Assassini, Thomas Gifford

 ............................................................

                      8-11

         Undeva, în colțurile cele mai îndepărtate ale minții, Callistus auzi bătaia pendulei din partea cealaltă a dormitorului, dar parcă nu făcea parte din realitate.

   Era vag conștient de faptul că era întins în pat, că era ora două dimineața, iar garda sa de noapte fusese trezită de acel ceas blestemat, primit în dar de la un cardinal african, cioplit de un trib primitiv, evident obsedat de dualitatea sexuală. Acum părea mai viu în noapte, se simțea mai bine în întuneric.
   Își auzi oftatul, deși 90% din creierul său era adormit, auzi destul de limpede cum ninsoarea bătea în acoperiș și în ziduri, adusă de vânt dinspre munți, printre pinii ale căror crengi se alecau sub greutatea zăpezii.
   El, Sal di Mona, stătea în ușa colibei pădurarului, cu o eșarfă groasă înfășurată în jurul gâtului, acoperindu-i partea de jos a feței.Vântul de munte părea că nu se oprea niciodată.
   Înăuntrul colibei ceilalți 6 fie moțăiau, cu pleoapele zbătându-se, fie citeau la flacăra lumânării. Unul dintre ei rostea, mișcându-și doar buzele, rozariul.
   Simon se ridică din scaunul primitiv, puse cartea în buzunarul hainei și își aprinse o țigară. Privi în ochii lui Sal di Mona și zâmbi.
   - O noapte lungă, spuse el, strecurându-se afară, unde rămase nemișcat ca un bolovan, privind peste valea care tăia munții, fumul de țigară intrând înapoi în colibă.
   Venirea lor schimbase mirosul de lemn umed al încăperii. Acum se umpluse de mirosul de ulei de la puștile automate, aerul se încălzise de la trupurile lor transpirate, iar din foc mai rămăsese jarul. Era cald și frig în același timp. Nimic nu era normal, nimic nu părea real.
   Planul, care li se păruse la început plin de eroism, acum îi apăsa ca o povară: tot eroismul dispăruse. Acum nu mai erau decât un grup de oameni speriați, riscând totul pentru a ucide un alt om, care avea să vină prin trecătoare, cu trenul din zori. Nu era nimic eroic în asta. Acum rămăseseră presimțirile negre, teama, nodul din stomac, tremurul din genunchi și o senzație de gol în intestine.
   Sal di Mona nu mai omorâse niciodată un om. Nu el avea să-l ucidă pe bărbatul din tren. El nu primise pușcă. Sarcina lui era să folosească grenadele pentru a opri trenul pe linia avariată. Ceilalți - 2 dintre ei, Olandezul și încă unul, conduși de Simon - aveau să folosească puștile.
   Afară, auzea pași scârțâind în zăpadă, pașii lui Simon care se învârtea în jurul colibei, apoi se duse la postul de supraveghere, instalat pe o stâncă, de unde se vedea o bună bucată din linia ferată. Mai erau cel puțin două ore până când coloana de fum a locomotivei avea să apară, dar Simon, ca și Sal di Mona, nu putea să adoarmă, nu avea stare.
    După încă o oră, dormeau toți, cu excepția lui Simon, care se sprijinise de un perete, fumând o țigară, și a lui Sal, care se holba în cartea de rugăciuni, fără să înțeleagă nimic.
   Deodată Simon se ghemui, traversă încăperea și strivi între degete flacăra lumânării.
   - E cineva afară, șopti el. Se mișcă ceva.
   Îl prinse pe Sal de braț și îl împinse către ușa joasă din spatele colibei, unde acoperișul se apleca, atingând aproape pământul înclinat al dealului. Olandezul era și el treaz, iar cei 3 se târâră afară, scrutând, pe sub streșini, umbra unui grup de copaci.
   Zgomotele făcuse de soldați ajunseră la urechile lor, în liniștea de mormânt. Mitralierele și puștile se loveau cu un clinchet de metal, zăpada scrâșnea sub picioare, șoaptele reținute erau purtate de vânt. Erau undeva printre copaci, vreo 12 ivindu-se în drumul lor către intrarea din față a colbei. Nu știau de ușa din spate. Păreau să nu se grăbească.
   - Nemții, șopti Simon.
   Sal di Mone zări o rază de lună reflectându-se în lentila rotundă a ochelarilor unui soldat.
   - Dar cum....
   - Tu cum crezi, părinte? Am fost trădați.
   Simon se aplecă și intră înapoi prin deschizătura joasă. Se întorcea ca să-i trezească pe ceilalți, dar umbrele dispăruseră după colțul colibei. Sal di Mona încerca să înțeleagă ce ce întâmpla, dar totul se desfășura prea repede. Avea două grenade în buzunarul hainei. Olandezul ținea pușca mitralieră în mâini.
   Olandezul îi arătă vârful dealului, acoperit de un pâlc des de copaci, împinse umărul lui Sal și îi șopti ceva. Înaintaseră vreo 20 de metri prin zăpada luminată de lună, când auziră alte sunete metalice, clare în liniștea nopții. Apoi zgomotul unei bubuituri la ușa colibei. Strigăte în germană.
   Focuri de pușcă izbucniră, iar ei alergară cu răsuflarea tăiată la adăpostul copacilor.
   Totul, absolut totul, ieșise pe dos.
   Sal di Mona se gândi pentru a nu știu câta oară că nu era făcut pentru aceste blestemate acțiuni de război.
   Auzi o explozie, apoi încă una, urlete și strigăte de confuzie și durere.
   Silueta masivă a lui Simon apăru în spatele colibei, târându-se prin zăpadă. Apoi se opri, se întoarse cu fața la colibă, brațul său descrise un arc în aer și ceva căzu pe acoperiș, dispărând după ziduri. Explozia provocă un alt val de strigăte, iar Simon urcă în fugă dealul. Când ajunse la ei, gâfâia.
   - Acum sunt toți morți sau pe moarte, șopti el. Și câțiva dintre nemți.
   Luă grenadele lui Sal, le scoase cuiele și le aruncă înapoi, la baza dealului.
   - Haideți, trebuie s-o luăm din loc.
   Grenadele explodară, aruncând în aer spatele colibei.
   Nimeni nu-i urmărea, dar îi puteau auzi pe nemți tropăind, strigându-se unii pe alții.
   În zori ajunseră la șosea, unde așteptară neliniștiți vechiul camion, să vină să-i ia. Ajunseseră la timp.
   Patru dintre oamenii lor muriseră, ei rămăseseră în viață și totul se sfârșise.
   Simțea mirosul exploziilor, nu putea să și-l scoată din minte.
   A doua zi la Paris, aflaseră că marele om pe care plănuiseră să-l ucidă nici măcar nu era în tren.

      Când se trezi în dormitorul papal, era leoarcă de transpirație, frigul îi pătrunsese până la oase, și simțea încă mirosul grenadelor explodând, vedea încă raza de lună reflectată în ochelarii unui soldat geman, ascuns în întuneric, îl vedea pe Simon urcând dealul înspre ei, după ce aruncase grenada pe acoperiș....
   - Giacomo? Tu ești? Ce cauți aici? De când stai aici?
   Zorile cenușii se înălțaseră asemenea unor nori de furtună deasupra Vaticanului, dar asta nu era decât o rămășiță a visului, a amintirilor. Fusese furtună în dimineața care urmase acelei nopți din munți, iar drumurile fuseseră înecate de ploaia aproape înghețată. Dimineața aceasta nu era decât o altă dimineață după 4 decenii, o altă dimineață a suferinței papei Callistus.
   - Nu pot să dorm, spuse D`Ambrizzi. Îmi ajung 3 sau 4 ore pe noapte. Câteodată chiar mai puțin. Am venit aici acum o oră. M-am gândit la multe lucruri, Sanctitate. Trebuie să vorbim.
   Se așeză într-un fotoliu lângă fereastră, îmbrăcat într-un capot de mătase în dungi, și își puse picioarele încălțate în papuci pe raftul de jos al măsuței pe rotile care conținea echipamentul medical necesar pentru sănătatea papei.
   - Cum vă simțiți?
   Callistus se ridică în șezut, își trecu ușor picioarele peste marginea patului și rămase așezat acolo, respirând adânc. Fața îi era scăldată în sudoare. Pijamaua i se lipise, umedă, de spate. D`Ambrizzi îl privi cum se lupta să-și ascundă durerea. Era un proces agonizant.
   - Cum mă simt? Cum mă simt?
   Callistus încercă să chicotească, dar tuși. Știa că D`Ambrizzi se referea la prăbușirea penibilă, leșinul sau ce fusese, din biroul său în urmă cu câteva zile.
   - Mă simt ușurat că n-a fost un infarct - deși să mă ia naiba dacă știu de ce mă mai agăț de viață, de parcă aș mai avea vreun viitor... Sfârșitul îmi va fi probabil grăbit de unul sau altul dintre medicamente. E cumplit de obositor, Giacomo.
   - Aha, tratamentul e mai rău decât boala.
   - Măcar de-ar fi un tratament, prietene. Asta e ceea ce face ca totul să devină o farsă. Pe seama mea. Zilele astea mă feresc să pun întrebări despre sănătatea mea. Cui îi pasă? Înțelegi? Cui Dumnezeu îi mai pasă? Cine vrea să știe? În afara turmei de oi, a nespălaților și a celor care cred în voodoo și în ce-o mai fi... pur și simplu, nu mai contează.
   Zâmbi ironic.
   - Cel puțin, pentru Dumnezeu și planurile lui.
   - O, credeți că Dumnezeu are vreun plan? Eu nu cred.
    D`Ambrizzi își clătină capul masiv.
   - Nu. Cred că El improvizează. Nimeni, nici măcar Dumnezeu, oriunde ar fi, nu putea să clocească un plan atât de mizerabil.
   Își aprinse o nouă țigară neagră, cu bandă aurie.
   - Dar despre asta am venit să vorbesc cu dumneavoastră....
   - Lipsa de planuri a lui Dumnezeu? Sa problema identității sexuale a lui Dumnezeu, dacă are așa ceva?
   - Oricât de amuzant ar părea, spuse D`Ambrizzi, subiectul pe care vi-l propun nu are nicio legătură cu sexul. Are însă, Sanctitate, legătură directă cu continuare rolului dumneavoastră util pe planeta Pământ, oricât de puțin timp ne-ar mai fi rămas. Chiar trebuie să vorbim.
   Callistus se ridică, refuzând să apleceze la baston, și merse încet până la fereastră. Se bucura ca un tâmpit, gândi el, de faptul că era încă în viață. Era recunoscător pentru acest mic dar, oricât de înălțătoare ar fi fost lumea cealaltă, care avea să vină. Se bucura.... chiar dacă visele, zilele și fiecare amintire îi erau bântuite de moarte, învăluite în moarte. Toate victimele, toți morții de demult, toți care mureau acum, cei 9... și câți vor mai fi? Cine era cel mai potrivit pentru a le pune capăt? Cine putea să dezgroape sensul, să-l materializeze, să spargă cristalul? Toată noaptea se gândea la cei morți, îi visa, pentru ca apoi, în fiecare dimineață, să se trezească, să se roage, să se târască până la slujbă și să rezolve - din ce în ce mai prost, își dădea seama - tot ce-i mai stătea în puteri.
   Lumea începea să se obișnuiască cu ideea morții lui. În fond, de ce nu? Era el, Callistus, dar cu cât se apropia de moarte, cu atât părea să se trezească din ce în ce mai mult la realitate, să se întoarcă din nou la Salvatore di Mona de odinioară.....
   - Deci vrei să vorbim, spuse Callistus. Câteodată îmi trece prin minte că eu chiar stau de vorbă cu cardinalul D`Ambrizzi, unul dintre oamenii mari ai Bisericii, unul dintre marii conducători ai vremurilor noastre, Sfântul Jack... și sunt sincer uimit. Cu ce drept îi răpesc eu timpul, îl distrag pe acest mare om de la îndatoririle sale importante - nu zâmbi, Giacomo. Sunt absolut sincer. Tu ești D`Ambrizzi... iar eu sunt...
   - Șeful, spuse D`Ambrizzi. Da, Sanctitate, vreau să stăm de vorbă.
   - Te-ai gândit vreodată, Giacomo, că trăim vremuri primejdioase și cinice?
   D`Ambrizzi izbucni în râs.
   - Nu în mod special, Sanctitate. Toate vremurile sunt primejdioase și cinice. Iar astea sunt vremuri bune.
   - A, s-ar putea să ai dreptate. Dar mă gândeam că ar fi mai bine să vorbim în apartamentul tău, dacă nu te deranjează. S-ar putea să-mi fi pus aparate de ascultat - microfoane, știi - aici. Dar m-am gândit că la tine le-ar fi frică să pună!
   Râse.
   - Cine?
   - Ghici.
   Își luă halatul de pe pat, se strecură în el și își ridică înciudat bastonul.
   - Vino, să mergem în camera ta.
   D`Ambrizzi pornise după el către ușă, când Callistus se opri în anticameră.
   - Giacomo, n-am curajul să plec fără tubul de oxigen. 
   Își înclină capul către măsuță.
   - Poți s-o tragi după noi? E plictisitor, dar mă tem că n-am ce face. M-ar omorî dacă aș lăsa-o aici.
    Cu D`Ambrizzi împingând măsuța, cel 2 uriași ai Bisericii, unul bătrân, celălalt bătrân și muribund, alcătuiau o procesiune bizară, mergând încet prin coridoarele Vaticanului, în elegantele lor haine de noapte, trecând pe lângă tapiserii și tablouri neprețuite, pe lângă funcționarii și personalul de serviciu din noapte aceea sau pe lângă cei sosiți o dată cu zorii.
   După ce ușa se închise în urma lor, D`Ambrizzi rămase lângă masa grea, sculptată, cu picioarele în formă de lei fioroși, stând pe cozi, ținând placa masivă de lemn lăcuit, care semăna cu sticla, pe capetele lor.
   El ținu un scaun - papa prefera unul cu spătarul drept și cu brațe - iar Callistus se așeză încet, tremurând continuu, abandonându-se sprijinului acesta solid.
   Primele raze unduitoare ale soarelui se strecurau în cameră, odihnindu-se pe covorul de Aubusson și pe suprafața lucioasă a mesei. Tablourile - printre care un Tintoretto - dădeau încăperii un aer distins, absent din apartamentele papale, pe care Callistus se chinuise să le aranjeze.
   - Giacomo, iată-mă, sau ceea ce a mai rămas din mine. Plin de curiozitate. Ce te frământă? De obicei, nu dovedești prea multă preocupare față de problemele Bisericii...
   - Nu e drept să spuneți asta.
   - Sau față de oricare alte probleme, dacă tot veni vorba. Dar acum ți se citește pe față. Ce e?
   Callistus simți cum îi renaște speranța. Nu voia să moară fără să vadă încheiată această nebunie. Cât timp mai avea? Se temea îngrozitor să nu-și piardă mințile, să n-o ia razna sau să se piardă în amintiri, rupându-se de realitate.
   - Înainte de a începe, Sanctitate....
   - Te rog, Giacomo, termină cu Sanctitate. Știm foarte bine cine suntem, 2 veterani, răniți pe câmpul de luptă. 
   Întinse mâna și atinse mâna cardinalului.
   - Acum continuă. Spune-mi.
   - Vreau să-ți vorbesc despre ceva de care vei avea timp să te ocupi - ceva ce va putea să-ți încununeze lucrarea pe pământ - așa că iartă-mă dacă ceea ce-ți voi spune la început ți se va părea fără sens. Vom ajunge și la asta imediat. Dar e important să știi cum am ajuns la hotărârea mea de acum. Fii îngăduitor cu mine, Salvatore. Amintește-ți... eu vorbesc acum cu tine, il papa. Amintește-ți cine ești și câtă greutate, putere și măreție poartă funcția ta.
   Callistus se lăsă pe spate, începu să se relaxeze și să uite durerea care-l însoțea permanent. Îl cunoștea pe D`Ambrizzi de mult timp și știa pentru ce se pregătea. Se întorceau înapoi, ca sub bagheta unui magician, înapoi în istoria Bisericii lor, avându-l pe D`Ambrizzi ca ghid. Dacă n-ar fi fost sigur că era o călătorie plăcută, știa că era cel puțin instructivă.
   Ce legătură avea cu el, ce anume trebuia să facă, nu știa.
   - Îmi cunoști de mult dragostea pentru orașul Avignon, spuse D`Ambrizzi. Vreau să-ți vorbesc despre Avignon, dar nu despre orașul încântător pe care-l cunoaștem amândoi. În loc de asta, aș vrea să te gândești alături de mine la secolul XIV, la mutarea instituției papale la Avignon. Lumea noastră era dezmembrată atunci, înconjurată de familii războinice.
   Imediat după alegerea sa, în 1303, Benedict al XI-lea a părăsit Roma, a fugit mâncând pământul pentru a-și salva viața, a hoinărit un pic și a murit în primăvara următoare la Perugia - nu de moarte bună, te asigur. Otrăvit. O farfurie de smochine, dacă e să dăm crezare biografilor săi.
   Viața în Biserică era ieftină pe vremea aceea, comparativ cu ziua de azi. Dezbaterile pentru următoarele alegeri au durat 1 an. În 1305, Clement al V-lea era încoronat la Lyon. Dar el n-a îndrăznit să se întoarcă în Roma cea sfârșiată de război. Așa că s-a stabilit la Avignon, condus acolo de lumea seculară, pentru că Biserica intrase într-un război secular.
   Astfel, instituția papală a trecut la francezi. A devenit instrumentul politicii franceze, mai laicizată decât fusese vreodată - Biserica era acum cu adevărat o entitate politică. Din punct de vedere spiritual, Biserica își pierduse calea. Roma era orașul lui Petru, pontifii erau urmașii lui Petru, însă acum Biserica îi întorsese spatele, abandonând Roma. Și Orașul Sfânt a decăzut.
   Roma era bântuită și distrusă de criminali, contrabandiști, răpitori și hoți. Bisericile erau pângărite, marmura și sculpturile furate. În 1350, 50 000 de oameni - pelerini - veneau în fiecare zi pentru a se ruga la mormântul Sfântului Petru și găseau vaci păscând iarba crescută în absida principală, și podeaua acoperită cu bălegar.
   Ioan al XXII-lea, Benedict al XII-lea, Clement al VI-lea....Clement a cumpărat Avignonul cu 80 000 de florini de aur! El a construit Palatul Papilor, iar cardinalii l-au umplut, ca și pe propriile lor vile luxoase, cu obiecte de artă și cu vastele lor averi personale. Erau prinți ai lumii seculare.... Când Urban al V-lea a murit, averea sa personală conținea 200 000 de florini de aur.
   Biserica nu mai era Biserica lui Petru, fusese mâncată de viermi pe dinăuntru. Putrezea din cauza viciului și a bogățiilor, din cauza indulgenței, a decăderii și a laicizării; materialismul triumfase! Biserica trăia acum de parcă n-ar mai fi existat veșnicie, judecată, mântuire, nimic în afara haosului infinit și a întunericului etern.
   Vocea cardinalului se stinsese într-o șoaptă, și el se opri, lăsându-și bărbia în piept.
   Callistus se temea să vorbească, pentru a nu distruge vraja. Unde ducea totul, habar n-avea, dar viața Bisericii din Avignon părea să palpite în jurul lui. Îl privi pe cardinal mișcându-se, întinzând mâna după ulciorul și paharele aflate pe o tavă de argint.
   Turnă cu grijă un pahar cu apă și i-l oferi lui Callistus care își umezi buzele. Medicamentele îl deshidratau.
   - Petrarca, zise D`Ambrizzi, întorcându-se încălzit la povestea sa, spunea că Avignonul era fortăreața suferinței, locuința urii, fântâna viciului, templul ereziei, un Babilon fals și construit pe păcat, atelierul minciunii, iadul bălegarului.
   - Închisoarea Babilonului, murmură Callistus.
   D`Ambrizzi îl aprobă; avea buzele uscate și ochii bulbucați ca ai unui broscoi.
   - Petraca spunea că Avignonul devenise un adăpost al vinului, femeilor, cântecului și preoților care păcătuiau, de parcă gloria lor n-ar fi stat în Hristos, ci în chefuri și necurățenie. Sfânta Catherina din Siena spunea că în Avignon a simțit duhorile iadului....
   - Să nu crezi că nu apreciez lecția ta de istorie, Giacomo, dar mă întreb de ce-mi spui acum toate astea?
   - Pentru că s-ar putea să nu mai avem timp, Sanctitate, rosti răgușit D`Ambrizzi. Și nu mă refer la sănătatea ta. Închisoarea Babilonului... totul se întâmplă din nou. Iar tu, Papa, conduci o Biserică care se îndreaptă spre captivitate. O Biserică ce s-a scufundat, de bunăvoie și cu mare nerăbdare, în mocirla viciului!
   D`Ambrizzi se uită în ochii papei, care începuseră că clipească ușor, strălucind acum pe chipul său încrețit de riduri.
   - Acum depinde de tine să conduci Biserica înapoi, pe pământ sigur... în slujba omului și a lui Dumnezeu.
   Zâmbi, arătându-și dinți galbeni.
   - Acum, cât mai ai timp, Salvatore.
   - Nu înțeleg...
   - Să-ți explic.

