Assassini, Thomas Gifford

.................................................

                       2-11

         Primele săptămâni de antrenament și încălzire s-au transformat repede într-o întrecere - o luptă pentru personalitatea noastră răzvrătită, de șmecheri, care ar fi trebuit să tocească în umilință, rugăciune, rutină, disciplină, în zgomotele și miasmele dormitorului comun al religiei.

   Apoi a venit ziua în care fratele Fulton, mai avansat cu vreo 2 ani decât noi, ne-a chemat să ne vorbească.

   - Vă veți fi întrebat, probabil, despre unele aspecte mai exotice ale micului și fericitului nostru ordin, a început el.

   Fratele Fulton era un șemecher iezuit tipic: păr blond și moale, trăsături ascuțite, de vulpe, ochi căprui care păreau să nege orice posibilitate de a lua ceva prea în serios.

   - Noi le spunem practici pe penitență, nimic înfricoșător, pentru că suntem toți băieți curajoși, iar Societatea are în vedere numai interesele noastre. Prima noastră grijă este pentru forța spirituală, vitalitatea, hotărârea și dezvoltarea ființei noastre interioare. Totuși...

   A zâmbit grupului de tineri care așteptau cu sufletul la gură căderea celuilalt pantof.

   - Totuși, nu trebuie să dăm uitării ființa noastră fizică. Știm din experiență aici, la Castelul Capului de Mort - e doar o glumă iezuită, băieți - că puțină mortificare a cărnii nu strică niciodată. S-ar putea chiar să facă bine. Durerea, vă asigur, nu face decât să ne aducă minte de adevăratul nostru scop - sunteți cu toții de acord, nu? - bine, bine. E de ajuns să vă spun că veți simți durerea și gândurile noastre se vor îndrepta - dacă totul merge așa cum ar trebui - către subiectele potrivite de meditație, cum ar fi dragostea de Dumnezeu. Înțelegeți?

   Ochii lui vioi studiau atent fiecare chip care se înclina aprobator.

   - Doomnilor, uitați-vă la aceste lucruri.

   A scos din sertarul de la birou două obiecte și le-a aruncat, la întâmplare, pe masă.

   - Haideți, luați-le! Pipăiți-le! Studiați-le!

   Eu am luat sfoara albă, împletită. Și am urmărit-o cum se legăna ca un colier valoros în mâna mea. Atingerea lanțului mi-a provocat o senzație ciudată, aproape rușinoasă.

   L-am ținut precaut, ca și cum ar fi putut să învie și să se repeadă la mine, iar fratele Fulton a continuat:

   - Aceste invenții mărunte, biciul și lanțul pentru picior, vă vor ajuta. Ele vă vor ușura efortul de a medita la devotamentul vostru față de Dumnezeu. Și la supunerea voastră. Frânghia și biciul sunt mai mult simbolice. Luni și miercuri seara vă veți dezbrăca până la brâu și veți îngenunchea lângă pat. Luminile vor fi stinse. Veți auzi sunetul clopoțelului. Atunci veți începe să vă biciuiți pe spate cu o mișcare de aruncare peste umăr. Veți continua atât cât spuneți o dată Tatăl Nostru. Nu e mare lucru.

   - Și cu asta ce facem?

   Am ridicat lanțul.

   - Aha, a spus fratele Fulton. Veți observa micile semne de pe băncile noastre când vă veți întoarce în camere. „Biciul diseară, lanțul mâine dimineață.” E o veche maximă iezuită. Benjamin, vezi ceva neobișnuit la acest lanț?

   - Legăturile, am spus eu. Una dinpărți e pilită și e foarte ascuțită. Cealaltă parte e plată, rotunjită.

   Fratele Fulton a aprobat din nou.

   - Și care dintre părți crezi tu, cu mintea ta, că trebuie apăsat în carne? Cea rotunjită sau cea ascuțită?

   - Urmează Fecioara de Fier, a spus Vinnie Haloran, iar eu o să ies pe ușa aceea....

   - Asta o păstrăm pentru anul VII, a remarcat fratele Fulton. Până atunci veți fi plecat de mult.

   A afișat un surâs angelic.

   - Țineți lucrurile astea - biciul și lanțul - sub pernă. Lanțul o să vă doară, vă promit. Îl veți lega strâns în jurul pulpei, pesub pantaloni, în fiecare marți și joi dimineața. 

   S-a ridicat cu un gest de încheiere.

   - Vedeți închizătoarea și vă dați voi seama. Ar mai fi ceva, totuși. Strâns. Să-l legați strâns. Nu e nimic mai cumplit decât să simți lanțul alunecând în josul piciorului până zornăie pe podea.

   S-a oprit în cadrul ușii înainte de a pleca.

   - Dacă se întâmplă așa ceva, vă veți simți foarte nenorociți. Luați aminte...

   M-am apucat de mortificarea cărnii cu hotărârea obișnuită.

   Cu lanțul nu era de glumit. Îl puneai în jurul pulpei, legai închizătorile strâns, iar ele îți smulgeau părul de pe picior, îți ciupeau pielea și o prindeau fix. Când îți puneai lanțul, stăteau nemișcat și strânsoarea era mai moale. Partea asta nu era chiar așa de rea. Apoi încă începeai să mergi. Mușchii se încordau. Muchia tăioasă mușca din carne, curelele se ridicau și ciupeau.

   Novicele Maconald credea că treaba asta era curată nebunie, își rădea părul de pe pulpă și lipea lanțul cu o bandă adezivă. Noi, ceilalți nici măcar nu vorbeam despre lanț. Era o luptă personală pe care o duceai singur, așa cum puteai.

   Cel mai tare durea când trebuia să stai jos. La slujbă, la micul dejun, în clasă. Legăturile ascuțite ridicau curelele și săpau șanțuri în carne. Toate pentru o cauză nobilă. Tatăl meu avea să fie mândru de mine.

   Într-o zi, la înot, Vinnie Halloran mi-a spus:

   - Hei, Ben, uită-te la piciorul tău, omule. Uită-te!

   N-am vrut să mă uit. Îl tot vedeam de vreo două săptămâni.

   - Mai bine ai grijă de el, omule! Serios, nu e bine. E puroi și mizerie verzuie. Uită-te la piciorul meu, sunt numai puncte roșii. Știi că Mac Donald își pictează semnele roșii? Dar tu ai o chestie verde acolo...

   Vinnie s-a cutremurat și s-a închis în sine.

   Dar eu nu voiam să mă dau bătut. Nu în fața unui amărât de lanț iezuit. Nu Ben Driskill. Pur și simplu, așa eram eu.

   Piciorul era infectat și făcuse cangrenă. În cele din urmă, fratele Fulton m-a găsit leșinat în closet, bălăcindu-mă în propria mea vomă.

   Doctorii de la Spitalul Sfântul Ignatius mi-au salvat piciorul, iar eu m-am bucurat foarte tare. Să-i explic tatălui meu un picior lipsă ar fi fost o crimă. Am fost nevoit să trăiesc cu durerile care reveneau din când în când. Dar mai era ceva, care mă făcea să mă simt foarte bine. Faptul că nu mă dădusem bătut.

   Câteodată am pierdut, oricine poate pierde. Dar niciodată nu m-am dat bătut. Nici în fața iezuiților. Nici în fața tatălui meu.

   Când m-am trezit, la fereastră era o lumină cenușie, neclară, și puteam să-mi văd aburii răsuflării în frigul din cameră.  Telefonul suna undeva departe. Am numărat de 4 ori și apoi s-a oprit. Ceasul meu arăta 6,45.

   Apoi m-am trezit din nou la 7,08, lăsând în urmă un vis în care striga cineva.

   Din nefericire, nu-l lăsasem în urmă. Strigătul era real, nu trena unui vis.

   De fapt, nu era un strigăt, ci, mai degrabă un urlet sugrumat care n-a durat mai mult de o secundă, două, apoi a urmat o bufnitură îngrozitoare, ca și cum un orb ar fi încercat să iasă dintr-o clădire în flăcări.

   Tatăl meu se prăbușise la capul scărilor. Am îngenuncheat lângă el.

   Nu mai semăna cu tatăl meu, era un om bătrân, cu un ochi închis, în timp ce cu celălat se holba la mine. Apoi ochiul a clipit.

   - Tată? Mă auzi?

   I-am rezemat capul de brațul meu. O jumătate a gurii i s-a contorsionat într-un rânjet. Cealaltă nu s-a mișcat.

   - Telefon, a șoptit el abia azut. Arhiepiscop... 

   A sorbit aer cu o jumătate de gură.

   - Cardinal... Klammer...

   Nu putea să omită niciun titlu. O lacrimă i s-a prelins din ochiul închis și a dispărut, ascunsă cu gelozie.

   - A sunat? Ce voia?

   - Lockhardt... Heff-Heffernan....

   Îi era foarte greu să vorbească. Așa ajunsese Hugh Driskill, salivând în colțul gurii, prăbușit la piciorul scărilor.

   - Loclhardt și Heffernan, am spus repede. 

   Cine naiba era Heffernan?

   - Morți...

   Acum era numai o șoaptă, de parcă s-ar fi îndepărtat, de parcă l-ar fi părăsit puterile.

   - Iisuse... sunt morți? Lockhardt e mort?

   - Omorât... ie-ieri....

   A clipit din nou. Degetele i s-au crispat lângă mine. Apoi a încremenit.

   Am sunat la spital. Apoi m-am întors și m-am așezat lângă tatăl meu, i-am luat mâna în mâinile mele și i-am transmis energia mea, întorcându-i serviciul.

   Voiam să trăiască.

2

           Alergă înapoi spre clădirea modernă de pe Via Veneto și se opri să-și tragă sufletul în holul îmbrăcat în marmură și crom, așteptând liftul.

   Picături de transpirație se prelingeau din vârful nasului ei cârn. Părul șaten, lung până la umeri, era strâns cu o panglică verde. 

   Își scoase căștile din urechi, și muzica, o melodie veche a formației Pink Floyd, se opri brusc. Își șterse fruntea cu mâneca tricoului.

