Assassini, Thomas Gifford

................................................

                 5-11

        Își aminti cum le vorbea Curtis Lockhardt despre regula celor 100 de ani.

   - Fără această regulă, spusese el, jumătate dintre cei care conduc lumea ar trebui să se sinucidă. Slavă Domnului pentru regula celor 100 de ani. Noi, catolicii, știm cum să ne ocupăm de aceste lucruri. Lăudați fie sfinții.

   Arhivele Secrete ale Vaticanului au un personal total de 7 oameni, conduși de unul dintre ei, care este numit prefect.

   Elizabeth avea întâlnire cu monseniorul Petrella peste jumătate de oră, în Curtea Belvedere, sediul Arhivelor Secrete. Monseniorul Petrella era prefectul.

   Monseniorul Sandanato, care vorbise cu el în numele ei, era cel mai aproape de rolul de prieten al lui Petrella, dar nici măcar Sandanato nu știa pentru ce voia ea să meargă acolo.

   Peste jumătate de oră, avea să pornească demersurile pentru a afla ce anume în Arhivele Secrete o fascinase într-atât pe Val, în timpul ultimelor ei luni de viață.

          Piața Sfântului Petru era scăldată în lumina strălucitoare, dar rece, a soarelui de dimineață, iar ea trecu pe lângă zidurile Leonine și intră în Vatican pe sub Poarta Sfânta Ana, îndreptându-se hotărâtă, pe lângă Osservatore Romano, către Curtea Belvedere, aflată în vecinătatea Bibliotecii Vaticanului.

   Avea pregătite toate actele, inclusiv scrisoarea de la papă și legitimația cu fotografia ei. Dar insistența lui Sandanatoo asupra legăturii cu Curtis Lockhardt grăbise totul, netezindu-i drumul. Primise, de asemenea, și aprobarea de a scotoci în anumite zone. și asta nu se dădea niciodată.

   Curtis Lockhardt adunase, personal, milioane de dolari pentru a ajuta Arhivele Secrete în achiziționarea tehnologiilor de conservare.

   - Într-o zi, glumea el, o să intru înăuntru și o să aflu că Petrella a botezat camera cu xerox după numele meu.

   Monseniorul Sandanato aștepta înăuntru, în încăperea surprinzător de modernă, cu dale de marmură și o masă mare unde ea trebuia să semneze.

   - Am venit acum o lună, ca să mă uit la scrisorile lui Michelangelo, spuse el în timp ce mergeau către recepție. Petrella e un om arogant, dar și-a găsit nașul. Mi-a spus că nu pot să le văd imediat, iar eu l-am întrebat de ce. S-a dovedit că Sfântul Părinte le ceruse cu puțin timp în urmă și lui Petrella îi era frică să-l bată la cap. Bineînțeles, nimeni altcineva nu poate să scoată ceva de aici. A, uite-l. Tonio, prietene!

   Imensa cameră de recepție era mobilată cu antichități pe care le trimisese Callistus din apartamentele papale. Pe o masă joasă se afla o tapiserie arătându-l pe Sfântul Petru navigând pe mări vijelioase, un avertisment foarte potrivit pentru cine se încumeta să intre în Arhivele Secrete.

   Monseniorul Petrella arăta ca un curtean elegant care avea un ducat numai al lui. Era înalt și blond, purta o sutană lungă, neagră, iar chipul lui părea bine conservat, înfumurat și tulburător de neted pentru un om de 50 de ani. O întâmpină cu un zâmbet subțire și o strângere fermă de mână.

   Sandanato se scuză pentru a se întoarce la cardinal, iar Elizabeth rămase singură cu Petrella.

   - După cum bine știți, soră, rosti Petrella într-o engleză mătăsoasă, există anumite probleme de organizare aici. Problema e următoarea - conținutul Arhivelor nu va fi niciodată în întregime catalogat. Deja este prea mult material și acesta crește foarte rapid. Viața mi-a dat rolul lui Sisif și eu fac tot ce stă în umilele mele puteri. Sper că sunteți pregătită.

   - Cred că știu care sunt fondi ce mă interesează cel mai mult, dar dumneavoastră m-ați putea ajuta - încerc să duc la bun sfârșit cercetările la care lucra sora Valentine....

   - Ce tragedie, suspină el. Ce mister.

   O fixă cu ochii lui iscoditori, așteptând un indiciu.

   - Vă amintiți cumva unde își petrecea sora Valentine cea mai mare parte a timpului? Mi-ar fi de mare ajutor...

   - A, da. Borgia, cred. Dintotdeauna au avut căutare aceste documente. Nunciatura Veneției... a petrecut multe zile în Diverse. Câteva dintre buste-le din Turnul Vânturilor.

   Își ridică mâinile într-un gest care spunea că asta e cam tot.

   - Cred că am nevoie de un tur de recunoaștere. Știu că e o încercare destul de grea. Dar îi datorez măcar atât.

   - Bine, aprobă Petrella. O abordare realistă, lipsită de fapse iluzii e condiția necesară pentru a-ți păstra sănătatea psihică. Totul aici e terra incognita. Veniți cu mine și o să vă arăt numai o bucățică din labirintul în care vreți să intrați. Dar ați mai fost pe aici, nu-i așa?

   - Numai într-un cadru foarte restrâns, când am scris un articol în revistă despre Arhive. Eram pe post de turist, se poate spune. Acum am venit să lucrez.

   El a dat din cap, zâmbind, și a pornit înainte.

   Începură din camera de studiu, cu băncile sale negre, enorme, și cărucioarele pentru volumele prea grele, cu pendula imensă și tronul pe care prefectul ar fi trebuit să stea, cuprinzând cu privirea întreaga încăpere. Dar el era prea ocupat, de obicei, ca să stea aici.

   - Însă ideea contează, explică Petrella.

   Prin ferestre se vedea curtea interioară, cu superbii oleandri roșii, portocalii și câțiva cercetători, aflați deja în pauză pentru o  țigară.

   Ea îl urmă pe coridoarele întunecate, îmbrăcate în rafturi de metal înalte cât două etaje, unde luminile se stingeau automat când treceai mai departe și te aflai mereu într-o pată de lumină pe o mare de întuneric.

   Urcară scara îngustă, cufundată în întuneric, până în Turnul Vânturilor. Departe, dedesubt, grădinile Vaticanului se zăreau asemenea unei hărți verzi. Camera Meridian era goală. Doi pereți erau acoperiți cu fresce, înfățișând vânturile asemenea unor zei cu haine fluturând. Camera fusese construită pentru a servi ca observator astronomic.

   - Nu ne putem împiedica să sperăm că Galileo, a cărui mărturisire semnată se afla jos, se consolează puțin cu acest lucru, remarcă Petrella. 

   Pe podea era desenat un cerc zodiacal, luminat de razele soarelui care intra printr-o deschizăturăă îngustă din peretele pictat. Din tavan atârna un indicator de vânt, care se mișca ușor.

   - Calendarul gregorian a fost creat aici, spuse Petrella. Nu există lumini în turn pentru un motiv mai bun. Din moment ce aici nu se vede niciodată vreo lumină artificială, până și cea mai slabă licărire nu poate indica decât fie un incediu, fie un intrus. Inteligent.

   Izbucni într-un râs ușor.

   După-amiază, Elizabeth se așeză într-un scaun incredibil de incomod, la masa enormă din camera de studiu, și trimise după primele materiale. Începu cu un fondo legat de nunciatura Veneției.

           Ura orice o întrerupea din munca la Arhive, dar avea totuși și o slujbă.

   În următoarele zile, reuși să stea cel mult 3 ore pe zi în camera de studiu și chiar și asta însemna că Bernadine trebuia să se ocupe de treburile ei la birou. Ceea ce încetinea cercetările asupra celor 6 nume. Dar, în cele din urmă, Bernadine adună destul material ca să susțină un raport.

   Elizabeth, pe care cercetarea combinată cu munca de la revistă o întăreau din ce în ce mai mult, hotărî că amândouă meritau, drept recompensă, un prânz la restaurantul ei preferat, de lângă birou.

   Deși nu descoperise nimic legat de munca lui Val, începuse să se piardă în Arhive. Dăduse peste niște lucruri fascinante în fondo-ul despre nunciatura Veneției și peste niște întâmplări savuroase în documentele Borgia, aluzii despre una și alta, sex, violență, trădare - toate caracteristice ale acelui timp. Citise însemnări pe spatele scrisorilor și văzuse mici desene obscene pe marginile documentelor, mâzgălite de copiști nerușinați, morți în acești 4-500 de ani.

   Își petrecu aceste zile ținând istoria Bisericii și a civilizației în mâinile ei, se simți atrasă pe drumuri seducătoare pentru care n-ar fi trebuit să-și piardă timpul... dar nu putea să se împotrivească. Acum, după ce șarpele arhivelor, al trecutului, o mușcase, trebuia să se întoarcă în secolul XX și să meargă la masă.

   Bernadine găsise o masă retrasă, într-un colț, și o aștepta. Comandară prânzul și Bernadine își deschise servieta.

   - Raportul preliminar, spuse ea, după care urmează biografiile propriu-zise. Le-am urmărit pe toate, ai avut dreptate, acelea erau datele morții. Se pare că avem aici  - dacă te interesează o schemă - niște catolici foarte ghinioniști. O să-i iau la rând, în ordine cronologică. Mai întâi, părintele Claude Gilbert. Un preot de țară francez, în vârstă de 73 de ani. S-ar putea spune că a realizat mai puțin decât ar fi putut, și-a petrecut toată viața în biserica dntr-un sat aflat nu departe de coasta Bretaniei. Un campion în conservarea limbii bretonilor. Un om bun, inofensiv, s-ar zice... în anii `50 a  scris chiar vreo două cărți, jurnale ale unui preot de țară, în bretonă, știi cum e...

   - Probabil că era în Franța în timpul războiului, spuse Elizabeth.

   Sora Bernadine clătină aprobator din cap.

   - Da, presupun că era. Avea vârsta potrivită. Ei bine, a fost omorât în Bretania, pe când mergea singur pe un drum de țată; mașina a dispărut de la locul accidentului, iar șoferul n-a fost niciodată găsit. Doi fermieri au văzut accidentul și au declarat că șoferul nici măcar n-a încetinit...

   Elizabeth clătină din cap, înmuind o bucățică de pâine în supa fierbinte.

   - Următorul?

   - Sebastien Arroyo. Industriaș, spaniol, ieșit la pensie, dar trecut prin mai multe consilii de conducere, în vârstă de 78 de ani. Înainte de război a fost un mare crai, îi plăcea să conducă mașini rapide, mare colecționar de artă. A devenit un important colector de fonduri pentru Biserică... foarte devotat, a făcut o mulțime de fapte bune, a avut aceeași soție timp de 40 de ani. Locuia la Madrid și, uneori, pe iaht. El și soția lui au fost împușcați pe o străduță întunecată din Biarritz, cu iahtul în port. Nimeni n-a văzut sau auzit nimic... o treabă foarte profesională, și opinia generală i-a acuzat pe teroriștii basci, deși ei n-au revendicat crima. Hans Ludwing Mueller era un intelectual germann și un teolog amator. Avea 74 de ani. Se potrivea perfect în tiparul intelectualului catolic conservator. În timpul războiului a luptat alături de Reich, dar a fost implicat într-un complot împotriva lui Hitler și a supraviețuit torturilor Gestapoului. Comisia pentru crime de război l-a declarat curat. Avea probleme cu inima și a rămas imobilizat într-un scaun cu rotile. Într-o vizită la casa fratelui său din Bavaria a sfârșit prost - toată lumea a plecat într-o seară la teatru și, când s-au întors, el stătea încă în scaunul cu rotile... dar cineva îi tăiase gâtul.

   Elizabeth își pierduse pofta de mâncare și se uita la ea fără să o guste.

   - O crimă liniștită, curată, spuse ea. Un pumnal asemenea celui din spatele lui Ben Driskill. Continuă.

   - Pryce Badell-Fowler, catolic englez, istoric, în vârstă de 79 de ani, văduv, locuia la țară, lângă Bath. Lucra încă, scria, dar nu mai era chiar atât de în formă. Lucra la un magnum opus, dar apoi, în acea ultimă noapte, la fermă, s-a întâmplat ceva foarte neplăcut. Muncea într-un hambar care fusese transformat în bibliotecă și birou. A izbucnit un incediu, casa a ars din temelii și bătrânul o dată cu ea. Dar când i-au găsit cadavrul, crezând că murise sufocat de fum, au avut o mare surpriză... un glonț în ceafă. Frumos? Frumos.

   Sora Bernadine se opri ca să ia o îmbucătură din mâncare și bău puțin vin roșu.

   - Deci, incendiul n-a avut nimic de-a face cu moartea lui.

   Sora Elizabeth își roase unghia degetului mare.

   - Prin urmare, focul a fost pus ca să distrugă ceva...

   - Mmm.

   Sora Bernadine își ridică privirea.

   - E o idee bună. Cum ți-a venit? Romane polițiste?

   - Am o minte obraznică. Și următorul?

   - Geoffrey Strachan, pronunțat „strawn”. Avea 81 de ani și se afla la castelul lui din Scoția. Era un fel de militar civil și catolic pe deasupra. Sir Geoffrey. A fost înnobilat în anii `50 pentru activitatea din timpul războiului. A lucrat la British Intelligence, MI-5 sau MI-6, niciodată n-am ținut minte chestiile astea. Conducea propriul său Bentley, plimbându-se pe terenurile lui, se pare că îl cunoștea pe ucigaș - oamenii din sat jură că l-au văzut într-o duminică dimineață, împreună cu un bărbat, în mașină, dar când i-au găsit Bentleyul, tras pe marginea șoselei, el zăcea peste volan...

   - Cu un glonț în ceafă, deduse Elizabeth pentru ea.

   - Ai ghicit din prima!

   - N-am ghicit, soră, spuse Elizabeth.

   Sora Bernadine suspină și își ridică surprinsă privirea.

   - Oh, oh!

   - Și despre Erich Kessler?

   - Nu avea nicio dată.

   Ridică din umeri.

   - Poate că trăiește. Eu îl mai caut încă.

   - Soră, am senzația că ar fi mai bine să te grăbești.

           Sora Elizabeth nu reuși să doarmă în acea noapte. Se întinse în patul imens, ascultând forfota și vuietul Romei, iar impresiile zilei îi năvăliră în minte.

   După prânz revenise la Arhive, dar gândul i se întorcea mereu la lista morților și la cel care, probabil, nu era încă mort. Val pusese cap la cap cele 5 morți violente, iar schema fusese destul de convingătoare ca să o prezică pe a șasea.

   Dar era oare Kessler? De ce ar fi el următorul? Ce îl lega de ceilalți 5? Într-adevăr, ce aveau ei în comun care să le fi putut provoca moartea? Și, inevitabil, de ce fuseseră Val, Lockhardt și Heffernan adăugați la listă? Valștia despre cei 5 care muriseră... Curtis Lockhardt o cunoștea pe Val... Heffernan era împreună cu Curtis... asta era?

   Neputând să doarmă, își puse un halat și ieși într-un balcon care se înălța deasupra străzii aglomerate. Roma îi strălucea la picioare. Vântul îi dădea fiori. Își strânse halatul pe lângă corp, conștientă de singurătatea pe care n-o putea înlătura, de amintirea fetiței din avion și a lui Val... Dumnezeule, ce mult îi lipsea!

   Urmărind luminile de dedesubt, se întrebă ce ar spune Ben Driskill despre lista de nume și despre implicațiile ei. El era singurul cu care simțea că putea să vorbească despre asta, dar acum era aproape la fel de departe ca și Val. Încă o dată își dori să nu se fi purtat atât de urât cu Ben.