       Papa înghiți o pastilă pentru tensiune.
   Cu un gest reflex, scoase pumnalul florentin din buzunar și începu să-l învârtă încet pe degete. Mâinile îi erau încrețite, cu aspect pergamentos, și îi tremurau ușor, dar chipul i se luminase. Când D`Ambrizzi îi propuse să se odihnească puțin, bătrânul muribund alungă sugestia cu un glas din care răzbătea iritarea.
   - Nu, nu, pot foarte bine să continuu. O să mă odihnesc destul după ce terminăm discuția, Giacomo.
   - Foarte bine. Atunci să ne întoarcem la crudul adevăr, continuă D`Ambrizzi, coborându-și vocea pe un ton grav, rostind apăsat cuvintele, de parcă ar fi vrut să le îmmplânte în mintea lui Callistus. Biserica noastră e din nou captivă, e sclava lumii seculare - a lumii oamenilor și a tuturor nevoilor primare cărora oamenii, trupul, carnea li se supun. Înțelegi ce spun? Înțelegi cu adevărat? Suntem prizonierii dictaturilor de dreapta, ai mișcărilor eliberatoare de stânga, ai tuturor organizațiilor, CIA, Mafia, KGB, poliția secretă bulgară, Propaganda Due, Opus Dei, ai băncilor din toată lumea, ai nenumăratelor servicii secrete străine, ai intereselor egoiste ale cardinalilor, ai investițiilor interminabile pe care le avem în bunuri imobiliare și în fabrici de armament... pe scurt, suntem prizonierii propriei noastre lăcomii și dorințe de putere, putere, putere! Când sunt întrebat ce anume vrea Biserica, îmi aduc aminte de o vreme în care răspunsul ar fi fost complex, necesitând o judecată adâncă, implicând conceptul de bine și rău - dar acum, eu știu răspunsul dinainte de a mi se pune întrebarea... mai mult! Vrem mai mult, întotdeauna mai mult!
   Papa simți ceva zbătându-i-se în piept și privi la tubul de oxigen. Îl purta cu el peste tot, de când se prăbușise în birou. Acum poate s-ar fi dovedit util... dar bătaia măruntă, disperată, din piept se potoli. Alarmă falsă. Își șterse cu batista un firicel de salivă din colțul gurii înainte de a vorbi.
   - Dar, Giacomo, cred că tu, mai mult decât orice alt om al timpului tău, ai păstorit Biserica înspre această lume modernă, lume reală, unde trebuie să ne alegem singuri drumul, unde trebuie să luptăm pentru a supraviețui. Tu, tu ai produs mare parte din energia pe care o pulsăm în marele organism al lumii.. în Occident și în blocul comunist, în națiunile tinere ale Lumii a Treia. Tu, Giacomo, mai mult decât oricine, ar ridicat zestrea financiară a Bisericii pe aceste înălțimi fără precedent. Tu ai negociat cu marile puteri în cele mai delicate probleme. Nu poți să mă contrazici. Atunci - ce să înțeleg din tot ce mi-ai spus până acum?
   Un zâmbet subțire juca pe buzele arse ale lui Callistus. Chipul îi era lipsit de culoare. Pielea devenise aproape transparentă, dezvăluindu-i oasele feței.
   - Poți s-o numești înțelepciunea cu greu câștigată a unui om bătrân, Salvatore, rezultatul faptului că mi-am petrecut o mare parte din viață făcând ceea ce tocmai mi-ai descris. Tu mai ai încă șansa de a beneficia de pe urma a ceea ce am început să înțeleg acum, la sfârșitul carierei mele... Mai e încă timp. Prin urmare, trebuie să asculți și să înveți. Am primit un semn, Salvatore - primul din toată viața mea, un semn pentru a ne avertiza și a ne îndrepta pașii... iar noi i-am ignorat adevăratul înțeles! 
   Pumnul său lovi suprafața lucioasă a mesei.
   Callistus îl urmărea cu o curiozitate crescândă, fascinat de spectacolul lui D`Ambrizzi.
   - Crimele, șopti D`Ambrizzi. Te rog să încerci să vezi și tu. Crimele - un semn asemenea crucii care i-a apărut lui Constantin pe cerul scăldat în flăcările amurgului. Tu ai șansa uriașă de a modela Biserica, pentru binele tuturor succesorilor lui Petru care îți vor urma. Tu poți să redai Bisericii scopul ei, adevăratul ei scop... dacă vei recunoaște semnul, adevărul crimelor, adevărul din spatele crimelor. Nu sunt crime sfinte, Salvatore. Nu sunt crimele Bisericii, nu sunt ceea ce par, ceea ce am presupus noi că sunt. Am fost proști, orbiți în fața a ceea ce ar fi trebuit să vedem, închiși în cochilia egoismului și înfumurării noastre. Aceste crime, de care ne-am lăsat îngroziți, nu sunt o provocare din interiorul Bisericii - indiferent cine s-ar afla în spatele lor! Ele fac parte din lumea pe care am creat-o pentru noi înșine.
   - Dar erau inevitabile, pentru că ne-am lăsat pe mâna dușmanilor noștri... Sunt crime seculare, pentru că noi am devenit nici mai mult nici mai puțin decât un șurub în uriașul angrenaj secular... iar crimele reprezintă prețul pe care trebuie să-l plătim lumii. Ne amestecăm în speculații financiare lipsite de scrupule, în crimă și în politică, într-o nesfârșită acumulare de bogării... și trebuie să ne dăm tributul!
   - O, unii vorbesc în șoaptă despre assassini, dar, dacă îi credem, ne înșelăm pe noi înșine. Am fost orbi, iar acești assassini nu sunt mai mult decât un simbol, o unealtă pe care am inventat-o pentru a ne autopedepsi. Dar tu, Sanctitate, poți deveni ochiul vigilent al Bisericii, tu poți să-i oprești...  numai tu...
   - Dar cum, Giacomo? Ce anume îmi spui că trebuie să fac?
   Callistus, un om câtuși de puțin mistic, se întrebă dacă nu cumva avea în față un fel de mesager divin sau un profet. Dumnezeu îi vorbea? Era oare acest bătrân, care fusese odinioară mentorul său, receptacolul inspirației divine? Callistus nu avea timp de minuni, fie ele divine sau nu. Judecata lui era în întregime cea a unui birocrat și cum ar fi putut un birocrat să se comporte într-o asemenea situație? Totuși, fusese elevul cardinalului timp de atâția ani....
   Personalitatea puternică a lui D`Ambrizzi îl copleșea. Se mai vedea încă în aspectul sălbatic al bătrânului, ca și cum ar fi trecut printr-un filtru, esența omului.
    - Amintește-ți doar cine ești.
   - Dar cine sunt, Giacomo?
   - Ești Callistus. Adu-ți aminte de primul Callistus, și misiunea ta va deveni limpede....
   - Nu știu...
   Mâna imensă se prăbuși dintr-o dată pe brațul lui Callistus, ca o lopată.
   - Ascultă-mă, Callistus... și fii tare!

        Sora Elizabeth se sprijini de spătarul scaunului, se trase mai departe de masa de lucru și își puse picioarele pe ea.
   Birourile redacției erau pustii și întunecate. Era 10 și 10 minute, uitase să mănânce de seară, iar stomacul îi ardea, ca și cum cafeaua i-ar fi făcut o gaură în partea cealaltă a pământului. Simțea că nu mai poate.
   - Cine naiba e Erich Kessler? Ce căuta numele lui pe lista lui Val?
   Vorbi încet, limpede, iar cuvintele picurară în tăcere, ca și cum ar fi vrut să le trimită peste o mare învolburată până la poalele unui oracol. Încercase totul, mai puțin consultarea unui vraci Ouija sau a unui mentalist.
   Dacă numele lui Erich Kessler ar fi apărut în orice altă parte și nu pe o listă scrisă de Val, ar fi presupus că acest om, pur și simplu, nu exista. Dar Val era prea conștiincioasă și precisă. Numele însemna că acest om exista și că era legat într-un fel de ceilalți. Faptul că numele lui nu era urmat de nicio dată, însemna aproape sigur că era încă în viață, din moment ce la toți ceilalți numele era urmat de data morții. Dar cine naiba era?
   Nu mai putea. Nu ajungea nicăieri. Ce să facă?
   Se trezi la miezul nopții, cu picioarele tot pe birou.
   - Asta, spuse ea, e nebunie curată.
   Se întoarse în apartamentul din Via Veneto, dar nu reuși să adoarmă. Înainte de a-și da seama, veni vremea pentru alergare, apoi ziua începu, iar ea trebuia să dea un telefon.

       - Eminență, sunt sora Elizabeth. Îmi pare rău că vă deranjez...
   - Nu vorbi prostii, draga mea. Ce pot face pentru tine?
   - Trebuie să vă văd, Eminență. Nu vă răpesc decât un sfert de oră.
   - Înțeleg. Atunci, azi după-amiază. La 4, la mine.
   El îi spunea întotdeauna Vaticanului „la mine”. Sfântul Jack.