   Alergase 3 mile și acum se îndrepta către piscina de pe acoperiș. Se opri în apartamentul de la etajul 18, își șterse transpirația de pe corp, se îmbrăcă în costumul de baie și, înfășurată într-un halat, urcă în fugă cele 3 etaje până pe acoperiș. Avea piscina numai pentru ea și înotă serios, disciplinat, într-un ritm constant, 30 de ture.

   Când ajunse în bucătărie pentru a-și pregăti cafeaua era 6,30, iar ea se trezise de la 5. Spusese rugăciunile, alergase, înotase și acum era timpul să se liniștească. Era timpul să-și înceapă ziua.

   Sora Elizabeth era mulțumită de viața ei.

   Când devenise călugăriță, nu-și făcuse niciun fel de iluzii: meditase serios, în felul ei organizat, și lucrurile ieșiseră bine. Ordinul era mândru de ea. 

   Apartamentul de pe Via Veneto era al lui Curtis Lockhardt. El vorbise personal cu sora Celestine, care se ocupase de aceste lucruri pentru Ordin, din biroul ei de la capătul Scării Spaniole. Sora Elizabeth primise repede aprobarea de a se instala aici. Ordinul îi trata pe membrii săi ca pe niște oameni maturi, demni de încredere și respect.

   Sora Valentine fusese cea care o prezentase lui Curtis Lockhardt și tot ea îi sugerase să se mute în apartamentul lui. În consecință, Lockhardt devenise pentru sora Elizabeth nu numai un prieten, și și o sursă valoroasă de informații utile în munca ei. 

   Era un exemplu perfect de colaborare, care făcea viața mult mai plăcută într-o societate închisă, sufocantă, cum era Biserica. Șmecheria era să faci mașinăria să lucreze întotdeauna pentru  tine, nu împotriva ta.

   Când se ivise ocazia, Elizabeth dovedise că putea să păstreze un secret. Își era credincioasă sieși și Ordinului, aceasta fiind condiția principală pentru a face mașinăria să zumzăie. După cum spunea sora Val, asta însemna să știi pe ce butoane să apeși. Amândouă știau cum s-o facă, deși nu apăsau pe aceleași butoane.

   Își bău cafeaua, mâncă niște pâine prăjită și răsfoi agenda, ca să vadă programul zilei. La ora 9 sosea delegația de feministe catolice din Franța, Lyons, care porniseră a acțiune de gherilă împotriva Vaticanului și doreau acoperire în ziar. Doamne-ajută!

   De 3 ani, Elizabeth era editor-șef al revistei bilunare New World, înființată de Ordin. Primii ei cititori fuseseră femeile catolice din timpul marilor convulsii sociale și religioase ale anilor `60. N-a durat mult până când o atitudine profund liberală a pus stăpânire pe revistă, apoi s-au abătut asupra ei influențele marxiste, combătute cu frie de către conservatorii înrăiți; în consecință, liberalismul s-a transformat în radicalism, iar acesta, la rândul lui, a atras, ca un magnet, nu numai reacția legitimă a celor de stânga, ci și strigătele tuturor nebunilor din Casa Domnului.

   Protestul publicului l-a trezit, în cele din urmă, pe Callistus din somnul lui pontifical, iar acesta a declarat în camera tuturor forțelor din fruntea Ordinului că a venit timpul să pună capăt acestei nebunii. Pentru binele tuturor.

   Puțin după aceea, sora Elizabeth a fost numită redactor, primul de origine americană.

   În ultimii 3 ani, ea se strecurase în vârful picioarelor printre subiectele arzătoare ale Bisericii, tratându-le cu multă obiectivitate, fără să lase nimic deoparte: controlul nașterilor, căsătoria preoților, hirotonisirea femeilor, avortul, clerul de stânga în țările subdezvoltate și din Lumea a Treia, rolul Bisericii în politica internațională, scandalurile de la Banca Vaticanului - într-un cuvânt, totul.

   New World își mărise de 4 ori tirajul, devenind un fel de forum de dezbateri pentru problemele cele mai arzătoare ale Bisericii. Ea reușise să nu-i mai trezească atenția lui Callistus. Și acum se părea că avea să-i supraviețuiască.

   Toată vara și toamna, ea, ca și oricare alt jurnalist din Roma, știuse că papa Callistus trăia de pe o zi pe alta. 

   Atmosfera de așteptare încordată, un fel de prolog vijelios, luxuriant, îi aminte de vremuri mai inocente, de bunicul ei din orășelul Oregon, unde se întorcea în fiecare an de la casa părintească din Lake Forest. Îi amintea de agitația și nerăbdarea pe care le trăia când el trebuia să o ducă la circ.

   Circul era metafora cea mai potrivită.

   Papa avea să moară și circul avea să înceapă, cu zumzăitul tobelor, cu maimuțe pe sârmă, fanfară, clovni. Și întotdeauna cu câțiva preoți în program pentru a da culoare locală.

   Roma era acum în faza repetițiilor, iar ea și aducea aminte de bunica ei, care o trezea dis-de-dimineață, și de bunicul ei, făcând plinul camionetei și mergând împreună către menajerii în răcoare zorilor, sub cerul senin și albastru, anunțând o nouă zi caniculară. Voia ca ea să vadă ce se întâmplă înainte ca dirijorul să ridice bagheta și să deschidă spectacolul, voia ca ea săștie că cele mai spectaculoase momente ale circului se desfășurau fără spectatori. Tigrii și elefanții adulmecând împrejur sau zguduind pământul, ridicându-se în două picioare și înălțându-se în aer, jucându-și rolul... Circul dinaintea spectacolului.

   Așa era Roma acum.

   Papabilii, cu ochii larg deschiși, fixați asupra marii șanse, a puterii, a locului în cărțile de istorie, se adunau asemenea tigrilor și elefanților, zguduind pământul cu greutatea lor, arătându-și colții în zâmbete sinistre... cardinalii.

   Oamni care făceau tot ce trebuia făcut pentru a se urca pe tronul lui Petru. Iar ajutoarele lor erau comercianți de putere, afaceriști. Elefanți, tigri, șiruri nesfârșite de șacali și hiene, și niciun mielușel prin preajmă.

   Doamne, cât îi plăcea!

   Îi plăceau enorm politica, intrigile, tupeul adversarilor șlefuit în luptele interne, privirile furișe, teama de un pumnal simbolic înfipt în spate, în bezna confesionalelor, un pas greșit, un cuvânt ajuns la urechea cui nu trebuie, o carieră dusă pe apa sâmbetei.

   Cine ar putea să manipuleze cel mai bine adunarea cardinalilor? Cine ar putea să flateze, să lingușească, să amenințe? Aveau să-și pună americanii influența și banii în joc? Cine avea să cedeze cel mai repede la promisiuni? Cine cunoștea pe cei mai buni ospătari din cele mai bune restaurante, cine avea să fie invitat la cele mai bune petreceri, cine avea să se năpustească și să-și instaleze cortul la Hassler? Cine așteptase prea mult ca să dea lovitura? Pe cine aveau să distrugă zvonurile?

   În acea dimineață, sora Elizabeth purta costumul albastru marin, cu rozeta purpurie la rever, simbolul Ordinului. Era înaltă, suplă, avea picioare frumoase și o siluetă foarte modernă iar cardinalul D`Ambrizzi credea că arăta foarte sexy în uniformă și nu se rușina să o spună.

   Plecă la rugăciune într-o dispoziție bună, numărându-și satisfacțiile. Abia aștepta să-l însoțească pe D`Ambrizzi și pe un bancher american aflat în vizită, în unul din renumitele lui tururi ale Romei.

   Era o ocazie bună de a-l studia pe D`Ambrizzi mai de-aproape; strângea informații considerabile asupra acelor papabili a căror listă avea să fie publicată după moartea lui Callistus, subliniind un punct de vedere din interior asupra favoriților, printre care niciun nume nu sărea mai tare în ochi decât cel al lui D`Ambrizzi.

   Încerca să stabilească handicapurile: așeza conducătorii la aproximativ 2 la 1, 8 la 5, dacă luai în considerare înscrieriile. D`Ambrizzi făcea parte dintre ei. Sfântul Jack, cum îi spunea sora Val.

   În mica biserică în care se ruga de obicei dimineața, ea aprinse o lumânare și spuse o rugăciune pentru sora Val. Era foarte nerăbdătoare să primească vești de la ea, fiindcă, atunci când își permitea, era foarte îngrijorată pentru ea. Val era foarte tulburată zilele astea și nu numai din cauza lui  Curtis Lickhardt.

   Elizabeth socotise că erau șanse de 8 la 5 ca Val să părăsească Ordinul și să se mărite cu el. Și să câștige mai multă putere. Nu, nu era asta.

   Era cealaltă problemă, despre care Val vorbea uneori.

              După plecarea franțuzoaicelor, avea două ore libere.

   Le petrecu la birou, cu transparentele trase pentru a împiedica lumina orbitoare a soarelui, în timp ce redactorul-șef, sora Bernadine, prelua toate telefoanele. Își aranjă în față, pe birou, dosarele papabililor. Parcurse încet însemnările asupra celor doi principali candidați: cardinalul Giacomo D`Ambrizzi și cardinalul Manfredi Indelicato.

   Pe când se întreba ce se ascundea în spatele acestor schițe ale personalității celor doi oameni, soara Bernadine o readuse la programul ei.

   Monseniorul Sandanato o aștepta jos, cu limuzina.

   Porniră toți într-un Mercedes al Vaticanului - Kevin Higgins, un bancher influent din Chicago, cardianul D`Ambrizzi și sora Elizabeth în spate, cu geamurile deschise, iar monseniorul Sandanato la volan.

   Higgins era prieten vechi cu tatăl sorei Elizabeth și o întâmpină cu căldură, vorbindu-i despre propriile amintiri. Nu mai văzuse Roma de mulți ani și întoarcerea nu putea fi mai plăcută decât în compania cardinalului și a fiicei prietenului său. 

