchi de legume și câteva flori, în vârful unei coline, chiar în fața unui zid de piatră care se prăbușise cu multe veacuri în urmă.

   Stătea îngenuncheat în pământul ud, negru și, când m-am aplecat în vânt și am încercat să înaintez înspre el, și-a ridicat privirea. Mi-a făcut vesel cu mâna, de parcă m-ar fi cunoscut, și s-a întors la treburile lui grădinărești. M-am cățărat pe ruinele zidului, alunecând pe mușchiul ud, și m-am trezit izbit de o altă rafală de vânt. El s-a uitat la mine, a spus ceva, dar cuvintele i-au fost împrăștiate în vânt, și a zâmbit.

   Avea fața rotundă, bătrână și uscată, părând puțin neatent, dar foarte hotărât să termine ceea ce făcea. Purta pantaloni negri, murdari de noroiul umed, și un pulover negru cu guler înalt în jurul gâtului său plin de ridurir. Muncea cu mâinile goale, pătate de norori și era puțin murdar pe obraz, unde dusese, probabil, mâna ca să se scarpine. 

   Și-a terminat, în cele din urmă, treaba, a nivelat pământul în jurul unor plante cu un aspect destul de ciudat, pe care nu le-am putut identifica, și s-a ridicat.

   S-a șters pe mâini cu o bucată de prosop nu prea curată.

   - Frate Leo, am spus. Mă numesc Driskill. Am venit de la Paris ca să vă văd. Robbie Heywood mi-a dat numele dumneavoastră.

   A întorc către mine o față inocentă, una dintre acelea care par mereu mirate, și a clipit. A ridicat un deget butucănos, de parcă aș fi rostit cuvântul magic.

   - Robbie, a spus el. Ce mai face Robbie?

   Nu părea irlandez. Intonația și pronunția erau neidentificabile. Era, probabil, născut în Irlanda, dar trăise în altă parte. Pentru moment nu i-am spus decât că Heywood murise.

   A ascultat făcându-și de lucru cu un săculeț de îngrășământ, strângându-l la gură, adunând niște mistrii și o lopată micuță. Din când în când dădea din cap. Nu mi-am dat seama cât de mult înțelegea din ce-i spuneam.

   - Paris, a zis el. Ați venit tocmai de la Paris. Robbie a murit. Îi spuneam „Vicarul”. El v-a trimis la mine? Sunt uimit, recunosc. Nu-mi vine să cred. După atâția ani. Noi, aici, suntem destul de retrași. 

   A început să se certe cu sine.

   - Dar nu am dovada privindu-mă pe mine în ochi? Sunt uimit, într-adevăr. Vicarul. M-aș fi bucurat să-l mai văd o dată.

   Și-a deschis ochii larg, cu o expresie inocentă, părând să știe ce gândisem eu mai devreme.

   - O, bucuria nu mai e interzisă aici. Ce ușurare, ce binecuvântare. Era un om atât de gălăgios și agitat, dar în zilele cele mai negre era o companie foarte bună. Dumnezeule mare!

   A clătinat din cap, cu sprâncenele stufoase bătute de vânt.

   - Mort. Vremurile de demult au început să dispară. Umbrele se adună, se adâncesc.

   Mi-a zâmbit vesel.

   - N-a trăit atât cât ar fi trebuit, am spus. Robbie Heywood a fost ucis la Paris acum o săptămână.

   - Dar cine ar face așa ceva?

    - Un om care a venit prin timp, din urmă cu 40 de ani, un om în care avea încredere... un om care l-a urmărit și nu i-a dat nicio șansă. Cu mai puțin de o lună în urmă, sora mea, o călugăriță, sora Valentine, a fost omorâtă de același om. Robbie Heywood credea că dumneavoastră ați putea să aruncați puțină lumină asupra ucigașului.... cine e, de unde vine, de ce omoară oameni. Din nou.

   - Pot să vă întreb, a rostit el calm, de ce a omorât-o pe sora dumneavoastră?

   - Deoarece făcea cercetări pentru o carte care se pare că dezvăluia în detaliu ceea ce s-a întâmplat la Paris în timpul războiului. Torricelli, naziștii, Rezistența, ceva numit „Complotul Pius”. Și un om-fantomă, numit Simon...

   - Opriți-vă, vă rog.

   Mi-a zâmbit blând, de parcă el s-ar fi aflat deasupra tuturor lucrurilor pământești, deasupra vinii, a păcatului și a crimei. 

   - Păreți foarte bine informat asupra unor secrete foarte vechi și bine păstrate. Nici nu știu ce să cred despre dumneavoastră, domnule Driskill.

   - Am bătut un drum lung ca să aud povestea dumneavoastră. Au murit oameni....

   - Cât de bine știu, a murmurat el enigmatic.

   - ....începând cu părintele LeBecq într-un cimitir din Paris în urmă cu 40 de ani - nu, bineînțeles, nu el a fost primul. Cine știe când a început totul? Sora mea și vechiul dumneavoastră prieten, Heywood, nu sunt decât cei mai recent adăugați pe listă. A început cu mult timp în urmă - am un nume de cod pe care dumneavoastră ați putea să-l identificați.

    Cuvintele, întrebările și ideile țâșneau din mine prea repede, iar el trăgea înapoi. Nu putea să-mi facă față. Am văzut-o în ochii lui, care s-au întunecat pentru o clipă, în timp ce vorbeam. M-am oprit brusc, lăsând valurile să-mi înece cuvintele.

   El a îmbrățișat cu privirea oceanul până la orizont, unde îți venea să crezi că e liniște și pace.

   - Mi-e teamă de dumneavoastră, domnule Driskill - dacă acesta e numele dumneavoastră adevărat. Vedeți, a continuat el hotărât, când eu am început să protestez, am știut că va veni cineva cu o notă de plată. Pentru că s-au întâmplat lucruri atunci, lucruri care nu pot fi uitate atâta timp cât cel puțin unul dintre noi mai trăiește, unul care știe toată istoria.... sau chiar numai fragmente. Mă tem că eu nu știu la fel de mult ca oricare dintre noi. În mod sigur prea mult ca să fiu lăsat în viață, dacă ar vrea cineva să acopere trecutul, să-l șteargă. Cineva și-ar aminti într-o zi de Leo, s-ar întreba dacă mai trăiește și apoi ar afla. 

   Și-a încrucișat brațele pe piept, ciupindu-și pielea din palmă.

   - A durat mai mult decât m-aș fi așteptat. Și acum, mă întreb, dumneavoastră sunteți acel om? Și dacă sunteți, care dintre ei v-a trimis?

   Și-a coborât privirea, urmărind valurile care se zbuciumau mai adânc în apropierea stâncilor.

   L-am strigat, dar vântul și zgomotul apei mi-au împrăștiat cuvintele. Am întins mâna și l-am prins de braț, mai dur decât am vrut.

   S-a întors încet și bunătatea de pe chipul lui m-a învăluit asemenea grației lui Dumnezeu.

   - Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, am spus.

   Nu eram prea diplomat. Mersesem prea departe ca să mă mai pot întoarce iar vântul îmi tăia respirația, făcându-mă să mă simt slab. Acest om era una dintre puținele chei pe care le aveam.

   - Trebuie să-mi spuneți, cu propriile dumneavoastră cuvinte.. adevărul...

   - Înțeleg că vreți să aflați povestea mea. 

   Vorbea în șoaptă, luminat parcă de o revelație tăinuită, pe care eu nu puteam să o văd, dar reușeam să-l aud, să disting fiecare cuvânt.

   - S-a întâmplat cu mult timp în urmă.

   Și-a ridicat capul și apoi și l-a plecat cu un aer resemnat, filozofic.

   - Va trebui să mă convingeți - poate că mi-am trăit anii cei mai folositori și mai frumoși ai vieții, dar nu vreau să mor înainte de vreme. Înțelegeți? V-am spus că mi-e teamă de dumneavoastră. Dacă ați venit ca să mă omorâți - dacă veniți într-adevăr de la ei - dacă ați venit de la Roma ca să mă omorâți... eu n-am cum să vă opresc. Dar dacă ați venit, așa cum spuneți, în căutarea adevărului, atunci am să vă spun povestea mea. Veniți să ne plimbăm și spuneți-mi încă o dată cine sunteți. Haideți să facem schimb de povești, a dumneavoastră pentru a mea.

   A zâmbit din nou. Spusese că îi era teamă, dar nu-i era. Niciun oscior nu-i tremura de frică.

   - Și dacă ați venit de la ei, poate că conving că nu sunt decât un bătrân inofensiv care nu reprezintă niciun pericol pentru stăpânii dumneavoastră - cine știe?

   - Ei, am spus eu. Cine sunt ei?

   - Tinere domn, oricine ați fi, știți foarte bine cine sunt ei. Altfel, de ce ați mai fi ajuns aici? Veniți să ne plimbăm pe faleză. Să nu ne prefacem. Vă dau șansa să mă omorâți.

   A chicotit pentru sine, de parcă ar fi făcut o glumă la adresa mea. I-am urmat pașii.

          În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial, Biserica Catolică era la fel de preocupată, chiar obsedată, de propria supraviețuire, ca orice altă instituție europeană.

   Activitatea ei trebuia proiectată și executată cu deosebită grijă și extremă atenție, în funcție de situația războiului, de balanța schimbătoare a puterii, de real politik. Complicații suplimentare erau create de problema moralității individuale care venea în conflict cu moralitatea, într-un fel mai exigentă, a organizației, după cum avea să-mi demonstreze povestea fratelui Leo.

    Rolul Bisericii a devenit din ce în ce mai ambiguu, din cauză că, în secolul XX, Biserica nu mai avea o forță armată proprie, nicio posibilitate de a-și impune politica sau de a-și apăra independența de interesele exterioare. În primul rând, trebuia luat în considerare cursul răbzoiului la orice moment dat; în al doilea rând, trebuia acordată atenție și crimelor comise în mod sistematic de naziști, în văzul lumii - care, oricum, erau imposibil de ignorat, oricât ar fi vrut cineva; și, în al treilea rând, mai era faptul, ale cărui consecințe erau greu de prevăzut, că Biserica era condusă de papa Pius, un om cu legături puternice, adânci și oarecum mistice cu germanii.

   În mijlocul acestei confuzii de moralitate, scopuri și efecte, s-a ivit o reacție mai puțin obișnuită: un grup de activiști catolici din Paris - preoți, călugări, câțiva laici - au fost recrutați de un preot care avea să le fie cunoscut sub numele de Simon Verginiu - adică Simon. El i-a unit printr-un jurământ sacru de păstrare a tainei pentru toată viața. Ei nu aveau să dezvăluie niciodată existența frăției lor, ca și identitatea lor, cuiva din afara grupului. Atâta timp cât jurământul rămânea necălcat, ei nu puteau fi descoperiți.

   - Dar, bineînțeles, s-au ivit probleme chiar de la constituirea acestor principii fundamentale, m-a asigurat fratele Leo, ridicând obosit din umeri. Deocamdată am să pun doar întrebările, fără să dau niciun răspuns a spus el. Mai întâi, a cui a fost ideea aceasta a grupului? În mod sigur, nu a lui Simon. Ordinele veneau de undeva de la Roma - cel puțin, asta a fost impresia mea pe când eram un tânăr prins în evenimente și doritor să iau și eu parte la istorie. Cineva, de undeva, îndruma mâna lui Simon... aveam și o dovadă din interior. Conflictul. Simon s-a răzvrătit împotriva unor ordine și acesta a fost începutul sfârșitului nostru.

   Scopul acestui grup era să apere Biserica de nenorocirile războiului, să îmbogățească Biserica din prăzile de război, să păstreze Biserica puternică și deasupra conflagrației, a furtunilor ambiției și nebuniei care alcătuiau, de fapt, războiul. Într-o țară, într-un oraș condus de invadatorii naziști, implicațiile pe care pe presupuneau aceste scopuri erau evidente și, în mod inevitabil, intrau în conflict cu moralitatea unor indivizi.