        O aștepta singur în biroul său. Era îmbrăcat în hainele ceremoniale. 
   Văzu că ea făcuse ochii mari și un zâmbet larg îi apăru sub nasul ca o banană.
   - Un spectacol pentru turiști, explică el. Mă tem că am fost un fel de locțiitor al Sfântului Părinte. Ia loc, soră. Ce te preocupă?
   Deschise tabachera încrustată, căută în ea cu degetele lui butucănoase și, în cele din urmă, scoase una din țigările lui negre, puțin mototolită din cauza căutării. Și-o așeză pe uriașa lui buză de jos și scăpără un chibrit de unghia degetului mare.
   - Crimele, spuse ea. Numele de pe lista lui Val, numele oamenilor care am descoperit că au fost uciși.
   - Scuză-mă, soră, dar am mai discutat o dată despre asta. Dacă n-ai mai aflat nimic nou....
   Ridică puternic din umeri, mișcându-și faldurile hainei orbitoare.
   - Emineță, gândiți-vă la Val. Gândiți-vă la felul în care și-a dat viața, încercați să vă puneți în locul ei. Era foarte aproape de o descoperire atât de importantă, încât au fost nevoiți s-o ucidă... gândiți-vă la Val...
   - Draga mea, nu-i nevoie să-mi arăți ce sentimente trebuie să am față de sora Valentine. Sunt prieten cu familia Driskill încă dinainte de război, când l-am întâlnit prima oară pe Hugh Driskill. Era la Roma... lucra pentru Biserică.. și obișnuiam să mergem la concerte împreună. Îmi amintesc de parcă era ieri, soră.... Dar asta n-are prea mare importanță. Ceea ce contează este dragostea mea pentru această familie, pentru toți. Dar trebuie să recunoaștem că sunt niște încăpățânați. Hugh cu misiunile lui de la OSS, parașutări și Dumnezeu știe ce altceva. Valentine cu săpăturile ei în niște lucrări care i-au provocat moartea... și Ben, care nu știu ce crede că face. Și eu vreau să-l găsesc pe cel care a omorât-o. Conduc și eu propria mea investigație, în felul meu, și, sincer, soră, aș vrea să fiu lăsat să-mi văd de treabă. Fără să-mi fac griji că tu sau Ben Driskill veți fi omorâți... Începi să înțelegi, soră? Pricepi ce vreau să spun? Vreau să ieși o dată pentru totdeauna din afacerea asta. N-ai niciun drept și niciun motiv să continui. Nici unul. Uită-te la mine, soră Elizabeth, și spune-mi că mă auzi.
   - Vă aud, rosti ea moale.
   - A, sesizez un „dar” în vocea ta. Am dreptate, soră?
   - Cu tot respectul, Eminență, nu înțeleg de ce n-am dreptul să încerc să termin munca începută de Val. Mi se pare nu numai că am dreptul, dar, mai mult, am obligația. Eu... eu așa simt, Eminență.
   - Îți înțeleg sentimentele, soră. Le-am avut chiar și eu la timpul meu. Ceea ce nu înțeleg sunt acțiunile tale. Lasă asta pe seama altora.
   - Dar, Eminență, ceilalți - ei sunt cei care ucid! Acești „ceilalți” ai dumneavoastră sunt din interiorul Bisericii....
   - Asta e presupunerea ta, soră. Oprește-te! E o problemă a Bisericii, las-o să rămână în interiorul Bisericii....
   - Cum puteți spune așa ceva?
   El îi zâmbi și își aprinse o altă țigară.
   - Pentru că port pălărie roșie, presupun. În ceea ce te privește, cred că ăsta e cel mai bun motiv.
   Se uită la ceasul de la mână.
   - Trebuie să plec, soră.
   Se ridică, apăsat parcă de greutatea costumului bogat împodobit.
   - Erich Kessler, spuse ea. Cine e Erich Kesslers?
   D`Ambrizzi se holbă la ea.
   - El e ultimul pe lista lui Val. Singurul nume care nu e urmat de data morții. Dar se pare că acest om nu există. Cine e? Cine e următoarea victimă?
   D`Ambrizzi o privea cu ochii lui de crocodil întredeschiși.
   - Habar n-am, Elizabeth. Serios. Acum las-o baltă, te rog! Cu totul!
   Își coborâse glasul până aproape de o șoaptă, dar semnele de exclamare se citeau limpede.
   - Dacă Erich Kessler e următoarea victimă de pe listă, atunci el trebuie să știe de ce au fost uciși ceilalți... asta ar însemna că Erich Kessler cunoaște toate răspunsurile.
   Mâinile îi tremurau și simțea că e pe punctul de a izbunci în plâns.
   - Plec la Paris. Val a fost acolo, a lucrat acolo.
   - La revedere, soră.
   Deschise ușa.
   Monseniorul Sandanato stătea la biroul său, în anticameră. Își ridică privirea.
   - Soră, zise el.
   Ea trecu pe lângă el, se repezi ca o furtună pe coridor și la naiba cu ei toți, cu fiecare dintre ei!

           Cardinalul D`Ambrizzi se întoarse către monseniorul Sandanato.
   - Pietro, ai avut noroc în căutarea lui Kessler?
   - Nu, Eminență. Nu încă. S-a dovedit a fi un individ nu prea ușor de găsit.
   - Mai încearcă, Pietro.

          În acea seară, sora Elizabeth răspunse unei invitații mai vechi, din partea mai multor surori din Ordin.
   Cinară în marea sală de mese a mănăstirii, fiind servite în porțelanurile cele mai fine și argintăria cea mai veche. Atmosfera era colegială, numai bună pentru starea încordată a nervilor ei.
   Seara fu un amestec minunat de relaxare, calm, politețe, spirite blânde, dar ascuțite, piperate cu ironie și sarcasm. Aceste femei nu erau indulgente față de Biserică: dimpotrivă, ele se numărau printre criticii ei cei mai incisivi.
   Mai târziu, stând în salonul împodobit cu tablouri vechi în rame aurite, învăluită în aroma cafelei, se gândi la Val, la serile petrecute în această încăpere, bând cafea cu surorile, după cină....
   Sărmana Val. Ce ar fi făcut ea dacă D`Ambrizzi i-ar fi dat niște ordine atât de stricte? Nu era o întrebare ușoară. Și, se întrebă ea, ce i-ar fi sugerat Ben Driskill? Își mușcă limba, simți gustul sărat al sângelui și se chinui să zâmbească. Ben i-ar fi spus să-l trimită la naiba... Dar, în fundul minții, ea număra morții. 
   În cele din urmă, seara ajunse la sfârșit și ea își luă rămas-bun. Seninătatea acestor câtorva ore se ștersese deja, devenind la fel de neclară ca o fotografie îngălbenită, uitată, din copilărie.
   Se întoarse la turnul de pe Via Veneto, încercând să-și recapete calmul, dar în zadar. Însă simțea înțepătura converației cu D`Ambrizzi. Nu mai trăise niciodată o astfel de experiență: furia directă, dispariția bruscă a stilului său diplomatic.
   Până la urmă, își spuse ea, avea să se rezolve totul, avea să-și încheie cumva munca.
   Dumnezeule, ce prostie! Să-și încheie munca... Nu mai era nicio rază de speranță!

          Se dezbrăcă, își pregăti o baie fierbinte și se cufundă încet în apă, privind cum aburul se condensa pe pereți. Sr frecă cu spumă și se lăsă pe spate, relaxându-se în uleiul de baie și mirosul proaspăt de curățenie.
   Lăsase ușa la baie întredeschisă.
   Într-o oglindă din hol se reflecta mișcarea draperiilor bătute de vânt, de la ușa glisantă care ducea pe terasă. I se închideau ochii. Văzu ca prin ceață masa de fier forjat, fața de masă fluturând.
   Cu câteva zile în urmă invitase o prietenă la ea și făcuse toate pregătirile. Apoi, în ultima clipă, se hotărâseră să meargă în oraș.
   Mușchii ei obosiți se relaxau sub apă. Simți cum căldura absorbea încordarea, mângâindu-i trupul. Simți cum alunecă în somn și se bucură, dorind să adoarmă....
   Pe jumătate adormită, avu impresia că se mișca ceva în oglindă, un nor trecând prin fața lunii, umbra unei păsări într-o zi însorită, ceva mișcându-se în apartamentul cufundat în întuneric, o pâlpâire.
   Ceva.
   Când privi din nou, văzu draperiile unduindu-se în noapte, strălucirea slabă a sfeșnicului de pe suprafața de sticlă a mesei.
   Se uită la oglindă, așteptând.
   Un liliac? Îi era groază de lilieci. Poate că intrase vreunul din greșeală de pe terasă, se trezise prizonier, iar acum se lovea de pereți.
   Umbra tremură din nou în oglindă. Aproape prea repede pentru a fi văzută. O formă ca un gând trecător, făcându-se nevăzută înainte de a putea fi identificată.
   Ceva.
   Simți cum i se ridică părul de pe ceafă, cum i se încrețește carnea. Încet, fixându-și privirea în oglindă, se ridică din apă, se întinse goală, udă, după halatul de baie, ieși din cadă și și-l înfășură în jurul trupului înfiorat. Genunchii îi tremurau. Inima i se zbătea asemenea liliacului.
   Preț de o secundă se gândi să se baricadeze în baie. Nu, nu, s-ar închide singură în cușcă. Același lucru era adevărat și pentru dormitorul din partea cealaltă a holului. Până și un copil ar putea sparge ușa firavă. Și ceva îi spunea că nu era liliac... nu era nici un copil.
   Nu mai rămăsese decât ușa de la intrarea în apartament. Măcar dacă ar avea un telefon în baie....
   Dumnezeule, o luase razna. Era numai din cauza încordării, a îngrijorării, a assassini-lor, a mărturisirilor pe care i le făcuse monseniorul Sandanato, era teama pentru Ben Driskill și amintirile despre Val, era confruntarea cu D`Ambrizzi. Totul era din cauza nervilor.
   Întrerupătoarele? Nu, erau toate în sufragerie... și oare voia să aprindă luminile? Sau nu?
   Imaginația. Umbre? Moarte?
   Merse pe hol înspre sufragerie. Nu știa ce putea să facă pentru a se apăra, dar nu voia să rămână închisă în partea din spate a apartamentului... iar bucătăria și cuțitele erau tocmai în partea cealaltă a întunericului.
   Sufrageria era populată de umbre, forme ale mobilelor, lămpi, plante în ghivece, în spatele cărora se ascundeau răufăcători. Nu era nicio mișcare. Nu auzea decât adierea vântului pe terasă și zgomotele atenuate ale străzii. Dar umbrele erau adânci și negre.
   Intră în încăpere și rămase nemișcată, ascultând.
   Poate că o păcălise oglinda. Draperiile încă se mai mișcau ușor. Vântul era neașteptat de rece, înghețat.
   Camera era goală, fără îndoială.
   Se întoarse către terasă. Ușa era tot deschisă, nu se schimbase nimic. Nu fusese decât imaginația ei. Teama care i se cuibărise în creier....
   Păși spre terasă, împinse ușa până o deschise de tot, iar zgomotele din stradă deveniră mai puternice. Suspină adânc, de ușurare. Ieși pe terasă. Dedesubt, traficul era la fel de intens. Oamenii se mișcau, se îmbrânceau. Realitatea. Nimeni nu se strecurase în apartamentul ei, iar realitatea consta într-un milion de turiști și prostituate care stăteau până târziu și se distrau. Se întoarse ca să intre înapoi.
   El stătea în cadrul ușii.
   Un bărbat înalt, nemișcat, urmărind-o. La numai 2 metri și jumătate depărtare.
   Purta o haină lungă, neagră, asemenea miilor de costume preoțești pe care le vedeai în fiecare zi la Roma. Tăcea, de parcă ar fi așteptat ca ea să vorbească. Apoi buzele i se mișcară, dar nu se auzi niciun sunet.
   De ce îi mai lăsase timp, de ce nu-și terminase treaba în sufragerie, când ea stătea cu spatele la terasă sau când zăcea neajutorată în cadă? Acum putea să-l vadă.
   El păși în lumină. Ea văzu albeața unui ochi îngrozitor. Țipă.
   Instinctiv, se mișcară amândoi în aceeași clipă.
   El veni către ea, iar ea făcu un pas într-o parte și apucă sfeșnicul greu de argint, cu apărătoare de sticlă.
   Mâna lui prinse halatul moale, de mătase. Ea se smuci de lângă el, se eliberă, și halatul i se desfăcu. Ochiul o fixa făără să clipească. Un ochi mort....
   Zăpăcit, încruntându-se la auzul țipătului ei de groază, distras la vederea bruscă a trupului ei gol, bărbatul - preotul - slăbi strânsoarea, ratând lovitura care ar fi aruncat-o peste balustradă.
   În acea fracțiune de secundă, ea se pregăti să-l întâmpine și, când el se apropie din nou de ea, lovi cu sfeșnicul cu apărătoarea de sticlă, pe lângă brațele lui lungi, înspre ochiul cel alb, simți sticla spărgându-se și argintul scrâșnind pe os.
   El strigă înăbușit, iar ea se sprijini de masă și își puse arma la loc, folosindu-și toată puterea pentru a împinge; el își ridică brațele, dezvelindu-și fața ca o mască de sânge, cu albeața dispărută fără urmă, apoi bâjbâi după ea, dar ea îl împinse, iar el se împletici înapoi, se lovi de balustradă și se întoarse; chipul său era roșu ca o mare de rubine, încrustat cu cioburi de sticlă asemenea unor diamante false, și gura i se deschise, dar nu reuși să articuleze niciun sunet....
   Ea se trase înapoi îngrozită, holbându-se la agonia lui.
   El se ridică din nou ca s-o înfrunte.
   Brațele lui erau larg deschise, ca și cum ar fi implorat....
   Apoi alunecă încet peste balustradă.
   Ea îl urmări cum cădea, cu brațele desfăcute, costumul fluturând în aer, plutind, întorcându-se într-o parte, dar la sfârșit nu văzu altceva decât ochiul singur, îngrozitor, strălucind ca un bec roșu.....