   Cum să repare răul făcut? Sau nu va avea niciodată această șansă? Se întrebă dacă el știa în ce se băga... ar mai fi plecat în căutarea criminalului, dacă ar fi știut despre lista cu morți a lui Val?

       În zilele următoare, încercă să uite de problemele relației sale cu Ben Driskill, de sentimentul de tristețe și singurătate pe care i-l provoca pierderea lui Val și să se concentreze asupra muncii. Se întoarse la fondo-ul nunciaturii Veneției, încercând să găsească ceva ce văzuse mai devreme, în primele zile petrecute la Arhive.

   Era cumplit să caute printre foi și bucățele de hârtie, încercând să-și aducă aminte exact ce văzuse. Atunci nu i se păruse atât de interesant, ochii îi trecuseră doar pe deasupra, dar ceva îi rămăsese în minte. La naiba! După ce luase masa cu sora Bernadine, începuse să i se pară important.

   Enervată, se duse la automatul ciudat de modern de Coca-Cola și ieși cu paharul în curte. Doi preoți vorbeau pe o bancă, fumând și lăsând soarele cald să le lumineze fețele palide. Ea purta haine obișnuite. Nu aveau cum să știe că era călugăriță. Cei doi o văzură, zâmbiră, iar ea îi salută.

   De când își începuse cercetările în Arhivele Secrete, nu mai văzuse nicio femeie. Era o lume a bărbaților. Și totuși, una dintre victime era o călugăriță - una dintre cei 8. Se întrebă dacă cei doi preoți din curte, trecuți de prima tinerețe, își imaginau ce lucruri îi treceau ei prin minte, ce lucruri se întâmplau în sânul Bisericii lor.

   Întoarsă la lucru, în căutarea urmelor a ceea ce urmările Val, își dădu seama că era pe punctul de a pierde firul de tot. Spre seară, se hotărî aproape să renunțe.

   Și atunci îl găsi.

   Îi sări în ochi și, brusc, își dădu seama.

   Un singur cuvânt.

   Assassini.

   Găsi cuvântul scrijelit pe spatele unui meniu. Un meniu foarte cuprinzător, pentru o masă dată, fără îndoială, de un personaj important. Dar nu era niciun indiciu despre numele gazdei, nici cea mai mică aluzie. În orice caz, ceea ce căutase ea era scris în italiană pe spatele meniului. Cuvântul ieșise în evidență și i se fixase în minte.

   Se apucă să scrie traducerea.

        Cardinalul S. a cerut permisiunea de a-l angaja pe Claudio Tricino, unul dintre assassini-i toscani, să rezolve problema cu Massaro, care o violase pe Beatrice, propria sa fiică, amanta cardinalului. I-a fost acordată.

      Astfel, Tricono a băgat, fără îndoială, un pumnal în spatele lui Massaro, care făcuse, se pare, două mari greșeli. Comisese un incerst cu fiica sa și îl supărase pe cardinal, ambele dintr-o singură lovitură.

   Înseamnarea ștearsă, mâzgălită, în mod sigur nu avea nicio legătură cu materialul în care fusese introdusă, ca și neînsemnatul meniu. În celelalte hârtii nu se făcea nicio referire la cardinalul S., la Massaro sau la Tricino. Totuși ea o remarcase. Se întrebă:  „Oare și Val”?

   Ce ciudat, cum cuvântul îi rămăsese în memorie. Assassini.

  Asasini plătiți. O expresie obișnuită în Evul Mediu și Renaștere. Orice persoană care avea destul putere și bani putea să-i angajeze ca să rezolve ce trebuia rezolvat... ca să apere puterea și banii.

   Când venea vorba despre Biserică... ei bine, Biserica se specializase în vărsarea de sânge. Unii spuneau că assassini-i erau angajați de papă pentru a comite crimele în locul lui. Dar nu era obligatoriu să fie pentru papă. Un cardinal, un preot bogat dădeau banii, și cineva murea. Era doar un fapt obișnuit al vieții.

   Elizabeth îl întrebase chiar pe unul dintre profesorii din Georgetown despre assassini. Părintele Davenant zâmbise și clătinase din cap, vrând parcă să spună, la ce-i trebuie unei fete drăguțe o asemenea informație? Ea își ținuse gura. Atunci, el spusese:

   - Bineînțeles că au existat, erau ceva obișnuit, ori de câte ori viața era era relativ ieftină. Asta explică și puținătatea comentariilor despre ei. Crima nu era prea mult studiată pe atunci, era, pur și simplu, unul dintre aspectele întunecate ale vieții. Fără gust. Fără miros. Bunicul meu a venit din Italia la începutul secolului. El le spunea tuturor ticăloșilor assassini. Îmi spunea că Mafia s-a născut o dată cu primii assassini angajați în afara Siciliei. Apoi mai sunt, desigur, toate celelalte legende....

   Părintele Davenant cunoștea foarte bine aceste legende, dar nu o cunoștea atât de bine pe sora Elizabeth. Ea insistase. 

   - Care legende?

   - Soră, suntem istorici, nu? Despre ce vorbim aici?

   - Dumneavoastră sunteți istoric. Eu sunt eleva. Multe lucruri au fost la început legende...

   - Asta sună bine, dar nu e tocmai exact.

   - Atunci, faceți-mi acest serviciu, părinte.

   - Sunt niște legende vechi. Mănăstirile ascunse, armata personală de assassini a papei... îți poți imagina ce fel de prostii inventează oamenii. Biserica a fost dintotdeauna o țintă atrăgătoare...

   - Dar acestea sunt niște prostii care pot fi verificate... vreau să spun, dacă sunt adevărate sau nu.

   - Asemenea oameni au existat. Dar dincolo de acestea, unde propui să începem cercetările?

   - În Arhivele Secrete, evident.

   Părintele Davenant izbucnise în râs.

   - Ești foarte tânără, soră. Nici nu poți să-ți imaginezi ce dezordine domnește în Arhive. E de neimaginat. Există un mod special de a ascunde lucrurile în Arhive. Știi cum sunt arhivarii, nu aruncă nimic. Când găsesc lucruri de o natură mai sensibilă, să spunem, ei nu au puterea să le arunce... și atunci le ascund. În văzul lumii. E diabolic, nu-i așa?

   Părintele Davenant nu se mai deranjase să discute cu ea despre assassini. Dar îi explicase cum sunt ascunse lucrurile în Arhive. Și avea dreptate. Era diabolic.

          Ar fi putut să piardă 1 an de zile căutând. Sau ar fi putut să treacă la următoarele 17000 de pergamente și documente din fondo și să găsească ceea ce căuta.

   De fapt, se făcuse totuși ceva organizare și, a doua zi, ea localiză documentele despre ordinul papei de a distruge mănăstirile, dus la îndeplinire prin intermediul ambasadorului Veneției. Soarta mănăstirii San Lorenzo îți dădea fiori citind-o.

   Povestea distrugerii acestei mănăstiri toscane, la mijlocul secolului XV, putea servi drept subiect pentru una dintre tapiseriile infernale ale vremii, care de atunci au rămas ascunse în colecții particulare. Implica vrăjitorie, incest, profanarea Bisericii, crimă, tortură, violarea călugărițelor, adorarea idolilor  păgâni, tiranie sub toate asptectele posibile, trădare, incendii puse intenționat, politică. Tapiseria, dacă ar fi existat, ar fi fost foarte bogată în detalii, dacă nu chiar încărcată de lucruri îngrozitoare.

   Personajul central ar fi fost un nobil florentin, Vespasiano Ranaldi Sebastiano, care reușise să se facă ales episcop al Bisericii, plătind o căruță de ducați pentru această onoare. Era simplu, familia papei avea nevoie de bani și nimănui nu-i păsa prea mult de unde veneau.

   Ca episcop, Sebastiano și-a bătut joc de Biserică, despuind-o de demnitatea, de misiunea, de natura ei sacră. Ca ofițer în armata personală a lui Sigismondo Malatesta, el a devastat pământulile Bisericii, a violat călugărițe, jefuind comorile Bisericii. Purtându-și veșmintele episcopale, el și-a hrănit turma cu comentarii obscene asupra improbabilității ca o femeie să nască virgină. În castelul lui, practica cele mai vechi vrăjitorii, pigmentate cu propriile inovații. A transformat o mănăstire din apropiere într-un bordel pentru el și mercenarii lui.

   Degradarea și tortura erau lucruri obișnuite, dar poveștile celor care reușeau să evadeze erau considerate pure invenții ale unor minți bolnave.

   Sebastiano a făcut din castelul lui și un refugiu pentru assassini. Când numărul lor a devenit prea mare - îi angaja cu un profit considerabil, un fel de ligă a morții - el a pus ochii pe mănăstirea San Lorenzo, aflată la numai o zi depărtare de Castelul Sebastiani, pentru a-i caza acolo.

  Era o idee firească, din moment ce mulți dintre assassini fuseseră recrutați dintre călugări: în fond, Sebastiano era un om încântător, desfrânat în ospitalitatea sa, cu o educație desăvârșită, având un spirit ascuțit și talentul de a conduce o dezbatere, și, pe deasupra, era episcop. Părerile lui asupra Bisericii nu puteau fi complet ignorate.

   Deși puține din scrierile sale asupra stării Bisericii i-au supraviețuit, memoria oamenilor spune că argumentele sale erau considerate de către nobilimea toscană, de către preoți, măicuțe, călugări și martorii învățați ca fiind cel puțin logice și convingătoare, chiar dacă în întregime eretice.

   Considerând că Biserica avea mare nevoie de o trupă de ucigași de nădejde, el a preluat mănăstirea, i-a omorât pe cei care n-au vrut să intre în planurile sale și a înființat propria lui armată de assassini toscani, devotați episcopului duce Sebastiano, dar, în același timp, liberi de a fi angajați.

   Papa știa despre activitatea episcopului duce, dar nu avea intenția de a se împotrivi. Papa credea că era mai prudent să-l lase să-și facă singur patul: unul dintre assassini trebuia să-l elimine mai devreme sau mai târziu.

   Ce făcuse, de fapt, Sebastiano? a fost întrebarea care s-a ridicat la curte.

   Preluase o mănăstire primitivă, dărăpănatăă; omorâse câțiva călugări analfabeți, violase câteva călugărițe fără prea mare importanță. Practica vrăjitoria, dar asta probabil numai pentru a adăuga sare și piper vieții sale sexulae. Și avea propria lui armată de mercenari și de assassini zeloși. Era mai bine să fie lăsat în pace.

   Oricum, o personalitate atât de megalomană ca Sebastiano era obșigată să depășească, la un moment dat, granițele teritoriului noblesse oblige, acordat de papă. Sebastiano a luat drept o insultă personală remarca nepotului-cardinal de atunci, un mare iubitor de plăcer, în vârstă de 29 de ani, despre care se dusese vestea că i-ar fi făcut surorii lui Sebastiano, Celestina, o propunere necuviincioasă... propunere pe care ea a acceptat-o cu promptitudine.

   Fiind un maniac extrem de parctic, ducele a cerut un tribut corespunzător pentru ceea ce mai rămăsese, la momentul capitulării, din onoarea prea des șifonată a surorii sale. El a sugerat, eventual, o statuie ecvestră îmbrăcată în aur.

   Nepotul-cardinal a refuzat șansa, iar ducele l-a împuternicit pe fratele Scipione, cel mai priceput și de încredere ucigaș, să pună punctul pe i. Nepotul-cardinal a fost înjunghiat în dormitorul său, mai exact în patul pe care îl împărțea cu Celestina, care, din nefericire, a gustat și ea din pumnalul bunului călugăr.

   Acum, că răul lui Sebastiano lovise în propria lui familie, papa n-a mai avut de ales decât să ia măsuri foarte aspre.

   Mai întâi, a numit cardinal pe un alt nepot al său, în vârstă de 21 de ani. Apoi și-a alcătuit o armată proprie de mercenari, puși oficial în slujba noului nepot-cardinal, care voia să răzbune uciderea fratelui său, și i-a trimis la Castel Sabastiani.

   Mănăstirea a fost atacată prima. Toți assassini-i, în afară de 9 dintre ei, au fost înjunghiați. Ducele, lipsit de cei mai de încredere prieteni și apărători ai săi, a încercat să ajungă la o înțelegere. S-a dovedit a fi la fel de nepriceput în diplomație, pe cât fusese de priceput în desfrânare. Locuitorii castelului, cu excepția ducelui, au fost înghesuiți într-o închisoare și arși de vii.

   Ducele însuși a „beneficiat” de smulgerea ceremonioasă a membrelor sale. Corpul și capul, aflate încă în viață, au fost părăsite pe un teren părăginit, nisipos și bântuit de muște.

   Papa a fost mulțumit de deznodământul campaniei sale, mai puțin în privința celor 9 assassini care scăpaseră. Se spunea că s-au refugiat în Spania. Zvonurile spuneau că s-au ascuns într-o mănăstire părăsită în munți, dar nimeni nu știa exact unde se afla. În orice caz, erau doar povești.

   Papa nu și-a mai bătut capul cu asta.

         Istoria lui Sebastiano și a asasinilor toscani o lăsă pe Elizabeth mâhnită și fără vlagă. Dar nu se putea împiedica să nu se întrebe?

   Care era diferența dintre ceea ce se întâmplase în secolul XV și ceea ce se întâmpla acum?

   În seara aceea, pe drumul spre casă, ororile asasinilor și ale stăpânilor lor îi hărțuiau încă gândurile. Capul o durea îngrozitor și se culcă devreme, epuizată, nedumerită, enervată de faptul că nu avea cu cine să vorbească despre asta, până după miezul nopții, la o ceașcă de cafea.

   Aveau oare vreun sens cercetările ei? Avea impresia că uitase și de ce se dusese la Arhivele Secrete. Fusese avertizată asupra puterii lor. Dar nimeni n-o avertizase în privința asasinilor care bântuiau prin camera întunecată, a fantomei lui Val, a amintirii dureroase și furiei de pe chipul lui Ben Driskill. Era deja o litanie obișnuită. În curând va trebui să spună cuiva.

   În curând...

    Părintele Piersică O`Neale, de la Sfânta Maria din New Prudence, se descurcă cum putu după moartea lui Val, singura femeie pe care o iubise vreodată. Croindu-și drum prin zilele frumoase, însorite ale iernii timpurii, el își păstră obișnuita mască zâmbitoare pe chip.

   Se întuneca devreme și, seara, când vântul urla prin streșinile bătrânei case parohiale, iar focul aproape se stingea în cămin, Piersică se trezea uneori în fotoliul său, cu mintea încețoșată de scotch și David Letterman zâmbind amar pe ecran la una din glumele stupide de la televizor. Băutura era o modalitate de a suporta moartea lui Val, dar era hotărât să nu întreacă măsura. Prea mulți preoți se pierduseră pe acest drum singuratic.

   Așa că își umplea timpul cu tinerii, la biserică. Lucra cu grupul de ajutor al femeilor. Accepta fiecare invitație la masă și păstra legătura cu părintele Dunn. Îl vizita pe Hugh Driskill la spital în fiecare zi. Îl urmărea cum se luptă să-și recapete puterile. Îi contempla voința de fier, impunându-se în fața corpului uriaș, dar inert. Fără nicio îndoială, Hugh Driskill își revenea încet, dar sigur.

   Într-un fel, Piersică simțea că devenea un substitut, un înlocuitor pentru Ben, fiul care plecase Dumnezeu știe unde. Știa că nu era ceea ce dorea bătrânul, dar era mai bine decât nimic. Era o persoană cu care putea vorbi despre Ben și, în cele din urmă, chiar și despre Val.