   Fratele Leo m-a lăsat să meditez asupra acestora și și-a continuat povestea.

   - Membrii grupului se cunoșteau între ei după numele de cod.

   Leo a spus că le-a uitat, ca rezultat al încercărilor lui de a le îngropa în trecutul îndepărtat. A insistat, spunând că a uitat câți formau acest grup și asupra acestui punct n-a mai discutat. Christos, da, era unul numit Chirstos, a recunoscut că își amintea numele și curând am aflat de ce.

   - Pe atunci erau, a spus el, o organizație catolică exemplară: complet autoritară, nimeni nu îndrăznea să dea glas întrebărilor, nici măcar nu se gândeau la ele, în afara clipelor de singurătate, când coborau garda. Primeau ordine și le îndeplineau. Hotărârile erau lăsate în grija altora. Acești oameni se considerau, fără umbră de îndoială, arme în slujba Bisericii. Era vreme de război, iar Biserica nu dăduse niciodată înapoi în fața armatelor seculare: în orice caz, nu prea des. 

   Fratele Leo nu m-a privit în acel moment, dar eu am înțeles: fusese nevoie de crime și nimeni nu ezitase să le comită.

   - Era un moment în care trebuiau îndeplinite ordinele, a spus el. Orice fel de ordine. Toate ordinele. Nu o spuneți, domnule Driskill - sunt de acord cu dumneavoastră.... că îndeplinirea ordinelor era o scuză jalnică pentru crimă. Un gardian la un largăr de concentrare din Treblinka, un preot urmărindu-și victima într-o mahala pariziană....

   A ridicat din umeri și a privit marea pe care se lățeau umbrele. Vântul devenea tăios.

   - Nu încerc să-mi găsesc scuze, nici mie, nici celorlalți. Vă spun, pur și simplu, cum s-a întâmplat. Câteodată primeam ordinul să ucidem un om. În numele binelui, desigur. Acest bine era întotdeauna Biserica. Credeam că astfel salvam Biserica, nu-i așa?

   Dar, de cele mai multe ori, motivul era altul. De obicei, nu era decât un târg. Partenerii lor erau naziștii: Wehrmachtul, SS-ul, Gestapoul. Și, în schimb, Biserica profita: o parte deloc neglijabilă din obiectele de artă capturate care ajungeau, într-un fel sau altul, la Roma, jafuri din colecțiile unor evrei care dispăreau fără urmă. Când era nevoie, micul grup al lui Simon, avându-l de obicei pe Christos la cârma misiunii, îi supraveghea pe luptătorii Rezistenței și nu aveau de ales decât să-și trădeze prietenii francezi, să le mai arunce naziștilor câte un os, pentru a menține echilibrul fragil dintre activitatea alături de Rezistență și activitatea alături de naziști, dar întotdeauna în slujba Bisericii, care trebuia să supraviețuiască luptătorilor Rezistenței, invadatorilor naziști și războiului, în general.

   Dar se inveau ocazii în care nu mai era vorba de un târg, nu se mai punea problema simplă a trădării Rezistenței de o parte și a sabotării nazișitilor de cealaltă parte. Uneori naziștii voiau să moară un om. De ce nu-l omorau ei înșiși?

   Fratele Leo se gândise mult la întrebarea asta.

   Era oare un test al dorinței grupului de a colabora cu armata de ocupație? Sau era, pur și simplu, un exercițiu de impunere a voinței?

   Fratele Leo și-a amintit o întâmplare, când neînțelegerile dintre Simon și Christos au ieșit la lumină. Mai devreme sau mai târziu, oricum ar fi apărut necazuri în rândul lor, credea cu convingere fratele Leo. Totul răbufinise din cauza unui preot din Rezistență....

   Părintele Devereaux era preotul care devenise prea bun în afacerile Rezistenței. Un ofițer SS fusese răpit și apoi găsit în groapa de gunoi a unui sat de lângă Paris. Vinovații nu erau cunoscuți, dar satul arătase semne de simpatie pentru Rezistență, în mare parte datorită implicării părintelui Devereaux.

   SS-ul a cerut o replică simbolică. Preotul trebuia să moară, iar catolicii conduși de Simon au primit însărcinarea să-l ucidă. Simon a declarat grupului că asta nu era posibil, că el avea de gând să-i refuze pe naziști. Dar Christos, preotul înalt și slab ca o stafie, l-a contrazis, spunând că menținerea bunelor relații cu naziștii era mai importantă decât viața unui preot scandalagiu. Era război, a spus el, și în război e firesc ca oamenii să moară. Pentru binele cel mare, părintele Devereaux trebuia să moară, așa cum ordonaseră cei de la SS.

   Christos susținea că trebuie să privească în perspectivă. Câte o moarte ici și colo avea să le asigure existența în slujba Bisericii.

   - Vedeți, domnule Driskill, a spus fratele Leo încet, în timp ce marea se liniștea, cu o intonație firească, de parcă nu avea mare importanță, noi eram assassini renăscuți, reluându-și activitatea pentru Biserică... Câteva crime nu cântăreau prea mult, Și nici măcar nu erau crime! Erau întâmplări obișnuite pe câmpul de luptă. Christos se considera un realist, un pragmatic. Câțiva din grupul lor îl găseau brutal, fără scrupule. Dar el a insistat și ei s-au supus, iar Simon n-a ridicat mâna să-i oprească, dar nici nu s-a implicat în ceea ce s-a întâmplat acolo, în noapte în care Devereaux a fost ucis. Christos i-a supus pe câțiva dintre ei voinței lui, a observat fratele Leo. Dar nu pe Simon, pe mine, pe micul Sal sau pe olandez. Noi ne supunem numai lui Simon. Noi am rămas cu el, nu cu Christos....

   Dar au mai fost și alte ocazii, misiuni urâte cu consecințe mortale, iar ei au făcut așa cum li s-a spus. Simon și restul. Oricum s-ar fi încheiat războiul, Biserica trebuia să fie pregătită să se alieze cu învingătorul. Biserica trebuia să supraviețuiască.

   Roma știa? Papa Pius știa?

   Întrebări care nu trebuiau gândite sau puse. Dar Simon venise de la Roma la Paris...

   Fratele Leo vorbea calm, limpede, frecându-și obrajii înroșiți de mușcătura vântului și netezindu-și părul alb pe cap pentru ca, în clipa următoare, vântul să-l ciufulească din nou.

   Apoi a venit ultima noapte, spre sfârșitul iernii amare a anului 1944.

   Din nou venise timpul ca un om să fie omorât.

   Dar, de data asta, naziștii nu știau nimic. Nici Rezistența. Nimeni în afara assassini-lor nu știa că un om important avea să fie ucis.

    Pentru binele Bisericii. Pentru a salva Biserica.

   Era misiunea lui Simon și cea mai elaborată acțiune pe care o încercase vreodată. Era nevoie de mai multe planuri, de mai multe mijloace de transport, pentru care se bazau pe ajutorul Rezistenței, de mai multe provizii, venite tot de la Rezistență.

    Dinamită. Două mitraliere. Grenade de mână.

   Aveau să schimbe cursul istoriei și să salveze Biserica printr-o singură lovitură îndrăzneață.

   Trebuia să se ascundă în coliba unui pădurar aflată pe dealul care străjuia o linie ferată, pitită în spatele unor coline împădurite. Trenul îl ducea pe marele om la Paris pentru o întâlnire secretă cu înaltele oficialități naziste. Se zvonea că mareșalul Goring se număra printre participanți.

   Ei voiau să arunce linia în aer. Și dacă marele om nu murea la deraierea trenului, atunci aveau să-l împuște pe el și pe oricine ar fi încercat să-i oprească.

   Dar n-a fost așa.

   Germanii știau. Marele om fusese avertizat. Cineva le spusese, cineva din interiorul grupului.

   - Marele om nici măcar nu era în tren, a spus fratele Leo. Am fpst trădați... a ieșit o mizerie îngrozitoare, numai câțiva am scăpat. Mulți dintre noi au murit, au fost urmăriți și uciși după aceea, la Paris, când un om căruia îi spuneam Colectorul a venit să ne găsească... Ei bine, a spus el, trecându-și mâna peste buze, s-a întâmplat de mult. Simon știa că totul se terminase, dar mai știa și cine ne trădase. Toți eram speriați, încercam să ne salvăm viața. Simon avea să aibă grijă de noi - nu știam cum. Dar credeam în el, știam că avea să aibă grijă de noi. Așa a făcut, ne-a spus ce să facem și apoi a plecat să se întâlnească cu trădătorul... Christos. El era... el fusese dintotdeauna cel mai nazist dintre noi.... Olandezul, micul Sal și eu l-am urmat pe Simon în acea noapte, voiam să-l ajutăm dacă avea nevoie de noi, știam că Christos avea pistol.

   Noaptea era rece, vântul purta prin aer bucățele înghețate de zăpadă. Februarie 1944. Un cimitir năpădit de buruieni, lângă o biserică dărăpănată, într-unul din cele mai înfricoșătoare cartiere ale Parisului. Gheața sclipea ca sticla spartă pe pietrele de mormânt. Prin băltocele înghețate se iveau buruieni maronii, uscate. Sub tălpi scârșneau șoareci morți de foame și frig.

   Printre pietre, în lumina slabă, se aflau Simon și Christos.

   Leo, Olandezul și micul Sal tremurau în umbră, dincolo de gard. Leo se temea să nu-i înghețe nasul ca un nasture. Sal mormăia fără încetare rugăciuni: viața lui de preot luase o întorsătură neașteptată, ducându-l în cimitirul înghețat, în miezul unei nopți pustii, învăluită în teamă.

   Christos îi spunea lui Simon că el nu trădase pe nimeni, că nu înțelegea ce se întâmplase, da, trebuie să fi fost un trădător, da, mai exista încă un trădător, dar el nu știa cine era....

   Simon i-a spus că totul s-a sfârșit, Christos era un nazist, întotdeauna fusese și totul avea să se termine în noaptea aceea.

   - Tu l-ai omorât pe preotul din Rezistență, Devreaux, și tu ne-ai trădat prietenilor tăi naziști...

   - Devereaux a fost o obligație, era o amenințare pentru noi. Trebuia să moară!

   Glasul lui Simon nu s-a mai auzit, dar Christos s-a tras înapoi, după care vocea lui Simon s-a auzit din nou:

   - Ai omorât un om bun, cinstit.

   O rafală de vânt i-a lovit. Leo s-a întors către Olandez care a clătinat din cap și și-a dus degetul la buze. O lumină palidă, gălbuie, s-a stins în sala de mese a Bisericii. Un motan a sărit din spatele unei pietre de mormânt, ochii i-au sclipit galbeni și un șoarece a murit.

   - Nu, a spus Simon, nu poate fi pentru binele nici unei Biserici. Nu poate fi lucrarea lui Dumnezeu...

   - Și ceea ce voiai să faci entru omul din tren, credeai că era lucrarea lui Dumnezeu!

   - Te-ai aliat cu naziștii, niște păgâni fără credință, și vrei să mă faci să cred că e pentru binele nostru, pentru binele Bisericii. Bine - poate că așa e.

   Simon vorbea rar, în fața lui Christos, dar Leo auzea fiecare cuvânt.

   - Dar uciderea părintelui Devereaux - asta e trădarea Bisericii, a lui Dumnezeu și a noastră. Și acum ne-ai trădat din nou. Omul din tren merita să moară.. Și în locul lui au murit oamenii noștri. Din cauza ta... acum s-a terminat, asta e ultima noapte...

   Christos a scos un pistol din buzunatul paltonului pe care îl purta peste haina de preot. Leo a făcut un pas înapoi de la gard, călcând pe motan.