PARTEA A PATRA

1

DRISKILL

       Părintele Dunn mi-a redat siguranța, ca și cum m-ar fi găsit atârnând în unghii de una dintre acele stânci și m-ar fi tras înapoi.
   Vederea lui, venind prin parcul unde copiii se jucau sub supravegherea atentă a mamelor bârfitoare, vederea lui, strecurându-se printre ei, reprezentând lumea reală a normalității, m-a revigorat, m-a scos cu un șoc din spirala descendentă a sentimentelor mele față de ceea ce mi se întâmplase.
   Mă făcusem praf, ca un ou scăpat pe o lespede de marmură, nu mai rezistasem și fugisem, iar acum nu mai aveam nicio posibilitate de a îndrepta lucrurile.
   Eu, personal, îl condusesem pe Horstmann la sărmanul frate Leo și la fratele Padraic, iar ei plătiseră pentru că eu mă amestecasem în viața lor. Eram la fel de responsabil pentru morțile lor ca și pentru cea a lui Etienne LeBecq, totuși reușeam să scap cumva de consecințele greșelilor mele. Aveam o viață fermecată, dar toată lumea în jurul meu murea.
   Experiența trăită la Sfântul Sixtus mă supusese unei transformări umilitoare, îmi dădea senzația că eram un animal speriat, alergând și lovindu-mă de zidurile pătate de sânge ale unui labirint, nesigur de rolul pe care ar fi trebuit să-l joc: vânător sau pradă. Vânător sau pradă, amândoi mureau la sfârșit. Și întotdeauna apărea un alt vânător.
   Schimbările mele de dispoziție ezitau, legănându-se între cele două ipostaze, și, oricare din ele ar fi fost, eu îmi pierdusem arma, pentru numele lui Dumnezeu. Pistolul, chiar dacă nu știam cât m-ar fi ajutat.
   Dacă Artie Dunn nu și-ar fi făcut apariția atunci, presupun că m-aș fi împleticit un timp pe marginile abrupte ale unui abis nervos. Poate chiar m-aș fi aruncat în el. Nu mă complăceam, pur și simplu, în autocompărimire. Mă înecam într-un fluviu de sudoare, teama mă sugruma.
   Dar Artie Dunn s-a ivit din senin, a picat la țanc, cum se spunea în timpuri mai puțin sumbre, și m-a scos din mine.
   Ne-am întors cu mașina mea închiriată la Dublin, apoi am zburat cu avionul până la Paris și, în tot acest timp, nu ne-am oprit din vorbit. Era ca un concurs la radio, pe care îl ascultam sub pătură: „Poți să depășești asta?”
   Ceea ce am auzit mi-a deschis ochii. De când plecasem din Princeton, avusesem sentimentul că eram absolut singur, ca un astronaut părăsit pe partea întunecată a lunii. Ascultându-l pe Dunn, începeam să-mi dau seama că restul lumii trăise mai departe, fără mine.
   Ce făcea Artie Dunn, am vrut să știu, pe coasta sălbatică a Irlandei?
   Ei bine, plecase la Paris în căutarea lui Robbie Heywood, ceea ce m-a surprins. Se pare că Dunn îl cunoscuse pe Heywood la sfârșitul războiului, când acesta era capelan în armată. Descoperise că Heywood era mort și se trezise vorbind pe Clive Paternoster, la fel ca mine. Probabil că Paternoster începuse să se întrebe cine avea să mai apară pe urmele lui Driskill sau ale altuia.
   Paternoster îi spusese că trecusem prin Paris, luându-l prin surprindere pe Dunn care, când auzise că plecasem în Irlanda și de ce, lăsase baltă treburile pentru care venise la Paris și pornise în căutarea mea. De ce? Pentru că Paternoster îi spusese că eu știam că Horstmann îl omorâse pe Heywood, îi povestise despre interesul meu pentru assassini. Dunn își imaginase că eu eram în pericol, din moment ce Horstmann era încă în libertate.
   L-am felicitat pentru clarviziunea lui și l-am întrebat pentru ce venise în Europa, de ce îl căutase pe Robbie Heywood.
   - Trebuia să-l găsesc pe Erich Kessler, a spus Dunn. M-am tot gândit și, orice făceam, mă întorceam la Kessler. Mai mult decât oricine, el poate să aibă răspunsurile. După ce am citit testamentul lui D`Ambrizzi - plin de acele blestemate nume de cod - am știut că trebuie să-l găsesc pe Kessler, asta presupunând că mai trăiește.
   Eram pe drumul de întoarcere la Dublin și o furtună cu torente de ploaie izbucnise din senin, iar ștergătoarele alergau înnebunite pe parbriz. La radio era un concert de muzică gaelică, pe care îl înțelegeam maibine decât ceea ce spunea părintele Dunn. Cine era Erich Kessler?
   - Robbie Heywood, a continuat el, era un punct de plecare în căutarea lui Kessler. Când era vorba de catolici, el părea să le știe pe toate....
   - Acest Kessler e catolic? am început eu.
   - Nu - a ridicat privirea surprins - din câte știu eu, nu.
   - Nu pricep nimic din ce-mi spui.
   - Și eu pricep al naibii de puțin, a zis el, dar încerc. Mai devreme sau mai târziu, tot o să-i dăm de cap.
   A zâmbit încrezător, dar ochii lui cenușii, așezați ca niște pietre pe fața lui roz, bucălată, erau la fel de distanți și rupți de realitate ca întotdeauna.
   - Testamentul lui D`Ambrizzi, am spus, și Kessler ăsta - ce tot vorbești acolo? Imediat o să-mi spui că știi totul despre Concordatul Borgia...
   - Pe naiba, a suspinat el. Avem o mulțime de goluri care trebuie umplute, Ben.
   S-a ghemuit în pardesiul său gros și și-a tras pălăria verde peste sprâncenele cenușii, stufoase. Sprâncenele arătau de parcă le-ar fi pictat, un travesti de mântuială.
   - Poți să dai drumul la căldură în rabla asta? 
   S-a zgribulit, lovindu-și palmele înmănușate.
   - De ce nu-mi spui ce-ai mai făcut de când ai plecat din Princeton? Mă va încălzi pe mine, iar pe tine te va împiedica să adormi. Arăți de parcă n-ai mai dormit de săptămâni.
   Am început să-mi depăn povestea și i-am spus despre întâlnirea cu Klaus Richter, despre fotografia din biroul lui, care se potrivea cu cea lăsată de Val în vechea tobă de jucărie - Rochter, LeBecq, D`Ambrizzi și Torricelli; i-am spus despre povestea lui Gabrielle LeBecq, cu tatăl ei și Richter implicați în contrabanda cu artă și în șantajul reciproc dintre Biserică și naziști de-a lungul anilor. El m-a întrerupt cu o întrebare tăioasă.
   - Acum cine e legătura de la Vatican?
   - Nu știu.
   Ceea ce știam era faptul că el pusese întrebarea făără o clipă de ezitare asupra problemei pe care o discutam.
   I-am povestit despre călătoria mea la mănăstirea din deșert, despre conversația cu abatele, cum el îl identificase pe Horstmann, dându-i un nume, cum Horstmann fusese și el la Infernul, unde primise ordinele de la Roma, cum asta îl lega pe Horstmann și pe șeful lui de la Roma de uciderea surorii mele. I-am povestit cum l-am găsit pe tatăl lui Gabrielle, fratele lui Guy LeBecq, mort în deșert, i-am spus cum îl hăituisem pe sărmanul nenorocit până când își luase viața, de teamă că fusesem trimis de la Roma ca să-l ucid; i-am povestit cum eu și Gabrielle am răsfoit prin jurnalul lui și i-am văzut teama înscrisă cu lacrimi și sânge, numele de cod... totul.
   „Ce se va întâmpla cu noi? Unde se va sfârși totul? În iad!”
   Și numele codificate Simon, Gregory, Paul, Christos. Arhiducele!
   Bărbații din fotografie. Richter și D`Ambrizzi erau singurii rămași în viață. Oare era fotografia în stare să-i anuleze orice șansă lui D`Ambrizzi în cursa pentru coroana papală? Ce făceau de fapt cei 4 bărbați? Și cine a făcut poza?
   El m-a ascultat atent, iar eu am continuat cu drumul până la Paris, unde am ajuns cu câteva zile după uciderea lui Heywood și cum am citit însemnările lui Torricelli despre Simon, assassini și „odiosul complot”; i-am spus cum Paternoster mi-o luase înainte și îmi povestise despre Leo, care fusese unul dintre ei.
   Urmărisem îndeaproape pașii lui Val, aflasem exact aceleași lucruri.
   - Ceea ce înseamnă că acum ești numai bun de cules, a spus el sumbru. Bine că te-am găsit. Ai nevoie de un protector, fiule.
   - Azi-dimineață chiar am avut nevoie de tine.
   - Eu sunt prea bătrân pentru așa ceva. O să descoperi că sunt mult mai subtil decât crezi. O să fiu alături de tine atunci când ai cu adevărat nevoie de mine și nimeni altcineva n-o să aibă. Poți să fii sigur de asta.
   A căscat.
   - Totul e cât se poate de misterios. Ce păcat că Leo n-a apucat să-ți spună cine era Simon. Ne-ar fi fost de mare folos - poate ne-ar fi condus chiar la Arhiduce. Dar, a murmurat el, până acum s-ar putea să fie toți morți și îngropați...
   A tușit, ca și cum ar fi prevestit o răceală.
   - Te-ai gândit vreodată, Ben, că cineva minte în povestea asta? Asta e problema. Doar că nu știm cine anume... Cineva știe totul, Simon și restul, dar ne minte....
   - Aici greșești, părinte, am spus. Toți sunt catolici și, prin urmare, toți mint. Dar fiecare minte, fără îndoială, despre propria lui bucățică de pământ, fiecare minte în propriul său interes. Așa sunt catolicii, ce să-i faci.
   - Dar și eu sunt catolic, a zis el.
   - Nu uit asta nicio clipă, Artie.
   - Ce individ obraznic ești.
   - Eu îi înțeleg pe catolici, nu-i privesc prin ochelari cu lentile roz. Am fost și eu catolic cândva...
   - Și încă mai ești, dragul meu. În fundul sufletului, ai rămas unul din turmă. Unul dintre noi. Și așa o să rămâi mereu.
   A întins mâna și m-a bătut pe braț.
   - Ai doar o simplă criză de credință. Nu te îngrijora.
   - Da, una de 25 de ani, am mormăit.
   Părintele Dunn a râs până când a început să strănute. Și-a căutat din nou batista.
   - Nu dispera. Mai e timp pentru a fi salvat. O să te faci bine. Acum, înainte de a începe sfârșitul acestei povești - ai spus ceva despre Borgia?
   I-am explicat ce-mi spusese fratele Leo despre acest document bizar care devenise un fel de istorie a assassini-lor. Nume, locuri, dâra însângerată care străbătea mai multe veacuri din istoria Bisericii. Când am încheiat, el a dat din cap.
   -  Mie mi se pare că seamănă prea mult cu un decor de scenă. Probabil un fals realizat în secolul XIX, pentru a convinge pe cineva să facă ceva îngrozitor. 
   Ajunsesem aproape de aeroport, ploaia se oprise, iar jeturile reactoarelor păreau să patineze deasupra capetelor noastre.
   - Totuși, se potrivește cu ceea ce am aflat.
   - Știi ceva despre concordat?
   - Am citit despre el în testamentul lui D`Ambrizzi. Cel puțin, așa îi spun eu „testamentul”. Pare prea impozant?
   - Ce e?
   - Ceea ce scria D`Ambrizzi în biroul tatălui tău, când tu și Val voiați să iasă ca să vă jucați împreună. 
   Mi-a arătat clădirea firmei de închirieri, unde puteam să înapoiez mașina.
   - Hai să ne urcăm în avionul de Paris, bem două cafele și pe urmă îți povestesc.
   - Ce naiba știi tu despre asta?
   - Stai ușor, Ben.
   M-a fulgerat cu o privire nerăbdătoare.
   - L-am citit.
   - L-ai... citit....
    M-am așezat și l-am privit lung.
   Era greu să ai de-a face cu Artie Dunn.

          D`Ambrizzi închis în birou toată vara și toamna anul 1945, în timp ce eu și Val alergam pe-afară și ne strâmbam la geamuri, încercând să-l scoatem din nou la joacă, se cufundase, pentru nu știu ce motive ale lui, într-o ocupație pe presupunea reflecții foarta adânci.
   Poate că dorise să-și elibereze conștiința de greutatea unor lucruri pe care ar fi vrut să nu le cunoască, însă nu putea să le uite. Oricare i-ar fi fost motivele, el se simțise evident obligat să pună pe hârtie faptele pe care le văzuse la Paris în timpul războiului.
   El acționase în acel abis cețos care se căscase între Biserică, naziști și Resitență; nu existase nicio posibilitate de alegere, nicio scăpare. Făcând parte din personalul lui Torricelli, el observase tot ce se petrecea și nu știuse cam ce să facă. Așa că scrisese totul în casa unui prieten american - și ce naiba căuta el în Princeton, cu Hugh Driskill, prietenul și salvatorul său? - apoi dispăruse.
   Într-o dimineață, pur și simplu, nu mai era acolo, ne lăsase pe mine și pe Val să ne întrebăm ce se întâmplase.
   Dar acum aflam că el avusese timp să încredințeze manuscrisul, spre păstrare, bătrânului preot de la biserica din New Prudence, unde rămăsese departe și uitat timp de 40 de ani. El făcuse efortul considerabil de a-l scrie, îl ascunsese și, foarte probabil, uitase de el. Ce rost avea? De ce nu puteam eu niciodată să văd rostul? Continuam să descopăr lucruri, dar acestea nu-mi ofereau niciodată răspunsuri. Acum mai știam ceva - povestea lui D`Ambrizzi și a testamentului său pierdut - dar asta nu-mi aducea decât o nouă furtună de întrebări.
   Monseniorul D`Ambrizzi se afla pe drumul ascendent în ierarhia Vaticanului, când papa Pius îl trimisese în misiune la Paris să lucreze ca legătură a episcopului Torricelli cu Roma. Odată cu ocupația germană s-a ivit și un  nou nivel al responsabilităților. Păstrarea unor relații rezonabile între forța lui Torricelli din Paris și naziști reprezenta un test dur pentru talentul diplomatic al lui D`Ambrizzi. 
   El a muncit din greu până când, într-o zi, situația a devenit mult mai dificilă.
   Un preot sosit de la Roma cu o misiune din partea Sfântului Părinte. Acesta trebuia să fie un ajutor pentru Torricelli, dar misiunea lui reprezenta, de fapt, unul dintre cele mai întunecate secrete cu care D`Ambrizzi se confruntase vreodată: el fusese târât în această situație numai pentru că Torricelli, tulburat și îngrozit de povestea noului preot, i-a împărtășit totul lui D`Ambrizzi.
   Noul preot, pe care D`Ambrizzi, în „memoriile” sale, îl menționa sub numele de cod Simon, adusese un document de la Vatican, dovedind validitatea misiunii pe care urma să o îndeplinească. O hârtie care însoțea documentul explica faptul că era înregistrarea istorică secretă a assassini-lor din sânul Bisericii - ucigașii de încredere ai Bisericii, de care papii se slujiseră de-a lungul secolelor, începând din Renaștere și chiar dinainte.
   Documentul era cunoscut sub nunele primit atunci când una dintre marile familii italiene a dat lumii un papă și a restabilit relațiile cu un grup de ucigași, recrutați atât dinăuntrul, cât și din afara Bisericii... Concordatul Borgia. Era, de fapt, permisul oferit de papă celor care omorau din ordinul papei, pentru binele Bisericii. Erau înscrise numele multor assassini, numele mănăstirilor unde se refugiau în vremuri de criză (crize în care, fără îndoială, jucau și ei adesea rolul de instigatori); lista mergea până în anii 1920 și 1930, când Biserica s-a aliat cu Mussolini, servind ca una dintre sursele principale ale lumii de spioni și agenți fasciști italieni.
    Scrisoarea adiacentă, purtând sigiliul papal, îi dădea lui Torricelli instrucțiuni pentru reconstituirea unui grup de assassini și folosirea lui în scopul menținerii bunelor relații atât cu naziștii, cât și cu Rezistența. Acești assassini trebuiau să fie, de asemenea, și o unealtă în acumularea diferitelor capturi - bogății, obiecte de artă, tablouri și altele - pentru Biserică, în schimbul serviciilor făcute forțelor de ocupație.
   D`Ambrizzi scria că el l-a urmărit pe Torriceli dându-și speriat acordul, în timp ce Simon îndeplinea misiunea în numele amândurora, l-a urmărit pe Simon recrutând assasssini, l-a văzut devenind pe zi ce trecea tot mai dezgustat - detesta tot ce însemna nazism, tot ce îi cereau să facă.
   D`Ambrizzi l-a urmărit pe Simon care începuse să-și dea seama de simpatia lui Pius pentru cauza naziștilor, de ostilitatea lui față de evrei și de toate celelalte victime ale nazismului, de refuzul acestuia de a vorbi cu toată responsabilitatea și puterea morală pe care i-o conferea poziția sa împotriva acestei tiranii satanice care distrugea umanitatea.
   În mod inevitabil, Simon a luat conducerea assassini-lor în mâinile sale, în timp ce Torricelli se făcea că nu vede. Simon a tăiat legătura dintre assassini și Torricelli. În acest fel, Simon a tăiat și legătura dintre assassini și Pius, dintre assassini și orice reprezenta Biserica. Preoții, călugării și laicii care luptau pentru această cauză - pentru binele Bisericii - au devenit armata personală a lui Simon, folosită de acesta așa cum credea el.
   Atunci Simon Verginius i-a transformat într-o grupare puternică antinazistă, îndeplinind foarte rar ordinele primite de la naziști. În locul scopului inițial, assassini-i au început să ucidă simpatizanți și informatori ai naziștilor din rândurile clerului și să ascundă evrei și luptători din Rezistență în biserici și mănăstiri.
   Când naziștii s-au prezentat la episcopul Torricelli cu un ordin direct, cu aerul lor tipic, amenințător, de stăpâni, cerându-i să omoare un preot care provoca mari necazuri Ocupației, Simon și Torricelli au ajuns la un conflict deschis. Iar Torricelli a fost nevoit să recunoască în sinea lui că Simon acționa și conspira împotriva ordinelor lui și ale Bisericii.
   Cam în aceeași perioadă, Torricelli a descoperit cumva că Simon plănuia să asasineze un om foarte important. Din câte știa Simon, nu era decât o posibilitate ca Torricelli să afle despre conspirație. Printre assassini exista un trădător: unul dintre oamenii lui de încredere îl trădase.
   Simon a încercat să ducă la bun sfârșit asasinarea: nu avea ce face, programul era exact și crima nu putea fi amânată. Omul venea la Paris cu un tren particular, printr-o trecătoare din Alpi. Totul era pregătit. Dar germanii fuseseră anunțați și erau și ei pregătiți.
   Povestea lui D`Ambrizzi despre rezultatul dezastruos al încercării de asasinare era foarte sumară. Mai mulți oameni din echipa lui Simon au fost uciși, ceilalți au scăpat și s-au întors la Paris, unde Simon s-a hotărât să afle cine îi trădase.
   Torricelli l-a convins, în cele din urmă, că el n-ar fi făcut un lucru atât de josnic, oricât ar fi dezaprobat complotul. Apoi Simon l-a urmărit pe trădător - era preotul din cimitirul înghețat despre care îmi povestise Leo, LeBecq - și l-a ucis. După aceea el i-a împrăștiat pe assassini pentru că, scria D`Ambrizzi, se zvonea că trebuia să sosească un anchetator de la Roma.
   Din câte știa D`Ambrizzi, ultimul act de conducător al lui Simon a fost să trimită unul sau doi oameni în nordul Irlandei, la mănăstirea Sfântul Sixtus, pentru a ascunde Concordatul Borgia.