   Piersică îl vedea pe bătrân meditând, concentrat, asupra copiilor săi, dar ce îi trecea prin minte era un mister. Un alt om ar fi fost, poate, neajutorat, dar nu și Hugh Driskill. El nu fusese niciodată neputincios. Își păstra gândurile ascunse, chiar când sporovăia cu Piersică, amintindu-și de vremuri mai bune.

   Piersică mai trecea și pe la mormântul lui Val, din micul cimitir, jelind-o nu numai pe ea, ci și ceea ce ar fi putut să devină viața lui. Câteodată mergea dincolo de gard și privea un timp mormântul părintelui Governeau, gândindu-se la povestea lui și la pasiunile pe care frumos preot osândit le stârnise în inima Ednei Hanrahan și a prietenelor sale.

   Piersică încerca din răsputeri să-și păstreze credința vie în această perioadă a vieții lui. Era un test cumplit.

   Totuși, niciodată nu se simțea mai ocupat decât când făcea curățenie prin subsol, prin mansardă și prin mulțimea de cufere care conțineau mărturiile acumulate ale vieții predecesorilor săi de la Sfânta Maria. Aceștia fuseseră niște strângători irecuperabili.

   Cutii de scrisori din anii `30. Rapoarte episcopale, declarații financiare, zeci de caiete pline cu tăieturi din ziare, unele dezlipite de la locul lor. Lăzi grele, imense, cu cărți. Tomuri religioase, tratate, best-seller-uri, jurnale de călătorie, clasicii legați în piele. Crose de golf, rachete de tenis, ciocane și mingi pentru croquet, echipament de badminton, inclusiv fileuri și fluturași mâncați de molii. Teancuri de hârtie, agende, creioane, stilouri, timbre dintr-o vreme în care cu 2 cenți puteai beneficia de o livrare excelentă. Era de necrezut.

   Edna petrecea ore întregi ajutându-l.

   Erau atâtea haine vechi, încât puteai deschide o licitație. Sau puteai umple garderoba unei întregi trupe de actori. Nu voiau să le arunce. N-aveau ce face, trebuia să deschidă o licitație, iar ideea o însufleți pe Edna.

   Într-o seară, Piersică se așeză în fața căminului și a televizorului, cu o sticlă de Glenfiddich la îndemână, și începu să scotocească printr-o cutie cu decupaje, datând de la sfârșitul Celui de Al Doilea Război Mondial. 

   Sub primele două caiete, descoperi un plic, lipit cu scoci, legat strâns cu un șnur. Tentația era irezistibilă. Deschise plicul cu un cuțit și extrase vreo 40 de pagini, scrise de mână, cu o cerneală care se decolorase pe hârtia liniată.

   Începu să citească. O citi de două ori și, în acest timp, se ridică pentru a se plimba prin încăpere. Consumă jumătate din sticla de băutură, apoi se așeză, holbându-se la televizor, încercând să se liniștească. Ce era de făcut?

   Citi pentru a treia oară paginile, cu atenție.

   De câte ori auzise povestea de la Ben și Val, cum Hugh Driskill adusese acasă, din război, un preot italian, Giacomo D`Ambrizzi, cum acesta se încuia în biroul lui Hugh pentru a lucra sau a face ceva ce copiii nu aveau voie să întrerupă....

   Acum el, Piersică O`Neale, pentru numele lui Dumnezeu, știa ce se întâmplase în birou.

   El ținea, în mâinile tremurânde, testamentul lui Giacomo D`Ambrizzi, care, în orice clipă, putea devenit capul Bisericii Romano-Catolice... Stătuse aici în toți acești ani, sigur în ascunzătoarea sa, uitat. Uitat?

   Se întoarse la prima pagină, la titlu.

   „Faptele din afacerea Simon Verginius.”

   Se întoarse la ultima pagină și privi semnătura decolorată, datată.

   Apoi, mult după miezul nopții, puse mâna pe telefon și îi făcu părintelui Dunn o mare surpriză.

           Părintele Dunn petrecuse mai multe zile sechestrat în apartamentul său aflat într-unul din turnurile din Manhattan, înălțat deasupra orașului, izolat de efectele ulterioare ale crimelor.

   Ignoră văicărelile arhiepiscopului cardinal Klammer din reședința sa de la Sfântul Patrick. Ignoră telefoane agentului său și ale editorului. Se ocupă numai de crime, de parcă acestea ar fi alcătuit subiectul unuia din romanele sale: urmări faptele înainte, înapoi și lateral, încercând să prindă firul poveștii în lumina potrivită - pentru a-l contempla în întregime.

   Desigur că nu reuși, dar nu era timp pierdut.

   Se gândi la Val și Lockhardt, la sora Elizabeth, la Ben, Hugh, Piersică, D`Ambrizzi, la Sandanato și la papă, depistă o mulțime de necunoscute, sperând că, dacă le cunoștea, ar putea, la un moment dat, să le înțeleagă. Medită asupra călătoriilor lui Val. Cu ce naiba se ocupase fata asta? Oricum, orice ar fi fost, familia Driskill era implicată, din orice direcție ai fi privit....

   Părintele Governeau, atârnând de creanga unui copac din grădina lor...

   Al Doilea Război Mondial și cine cutreiera Europa pentru OSS-ul lui Wild Bill Donovan? Hugh Driskill....

   Războiul se termină și cine își face apariția în Princeton, adus acasă de Hugh Driskill? D`Ambrizzi... dar știe cineva de ce? Artie Dunn voia să știe de ce. Pentru Dumnezeu, omul putea să devină papă oricând....

   Sora Val provocase mai multe necazuri în ultimul an, speriase de moarte pe cineva... și, în cele din urmă, cineva o omorâse ca să o oprească din ceea ce făcea. Dar, de fapt, ce făcea?

   Iar Ben Driskill, pur și simplu, nu voia să renunțe. Felul în care abordase el problema nu era de a gândi totul de la capăt până când se închega într-un sens. El acționase mai mult ca un buldozer. Nu se comportase ca un avocat: jucătorul de fotbal din el ieșise din nou la lumină....

   Ce încurcătură!

   În cele din urmă, părintele Dunn își făcu un plan care altora nu le-ar fi trecut prin minte. Uitându-se la însemnările sale și găsindu-le prea complicate, prea neclare, hotărî să se întoarcă la început, în grădină, la părintele Governeau legănându-se în rafalele vântului înghețat.

   Plecă din Manhattan într-o dimineață însorită și se duse la o mănăstire aflată departe de șoseaua principală dintre Princeton și Trenton. Era o clădire de piatră, cenușie, care fusese cândva un conac, înconjurată de o pajiște verde, acum maronie din cauza înghețului. Zăpada se topise, dar gerul iernii timpurii devenea din ce în ce mai aspru.

   Era obișnuit cu liniștea nepământean a spațiilor religioase. O mai întâlnise de mii de ori înainte.

   Așteptă în sala de primire, în timp ce călugărița bătrână de la birou se duse să o cheme pe sora Mary Angelina. Aceasta veni, întâmpinându-l cu un zâmbet cald. Dar era un zâmbet care nu trăda nimic.

   Sora Mary Angelina înaintă, îi strânse mâna și îl conduse într-o încăpere plină de reproduceri ale unor picturi religioase. Camera era rece și mohorâtă, dar chipul frumos, inteligent și luminos al călugăriței o însuflețea.

   Se retrăsese în mănăstire după ce predase la școala elementară unde învățaseră Ben, Val și Piersică; apoi devenise directoare. Îl cunoscuse pe Dunn la înmormântarea lui Val.

   - L-ați cunoscut pe Hugh Driskill și pe soția lui, Mary, mai demult, nu-i așa?

   - Bineînțeles. Parcă a fost ieri.

   - Cred că atunci îi cunoșteați pe toți catolicii din împrejurimi.

   - Da, presupun că da. Fiind profesoară, e firesc, nu credeți?

   - Deci, l-ați cunoscut, fără îndoială, și pe părintele Vincent Governeau.

   - Da, l-am cunoscut. Pentru asta eram aici. Eram tânără, în acele zile.

   - Mă întreb... ce vă mai amintiți despre părintele Governeau?

   O călugăriță aduse ceaiul, într-un serviciu de argint, și îl așeză pe măsuța din fața canapelei pe care stăteau. 

   Veșmântul de călugăriță al sorei Mary Angelina foșni când aceasta se aplecă înainte pentru a turna în cești. Părintele Dunn bău ceaiul cu lapte și două cuburi de zahăr. Ea se întoarse cu acel zâmbet angelic - pe care Ben Driskill îl găsise cândva atât de seducător.

   - Pentru asta ați venit să mă vedeți, părinte Dunn?

   - Da, soră. Părintele Governeau.

   - Ei bine, trebuie să vă spun că vă așteptam.

   - Nu înțeleg. Cum e posibil?

   - Pe dumneavoastră sau pe cineva ca dumneavoastră.

   - Nu mai spuneți.

   - Am învățat din experiență că cei mai mulți dintre noi trebuie să plătească oalele sparte. Nu sunteți de acord? Eu n-am avut curajul să plătesc atunci când am primit nota de platăă - e o metaforă, înțelegeți? Dar am așteptat aproape jumătate de veac pe cineva să vină și să mă întrebe despre părintele Governeau....

   - Eu sunt acela. De ce ați așteptat nota de plată?

   - Pentru că știu de ce a murit așa cum a murit. După ce a murit ea, eu am rămas singura...

   - Ea?

   - Mary Driskill. Și ea știa...

   - De ce s-a sinucis?

   Ea zâmbi din nou, cu intensitate maximă.

   - Vă rog să luați o prăjitură, domnule Dunn. Așezați-vă comod, beți ceaiul și vă voi spune întreaga poveste a părintelui Governeau, Dumnezeul să-l odihnească....

4

DRISKILL

         Mașina închiriată a renunțat la luptă după 300 de mile de nisip, praf, vânt și caniculă, o mică parte din ele străbătute de-a lungul țărmului Mediteranei și restul înfruntând uscatul către locul numit Infernul.

   Am parcat la marginea drumului, lângă două pompe de benzină care se înălțau asemenea rămășițelor Legiunii Pierdute, lăsate în urmă, dar stând încă de pază. Aici se aflau 2 câini de vânătoare de culoarea nisipului, unul din ei udând o pompă, 4 egipteni care păreau că ieșiseră la o plimbare și un angajat care mi-a spus că transmisia mașinii mele suna ca dracu`. Purta o cască de base-ball cu New York Yankees și o salopetă.

   În spatele lui se înălța o clădire ca un miraj, dacă nu te așteptai ca un miraj să arate prea bine, un fel de hotel care se prăjea în soare ca un biscuit uriaș. Două etaje, ziduri scorojite, fără nume.

   Cât timp omul în salopetă a aruncat o privire în căutarea sursei de zgomot și fum, eu am intrat în holul răcoros și întunecat al hotelului. La recepție nu era nimeni, iar holul era gol, cu excepția unor scaune uzate și a unor mese cu 3 picioare. Podeaua era acoperită cu un strat de nisip. Scara ducea către balcon și cele câteva camere de sus. De la radio se auzea o muzică pe care n-o înțelegeam. O firmă cu Coca-Cola, scrisă în arabă, atârna pe un perete.

   Era spre seară. Mașina mea era rănită mortal. Mă aflam în țara nimănuit, căutând un om care, poate, nici nu era acolo, chiar dacă, prin absurd, aș fi reușit să ajung unde voiam. Îmi era foame, sete, iar rana din spate mă omora. Poate că eratimpul să mă întorc acasă.

   Ce ar face, m-am întrebat, Val sau sora Elizabeth în locul meu?

   Sora Elizabeth, s-o ia naiba pe ea și pe prietenia ei cu două fețe, era, fără îndoială, la vreun cocteil cu un ambasador papal, băgat până la gât în intrigi... iar eu eram prăjit de soare, un pic zăpăcit de căldură și disconfort, cu forțele împuținate rău de tot.

   Câinii lătrau, iar tipii de afară stăteau în jurul vechiului Dodge și râdeau de ceva.

   O femeie îmbrăcată tot în salopetă a intrat pe o ușă de sub scări, căutându-mă. M-a întrebat în engleză ce doream. I-am arătat cu degetul firma de Coca-Cola și i-am spus că vreau una cu multă gheață. Și ceva mâncare. Ea a plecat și s-a întors după 10 minute cu 2 hamburgeri și un pahar de Cola cu gheață. Astfel, mi-au fost salvate viața și sănătatea psihică, iar eu nu mi-am mai făcut bagajele și n-am mai plecat acasă.

   Transmisia era, într-adevăr, la pământ. Abia după 2-3 zile putea să o pună din nou în funcțiune.

   Am descoperit că știau unde se afla vechea mănăstire numită Infernul, deși toți credeau că a merge acolo e nebunie curată. Dar, dacă eram hotărât, un șofer numit Abdul avea să vină cu un camion în zori și, pentru un anumit preț, avea să mă ducă acolo. Puteam să iau o cameră sus, pentru acea noapte.

   N-am mai avut putere să rămân la o vorbă cu noii mei prieteni. Nu-i interesa deloc itinerariul meu, așa că am băut două Coca-Cola și m-am culcat. Somnul a venit greu.

   Am făcut tot ce-am putut pentru spate, am făcut ordine și m-am întins în patul îngust, simțind un strat de nisip între mine și saltea. Deșertul se răcea treptat, așa că mi-am tras pătura până sub bărbie.

   M-am gândit din nou la ceea ce-mi spusese Gabrielle LeBecq despre tatăl ei, despre captura nazistă, despre bărbații din poză - toată acea amestecătură de vieți desfășurate într-o perioadă de 4 sau 5 decenii. Era prea complicat. Nu puteam să adun totul la un loc și să deduc din asta moartea surorii mele. Tocmai de aceea voiam să-l găsesc pe LeBecq. Simțeam în adâncul ființei mele că el se afla pe marginea prăpastiei, că eu puteam să-l împing și apoi să mă reped după el, să-l prind... și să-l oblig să-mi spună mai mult.

   Cineva trebuia să-mi spună mai mult. Undeva, pe drum, voi auzi destul și atunci voi ști de ce fusese omorâtă sora mea. LeBecq era instrumentul meu. Dacă n-ar fi fugit în deșert, poate că l-aș fi șters de pe listă. Poate. Dar așa, trebuia să merg după el.

           Drumul fusese construit în timpul campaniei nord-africane, cu 40 de ani în urmă, și de atunci stătuse în bătaia soarelui și a vântului; simțeam în spate stricăciunile fiecărui an. Am strâns din dinți, mi-am lăsat ammprentele pe bordul plin de praf al camionului și m-am rugat să ajungem cât mai repede.

   Camionul lui Abdul fusese abandonat de trupele italiene în retragere. Au știut ei ce-au făcut, iar trecerea timpului n-a îmbunătățit deloc starea vechiului hârb.

   Călătoria mi-a adus aminte de ceva ce mă făcuse să vomit în brațeke unchiului meu odată, la un bâlci. Dar era singurul mod de a ajunge la mănăstirea Sfântul Christopher, doar dacă nu voiai să mergi pe jos. Cum spunea tipul, oi fi fost eu prost, dar nu sunt nebun.

   Îmi simțeam cămașa umedă la spate și mă rugam lui Dumnezeu să nu fie sânge.

   - Mai e mult? am strigat, încercând să acopăr zgomotul, dar Abdul n-a catadicsit decât să mormăie ceva, aplecându-se peste volan și molfăind o țigară stinsă de mult.

   M-am uitat prin parbrizul crăpat, plin de muște zdrobite, dar drumul era acoperit de valuri de praf și nisip. Chiar și în spatele lentilelor întunecate, îmi simțeam ochii arși de soare. Arși de vânt. Arși de nisip.