   D`Ambrizzi o întâmpinase cu o înfățișare părintească și insistase să rămână și ea. Dorea să-i vorbească între patru ochi, după ce Higgins va fi plecat la treburile lui. Sandanato fusese formal, la locul lui, fără demonstrații, în contrast cu cardinalul vibrant care stătea lângă limuzina neagră, împuindu-i urechile lui Higgins, când ea coborâse în stradă, împreună cu monseniorul.

   Călătoria prin orașul fierbnte, prăfuit și împânzit de mașini, fusese punctată cu opriri pentru câțiva pași în diferite zone.

   Cardinalul D`Ambrizzi își petrecuse brațul pe după al ei, ca și cum ar fi substituit-o celei care lipsea, Val, însoțitoarea lui obișnuită, și acum se plimba încet, lăsându-l pe Higgins în spate, în grija lui Sandanato, o umbră întuencată, pregătită oricând să deschidă o ușă, să șteargă o bancă sau să aprindă una din țigărilenegre, egiptene ale cardinalului.

   Cardinalul vorbea fără oprire.

   - Nu numai că iubesc acest oraș, spuse D`Ambrizzi la plecare, în engleza lui excelentă, deși colorată de un accent puternic. Eu sunt acest oraș. Câteodată am impresia că eram aici atunci când Romulus și Remus sugeau laptele lupoaicei - nu e o atitudine prea catolică, dar e adevărat, așa simt eu. Am fost aici împreună cu Caligula și Constantin, cu Petru și Medici, și Michelangelo, îi simt pe toți, îi cunosc pe toți.

   Zâmbi brusc, ca și cum ar fi înțeles o glumă secretă sau șmecheria unui magician, pe care n-ar fi putut s-o dezvăluie copiilor. În asemenea momente, Elizabeth vedea în el tot ce îi povestise Val, cum se jucase cu ea și fratele ei în timpul acelor luni de după război, în Princeton.

   - Ca și Montaigne, pot să spun că știu templele păgâne din vechea Romă mai bine decât cunosc palatele Bisericii de azi. Le văd, aud vocile consulilor și ale senatorilor de pe Colina Capitoliului, când totul era grație și grandoare... și văd aceeași colină după mai mult de 1000 de ani, când monumentele s-au întors în praf, iar în locul marilor oameni au venit caprele, ronțăind din tufișuri. Ah, am ajuns - haideți să facem câțiva pași.

   Era scund și îndesat, în haina lui neagră, simplă.

   Era George C. Scott, interpretându-l pe Patton.

   Traversară Capitoliul, sau Campidoglio, cum i se spune acum, centrul administrației creștinismului, S.P.Q.R., Senatus Populusque Romanus.

   Asemenea viziunii cardinalului despre sine însuși, solemna inscripție, acum vizibilă peste tot, de la autobuze până la capacele canalelor, unea era păgână și cea creștină peste secole. 

   Viața pulsa pretutindeni în jurul lor, în zgomotul, culoare și senzația timpului curgând înainte și înapoi, unind prezentul cu trecutul, păgânismul și creștinismul atât de profund legate, încât tot ceea ce le despărțea părea nesemnificativ.

   Sora Elizabeth simțea crescând în ea sentimentul unui miracol, văzând atâta senzualitate și umanitate trăind alături de constrângerile și interdicțiile Bisericii, iar când se întoarse, îl văzu pe cardinal urmărind-o, dintr-o dată solemn.

   Vuietul din piața Venezia se stinse în tăcerea Capitoliului. 

   Întinzând un braț, D`Ambrizzi îmbrățișă palatele, piața și zidul Capitoliului, rostind un sigur cuvânt:

   - Michelangelo.

   Apoi ridică vesel din umeri și o trase către piața Campidoglio.

   Acolo, arzând în lumina strălucitoare a soarelui, se afla statuia elegantă a lui Marcus Aurelius, aplecat înainte în șa, cu mâna întinsă. În spatele său se înălța, scăldat într-o lumină aurie, Palazzo del Senatore. 

   Când Michelangelo l-a văzut pentru prima dată pe acest supraviețuitor al lumii antice, a fost atât de impresionat de viața care răzbătea din el, încât i-a poruncit să meargă. Acolo se opriră și ei, privindu-l, iar D`Ambrizzi spuse:

   - Faptul că noi îl putem admira acum se datorează unei greșeli, știi? În Evul Mediu, când zelul religios a produs o mare doză de vandalism, lumea a crezut că e statuia primului împărat creștin, Constantin, și astfel a scăpat din cuptorul de topit. Dacă s-ar fi știut că era Marcus Aurelius, ar fi dispărut și el o dată cu ceilalți.

   Așteptă până când monseniorul Sandanato îi aprinse încă o țigară.

   - Kevin, ca și Chicago, Roma e construită pe fundația unei legende. Aceasta spune că, atunci când statuia va apărea din nou îmbrăcată în aur, sfârșitul lumii va fi aproape, iar din moțul din fruntea acestui cal va răsuna glasul Judecății de Apoi.

   Respiră adânc, zgomotos și continuă:

   - Statuia a fost folosită în multe feluri. Odată, de exemplu, la un banchet, dintr-o nară îi curgea vin, iar din cealaltă, apă. Seamănă cu obiceiurile bancherilor voștri, Kevin... Un papă furios a spânzurat un prefect de păr, de această statuie.

   Râse adânc, din piept.

   - Spuneai că te interesează aspectele violente ale istoriei romane.

   Bancherul ridică din umeri, conștient de sine.

   - Cândva acesta a fost un loc de execuție medieval. De fapt, ei îi executau pe oameni peste tot, oriunde aveau chef.

   Ea simți mirosul florilor de oleandru, deschizându-se în soare, eliberându-și parfumul. Se întoarse și văzu ochii mari, negri ai lui Sandanato fixând-o. Zâmbi, dar el se întoarse către superba grădină.

   D`Ambrizzi părea foarte interesat în a-i arăta lui Higgins rămășițe ale lumii care precedase creștinismul, presupunând, probabil, că bagajul lui de cunoștințe privind istoria Bisericii era mai bogat.

   Tocmai intrau în pasajul Muro Romano, când el arătă niște blocuri masive de piatră, cenușii și bătute de vânt, care nu păreau demne de vreun comentariu.

   - Vedeți în fața voastră ceea ce a mai rămas din templul lui Iupiter. Secolul VI înainte de Hristos. În acele vremuri, soldații Romei nu erau decât păstori, iar în mintea lor nu exista conceptul zeilor asemănători oamenilor. Și, în niciun caz, nu ridicau temple în cinstea lor. Romanii îi venerau în aer liber, altarele lor erau făcute din pământ. Dar nemuritorul Liviu ne spune că soldații își aduceau prăzile în acest loc și le puneau sub un stejat. Aici au ales regii Romei să construiască templul lui Iupiter.

   Privi liniștit în jurul său, de parcă ar fi văzut sau auzit ceva familiar.

   - Aici se sărbătoreau marile triumfuri și se celebrau nesfârșitele victorii. Corpul generalului era vopsit în roșu sângeriu și îmbrăcat într-o tunică roșie, înflorată, și o togă purpurie, brodată în aur. Purta o cunună de lauri, un sceptru de fildeș și o creangă de laur.

   Elizabeth simți cum entuziasmul lui o cucerește și pe ea, ca și cum ar fi vrăjit-o.

   - Iată-l, mândru ca un zeu, oferind un sacrificiu lui Iupiter - iar dușmanii lui, prizonieri în închisoarea Mamertină, acolo jos, așteptau să li se taie capul... dragi soră Elizabeth, sopți ei răgușit, aceste ritualuri păgâne de triumf depășesc puterea mea de descriere. Înconjurați de aurul, marmura și sculpturile acestea, pe care noi astăzi le considerăm modele de frumusețe și grație, înveșmântați în robele lor purpurii, ei supravegheau sacrificiile de porci, berbeci, tauri, mirosul sângelui pătrundea peste tot, oamenii leșinau din cauza lui, togile le erau îmbibate de el, răgetele animalelor muribunde se ridicau în aerul greu de fum și miros de carne arsă, piața era înecată în sânge... strămoșii noștri... aici, unde stăm noi, au stat și ei, crezând în zeii lor, așa cum și noi credem în ai noștri, suntem una cu ei... suntem la fel.

   Vocea lui se stinsese într-o șoaptă abia auzită și imaginile o înfiorară. Higgins se aplecase înainte, încercând să audă. Ea se simțea aproape jenată de fervoarea descrierii.

   Mai târzu, se așezară la umbra unei mici grădini, de unde se puteau vedea ruinele Forumului, prin valul de căldură și praf.

   Higgins vobrea încet cu D`Ambrizzi și ea auzi un fragment.

   - Întotdeauna a fost ceva ce m-a fascinat, acest paradox... rău, binele, coexistând. Nu e departe de propriul tău interes pentru înaintașii păgâni ai creștinismului.

   Sandanato era înaintea lor, mirosind florile în lumina puternică a soarelui.

   - Paradoxuri, repetă D`Ambrizzi.Ele sunt, desigur, în inima Bisericii. Două părți, două concepte opuse despre viață care interacționează permanent pentru a supraviețui.. am încercat să împac elementele constrare. În fond, nu suntem o organizație de asceți, nu-i așa? Desigur, există oamenii aceia care se roagă în mănăstiri, există bunele surori care nu ies din chiliile lor - se roagă ei destul și pentru noi, nu crezi? Nu m-am rugat niciodată mai mult decât mi s-a cerut.

   Fumul se ridica încolăcindu-se din țigara strânsă între degetele lui noduroase, îngălbenite de nicotică.

   - Soră Elizabeth, nici dumneata nu ai dat dovadă de prea mare sârguință în rugăciune, nu-i așa?

   - Mă tem că nu. Sârguință, nu, zâmbi ea.

   - Știam eu, spuse el satisfăcut. Noi doi ne tragem din același izvor, soră. Dar privește-l pe monseniorul Sandanato, el e un mare expert în mănăstiri, el iubește mănăstiri în ruină, mănăstiri părăsite, mistuite de flăcările necredincioșilor sau supraviețuind epidemiilor de ciumă. El nu acceptă prea ușor entuziasmul meu pentru cele lumești, pentru bani și jocurile puterii.