        Când părintele Dunn a ajuns în acest punct la memoriilor extraordinare ale lui D`Ambrizzi, tocmai sorbeam un coniac, după cină, în compartiemntul de clasa I al avionului 727. 
   Două întrebări îmi zăboveau în minte, printre mulțimea de fapte care păreau, cel puțin la prima vedere, să confirme tot ce îmi spusese fratele Leo. Cine era în acel tren? A cui viață fusese salvată prin trădarea lui Christos - sau părintele Guy LeBecq, cum îl cunoșteam eu?
   Și, în al doilea rând, trebuia să mă întreb de ce pusese D`Ambrizzi întreaga poveste pe hârtie. Dacă ar fi fost vorba de altcineva, aș fi fost și mai curios să aflu cum ajunsese să știe atât de mult despre assassini. Dar pentru D`Ambrizzi nu era cazul; el era un om foarte implicat și alert: fusese acolo, prin urmare era de înțeles că știa atât de multe lucruri. Dar cu ce intenție scrisese povestea și apoi o lăsase în urmă, uitată?
   Chiar existența unui testament al lui D`Ambrizzi era uluitoare, dar trebuia să recunosc că nu prea adăuga nimic la ceea ce-mi spusese fratele Leo și nici la ceea ce aflasem de la Gabrielle LeBecq. Nu voiam să umbresc descoperirile părintelui Dunn, dar acesta era adevărul. Singurul lucru pe care îl adăuga într-adevăr are faptul că D`Ambrizzi reușise să observe punerea în practică a complotului lui Pius - reactivarea assassini-lor.
   Dunn m-a ascultat, apoi și-a aplecat capul și mi- aruncat una din privirile lui pe sub sprâncene.
   - Ascultă până la sfârșit, băiete. Am zis eu că am terminat?
   D`Ambrizzi a așteptat și a observat desfășurarea dramei care i-a asmuțit pe naziști, ca și Vaticanul, împotriva assassini-lor. 
   După primăvară a urmat vara anului 1944 și în august Parisul a fost eliberat de către Aliați, ocupanții germani au plecat, deși războiul în sine era departe de deznodământ. Viața în oraș se desfășura haotic. Nevoile nu puteau fi acoperite și o amărăciune violentă s-a răspândit ca o epidemie în rândurile populației. Crima a invadat periferiile Parisului și nu putea fi stârpită până când nu-și îndeplinea scopul. 
   În această atmosferă, omul Vaticanului și-a continuat investigațiile în cazul uciderii părintelui Guy LeBecq, nesupunerea armatei de ucigași a lui Simon, încercarea de asasinare a omului din tren - adică felul în care assassini-i trădaseră misiunea încredințată lor de Sfântul Părinte.
   Anchetatorul de la Vatican, care venise sub acoperire și îi dădea raportul lui Torricelli (care la rândul lui îi spunea totul lui D`Ambrizzi), era un monsenior dur, rece, lipsit de sentimente, care, scria D`Ambrizzi, a devenit cunoscut sub numele de „Colectorul”, probabil din cauza mentalității sale de polițist, hotărât să găsească dovezi.
   În opinia lui D`Ambrizzi, Colectorul nu se deosebea deloc de assassini, cu excepția faptului că el reprezenta dezgustul Sfântului Petru față de refuzul lor de a-i sluji pe naziști. Disprețul și ura cu care D`Ambrizzi îl trata pe Colector, cel puțin în memoriile sale, erau adânci și evidente. Așa mi-a spus Dunn, care citise hârtiile cu ochii lui.
   Luni întregi, Colectorul i-a interogat pe toți cei care îl cunoscuseră pe părintele LeBecq, punând întrebări în văzul lumii și la lumina zilei; noapte, în secret, el intra în lumea oamenilor care știau sau auziseră ceva despre assassini și încercarea lor de a-l ucide pe omul din tren.
   Simon s-a dovedit a fi o fortăreață greu de cucerit, refuzând să admită că ar avea vreo informație despre complot, reușind să evite acea parte a anchetei care se ocupa de respectarea ordinelor Vaticanului de a lucra alături de naziști în timpul ocupației. Colectorul a făcut presiuni, iar D`Ambrizzi a văzut frânghia strângându-se în jurul gâtului lui Simon. Sfântul Părinte nu voia să renunțe, nu-l chema înapoi pe Colector și nu voia să accepte situația așa cum era.
   Însuși D`Ambrizzi, pentru că știa atât de mult despre activitatea assasssini-lor, datorită colaborării cu Torricelli, nu era ferit de atenția Colectorului. De mai mult de 12 ori, el a fost chemat la interogatorii care durau cel puțin 6 ore fiecare, repetând la nesfârșit detaliile anilor de război petrecuți la Paris.
   Spre primăvara anului 1945, D`Ambrizzi și-a dat seama că omul numit Colectorul era foarte presat de Vatican - de Sfântul Părinte - să-l găsească pe ucigașul lui LeBecq și pe cei care plănuiseră asasinarea omului din tren. Un țap ispășitor, dacă era nevoie, cineva care să poată fi arătat cu degetul. Acesta s-a fi întors la Roma, unde îl aștepta cine știe ce soartă.
   Simon, pur și simplu, a dispărut, ca prin minune, într-un nor de fum, sub bagheta unui magician. D`Ambrizzi nu l-a mai văzut niciodată.
   Furios, Colectorul a început să-l privească lung și lacom pe episcopul Torricelli care, în fond, fusese însărcinat de Sfântul Părinte să-i supravegheze pe assassini, atunci când Simon fusese trimis de la Roma. D`Ambrizzi știa că episcopul era un veteran foarte șmecher în afacerile Bisericii, șmecher și circumspect, având o capacitate aproape supraomenească de a se retrage în cochilia lui și de a scăpa nevătămat din orice furtună. Și nu îl preocupa prea mult felul în care se salva sau cine plătea în locul lui.
   D`Ambrizzi și-a dat seama că atunci când Torricelli avea să înceapă să se uite în jur, în căutarea unui țap ispășitor, pentru a satisface cererile insistente pe care Colectorul le auza de la Roma, el avea să se oprească fără îndoială asupra credinciosului său aide-de-camp... D`Ambrizzi. Cel care îi ascultase confesiunile, căruia îi dezvăluise multe dintre temerile lui asupra felului în care assassini-i se împotriveau dorințelor Vaticanului. D`Ambrizzi era un țap ispășitor perfect.
   Așa că D`Ambrizzi a făcut prima mutare, înainte ca Torricelli să-l predea Colectorului.
   În seara zilei în care primise chemarea de la Roma pentru „trimiterea într-o altă misiune”, el a cerut ajutorul unui agent de spionaj american. Era, reflecta el în manuscris, ca și cum ar fi fost chemat înapoi la Moscova. Un om inteligent știa foarte bine că nu trebuia să se întoarcă.
   Americanul era un vechi prieten care se perindase prin Paris în timpul ocupației germane: un om în care avea încredere și care, pe deasupra, avea și relații. Cu ajutorul lui - D`Ambrizzi spunea destul de amănunțit povestea - a reușit să se facă nevăzut, scăpând din ghearele Colectorului. Ca și Simon, el a dispărut, cu Colectorul pe urmele lui, adulmecând asemenea unui câine de vântoare derutat, dar încă nepregătit să renunțe.
   Prietenul american al lui D`Ambrizzi l-a scos din Europa postbelică, sub identitatea unui preot mort, și l-a adus în Princeton, New Jersey.
   Prietenul lui american era, bineînțeles, Hugh Driskill.
   În Princeton, monseniorul D`Ambrizzi și-a încredințat povestea hârtiei.

            Când părintele Dunn a încheiat povestea lui D`Ambrizzi, am reflectat la ea, încercând să-mi dau seama dacă într-adevăr adăuga ceva, în afara unei interesante ramificații laterale, la trunchiul istoriei pe care o cunoșteam.
   Povestea mi se zbătea și se răsucea în palmă ca o ființă vie, de parcă ar fi încercat să mă păcălească, să mă inducă în eroare, pentru a-și păstra misterul.
   Dar era limpede că D`Ambrizzi cunoștea multe răspunsuri. Cum ar fi putut cineva să-l determine să răscolească trecutul - mai ales unul în care Biserica folosea un grup de ucigași trimiși în ajutorul naziștilor - și să-l aducă la lumină împreună cu numele reale, nu cele de cod, era o întrebare a naibii de grea.
   Dar mi-am dat seama că acum știam din două surse independente, poate chiar 3, dacă puneam la socoteală povestea la a doua mână a lui Gabrielle, o poveste despre Paris, pe care Biserica ar avea toate motivele să o dorească uitată. Iar Val aflase despre asta.
   Oare mai era ceva? Era asta de ajuns ca să omori și să fii omorât?
   Cine erau toți acești oameni?
   Colectorul?
   Bărbatul din tren?
   Ce se întâmplase, de fapt, cu Simon?
   Și de ce nu exista nicio referire la figura cea mai întunecată dintre toate... Arhiducele? Era destul de important pentru ca Etienne LeBecq să-i pună un semn de exclamare după nume... destul de important ca Torricelli să apeleze la el în timpul celei mai cumplite crize...
   Lui D`Ambrizzi îi scăpaseră foarte puține lucruri. Dar îi scăpase personalitatea  din umbră...
   Arhiducele.
   Parisul a apărut dintr-o dată, strălucind dedesubt, iar noi coboram repede înspre el.

       În dimineața următoare am găsit o cafenea cu terasă, de unde se vedea Notre-Dame, și ne-am așezat în scaunele împletite la o masă acoperită cu sticlă, deasupra căreia flutura o copertină cu Cinzano.
   Era o dimineață senină, strălucitoare și caldă pentru mijlocul lui noiembrie, dar ziua părea că se balansa pe muchia subțire a primejdiei, reflectând propria noastră situație. Nori albi și înalți se îngrămădeau și se încolăceau asemenea unui lanț de munți în ceață, în spatele catedralei. Razele soarelui se odihneau pe chipurile hrotești care rânjeau în jos către restul lumii.
   Am mâncat omletă gătită din belșug cu unt, pește și brânză. Cafeaua cu lapte era dulce și groasă, iar eu m-am lăsat pe spate, contemplând priveliștea senină, în timp ce părintele Dunn se încrunta din când în când, din spatele unui număr de dimineață al ziarului Herald Tribune. M-am bucurat de liniștea și răgazul clipei.
   Nu-mi venea să cred că în dimineața dinainte, cu numai 24 de ore în urmă, mă holbam îngrozit, cu răsuflarea tăiată, la cadavrul fratelui Leo, crucificat în mare, făcându-mi semne cu mâna care-i atârna în valuri, și fugeam pentru a-mi salva pielea, cu un monstru real sau imaginar pe urmele mele. 
   În cele din urmă, părintele Dunn a lăsat ziarul jos și l-a împăturit cu grijă. Și-a suflat nasul.
   - Răceala mea s-a agravat și mă doare în gât. Ai dormit bine?
   - Mai bine decât în noaptea trecută. E o minune dacă nu mă aleg cu o pneumonie.
   - Suge o chestie din asta.
   Mi-a întins un pachețel de bomboane de zmeură. Am luat una și am băgat-o în gură. Poate că nu era cea mai potrivită companie pentru cafeaua cu lapte.
   - Deci, cine e Erich Kessler?
   Dimineața se făcuse nevăzută pe tăcute, în timp ce stăteam acolo. Dunn m-a privit pe deasupra ceștii de cafea.
   - De ce e atât de important? am întrebat.
   - A, Erich Kessler... a fost mereu un om al secretelor. Cunoștea secrete, păstra secrete, el însuși era un mister. A fost geniul serviciului de informații german, în timpul Celui de Al Doilea Război Mondial.
   Nu mă așteptam la așa ceva, dar, în fond, la ce mă așteptam? Unde era locul lui în acest mozaic?
   - Un nazist?
   - Oh, habar n-am. În primul, în ultimul și în fiecare rând, își era loial numai lui însuși. El era puștiul răsfățat al organizației cunoscute în grupurile de spioni sub numele de Gehlen Org. Era protejatul generalului Reinhard Gehlen, spionul șef. 
   S-a uitat la mine, dându-mi timp să înțeleg.
   - Gehlen a lucrat pentru Hitler, OSS, CIA și pentru Republica Federală a Germaniei, în această ordine. Un tip foarte deștept, alunecos și oportunist - iar Kessler i-a fost un elev strălucit.
   Dunn i-a făcut semn chelnerului să-i mai aducă o cafea, apoi și-a încălzit mâinile pe ceașca fierbinte.
   - Ce s-a întâmplat cu el?
   - Păi, a fost un supraviețuitor, asta e sigur. Ca și Gehlen, tânărul Kessler a prevăzut cum avea să se sfârșească războiul. A văzut-o în hărțile și planurile industriei inamicului, a văzut-o în estimările forței de muncă și în producția de petrol - a văzut-o din 1942, când, după Pearl Harbor, America mai bâjbâia încă prin beznă căutându-și papucii. Din `42 încoace, el a știut că războiul nu mai era decât mania egocentrică a lui Hitler... un monument al psihopatologiei. Ei bine, Erich era sigur de un lucru - marea prăbușire a lui Hitler nu avea să o atragă pe a lui. Așa că a avut grijă să-și asigure supraviețuirea. Toată această pregătire la serviciul de informații n-a avut alt scot decât cel de a-l salva din apocalipsa care se apropia....
   Lucrând cu viclenie și extremă discreție, el și-a aranjat o legătură cu rețelele de spionaj ale Aliaților, din Franța și Elveția, refuzându-i pe englezi și pe francezi, care priveau cu ochi cât se poate de răi acest război al lui Hitler și ar fi putut să trateze destul de dur o persoană ca el, și hotărându-se asupra americanilor. Prin intermediul unui vechi prieten din copilărie, el a luat legătura cu un agent OSS, unul dintre cowboy-i lui Wild Bill Donovan, cum îl numea Gehlen. Omul de la OSS a recunoscut legimitatea propunerii lui Kessler și a devenit ofițerul lui supraveghetor.
   Începând din 1943, Kessler, prin intermediul americanilor, le-a furnizat Aliaților informații despre posibilitățile serviciului de spionaj german; iar atunci când războiul se îndrepta irevocabil spre sfârșit, informațiile lui despre ruși, care erau foarte rezervați când aveau de-a face cu Aliații, s-au dovedit și mai interesante: omul de contact al lui Kessler, americanul, știa încă din `43 că acești ticăloși nenorociți erau adevărații lor dușmani, știa că lumea postbelică va necesita o masivă concentrare a serviciilor de informații.
   Astfel, Kessler a petrecut o mare parte din război pregătindu-și viitorul, așa cum a făcut și Gehlen, care la rândul lui a devenit un mare expert în problemele rusești, în perioada postbelică, și a servit CIA cu cinste.
   După ce războiul s-a terminat, Kessler a devenit un agent infiltrat adânc, hoinărind cu ușurință prin toată Europa. Ceea ce îl deosebea de ceilalți agenți germani, preluați și puși din nou la treabă de către învingători, era domeniul său special al unei cercetării cu totul deosebite: Biserica Catolică.
   Multă lume credea că el știa mai mult decât oricine despre activitatea Bisericii în ani războiului.
   Dosarele lui despre Biserică, cunoscute în unele cercuri sub numele de Codexul Kessler, probabil pentru că suna ca în filme, au provocat un conflict destul de puternic între Vatican și americani. Kessler le păstra ascunse într-o bancă elvețiană, reduse la un microfilm și trecute ilegal peste graniță în lenjerie de damă de către un comerciant.
   Acolo au rămas timp de câțiva ani, până când el le-a scos, în sfârșit, la vânzare. Evident, Biserica a fost cea care a licitat cel mai mult: ea trebuia să le aibă, în timp ce americanii doar le voiau.
   La puțin timp după ce Biserica a achiziționat dosarele, mașina lui Kessler a fost împinsă de pe șosea, pe Grand Corniche, între Nisa și Monaco. Ca prin minune, el a scăpat cu viață.
   Cine încercase să-l omoare? Vaticanul, care voia să se asigure de tăcerea lui definitivă? Sau CIA, care îl folosise mult timp și acum se supărase din cauză că vânduse materialele Vaticanului? 
   Kassler n-a aflat niciodată. Dar i-a părut foarte rău că, dintr-un motiv inexplicabil, nu făcuse o copie de asigurare după codex, pentru el. Mai târziu, gândindu-se la asta, și-ar fi tras bucuros un picior zdravăn în fund, dar ironia sorții făcuse ca așa ceva să devină imposibil.
   „Accidentul” de automobil l-a lăsat invalid, legat de scaunul cu rotile pentru toată viața.
   A stat mai mult de 1 an într-un spital din Franța. Apoi a plecat să trăiască în Brazilia, încercând să se piardă în Rio; după aceea s-a mutat la Buenos Aires, unde erau atât de mulți naziști bătrâni refugiați, încât a ajuns să nu mai poată suporta toată pălăvrăgealalor despre ridicarea Celui de Al Patrulea Reich și renașterea cavalerilor teutoni. De acolo a plecat la Bisbaine, în Australia, dar s-a simțit ca și cum ar fi fost în vizită pe Lună. Apoi a petrecut un timp în Japonia.
   Totuși, se proteja destul de bine. Cu fiecare pas pe care îl făcea părea să se cufunde mai adânc în ceața trecutului, devenind mai mult o legendă, o amintire luminoasă, pierzându-și înțelesul de timp care se înfășura în jurul lui ca mantia unui hoț la drumul mare. Dar mai erau oameni care s-ar fi bucurat să-l vadă pus la zid și împușcat. Chiar și aceștia i-au pierdut, până la sfârșit, urma, deși se spunea că erau obligați să-l urmărească pentru totdeauna. Poate că ei credeau că poveștile despre hotărârea lor de a-l găsi și de a-l reduce la tăcere erau suficiente pentru a-l face să rămână ascuns în gaura lui până la moarte....
   - După război am dat de el la Paris, a spus Dunn, învârtind în gură o bomboană de zmeură.
   Și-a strâns eșarfa în jurul gâtului și și-a pus pardesiul căptușit.
   - Era și greu să nu dai de el dacă te învârteai puțin. Era omniprezent. L-am văzut, am băut ceva împreună. M-a intrigat, pentru că avea o viziune interesantă asupra războiului, deși trebuia să aduni indiciile bucată cu bucată ca să obții o imagine coerentă. Cred că i-a plăcut de mine, acest preot rebel, un fel de puști șmecher, de fapt, și i-am dat impresia că nu luam foarte în serios Vaticanul. Nu mi-era frică să o spun - așa că presupun că l-am amuzat. Nu încerc să mă flatez gândindu-mă că îl depășeam în vreun fel... era jocul lui, la subiectul Biserică mă depășea de departe. În orice caz, după aceea i-am pierdut urma. Dar nu era un tip ușor de uitat... îți rămânea fixat în memorie, așa că, de-a lungul timpului, am adunat tot felul de știri trecătoare despre el. În fond, el prezenta un interes deosebit pentru catolici. Ultimul lucru pe care l-am auzit e că voia să se întoarcă în Europa... apoi am citit manuscrisul lui D`Ambrizzi, materialul despre assassini, un material atât de fierbinte, încât Biserica ar fi în stare să ucidă fără ezitare, dacă astfel ar putea să împiedice povestea să iasă la lumină, și am început să lipesc bucățelele, Val, Lockhardt, Heffernan uciși de un preot, cel puțin din câte știm noi...nu e nevoie de un geniu ca să facă aceste legături, dar ceea ce m-a oprit din drum a fost apropierea remarcabilă dintre cele două epoci total diferite, despărțite de 40 de ani. Și cel cu care am vrut să vorbeasc despre acele vremuri a fost Eich Kessler. El cunoștea cel mai mult, nu era nici preot, nici catolic, deci nimic nu l-ar fi oprit să-mi dezvăluie taina.... de fapt,  avea chiar un motiv foarte bun să vrea să înfigă pumnalul în inima Bisericii, cât de tare și cât de adânc, în cazul în care ei ar fi fost cei care încercaseră să-l omoare și-l lăsaseră schilod.
   - Dar cum naiba aș fi putut să-l găsesc eu?
   - Ei bine, am auzit zvonuri despre întoarcerea lui în Europa și despre faptul că sănătatea nu-i era tocmai bună. Era adevărat? Sau era numai un fel de campanie de dezinformare? Asta, trebuia să recunosc, i-ar fi stat în fire. M-am gândit că, dacă ar fi avut idee cineva despre ceea ce făcea Kessler, acesta trebuia să fie Vicarul, Robbie Heywood. Așa că am venit la Paris și am avut un șoc cumplit... preotul ucigaș îl omorâse pe Vicar... și... tu fuseseși acolo înaintea mea. Cred că ai fi putut să mă dărâmi cu o floare. Situația se înrăutățea pe zi ce trecea și nu exista scăpare din fața crimei... dar Dumnezeu, în infinita Lui înțelepciune, îl cruțase pe bătrânul Clive Paternoster, care știa cam tot ce știuse Robbie. L-am pus pe Clive să-l urmărească pe Kessler, iar eu am pornit în căutarea ta... Băiete, n-am mai fost așa de speriat în viața mea - eram sigur că o să-ți găsesc cadavrul însângerat în Irlanda....