   Am luat termosul de pe scaunul dintre noi, mi-am ars degetele pe tabla încinsă și am sorbit din apa sălcie, ca să nu îmi crape buzele. Eram închis în camionul acela de 7 ore. Nu știam cât aveam să mai rezist. M-am întrebat ce fel de oameni mergeau de bunăvoie într-un astfel de loc.

   Apărătoarea de deasupra capului trosnea la fiecare curbă, la fiecare groapă din drum și, de fiecare dată, cauciucurile uzate alunecau în nisip și trebuiau dezgropate și trase afară. Camionul era atât de plin de nisipul suflat de vânt din dune, încât arăta ca testamentul unui război între bandele de gangsteri din Chicago.

   Dacă mă ducea până la mănăstire și apoi se făcea bucăți, eu cum mai ajungeam înapoi? Sau aveam să mă alătur lor odată ajuns acolo, nemaiputând să ies? Sau poate preotul cu păr argintiu mă aștepta cu pumnalul și atunci nu trebuia să-mi mai fac griji pentru întoarcere.

   Atunci am văzut-o, o clădire îngrozitor de aplecată într-o parte, prinzând contur prin perdeaua mișcătoare de nisip. Ghemuită la pământ, neclară, părea o iluzie, iar în spatele ei se întindesu dunele cenușii și de un maro murdar. Apoi a dispărut din nou.

   Camionul ne zdruncina mai departe, iar Abdul a arătat cu degetul înainte, a mormăit ceva și apoi a apăsat pe ceea ce-i mai rămăsese din frâne, metalul a scârțâit pe metal și hardughia s-a oprit. 

   Foarte încet, mi-am luat mâinile de pe bord, mi-aș șters ochii cu o cârpă murdară de ulei, pe care el a ridicat-o pe pe podea, și mi-am pus ochelarii.

   - Drumul se termină aici, a remarcat Abdul, scuipând o frunză maronie de tutun din colțul gurii. De-aici o iei pe jos, amice.

   A izbucnit într-un râs misterios și a scuipat printr-o gaurăă unde ar fi trebuit să fie un geam.

   - Mă întorc mâine. Nu te-aștept. Să fii gata, amice. Plătești acum ca să mă întorc. Abdul născut de mult de tot, nu ieri.

   A râs din nou la demonstrația lui de inteligență, iar eu i-am dat un pumn plin de bani.

   - Abdul, am spus, ești un amic pe cinste.

   - Poți s-o mai spui o dată.

   A pornit camionul.

   Mi-am înhățat geanta și am aruncat o privire înapoi, pe drumul care abia se vedea. Roțile m-au împroșcat cu nisip când a plecat, dar nu mai avea nicio importanță. Ajunsesem chiar la capătul lumii și arătam perfect pentru ocazie.

   Mănăstirea era o ruină, păzită de fantoma unui tanc.

   Îngropat în nisip, tancul era așezat într-o parte a porții principale care ducea la chilii. Purta însemnele celor din Afrika Korps, la lui Rommel, decolorat, cu vopseaua scorojită; dominând o curbă largă a drumului, de parcă ar fi purtat în pântece un ultim obuz, un ultim strigăt de victorie, asemena unui veteran bătrân de la Kasserine Pass, întâmpinându-l pe Patton cu o ultimă slavă muribundă.

   Un câine obosit și-a târât oasele afară din umbra zidului care înconjura mănăstirea. A făcut câțiva pași șovăitori, apoi s-a oprit, aruncându-mi o privire plină de dezamăgire, și s-a întors înapoi. S-a așezat jos, ca un scaun pliant, clătinând încet din cap ca să alunge muștele. Erau mari cât degetul meu și credeau că el se jucau cu ele.

   Cu muștele învârtindu-se pe deasupra capului meu și cu căldura sălbatică, roșie, atacându-mă din toate părțile, aveam impresia că făcusem o călătorie lungă, istovitoare pentru a mă refugia într-o cavernă subterană.

   Nu era nici țipenie de om.

   Un palmier se înălța deasupra unui ochi de apă noroiasă, unde un alt câine lipăia între două gâfâituri. Prin zgomotul nisipului, care se lovea de zidurile clădirii, și prin bâzâitul monoton al muștelor, am auzit ceva.

   Glasuri, mormăind ceva, plutind încoace și încolo pe aripile vântului. Am mers în direcția din care se auzeau vocile și am ajuns la zidul din spate. Sunetul era mai puternic, un fel de incantație, iar când am ajuns la o poartă decolorată, atârnând de o frânghie, a încetat. 

   Am înaintat, m-am oprit brusc și am rămas în umbră, uitându-mă la călugări.

   Îngropau pe cineva.

   Am stat în umbră, privind, urmărind siluetele deformate de valurile de căldură. Am încercat să-mi răsucesc brațul în spate, să simt sângele. Știam că era doar imaginația mea. Știam că era doar transpirație. Dar n-am putut să ajung la rană. Așa că m-am sprijinit de zid, privind călugării, încercând să-i studiez pe fiecare în parte. Căutam un călugăr înalt cu păr argintiu și ochii fără fund, asemenea țevii tunului de afară.

   Dar, bineînțeles, nu era acolo. Toți păreau mici, slăbănogi, cocoșați, intrați la apă sau îndoiți de spate.

   Într-o parte se afla un călugăr cu barbă și trăsături aspre, asemenea unui profet din Vechiul Testament, care plătea ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Avea o vergea în mână și l-am surprins, singurul din acea adunare, observându-mă. Oaspetele de onoare stătea întins într-un sicriu de lemn,lângă o groapă care se deschidea în pământul nisipos.

   În timp ce priveam, călugărul cu barbă s-a apropiat de mormânt și a început să vorbească. Eram prea departe ca să aud ce spunea, dar așa și voiam.

   După ce sicriul a fost coborât în mormânt și acoperit cu pământ, i-am văzut pe călugări venind către mine. Înaintau încet, asemenea extratereștrilor din filme. Purtau haine aspre, 2 dintre ei pantaloni peticiți, iar unul o pereche de blugi albiți de vreme. Fără vârstă, arși de soare sau de un cenușiu mortuar, bărboși, mirosind a sudoare și nisip, care are propriul său parfum bizar.

   Călugărul aspru, care vorbise ultimul, a venit aproape de mine și s-a oprit.

   - Eu sunt abatele, a rostit el încet, cu o voce care nu se potrivea deloc cu chipul neiertător. 

   Am încercat să vorbesc, dar gura îmi era prea uscată.

   - Sângerați, a spus el.

   Se uita dincolo de mine. 

   M-am întors. Zidul de care mă sprijinisem era murdar de sânge. Am vrut să înjur, dar limba mi se lipise de cerul gurii.

   - Veniți cu mine, a spus.

   L-am urmat în camerele întunecate ale mănăstirii Sfântul Christopher, cel care nu mai era.

   Un călugăr masiv, greoi, pe care nu-l văzusem la înmormântare, m-a ajutat să mă întind pe o masă în biroul construit grosolan al abatelui, unde era răcoare și un întuneric brăzdat de săgeți de lumină care intrau prin ferestrele înguste, tăiate în peretele gros de 3 picioare. Numele lui era fratele Timothy și avea o barbă de o săptămână, ochii injectați, nasul strâmb asemenea unui boxer profesionist și atingerea unui înger tămăduitor.

   Mi-a dezlipit pansamentul îmbibat de sânge, mi-a spălat rana și mi-a spus că a mai văzut altele și mai rele. Apoi a râs încet.

   - Dar aceia erau morți!

   Abatele stătea la masă, privind.

   - Fratele Timothy e foarte spiritual. El ne înveselește zilele.

   Am rămas nemișcat, dorindu-mi să pot trage un pui de somn, cât timp a fost pregătit un alt bandaj și lipt de spate cu leucoplast.

   Fratele Timothy și-a admirat opera. M-a ajutat să mă ridic, apoi și-a făcut de lucru, punând instrumentele medicale într-o trusă de piele crăpată. Și-a șters nasul cu mâneca hainei lungi, decolorate.

   Abatele s-a așezat într-un scaun de lemn, îmbrăcat cu o pânză subțire, punându-și mâinile pe masă.

   - Adu niște apă oaspetelui nostru, Timothy.

   Călugărul masiv a ieșit, târându-și picioarele, iar abatele și-a odihnit privirea asupra mea, ochii lui sclipind de o curiozitate reținută.

   - Nimeni nu ajunge aici din întâmplare, a spus el, așa că trebuie să presupun că aveți un motiv pentru această vizită. Ați făcut un drum lung. Se vede pe chipul dumneavoastră. Cineva a încercat să vă omoare, judecând după cum arată spatele dumneavoastră. Și chiar faptul că sunteți aici dovedește că sunteți un om foarte hotărât. Ce căutați la mănăstirea Sfântul Christopher?

   - Un bărbat.

   - Nu mă miră. Numai un urmăritor e în stare să depășească obstacolele cu care v-ați confruntat dumneavoastră. Ce fel de bărbat? Și de ce?

   - Un bărbat numit Etienne LeBecq. S-ar putea să-l cunoașteți doar ca un om care se retrage aici din când în când...

   - Asta, dacă îl cunosc...

   Am scos fotografia din geantă și i-am dat-o. Pe chipul lui nu s-a văzut nimic. I l-am arătat pe  Guy LeBecq, cu speranța că asemănarea i-ar putea aminti abatelui ceva.

   Fratele Timothy s-a întors cu o cană de apă și o sticluță cu aspirine. Am înghițit 4 și mi-am plimbat apa rece prin gură, spălând nisipul.

   Abatele a studiat atent chipul din poza pe care a netezit-o pe masă. Nu se auzeau decât sunetul nisipului lovindu-se de ziduri și cântecul ciudat venind dinspre deșert, vântul care se zbătea printre dune. S-a sprijinit de spătarul scaunului și m-a privit intens.

   - Mă-ntreb cine sunteți, a spus el.

   Era la fel de intrasigent ca peisajul. N-am putut să-mi împiedic senzația că el era, dintr-o dată, cel mai important om din viața mea. Fără ajutorul lui eram pierdut în acest loc uitat de Dumnezeu. Carnea i se lipise de oasele aflate dedesubt: fața lui arăta de parcă ar fi fost lovită de o rafală de nisip. Mă aștepta ca să umplu spațiile goale de pe hartă, și așa am făcut.

   I-am spus cum mă cheamă, i-am povestit despre călătoria în Egipt. Dar cum știusem unde trebuia să ajung? Nu voia să mă lase să-l pun la zid. Era mănăstirea lui și se purta ca un comandant, deși, în cele din urmă, poate un abate chiar asta era. I-am spus despre uciderea surorii mele. I-am spus că, înainte de a muri, s-a întâlnit cu LeBecq. I-am spus că nu aveam nimic solid, pe care să mă sprijin, dar LeBecq reprezenta ceva.

   - Omul acesta, spuneți că a vorbit cu ea înainte de a fi omorâtă.

   Accentul lui părea să fie belgian, deși nu prea știam ce înseamnă asta. Sau poate francez.

   - Ce vreți să faceți, dacă îl găsiți?

   - Să vorbesc cu el.

   Am ridicat din umeri și i-am simțit privirea calmă, distantă, fixată asupra mea cu un fel de interes academic, de parcă nimic n-ar fi putut să fie destul de important ca să-i capteze în întregime atenția.

   - Puteți să mă ajutați?

   - Nu știu ce să vă răspund, domnul Driskill. Nu prea ne ocupăm cu ajutorul aici. În interiorul acestor ziduri, ajutorul și speranța sunt abandonate. Să vă spun cine suntem, domnule Driskill, să vă vorbesc, ca să vă dați seama ce am găsit noi aici, la Sfântul Christopher.

   A bătut ușor cu degetele în masă, pregătindu-se pentru o explicație pe care știam bine că nu trebuie să o întrerup.

   - Suntem un fel de legiune străină de călugări, doar 19, care nu plecăm niciodată, care nu vom pleca... niciodată.. de aici, și mai sunt câțiva care vin și pleacă din când în când. Ne rugăm și așteptăm moartea, fiind ingnorați de Roma. Câteodată un om, asemenea lui Etienne LeBecq al dumneavoastră, se retrage aici ca să alunge răul pe care îl simte înăuntrul său. Toți cei de aici au înfruntat răul dinăuntrul lor, ca și omul pe care îl căutați. Mulți dintre noi sunt pe moarte - boli incurabile de orice fel, boli pe care noi am hotărât să nu le tratăm... poate din pură disperare față de condiția umană. Sunt un abate peste morți, domnule Driskill, și peste cei uitați.

  

           Legenda spunea că mănăstirea fusese construită în secolul XII, iar, înopinia abatelui, nu era exclus să fie așa.

   A fost fondată de cistercieni sau, mai bine spus, de un episcop radical care avea impresia că reacțiunea cistericană împotriva lorzilor Europei - călugării din Cluny - nu fusese destul de violentă.  Deoarece călugării din Cluny se apropiaseră din ce în ce mai mult de lume, sporindu-și puterea economică și politică, cistercienii au decis să părăsească această lume de privilegii.

   Un călugăr care făcuse legământ de sărăcie nu trebuia să trăiască într-o lume a bogăției, așa că cistercienii s-au retras. Dar credința lor - munca - se împotrivea tendinței de a rămâne în sărăcie. Sub atingerea lor, văi și dealuri sterpe, ascunse, înfloreau. Între cele două nu se putea încheia un armistițiu. Munca și sărăcia păreau incompatibile.

   În 1075, fratele Robert, împreună cu alți 7 călugări de la mănăstirea Sfântul Michele de Tonnere, s-a retras în pădurea Molesme. Dar până în 1098, eforturile lor produsesera deja importante resurse materiale care i-au năruit speranțele de a crea o adevărată mănăstire.

   Puțin după aceea, un alt grup a pornit într-o călătorie primejdioasă, către pacea deșerturilor, unde nicio recoltă nu poate crește, nicio bogăție sau putere nu poate fi acumulată, și a construit această mănăstire, numind-o Sfântul Bernard.

   Când și de ce a devenit Sfântul Chirstopher, abate nu știa.

   Acolo, sub razele nemiloase ale soarelui, în cea mai cumplită sărăcie, departe de ispitele lumești ale Europei, ascetismul a înflorit. Fanatismul, negarea de sine, un zel fără precedent în mortificarea cărni au devenit regulile de viață ale călugărilor. Și viața lor nu dura prea mult. Foarte rar ajungea câte unul la vârsta de 30 de ani. Cel mai adesea, ei se prăbușeau repede, murind după ce împlineau 20 de ani.

   „Lăsați-vă trupul în afara acestor porți, îi învățau pe tineri. Numai sufletele intră aici. Carnea nu e bună de nimic.”

   Tot astfel, nimic din ce aparținea lumii nu era binevenit aici. Nici înțelepciunea, nici arta, nici literatura, nimic din ceea ce în mod obișnuit oferă un sens vieții oamenilor. Nici munca. Nimic. Nimicul. Așteptau în deșert sfârșitul lumii, crezând că numai prin altruismul lor sublim, prin rugăciune și prin goliciunea ireductibilă, lumea oamenilor poate să supraviețuiască.

   - În cele din urmă - și asta s-a întâmplat în mai puțin de jumătate de secol, domnule Driskill, în cele din urmă au murit cu toții, oasele au rămas să li se albească în soare, iar europenii nu i-au jelit, nici măcar nu i-au observat. În fond, nu mai rămăsese nimeni ca să le spună povestea... au trecut generații înainte ca vreun european să calce pe aici și să găsească ce mai supraviețuise din amintirea lor.

   Abatele a îndepărtat o muscă sâcâitoare. Fratele Timithy moțăia pe un scăunel, în colț. Abatele vorbea de mult timp, de parcă n-ar fi vrut să piardă șansa de a comunica cu cineva din lumea de afară.