   Zâmbi larg, trecând cu privirea de la un chip la altul.

  

         Părăsiră confortul umbrei și soarele se revărstă asupra lor, orbindu-i pentru o clipă.

   Sandanato îi aștepta răbdărot, o siluetă subțire, învăluită în negru, un fel de calvinist roman.

   - Sunt jocuri pe care trebuie să le jucăm, spuse ea, inspirând dulceața grădinii, altfel lumea ne înghite. Răul poate triumfa și atunci ar purta el vopsea roșie și togă purpurie....

   El aprobă, clătinând puternic din cap.

   - Sunt unii care spun că lumea ne-a înghițit deja. În orice caz, e o luptă purtată după condițiile lumii, nu după ale noastre. Așa că eu îmi joc rolul meu și îi las pe alții, cum este credinciosul meu Pietro, să se ocupe de spiritualitate. Biserica e destul de mare pentru toți.

   Ochii îi sclipiră în spatele faldurilor de carne,

   Mai târziu, respirația i se opri din nou, urcând panta abruptă a unei alte străzi romane.

   Pătrunzând în Via del Tulliano, ea se întrebă dacă plimbarea cardinalului fusese numai o glumă elaborată, cu scopul de a-i da bancherului fiori pe șira spinării - ca și ei, de altfel - sau intenționase să susțină un fel de lecție moralizatoare despre legăturile care unesc lumea păgână de cea creștină? Poate nu era, după cum spusese el, decât o oglindire a propriei lui identificări cu orașul ambiguu, fără vârstă.

   Oricare ar fi fost intenția lui, mintea ei sfârâia ca un fus, plină de imaginile și iluminările pe care el le produsese, ca și cum le-ar fi adus în lumina unui reflector.

   - Acolo, spuse el, oprindu-se să-și tragă sufletul, pe colț, e Biserica San Giuseppe dei Falegnami. Nimic ieșit din comun, dar sub biserică există o cămăruță fascinantă, Capela San Pietro in Carcere... cunoscută ca locul în care Nero l-ar fi închis chiar pe Sfântul Petru. Veniți să vă arăt acest loc.

   Trecu strada, cu Higgins lângă el, iar Elizabeth îi urmă alături de Sandanato.

   - Spune-le istoria, Pietro.

   Cardinalul era obosit.

   Nasul enorm i se pleoștise deasupra buzelor pline, care păreau întotdeauna trase de colțuri într-un zâmbet, dezvelindu-i dinții galbeni. Țigara neagră cu dungă aurie rămăsese lipită de marginea tare a buzei de jos, iar ochii îi erau aproape ascunși, în timp ce scruta prin valurile de fum.

   - Eminența sa are o ciudată afecțiune pentru peisajele cele mai morbide ale Romei, spuse Sadanato, dar să nu disperăm, căci ne apropiem de sfârșit. Tulliman n-a fost cu nimic mai amenințător decât o cisternă cu apă, construit probabil la puțin timp după ce galii au jefuit Roma. Totuși, mai târziu a fost modificat pentru a servi ca închisoare, un fel de dependință a închisorii Mamertine. Aceasta, vă amintiți din propriile dumneavoastră cunoștințe despre Roma, era ultima locuință a unor dușmani învinși, asemenea lui Simon Bar Giora, Iugurta sau Vercingetorix, care de cele mai multe ori erau lăsați să moară de foame, sau a unor dușmani ai statului, precum conspiratorii lui Catilina, care au fost, probabil, strangulați. Morții sunt morți, în orice caz, iar aici s-a murit mult.

   Coborâră în tăcere scara dublă către intrarea capelei și pătrunseră în încăperea superioară.

   Deodată ea își simți inima zbătându-se, respirația îi deveni scurtă și sacadată, iar pe frunte și deasupra buzei de sus îi apărură picături de transpirație. Un ecran mișcător de puncte negre îi apăru înainte ochilor. Era pe punctul de a se prăbuși și se opri să se sprijine de balustradă. Era fierbinte, apoi rece ca gheața, iar stomacul i se revolta îngrozitor.

   Căldura zilei, începutul violent al menstruației, plimbarea prelungită, discuția, intensitatea viziunii cardinalului asupra Romei, ororile și ciudățeniile pe care le descrisese - toate se abătuseră asupra ei într-o clipită.

   Tot ce își dorea era o clipă de odihnă și să nu se facă de rușine.

   Sora Elizabeth închise ochii și se luptă să rămână calmă, întrebându-se, într-un colț îndepărtat al minții, dacă avea să leșine.

   - Exista o singură ieșire din Tullianum, aceasta unde ne aflăm acum, iar acela era un canal care ducea la Cloaca Maxima. Se spune că uneori se înfunda cu cadavre putrezite. Acum, bineînțeles, vedem, deasupra altarului, un relief care îl înfățișează pe Sfântul Petru botezându-și temnicerul.

   Părea că trecuseră ore întregi până când se întoarseră la Mercedes.

   Acum, cu adierea Tibrului răcorindu-i fața, cu cardinalul privind absent pe fereastră și lăsându-l pe bancher, excursia se sfârșise. Era epuizată și pe drumul spre Via Veneto simți că-și recapătă echilibrul.

   Zâmbi, gândindu-se cum îi va povesti lui Val această după-amiază și îi va dezvălui interpretarea pe care o dăduse plimbării cardinalului. Sfântul Jack. Poate viitorul papă...

   Apoi Sfântul Jack îi luă mâna în palmele sale mari și cărnoase, o susținu blând, pentru a nu se prăbuși, și îi spuse că sora Val fusese ucisă.

3

DRISKILL

      Stăteam în cafeneaua spitalului, încercând să-mi dau seama ce se întâmpla.

   Într-un colț era un televizor, iar povestea uciderii lui Curtis Lockhardt și a monseniorului Heffernan ocupa o mare parte din program, dar redactorul de știri al emisiunii Today avea prea puține de spus.

   Vestea uciderii sorei Valentine nu ieșise încă la suprafață. Avea să apară foarte curând, și mi-i imaginam pe comentatorii de la televiziune adunând doi cu doi. Ca să dea patru, nu era nevoie de un mare matematician.

   M-am uitat pe fereastra cafenelei la universul Halloween, la decorațiunile făcute de copiii care fuseseră pacienții spitalului, vrăjitoare portocalii și negre, călare pe cozi de mătură și dovleci rânjind. 

   Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea că afară se întâmpla ceva neîndurător și rău, ca o armată de vandali și goți adunându-se amenințător la orizont.

   Sora mea fusese prinsă în capcana afacerilor murdare la Bisericii. Biserica începea să se amestece în viața mea. Din nou.

   Doi doctori pe care tata îi cunoștea demult au apărut, în sfârșit, în cafenea, frecându-și bărbile ca niște actori dând probă pentru Obsesie magnifică.

   Tatăl meu suferise acel atac de cord puternic despre care se vorbește pretutindeni. Nu era bine. Totuși, putea să fie și mai rău. În principal, era un joc de așteptare. Pentru moment ceea ce îi preocupa era acoperirea în fața presei, încercare de a împiedica spitalul să devină un circ de reporteri așteptând să vadă dacă Hugh Driskill era acolo.

   Personalul spitalului nu știa că sora mea fusese omorâtă, iar eu nu aveam de gând să aduc vorba despre asta. Puteau să afle ca și toți ceilalți. 

   Spre prânz am părăsit casa cu doctori, cum spunea Val spitalului când era mică, și am pornit prin noroiul înghețat spre casă.

   Cei doi soți care lucrau pentru tata, familia Garrity, mă așteptau pregătiți cu de toate. Îi sunasem de la spital, le spusesem povestea, iar ei veniseră ca să gătească și să aranjeze totul în cazul în care ar fi rămas cineva peste noapte.

   Am mai dat două telefoane necesare, la biroul meu și la al tatălui meu. Când am lăsat receptorul din mână, m-am simțit mai singur decât fusesem vreodată.

        După-amiază târziu lumina cenușie a început să pălească.

  Stăteam în Sala Lungă și nu aveam de gând să aprind lămpile sau să dau foc buștenilor așezați ordonat în căminul întunecat. Cerneam prin minte învălmășeala întâmplărilor din ultimele 24 de ore, asemenea unui căutător de aur care privește cu atenție roca pentru a descoperi pepita, făcându-i cu ochiul dintre atâtea speranțe deșarte.

   Atunci mi-a venit o idee.

   Am urcat scările și m-am oprit să privesc de-a lungul holului întunecat spre camera lui Val, a cărei ușă era deschisă.

   Îl sunasem pe Sam Turner de la spital, ca să-i spun despre tata. Sam spusese că băieții aveau să vină în zori la locul crimei. Îngrijitorii mi-au confirmat că au venit, s-au perindat prin capelă, au intrat în casă, dar eu nu am găsit nicio urmă a eforturilor lor.

    Ușa camerei lui Val era deschisă. Oare căutaseră prin tot ce adusese ea acasă?

  Încercam să mă opresc asupra unui lucru. Sclipirea aurului, bijuteria ascunsă în zgură, care mă putea conduce mai departe.

   Holul lung, întunecat și pătruns de o liniște adâncă, semăna cu galeria părăsită a unui muzeu.... Era un muzeu al dezamăgirii, al întrebărilor șoptite rămase fără răspuns. Casa noastră fusese întotdeauna un muzeu al enigmelor, un palat al ocolișurilor în care nimic nu era de fapt ceea ce părea să fie.

   Eu trăisem în această casă fără să știu ce se întâmpla cu adevărat, iar acum Val murise, tata ea pe moarte, eu eram singur și înțelegeam la fel de puțin ca și în urmă cu mulți ani.

   Am stat în camera lui Val, privind conținutul împrăștiat pe pat a două geamantane. Două fuste, pulovere, bluze, o rochie de lână, lenjerie, obiecte de toaletă, ciorapi, șosete, o pereche de papuci, una de pantofi, blugi, pantaloni de stofă, două romane de Eric Ambler, o cutiuță de piele pentru bijuterii...