          Începuse să plouă. Zoua superbă fusese doar o iluzie, vremea nu-și ținuse promisiunea.
   Ne-am plimbat de-a lungul Senei, oprindu-se să răsfoim prin albume cu poze, volume de cărți vechi și reproduceri așezate în aer liber, pe tarabe.
   Așteptam.
   Ne-am oprit într-un loc oarecare pentru niște pommes frites, care s-au continuat cu croque-monsieur și bere Fisher. În păienjenișul de străduțe din spatele librăriei Gibert Jeune, care îi aproviziona pe studenții de la Sorbona, ne-am oprit să ne uităm la vitrina unui magazin de jucării.
   În vitrină era expus ceva ce părea a fi un pistol Smith and Wesson. Părea foarte real, nu semăna deloc cu o jucărie. Aproape că puteai simți, prin geamul vitrinei, mirosul de ulei de in sau ce o fi fost substanța care se folosește pentru ungerea armelor.
   Dunn a arătat cu degetul pistolul jucărie.
   - Incredibil, nu-i așa? Ai putea jegui o bancă cu ăsta.
   - Presupun. Dillinger a evadat din închisoarea Greencastle cu un pistol pe care și-l făcuse singur și îl lustruise cu cremă de ghete. Oamenii cred orice.
   - Da, bănuiesc că da.
   - Bineînțeles că da, am spus. Dacă n-ar fi așa, tu ai fi șomer, părinte. Biserica dovedește că am dreptate.
   - Ești un rahat obraznic, Ben.
   - Parcă ai fi tata. O să-ți spun ce i-am spus și lui. Cine se aseamănă se adună.
   - Spui că ți-ai pierdut pistolul acolo, în nord.
   Am încuviințat din cap.
   - Asta e o treabă foarte dubioasă.
   - Știu. Oamenii mint. Toată lumea minte. Se pare că tot ce știu e că Horstmann nu e Simon. Eu așa crezusem.
   - Dubios. Trebuie să ai o armă când ești încolțit.
   Nu era decât un joc. Ne jucam ca să treacă timpul.
   - Serios, Ben, cred că ar trebui să ne înarmăm. Ce zici?
   - Nu mi-ar plăcea să depind de o armă ca aceea, am zis, întorcându-mi capul spre vitrină.
   - Mie mi se pare o armă numai bună. Nu poți să rănești cu ea.
   - Numai bună până când trebuie să rănești pe altcineva cu ea.
   - Dumnezeule mare, niciodată n-a ieșit nimic bun dintr-un foc de armă.
   - Prostii. E un proverb vechi, părinte. Să nu-ți scoți arma dacă nu vrei să tragi. Să nu tragi dacă nu vrei să bagi pe cineva în mormânt.
   - Asta ai inventat-o tu, Driskill.
   - E un proverb celebru. Sunt sigur.
   - Atunci a spus-o Billy the Kid.
   - Da. Acum, că mi-ai zis, cred că era, într-adevăr, Billy the Kid. Da, sunt sigur că era.
   - Billy Bonny.
   - Exact. William Bonny.
   - Numai gura era de el și a murit foarte, foarte tânăr.
   - Ar fi murit și mai tânăr, dacă ar fi purtat o armă jucărie, părinte.
   - Totuși, Ben.
   A deschis ușa magazinului de jucării.
   Înăuntru, i s-a adresat tinerei vânzătoare într-o franceză acceptabilă.
   - Aș vrea două din acelea, a zis el, indicând cutia expusă în raft.
   - Revolvere? a întreba ea în engleză.
   El a încuviințat din cap.
   - Două.
   - Doriți și o cutie de capse?
   - O, nu, n-avem de gând să tragem cu ele. Nu-i așa, Driskill?
   - Eu în niciun caz.
   - Deci, i-a spus fetei, doar pistoalele. Fără muniție.
   A zâmbit.
   Când am ieșit din magazin ploaia se întețise. Mi-a întins pistolul de jucărie.
   - Pune-l în buzunar. Pentru orice eventualitate.
   Mi-a făcut cu ochiul. Mi-am îndesat pistolul în buzunarul pelerinei.
   - Ei? Nu te simți mai bine?
   - Mă uimești, am mormăit.
   Și-a băgat mâna în buzunarul pardesiului și și-a mângâiat arma. Un zâmbet copilăresc s-a ivit pe fața lui roz. Fuma o pipă pe care o ținea întoarsă, ca să nu plouă în ea.
   - Părintele pistolar. Mie-mi convine. La urma urmei, poate ajung subiect de legendă.
   - E o jucărie de plastic.
   - Ei bine, totul este iluzie și realitate. Noi nu facem decât să încețoșăm puțin linia care le desparte. 
   S-a uitat la ceas. 
   - E 4. E timpul să mergem să-l vedem pe Clive.

          Taxiul Peugeot a urcat, gâfâind, dealul până la piața Conterscarpe. Luminile de la Tabbycats străluceau cald prin ferestre, ca niște felinare de alamă lustruite.
   Clive Paternoster se așezase la o masă lângă fereastră. Ochelarii i se balansau într-un echilibru precar pe nasul de cârtiță, pe care și-l sufla puternic. Era anotimpul răcelilor. Pardesiul lui ponosit atârna într-un cuier la geam, iar el se ridicase pe jumătate de pe scaun ca să ne întâmpine.
   Ne-am înconjurat cu pahare de coniac. Ei doi pufăiau din pipe, învăluind geamurile într-un fum greu, cu miros de lemn.
   - Deci, l-ai găsit în Irlanda, i s-a adresat Paternoster părintelui Dunn.
   - L-am adus viu înapoi, a spus Dunn.
   - Spune-mi, l-ai găsit pe fratele Leo? Ce mai face?
   - O, da, am spus. L-am găsit.
   Am făcut o pauză, pomenindu-mă nepregătit pentru a răspunde la cea mai evident posibilă întrebare.
   - E bine, am spus, în cele din urmă. Se simte bine.
   Minciuna s-a născut dintr-un nou sentiment de protecție pentru Paternoster. Nu voiam să-l trag și pe el în cerc.
   - Dar tu, a zis părintele Dunn, ai descoperit ceva aici?
   - Uneori cred că e o minune.
   Paternoster s-a uitat la noi cu mândrie, trecând de la chipul lui Dunn la al meu și întorcându-se la el.
   - Poate că nu mi-am pierdut încă nasul de copoi. Vicarul ar fi fost mândru de mine. Am reaprins vechea rețea la fel de ușor cum aș fi prins lumina. Nu, nu, nu-ți face probleme - sunt cel mai discret om din lume. Le-am servit un pretext, am adunat bucățelele la un loc... da, părinte, pe scurt, știu unde e Erich Kessler...
   - Bine lucrat, prietene. Ai dat lovitura.
   Ochii de irlandez ai lui Dunn zâmbeau.
   - Acum, care-i povestea?
   - Știu unde e și.... știu cine a devenit.
   Erich Kessler își luase numele de Ambrose Calder.
   Locuia lângă Avignon.
   Voia să ne primească pentru că nu-l uitase pe Artie Dunn.
   Ne-a dat instrucțiuni precise pentru ce aveam de făcut.
   Ambrose Calder nu voia să riște.

          Părintele Dunn sugerase odată, la New York, că Lockhardt s-ar putea să fi avut un apartament sau o casă la Paris, pe care i-a pus-o la dispoziție lui Val pentru perioada în care ea lucrase în Europa.
   Nu știu de ce nu-mi venise și mie ideea: îmi închipuisem că locuia la sediul din Paris al Ordinului.
   Din fericire, Dunn luase legătura cu biroul lui Lockhardt din New York, le explicase situația cât mai convingător posibil, iar ei aranjaseră să amabilitate ca Dunn să primească o cheie de la o adresă din Paris. Adresa, deloc surprinzătoare, având în vedere gusturile lui Lockhardt, era cât se poate de prestigioasă și scumpă: chiar lângă strada Faubourg St.-Honore, la o aruncătură de băț, mai mult sau mai puțin, de Palatul Elysee, reședința președintelui Franței, de ambasada americană și de incomparabilul Bristol.
   Nu știam dacă Val locuise vreodată acolo, dar, având cheia în mână, am luat un taxi și am traversat fluviul prin ploaia mohorâtă. Ne-ma oprit nu departe de intersecția cu strada La Boetie.
   Mi-am amintit o întâmplare ciudată din trecut: episcopul Torricelli ne dusese, pe mine și pe Val, la numărul 19, pe strada La Boetie și ne făcuse cunoștință cu croissants. Nouă ni se păruseră mai delicioase decât orice altceva, umplute cu gem de fructe de toate felurile. Le-am mâncat în fiecare zi, am băut primele noastre cești de cafe au lait, potrivită la culoarea cea mai bună, iar episcopul s-a uitat în jos, de-a lungul nasului său shylockian, și ne-a spus că un scriitor celebru, la vârsta de 13 ani, a consumat cu mult timp în urmă aceleași croissants de la numărul 19, cu o plăcere la fel de mare ca a noastră. Eu am ascultat povestea, închipuindu-mi că era vorba de vreun francez de care nu auzisem niciodată. Era prin 1856 și 1857, când băiatul a făcut o pasiune pentru croissants și nu era deloc un francez, ci un american ale cărui cărți le-am citit mai târziu. Henry James.
   Mi-am amintit totul dintr-o străfulgerare, când am coborât din taxi, ridicându-mi gulerul împotriva vântului și a ploii și văzând indicatorul străzii. Îmi era dor de sora mea, asta era partea cea mai îngrozitoare. Nu aveam să mai mănânc niciodată croissants cu Val.
   Era o clădire cenușie, calmă, plină de demnitate și de bani. Poarta de fier ar fi trebuit să păzească cel puțin un prinț moșternitor sau secrete neprețuite. Clădirea părea insensibilă la schimbare, moarte și impozite. Dar, desigur, Lockhardt era mort, Val era moartă și poate că ea folosise această clădire.
   Dunn a intrat în cabina portarului imediat după ce am pătruns prin ușa din față. S-a întors fredonând și am urcat până la ultimul etaj în cușca strâmtă și șubredă. 
   - La mansardă, a spus Dunn.
   Am pășit afară din lift. Am văzut flori pe o masă, covoare cenușii și groase, o oglindă uriașă. Foarte ștearsă. Apartamentul lui Lockhardt era unul din cele două de pe etaj.
   În mod inexplicabil, ușa apartamentului era deschisă de câteva degete.
   Dunn s-a uitat lung la mine, a ridicat din umeri și și-a dus arătătorul la buze. Am deschis larg ușa și am intrat primul înăuntru.
   Holul era străbătut de un curent rece, scăldat în mirosul și zgomotul ploii. Undeva era deschisă o fereastră. Se vedea o lumină palidă, cenușie, în partea cealaltă a unei elegante sufragerii cu candelabru, un cămin rococo, oglinzi cu rame auzite, niște desene oarecare și mobilă joasă, acoperită cu cearșafuri.
   În mijlocul încăperii m-am oprit și am ascultat.
   Cineva plângea încet, cu suspine adânci. Era un sunet înduioșător, incredibil de trist, care îngâna bătaia stropilor de ploaia pe acoperiș. Prin ceața densă de afară, în întuneric, vedeam luminile palide ale Turnului Eiffel.
   M-am oprit în cadrul ușii și m-am uitat în micul birou unde geamurile erau larg deschise. În colț ardea o lumină slabă, iar draperiile fluturau în vânt. Cineva ședea la masa de lucru, cu capul în mâini, smiorcăindu-se încet.
   Cred că am făcut un mic zgomot, fiindcă fața s-a ridicat și m-a privit. A fost o mișcare bruscă, de teamă, dar înceată, de parcă nimic n-ar mai fi contat.
   O clipă am crezut că aveam o bizară halucinație, chipul era absolut neașteptat.
   Era sora Elizabeth.