   Poate că, dacă motanul nu s-ar fi aruncat asupra altui șoricel bucuros să scape de viață, un ghem de blană cu ochi înfometați, Christos l-ar fi putut împușca pe Simon, i-ar fi lăsat cadavrul să înghețe bocnă și ar fi schimbat lumea în felul lui.

   Dar motanul s-a aruncat și atunci Christos a întors pentru o fracțiune de secundă capul, atenția i-a fost distrasă de la scopul lui, iar Simon, cu o agilitate surprinzătoare pentru trupul lui masiv și puternic, a sărit asupra lui cu toată disperarea ultimei șanse.

   Brațele imense l-au încolăcit, unindu-se în spatele lui Christos, și au început parcă să danseze într-un fel de ritual străvechi, printre pietre de mormânt, printre pisici și șoareci; au rămas îmbrățișați multi timp, cu fețele aproape lipite, strălucind de transpirație și contorsionate de furia morții, vechiul instinct al morții, apoi, în sfârșit, s-a auzit un scrâșnet, un zgomot de oase trosnind, un horcăit și un corp prăbușindu-se.

   Christos era mort.

   Ucigașul abia răsufla.

   A târât cadavrul înspre gard și l-a împins cu piciorul, proptindu-l între o piatră și niște tufișuri ude, întunecate, apoi i-a îndepărtat picioarele de pe alee și a plecat liniștit, până când l-au înghițit întunericul, noaptea înghețată și vântul.

   Odată cu moartea lui Christos au murit și assassini-i. Cel puțin așa credea fratele Leo. În vara următoare Parisul a fost eliberat, deznodământul războiului a fost firesc și inevitabil, deși zilele negre ale aliaților se aflau încă în viitor, undeva între prezent și sfârșit. Dar pentru micul grup de asasini totul se sfârșise.

   Leo și-a întins brațele în lumina soarelui care apunea, ca și cum ar fi făcut un exercițiu. Acoperișul norilor, albastru și roșu, și negru la orizont, se închidea deasupra noastră, înghițind ultimele raze.

   După noaptea în care l-a ucis pe Christos, n-am mai vorbit cu Simon... nu l-am mai văzut niciodată.

        Fratele Leo înainta printre morminte, îngenunchind ici și colo pentru a îndrepta un coș cu flori, pentru a curăța florile moarte pe care le numea cap-de-mort, sau pentru a smulge buruienile uscate, rebele. Soarele se scufunda în mare, iar vântul se întețea, coborând și mai mult temperatura.

   Tremuram, dar nu numai din cauza frigului. Imaginea lui Simon mi se limpezea în minte, prinzând viață. Și acum aflasem despre Christos, preotul nazist. Dar eu mă gândeam la el sub un alt nume, stingându-se în noapte.

   - Și atunci ce ați făcut? Vreau să spun după ce Christos a murit, iar Simon a plecat. Și, apropo, nu sunt chiar cu totul în ceață - de exemplu, știu că pe Christos îl chema LeBecq și era fiul unui comerciant de obiecte de artă. Dar Simon... cine era Simon?

   El mi-a ignorat întrebarea și a continuat. Avea propriul lui plan.

   - După noaptea aceea m-am întors la ocupația mea obișnuită din Paris, și ăsta a fost sfârșitul. Cel puțin, pentru un timp. Adică până când a sosit Colectorul de la Roma.

   - A, da, Colectorul. Cum îl chema la el acasă?

   - Nu fiți nerăbdător, domnule Driskill. Aici avem destul timp. Altceva nu prea găsiți, dar timp avem destul.

   - Nu puteți să vă supărați pentru că sunt curios, am spus. Cine era Olandezul de care ați pomenit? Și micul Sal, preotul a cărui viață s-a desfășurat cu totul altfel decât s-a așteptat el? Cu ei ce s-a întâmplat?

   - Presupun că s-au întors cu toții la viața lor anterioară, viața pe care o abandonasem în acele zile. Cel puțin, pentru un timp, adică....

   - Știu, știu. Până a venit Colectorul.

   - Exact. A venit să ne colecteze, vedeți.

   S-a ridicat în picioare, sprijinindu-se cu mâna de o piatră. Câteva flori cândva galbene erau împrăștiate la baza ei.

   - Simon a fost singurul om cu adevărat mare pe care l-am cunoscut. Înțelegeți? El nu cunoștea altă fidelitate decât cea pentru Dumnezeu și pentru Biserică. Aș putea să privesc acum înapoi și să spun că s-au făcut lucruri care nu trebuiau făcute, dar erau timpuri aspre pentru toată lumea, o luptă pe viață și pe moarte. Totuși, Simon nu se asemăna celorlalți oameni - chiar și sfinții au mai grești, nu-i așa?

   - Asta ca s-o spunem mai blând, am zis eu.

   - Așa a fost și cu Simon. Dar era un om mare. Curajul său nu avea limite.

   - Deci, cine naiba era el?

   - Domnule Driskill, vă rog!

   - Dar l-ați cunoscut. L-ați cunoscut bine....

   - Să spunem că l-am observat. Am petrecut câteva nopți împreună, ascunzându-ne prin hambare. El mi-a vorbit. A susținut sensul acțiunilor noastre - dacă era bine, dacă era într-adevăr pentru binele Bisericii.... A dezbătut fiecare aspect al problemei, iar eu l-am ascultat. Era un om mult mai inteligent decât mine. Studiase trecutul, ceea ce noi numim istorie. El, Simon Verginus, a fost cel care mi-a povestit despre Concordatul Borgia.

   M-a condus afară din cimitir și ne-am plimbat încet către faleză.

   - Despre ce?

   Am strigat împotriva unei explozii puternice a oceanului care a lovit stânca.

   El s-a sprijinit de un copac încovoiat, băgându-și mâinile în buzunarele pantalonilor murdari de noroi. A vorbit din nou, ca și cum n-ar fi fost nimic important, doar un episod din îndepărtata istorie a războiului. Marea s-a odihnit pentru o clipă.

   - Simon spunea că a fost un concordat, o înțelegere între papa Alexandru Borgia și organizația acestor oameni care îi făceau - cum a numit-o Simon? - da, „munca de jos”. Crimele. Simon spunea că noi eram urmașii acestor oameni care trăiseră cu 500 de ani înaintea noastră, spunea că noi făceam parte din istoria vie a Bisericii. Mi-a mărturisit că el văzuse cu ochii lui și pipăise cu mâinile lui acest concordat...

   Leo s-a oprit și a privit în jos la spuma clocotitoare; chipul lui era un model de seninătate, o emblemă simbolizând împăcarea cu trecutul.

   - Vi l-a descris? Mai există și acum?

   El a zâmbit îngăduitor față de ultima mea curiozitate.

   - Au dispărut multe lucruri în timpul războiului și după aceea. Dar pe Simon îl obseda soarta concordatului, a pergamentului pe care era scris. Vedeți, el spunea că pe acesta erau înscrise numele oamenilor care îl slujiseră pe papa Alexandru. Mai erau înscrise și numele fiecărui descendent, într-un lanț neîntrerupt, numele tuturor oamenilor de când Alexandru întocmise acordul. Eu nu eram prea convins, părea atât de fantastic... dar, pe de altă parte, istoria Bisericii e supraîncărcată de documente secrete, nu-i așa? Mie mi se pătea tipic pentru catolici. Simon se temea să nu cadă în mâinile naziștilor, în timpul războiului - se temea să nu îl țină veșnic ca o sabie deasupra capului Bisericii.

   - Vreți să spuneți că el chiar a avut acest document în posesia lui?

   Leo a înclinat din cap.

   - Și cum a dat el peste acest acord uluitor?

   - Nu mi-a spus niciodată.

   - Poate mințea, poate încerca doar să vă impresioneze.

   - Simon? Să mintă? Niciodată.

   - Dar cum puteți fi atât de sigur?

   M-a privit pe furiș cu coada ochiului, de la înălțimea vârstei sale.

   - Știu. Îl cunoșteam. De-asta sunt atât de sigur.

   - Spuneți-mi și restul. S-ar putea să aveți soarta Bisericii în mâinile dumneavoastră. O listă cu assassini....

   - Mă îndoiesc, domnul Driskill. Asta e propagandă iezuită...

   N-aveam de gând să-l impresionez povestindu-i despre căutările mele, despre tot ce mi se întâmplase. Lui i se întâmplaseră și mai multe, acum lupta lui cu viața luase sfârșit, iar eu nu puteam să-l intimidez, să-l impresionez, să-l sperii sau să-l oblig să facă altceva decât ceea ce-și propusese. Și agenda lui era de mult alcătuită.

   - Am fost iezuit cândva, am spus.

   El a râs din toată inima.

   - Domnule Driskill, a spus el, ce om mai sunteți și dumneavoastră! Sunteți, cumva, cinstit?

   - Mai mult sau mai puțin, am răspuns.

   În lumea mea nimeni nu punea astfel de întrebări. Ce puteai să răspunzi?

   - Ei bine, a suspinat el, să ne întoarcem la concordat... Când Simon a plecat din cimitir, se gândea la Concordatul Borgia... ca istorie. Era un fel de permis, de legitimație - nu credeți? Propria lui istorie îl validase, nu? Când e nevoie de assassini, când ei se pot pune în slujba Bisericii, atunci se întorc la viață. 

   S-a uitat la mine cu ochii larg deschiși.

   - Eu nu-mi doresc să port responsabilitatea de a decide momentul, domnule Driskill, dumneavoastră ați vrea?

   - Spuneți-mi ce s-a întâmplat cu concordatul?

   - O, l-a trimis în nord. Ca să fie păstrat în siguranță. De fapt...

   Avea obrajii roșii, cu un aer de veselie, ca Moș Crăciun într-o piesă școlară.

   - L-a trimis în nord prin mine! Avea încredere în mine.

   A zâmbit, arătându-și dinții mici, albi și oarecum fioroși.

   - Cu mine și cu încă un individ. Olandezul care fusese acolo, lângă cimitir, în ultima noapte. El a venit la mine cu o scrisoare și un pachet. Scrisoarea era de la Simon care îmi spunea să iau acest pachet, concordatul, și să plec cu Olandezul spre ținuturile din nord... o, a fost o adevărată aventură! Am mers ca pescari bretoni, am traversat Canalul în Anglia. Capă și spadă. Dar am reușit. Cred că Dumnezeu a vrut să încheiem misiunea lui Simon. 

   S-a uitat la mea întunecată, retrăind clipa triumfului.

   - Astfel, a continuat el, întorcându-se cu spatele la mine, l-am salvat din mâinile naziștilor. Vedeți, e chiar aici. L-am adus în acest loc, la Sfântul Sixtus. Asemenea multor mănăstiri irlandeze și aceasta a fost dintotdeauna un depozit de documente ale Bisericii, începând din Evul Mediu. E o tradiție. Lucrurile sunt păstrate peste veacuri. Neștiute și în siguranță.

   - Vreți să spuneți că e aici? Chiar aici?

   Tâmplele îmi zvâcneau. „O listă cu assassini...”

   - Da, bineînțeles. Cel care se ocupă de arhive, fratele Padraic - foarte bătrân, a început să se stingă, din păcate - el îl are, ascuns undeva în arhivele de la Sfântul Sixtus. În acești 40 de ani, eu și Padraic am devenit prieteni foarte buni. Acum a venit timpul ca amândoi să ne eliberăm conștiința de această povară. Nu intenționam să o facem, dar acum ați venit dumneavoastră, poate că sunteți răspunsul lui Dumnezeu la îndoielile noastre asupra a ceea ce s-a înfăptuit atunci în numele Lui. Noi vom muri curând... dar dumneavoastră puteți fi răspunsul la rugăciunile noastre. Noi nu suntem decât niște oameni bătrâni și simpli. 

   A suspinat din nou, dar fără să se compătimească.