   În afară de întrebările inițiale, viața mea părea că nu-l interesează: își savura propria poveste, măsurând-o, cântărindu-i nebunia în timp ce vorbea.

   - Mănăstirea a rămas goală, conservată de căldură și de lipsa de umiditate, timp de sute de ani. Gândiți-vă, domnule Driskill, au trecut veacuri fără nicio rugăciune, fără niciun călugăr, timpul și stihiile lui Dumnezeu au curățat locul de orice urmă de umanitate.

   A zâmbit subțire, și-a umezit buzele și a continuat, un povestitor înnăscut, închis într-o lume în care nu avea cine să-l consulte.

   În cele din urmă, mănăstirea pierdută - Mănăstirea Diavolului sau Infernul, cum i se răspândise numele - a intrat sub autoritatea papală. Era folosită ca un fel de loc îndepărtat, unde călugării sau preoții incomozi puteau fi trimiș cu siguranța că aveau să moară în încercarea de a ajunge acolo. În orice caz, n-aveau cum să se mai întoarcă.

   Unii dintre ei - adevărații sihaștri, care doreau să se supună testului suprem, să guste din satisfacția renunțării la tot - cereau să fie trimiși aici, veneau de unii singuri sau bântuiau prin deșert în speranța de a ajunge cumva aici. Veneau ca să moară într-o supremă și ultimă zvâcnire a orgoliului, în respingerea totală, definitivă a lumii.

   Întunericul se prelingea prin ferestrele înguste odată cu frigul nopților din deșert, care părea că se apropie rostogolindu-se din depărtări asemenea valurilor de ceață.

   Abatele nu mai vorbea. Nu eram sigur cât de mult am stat în tăcere. Mă privea de parcă aștepta să reacționez cuma. Dar era pregătit să aștepte mult timp.

   - Dumneavoastră de ce ați venit aici? l-am întrebat.

   Am crezut că nu m-a auzit, până când s-a aplecat înainte, și-a sprijinit coatele pe masă și și-a împreunat mâinile. Le-a privit îndelung, vrând parcă să se convingă că nu tremurau. Că mai putea încă să le stăpânească.

   - Singura disciplină pe care o avem aici, a rostit el aproape șoptit, e cea pe care ne-o impunem noi înșine. Avem câțiva sihaștri care stau în deșert cea mai mare parte a timpului. Majoritatea dintre noi vorbim, câțiva însă nu. Dar adevărul e că nu suntem decât niște ființe slabe, care fugim de ceva din lume și ne ascundem aici, fără iluzii despre stabilirea unei legături cu Dumnezeu. Nu ne facem iluzii că aici am putea dobândi starea de grație. Nu punem întrebări. Ne-am oprit doar la păcatul suprem de a ne sinucide. De ce? Mai ales, presupun, din cauză că ne temem de ce ne așteaptă în partea cealaltă... oriunde ar fi asta. Ne ascundem, ne ascundem în frică și rușine, pentru că asta am devenit, creaturi ale fricii și ale rușinii.

   Din glasul lui lipsea emoția care să-i susțină cuvintele.

   Am simțit un fior încrețindu-mi pielea și aducându-mi durerea în spate, dar nu era din cauza temperaturii care scădea. Am avut senzația că descoperisem locul geografic echivalent al abisului pe care îl văzusem căscându-se în ochii preotului cu păr argintiu.

   - Am venti aici, a rostit el cu blândețe, pentru că merit acest loc. L-am câștigat. Am văzut răul în mănăstirea mea, Dordogne, acum mulți ani, sodomia și corupția, așa că am luat paloșul Domnului în aceste mâini. Am avut o viziune în chilia mea... îi urmăream cu coada ochiului, când ne aflam în capelă, citind Legea. Au spurcat acel loc. M-am dus la miezul nopții în chiliile lor, i-am găsit încuiați împreună și am pus capăt păcatului lor cu mâinile mele. Haina mea era îmbibată de sânge... am plecat pe jos, tulburat, și nimeni n-a venit după mine... Doi ani mai târziu, mi-am croit drum până în acest loc... După mai mult ani, fără niciun motiv, Pius al XII-lea și-a aplecat atenția asupra mea, am primit și am trimis scrisori, iar eu am fost numit abate.

   N-a rostit niciun cuvânt despre LeBecq până când am încheiat cina sărăcăcioasă, în sala de mese. 

   Eram prea obosit ca să aduc vorba despre el sau, măcar, să observ lucrurile din jurul meu. Aspirinele luate pe stomacul gol nu-mi ofereau o perscectivă prea luminoasă. Dar durerea din spate se mai înmuiase și rana se închisese, mulțumită fratelui Timothy.

   - Veniți, a spus abatele, aerul nopții vă va face bine. Apoi vă culcați. Dacă nu vă deranjează să dormiți pe scândura unui mort.

   Aproape că mi-a făcut cu ochiul.

   - Ce vrea să însemne...

   Dar el s-a ridicat și a plecat de la masă. L-am urmat.

   Afară era frig. Am mers în tăcere, în lumin alunii care strălucea pe cerul întunecat. Era ca o gaură văzută din interiorul unui imens glob mental.

   - Îl cunosc, desigur, pe Etienne LeBecq, a spus el.

   - Am bănuit.

   - De-a lungul anilor, venea pe la noi din când în când, un om destul de închis în sine, dar am vorbit cu el în momentele lui de reflecție. Avea o credință puternică, mă făcea să mă simt  foarte slab. Vorbeam despre Biserică și rolul ei, despre faptul că fiecare dintre noi avea o slujbă, oricât de neașteptată ar fi fost. El nu știa, dar îmi era de mare ajutor atunci când îmi punea credința la îndoială... credința lui în Biserică era nezdruncinată, domnule Driskill. Dar undeva în străfundurile ființei lui, purta o taină îngrozitoare. Care? Nu mi-a spus niciodată.

   Un câine ne urmărise în noapte și începuse să pufăie și să sape în nisipul din valea aflată între două dune mișcătoare.

   - A venit aici acum câteva luni, numai pentru o noapte sau două - nu mai țin minte. Timul nu înseamnă nimic aici. A venit și a plecat, fără să pună întrebări. Câteodată părea că încearcă să fugă de propriul său suflet.... Dar informații nu pot să vă dau, domnule Driskill. Nu știu nimic despre trecutul sau viitorul lui. Aici nu avem niciun fel de bunuri materiale, nimic despre care să putem spune că ne aparține... nimic, în afară de trecutul fiecăruia dintre noi. Nu avem nici viitor, decât cel pe care îl vedeți aici. Dar trecutul nostru, îl păzim cu zel. Dacă trecutul unui om ar fi fost fericit, atunci de ce ar mai fi venit aici? Și dacă a fost nefericit sau blestemat... nimeni nu vrea să vorbească despre el.

   Câinele săpase cu fervoare crescândă și ajunsese sub stratul de nisip de la suprafață.

   - Simte mirosul morții, a continuat abatele, apropiindu-se de câine și împingându-l încet cu piciorul.

   Mi-a văzut expresia mirată de pe chip.

   - Aici am găsit trupul unuia dintre oamenii cei mai bătrâni de aici. N-am discutat prea mult cu el, dar era un om vorbăreț, ca o precupeață. Apoi, într-o dimineață, nu l-am mai găsit nicăieri. Au trecut câteva zile, dar eu știam că i se apropia sfârșitul și i-am lăsat timp să moară așa cum dorea... singur în deșert. Sunt sigur că, în mintea lui, el a murit în acele pajiști verzi. Acolo l-a găsit câinele... se pare că a mers dincolo de dune și s-a așezat acolo. Alegerea lui. Noi respectăm alegerea fiecăruia dintre noi. Câinele l-a găsit aproape îngropat în nisip, cu o mână ieșind la suprafață; era ca un mic mormânt. L-am îngropat astăzi, când ați sosit dumneavoastră.

   L-a scuturat pe câine de urechile pleoștite, mângâindu-i blana subțire, mâncată de molii.

   - De ce a murit așa? Voința lui Dumnezeu, ăsta e singurul răspuns pe care-l vom cunoaște vreodată... a fost norocos, a avut o moarte bună, domnule Driskill.

        Întorcându-ne în chilia în care aveam să dorm, unde călugărul mort, fugind de cine știe ce secrete ascundea trecutul lui, dormise și el, a aprins o lumânare.

   Umbrele dansau pe pereții chiliei micuțe.

   Deasupra patului îngust se înălța o cruce de lemn, iar mirosul nisipului și al nopții umplea încăperea. La capătul patului era o pătură. El a cuprins cu o privire camera simplă.

   - Utilă, dacă nu luxoasă, domnule Driskill.

   Când s-a întors să plece, am spus:

   - Încă o întrebare. E doar o idee fugară. Despre un alt om care s-a putea să fi trecut pe aici. Poate revenind din când în când...

   - Da?

   - Nu știu cum îl cheamă. Nu știu dacă e preot sau călugăr, sau chiar un om obișnuit ca LeBecq. Dar cred că vi l-ați aminti... înalt, viguros, dești cred că are peste 70 de ani, ochelari rotunzi cu ramă de aur, păr argintiu pieptănat pe spate... ochii deosebiți, parcă fără fund....

   Abatele stătea în cadrul ușii, cu umbrele jucându-i pe trăsăturile aspre. Și el era bine făcut și, probabil de aceeași vârstă. Dar el era, de fapt, fără vârstă. Am așteptat, privindu-l, urmărind un păianjen cum urca pe perete și s-a oprit, parcă, să asculte.

   - Da, a spus el, în cele din urmă. Cunosc un astfel de om. Fratele August... dar nu știu nimic despre el. Dacă despre el e vorba, a stat aici destul de mult, 2 sau 3 ani, neatins de tributul pe care îl cere șederea aici. Vorbea foarte puțin. Își vedea de rugăciunile lui. Apoi - a fost ceva surprinzător - banditul care ne aduce provizii cu camionul, ticălosul acela i-a adus fratelui August o scrisoare... ăsta e un lucru pe care nu-l știe nimeni, înțelegeți? O scrisoare de la Roma... și a doua zi a plecat cu camionul banditului.

   A ridicat din umeri.

   - Mă întreb dac vorbim despre același om....

   - Avea o înfățișare izbitoare, a spus abatele. Cum să vă spun? Era diferit de ceilalți călugări de aici. El nu se tortura, pur și simplu își vedea de treabă, de parcă se antrena pentru ceva. Un om deosebit de puternic, dar cu un comportament foarte blând. Era educat. Câteodată pleca în deșert pentru mai multe zile, apoi se întorcea, fără să discute cu nimeni, la fel de viguros... uneori părea indestructibil.. nu avea fragilitatea unei ființe umane...

   - Da, fratele August, am spus eu. Sunt sigur că el este. 

   Ceea ce-mi spusese abatele mă făcuse să vorbesc într-un fel nenatural. Dar nu puteam să mă opresc. Mă simțeam ca și cum aș fi avut replicile învățate. Vestea despre fratele August mă luase pe nepregătite. Mă luptam cu ideea. Aflasem ceva despre omul care apăruse de nicăieri.

   - Când a plecat de aici?

   - Iar timpul, a mormăit abatele. Acum 2 ani, cel puțin așa cred eu.

   A ridicat din nou din umeri în fața ideii de a măsura timpul.

         Am stat treaz mai multe ore, gândindu-mă că acum știam ceva despre el. Misterul nu mai era atât de adânc și de întunecat.

   Fratele August. A stat 2 ani în acest iad, pe urmă cineva de la Roma l-a chemat... l-a trimis în misiune. După 2 ani, sora mea, Lockhardt și Heffernan erau morți. O călătorie de 2 ani de la Infernul până la New York și Princeton.

   Eram mort de oboseală, dar continuam să învârt informația pe o parte și pe alta, apoi îmi ridicam privirea și vedeam strălucirea unui pumnal, un indiciu, o dovadă neprevăsută.  Eram obosit și uimit de întorsătura pe care o luase povestea, eram curios de deznodământul acesteia, de ce fel de tapiserie vor alcătui până la urmă ițele încurcate - eram prea agitat ca să adorm, dar prea obosit ca să descurc muntele de informații, de fapte care se adunaseră în jurul meu.

   În cele din urmă, am căzut într-un somn adânc, din care m-am trezit cu greu, tremurând sub pătura subțire. Spatele meu stătea incomod pe scândurile patului. M-am întors încet, încercând să deschid ochii și să recunosc că eram treaz. Mi s-a părut că am auzit ceva, un fâșâit pe podeaua de pământ.

   Ce fel de ființe bântuie noaptea prin deșert? Am reacționat nervos: dacă mă ridicam, pe ce puteam să calc? Fâșâitul a încetat, de parcă orice ar fi fost, ar fi simțit că-i descoperisem prezența.

   În chilie era aproape beznă. Mica deschizătură din zid lăsa să intre o rază de lună, care însă nu mi-a fost de niciun folos. La ușă atârna un paravan, iar în spatele lui, noaptea.

   Apoi am mirost ceva. Pe cineva.

   Părul de pe ceafă începuse să mi se ridice.

   Cineva era cu mine în chilie.

   Simțurile au început să mi se adapteze încet, prea încet. Am auzit respirația cuiva care încerca să nu facă niciun zgomot.

   Omul care mirosea a transpirație s-a apropiat. Respirația s-a întețit. Se apleca asupra mea. Corpul lui se afla acum în fața razei de lună, oprind-o. În mintea mea, am văzut limpede pe spatele meu coșmarul, pumnalul înfigându-se...

   - Am un pistol îndreptat spre tine, am spus răgușit, auzind cum îmi tremura vocea.

   Totul s-a oprit: zgomotul, respirația. Totul, cu excepția mirosului. Mă temea de ceva fără nume, fără chip, dar știam că era preotul, care venise să termine cu mine. Mă urmărise fără încetare, venise după mine.

   - Dacă mă atingi, mori, ticălosule!

   Îmi jucam viața la cacealma. Totul era o glumă proastă.

   - Sunt fratele Timothy.

   Vocea era subțire și moale.

   - Eu v-am îngrijit rana... nu aveți de se să vă temeți de mine. Lăsați pistolul, vă rog. Am o lumânare. Pot să o aprind? Trebuie să vă vorbesc.

   Am auzit un chibrit scăpărând; flacăra s-a aprins la 1 metru de mine. Silueta masivă a devenit vizibilă. Fratele Timothy a zâmbit, bărbia lui dublă despărțindu-se în jumătate. 

   Mi-am scos mâna de sub părută, arătându-i degetul și i-am spus:

   - Păcăleală, păcăleală.

   El a chicotit, ca și cum ar fi vrut să-mi arate că n-a uitat cum se face, apoi a zâmbit stins. Lumânarea a pâlpâit. Tânjeam după căldura unui foc adevărat.

   - Acum, că m-ați speriat de moarte, am spus, ce pot să fac pentru dumneavoastră?

   - Trebuia să vă văd între patru ochi. Abatele n-ar fi de acord cu amestecul meu, dar trebuie. Ceea ce vreau să vă spun - nu i-am spus nici lui. Dar v-am auzit vorbindu-i despre acest om pe care îl numiți LeBecq, am văzut fotografia... și am știut că trebuie să vă spun ce am văzut...

   Gâfâia, iar fața îi lucea de transpirație chiar și pe frigul acela. Și-a umezit buzele, s-a dus până la ușă, și-a strecurat capul după paravan, apoi s-a întors.

   - Omul ăsta e peste tot, s-a scuzat el, observă totul. Se spun tot felul de povești, despre abate, zvonuri... sunt prostii, desigur, dar mă întreb, de fapt, cine este, a murmurat el, aproape visător, apoi s-a scuturat revenind în prezent. Nu trebuie să pierdem timpul.