         Cum aș putea să redau conflictul sentimentelor care au năvălit peste mine în secunda în care am recunoscut-o? 
   Mă gândisem la ea atât de des de când o văzusem ultima oară... Acum apăruse când mă așteptam mai puțin, iar amestecul de sentimente pe care îl stârnise în mine atunci, în Princeton, a renăscut mai puternic, în doar câteva secunde, plăcerea, căldura și afecțiunea cedând asemenea unui nisipuri mișcătoare în fața realității crude a despărțirii noastre.
   Purta costumul preferat al Ordinului, iar părul lung, șaten, strâns la spate cu agrafe, îi dezvăluia fruntea înaltă, sprâncenele groase și drepte, ochii mari despre care știam că erau verzi. Pelerina era aruncată pe colțul mesei de lucru care, în rest, era gol. Chipul îi era scăldat în lacrimi.
   Aș fi putut foarte ușor să-mi alung încordarea, să mă duc la ea și să o iau în brațe, să o mângâi fără să-mi pese cine sau ce era... ce era, acesta era cuțitul care mi se răsucea în rană...
   Și-a recompus expresia și și-a șters lacrimile cu încheieturile mâinilor, ca o fetiță. M-a văzut și mi-a zâmbit cu o fericire aproape palpabilă, care a avut un puternic impact emoțional asupra mea - am vrut să o ating, dar știam că, dacă o făceam, eram irevocabil pierdut. Pentru mine era la fel de moartă ca și Val. Întreaga mea viață, tot ce am învățat, constituia dovada.
   Mă holbam la ea, când Artie Dunn a intrat, a cântărit situația și a spus:
   - Dumnezeule mare, ce mai urmează?

          Părintele Dunn era acel gen de preot care știe întotdeauna cel mai apropiat restaurant, iar cel de acum se afla pe strada St-Philippe-du-Roule, la distanță de câteva blocuri.
   Era întunecat și înțesat de lume, iar focul arunca umbre mișcătoare pe pereți. Mirosul de usturoi și de sosuri aromate, stropite cu vin, te lovea chiar de la intrare. Baghetele erau proaspete și calde, vin du pays plin de caracter și vigoare.
   Atmosfera m-a trezit, mi-a limpezit mintea într-o clipă, iar surpriza și stânjeneala provocate de întâlnirea cu sora Elizabeth au dispărut ca prin farmec.
   Ea a spus că nu mâncase toată ziua și arăta de parcă n-ar fi dormit toată săptămâna. Roșeața sănătoasă din obraji îi dispăruse, iar ochii aveau cearcăne vinete.
   Nici ea și nici eu n-am vorbit prea mult după neașteptata noastră întâlnire, așa că Dunn a purtat povara conversației. Nu părea să-l deranjeze.
   Ea a sugerat că înceapă prin a ne povesti ce o adusese la Paris, ceea ce a și făcut, deși povestea a fost întreruptă de aducerea felurilor de mâncare: supă de ceapă, ciuperci cu usturoi, pateu bogat în usturoi și alte arome, unt dulce, friptură înăbușită, care era specialitatea casei, două sticle și jumătate de vin. Masa ar fi fost memorabilă, dacă povestea ei n-ar fi fost și mai impresionantă.
   În timp ce aceasta se desfășura, mă luptam să țin fragmentele la un loc și să le potrivesc cu ceea ce descoperisem. Era ca și cum aș fi încercat să mențin echilibrul fragil al unui caleidoscop, pentru a nu se mișca și a nu crea o altă structură.
   Ea devenea vechea Elizabeth, mâncând ca un fermier, recăpătându-și puterile, iar eu trebuia să mă lupt ca să-mi împiedic inima să fugă la ea.
   Povestea ei a căpătat o formă cronologică în mintea mea. Începea cu descoperirea numelor celor 5 victime pe care Val le trecuse pe o listă în dosar. Claude Gilbert, Sebastian Arroyo, Hans Ludwing Mueller, Pryce Badell-Fowler, Geoffrey Strachan. Toți uciși, toți având o legătură cu Parisul în timpul războiului sau după, toți implicați într-un fel sau altul în activitatea Bisericii. Și toți având mare importanță, dintr-un motiv oarecare, pentru Val.
   Elizabeth înaintase pe urmele lui Val și, asemenea ei, descoperise existența assassini-lor. Îi urmărise de-a lungul veacurilor până la ridicarea lui Mussolini în 1920. Ea făcuse o legătură destul de sigură între Cel de Al Doilea Război Mondial, cele 5 victime și ucigașii lor. Oricine putea descoperi lipsuri în această teorie, dar ar fi dat peste crime, documente și circumstanțe care aproape că cerșeau să fie legate între ele. Totul avea sens, cu excepția unui singur lucru: care era motivația crimelor după atâția ani de la terminarea războiului?
   Elizabeth a aprobat când am ridicat problema și a spus că aceeași obiecție o făcuseră D`Ambrizzi și Sandanato.
   - Și ce fel de răspuns le-ai dat?
   - Nu e evident? Ce se întâmplă acum în Biserică merită să ucizi pentru asta? Care e marele premiu? Alegerea succesorului lui Callistus....
  - Dar ce legătură au aceste 5 victime cu noul papă?
   Dunn i-a zâmbit blând.
   - Uite ce e, n-am zis că eu cunosc răspunsul.
   Era plină de nerăbdare.
   - Eu pun niște întrebări la care trebuie să se răspundă - nu ajungi nicăieri dacă nu pui întrebări potrivite. Val repeta asta încontinuu. Totul e cum pui întrebarea, spunea ea. Și veau să mă întorc la lista lui Val. Mai era un nume acolo. Unul care pare să nu existe. N-am putut să găsim nimic despre el. Dar după numele lui nu urma nicio dată. Oare Val a crezut că e mort? Sau a crezut că el e următoarea victimă? Erich Kessler. Îl cheamă Erich Kessler....
   - Nu se poate.
   Mi-am ieșit din fire. M-am uitat la Dunn.
   - Cum Dumnezeu a aflat Val despre el?
   - Nu contează, a spus Dunn, decât că a aflat. 
   Și-a ridicat privirea din paharul cu vin.
   - Vreau să spun că înțelegi de ce ar vrea să-l omoare și pe el. La naiba, Ben, probabil că el știe tot...
   - Stați un pic - voi știți cine e!
   Elizabeth își recăpătase spiritul. Ne-a aruncat o privire exasperată.
   - Ei bine? Cine?
   În acest fel s-a scurs toată seara, poveștile noastre se împleteau și ne scăpau de sub control, până când intervenea Dunn și restabilea ordinea. Dar structura care începea să se articuleze sub ochii noștri a meritat efortul, întreruperile și salturile imaginației înapoi și înainte în timp.
   I-am spus lui Elizabeth că trebuia să-și încheie povestea cât putea de bine înainte de a o începe pe a mea, iar ea a continuat îndârjită.
   Ea își prezentase descoperirile lui D`Ambrizzi și credinciosului său slujitor din umbră, Sandanato, le spusese întreaga istorie, deoarece cardinalul era omul Bisericii, pe care ea îl respecta și îl iubea celmai mult, omul pe care îl cunoștea de mult timp, din copilărie. Și - ochii eu verzi au fulgerat de mânie - ei n-au vrut să o ia în serios, au refuzat să admită că assassini-i erau mai mult decât o veche sperietoare anticatolică. Ea încercase nu o dată, ci de două ori, iar D`Ambrizzi își pierduse răbdarea cu el. Furioasă, se hotărâse să vină la Paris. Se gândise la apartamentul în care Val locuise, probabil... dar totul se schimbase cu câteva nopți în urmă. Atunci D`Ambrizzi fusese nevoit să o ia în serios.
   - Și ce anume atât de extraordinar s-a întâmplat cu câteva nopți în urmă? am întrebat.
   Dar Dunn ne-a întrerupt. Voia să știe mai multe despre ceea ce spusese D`Ambrizzi cu privire la această fiară mitică, assassini-i.
   Ea a spus că el considera că totul era o legendă, bazată pe un sâmbure de adevăr din urmă cu nu știu câte secole. Badell-Fowler era un bătrân screlozat; nimeni nu-l luase vreodată în serios. El n-a acceptat nimic: cei 5 oameni uciși, distrugerea cercetărilor lui Badell-Fowler... erau lucruri care se întâmplaseră pur și simplu, nu era nimic deosebit de amenințător în ele. Nicio legătură, nicio implicație misterioasă. Nici assassini. Și nu auzise niciodată de un bărbat pe nume Erich Kessler.
   Dun a oftat, a împins farfuria cu friptură și și-a șters colțurile gurii cu șervețelul.
   - Îmi pare rău să aud toate astea. Foarte rău. Și zici că te-a luat în serios?
   Ea a încuviințat din cap.
   - Mă ia în serios. Și chiar dacă n-ar fi așa, cu siguranță că pe Val a luat-o în serios. Știe că am preluat munca lui Val....
   - E posibil, am spus eu, ca el să încerce să te apere, să nu fii omorâtă?
   - Nu știu, a ridicat ea din umeri. În parte, s-ar putea. Cred că mi-ar spune întâi adevărulși apoi ar încerca să mă convingă să stau deoparte. Nu cred că m-ar minți, mă respectă pentru ceea ce sunt și ceea ce fac....
   - Soră, a spus părintele Dunn. Nu vreau să te jignesc, dar te înșeli. D`Ambrizzi e cardinal. Aici vorbim despre Biserica de la Roma.
   A zâmbit blând, fața încrețindu-i-se într-o expresie cât se poate de paternă.
   - Îți vorbesc ca preot și ca elev al Bisericii. Poate că D`Ambrizzi te place. Sunt chiar sigur de asta. De ce nu te-ar plăcea? Dar nu te respectă nici pe tine, nici munca ta. Ești femeie, și asta nu e bine. Ești călugăriță, asta e și mai rău. Și ești jurnalistă, plină de întrebări, principii și standarde după care îți place să măsori oamenii... mulți oameni nu se lasă măsurați. Atunci încep să clipească beculețele roșii, soră. Faptul că ești americană înrăutățește și mai mult situația - pentru că americanii nu ascultă de glasul rațiunii. Te-ar minți fie și numai ca o precauție obișnuită, te-ar minți în mod reflex. Crede-mă, pentru indivizi ca D`Ambrizzi, tu ești dușmanul. Și ține cont că țin la bătrânul ticălos...
   Ea n-a ezitat și l-a privit hotărâtă în ochi.
   - V-am ascultat, chiar v-am ascultat. Dar - să mă mintă?
   - Deja a făcut-o, soră.
   - Dovediți-mi.
   - Ai dat vreodată peste numele de Simon? Simon Verginius?
   - Da. În Badell-Fowler.
   - D`Ambrizzi știa foarte multe lucruri despre assassini. El l-a cunoscut îndeaproape pe Simon Verginius la Paris, a fost implocat în afacerea cu assassini... Simon Verginius era numele de cod al unui preot timis de papa Pius....
   - Complotul Pius, a murmurat ea.
   - ... trimis de Pius la Paris, la episcopul Torricelli, pentru a forma un grup de assasini care să lucreze cu naziștii, să ajute la ascunderea implicării Bisericii în acțiunile Rezistenței, să ajute la împărțirea obiectelor de artă furate de la evreii din Franța... iar Simon, cine naiba o fi fost, n-a vrut să omoare oameni pentru Gestapo și SS și....
   - De unde știți?
   Vocea ei nu mai era la fel de sigură.
   - Pentru că D`Ambrizzi a pus totul pe hârtie, în Princeton, după război. A scris povestea și a ascuns-o și acum noi am citit-o. E ceva de capul ei. Nu știm de ce a scris-o, dar autenticitatea ei nu poate fi pusă la îndoială. El a scris-o și eu am citit-o, soră. Iată de unde știu.

           La jumătatea povestirii ea și-a mușcat buzele, apoi a continuat, fără să se grăbească, fără să alunece peste detalii, pur și simplu relatându-ne despre bărbatul în haină de preot cu un ochi alb ca laptele care s-a făcut purpuriu când ea i-a înfipt sfeșnicul cu apărătoare de sticlă în el; ne-a spus cum el încercase să o omoare, ea se luptase cu el, iar el alunecase peste balustrada terasei apartamentului de pe Via Veneto....
   Apoi și-a mai mușcat o dată buzele, și asta a fost tot. Fără lacrimi, fără efuziuni sentimentale, fără izbucniri de mânie. Doar povestea.
   Când s-a oprit, m-a privit pentru prima oară în ochi.
   - Tot ce-am putut să mă întreb, a zis ea, a fost de ce n-a supraviețuit Val? De ce n-a simțit primejdia și nu s-a luptat cu omul din capelă?
   - Pentru că n-a fost același om, am spus eu. Dacă Horstmann ar fi venit în camera ta atunci, ai fi fost și tu moartă. Crede-mă.
   Am înghițit în sec pentru că mi se uscase gura.
   - Habar n-ai cât ai fost de norocasă.
   - Horstmann, a rostit ea.
   - Soarta cea mai ciudată a făcut ca monseniorul Sandanto să se afle jos în stradă....
   - Spune-i mai bine veghea îndrăgostitului, am zis eu.
   - Aș vrea să nu mai vorbești așa. Situația e prea serioasă ca să glumești.
   - Nu glumesc, am spus. Dar dă-l naibii, nu e atât de important. Continuă, te rog.
   - Încercați să nu vă mai certați, copii, a spus Dunn.
   - Sandanato era jos în stradă când s-a întâmplat. Ceea ce se petrece în Biserică l-a epuizat. Are toată lumea pe cap - crimele, boala papei, D`Ambrizzi se întâlnește tot timpul cu papa, fie noapte, fie zi, luptele pentru poziți dintre papabili. Arată ca moartea, uneori am impresia că e gata să se prăbușească. În acea noapte se plimba și el fără țel, s-a trezit aproape de clădirea mea și s-a gândit să vadă dacă sunt trează și am chef de vorbă. În ultima vreme îmi împărtășește unele din gândurile lui despre Biserică; stăm mult de vorbă, așa cum vorbeam cu Val până noaptea târziu...
   - A, am spus eu. Îmi aduc aminte... viața spiritului.
   Ea m-a ignorat.
   - Oricum, a auzit un strigăt, n-a știut ce s-a întâmplat, dar a auzit o femeie strigând, arătând cu degetul în întunericul de sus... era preotul, cel care încercase să mă omoare, căzând prin noapte... A aterizat pe capota unei mașini, apoi s-a prăbușit în stradă...
   S-a cutremurat.
   - Unde două sau trei mașini au trecut peste el. N-a mai rămas mare lucru din el. N-a putut fi identificat.... Poate că nici nu era preot. Sandanato a urcat în apartamentul meu, era înnebunit...
   Am clătinat din cap.
   - Mă întreb de unde a știut că preotul a căzut exact de pe terasa ta?
   - Nu cred că avea de unde, a zis ea. El... a vrut doar să vadă dacă am pățit ceva....

          - Nu putem să ne ascundem de ei, am spus. M-am gândit că poate Horstmann era singurul care ajungea la ei și îi omora înainte de a ajunge eu. Dar acum știm că ei nu mă urmăresc numai pe mine, ne urmăresc pe amândoi...
   - Nu mă lăsa pe dinafară, băiete, a spus Dunn. Sunt și eu băgat în treaba asta. Poate mă urmăresc și pe mine.
   A golit încă o sticlă de vin, scurgând ultima picătură  în paharul lui. Apoi a făcut semn chelnerului să ne aducă niște cafea și coniac.
   - Deci, am spus, sunt mai mulți? Și cine le dă ordinele? Cine le cere să omoare? Cine a spus că sora Elizabeth știe prea mult și trebuie să moară? Cine are de câștigat din moartea noastră? Ce legătură are cu succesorul lui Callistus?
   Ea voia să știe ce am aflat noi despre omul ei misterios, Erich Kessler, iar Dunn i-a spus povestea, i-a spus că am dat peste o urmă la Avignon și voiam să mergem acolo. Încă o legătură cu naziștii, iar Dunn a zis:
   - Dar unul dintre naziștii cei buni, draga mea.
   - Naziști buni, naziști răi... 
   A clătinat din cap, cu ochii închiși.
   - Credeam că sunt morți și îngropați de mult.
   Și-a lăsat umerii în jos.