   Am scotocit fiecare sertar, m-am uitat prin dulap și sub saltea. Apoi am rămas în mijlocul camerei, transpirat. Ceva ea absolut greșit.

   Nu exista nicio servietă. Niciun caiet. Nicio bucată de hârtie, niciun creion. Nu era nicio foaie cu însemnări. Nici jurnalul, nici planificarea săptămânală. Nici carnetul cu adrese. Dar, mai presus de toate, lipsea servieta. Devenise o parte indispensabilă a existenței ei de fiecare zi.

   Obișnuia să spună că era unul dintre acele obiecte perfecte, precum un ceas Rolex, un stilou Waterman sau un IMB Selectric. Servieta ei indestructibilă. De obicei, era plină până la refuz și nu se despărțea de ea niciodată.

   Nu puteam să cred că uitase să o aducă acasă. Scria o carte. Nu pleca nicăieri fără servietă, cu atât mai puțin acasă. Ar fi putut să lase dosare cu materiale la birou, în Roma... dar servieta trebuia să fie cu ea, tot timpul la îndemână.

   Dispăruse. Cineva o luase....

              Era trecut de 6, întuneric ca în iad, când am lăsat receptorul și am aprins focul.

   Starea tatălui meu era neschimbată. Nu își recăpătase cunoștința. Doctorul evitase politicos să facă vreo promisiune și spusese că îi pare îngrozitor de rău pentru sora mea. Zvonul începuse să se răspândească.

   Flăcările au cuprins căminul, mângâind scoarța uscată, împresurând surcelele și buștenii groși. 

   M-am prăbușit la loc în fotoliul adânc pe care, cu o noapte înainte stătuse tata: i-am simțit prezența pretutindeni în jurul meu. Am simțit aroma trabucurilor lui amestecându-se cu mirosul lemnelor din cămin. La capătul celălalt al încăperii, în umbră, se afla șevaletul, iar pe el tabloul acoperit la care lucrase.

   Zgomotul unei mașini în curtea din față m-a trezit din meditație. Lumina orbitoare a farurilor a pătruns prin fereastră.

   Am deschis ușa și părintele Dunn a intrat urmat de o rafală înghețată.

   Arăta șifonat, dar calm, un om mulțumit și încrezător, pentru că nu era niciodată prea conștient de sine însuși. Expresia familiară de pe chipul lui venea din interior, nu era fabricată, ca imaginile de pe copertele cărților sale. Era îmbrăcat în sutană.

   - Cum se simte tatăl tău?

   - Nicio schimbare, am spus. Dar de unde știi?

   M-am oprit brusc din mers, în Sala Lungă, iar el a trecut pe lângă mine și și-a lăsat haina pe unul din scaunele de lemn de la masă.

   - De la cardinalul Klammer. L-ai sunat, nu-i așa?

   - Tocmai terminase de vorbit cu tata, îl anunțase despre Lickhardt și Heffernan, când s-a întâmplat.

   - Eu am petrecut câteva ore cu Klammer, încercând să-l împiedic să iasă dezbrăcat în Strada Cinci, urlând că el n-a avut nicio legătură cu toate astea. Vezi tu, Eminența sa și Lockhardt nu erau tocmai la cataramă. Așa că, în felul lui paranoic și simpatic, se și vede suspect. Desigur, Klammer trăiește în secolul XVII, când oamenii erau oameni. Nu mai ai un strop de Laphroaig?

   I-am turnat un pahar, cu gheață, iar el a sorbit jumătate dintr-o înghițitură.

   - Klammer nu se simte foarte îndurerat, dar crima comisă chiar în cuibul lui necesita neapărat măcar o schimbare de desuuri.

   Dunn a zâmbit o clipă.

   Mi-am turnat și eu un pahar. 

   - I-am povestit despre sora Valentine. A trebuit s-o fac și îndrăznesc să spun că ar fi fost șocată de reacția lui. Iubitul nostru arhiepiscop cardinal a făcut o mutră caraghioasă, și-a rânjit dinții... cum ar fi spus nemuritorul Wodehouse, fața lui Klammer era cea a unei oi îndurerate. A spus chiar: „De ce eu, Doamne, de ce eu?” Un idiot plângăcios, din toate punctele de vedere. Am ceva noutăți, Ben. Am avut o zi plină.

   - De fapt, tu cu ce te ocupi? am zis eu. Pentru Biserică, vreau să spun....

   - Astăzi n-am făcut decât să ascult. Mă pricep la asta. După Klammer, m-am dus să-l văd pe polițistul care se ocupă de crimele din New York - Randolph Jackson, îl cunosc de vreo 20 de ani. Voia să-mi spună niște lucruri... Îmi dai voie să-ți iau un trabuc?

   Am dat nerăbdător din cap, în timp ce el l-a aprins și a suflat un nor de fum.

   - Așa ceva pare imposibil, două cadavre la Palace - ce poți să faci? Ei bine, Jackson a început să vorbească cu oamenii de acolo. Și totul duce la sora ta, Ben - stai bine pe scaun?

   - Duce la sora mea, am spus.

   Vandalii și goții se apropiau.

   - Una din secretarele lui Heffernan l-a văzut pe criminal.

   Dunn s-a uitat la mine.

   - Era jos în hol, la computer, și voia să-l întrebe ceva. A pornit pe hol către apartamentul de la mansardă. L-a văzut pe tip ieșind de la Heffernan și mergând spre lift. A sunat, dar n-a răspuns nimeni, apoi a dat telefon - în cele din urmă, a intrat și a avut surpriza vieții ei.

   - Deci? Criminalul?

   - Ea spune că era un preot.

   A zâmbit sumbru, ca un om care tocmai a spus cel mai prost banc din lume.

   - Un preot sau un bărbat îmbrăcat în preot...

   - Ea zice că poate deosebi un preot dintr-o mie, lucrează pentru episcopie de 35 de ani. E călugăriță.

   - Dar protestanți nu mai sunt pe lume?

   - În cazul ăsta, mă tem că nu.

   Vântul a scuturat ferestrele și o pală de vânt a umplut încăperea, fluturând draperiile. Focul a pâlpâit.

   - E absolut sigură, a spus Dunn. Dar nu-l poate identifica sau descrie. Zice că, pentru ea, toți preoții sunt la fel. Cu excepția părului. Era un bărbat în vârstă, cu păr argintiu.

   - Cum să-l găsești în New York?

   A clătinat din cap, dezamăgit.

   - Păi, nu mai e la New York. A fost ieri aici. Cred că el a omorât-o pe sora ta, Ben.

   - M-am gândit și eu la asta.

   Mi-am simțit fața udă. Trei catolici. Trei lovituri reușite. Trebuie să fie aceeași acțiune.

   - Era ceva în capelă aseară.... o țineai tu în mână, nici măcar nu-ți dădeai seama. O bucată de pânză, agățată în spatele stranei. Știam ce era. Ziua de azi mi-a dovedit-o.

   A scos-o din buzunar și mi-a fluturat-o prin fața ochilor. Era o bucățică de pânză neagră.

   - Nu pricep, am spus.

   - E o bucată ruptă dintr-o pelerină. O pelerină neagră. Am văzut milioane la fel. E o pelerină de preot. Sunt și eu ca maica aia bătrână. Aș cunoaște-o dintr-o mie.

              Piersică a sunat și a insistat să venim la cină în New Prudence, la casa parohială Sfânta Maria. Nici n-a vrut să audă de un refuz.

   Am mers cu Dunn în Jaguarul lui.

   Când am ajuns în New Pru, nenumărați spiriduși, fantome și shelete se urmăreau pe stradă. Părinții așteptau pe trotuare, în timp ce copiii alergau de colo-colo, din casă în casă, adunând bomboane Mars, floricele de porumb și punguțe cu bomboane. 

   Edna Hanrahan, mennajera lui Piersică, ne-a primit pe ușa din față a bătrânei case victoriene. Piersică tocmai se întorsese dintr-o plimbare cu căruța, împreună cu copiii din parohie.

   În biserică s-a iscat o hărmălaie cu care nu mă mai întâlnisem de când eram copil.

   Piersică era păstorul acestei turme de copii de la 8 până la 12 ani, răgușiți, îmbujorați și râzând isteric. Piersică avea fân în păr și strănuta din cauza prafului, arătând ca o reclamă pentru preoție. M-a luat pe după umeri.

   - Vrei o zi îngrozitoare?

   - Nu, mulțumesc, am spus, tocmai am avut una.

   Făceam aceeași glumă de ani de zile și el a surâs trist. Ochii lui erau plini de compasiune și de trecut.

   - Ce face tatăl tău?

   Toată lumea părea să știe.

   - E un joc de așteptare. Dar n-a murit.

   Pieriscă s-a îndepărtat pentru a asista la sfârșitul petrecerii. Eu și Dunn ne-am întâlnit la masă și ne-am făcut plinul, apoi am urmărit, mestecând încet, tărăboiul copiilor. Piersică se înțelegea foarte bine cu ei, asemenea unui bun profesor sau antrenor.

   În cele din urmă, părintele Dunn a cedat rugăminților fierbinți ale unei fetițe blonde, de vreo 10 ani, cu codițe: ea l-a dus să joace baba-oarba, l-a legat la ochi și a chicotit veseră în timp ce el a pornit în căutarea celorlați. Piersică a venit lângă mine și a zis:

   - Hai afară, Ben. Trebuie să iau o pauză.

   Ne-am îndreptat către pajiștea din spatele bisericii, care cobora domol spre un pârâiaș învolburat. Luna se juca, ascunzându-se în spatele norilor negri, tiviți cu cenușiu, iar eu simțeam ceața rece pe obraji.

   Piersică lovea cu piciorul frunzele înghețate ce se iveau din zăpada subțire, spărgându-se ușor.

   - Eu nu sunt bun pentru această petrecere, a spus el. E doar o ocupație întâmplătoare. Preotul de la Sfânta Maria a făcut-o dintotdeauna, așa că trebuia făcută și aceasta. Ai văzut cât de mult se bucură copiii.

   - Te descurci minunat cu ei, am spus.

   - Da, e-adevărat.

   Geamurile de la subsolul bisericii străluceau și auzeam râsetele și strigătele copiilor.