   - Vă propun să primiți concordatul, să fie la dispoziția dumneavoastră... cred că e al meu și pot să vi-l dau, nu-i așa?

   Și-a deschis brațele și a ridicat din umeri.

   - Cel care a venit în nord cu mine, Olandezul, a dispărut de mult. I s-a pierdut urma. Iar Simon? Ei bine...

   A ridicat din nou din umeri.

   - Simon mai e în viață? Știți sigur?

   - O, da, Simon e încă în viață. Ca și micul Salvatore.

   Un mic zâmbet i-a jucat pe chip.

   - Sunt oameni importanți acum, a spus el enigmatic.

   - De ce nu-mi spuneți odată, pentru numele lui Dumnezeu?

   Vocea îmi tremura de enervare. Și-mi era al naibii de frig.

   - Cine era Simon? Cine naiba este Simon?

   - Dacă nu vi-l dau, va rămâne, probabil, pierdut pentru totdeauna. Eu și Padraic o să murim, iar concordatul o să rămână în groapa asta pentru un veac sau chiar două. Dar, dacă vi-l dau... spuneți, îmi veți face mie și Bisericii un serviciu?

   - Care?

   - Vă dau Concordatul Borgia dacă îl duceți și îl predați pentru mine - puteți face asta?

   - Unde să-l predau? Cui?

   - Auzi, cui! Lui Simon, bineînțeles. Înainte a fost al lui. Duceți-l acasă, la Simon, din partea mea.

   - Va trebui să-mi spuneți unde...

   - Evident. Unde și cui.

   - Mă uimiți, frate Leo.

   - Serios?

   - Erați niște ucigași. Toți.

   - Credeam că ați înțeles circumstanțele. Războiul, toată nebunia aceea....

   - Și acum ați luat-o de la capăt.

   - Eu nu, după cum vedeți. Ceilalți, care or mai fi rămas, sunt răspunzători pentru faptele lor.

   - Aveți de gând să-mi spuneți cine e Simon?

   - Da. La timpul potrivit.

   S-a uitat îndelung în ochii mei.

   - Cineva ucide, a murmurat. Ucide pentru Biserică. Ah, domnule Driskill, încep să-mi fac griji pentru păcatele mele. 

   A rămas nemișcat o veșnicie, mi s-a părut mie.

   - Încă ucide pentru a salva Biserica. Dar Robbie Heywood? Și sora dumneavoastră? 

   S-a întors cu spatele la mine, cu chipul invadat dintr-o dată de oboseală și îngrijorare.

   - Dumnezeule, a spus, am pierdut legăura cu toate astea!

         Trebuia să-mi păstrez calmul. Nu-mi puteam permite riscul de a-l speria pe acest bătrân. Dar eram sfâșiat pe dinăuntru de emoție. Eram atât de aproape să aflu niște răspunsuri. Simon trăia, aveam să-i aflu numele, aveam să aflu unde era....

   Dar trebuia să joc după cum cânta fratele Leo.

   De aceea m-am trezit ud până la piele, coborând atent pe stâncile dure, căutând puncte de sprijin. Trecusem pe la două mănăstiri de când îmi începusem cercetările și îmi era dor de altceva. Pajiști verzi, gard viu, piscină în curte, un clopot blând în depărtare. Mănăstirile nu însemnau pentru mine decât liniște și timp pentru meditație. Nimic mai mult.

   Ne aflam la jumătatea drumului către baza falezei, când nori negri au năvălit dinspre ocean și ne-au împresurat, aruncându-se asupra noastră cu toată puterea, udându-ne din cap până-n picioare. Leo s-a întors către mine, cu apa șiroindu-i pe față, strigând ceva despre „o răbufnire a vremii, suntem obișnuiți cu așa ceva”, iar eu mi-am plecat capul și l-am urmat.

   La vale, la vale, printre stânci ascuțite și pietre alunecoase, la vale, până când ne-am oprit pe o fâșie bătătorită de nisip, imposibil de văzut din vârf. De fapt, era un mic intrând, apărat de niște bolovani uriași care ieșeau din apă la o depărtare de 50 de metri, cu valuri care se rostogoleau pe nisip și se retrăgeau în tăcere printre stâncile de la baza falezei.

   El mi-a făcut din nou semn și am înaintat pe nisipul dur precum cimentul, umed și compact, urmând o cărare care șerpuia printre pietrele alunecoase și înșelătoare pentru pașii noștri.

   - Peștera, a spus el, arătându-mi cu degetul.

   Ne-am adăpostitîn gura ei. A scos o pipă din buzunar, împreună cu un săculeț de piele, în care avea câteva fire de tutun. Și-a umplut pipa, a aprins-o, a pufăit și și-a frecat mâinile.

   În timp ce uraganul urla sălbatic la numai câteva picioare de noi, mi-a explicat că faleza era plină ca o situă cu astfel de peșteri, toate aparținând mănăstirii, unde se retrăgeau, ascunzându-se de lume, toți cei care găseau chiliile prea luxoase pentru gustul lor. Unele dintre peșteri, inclusiv cea în care ne aflam, își aveau capătul chiar în clădirea mănăstirii. 

   S-a dovedit că aducerea mea în această peșteră nu era întâmplătoare.

   Mi-a spus că ducea într-una din încăperile ascunse unde erau păstrate, în cutii speciale, documentele secrete. Acesta era domeniul arhivarului, fratele Padraic.

   - Puteți să găsiți de unul singur acest loc? m-a întrebat, frecându-și palmele reci cu pipa. Puteți să coborâți de pe faleză mâine, la prima oră? Poate fi periculos.

   I-am spus că presupun că da.

   - Bun. Fiți atent, La prima oră. Atunci toatălumea va fi a noastră, iar eu și fratele Padraic vă vom aștepta aici. O să vă înmânăm blestematul de concordat, împreună cu niște instrucțiuni privind ceea ce trebuie să faceți cu el, și asta va fi tot. Am încredere în dumneavoastră, domnule Driskill. Cred în bunul Dumnezeu care v-a trimis la mine. Și apoi voi fi terminat cu toată povestea asta, după atâția ani - voi fi scăpat de amintiri...

   A pufăit, privind cortina de ploaie de la intrarea peșterii.

   - Toți avem păcate, nu-i așa? Ale unora sunt mai mari decât ale altora. Tot ce putem face e să mărturisim, să ne căim și să ne rugăm pentru îngăduință. Am ucis oameni în numele Bisericii. 

   Acum, când începuse să vorbească despre asta, nu se mai putea opri.

   M-am întrebat dacă mai vorbise cu cneva de când ajunsese la Sfântul Sixtus. Am presupus că îi povestise lui Padraic. Dar povara crescuse în el până în momentul în care îmi spusese mie, un străin pe care pariase, așteptând să câștige sau să piardă tot.

   - De fapt, e un păcat sau două? Am ucis și am dat vina pe Biserică. Cred că sunt două. Să vă spun ceva, domnule Driskill. Deseori se spune că, de la prima comuniune încoace, noi distrugem pas cu pas Biserica. E o minciună, prietene. Biserica ne distruge pe noi. E ca o ghicitoare, nu-i așa?

   Ploaia s-a oprit, norii de furtună s-au împrăștiat, aducând noaptea asupra mănăstirii și țărmului ei neospitalier, iar el a pornit înapoi de-a lungul fâșiei de nisip, în direcția din care venisem. Și-a cerut scuze pentru că trebuia să țină ascunsă vizita mea, dar mi-a spus că era mai bine să nu fiu văzut. Cu cât erau mai puțini implicați, cu atât mai bine. I-am atras atenția că fusesem deja văzut de câțiva călugări în clădirea principală, când am întrebat unde puteam să-l găsesc, dar el a ridicat din umeri.

   - O să mint, a declarat el vesel, o să le spun că sunteți un văr de-al meu din America și că ați plecat deja. Dacă întreabă cineva.

   Mi-a spus că puteam să stau peste noapte în una din chilii. El avea să-mi aducă pâine, vin și o pătură.

   Cât timp el a plecat să facă rost de lucrurile necesare, eu am tras mașina închiriată după un cot al drumului și am parcat-o în spatele unui paravan de stânci, ziduri sfărâmate și buruieni înalte. Oricine ar fi văzut asta, mai ales în întuneric, ar fi trebuit să o caute cu mare atenție.

   Am așteptat întoarcerea lui Leo în fața chiliei, înfășurat în vechiul meu pardesiu, ca un observator de coastă dintr-un alt război, mai puțin secret.

   S-a întors cu provizii și două lumânări groase. Ne-am ghemuit în mijlocul fagurelui de piatră. Am încercat să nu mă gândesc la umezeala care se strecura peste tot și la pereții alunecoși. El a desfăcut sticla de vin roșu, iar eu l-am înghițit cu bucățele de pâine proaspătă și brânză albă. Mi-a repetat planul pentru a doua zi și, când se pregătea de plecare, am rostit un nume.

   - August Horstmann.

   Tocmai se aplecase pentru a ieși prin deschizătura joasă din zid, ținându-se cu mâna de boltă.

   - Ce-ați spus?

   A vorbit, rămânând nemișcat, cu spatele la mine.

   - August Horstmann. El e omul pe care îl numeați Olandezul?

   S-a întors încet, cu buzele strânse, privindu-mă cu un aer de dezamăgire.

   - Nu-mi place să fiu luat în râs, domnule Driskill. Vreau ca omul să fie sincer cu mine, nu să mă păcălească și să râdă de mine pe la spate...

   - Ce tot spuneți?

   - Ați știut tot timpul și m-ați lăsat să bat câmpii ca un bătrân nebun...

   - Da de unde! Am spus-o la nimereală.

   Nu i-am spus că Olandezul îl omorâse pe bătrânul Heywood.

   - Horstmann e cel care a venit cu mine în nord. Olandezul. Noi am adus concordatul aici, la Sfântul Sixtus. Când s-a lăsat noaptea, el a dispărut ca o umbră... iar eu am rămas. Era un om curajos, neînfricat, Olandezul.

         Eram mort de oboseală, iar frigul și umezelea nu-mi făceau deloc bine la spate. Îl simțeam lipicos, umed, de parcă pansamanetul ar fi fost lipit cu ciment de oase.

   Numeroasele înțepături și dureri nu m-au lăsat să dorm. Mă învârteam încontinuu sub păturile cu care mă învelisem, dar acolo nu exista ceva care să semene cu o poziție confortabilă. Lumânarea de ceară pâlpâia în curent, iar fumul negru se încolăcea în sus. Oceanul bubuia de parcă s-ar fi aflat la ușa mea. Dar probabil cănici în patul meu de acasă n-aș fi reușit să dorm.

   Legăturile se stabileau singure în capul meu.

   Horstmann și Leo. Împreună, ei aduseseră acest Concordat Borgia de la Paris pe coasta de nord a Irlandei. Acum 40 de ani. Simon Verginius îl încredințase lor pentru a-l duce în siguranță, depparte de mâinile naziștilor.

   Paris. Assassini. Simon. Concordatul. Horstmann... Le Becq în cimitir și fratele lui proptit de elicea unui avion în deșertul egiptean, 40 de ani mai târziu, cele două morți fiind cumva legate. Sora mea Val... Richter, Torricelli, D`Ambrizzi, LeBecq surprinși de aparatul de fotografiat.... Colectorul... micul Sal, Olandezul și Leo tremurând în frig... părintele Governeau la care se gândea sora mea în ziua în care a murit....

   Leo. N-avea niciun rost să-i spun că tovarășul său din acea periculoasă fugă de naziști era încă implicat în acțiune, asemenea unui spirit rău.

   Dar nu puteam să-l împiedic pe Horstmann să-mi invadeze gândurile și să se stabilească, în cele din urmă, acolo, ca o altă armată de ocupație. Aveam impresia că nu mai eram singur în fagurele unui călugăr de demult. Horstmann se afla lângă mine. 