      Când am rămas, în sfârșit tăcuți, restaurantul era aproape gol, iar chelnerii se adunaseră într-un grup, urmărindu-ne și căscând. Era miezul nopții și din foc mai rămăsese doar o moviliță de jar.
   Sora Elizabeth stătea chiar la Bristol, în josul străzii. Era aproape cel mai scump hotel din Paris. Ea a zâmbit distant, de parcă ar fi avut un secret.
   Când am ajuns la câteva zeci de metri de hotelul aflat pe superba stradă Faubourg St-Honore, o limuzină neagră și strălucitoare, cu picăturile de ploaie alunecând pe vopseaua perfectă, a oprit la intrare.
   - Stați, a spus ea, făcându-ne semn să ne oprim.
   Doi bărbați au coborât din spatele mașinii, în timp ce șoferul le-a deschis ușa, iar portarul a alergat la ei cu o umbrelă uriașă.
   Primul bărbat purta o pelerină neagră și o pălărie neagră turtită. Acesta s-a întors și i-a oferit brațul celui de al doilea, care era îndesat și purta o haină preoțească și pantofi grei. Lumina i s-a reflectat pe chip, pe nasul ca o banană și fălcile încleștate. Când a ieșit, a aruncat o țigară neagră pe trotuarul spălat de ploaia.
   Cardinalul D`Ambrizzi și monseniorul Sandanato.
   Am prins-o de braț și am smucit-o cu fața la mine.
   - Ce naiba se întâmplă aici?
   - Le-am spus că vreau să vin la Paris, să văd dacă puteam să mai descopăr ceva din ceea ce a făcut Val înainte de a fi omorâtă. D`Ambrizzi, furios cum era, mi-a propus să-i însoțesc din moment ce ei tot veneau aici ca să se întâlnească cu economiștii și miniștrii de Finanțe ai Pieței Comune. După încercarea de asasinare a mea, a insistat să plec de la Roma, în timp ce ei aveau să încerce să-l identifice pe mort și... și... mă rog. Așa că i-am acceptat propunerea. Stăm cu toții la Bristol.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă ce le spui, Elizabeth. Bunul și dragul nostru Sfânt Jack nu e chiar cum ni-l închipuiam noi...
   - Tot ce știm, a spus ea, e că s-ar putea să fi mințit în legătură cu assassini-i numai ca să mă protejeze... să mă inducă în eroare și să mă facă să renunț. Tu însuți ai sugerat această explicație, Ben. Apoi dumneavoastră - s-a uitat la Dunn - mi-ați povestit despre testamentul din Princeton - asta mi se pare fapta unui om care încearcă să se ușureze de povara vinovăției. Serios, ce-ar fi trebuit să facă cu tot ce știa? Să dea fuga plângând la papă? Potrivit spuselor lui, toată mizeria asta a pornit de la papă! Așa că m-a mințit, mare scofală, a vrut să o las baltă... și așa aș fi făcut, dacă aș fi putut, dacă aș fi avut o fărmână de bun-simț, dar am ajuns atât de departe cu Val, încât, pur și simplu, nu pot să renunț. Și un nenorocit - un ticălos - a încercat să mă omoare.
   S-a oprit brusc, stăvilindu-și torentul cuvintelor.
   D`Ambrizzi și Sandanato intraseră în hotel.
   Dunn făcea semne după un taxi, lăsându-ne o clipă singuri.
   - Am o întrebare, am spus. Ultima oară când am vorbit, te hotărâseși că destul e destul, că era timpul să nu mai vedem cai verzi pe pereți și să ne întoarcem la realitate. Și realitatea ta era că nimic din ceea ce am sugerat eu nu se putea întâmpla în sânul Bisericii, venind de undeva de sus... N-a fost o discuție plăcută, soră. Mă întreb, ai rămas la aceeași părere? Biserica e la fel de pură și deasupra tuturor relelor?
   În timp ce vorbeam, se uita în jur, de parcă ar fi fost cineva în noapte, în stare să o ajute.
   - Nu știu. Ce vrei de la mine? Eu nu pot să întorc spatele Bisericii la fel de ușor ca tine... E viața mea. Sunt sigură că poți să înțelegi. 
   Nu părea prea încrezătoare.
   - Se pare că ai avut dreptate. Dar încearcă să înțelegi cât de greu îmi e să recunosc asta. Noi suntem în căutarea oamenilor care au făcut aceste lucruri îngrozitoare, ei pot fi din interiorul Bisericii, dar asta nu înseamnă că trebuie să osândim toată Biserica, nu-i așa? Ben - a întins mâna ca să-mi atingă mâneca, dar și-a retras-o repede - crede-mă, nu vreau să mă cert cu tine. Amândoi am pierdut-o pe Val... acum va trebui să mă gândesc la tot ce mi-ai spus în seara asta. Dar te rog să nu fii supărat pe mine, nu mă judeca prea aspru....
   Taxiul a tras lângă bordură. Dunn s-a urcat înăuntru și mi-a lăsat ușa deschisă. M-am întors cu spatele la ea.
   - Ben, a spus ea, de parcă atunci mi-ar fi descoperit numele și îi făcea plăcere să-l folosească.
   - Da?
   - Nu pot să mi-l scot din minte pe părintele Governeau. Mai știi ceva de el? Ce s-a întâmplat cu el, de ce a întrebat Val de el în ultima ei zi? Ce legătură poate exista între el și povestea cealaltă? Ce urmărea Val?
   - Nu știu, am răspuns. N-am nici cea mai vagă idee.
   - Și tatăl tău - cum se mai simte?
   - E.. nu știu. Își revine. Îl cunosc, o să se facă bine. E prea ticălos ca să moară.
   Am urcat în taxi. Părintele Dunn și-a strâns umbrela.
   Sora Elizabeth ne-a urmărit îndepărtându-ne.
   - Ce spunea? a întrebat el.
   - Voia să știe despre părintele Governeau. Ce puteam să-i spun? În ritmul în care înaintăm s-ar putea să nu aflăm niciodată ce s-a întâmplat cu el. Era problema lui Val și, oricum, ce mai contează?
   Părintele Dunn stătea tăcut, uitându-se pe geam afară, în ceață și vânt.
   - Mă omoară gâtul, a mormăit el, în cele din urmă.

        Mama mi-a apărut din nou în vis, la fel de misterioasă ca întotdeauna.
   Întindea mâna spre mine, îmi vorbea încet, iar eu mă străduiam s-o aud. Aveam impresia că, dacă aș fi putut să-mi încordez auzul puțin mai tare, să mă concentrez puțin mai mult, aș fi distins cuvintele. Nu era doar un vis: măcar atât știam. Era amintirea unei întâmplări care avusese loc cu adevărat. De ce nu puteam să mă forțez, să mă oblig să-mi aduc aminte? De ce?
   M-am trezit transpirat, tremurând, cu spatele umed și dureror. Îmi schimbasem pansamentul de dimineață și acum era leoarcă de sudoare. În cameră era frig, fereastra era deschisă. Mi-am refăcut bandajul. Cicatricea se vindeca, marginile se lipiseră și nu mai supura.
   Următorul lucru pe care mi-l amintesc era telefonul sunând și ploaia lovind în ferestre.
   Am ridicat receptorul, întrebându-mă ce naiba avea Dunn să-mi spună atât de important, încât nu mai putea să aștepte.
   Dar era sora Elizabeth care suna de jos, din hol.
   M-a informat că avea să vină cu noi la Avignon, în căutarea lui Erich Kessler, alias Ambrose Calder. Mi-a spus că avea dreptul primului venit. Ea îl căuta de mai multă vreme decât mine. Nu voia să accepte un refuz.

2

DRISKILL

       Avignonul se întindea în fața noastră scăldat în razele oblice ale soarelui, care ieșea din spatele unor nori îngrămădiți ca o turmă de oi; după-amiaza era caldă pentru noiembrie, iar mirosul proaspăt al ploii plutea în aerul curat și limpede.
   Când am ajuns acolo, am găsit  atmosferă festivă, mulțimile îndesând străzile. 
   Mi-am amintit dintr-o dată tot ce uitasem despre vechiul Avignon. Mi-am amintit chiar și faptul că John Stuart Mill a scris On Liberty când trăia în Avignon și a cerut să fie înmormântat aici, în Cimetiere de Saint-Veran. Dar eu nu eram un turist, deși mi-ar trecut prin minte că s-ar putea să sfârșesc în același cimitir, dacă Horstmann era încă pe urmele mele.
   Mă întorceam cu un alt rol decât cel de turist. Am ezitat să-i pun un nume.
   Un vânător înarmat cu un pistol de jucărie?
   O victimă jucând până la ultima carte, așteptându-și sfârșitul?
   Poate că nici nu avea nevoie de un nume.

       Ne-am stabilit cartierul general la un hotel oarecare al oamenilor de afaceri, iar părintele Dunn a dat un telefon ca să-l înștiințeze pe Ambrose Calder sau pe reprezentantul lui că sosise la Avignon și urma instrucțiunile primite.
   A coborât în hol, unde noi îl așteptam, și mi-a spus că s-au făcut aranjamentele ca el, și numai el, să-l întâlnească pe cel care fusese cândva Erich Kessler. Dunn plănuia mai întâi să-l liniștească și apoi să ne trimită vorbă să venim și noi.
   - El pune condițiile, a spus Dunn. Tot ce pot să fac e să-l rog.
   - Unde e? a întrebat Elizabeth.
   - Nu mi-a spus decât că nu e departe de oraș. Va veni o mașină să mă ia. Voi doi puteți să vă omorâți timpul făcând o plimbare prin oraș. Apoi vă întoarceți aici ca să-mi primiți mesajul.
   A observat expresia îngrijorată de pe chipul lui Elizabeth.
   - N-o să mi se întâmple nimic. Kessler al nostru e unul dintre cei buni. 
   S-a uitat la mine cu un zâmbet care îi încrețea toată fața.
   - Probabil.
   - Doar dacă nu e Arhiducele, a murmurat Elizabeth, dar Dunn nu a auzit-o.

          Eu și sora Elizabeth nu formam o pereche prea fericită.
   Știam că mă comportam îngrozitor, că îi păream rece și începărtat, dar nu aveam ce face. Era vorba de propria mea supraviețuire. Mă temeam de ea, de forța cu care putea să mă rănească, mă temeam de ceea ce simțeam pentru ea. Abia dacă i-am adresat două cuvinte, deși nu mă săturam s-o privesc.
   Purta o fustă gri cu pliuri care îi jucau pe șolduri, un pulover albastru împletit, cizme de piele și o jachetă Barbour. Știam că ar fi trebuit s-o împiedicăm să vină cu noi. Dar nu era ușor de oprit. Ca și pe Val, nu puteai decât s-o omori.
   Enervați și cu răsuflarea tăiată din cauza înghesuielii, ne-am trezit într-o piață, dedesubtul unor ziduri masive, de fortăreață, ale palatului. Zidurile palatului se înălțau ca niște pereți verticali de stâncă. Umbrele învăluiau piața.
   Într-o latură a pieței fusese ridicată o scenă. Commedia dell`arte era în plină desfășurare, îl dottore și toate celelalte personaje tipice țipând și dansând și improvizând în fața publicului îngrămădit.
   Hohotele izbucneau și se rostogoleau într-un mod spontan, organic, teluric, dar tot ce vedeam eu erau măștile actorilor care le confereau un aspect desfigurat, mortuar, de pe altă lume.
   Sora Elizabeth a văzut o masă liberă pe o platformă înălțată în fața unei cafenele, sub niște becuri albastre, roșii și galbene agățate printre crengile umede, goale de frunze ale copacilor, fantome ale verii.
   Ne-am așezat, am reușit să atragem atenția unui chelner și am așteptat tăcuți, în timp ce el s-a strecurat printre mesele înghesuite. Am primit ceștile de cafea fierbinte, ne-am încălzit mâinile și am rămas nemișcați, uitându-ne la actori.
   - Arăți de parcă ți-ai fi pierdut orice speranță, Ben. E chiar atât de rău? Sau putem că încheiem ceea ce am început? Nu ne-am apropiat puțin de răspunsuri?
   A sorbit din cafeaua cu un strat subțire de lapte aburind deasupra. Știam că avea să-l lase o mică mustață de spumă pe buza de sus și știam că ea avea să o lingă delicat.
   - Nu știu. Dacă mi-am pierdut orice speranță? Iisuse... sunt obosit și speriat. Mi-e frică să nu fiu omorât, dar mi-e fircă și de ceea ce voi afla. Cred că ceea ce s-a întâmplat în Irlanda m-a făcut praf, m-a distrus.... 
   Mergeam prea departe cu destăinuirile, îmi coboram gardna.
   - Dar n-are niciun rost să intrăm în asta acum. A fost rău, foarte rău. Ceva se întâmplă cu mine.
   - Ai trecut prin prea multe, a spus ea.
   - Nu e numai asta. Și tu ai fost foarte aproape de a fi ucisă, iar un om a murit... dar tu nu ești cuprinsă de disperare și teamă. Se întâmplă ceva ciudat înăuntrul meu. Nu pot să scap de imaginea fratelui Leo... albastru, umflat și brațul acela care-mi făcea semne. Cu cât mă apropii de sfârșit, de inima întunericului, unde se află toate răspunsurile - Roma, desigur, mă refer la Roma - cu atât devin mai speriat. Nu știu, poate că totuși nu-mi mai e teamă de moarte, poate că nu e asta - dar sunt al naibii de speriat de ceea ce voi descoperi. Val aflase, știu că aflase totul....
   Am clătinat din cap și am luat o înghițitură zdravănă de cafea. Orice, numai ca să împrăștii vraja mărturisirii.
   - Ce naiba se întâmplă cu mine?
   - Ești epuizat. Fizic și psihic. S-au adunat toate pe capul tău. Ai nevoie de odihnă, a zis ea.
   - E aici, știi. El e aici. Știi asta, nu-i așa?
   Ea s-a uitat nedumerită la mine.
   - Cine?
   - Horstmann. Știu că e aici.
   - Nu spune asta, te rog.
   - Dar e adevărat. Așa se întâmplă mereu. Într-un fel sau altul, el știe. Trebuie să înțelegi. Într-un fel sau altul, scumpa ta Biserică îl îndrumă. Îl înformează. N are numai noroc, soră. Cineva îi spunea. Și e aici, chiar acum. Aici.
   Mi-a ascultat izbucnirea, apoi s-a întins peste masă și mi-a luat mâna. I-am simțit atingerea și m-am îndepărtat.
   - Și cine e în spatele lui, Ben?
   - Nu știu. Papa, pentru numele lui Dumnezeu. De unde să știu eu? D`Ambrizzi a mințit, poate că e D`Ambrizzi. 
   Ea a clătinat din cap.
   - Soră, felul tău de a judeca e suspect. Iartă-mă, dar le ești loială, faci parte dintre ei.
   Bâjbâiam prin întuneric și eram conștient de asta. De fapt, vorbeam ca să mă aflu în treabă. Habar n-aveam ce naiba se întâmpla. Niciodată nu avusesem nici cea mai vagă idee.
   Am rămas tăcuți, holbând-ne la scenă, încuiați fiacere în compartiemntul său etanș, incapabili de a ne întâlni, de a comunica.
   - De ce mă urăști? Ce ți-am făcut, în afara faptului că ma iubit-o pe sora ta și m-a făcut luntre și punte ca să aflu cine a omorât-o și de ce? Nu pot să nu mă întreb - cu ce naiba te-am călcat pe nervi atât de tare?
.............................................................