   - Eu și Val am fi avut niște copii minunați, Ben.

   Am aprobat.

   - La naiba, de ce n-a putut să accepte? Acum ar fi trăit. Sunt un simplu preot, Ben. Am mers cât am putut de departe, nu ca Artie Duun: fără prieteni sus-puși la Roma, fără acces în interior. Asta e tot ce am... dar aș  fi fost un soț foarte bun. Și un tată iubitor. La naiba! Am fi râs mult, am fi fost fericiți și am fi îmbătrânit împreună. Dar, în loc de asta, ea e moartă, iar eu organizez o petrecere de Halloween pentru copiii altora. 

   Și-a șters o lacrimă din colțul ochiului.

   - Îmi pare rău, Ben. Trebuia să spun cuiva.

   Ne-am plimbat pe malul pârâului, apoi ne-am întors încet spre biserică. I-am dezvăluit ceea ce-mi spusese Dunn, că ucigașul ar fi fost un preot. Piersică a clătinat din cap.

   - Știu vreo doi preoți care sunt ucigași de la natură, dar asta e nebunie curată. Un preot îl omoară pe Lockhardt, Heffernan și Val. Cine știe ce lucruri dezgropase Val, dar Lockhardt și Heffernan, de ce? Membri ai cercurilor cele mai înalte - e o nebunie.

   - Dunn o ia foarte în serios.

   - Preoți, a spus Piersică. Asta îmi amintește de ceva. Doamna Hanrahan are ceva de spus și vreau s-o asculți. Stai pe-aici până se termină petrecerea asta.

           Edna Hanrahan pregătise un ibric de cafea fierbinte. A împins o farfurioară cu bomboane de mentă în mijlocul mesei.

   Avea părul sur, chipul brăzdat de riduri și ochii vioi în spatele ochelarilor cu lentile grooase. Se vedea încă adolescenta care fusese cândva. Avea mâini de călugăriță, purtând urmele apei fierbinți și a săpunului de casă. 

   Nu era călugărițăă, dar avea grikă de preoții de la Sfânta Maria de peste 35 de ani. În anii `30, ca elevă la școala parohială, avusese un profesor de care eu nu auzisem niciodată, părintele Vincent Goveneau. Ce ar fi putut să-mi spună?

   - Povestește-le despre părintele Governeau, Edna, a spus Piersică. Ce mi-ai povestit și mie azi după-amiază.

   - Ei bine, știți dumneavoastră cât de prostuțe pot fi fetele, iar el era frumos ca un actor. Ca Victor Mature, aș zice. 

   A prins cu două degete o bomboană de mentă, de parcă ar fi fost osul unui sfânt.

   - Brunet, oacheș. Și era întotdeauna o plăcere să vorbești cu el. Foarte sensibil. Ne vorbea despre picturi, tablouri religioase. Iubea tablourile, ca și când i-ar fi cunoscut pe cei care le pictaseră. Ne arăta picturi ale papilor și vorbea de parcă ar fi fost prietenii lui. Era foarte prietenos. Noi toate eram foarte încântate.

   A tușit.

   - O prăjitură?

   Am luat una, și ea a oftat recunoscătoare.

   - Și despre ce vorbeați voi, fetele? Feteke prostuțe?

   Piersică zâmbea blând, cu un aer întrebător, de stăpân.

   - Păi, ni se părea că arăta foarte bine. Aveam impresia că și lui îi plăcea de noi, așa că flirtam cu el, eram nerușinate, dar numai ca să ne distrăm. Nu mai văzusem niciodată nu preot ca el.

   Și-a sorbit cafeaua, savurând amintirile de demult.

   - Era și o călugăriță, sora Mary Teresa, foarte frumoasă. Îi vedeam pe amândoi vorbind, plimbându-se pe sub copaci, și erau foarte drăguți. Ne gândeam ce păcat era că nu se puteau căsători. Băieții spuneau că părintele Governeau avea o, știți, o relație... și noi ne întrebam dacă era cu sora Mary Teresa, ne întrebam cum, pentru numele lui Dumnezeu...

   Ne-a aruncat o privire amărâtă, sperând ca noi să n-o acuzăm de toate astea.

   - Ei bine, cred că n-ar fi trebuit să ne băgăm nasul în treburile altora. Apoi am absolvit, și anii fericiți de școală au rămas în urmă. M-am mutat în Trenton și, știți, viața și-a continuat drumul.

   - Și apoi? a îndemnat-o Piersică.

   - Nu l-am mai văzut niciodată pe părintele Governeau.

   Edna a luat încă o prăjitură și a învârtit-o între degetele ei aspre, holbându-se la ea.

   - Până când i-am văzut fotografia în The Trentonian. Murise... pur și simplu, nu mi-a venit să cred.

   - Și preoții mor, am spus.

   - Dar nu așa! De propria lui mână! N-aș fi crezut niciodată, pentru nimic în lume.

   S-a uitat la mine.

   - Dar credeam că știți totul despre părintele Governeau, domnule Driskill.

   - Cum așa, Edna? Nici n-am auzit de el.

   - Păi, în livada dumneavoastră s-a spânzurat... Credeam că știți. Desigur, erați foarte mic....

   - N-am vorbit niciodată despre asta acasă, am spus eu.

            Ne întorceam pe șosea, către Princeton, iar ștergătoarele se luptau cu pulberea înghețată ce acoperea parbrizul.

   - De ce oare o interesa pe Val preotul spânzurat? am întrebat. El se spânzură în livada noastră, iar Val, fără să-i fi acordat cea mai mică atenție, apare după atâția ani și vrea să cerceteze dosarele lui Sam Turner.

   - Vorbind ca un scriitor, preotul spânzurat poate fi doar o momeală... a spus Dunn.

   - Dar ea a cerut să vadă dosarul. Ăsta e un fapt. Și mai am un fapt pentru tine - persoana, preotul tău ucigaș, dacă insiști, care a omorât-o pe sora mea, i-a furat și servieta, cu toate însemnările pe care le-o fi avut ea. Informații pentru cartea ei sau pentru orice altceva. Au dispărut.

   - De unde știi?

   I-am spus, iar a clătinat afirmativ din cap.

   - Nici n-o să-ți vină să crezi câte tomuri de hârtie consum eu când scriu o carte. Nemuritorul Wodehouse spunea că notițele pentru unul din romanele lui ar fi umplut mai multe volume decât cartea însăși. Pregătirea cărții mi-a luat 8 ani, și am scris-o de 4 ori.

   A fredonat ceva fără melodie timp de câteva secunde.

   - Un preot spânzurat. După mai mult de 40 de ani ea se întreabă despre preotul spânzurat, un alt preot o omoară și îi fură servieta. Suntem în bătaia puștii, prietene. Când ești pierdut în ceață, în țara nimănui, când nu poți să vezi de unde vii și încotro te duci, când te afli în bătaia puștii... totul e să nu calci pe o mină. Trebuie să te miști cu mare atenție. Altfel, preotul va veni din noapte să te omoare.

   Când am întors pe alee, spre casă, vântul a lovit cu putere mașina din-o parte, scuturând-o.

   - Erai foarte bun la baba-oarba, am spus. Te-am văzut prinzându-i de 3 ori la rând. Cum ai reușit?

   - Într-un singur fel. Am trișat. Copiii sunt foarte ușor de păcălit. Le place. Se așteaptă la așa ceva de la un preot și nu vreau să-i dezamăgesc. Face parte din marea seducție... Așa am procedat dintotdeauna, știi foarte bine. Ia o minte tânără, în anii de formare - mi-a zâmbit, strângând volanul în mâinile înghețate - și sedu-o. E a ta pentru totdeauna.

   - Mulțumesc, domnișoară Jean Brodie.

           În curtea din față era parcată o mașină de poliție. Un polițist îndreptase o lanternă roșie spre noi.

   - Ce se întâmplă? am întrebat.

   - A, dumneavoastră sunteți, domnule Driskill. Comandantul Turner s-a gândit că ar fi bine să supravegheze locul câteva zile. Schimbăm tura la aproximativ 4 ore.

   Părea înghețat și avea nasul roșu.

   - De ce nu intrați, atunci?

   - Nu vă faceți probleme, domnule. E cald în mașină. Am un termos de cafea, totul e bine.

   - Cum doriți. Vă mulțumesc.

   Dunn l-a urmărit intrând înapoi în mașină.

   - Începând de aseară ne cam curge sânge din nas, Ben. Știi ce îmi spunea tata? Când veneam pocnit de la vreo încăierare pe la școală, îmi spunea: „Artie, nimeni n-a murit până acum de la un nas sângerând.” Așa că du-te și culcă-te puțin. Și mai gândește-te mâine dimineață.

   Am intrat. 

   În casă era liniște, așa cum e liniște într-o barcă, noapte, pe Long Island Sound. Trosnea, gemea și părea gata să se prăbușească.

   Focul ajunsese doar o grămăjoară de jar, arzând mocnit. Am pus doi bușteni, mi-am tras un scaun de piele mai aproape și am privit focul revenind la viață.

   Mi-am adus aminte ce spusese Dunn despre păcălirea copiilor, cât de ușor era și cum Biserica încerca să sucească mințile tinerilor și am zâmbit.

   Era un ticălos. Nu-mi spusese niciodată care era meseria lui. Dar avea acces la arhiepiscopul cardinal Klammer și la poliție, care-i dezvăluia lucruri din intriori. Ce spusese Piersică? Dunn avea prieteni puternici la Roma...

   Simțeam că Biserica începea să mă încolțească, vedeam degetul ascuns chemându-mă, seducția.

   Mulțimea gândurilor mele se îmbulzeau în dezordine, alergând de la servieta Vuitton la preotul care se lăgăna de o creangă, în livada noastră, de la alt preot, apăsând liniștit pe trăgaci în ceafa surorii mele, la un altul care trișa ca baba-oarba, și eram prea istovit pentr a-mi impune voința asupra haosului psihici. Nu aveam nicio posibilitate de a riposta.

   Trecuse mult timp de când nu mă mai considerasem catolic, de când fusese catolic. La naiba. A fi catolic... însemnase iubire și ură, chiar de la început.