   Fusese la Paris înaintea mea, anticipându-mi mișcările, și îl omorâse pe Heywood pentru a mă împiedica să aflu despre assassini, dar nu reușise. Încercase să mă omoare la Princeton și nu reușise nici atunci, dar știam că avea să tot încerce să mă omoare până când unul din noi avea să dispară... 

   În tristețea acelei nopți, cu ploaia picurând prin crăpăturile zidurilor de piatră, m-am întrebat dacă aveam vreo șansă în lupta împotriva lui. Sau el avea să încerce la nesfârșit să mă omoare, iar și iar, ca și cum am fi fost amândoi prinși în labirintul iadului.

   Am căscat, scuturat de un fior, și m-am înfășurat și mai strâns în pături. În chilie eram în siguranță. N-avea cum să știe unde eram... Totuși, el mai fusese aici în urmă cu 40 de ani, chiar aici la Sfântul Sixtus.

   Trebuia să-mi recapăt calmul. Trebuia să-mi împiedic teama de Horstmann să mă copleșească și să mă înnebunească. Dar el era un ucigaș cu sânge rece, hotărât, nemilos, omorând pentru a apăra secretul, secretul lui Simon, iar eu îl simțeam, îi auzeam răsuflarea și pașii în spatele meu...

   Puteam să înversez situația, m-am întrebat, puteam să devin eu vânătorul și să-l hăituiesc până când ar fi căzut? Dar cum puteam să urmăresc un om invizibil? Puteam să-l hăituiesc, să-l înghesui într-un colț și să-l omor pentru Val, pentru Lockhardt, pentru Heywood și pentru monseniorul Heffernan? Și pentru mine? Eram eu în stare să omor pe cineva? Dacă eram, atunci știam pe cine.

   El era înspăimântător în nebunia lui, era deasupra puterii mele de înțelegere, asemenea tuturor marilor taine ale Bisericii. Mă simțeam ca un om urmărit de o fiară mitică ce putea să se facă invizibilă oricând avea chef, să reapară într-o explozie de fum și flăcări doar pentru o cliă, cât să-mi arate că nu mă scapă din ochi, apoi să dispară din nou, în timp ce eu fugeam înnebunit înspre propria mea osândă. 

   Se părea că nu aveam de ales. Trebuia să continuu, să mă zbat până la sfârșit.

   Reacția mea față de Leo era neclară. Mă deranja. Era, fără nicio umbră de îndoială, un bătrân bun și blând, totuși, povestea lui despre acei assassini din Paris nu-mi dădea pace. Trădarea cu sânge rece a Rezistenței, numai pentru a rămâne în relații bune cu naziștii, presupun că era o imagine destul de precisă a atitudinii Bisericii în acele zile. Pius n-a vrut nici măcar să arunce anatema asupra lui Hitler! Și mai era și părerea lui Leo despre Simon. Leo îl considera un fel de sfânt. Acest Simon, care intrase prin cine știe ce mijloace în posesia concordatului, mi se părea cel puțin un criminal, dacă nu mai rău...

   Dar realitatea fusese, probabil, teribil de complicată și, oricum, cine naiba eram eu ca să-i judec? Eu nu voiam ecât să găsesc un om și să-l omor.

   Ce se întâmplase cu Simon după război?

   Cine era? Tot el îi dădea și acum ordine lui Horstmann?

   Pe când mă cufundam, în sfârșit, în somn, m-am gândit la sora Val, întrebându-mă ce-ar fi înțeles și sora Elizabeth din povestea asta...

   Când am tresărit prima oară în somn, a fost din cauză că mi-am dat în mod ciudat seama de ceva, subconștientul m-a avertizat.

   Mă gândeam la Val, moartă în capelă, la felul în care îmi vorbise tata în acea noapte, încercând să învingă durerea, și la zgomotul corpului său prăbușindu-se pe scări, în dimineața următoare. Timpul le amestecase pe toate, și când m-am trezit a doua oară, îmi era frig, eram leoarcă de transpirație și aveam un nod în stomac. Mi-am scuturat capul încercând să-mi limpezesc visele.

   Am văzut-o pe Elizabeth în cadrul ușii, acasă, când venise pe neașteptate și eu crezusem că era sora mea, Val. Mai târziu am văzut pumnalul lucind în lumina lunii, durerea și gheața lovindu-mi fața și Sandanto strigându-mă în depărtare.

   „Iisuse, ce vise!”

   Apoi n-am mai dormit, iar zorile s-au ivit curând.

          Când am părăsit fagurele, un vânt rece răscolea ceața aproape materială. M-a lovit peste față, ca o mănușă udă. Nu vedeam decât la un pas înainte.

   Într-o clipă eram din nou ud până la piele și mi-am croit cu greu drum, împiedicându-mă de fiecare groapă sau ridicătură, până în vârful falezei; mă simțeam ca un prost prin în cumplita Grimpen Mire a lui Conan Doyle, unde copoiul urla și un pas greșit îți asigura călătoria către eterninate. Eu nu eram Sherlock Holmes, iar copoiul de la Baskervilles nu era pe urmele mele, dar gândurile negre din noaptea de groază mă lăsaseră sleit de puteri și încordat la maximum; încercam din răsputeri să-mi țin teama în frâu și simțurile treze.

   Am înaintat pas cu pas de-a lungul falezei, dar oriunde mă uitam nu vedeam decât ceață groasă. Dispăruseră toate: mănăstirea, peretele abrupt din stânga mea, valurile care se luptau cu stâncile. Ața că am mers mai departe, iar versurile lui Eliot îmi băteau fără încetare la ușa minții.

   Am văzut măreața clipp strălucind.

   L-am vzut pe eternul Lacheu ținându-mi

   haina și chicotind,

   Într-un cuvânt, mi-era frică.

         Am ajuns la zidul prăbușit al cimitirului, căutând în memorie configurația peisajului, bâjbâiam în faleza aluncoasă după locuri în care puteam să-mi pun piciorul până le găseam. Aveam impresia că orbecăiam de ceasuri întregi, murdar, ud și dezorientat de ceață. Într-un cuvânt, mi-era frică.

   Cuprins de panică, m-am oprit undeva între vârful falezei și plajă. Credeam că o să-mi pierd echilibrul și o să mă prăbușesc undeva în necuprinsul cenușiu de dedesubt. Am așteptat agățat de perete până când am depășit punctul culminant al spaimei și apoi am pipăit cu piciorul pentru pasul următor.

    Am alunecat.

   M-am agățat cu mâna dreaptă de o rădăcină încolăcită ca un șarpe, solul subțire din jurul ei s-a desprins și ea a ieșit din locul unde se prinsese. Mi-am auzit urletul în cădere, m-am răsucit în aer ca o pisică, zgâriindu-mi carnea pe mâini, căutând un punct de sprijin, o salvare, dar nu era nici una.

   Am aterizat în patru labe, cu capul legănându-se ca al unui câine bătut, și răsuflarea tăiată de groază. Alunecasem și căzusem ceva mai puțin de 2 metri până ajunsese pe nisip. Aproape atinsesem baza și nici nu-mi dădusem seama, din cauza ceții care mă învăluia. Zbătându-mă să-mi recapăt respirația, m-am așezat cu spatele lipit de stânca udă și mi-am șters fața de transpirație și apă.

   Nu vedeam nimic. Îmi venea să vomit. Îmi era rău din cauza sperieturii.

   Nici nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi reușit să zăresc ceva prin ceață. Poate că aș fi stat acolo, încremenit, un trup nelocuit care conținuse cândva un om.

   Dar vântul a izbucnit deodată dinspre apă, aducând o rafală de ploaie, și a împrăștiat puțin ceața, iar eu am zărit, preț de o secundă, fâșia de nisip întinzându-se în dreapta mea și mi-am dat seama unde eram.

   M-am ridicat cu genunchi arzând din cauza căzăturii, cu palmele murdare de sânge și ploaia lovindu-mă peste față, și am pornit înspre peștera din stâncă, unde aveam să-i găsesc pe Leo și pe fratele Padraic. I-am blestemat pe amândoi pentru că-mi dăduseră o sarcină aproape imposibilă. Adrenalina mă împingea înainte.

   Dacă aș fi dat ochii în acea clipă cu îngerul negru din coșmarurile mele, i-aș fi sărit de gât și l-aș fi făcut bucățele, cu pumnalul lui cu tot, sau aș fi murit luptându-mă. Ceea ce presupun că era mult mai probabil.

   Apele se retrăgeau în reflux. Din faldurile de ceață se iveau, ca niște fantome, pescărușii. Am ajuns la gura peșterii și m-am oprit sub lespedea de la intrare, unde Leo își fumase pipa și îmi spusese că Biserica ne distrugea pe noi, nu invers. Dar acum Leo nu era acolo, ceea ce mi s-a părut absurd.

   Drumul meu până la peșteră durase o veșnicie. El ar fi trebuit să vină cu Padraic din interiorul mănăstirii: nu asta îmi spusese, că unele peșteri duceau până în pivnițele clădirii principale? Ar fi trebuit să fie acolo, așteptându-mă.

   N-avea niciun rost să stau acolo și să aștept. 

   M-am îndreptat către fundul întunecat al peșterii, știind că nu aveam prea mult de mers până când bezna m-ar fi oprit. Drumul meu s-a dovedit mult mai scurt.

   Un bărbat mă aștepta așezat pe o piatră. Părea adormit.

   Dar avea ochii larg deschiși, cufundați în orbitele negre ca niște nuci. I-am văzut albul ochilor ca două răsărituri gemene de lună, mi-am dat seama că nebunia o luase de la capăt și am înghețat pe loc, ca un om care știe că e deja mort, așteptând doar lovitura. 

   Ascultam pașii apropiindu-se în spatele meu, silueta care ieșea ca un coșmar din întunericul de smoală, cu pumnalul în mână, sfârșitul...

   Dar n-a venit nimeni.

   M-am uitat înapoi, văzând parcă umbra unui om la gura peșterii. Nu era nimeni acolo. Nu venea nimeni.

   Am făcut un pas înainte și m-am uitat la bătrânul îmbrăcat în sutană. Sângele de pe gâtul lui nu se uscase încă, o panglică purpurie. L-am simțit pe degete. Fratele Padraic...

   M-am sprijinit de peretele alunecos. Am simâit în gură gustul acru al fricii, încercând să mă concentrez asupra durerii din genunchi, din palme și din spate. Am încercat să gândesc, dar mecanismul parcă se stricase. Nu puteam să gândesc. Voiam să ies naibii din peșteră. Dar oare afară ce mă aștepta?

   M-am întors înapoi prin băltoace și m-am trezit din nou în necuprinsul cenușiu, clipind, încercând să mă orientez.

   Unde era fratele Leo?

   Unde era concordatul?

   Trebuia să mă întorc la mănăstire... nu prea puteam să judec limpede. 

   Am mers, împleticindu-mă înspre plajă, am bântuit prin ceața răscolită de vânt, știind că nu mai puteam să urc pe faleză și că trebuia să mă întorc pe plajă.

   Stâncile uriașe au căpătat dintr-o dat formă, ieșind din ceață, și am văzut ceva, pe cineva, stând în apă, între stânci și mine. Apoi ceața a șters imaginea. M-am apropiat de mare, încordându-mi privirea, încercând să prind din nou forma aceea din apă. Se întâmpla ceva îngrozitor.

   Am intrat în apă și am văzut din nou.

   O cruce, înfiptă în apă, lovită de valuri. Se apropia de mine prin perdeaua de ceață și ploaie, îmi făcea semne, asemenea lui Ahab când provoca balena...

   Nu se vedea clar prin faldurile de ceață. Ploaia îmi întuneca vederea, lovindu-mă peste față. Undeva departe, dincolo de ceață și ploaie, soarele lucea slab, albind aburul din jurul meu.

   Atunci am văzut.