   Și-a sters fruntea cu mâneca hainei și m-a privit cu ochii lui mici, sclipitori.

   - Continuați, am spus, strângând pătura pe lângă mine.

   - L-am văzut pe LeBecq. Acum se află în deșert. Puteți să-l vedeți și dumneavoastră. Am să vă duc la el. O să vedeți cu ochii dumneavoastră.

         I-am urmat silueta imensă și am ieșit de pe teritoriul mănăstirii, trecând pe lângă chiliile în care călugării dormeau gemând, mormăind și sforăind.

   În lumina lunii, peisajul părea înghețat. Vântul ridica o cortină de praf, izbindu-te, intrându-ți în ochi. Dincolo de poartă, uriașul tanc, cu țeava lungă ca o trompă, arunca o umbră ciudată pe nisip, care se mișca asemenea unei fantome.

   Timothy a pornit cu pas ușor, ferindu-se să se afunde în nisip. 

   Nu puteam să măsor distanța, așa că mi-am ținut capul în piept și l-am urmat, încercând să mă prefac că nu simțeam durerea din spate. Am trecut pe lângă palmieri singuratici, printre dune mișcătoare, mergând destul de repede. După un marș de jumătate de oră, Timothy s-a oprit și m-a apucat de braț.

   - E chiar în valea de după ridicătura aceea. O să vă duc direct la el.

   Nu mi-am dat seama că am ajuns în vârful dunei de nisip, decât când am văzut avionul din fotografia pe care LeBecq o păstra în biroul lui de la galerie. Părea înghețat, poleit cu argint și strălucea ud în lumina lunii. Nu l-am văzut pe LeBecq. Ce căuta în deșert, când ar fi putut să stea la mănăstire?

   Timothy coborâse și rămăsese lângă avion, sprijinindu-se cu mâna de o aripă. Îmi făcea semne, strigând ceva, dar vântul i-a împrăștiat cuvintele.

   Coborând din vârful dunei, l-am văzut pe LeBecq.

   Stătea pe nisip, sprijinit cu spatele de elice. Nu ne dădea nicio atenție. Era miezul nopții. Dormea, iar vântul ducea departe zgomotele pe care le făceam noi.

   Când Timothy s-a oprit în fața lui LeBecq, arătându-l cu degetul, îndemnându-mă să ,ă grăbesc, mi-am dat seama că ceva nu era bine.

   Am ocolit aripa avionului și am observat capul lui LeBecq aplecat într-un mod ciudat. Avea o mică gaură întunecată în tâmplă, un crater îngust. Pe nisip, lângă capul lui, se afla un pistol calibrul 22. Gura îi rămăsese deschisă, rotundă. Insectele nisipului se târau înăuntru și afară. Apoi am avut impresia că gaura din tâmplă s-a mișcat, dar erau alte insecte, atrase de mirosul sângelui.

   Începuse se se umfle. Două zile în bătaia soarelui nu pot face deloc bine unui cadavru. Peruca i se deplasase din cauza izbiturii.

   M-am aplecat, am ridicat pistolul cu două degete și l-am pus în buzunarul de la haină.

   Timothy îl descoperise mai devreme, în ziua dinainte, dar când se întorsese la mănăstire, tocmai se desfășura cealaltă înmormântare, apoi eu mă simțisem rău și restul zilei am stat departe de el.

   - Prietenul dumneavoastră a pus capăt necazurilor lui, a spus fratele Timothy. Cred că greutatea lor îl apăsa foarte tare. Pentru un bun catolic... nu e bine deloc. Acum trebuie să-l duc înapoi.

   S-a aplecat și a început să-l tragă de gulerul hainei.

   - Eu m-aș purta mai atent cu chestia aia, am spus. E putrezită. Mai bine plecăm și vă întoarceți mâine vreo 2, îl puneți într-un sac, ca să nu se... împrăștie.

   - Aveți dreptate.

   A clătinat afirmativ din capul lui rotund, uriaș.

   - Apoi o să-l îngropăm.

   - O anunțați și pe fiica lui?

   - Are o fată?

   Fratele Timothy și-a ridicat privirea către astrul nopții.

   - Abatele va ști ce trebuie să facă.

   Ne-am întors la mănăstire, mergând mult mai încet decât la venire. Un câine se trezise și se plimba de colo-colo, adulmecând aerul nopții. Părea că se bucură să ne vadă.

   La acest nivel observam eu lucrurile. În mintea mea, continuam să văd gaura din capul lui Lebecq... părul înnegrit, ars al surorii mele...

   - Frate Timothy?

   - Da, domnule Driskill?

   - Eu l-am ucis pe omul de acolo.

   - Dumneavoastră?

   - L-am ucis la fel de sigur ca și cum aș fi apăsat pe trăgaci. Eu eram coșmarul lui, păcatele lui venind să-l hărțuiască, și n-am vrut să-l las în pace. Eu reprezentam toate temerile și păcatele lui, ambalate într-un singur pachet... Eu am fost pedeapsa lui, căzută din cer, iar el a fugit ca un nebun în deșert... s-a așezat, și-a privit soarta în ochi și și-a dat seama că nu există decât o cale de eliberare....

   - Era un om groaznic?

   - Nu, nu era groaznic deloc.

   - Acum va arde pentru totdeauna în flăcări.

   - Chiar crezi asta, Timothy?

   - Așa am fost învățat.

   - Dar chiar crezi?

   - Dumneavoastră chiar credeți că l-ați omorât?

   - Da, eu l-am omorât.

   - Eu bine, eu cred că va arde pentru totdeauna în flăcări.

   - Atunci e o chestiune de credință?

  - Credință. Da, așa e. Un om care se sinucide va arde în veci.

   Cred că mai târziu am adormit. Noapte părea fără sfârșit.

   Am întors totul pe o parte și pe alta, dar oricât mă gândeam, ajungeam la același rezultat. Dacă nu aș fi fost eu, sărmanul nenorocit ar fi fost încă în viață. Poate era conștiința mea catolică.

   M-am gândit la sora Elizabeth și la felul în care îmi trădase încredea, dar asta nu mai părea acum atât de important. Ea nu omorâse pe nimeni. Ultimul meu gând în acea noapte a fost la ea, ca și visele mele. Voiam să-i spun ce făcusem.

   Voiam ca ea să-mi asculte mărturisirea.

           Îl așteptam pe Abdul, am văzut norul de praf și am auzit huruitul mașinii infernale înainte de a o vedea. Soarele bătea vertical, nelăsând nicio umbră în locul în care săteam cu bagajul și mâna streașină la ochi.

   Ultimele 24 de ore îmi păruseră o veșnicie. Mă simțeam ca un lepros. Nimeni nu-mi spusese la revedere, nici măcar fratele Timothy. Știma că așa erau ei, că nu aveau nimic cu mine, dar în felul acesta despărțirea era tristă.

   Am aruncat o ultimă privire acelui loc uitat, care tremura imaterial în aerul încins, și am avut impresia că într-o zi avea să se evapore și nimeni nu va plânge după el sau după locuitorii lui osândiți. Apoi am urcat în camionul lui Abdul, care mă aștepta, zâmbind cu dinții lui inegali, de culoarea nisipului, și cu țigara umedă strivită în colțul gurii.

   În timp ce treceam prin perdeaua de nisip și praf, asemenea unui remorcher pe cale să se scufunde pe o mare vijelioasă, l-am întrebat dacă-și amintea de un om pe care îl luase de la mănăstire și l-am descris pe fratele August. El a dar din cap, a scuipat și mi-a spus că nimic nu e gratis, cu atât mai puâin o informație. I-am mai dat niște bani, iar el i-a îngrămădit în buzunarul de la cămașă și mi-a spus că eram un tip de treabă.

   Purta o cămașă ponosită de safari și o pălărie găurită de un glonț. A izbucnit în râs, ca un bandit ce era, și s-a scărpinat la subsuoară, aproape scăpând camionul de sub control.

   Își amintea de omul cu păr argintiu. Dar îl dusese numai până într-un sătuc de pe țărmul Mediteranei și îl lăsase acolo. De atunci nu-l mai văzuse.

   Îi dădusem banii degeaba. Dar nu mai conta. Știam tot ce aveam nevoie să știu despre fratele August. Ordinele lui veneau de la Roma.

5

După ce își croise drum prin ororile casei lui Vespasiano Sebastiano și ale lichidării mănăstirii toscane de assassini, sora Elizabeth se temea de întoarcerea la fondo-ul nunciaturii Veneției. Răul și vărsarea de sânge deveniseră apăsăstoare, având un efect claustrofobic.

   Se întreba cum să abordeze problema Arhivelor Secrete când, printre hârtiile ei, găsi foaia din dosarul lui Val, pe care se afla o inscripție într-un cod simplu, impenetrabil. Înainte nu îi acordase prea multă atenție, dar acum situația se schimbase.

   AS TV IV SV. CF. PBF.

   Elizabeth scoase o altă foaie de hârtie și copie cifrul de mai multe ori, încercând să gândească asemenea lui Val. Ce însemna?

   Adormi cu el în gând și se trezi învârtindu-l pe toate părțile. Nu putea să și-l scoată din minte. Era ca numărul de telefon al unui iubit, imprimat în amintire, ceea ce o făcu să zâmbească,  gândindu-se la un iubit al ei de demult. Și el ar fi putut fi contemporan cu acei prinți renascentiști despre care citise. Totul se petrecuse cu atât de mult timp în urmă. Trecutul.

   Începu să dezlege, treptat, codul, pe drum către Vatican.

   Să spunem că AS înseamnă Arhivele Secrete. Apoi ea crezu că știe ce înseamnă TV.

   Se duse la monseniorul Petrella, prefectul, și îl rugă să o ducă în Turnul Vânturilor.

   Când ajunseră în încăperea elegantă, cu cercul zodiacal desenat pe podea, Petrella aruncă o privire neliniștită conținutului ei.

   - Vă dați seama cât de neobișnuit este pentru noi să lăsăm pe cineva să răsfoiască buste-le de aici. Nu facem niciodată așa ceva, din toate motivele. Dar s-a făcut o excepție pentru sora Valentine. O prietenă a răposatului domn Lockhardt...

   Ridică din umeri și asta spuse tot ce era de spus.

   - Nouă, celor de la Arhive, ne-a fost un prieten neprețuit. Aceeași excepție o facem pentru dumneavoastră, soră.

   - Vă rămân îndatorată, monseniore. Val a petrecut mult timp aici, nu-i așa?

   - Da, am impresia că - stați să văd, cum a spus ea? A, da, a spus că a dat peste un filon aici.

   - Atunci eu am să-l exploatez, monseniore. Dacă îl găsesc.

   Monseniorul Petrella aprobă din cap, zâmbind subțire.

   Odată rămasă singură, ea cuprinse cu privirea încăperea, încercând să înțeleagă restul codului lui Val. Poate că nu avea nicio legătură cu Turnul Vânturilor. Dar, pe de altă parte, poate avea.

   Nu reuși să găsească o cifră romană IV care să i se pară relevantă. Asta o puse pe gânduri pentru un timp. Al patrulea raft? Al patrulea de unde? Trebuia să cunoști așezarea primului ca să știi unde se află al patrulea...

   Frustrată, pierdu câteva ore cercetând fără folos prin dosare, pomenindu-se la sfârșit transpirată, plină de praf și descurajată. Poate că o luase pe un drum cu totul greșit.

   Se întrebă dacă Driskill se distra tot atât de bine în Alexandria, căutând alte urme ale lui Val. Distracție! Se gândi la rana lui, apoi și-l scoase cu totul din minte.

   Dar continua să-și croiască drum prin materiale, căutând la întâmplare ceva, orice. Assassini. Acesta era scopul ei, trebuia să fie, fiindcă altceva nu avea. Assassini și cei 5 morți de pe lista lui Val. Cinci morți și unul aflat încă în viață. Erich Kessler. De ce își închipuise Val că el avea să fie următoarea victimă?

   Răsfoi în continuare, la întâmplare, dosarele, îndoindu-se că ceea ce făcea avea vreun sens - plimbându-se la nesfârșit printre foi și bucățele de hârtie, cu speranța că va găsi vreo nouă referire la assassini.

   În adâncul sufletului, știa că era o muncă titanică. Dar nu era încă pregătită să renunțe. Ar putea, la fel de bine, să nu-și mai facă probleme. Câteva zile pierdute, și ce dacă? Nu se sfârșea lumea.

   Se ridică, se scutură de praf, așa cum făcuse, probabil, și Val, merse la fereastră și privi pe deasupra Vaticanului, nesigură dintr-o dată de ziua în care se afla, întrebându-se dacă fusese la slujbă doar cu câteva ore înainte sau fusese ieri?

   În această clipă de libertate, se trezi uimită, recunoscând o calitate pe care o aveau și ea, și Val - puterea de a se dedica muncii sale, excluzând total lumea exterioară. Așa fusese ea încă din copilărie. Munca avusese întotdeauna prioritate față de orice altceva, în viața ei. Val, totuși, reușise să cuprindă mai mult. Se dedicase unei cariere mai neiertătoare decât a lui Elizabeth, dar îi găsise un loc și lui Curtis Lockhardt. Dar așa era Val, așa era viața ei.

   Elizabeth simți la fereastră, adierea vântului și căldura soarelui. Ea nu era Val și nu putea să-și trăiască viața așa cum Val o trăise pe a ei. Trebuia să înfrunte restricțiile pe care și le impusese singură - care o reținuseră de la...

   Deodată îi veni în minte un alt mod de a aborda codul lui Val.

   Lasă IV. Treci la SV. Singurul SV pe care îl cunoștea era prescurtarea de la sud-vest. Iar camera din turn era structurată în jurul cercului zodiacal, cu compasul.

   Acolo, strivit între rafturile cu cărți, se afla un mic cufăr îmbrăcat în piele, ceea ce mai rămăsese dintr-o cutie de pălării a unui om din secolul XIX. CF. Cufăr.

   „Val!”

   PBF.

   Desfăcu legăturile și ridică ușor capacul de piele groasă.

   Acolo, împachetată cu atenție în copertele originale, se afla prima variantă dactilografiată a manuscrisului din 1934 al lui Pryce Badell-Fowler, Putere și politică ecleziastică. Trecuse nacatalogat de mai bine de jumătate de secol, scăpase din plasa regulii celor 100 de ani, fusese aruncat în acel cufăr nebăgat în seamă, lăsat să se umple de praf și să fie descoperit cândva, într-un viitor îndepărtat, de un învățat sau un student încă nenăscut.

   Îngenunche lângă cufăr, ridică manuscrisul și se uită la nume. Pryce Badell-Fowler. PBF. Ucis în hambarul lui transformat în birou, lângă Bath, cu numai 6 luni în urmă. Unul dintre cei 5...

   Legate de pagina titlului se aflau două foi din papetăria autorului, cu numele lui gravat în partea de sus, iar sub el Bath-England.

   Prima foaie era datată 4 ianuarie 1931, o scrisoare către papa Pius al XI-lea, în mare o scrisoare oficială mulțumind Sanctității sale pentru facilitarea „accesului la unele materiale rămase neatinse până acum de mâna vreunui învățat”.

   A doua scrisoare, datată 28 martie 1948 și adresată papei Pius al XII-lea, arăta că autorul mai avea „doar un pas până la încheierea celui de-al doilea volum atât de așteptat. După cum știți, a trebuit să studiez problema folosirii în trecut, de către Biserică, a asasinilor profesioniști. Vă mulțumesc pentru rezerva pe care ați arătat-o în discutarea acestor probleme, dar vă sunt recunoscător și pentru candoarea dumneavoastră din conversațiile noastre mai puțin formale. Nu mai e nevoie să adaug că îmi dau seama foarte bine de natura sensibilă a aducerii acestei probleme în secolul nostru, mai precis în cazul lui Benito Mussolini. Nu pot decât să sper că dumneavoastră, Sanctitate, în marea dumneavoastră înțelepciune, înțelegeți nevoia mea de a-mi continua cercetările.”