          Ceea ce încerca să iasă la suprafață era mai mult o amintire decât un vis. 

   Între somn și veghe vedeam pasărea, simțeam mirosul de pânză jilavă, și anii au zburat, iar eu m-am regăsit înapoi în timp, într-o după-amiază întunecată de martie.

   Era o zi umedă și rece, primăvara nu-și intrase încă în drepturi. De la fereastra clasei vedeam troienele de zăpadă murdară topindu-se în noroi și drumul acoperit cu pietriș ud îndepărtându-se în meandre pe șoseaua străjuită de copaci. Nori cenușii atârnau deasupra orașului. Clasa era supraîncălzită, dar eu simțeam mirosul și adierea ploii.

   Aveam 8 ani și eram îngrozit de moarte.

   Mai devreme, la catehism, fusesem demn de milă, iar sora Mary Angelina pornise spre mine, printre bănci, cu buzele strânse și pupilele dilatale, ținând rigla de metal triunghiulară în mâna ei albă, fină. Nu puteam să-mi iau ochiii de la buzele ei subțiri, golite de sânge, de la chipul palid cu pielea netedă, de la haina care foșnea încet în timp ce se apropia.

   Colegii mei s-au întors solemn, cu cohii mari, bucuroși că eram eu și nu ei.

   I-am auzit glasul dar eram prea îngrozit ca să înțeleg ce spunea. M-am bâlbâit și am încercat răspunsul, uitând tot ce învățasem cu atâta grijă în noaptea dinainte. Lacrimile mi-au țâșnit. Rigla a fulgerat și mi-a tăiat pielea în palmă.

   Am simțit sângele năvălindu-mi în obraji. Plângeam. Mi-am înghițit lacrimile, ascultându-mi scâncetul rușinos.

   Tot restul zilei mi-am purtat amărăciunea în tăcere, ținând ochii în jos, și am reușit să evit privirea sorei Mary Angelina.

   În pauza de după-amiază m-am strecurat în spatele școlii, care se zărea prin lumina cenușie, înțesate cu portaluri, foișoare și ferestre ascunse în nișe întunecate. O umbră imensă cu pietre de un roșu închis și lumini gălbui sclipind dinăuntru. O fortăreață. În curând aveam să scap.

   Am așteptat în tufișuri, lângă o clădire veche pentru trăsuri. Nimeni nu a venit să mă caute. Orele s-au sfârșit și ceilalți copii au năvălit afară, alergând spre casă sau spre mașinile care-i așteptau.

   Planul meu nu cuprindea decât hotărârea de a nu mă întoarce acasă. De îndată ce curtea s-a golit de copii și călugărițe, m-am simțit singur, iar cutezanța mi-a dispărut.

   Am rămas totuși acolo încă un ceas și întunericul a început să învăluie după-amiaza, iar eu am descoperit că a scăpa de sora Mary Angelina nu era, în cele din urmă, suficient. Bucuria și triumful de o clipă s-au stins. Era timpul să mă întorc acasă și să înfrunt cealaltă melodie.

   Mergeam de-a lungul gardului de fier înnegrit, când am văzut pasărea.

   Era înfiptă într-unul din vârfurile ascuțite ale gardului. Era moartă, în descompunere, o mână de pene încleiate de sânge, lipite de resturile de oase. Atârna acolo cu un ochi deschis care lucea rece, fără să clipească, holbându-se cu răutate la mine.

   Îngrozit de faptul că nu știusem catehismul pentru sora Mary Angelina, am văzut în fața ochilor pictura de lângă ușa clasei, care îl înfățișa pe Hristos crucificat, agonizând, cu sângele închegat picurat din răni, iar pasărea moatră mi s-a părut neînchipuit de rea, punctul culminant spre care se îndrepta ziua aceea lungă și nenorocită.

   Nu puteam să mai dau ochii cu sora Mary Angelina, cu ochii aceia negri arzând în spatele lentilelor rotunde și chipul acela alb, palid, semănând cu masca unui clovn, care se întorcea mereu în visele mele.

   Am rupt-o la fugă prin iarba udă, pe jumătate înghețată, alunecând și căzând. Am ajuns pe aleea cu pietriș și m-am năpustit spre turnul negru de la poartă, spre libertatea de dincolo de el, departe de călugărițe și de pasărea moartă.

   Gâfâind, lac de sudoare, m-am apropiat de poartă și am privit înainte. Mama venea pe drum, înspre mine. Nu arăta deloc fericită.

   M-am întors și am fugit înapoi spre școală, pe aleea cu pietriș.

   Deodată, m-am trezit învăluit într-un fald de pânză neagră, jilavă. Mirosul m-a amețit, ca un gaz, ca aburii ce se ridicau din pământ. 

   Am ridicat pumnii și am lovit haina neagră, zbătându-mă să mă eliberez, dar niște brațe m-au cprins, ținându-mă strâns. Plângeam, eram îngrozit, rușinat, și îmi era rău.

   Era sora Mary Angelina.

   Când i-am deslușit chipul printre lacrimi, tot ce am putut să văd erau ochii pătrunzători din spatele ochelarilor, pasărea înfiptă în gard, tabloul cu Hristos sângerând, bezna de pe coridoarele școlii... vedeam ura și teama, și toate femeile acelea palide, în robe lungi, negre, ca niște corbi repezindu-se la mine.

   - Benjy, Benjy, totul e bine, dragul meu, nu plânge, totul e bine...

   Glasul sorei Mary Angelina era blând și ea a îngenunchiat lângă mine, pe pietrișul murdar de noroi. Brațul din jurul umerilor mei, brațul ei, și-a slăbit strânsoarea și printre pumnii pe care îi dusese la ochi am văzut că zâmbea cu blândețe, iar ochii îi străluceau plini de căldură.

   Am încercat să spun ceva, dar n-am reușit decât să tușesc și să sughiț, iar ea m-a luat în brațe, m-a mângâiat pe spate și mi-a șoptit la ureche:

   - Nu plânge, Benjy, n-ai de ce să plângi, chiar n-ai de ce....

   Micul meu univers se învârtea, nimic nu mai avea sens, dar nu puteam să neg căldura atingerii ei, afecțiunea din glas.

   Părea tânără, nu o doamnă bătrână. Părea o altă persoană, o altă soră Mary Angelina. O îndemna pe mama să aștepte. Îmi vorbea șoptit.

   M-am sprijinit de umărul ei, îngropându-mi fața în pânza jilavă. În mod inexplicabil, totul era bine.

   Călugărița era un om. Și, cu această constatare, prima mea revoltă împotriva Bisericii a luat sfârșit.

  Într-un fel sau altul, nimic nu fusese așa cum îmi închipuisem eu.

   Ura fusese învinsă de bunătate. Sora Mary Angelina se schimbase, se metamorfozase miraculos. Devenise cineva pe care te puteai bizui.

   Nimeni n-a putut să-mi explice cum s-a întâmplat. Dar voiam să fiu aproape de ea, să mă agăț de ea, să-i simt brațele în jurul meu și puterea trupului său.

   Mi-a luat mult timp ca să înțeleg că marea seducție abia începuse.

            Eram pe jumătate adormit când am auzit bătăile puternice la ușa din față.

   M-am scuturat de trecut, am căscat și am mers, clătinându-mă, prin Sala Lungă, spre foaier. Polițistul de afară mă striga și se apropia de ușă.

   Am deschis și am văzut că nu era singur. Inima a început să îmi bată nebunește.

   În spatele lui, în umbră, conturată de farurile taxiului care se întorcea pe pietriș, era silueta unei femei. Nu puteam să-i văd chipul, dar simțeam că o cunosc, că o mai întâlnisem cândva.

   - Spune că a venit de la Roma, domnule Driskill.

   Vocea polițistului se auzea în continuare, dar eu n-o mai asculta.

   Priveam dincolo de el.

   Era Val. Eram buimăcit și clipeam repede, încercând să mă trezesc. Înălțimea, pieptănătura, silueta care fusese acolo și apoi dispăruse când farurile trecuseră pe lângă ea. Val.

   A pășit înainte în lumină.

   - Ben, a spus ea, sunt eu, sora Elizabeth.

4

DRISKILL

      Sora Elizabeth.

   Am stat în picioare în Sala Lungă. Umbrele flăcărilor jucau pe chipul ei, în adâncituri, străluceau în ochii ei verzi.

   Mi-a luat mâna și mi-a vorbit despre Val, clătinând din cap și unduindu-și părul moale; era ceva în aspectul ei fizic care umplea încăperea, înghesuind în umbră toate celelalte lucruri.

   Era înaltă, cu umeri lați, purta o haină groasă ce-i cădea peste șolduri, o fustă lungă, închisă la culoare, și cizme negre. Ochii ei s-au fixat asupra mea, însuflețiți de candoare și energie.

   Mi-a povestit cum cardinalul D`Ambrizzi îi dăduse îngrozitoarea veste, iar ea lăsase revista în mâinile directorului, împachetase o geantă și se urcase în primul avion spre New York. O limuzină o așteptase să o aducă la Princeton.

   - Sunt moartă de foame, mi-a declarat, în cele din urmă. Ai un cal? Aș fi în stare să mănânc un cal și să alerg după călăreț.

   Zece minute mai târziu ședeam la masa din bucătărie, înconjurați de ceea ce semăna cu o explozie în Empire Diner. Ea nu era o femeie care să se abțină de la mâncare. Din obișnuință, și-a ridicat privirea în sus.

  -  Pentru mine e dimineață. 

   Sandvișul pe care îl construia avea 4 etaje.

   - Întotdeauna am nevoie de explicații când mă apuc să mănânc. Eram tânără și deja munceam de ani de zile, dar când am trecut de 30 de ani a trebuit să găsesc ceva nou. Nu cumva ai o Cola dietetică, din întâmplare?

   A atacat borcanul de muștar.

  - Mă tem că n-am Cola dietetică.

   - Nu, am sperat prea mult. În Roma nu găsești așa ceva. Dar o bere ai?