   La 3 metri de locul în care stăteam în apa fremătătoare, care îmi ajungea până la glezne.

   O cruce grosolană înfiptă cu susul în jos în nisip, clătinându-se într-o parte și în alta, în cadența valurilor.

   O cruce inversată. Cel mai vechi avertisment al creștinismului.

   Bătut în cuie pe cruce, cu o mână atârnând, legată de mișcarea valurilor, se afla cadavrul ud, umflat și albăstrui al fratelui Leo.

          Situația era cumplită.

   Am intrat în panică. Fără scăpare. N-am încercat să judec la rece, nu m-am bazat pe ajutorul rațiunii și al experienței în cântărirea situației. Pur și simplu nu le mai aveam. Nu m-am gândit la pistolul pe care-l aveam în buzunar, nu mi-a trecut prin cap să-l urmăresc pe ticălos. Nu m-am dus la mănăstire să le spun ce făcuse un maniac. N-am făcut nimic din ceea ce viața și pregătirea mea mă învățaseră să fac. 

   Am fugit.

   De când descoperisem cadavrul surorii mele Val în capelă, mă descurcasem destul de bine. Dar priveliștea crucificării grotești a fratelui Leo îmi ardea în creier și m-am îndepărtat, pe jumătate fugind, pe jumătate împleticindu-mă, pe plajă, clătinându-mă și căzând, o caricatură a groazei.

   Am reușit cumva să ajung la chilie, mi-am înhățat geanta, am aruncat-o în mașină, am zgâriat aripa de colțul ascuțit al unei borne și amieșit din noroiul înghețat până pe drumul îngust. Acționam orbește, fugind de parcă m-ar fi urmărit ceva, ceva de care nu puteam să scap, oriunde m-aș fi dus.

   Temerile cele mai cumplite ale copilăriei renășteau în mine și m-am trezit, pentru un timp, din nou copil, luptându-mă cu monștrii întunericului, obsedat de câteva versuri dintr-o carte pe care nu mi-o aminteam.

   ... Un om ce pe un drum pustiu

   Aleargă bântuit de spaimă

   Și, după ce s-a-ntors o dată,

   Merge nemaiprivind în urmă;

   Fiindcă știe că un monstru groaznic

   Îi închide calea înapoi.

      Timp de două ore am condus ca un nebun, până când m-am liniștit îndeajuns ca să mă opresc la marginea drumului și să mănânc pâinea și brânza rămase de noaptea trecută.

   Vremea se încălzea câte puțin, cu cât mă îndepărtam de ocean, dar o ploaie măruntă cădea în continuare. Nici nu m-am uitat la peisajul care mă înconjura sau la satul unde m-am oprit pentru o cafea. Apoi am mai băut o cafea, alături de ouă, cârnăciori, roșii coapte și pâine prăjită. Foame era de nestăpânit, de parcă faptul că mâncam ar fi alungat ființa care mă urmărea.

   În cele din urmă, m-am așezat pe o bancă, în razele soarelui care ieșise dintr-o dată, și am privit niște copii jucându-se cu o minge de fotbal pe iarbă, am privit mamele plimbându-și  bebelușii în cărucioare, iar inima a început să mi se liniștească, aducându-mi încet înapoi capacitatea de gândire.

   Trebuia să fie Horstmann, nu putea fi o altă fantomă ucigașă. Horstmann. El adusese concordatul în nord, cu 40 de ani în urmă; acum venise să lase moartea în locul lui. Fără îndoială că venise din cauza mea. Știuse că pornisem în căutarea fratelui Leo. Aflase multe lucruri de la Robbie Heywood înainte de a-l omorî, apoi așteptase, mă supraveghease, mă urmărise... și îl omorâse pe Leo, care avea de gând să-mi spună prea mult.

   Dar de ce nu mă omorâse pe mine?

   Horstmann a stat la pândă și, după ce a lovit, a dispărut din nou...

   Mingea de fotbal s-a rostogolit la picioarele mele. Cu o lovitură de picior, am trimis-o înapoi, către fetița cu codițe, care mi-a mulțumit prin locul gol în care se aflaseră cândva cei 2 dinți din față.

   El a pus mâna pe concordat. Puteam să-mi iau adio de la el. Doar dacă nu descopeream cui avea să i-l dea după aceea.

   Dar de ce nu așteptase, pur și simplu, în peșteră ca să mă omoare și pe mine? De data asta, ar fi fost mult mai ușor. Dar m-a lăsat să trăiesc... Oare din cauză că acum avea concordatul? Cât de important era acesta? Erau trecute și numele assassini-lor lui Simon? Oare mersese și mai departe? Oare lista se mai îmbogățea și acum?

   Nu. Prostii.

   Poate că eu nu mai contam pentru ei. Acum, că îi omorâse pe cei 2 care știau răspunsul la ghicitoarea cu assassini, acum, că pusese mâna pe concordat, eu rămăsesem un simplu deșeu nefolositor, un apendice fără importanță?

   Atunci de ce nu terminase cu mine?

   Era posibil să mă protejeze cineva? Îi poruncise cineva lui Horstmann să nu mă ucidă? Dar cine putea să fie? Până acum nu cunoșteam decât un om care să-i dea ordine lui Horstmann... Simon Verginius. Cu mult timp în urmă.

   Totuși, Horstmann încercase o dată să mă ucidă. De ce s-ar fi oprit acum? Chiar dacă nu prezentam decât un capăt desfăcut, de ce să nu mă lege de ceilalți o dată pentru totdeauna? De ce să nu ucidă 3 oameni în ceață, dacă tot ucisese 2?

   Poate că fusesem doar norocos. Poate că întârziasem la a doua întâlnire cu pumnalul... poate că plecase să mă caute prin ceață, am trecut fără să știm unul pe lângă altul și, astfel, am scăpat...

   Iisuse, așa nu ajungeam nicăieri.

   Și apoi m-am trezit gândindu-mă la sora Elizabeth, simțind nevoia să-i povestesc prin ce trecusem, să-i văd chipul și ochii verzi să - Dumnezeule! - să o îmbrățișez și să mă agăț de ea.

   Era un gând tâmpit. Cred că din cauza șocului.

   Am mai rămas un timp în parc. Dincolo de iarba maronie, unde se jucau copiii îmbrăcați în jachete groase, am văzut gara. O clădire mică de cărămidă, cam dărăpănată și înnegrită de vreme, un refugiu pentru călătorii singuratici. Un tren a oprit, a așteptat cel mult 1 minut sau două și apoi a plecat scrâșnind.

   Din gară a ieșit un bărbat și s-a îndreptat spre mine, trecând cu pași mari printre copii. Venea către mine. Către mine. S-a oprit în fața mea și și-a lăsat geanta jos.

   - Mi-au spus că aici oprește autobuzul către Sfântul Sixtus.

   S-a oprit și a privit de-a lungul drumului.

   - Trebuie să-ți spun  că arăți mai rău decât mi-aș fi putut închipui.

   A întors iar capul și m-a privit întrebător.

   - Ar trebui să te vadă acum croitorul tău. Ești o rușine pentru ideea de privilegiu excesiv.

   - Părinte Dunn, am spus.

4

         Stătea într-un compartiment de clasa I, cu geanta plină de haine ude, și privea lumina soarelui strecurându-se printre norii de furtună, aruncând umbre care scoteau în evidență alcătuirea peisajului. Oamenii erau împrăștiați prin tren. Alți 2 preoți mâncau sandvișuri, își zornăiau sacii maronii, ștergând merele de pânza costumelor negre.

   Horstmann îi urmări un timp, învârtind încet în mână vechiul rozariu binecuvântat de însuși Pius într-o audiență dinainte de război. Apoi îl puse deoparte, își scoase ochelarii, ciupindu-se de vârful nasului înroșit, și își închise ochii de gheață.

   Fusese o noapte lungă, în care vorbise cu fratele Leo, amintindu-și despre zilele de demult, despre acea noapte cumplită când traversaseră Canalul într-o barcă deschisă, agățându-se unul de altul și amândoi de viață, rugându-se cu voce tare, împotriva vântului care urla.

   Fratele Leo fusese, în mod firesc, tulburat când vechiul lui tovarăș pierdut apăruse pe neașteptate în camera lui în miez de noapte. Apoi tulburarea se schimbase imediat în ezitare și teamă. Dar Horstmann îi alungase temerile, spunându-i că fusese trimis de Arhivele Secrete pentru a aduce în sfârșit Concordatul Borgia la Roma, înapoi la locul lui firesc.

   Da, fusese personal trimis de Simon, da, acum, după toți acești ani, nu mai era niciun pericol. Horstmann îi turnase o poveste care putea fi adevărată, iar fratele Leo dorise cu toată ființa lui să o creadă.

   Horstmann îi spusese că un jurnalist mizerabil din New York era pe urmele concordatului, că dăduse din întâmplare peste povestea frăției secrete și acum cursa dintre Biserică și New York Times era în plină desfășurare, pentru că revista voia să dezvăluie totul într-o lumină cât mai proastă, să provoace un mare scandal și să creeze probleme foarte grave Bisericii. Apoi el îl descrisese pe jurnalist. Ben Driskill.

   Instinctul fratelui Leo îl avertizase să nu creadă povestea, dar teama provocată de apariția fantomatică a lui Horstmann îl determinase să vrea să o creadă. Dar Horstmann, cu un sentiment care semăna cu regretul, observase îndoiala din ochii bătrânului...

   „Sărmanul bătrân.”

   Biologic, ei aveau cam aceeași vârstă, dar viața însemna mai mult decât numărul anilor.

   Ce se întâmplase în dimineața aceea în peșterp fusese o afacere tristă.

   Îndoielile fratelui Leo prinseseră din nou viață, sesizase ceva ciudat la vechiul său tovarăș și asta îi provocase sfârșitul.

   Fratele Padraic nu păruse să-și dea seama că murea: își încrucișase brațele și bolborosise ceva, ca și cum ar fi crezut că Horstmann era un înger al morții care aterizase ca un om din spațiu. Cu Leo avusese probleme.

   Încercase să scape, îl strigase pe Driskill, iar Horstmann îl lovise repede, aproape cu ură, ceea ce nu-i stătea în fire,apoi încheiase ritualul. Găsise o cruce veche, lăsată de la vreo slujbă îndeplinită de mult pe plajă, poate chiar de la o altă crucificare, acum udă și mâncată de cari, și i se păruse ca un blestem faptul că o găsise proptită de peretele peșterii. Simon ar fi înțeles gestul. Simon făcuse și el același lucru, undeva în Franța, cu un preot care încercase să-i toarne la SS...

   Fratele Leo nu era cu nimic, cu nimic mai bun decât cel care îi trădase la sfârșit, îi ruinase și îi împrăștiase ca pe cenușă în cele patru vânturi. Leo știa secretul concordatului și totuși voia să-l încredințeze unui străin. Simon le spusese limpede, cu mult timp în urmă, că taina era sfântă. Totuși, Leo i-o dezvăluise lui Driskill.

   De neînțeles.

   Moartea nu era de ajuns.

   Ritualul - vechi, brutal, osândind pentru eternitate - se dovedise necesar, iar Dumnezeu îi dăduse puterea să-l îndeplinească...

   Ceața îl ascunsese pe Driskill. Horstmann nu era dispus să-l aștepte.

   Driskill.

   Horstmann începuse să-l considere un fel de copoi al iadului. Driskill era opera diavolului. Ceața îl salvase de data aceasta, altfel ar fi luat locul lui Leo pe cruce.

   De ce nu voia să moară odată?

   În noaptea aceea, pe patinoarul din Princeton, Horstmann îl omorâse. Dar el n-a murit. Ca și cum s-ar fi păstrat pentru o altă soartă.

   Dar cum era posibil? Și unde era acum? Ce făcuse după ce îl găsise pe fratele Leo în ceață, golit de sânge și albastru de frig....