   Scrisorie erau o fereastră deschisă spre trecut.

   Fascinată de prezența aproape palpabilă a englezului în încăpere, ea începu să citească, răfoind, fluturând paginile, sperând. Spre sfârșitul manuscrisului găsi ceea ce căuta...

       Despre assassini se știe foarte puțin și la fel de puțin se poate dovedi. 

   Ei mișună prin capitolele cele mai întunecate ale istoriei medievale și renascentiste, asemenea câinilor sălbăticiți care bântuiau la periferiile Romei, ospătându-se uneori cu carnea celor neatenți, a infirmilor, a celor nu prea iuți de picioare sau a celor al căror curaj era născut dintr-o credință nefondată pe propria lor invulnerabilitate.

   Unii dintre acești ticăloși erau devotați până la moarte papei: aceștia erau asasinii papei, după cum ne arată puținele dovezi scrise care au scăpat eforturilor susținute ale Bisericii de a le șterge din istorie. Deși zvonurile continuă să spună că dovezi documentare există bine ascunse în firidele adânci din anumite mănăstiri uitate de lume, niciuna nu a ieșit la lumină în timpul vieții celor care au trăit atunci.

   Assassini-i papei au apărut de mai multe ori în timpul acelei perioade în care Biserica, într-un secret desăvârșit, a contruit și întărit puterea statelor papale. În timpul domniilor scăldate în sânge și corupte ale lui Sixtus al IV-lea, Inocențiu al VIII-lea și Alexandru al VI-lea, tatăl lui Cesare Borgia, assassini-i au înflorit, torturând și omorând adversarii politici ai puterii papale, nu numai din Roma, dar și din orașele-state îndepărtate ale Italiei.

   Își îndeplineau sarcinile lor îngrozitoare cu ajutorul otrăvii, al pumnalului sau al strangulării. Din numeroasele lor victime, ne vin imediat în minte familiile Colonna și Orsini, din Roma, care au încercat să submineze autoritatea Bisericii pentru a-și întări propria influență și putere. Ambele familii au fost decimate de assassini, iar cei obligați să fugă de pe câmpul de luptă au fost urmăriți și șterși de pe fața pământului - bărbați, femei, copii.

   S-a spus că o organizație mai îngrozitoare și mai fanatică în devotament n-a mai existat în cultura occidentală. Assassini-i riscau totul pentru a-l sluji pe papă.

   Ei nu trebuie confundați cu tâlharii obișnuiți care băteau străzile de atunci, colindând aproape necontrolați întreagă Romă, și nici cu asasinii plătiți pe care orice familie cât de cât importantă îi angaja pentru a rezolva treburile în numele lor. Assassini-i erau făcuți dintr-un material de o cu totul altă calitate: deseori erau nobili, uneori chiar duci sau membri ai clerului, care își cumpăraseră funcțiile cu o ușurință arogantă, zdrobitoare; mai erau fanaticii care își considerau activitatea ca un serviciu suprem adus Bisericii.

   Unul dintre cei mai temuți assassini se spune că ar fi fost chiar fiul nelegitim al lui Ludovico Sforza, senior din Milano.

   Când diferitele orașe-state au început să se alieze cu Roma și să participe financiar, lista celor care contribuiau la averea assassini-lor a crescut simțitor... în secret absolut. Deseori, assassini-i erau fii nelegitimi sau al doilea și al treilea născut al marilor familii, care se puneau în slujba clerului pentru a îndeplini diferite sarcini. Numărul lor se că a crescut foarte repede. Statele papale trebuiau apărate cu orice preț.

   Nu numai Cesare Borgia bântuia străzile noaptea cu garda lui înarmată, într-un fel de orige a sângelui, îndeplinid răzbunarea în numele Bisericii, dar și alții ca el i-au urmat exemplul.

   În timpul domniei papei Iulius al II-lea, pontif blând și iubitor de pace, prezența assassini-lor a început slăbească. Au intrat într-un fel de eclipsă, alunecând prin faliile istoriei. Timp de mai multe secole ei s-au făcut remarcați doar sporadic, atunci când tensiunile amenințau să distrugă Biserica.

   În timpul Inchiziției iezuite din centrul Italiei, assassini-i au ieșit din nou la lumină și, o vreme, numai menționarea acestui cuvânt era de ajuns pentru a provoca teamă în rândul dușmanilor politicii papale.

   Apoi, după ce Inchiziția a luat sfârșit, ei au dispărut. S-au întors în întunericul din care veniseră și unde stau liniștiți, în beznă și duhoare, așteptând.

        Nu mai era nimic altceva despre assassini, doar acea notiță scurtă care anunța, probabil, cuprinsul celui de-al doilea volum.

   Afirmațiile lui Badell-Fowler puteau fi, desigur, puse la îndoială, dar, de fapt, așa erau afirmațiile tuturor istoricilor Bisericii. Istoria Bisericii era, prin natura ei, înțesată de contradicții; adevărul era contorsionat de gelozie, răzbunare și ura permanent susținută dintre familii.

   Sorei Elizabeth îi era greu să și-l imagineze pe Cesare Borgia bântuind pe străzi într-o orgie a sângelui, din moment ce, după părerea ei, el era unul dintre oamenii cei mai străluciți și civilizați din acea vreme. Avea impresia că Badell-Fowler fusese, în mare măsură, păcălit de presa proastă care i se făcuse spaniolului în publicațiile italiene de atunci. Era mai bine să-l conideri pe Cesare ceea ce, de fapt, fusese, modelul pentru prințul Machiavelli.

   Dar asta nu avea nicio importanță.

   Firul neîntrerupt al existenței assassini-lor o fascina.

   După ultima pagină a manuscrisului, găsi o foaie din însemnările lui Badell-Fowler, scrisă cu cerneașă neagră de o mână sigură, fermă. Înțelesul cuvintelor era criptic, dar subtextul se afla acolo.

   1949

   Câți dintre ei se aflau acolo? Au murit toți? NU!

   Activități de război.

   Simon conducătorul?

   Complotul Pius...

   Trădat de...?

      Elizabeth încerc să se așeze și să-și încetinească bătăile inimii. Nu știa exact ce însemnau toate astea, dar avea senzația că se află în mijlocul lor, al assassini-lor. Val citise asta: acum împărtășeau o taină.

   Acum totul era să rămână în viață. Fusese atrasă într-un vârtej în care preoții puteau fi angajați pentru a ucide - Dunn nimerise, se pare, ținta atunci când găsise bucățica de pânză dintr-un impermeabil negru. Omul care o omorâse pe Val, care ieșise din noapte încercând să-l omoare pe Ben - putea fi chiar un preot, nu cineva deghizat! Badell-Fowler crezuse așa, Val aflase și ea, iar Elizabeth îi simțea aproape în spatele ei, îndemnând-o să continue, oferindu-i ajutorul lor. Avea senzația că erau ca o familie, ceva aproape sfânt.

   Copie lista scrisă de mână a lui Badell-Fowler.

   Apoi rămase liniștită, ascultând fâșâitul uși, insistent al ventilatorului, urmărind curenții de aer răvășind nenumăratele bucăți de hârtie, sângele Arhivelor Secrete.

   Badell-Fowler fusese omorât pentru că descoperise ceva despre assassini. Munca lui de o viață dispăruse în flăcări. Nu, bunule domn, n-au murit toți în 1949 și n-au murit nici acum. Ceva de acum făcuse ca uciderea acestui bătrân, supraviețuitor al atâtor ani, să devină necesară...

   Ușor, un surâs îngândurat îi apăru pe buze.

   Nu știa ce rezolvase Ben Drsikill, oriunde ar fi fost. Dar ea târâse assassini-i din bezna secolelor unde fuseseră îngropați. Ea îi găsise în secolul XX, unde își reîncepuseră activitatea.

   Acum, la naiba, putea să ambaleze totul și să-i ofere pachetul lui Ben Driskill. Putea să-i dovedească că nu era ceea ce credea el, o susținătoare fără minte, neloială a papei, care își înghițise lecția de teologie fără să o mestece și căreia nu-i păsa decât de Biserică, Biserică și iar Biserică. L-ar face să înțeleagă că ea voia să-l găsească pe ucigașul lui Val la fel de mult ca și el. Era și lupta ei, indiferent unde ar fi purtat-o.

   Dacă era o reacție meschină, un triumf meschin, nu-i nimic. Putea să trăiască cu asta. Atâta timp cât putea să-i dovedească lui că se înșelase în privința ei.

           Trebuia să spună cuiva. Și cine era mai potrivit decât aliatul cel mai apropiat al lui Val în ierarhia Bisericii? Dacă Val ar fi trăit, dacă și-ar fi construit cazul spre propria ei satisfacție, s-ar fi întors inevitabil către Sfântul Jack.

   Îl sunase pe Sandanato și îi spusese că începuse să se lămurească de ceea ce făcea Val, dar avea nevoie să vorbească cu cardinalul D`Ambrizzi. După o oră, el o sunase înapoi la birou. Eminența sa își aranjase programul serii și s-ar bucura dacă ea ar lua masa cu el în aparamentul de la Vatican.

   Își petrecu timpul rămas alcătuind prezentarea pe care urma să o facă.

   Într-o lume a bărbaților, ea avea un mare dezavantaj: dacă nu avea grijă, putea să-și distrugă cazul înainte de a apuca să-l prezinte. Nu era nevoie decât de o mică slăbiciune feminină, de o scăpare involuntară de entuziasm nefondat. Pentru ei ar fi fost o mare bucurie să o prindă la cotitură, nu pentru că nu le-ar fi plăcut de ea sau n-ar fi avut încredere în ea, ci dintr-un fel de instinct: era femeie, călugăriță și, prin urmare, nu avea mare importanță.

   Această atitudine nici măcar n-o înfuria. Era ceva dat. Trebuia să se resemneze. Așa că își adună descoperirile - porcăriile, cum ar fi spus Val - și își impuse o ordine lucidă, analitică.

      Acum tacâmurile de la cină fuseseră adunate, iar cardinalul și Sandanato îi ascultaseră povestea.

   D`Ambrizzi fusese foarte atent, de la început până la sfârșit, și o privise în liniște din spatele pleoapelor lui grele, zbârcite. Sandanato fusese și el tăcut, abia atingându-se de mâncarea excelentă, pregătită de bucătarul favorit al cardinalului. El dădea întotdeauna impresia că se hrănea numai cu nervi și fum de țigară.

   Când ea ajunse la sfârșit și ridică ceașca de cafea, cardinalul își mișcă trupul masiv și vorbi:

   - Cred că nu greșesc, soră, dacă spun că acum mulți ani a existat o anumită controversă în jurul acestui Badell-Fowler. După război.

   Cardinalul își agita ușor coniacul în pahar, savurând buchetul. Sandanato își aprinsese un trabuc, frecându-și cu degetul ochiul obosit.

   - Scrisese ceva despre legăturile Bisericii cu serviciul de spionaj al lui Mussolini. Nu era un mare secret! Dar ce poți să pretinzi de la un englez? Nu a criticat el legăturile cu nemții ale lui Pius al XII-lea? N-a spus el că s-a aliat cu naziștii, că a participat la furtul operelor de artă? Unii au considerat ă afirmațiile lui erau prea explozive și el a devenit nepopular în aceste cercuri înalte.

   Chicoti adânc în piept.

   - Apoi?

   Ridică din umerii lui masivi.

   - Tăcere. Acești oameni știu să se facă nevăzuți. În orice caz, astăzi toate acestea par vești învechite. Nimic nu e mai mort decât un scandal din trecut.

   Sora Elizabeth se aplecă hotărâtă înainte.

   - Dar, lăsând la o parte ceea ce oamenii au crezut sau au făcut atunci, Eminență, Badell-Fowler a fost ucis acum câteva luni, iar munca lui, care ar fi trebuit să alcătuiască al doilea volum al cărții despre assassini - a fost făcută scrum. Era un om bătrân, dar ei n-au putut să-i aștepte moartea. A trebuit să-l omoare acum.

   Ea respiră adânc, căutând în ochii lui orice urmă de bunăvoință. Negăsind niciuna, continuă:

   - Scandalurile din trecut pot deveni, uneori, adevăruri acceptate. Nimeni n-ar mai nega acum că unele dintre acele povești mai puțin onorabile au fost adevărate. Biserica era băgată până peste urechi în treburile acelea în timpul războiului...

   - Draga mea, spuse D`Ambrizzi cu blândețe, Biserica a fost întotdeauna cu un picior în groapă, ca toată lumea. Și a avut întotdeauna oamenii ei mari și buni. Câteodată răul și binele sălășuiesc chiar în același om. 

   Se uită la Sandanato.

   - Nimic nu e mai intersant decât un caz ca acesta, nu crezi, Pietro? Toți cunoaștem  astfel de oameni... și Biserica nu e decât suma bărbaților ei. Și a femeilor ei, bineînțeles.

   - Nimeni nu știe cu siguranță ce a fost distrus în incediu, spuse Sandanato. De ce ar fi așteptat atâtea decenii, dacă știa ceva atât de dramatic cum spui dumneata, soră?

   - Habar n-am. Eu nu fac decât să lucrez cu ceea ce am. Știm că Badell-Fowler încerca să afle întreaga istorie a assassini-lor. Știm că a fost victima unei crime... și știm că munca lui a fost distrusă. Cred că și munca a fost ținta lor, alături de el. Nu vedeți? Sau am înnebunit eu?

   Ea clătină din cap.

   - Nu, nu e imaginația mea... toți acești oameni, inclusiv sora Val, au fost omorâți. În mai puțin de 2 ani. E posibil să nu fie nicio legătură între ei?

   - Nu pare posibil, la prima vedere.

   Cardinalul părea mulțumit de continuarea discuției. Nu dorea să-i închidă gura.

   - Ideea asta cu assassini-i mă face să fiu sceptic.

   - Dar, spuse ea, cineva știa, fără îndoială, că Badell-Fowler avea un hambar plin cu dinamită... care putea să explodeze fiindcă era îndreptată către ei. E chiar atât de greu de crezut? Pentru ce altceva l-ar fi putut omorî, distrugându-i toate urmele? Val era mult mai inteligentă decât mine și, acă eu am ajuns atât de departe, ea unde ajunsese? A fost ucisă din același motiv ca și Badell-Fowler... mai mult sau mai puțin. Ce n-aș da să văd ce descoperise el!

   Își puse frâu entuziasmului, nedorind să strice totul tocmai acum.

   - Dacă el a ajuns pe urmele assassini-lor până în secolul nostru... dacă a dat nume, numele ucigașilor din sânul Bisericii...

   Se cufundă în fotoliul greu, sculptat.

   - Gândiți-vă doar! Activități criminale în interiorul Bisericii, coordonate din interiorul Bisericii. Ceea ce ne duce la marea întrebare, nu-i așa? Coordonate de cine?

   Puse ceașca de cafea pe masă și își duse încet paharul de coniac la buze, sorbind din el doar ca să tacă din gură.

   - Săracii assassini, murmură D`Ambrizzi, clătinând din capul lui uriaș. O teroare veche, dar încă puternică. Calul de bătaie al istoriei Bisericii. Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc că mă îndoiesc de existența celui de-al doilea volum al lui Badell-Fowler. Sunt de mult timp pe-aici, cred că aș fi auzit de o asemenea carte - am și eu sursele mele, nu crezi? Nu, soră, e o poveste veche și destul de îndoielnică.

   Nu voia să intre într-o discuție contradictorie cu cardinalul, dar a naibii să fie dacă o lăsa baltă.

   - Dar acest Simon Verginius? Cine era? Și când? Vreți să spuneți că Badell-Fowler a fost nebun?

   - Doar ușor de păcălit, soră. A găsit ceea ce voia el să găsească. Nu e o greșeală foarte rară printre istoricii de un anume fel. Ca și pentru jurnaliști. Cât despre acest Simon... să-ți povestesc despre el. Vezi, eu eram acolo. În timpul ocupației, la Paris, Simon era un mit convenabil, un fel de Robin Hood. Avea 10 nume, sute de fapte atribuite lui, un erou bun la toate, care n-ar fi putut să facă nici a zecea parte din ceea ce i se punea în cârcă. Nu era un singur om, erau mai mulți. Unii curajoși, alții probabil criminali, toți anonimi... oameni care făceau lucrurile ce se fac uneori în timp de război... Badell-Fowler a dat peste aceste povești și le-a crezut. Mulți au pățit așa de-a lungul anilor. Crede-mă, soră, am fost acolo.

   - Ați fost acolo, bineînțeles, spuse ea cu sfială. Și assassini-i sunt tot un mit?

   - După atâta timp nici nu mai contează.

   Zâmbi binevoitor.

   Ea își mușcă buza și își strânse mâinile în poală.

   - Dar sunt victime ale unor crime acum, spuse ea încet, gândindu-se că putea să-și ia greutatea de pe inimă, din moment ce nu știa dacă va mai avea altă ocazie. Ele nu sunt mituri. Dacă, am spus acă, ar fi ceva adevărat în legendele despre assassini, atunci aceste crime n-ar fi în stilul lor?

   Simți că Sandanato își întorsese privirea, studiind fumul care ieșea din trabuc, ferindu-se să se implice în teoria ei enervantă.

   - Nu se porivește cu ideea că ucigașul din New York și Princeton a fost un preot? Cineva din interiorul Bisericii?

   - Da, da, lătră D`Ambrizzi, pierzându-și pentru o clipă expresia calmă. Dar dacă vine din interiorul Bisericii, atunci ar trebui să vină dintr-o poziție înaltă, cu foarte multă autoritate... nu pot să cred, soră.

   - Dar nu poate fi, la fel de bine, o grupare laterală? Bazată pe vechii assassini? Fanatici? Cineva cae dorește un regim de teroare ar avea nevoie de oameni dispuși să omoare...

   - Unde, soră? întrevă Sandanato. Unde ar putea găsi astfel de oameni? De ce le-ar cere cineva să omoare? De ce ar fi dispuși să o facă? Mie mi se pare o explicație prea fantezistă...

   - Nu e nimic fantezist în omorârea a 8 oameni, se încăpățână ea. Cineva i-a omorât. Cineva îmbrăcat în preot a omorât cel puțin o parte din ei, dacă nu pe toți...

   - Dar spuneți că Badell-Fowler a fost omorât din cauza cercetărilor lui asupra assassini-lor, zise Sandanato.

   Ochii lui îi întâlniră pe ai ei, prin fumul de țigară. Ea se simți de parcă ar fi atins-o.

   - Dar ceilalți 4? Ei nu aveau nicio legătură cu assassini-i. Ei de ce au fost omorâți? 

   Se încruntă, strângându-și buzele.

   - Ați construit un complot imens. Vă întreb, ce anume ar merita acesta? Ce legătură putea să aibă Simon Verginius și cu assassini-i acum 40 de ani? Ce poate fi atât de important?

   Ea se uită cu coada ochiului la cardinal.

   - Cine știe?

   Se hotărî să riște.

   - Poate alegerea noului papă...

   Liniștea se lăsă la masă ca o ceață groasă. La naiba, acum mersese prea departe! Era o gafă îngrozitoare să facă această remarcă în fața lui D`Ambrizzi, poate candidatul cel mai important la coroana papală...

   În cele din urmă, chipul cardinalului se destine în zâmbetul lui caracteristic.

   - Exact ca Val, spuse el. Soră,  trebuie să recunosc că știi să gândești. Un adevărat Machiavelli - am spus-o ca un compliment. Acum văd de ce sora Valentine îți prețuia atât de mult prietenia.

   Sandanato mai turnă cafea în ceștile micuțe. Curentul de la fereastra deschisă mișca flăcările lumânărilor. Conversația se îndepărtă de la misiunea surorii Elizabeth și ea știu că momentul trecuse.

   Nu știa exact cum să interpreteze reacția lor: evident că scepticismul lor față de teoria conspirației din sânul Bisericii făcea parte din testul la care fusese supusă. Dar în ce măsură le captase atenția?

   În timp ce conversația își urmă făgașul, ea privi din nou împrejur, încercând să prindă ceva în obiectiv, o idee care i se strecurase în minte.

   Apartamentul cardinalului din Palatul Apostolic era în întregime baroc, gemând de piese antice neprețuite și tablouri ale câtorva maeștri italieni. Un Tinoretto, pe care i-l dăruise Pius pentru serviciile aduse în timpul zărboiului, domina încăperea.

   Tensiunea provocată de povestea lui Val din Arhivele Secrete trecuse, iar cardinalul se cufundă în istorie, cu gândurile alergând pe drumurile deschise de ea. Insistă asupra unor aspecte sângeroase din istoria Bisericii, trăgând o mulțime de pilde.

   Ascultându-l, ea se gândi că avusese dreptate în privința dualității Bisericii, aflată mereu cu picioarele în noroi și cu privirea la cer. Val o numise Ianus cu două fețe, cele două fețe ale Bisericii Romano-Catolice.

   D`Ambrizzi vorbi despre Cesare Borgia și despre assassini pe care i-a folosit o dată, de două ori, până când a reușit să-l strângă de gât pe soțul Lucreziei, în patul lui, în vara anului 1500. Vorbea de parcă ar fi fost acolo, un prieten intim am familiei Borgia.

   Crima a fost o lovitură politică, cu scopul de a o elibera pe sora lui dintr-o căsătorie pentru a o introduce în alta, foarte importantă, cu Alfonso d`Este, moștenitorul ducatului Ferrara. Alianța astfel încheiată a fost un succes, iar în cinstea Lucreziei, dragul ei frate a organizat o petrecere strălucitoare de despărțire, în 1501, de Sărbătoarea Tuturor Sfinților.

   - O petrecere fabuloasă, spuse cardinalul cu ochii închiși, de parcă ar fi răsfoit prin amintiti. Cincizeci de curtezane dansând dezbrăcate, adunând cu dinții castanele de pe jos, în timp ce bărbații le priveau. Orium, lucrurile au ieșit destul de bine pentru toată lumea. În afară de soțul omorât, bineînțeles. Cesare a reușit să ia pământurile familiei Colonna, i-a aruncat pe Orsini în închisoare și a intrat în familia d`Este de Ferrara. 

   Își deschise încet ochii.

   - Nu era de glumit cu el.

   Sora Elizabeth se gândea la curtezanele goale și la castane, în timp ce auzi ultima frază:

    „Nu era de glumit cu el...”

   - Preotul care a omorât-o pe Val și a încercat să-l omoare pe Ben Driskill, îl întrerupse ea, uitând cu desăvârșire bunele maniere. Omul cu ochelari și păr argintiu...

   - Da, soră?

   D`Ambrizzi se întoarse indulgent către ea.

   - El are vârsta potrvită - arată foarte bine, dar are vârsta potrivită. E unul dintre ei... A fost dintotdeauna. Sunt sigură, o simt... toată discuția asta despre Badell-Fowler și assassini din timpul războiului - nu vedeți? Totul se leagă... acest Simon Verginius despre care Badell-Fowler credea că putea fi conducătorul lor? El e preotul nostru cu păr argintiu! E Simon Verginius! Și asta nu e tot. Complotul Pius de care vorbește în însemnanrea asta? Gândiți-vă la Pius - ce ticălos a fost sau e posibil  să fi fost, legăturile lui cu germanii, cu niște germani nu tocmai curați... Ei bine, Pius i-a folosit pe assassini în Cel de Al Doilea Război Mondial - probabil ca să-i ajute pe naziști în afacerea despre care vorbeați, Eminență, furtul operelor de artă! Se potrivește, nu-i așa? Oricum, merită să te gândești.

   Se opri și le zâmbi, după ce depășise cu mult limitele bunei-cuviințe pe care și le impusese, dar fără să-și facă prea multe griji. Cel puțin pentru un minut sau două.

   D`Ambrizzi și Sandanato se holbară la ea, apoi unul la celălalt, negăsind răspunsul potrivit.

   Val ar fi fost a naibii de mândră de ea!

        Callistus se trezi dintr-un somn agitat mult după miezul nopții și rămase întins în așternuturile umede, transpirat, cu o durere ușoară de cap, pe care, slavă Domnului, o putea suporta.

   Privi luna, pe fereastră, aflată exact în fața lui, și își dădu seama că lumina ei albă, rece, îndepărtată, lipsa ei de implicare, îl făceau să se gândească la moarte. În prezent era și greu să nu te gândești la moarte. Chiar și înainte de boala asta, moartea făcuse tot timpul parte din viața lui de preot. Atât cât își putea aminti, slujbele de înmormântare nu lipsiseră niciodată. Intrau în îndatoririle sale.

   În urmă cu 30 de ani, fusese un simplu monsenior, inteligent și ambițios, la secretariatul de stat al Vaticanului, aflat chiar în epicentrul seismului care scuturase Biserica la moartea lui Pius al XII-lea. Acum te așteaptă o moarte colosată, cu intensitate de cataclism!

   În liniștea din încăperea luminată doar de razele lunii, Callistus se auzi izbucnind în râs. Dumnezeule, ce vremuri fuseseră acelea!

   Pius fusese ultimul dintre pontifii de moră veche: arogant, autocratic, disprețuind ceea ce alții ar fi numit bun-simț.

   Monseniorul Salvatore di Mona îl considerase rigid din puncy de vedere moral, ruinat sufletește într-un mod ciudat și, destul de probabil, nebun. Vrednic de dispreț, în lumina faptelor sale din Cel de Al Doilea Război Mondial, pe care foarte tânărul Sal di Mona îl petrecuse, în pare, în Parisul ocupat. Nebun, din cauza „viziunilor” pe care Pius pretindea că le-a avut în ultimii săi ani de viață.

   La moartea bătrânului nemernic, monseniorul di Mona, o prezență în ascensiune pe treptele ierarhiei bisericești, fusese destul de aproape de ororile demne de râs ale aranjamentelor funerare, ca să nu le poată uita niciodată. Fusese suficient ca să-l convingă că nu puteai ști când vine timpul să plătești pentru păcatele tale. În cazul lui Pius, nota de plată ajunsese târziu, la câteva ore după ce își dăduse ultima suflare.

   La Vatican se știa foarte bine că Pius a trăit mai mult decât i-a fost dat, datorită tratamentului unui doctor gerontolog suedez, Paul Niehans, un protestant, pentru numele lui Dumnezeu, printre pacientii căruia se numărau regele George al V-lea, Konrad Adenauer și Winston Churchill. Toți suportaseră tratamentul cu celule vii al lui Niehans, care consta în injecții cu țesut purificat, luat de la mieii uciși de curând.

   Când Pius își trăia ultimele ore, la Castel Gandolfo, în toamna anului 1958, iezuiții de la radio Vatican au renunțat miraculos la discreția obișnuită și au transmis în direct chinurile morții, inclusiv rugăciunile rostite la patul celui muribund.

   Monseniorul di Mona ascultase transmisiunea în biroul lui, din moment ce, oricum, toată activitatea Vaticanului se oprise. El, împreună cu alți 3 preoți, puseseră un pariu asupra momentului morții, care a venit la ora 4 dimineața, pe 9 octombrie. Di Mona nu câștigase pariul, dar moarte lui Pius fusese o răsplată îndeajuns de mare.

   Apoi s-a instalat teatrul absurdului.

   Cadavrul pontifului decedat a fost înbălsămat la Castel Gandolfo de către medicul său personal, Galeazzi Lisi, și un specialist, Oreste Nuzzi. După aceea a fost transportat la Roma într-un dric municipal, împodobit cu 4 îngeri auriți, un giulgiu de damasc alb, mai potrivit pentru o nuntă, și o replică de lemn a coroanei paple, care amenința să cadă de pe acoperiș la fiecare groapă din șosea.

   Monseniorul di Mona aștepta la Basilica Lateranoă, atunci când acest alai bizar a ajuns, în sfârșit.

   Niciodată nu fusese mai sincer decât atunci: el, împreună cu un preiten care gândea la fel, nu știa dacă trebuie să râdă sau să plângă. Apoi, incredibil, au auzit ceva ce semăna cu un foc de pistol.

   Primul lui gând a fost să le strige asasinilor:

   - V-ați trezit prea târziu, idioților! A murit deja!

   Dar nu fusese, de fapt, un foc de pistol. Ceva se întâmplase în interiorul deicului. În interiorul dricului!

   Slujba de la Laterano s-a desfășurat în grabă, iar dricul a fost îndreptat urgent către Vatican, unde sicriul a fost dus la Sfântul Petru. Monseniorul di Mona, reprezentând secretariatul, a ajuns să afle exact ce se întâmpla și s-a retras, clătinând uimit din cap.

   Datorită vremii neobișnuit de călduroase, Pius al XII-lea începuse să fermeneteze, iar presiunea crescuse până când corpul nu mai rezistase și, practic, expldodase. 

   Lisi și Nuzzi s-au întors, prin urmare, la treabă, muncind toată noaptea la pregătirea cadavrului pentru serviciul public, care urma să înceapă la ora 7 în dimineața zilei de 12 octombrie. După cum s-a dovedit mai târziu, necazurile de-abia începuseră.

   În timp ce ziua se desfășura - vizitatorii treceau prin fața lui în șuvoi, lumânările pâlpâiau, rămășițele lui Pius fiind îmbrăcate într-un veșmânt roșu, cu o mitră de aur pe cap - lucrurile au luat-o din nou pe un drum greșit. Era cald în Sfântul Petru. Prea cald. Paloarea cadaverică a lui Pius s-a transformat într-o culoare verzuie. Toată lumea simțea un miros cumplit.

   „Acum își arată, în sfârșit, adevărata față” gândea di Mona pentru el.

   Bunul-simț a biruit și sicriul a fost închis, introdus într-o ladă de plumb și dus, în sfârșit, în mormântul aflat în grotele de sub Sfântul Petru.

   Explicația dată acestor întâmplări catastrofale a fost destul de ambiguă, gravitând în jurul afirmației lui Lisi că el și Nuzzi au folosit metode de îmbălsămare vechi - fără injecții, chirurgie sau eviscerație - care fuseseră bune pentru primii creștini și erau, fără îndoială, potrivite pentru acest potif sfânt. Lisi a continuat să-și vândă presei povestea despre agonia morții pontifului, iar cardinalii care au condus Biserica în perioada dinainte de alegerea noului papă i-au interzis să mai pună vreodată piciorul pe pământul Vaticanului.

   Din toate punctele de vedere, sfârșitul lui Pius a fost mizerabil.

   Foarte potrivit, în ochii monseniorului di Mona, atunci, și acum în ochii lui Callistus al IV-lea. Trecerea timpului nu-i îmblânzise părerea.

   Zâmbea, atât din cauza amintirilor despre el, prins în evenimentele ridicole din acel octombrie, cât și din cauza prieteniilor care prinseseră rădăcini chiar mai înainte, la Paris, în timpul războiului, când el își dăduse seama ce monstru era, de fapt, Pius.

   Paris.

   Cuvântul îl transporta înapoi în timp, îi aducea aminte de prieteni vechi și de cauze pentru care merita să mori, să faci orice...

..............................................