   I se făcuse frică?

   Nu. Nu credea că lui Driskill i se făcuse frică. Driskill era un păgând neîndurător, lui nu-i era frică. Nu-i era frică de moarte, era plin de păcare. Ar fi trebuit să se teamă de moarte, de pedeapsa cumplită pentru păcatele lui, de ceea ce-l aștepta în bezna eternă. Dar el nu se temea.

   N-avea niciun sens.

   Unde era Driskill? Îl urmărea? Se întrebă cine hăituia pe cine? Gândul îl înlemni. Dar Dumnezeu era de partea lui.

   Horstmann își puse ochelarii la loc, spunându-și că n-avea de ce să se teamă. Nimeni nu era mai vigilent decât el. Nimeni.

   Așa că închise ochii, ținând servieta de piele pe genunchi. În sfârșit, Concordatul Borgia era în siguranță. Pentru el era ca o ființă vie, o inimă fără corp pulsând de sângele și devotamentul care aveau să curețe definitv Biserica de uscături...

   Își aminti noaptea aceea în Paris, când Simon le încredințase concordatul, îi trimisese în misiune, misiunea care îl transformase pe Leo într-un sihastru, iar pe el într-un hoinar, și le spusese să aștepte ziua în care vor fi din nou chemați să salveze Biserica...

         Rolele casetei audio se învârteau încet, iar vocile umpleau încăperea, puțin prea înalte, fără bas, dar, oricum, dar, oricum, calitatea înregistrării n-avea nicio importanță.

   „A fost la Alexandria acum o săptămână, plus-minus câteva zile. Acolo s-a întâlnit cu vechiul nostru prieten Klaus Richter...

   Glumești. Richter? Richter al nostru? Din vremurile acelea? Mi-ai spus că el era omul care te înspăimânta!

   Chiar el, Sanctitate. Și vă asigur că mă înspăimânta cu adevărat.

   Candoarea asta ți se potrviește perfect, Giacomo.”

   Draperiile erau trase, împiedicând să intre lumina cenușie a dimineții înnorate.

   „Și s-a mai întâlnit cu un om care după aceea s-a sinucis.

   Cu cine anume?

   Etienne LeBecq, Sanctitate. Un comerciant de obiecte de artă.”

   Urmă o pauză lungă.

   „De asemenea, ni s-a raportat din Paris că un bătrân jurnalist pe nume Heywood...

   Robbie Heywood. Cred că nu l-ai uitat, Giacomo. Purta haine stridente, putea să-ți împuie urechile și să te bage sub masă dacă-i dădeai ocazia. Dumnezeule, mi-l amintesc... Dar cum a ajuns el în povestea asta?

   Mort, Sanctitate. Omorât de un atacator necunoscut. Poliția n-are niciun indiciu, bineînțeles.”

   - Antonio! Asta e o mină de aur! Cât de secret este totul!

   În biblioteca din vila cardinalului Antonio Poletti, care avea un frate diplomat în misiune la Zurich și un alt frate care se ocupa de producerea și distribuirea unor filme mai puțin decente la Londra, pentru o piață mică, dar bună, 5 bărbați consumau, la micul dejun cafea, chifle și fructe. Și aveau o mare problemă în brațe.

   Poletti avea 9 de ani, chelie și o pădure de păr pe mâini și pe picioare, toate acestea fiind expuse în întregime, din moment ce purta costum de tenis.

    Ceilalți 4 erau: cardianul Guglielmo Ottaviani, în vârstă de 60 de ani, care era, în general, considerat membru cu cea mai exagerată „problemă de atitudine” din întreg Colegiul Cardinalilor, dar a cărui fire irascibilă îl făcea puternic și convingător, era temut; cardinalul Gianfranco Vezza, unul dintre cei mai bătrâni oameni importanți ai Bisericii, un om care cultiva intenționat impresia celorlalți că era complet sclerozat, pentru a întinde mai ușor celor neatenți colții de fier ai capcanelor; cardinalul Carlo Garibaldi, un „om de club”, grăsuț, amestecat printre cardinali, un politican înnăscut care învățase mare parte din ceea ce știa la picioarele cardinalului D`Ambrizzi; și cardinalul Federico Antonelli.

   Stăteau comod în diferite fotolii și canapele de un roșu închis, înconjurați de adevărate ziduri de cărți - dintre care cardinalul Poletti însuși scrisese câteva. Întrebarea lui Garibaldi rămase fără răspuns, căci înregistrarea continuă.

   „Dar ce legătură are el cu toată mizeria asta?

   Sora Valentine s-a întâlnit cu el la Paris în timpul cercetărilor ei. Acum e mort. S-ar putea să existe o legătură...

   Va trebui să afli mai mult decât atât, Giacomo. Voi trimite pe cineva la Paris să cerceteze.

   Îi urez noroc. Poate că nu e decât o coincidență. Înjunghiat pe stradă. Se mai întâmplă.

   Prostii. Biserica e atacată, iar Heywood a căzut victimă. E limpede.”

   Cardinalul Poletti se aplecă peste măsuța de cafea și apăsă pe butonul de oprire. Își roti încet privirea de la un chip la altul.

   - Miezul problemei, spuse el. Ați auzit? „Biserica e atacată.” Asta am vrut să auziți din gura lui Indelicato... el vede ceea ce este, un atac.

   Se încruntă la cafeaua care se răcise.

   - E mai bine să ne facem planurile acum decât să încercăm să rezolvăm totul în ultima clipă, când suntem asaltați de străini - polonezi, brazilieni, americani! Dacă le dai destulă frânghie acestor oameni, ne spânzură pe toți, cu tot cu Biserică. Știți că am dreptate.

   Cardinalul Garibaldi vorbi din nou, fără să-și miște buzele groase, un ventriloc aflat temporar în căutarea unui bleg.

   - Spui că aceste voci - Callistus, D`Ambrizzi, Indelicato, eh? Ei bine, e o mică problemă aici, Antonio. Cum ai pus mâna pe casetele astea? Unde a avut loc discuția?

   - În biroul Sanctității sale.

   - Extraordinar. Ai pus un microfon în biroul lui! Nu-i nevoie să te uiți așa la mine. Sunt la curent cu cele mai noi inovații în vocabular.

   - Influența acelui frate al tău, presupun, murmură cardinalul Vezza.

   Își frecă barba albă de pe față. În ultimele zile uita deseori să se bărbierească.

   - A, dar care din ei? spuse Ottaviani, adoptând una dintre atitudinile lui, zâmbind cu gura ca o seceră. Asta e întrebarea. Diplomatul sau pornograful? 

   Chicoti ușor în barbă, distrându-se de încurcătura tânărului Poletti.

   Poletti îl țintui cu privirea.

   - Pe zi ce trece te faci tot mai mult ca  babă.

   Se ridică, sărind în picioarele sale încălțate cu ghete Reebok, se aplecă și ridică racheta de tenis Prince. Exersă de câteva ori returul, închipuindu-și, probabil, că, în loc de mingile imaginare, avea capul lui Ottaviani.

   - Mereu dezagreabil, mormăi el.

   Cardinalul Vezza, un bărbat gras, care se mișca încet, se aplecă cu greu înainte. Ca de obicei, avea probleme cu reglarea aparatului din ureche.

   - Eu aș crede că diplomatul. Nu sunt puse mereu microfoane la ambasade? El ar trebui să știe despre lucrurile astea.

   Garibaldi își repetă întrebarea.

   - Ei bine? Cum ai reușit?

   - Am o rudă îndepărtată care face parte din personalul medical al Vaticanului. Alipit un microfon, care pornește atunci când vorbește cineva, de tubul de oxigen al Sanctității sale.

    Poletti ridică, studiat, din umeri, dând de înțeles că asemenea minuni se întâmplă în mod obișnuit în viața lui.

   - E un om absolut de încredere...

   - Nimeni, strigă deodată Vezza, nu e chiar atât de demn de încredere.

   Izbucni într-un râs răgușit. Începu să tușească, o tuse seacă ce nu reușise să-l dea gata în 70 de ani de fumat. Își ținea țigara între degetele îngălbenite, cu unghii rupte și crăpate. Fuma fiecare țigară până la filtru.

   Antonelli, un bărbat blond și înalt, puțin trecut de 50 de ani, dar care părea cu 10 ani mai tânăr, tuși ușor, arătându-le celorlalți că e timpul să înceteze cu hârjoneala copilărească. Era avocat și un conducător nedeclarat printre cei din Colegiul Cardinalilor, în ciudat tinereții sale.

   - Presupun că mai e ceva pe casetă. Putem asculta mai departe?

   Poletti își aruncă racheta, la întâmplare, pe un scaun, se întoarse la masă și apăsă un alt buton. Vocile înregistrate începură din nou să vorbească, iar cardinalii tăcură, ascultând.

   „Și preotul cu păr argintiu... cine e?

   Rețeaua ta continuă să mă uimească. Dar unde e Driskill?

   Te pricepi să urmărești oameni. Poate ai pierdut prea mult timp urmărindu-mă pe mine, Fredi.

   Se pare că nu suficient de bine.

   Deci, acum avem 9 crime... și o sinucidere?

   Cine știe, Sanctitate? Domnește teroarea. Cine știe câte mai sunt... și câte vor mai fi.”

   Apoi urmă o pauză, un zgomot înăbușit de cădere și o larmă de glasuri.

   Poletti opri casetofonul.

   - Ce naiba a fost zgomotul ăla? întrebă șocat Vezza.

   - Sanctitatea sa, prăbușindu-se, zise Poletti.

   - Și cum se mai simte pontiful? întrebă Ottaviani.

   Sursele sale îi descriau foarte precis situația.

   Acum îl punea la încercare pe Poletti și Poletti știa asta.

   - E pe moarte, spuse Poletti și pe buze îi flutură un zâmbet înghețat.

   - Asta știu și eu...

   - Se odihnește, ce pot să sun? Nu suntem aici ca să ne facem griji pentru sănătatea lui - am trecut de mult peste asta! E prea târziu ca să-și mai facă cineva griji pentru Callistus, în caz că amănuntul v-a scăpat. Suntem aici pentru a vorbi despre viitorul papă...

   - Și, spuse Ottaviani, nu pot decât să presupun că aduni dovezi în sprijinul candidatului tău.

   Era un bărbat subțire, mic, cu spatele puțin strâmbat, ceea ce îl făcea să semene cu o caricatură de Daumier, iar Poletti interpreta acest lucru ca pe pecetea lui Cain. El zâmbi șiret, o expresie care părea să se potrivească trupului său diform.

   Poletti privi grupul, cu buzele strânse, încercând să nu vorbească prea mult, pentru a evita să-i spună în față lui Ottaviani părerea lui sinceră, că îl considera un schilod bătrân și insuportabil și cât de mult dorea să-l târască afară, să-l sprijine de un zid undeva și să-l împuște.

   Poletti își văzu chipul reflectat într-o oglindă străbătură de vinișoare de aur. Din păcate era adevărat că, așa păros, cu capul mic, buza de sus lungă și bărbia micuță, arăta ca un fel de miracol: un prinț al Bisericii, jucător de tenis, care, în același timp, era o maimuță. Își întoarse privirea de la oglindă. Nu putea să suporte atâtea adevăruri neplăcute într-o singură dimineață.

   - Suntem atacați, spuse Poletti, ridicând racheta de tenis pentru a-și întări afirmați. Domnește teroarea. Asta e atmosfera care ne înconjoară când suntem în pragul alegerii noului papă. Ar fi bine să nu scăpăm din ochi aceste circumstanțe, atunci când hotărâm cui acordăm sprijinul nostru...

   - În gura ta asta sună a politică, spuse Vezza puțin întristat.

   Nu mai striga, în schimb acum abia putea fi auzit.

   - Dragul meu Gianfranco, zise răbdător Garibaldi, chiar e politică. Ce altceva ar putea fi? Înțelepciune dăruită?

   - Adevărul e că, până la urmă, totul e politică, spuse blând Antonelli.

   - Bine zis, aprobă Poletti. Nu e nimic rău în a face politică. E o ocupație veche de când lumea.

   Ottaviani își lovea ușor degetele unele de altele.

   - Dragul meu prieten, i se adresă el lui Poletti, are dreptate această babă - își întoarse capul către Garibaldi - când spune că tu ai de gând să-ți asumi rolul de conducător de campanie al unui om pe care vrei să-l susțime și noi, alături de tine?

   Zâmbetul său permanent îndurerat nu îi dispărea aproape niciodată de pe chipul cu riduri adânci, care semăna cu o hartă a durerii și a hotărârii de a o depăși, în același timp.

   - E adevărat că am un nume pe care aș vrea să-l luăm în considerare.

   - Ei bine, dă-i drumul, spuse Vezza.

   Îi plăcea să dea impresia că se află într-o pauză de atenție și că e ușor plictisit. Această atitudine îi îndemna și îi încuraja pe ceilalți să spună lucruri care să-i stimuleze atenția.

   - Spune-l.

   - Ați ascultat caseta, zise Poletti. Era acolo o voce poruncitoare, hotărâtă, o voce care a recunoscut seriozitatea crizei cu care ne confruntăm...

   - Dar el e deja papă!

   - Nu, la naiba, nu el! Vezza, prietene, câteodată mă îngrijorezi.

   - El a spus că domnește teroarea, Tonio.

   - Indelicato a spus-o, zise Poletti, luptându-se să-și păstreze calmul. Indelicato a spus că suntem atacați...

   - Ești sigur? insistă Vezza. Mie mi s-a părut că era...

   Începuse să meșterească din nou la aparatul din ureche.

   - Gianfranco, crede-mă, era Indelicato! imploră Poletti.

   - O casetă video ar fi fost de preferat în locul chestiei pe care ai lipit-o de tubul de oxigen, cârti Vezza. Vreau să spun că aceste voci fără chip... ar putea fi ale oricui, nu-i așa? Crezi că am putea lipi și o cameră? Atunci am avea, într-adevăr, ceva...

   - Și acum avem, într-adevăr, ceva. Ultimul lucru pe care m-aș fi așteptat să-l găsesc aici e bombăneala asta lamentabilă...

   - Îmi pare rău, Tonio, spuse Vezza pe un ton neconvingător. N-am vrut să par nerecunoscător...

   - Dar ai reușit să-mi arăți cât de puțin apreciezi eforturile mele și, sincer, sunt surprins...

   Antonelli îl întrerupse blând.

   - Ne-ai oferit niște informații neprețuite, Tonio, și îți rămânem îndatorați. Asta nu se poate pune la îndoială. Acum, trebuie să înțeleg că ne sugerezi să-l sprijinim pe cardinalul Indelicato?

   - M-ai înțeles perfect, rosti ușurat Poletti. Și îți mulțumesc pentru amabilitate, Federico. Indelicato e omul potrivit pentru aceste vremuri...

   - Vrei să spui, zise moale Ottaviani, că nu trebuie să luăm în considerare decât un singur aspect? Că suntem ținta unui fel de atac? Și nimic altceva nu mai contează, asta vrei să ne faci să credem? Nu încerc decât să înțeleg ce se află în mintea ta, Eminență.

   Poletti nu era niciodată sigur dacă Ottaviani își bătea sau nu joc de el.

   - Asta vreau să spun.

   - Indelicato? zise Vezza. Asta n-ar fi ca și cum l-ai alege prim-ministru pe șeful KGB-ului?

   - Și care-i problema? întrebă Poletti, fulgerându-l cu privirea. Mi se pare alegerea potrivită în această situație. Suntem în război...

   - Dacă suntem în război, observă Garibaldi cu siguranța unui om de club, n-ar trebui să alegem un general? Ca Sfântul Jack, de exemplu?

   - Te rog, suspină Poletti, nu vrei să lăsăm sfințenia pentru mai târziu și să-i spunem D`Ambrizzi?

   - Atunci D`Ambrizzi, spuse Ottaviani.

   Făcu o grimasă de durere, aranjându-și pernele.

   - Mie mi se pare un om demn de luat în considerare. Un om care privește înainte...

   - Un liberal, zise Poletti. Spune-i așa cum e. Chiar îți place ideea de a alerga de colo-colo împărțind prezervative....

   - Poftim? rosti Vezza, înălțându-și capul.

   - Prezervative, scrisori franțuzești, căciulițe, spuse Garibaldi din spatele unui mic rânjet.

   - Dumnezeule mare, mormăi Vezza. Ce-i cu ele?

   - Dacă D`Ambrizzi ar deveni papă, noi le-am împărți pe treptele bisericilor după slujbe, am fi invadați de preoți-femei, de preoți homosexuali...

   - Ei, am întâlnit și până acum o mulțime de preoți homosexuali, dar tu chiar crezi că D`Ambrizzi ar încuraja așa ceva?

   Vezza făcu o figură neîncrezătoare.

   - Adică, l-am mai auzit pe Giacomo spunând unele lucruri care m-au făcut să mă întreb...

   Antonelli întrerupse din nou, politicos, dar dându-le de înțeles că el voia să aibă ultimul cuvânt asupra subiectului.

   - Cardinalul Poletti și-a permis o mică hiperbolă, dacă pot să spun așa. El n-a vrut decât să ne arate o tendință a cardinalului D`Ambrizzi care, dusă mai departe într-o succesiune logică, ar putea conduce la aiurelile pe care ni le-a descris. Am dreptate, Tonio?

   - În întregime, prietene. Ai dus imaginea schițată de mine la perfecțiune.

   - Oare, spuse Antonelli, nu putem să tragem o concluzie, în lumina celor auzite pe casetă și a celor spuse de Tonio? Ce părere avem - într-un sens preliminar, bineînțeles - despre Indelicato ca omul nostru?

   Garibaldi aprobă foarte diplomatic și spuse:

   - El poate fi omul potrivit pentru o sarcină grea. Nu i-e frică să ia măsuri drastice, nu i-e frică să-și facă un dușman. Ce poveste v-aș putea spune...

   - Ce povești am putea spune noi toți, zise somnoros Vezza. Nu prea are simțul umorului...

   - Tu de unde știi? îl  interpelă Poletti, uitându-se aspru la bătrânul învăluit în fum de țigară.

   - ... dar își ia munca în serios. Aș putea să mă obișnuiesc cu el. E mai bine decât vreunul dintre criminalii sau scrântiții pe care i-am văzut purtând pălărie roșie pe timpul meu.

   - Și tu, Ottaviani? spuse Antonelli. Tu ce zici?

   - Ce-ați zice de un african? zise el răutăcios. Sau, poate, un japonez? Sau chiar un american, dacă-i pe-așa.

   - O, pentru numele lui Dumnezeu, zise Poletti, ignorând zâmbetul care se lățea pe fața lui Ottaviani, nu vorbi prostii!

   - Dar n-am vrut decât să văd dacă Vezza recunoaște o încercare de umor clerical.

   Ottaviani îi zâmbi scurt bătrânului.

   - Poftim? spuse Vezza.

   - În mare, spuse Ottaviani, eu îl consider pe cardinalul Manfredi Indelicato o ființă cu sânge rece, o mașină cu aspect uman, un fel de măcelar...

   - Nu fi timid, îl încurajă Antonelii. Spune ce gândești.

   - Eu nu m-aș întoarce niciodată cu spatele la el. I-ar fi stat foarte bine pe post de Mare Inchizitor... pe scurt, e omul potrivit ca să se urce pe tronul lui Petru.

   Capul lui Poletti țâșni într-o parte, ca să se holbeze la Ottaviani.

   - Vrei să spui că i-ai susține candidatura?

   - Eu? Am spus așa ceva? Nu, nu cred. I-aș susține asasinarea, dar nu alegerea. Nu, eu sunt înclinat ca să-l sprijin pe D`Ambrizzi, un om în întregime corupt și cu tendințe lumești, un prizonier al propriului său pragmatism, care ar deveni, fără îndoială, o personalitate foarte îndrăgită în lume... ca un fel de actor celebru. Cum ar putea un cinic adevărat să nu se simtă atras de această perspectivă?

   Întâlnirea preliminară a Grupului Celor Cinci era pe sfârșite.

   În cele din urmă, Ottaviani și Garibaldi fuseseră conduși acasă de șoferii lor, iar Antonelli le făcuse cu mâna din strălucitorul său Lamborghini Mura, de un negru clerical. Vezza se sprijini în baston și înaintă, șchiopătând, pe sub veranda acoperită cu țiglă, ascultându-l pe Poletti cum vorbea în continuare despre una sau alta.

   Vezza își ținuse volumul aparatului de auzit la minimum, în mare parte a conversației, pentru că știa dinainte ceea ce aveau să spună ceilalți,condiționați fiind de istorie și de personalitatea lor. Avea 74 de ani, o memorie încărcată, și auzise tot ce se putea auzi. Nu se deranjase să asculte prea mult nici din ceea ce spusese el, fiindcă și asta mai auzise.

   Indelicato, D`Ambrizzi: pentru el n-avea importanță care dintre ei câștiga, fiindcă el era convins că organizația al cărei membru cotizant era de 40 de ani - consiliul cardinalilor - reușea să se descurce întotdeauna. Așa fusese mereu, din câte știa el. Nu cunoștea niciun papă care, la reme de restriște, să nu dea fuga la profesioniștii Vaticanului.

   Întâlnirea prin care tocmai trecuse, pe jumătate moțăind, era o obișnuită adunare de vrăjitoare a cardinalilor. El mai participase la multe asemenea adunări, mai privise de multe ori în cazanul clocotind de dorințele clerului. Aceasta însă, din cauza implicării lui Antonelli, avea o mare însemnătate. Dacă se hotărau până la urmă asupra lui Indelicato, atunci acesta avea mari șanse de câștig. 

   Vezza, pur și simplu, nu era interesat. Aflase în urmă cu 3 luni că îl lăsau rinichii. După cum mergeau lucrurile, până și Callistus putea să-i supraviețuiască. Numele viitorului papă se afla foarte jos pe lista preocupărilor sale, totuși o întrebare nu-i dădea pace.

   Vezza și Poletti stăteau la marginea drumului de acces, în vântul rece care bătea pe deal, așteptând să sosească Mercedesul negru. Vezza mări volumul aparatului din ureche.

   - Spune-mi, tinere Tonio, zise el, despre caseta asta a ta. Cineva vorbește despre 9 crime... am auzit bine?

   - Era Sanctitatea sa.

   - Ei bine, eu sunt un om bătrân și pe deasupra nici nu aud bine, așa că s-ar putea să fi pierdut ceva, undeva pe drum. Dar de dragul clarității, hai să ne amintim crimele... Andy Heffernan și vechiul nostru prieten Lockhardt la New YYork, sora Valentine la Princeton și acel jurnalist, Heywood, la Paris. Sinuciderea este cea a lui LeBecq, în Egipt, deși trebuie să recunosc că numele lui nu-mi spune nimic... 4 crime și o sinucidere. Acum, ajută-mă, în caz că mi-a scăpat ceva. După socoteala mea sunt, pe scurt, 5 crime. Tu ce crezi? Cine sunt ceilalți?

   Poletti văzu Mercedesul negru apărând din spatele rândurilor înalte de gard viu care străjuiau poarta. Slavă Domnului că discuția nu avea să dureze prea mult. Vezza punea uneori cele mai iritante, cele mai directe întrebări.

   - Hai, hai, spuse bătrânul. Ajută-ți un coleg mai în vârstă. Cine erau ceilalți?

   - Nu știu, Eminență, spuse, în sfârșit, Poletti. Pur și simplu nu știu.

.....................................................