  I-am adus o bere și mi-am făcut și eu un sandviș. Când am terminat, ea a spus:

   - Aș mai mânca un sandviș... sau o jumătate, bine?

   - Ai mustață de la spumă, soră.

   - Se mai întâmplă. Dacă reziști tu, rezist și eu. Taverna lui Pete. Piața Irving. N-am uitat.

   - Sunt surprins.

   - De ce? Sunt călugăriță, dar sunt și om. Sunt cunoscutăă nu numai pentru că știu să mă distrez, dar și pentru că nu uit acele momente.

   A desfăcut încă o bere Rolling Rock și a turnat în pahare.

   Îmi aminteam și eu.

  

       Sora mea venise la New York într-o iarnă, cu vreo 2 ani în urmă, ca să primească unul din premiile pentru umanitarism de la o asociație națională a femeilor. 

   A ținut un discurs la Waldorf, în aceeași sală cu coloane aurite în care participasem și eu o dată la un dineu oferit Yankeilor care se întorceau de la antrenamentul de primăvară.

   O mie de oameni mâncau pui cu sos și mazăre, iar ea se descurca prin sală ca o profesionistă din Las Vegas, târându-mă peste tot și strecurându-se printre grupurile de barosani.

   După masă și discurs, a aranjat să o cunosc pe o altă călugăriță, o prietenă din Georgetown și, mai târziu, de la Roma. M-a luat de mână.

   - Trebuie să o cunoști, o să vă urâți reciproc!

   Zâmbetul ei poznaș a plutit spre mine din copilărie.

   Prietena ei s-a dovedit a fi sora Elizabeth, și primul lucru pe care l-am observat a fost asemănarea uluitoare ditre ele, stând în holul întunecat de la Waldorf, cu marele ceas orat bătând ora 10. Amândouă aveau părul moale și ondulat, ochii strălucitori, tenul bronzat și o sănătate de fier, doar fața lui Val era mai ovală, în timp ce a prietenei ei era în formă de inimă.

   Eu și sora Elizabeth ne-am strâns mâinile, iar ea mi-a zâmbit cu un aer șmecheresc, de iezuit, și și-a înclinat puțin capul într-o parte, de parcă m-ar fi provocat să țin pasul cu ea. Val ne urmărea în expectativă, doi oameni care însemnau foarte mult pentru ea.

   Sora Elizabeth, m-a studiat din cap până-n picioare, cu o privire directă.

   - Deci, în sfârșit, îl cunosc pe iezuitul decăzut.

   M-am uitat întrebător la Val.

   - Se pare că gură-spartă aici de față a dezvăluit toate secretele familiei.

   Când Elizabeth a izbucnit în râs, ironia s-a topit.

   - N-o să ne urâm, nu-i așa?

   - În orice caz, nu se poate spune că n-am fost preveniți.

  Mai târziu, prietenul unor iezuiți admiratori ai surorii mele ne-au invitat la un cocteil și am pornit cu toții într-acolo.

   Apartamentul avea vedere înspre parcul Gramercy. Înăuntru era plin de fum, vin și conversație ușoară, pigmentată cu glume despre papă. Sărmana Val era în centrul atenției tuturor.

   M-am apropiat de o fereastră deschisă, de unde veneau curenți reci de aer.

   Sora Elizabeth a venit lângă mine și m-a întrebat dacă s-ar supăra cineva dacă am ieși la o plimbare prin zăpadă. I-am spus că nu cred. 

   Zăpada era adâncă, iar ea zburda ca o fetiță căreia i s-a dat voie să stea afară mai târziu, lovea troienele cu cizmele ei de piele și făcea bulgări mari și moi, cu care arunca în copacii de dincolo de gardul de fier.

   Am trecut pe lângă luminile slabe ce se zăreau în barul de la Clubul Jucătorilor, apoi am mers către piața Irving, unde mașinile parcate se transformau miraculos în troiene de zăpadă.

   Ne-am oprit la Pete și am băut în barul vechi, uitat de lume, cu fotgrafia lui Sinatra uitându-se la noi.

   Ea mi-a povestit despre slujba ei la revista din Roma, iar eu i-am mărturisit că mă simțeam ciudat, înconjurat de catolici, pentru prima oară după mulți ani. M-a întrebat ce făcea soția mea Antonia și i-am spus că nu mai era soția mea. Ea a înclinat doar capul și a luat o gură de bere, care i-a lăsat spumă pe buza de sus.

   Când am plecat de la Pete, am dat peste Val și părintele Sheehan și am mers împreună spre centru, râzând și alergând ca niște puști.

   Redescoperisem pentru o clipă copilăria și ne închipuiam că totul avea să se termine cu bine. Dar n-a fost așa, iar acum sora mea era moartă.

       - Ben trebuie să ne punem pe treabă. Am iubit-o pe sora ta, dar încă n-am plâns pentru ea. Nu știu ce se întâmplă.

   Sora Elizabeth și-a șters spuma de pe buze și a strâs șervețelul în mână, transformându-l într-un cocoloș.

   - Nici eu n-am plâns. Poate că ea n-ar fi vrut...

   - Toată lumea spune așa. Poate că e adevărat. Oricum, sunt prea furioasă ca să plâng.

   - Exact, soră.

   Voia să știe totul, și i-am povestit. Lockhardt, Heffernan, Val, tata. Părintele Dunn și teoria lui despre preotul ucigaș. Totul.

   - Ei bine, a spus ea, ai dreptate în legătură cu servieta. Pentru ea era ca și filofaxul meu. O lua peste tot. Ultima oară când am văzut-o o avea cu ea. Îndesată cu hârtii, carnețele, copii xerox, stilouri, calculatoare, atlase istorice, foarfece - își ținea toată viața ei profesională în servietă.

   - Au omorât-o și i-au furat servieta, am spus. Ce putea fi atât de important în munca ei?

  - Și pentru cine? De ce erau Lockhardt și Heffernan, alături de Val, o amenințare pentru ei?

   - Ce puneau la cale Lockhardt și Heffernan?

   Ea s-a uitat mirată la mine.

   - Chiar că ești pe dinafară în problemele Bisericii! Crede-mă, ăștia doi puneau la cale alegerea noului papă. Numai despre asta se vorbește la Roma, iar Lockhardt și Heffernan poartă Roma cu ei peste tot. Pe cine sprijineau? Lockhardt a avut întotdeauna un cuvânt de spus. I-am auzit pe unii spunând că el ar putea înclina balanța. Serios.

   - Dar asta unde o așază pe Val? Sprijinul ei n-ar fi fost sărutul morții pentru orice candidat?

   Ea a ridicat din umeri.

   - Depinde... desigur, ea era foarte apropiată de D`Ambrizzi, legătura din copilărie, tatăl tău și Sfântul Jack, toată povestea.

   - N-o văd pe ea amestecându-se în politica papală...

   - Dar era terenul lui Lockhardt.

   - Dar era servieta lui Val.

   - Adevărat, a recunoscut ea. Prea adevărat.

   - Poate că Heffernan a fost doar o greșeală. Poate că Lockhardt și Val erau cei vizați.

   - Dacă așa ar sta lucrurile, dacă Lockhardt era ținta, atunci de ce nu l-au omorât într-un loc mai accesibil? Gândește-te, Ben, cum a aflat ucigașul de întâlnirea de la Palace? Nu înțelegi? Avem o dovadă internă. 

   Vorbea repede, sărind de la una la alta, iar eu mă străduiam s-o urmăresc.

  - Secretara care e absolut sigură că era un preot... probabil că are dreptate. Cine, în afara unui preot, a cuiva din interiorul Bisericii, putea să știe despre întâlnirea dintre doi oameni importanți, ca Lockhard și Heffernan? Val spunea că Lockhardt era cel mai discret om din lume, poate cu excepția tatălui ei. Lockhardt trebuia să fie discret, cu toate lucrurile pe care le știa.

   A tras o gură de aer și s-a grăbit să continue.

   - Deci, știm că el n-a spus nimănui despre întâlnire. Iar Heffernan era un vechi jucător de pocher, mai avea puțin și era ales cardinal. Nu, asta e o treabă din interior.

   S-a oprit surprinsă parcă de propria ei concluzie, o ambuscadă pe care o provocase singură.

   - Cel puțin, crima e o veche tradiție a Bisericii. Dar, într-un fel, ai impresia că toate asyea fac parte din istorie și nu s-ar mai putea întâmpla acum.

   - Când mi-a dat telefon, era foarte speriată. Voia să-mi spună ceva. Piersică mi-a spuus că făcea niște investigații importante care o îngrijorau. Tu erai cea mai aproape de ea. De ce se temea? Ți-a dat vreun indiciu?

   - Ultima oară am văzut-o la Roma. Acum 3 săptămâni. Muncea cu disperare. La Paris, la Roma, în Biblioteca Vaticanului, în Arhivele Secrete. Nu e un lucru prea ușor de obținut. Nu mi-a spus la ce lucra, dar era ceva vechi, foarte vechi, din secolele XIV și XV, asta e tot ce am aflat....

   - Dar cum naiba ar fi putut să-i provoace moartea așa ceva? Ce căuta la Paris? Credeam că viitoarea carte era despre Cel de Al Doilea Război Mondial....

   - A stat acolo toată vara. Avea un apartament. Mai venea și la Roma din când în când, dar se încuia în arhivele secrete și apoi se întorcea la Paris. Când ne-am întâlnit ultima oară, mergea în Egipt, la Alexandria. Am numit-o Vulpea Deșertului, după Rommel, fiindcă săpa în lucrurile petrecute în război.

   - Secolul XIV, Cel de Al Doilea Război Mondial, preotul care s-a spânzurat în livada noastră - a pomenit vreodată despre el?

   - Niciodată.

   - Vine acasă cu toate chestiile astea pe cap și primul lucru pe care îl face e să-l întrebe pe Sam Turner despre vechea poveste cu preotul care s-a sinucis.

   Simțeam cum îmi creștea nervozitatea și nu puteam să mă controlez.

   - Chiar înainte de a pleca în Egipt, eu o băteam la cap să-mi spună ce urmărea și, în cele din urmă, s-a săturat de cicăleala mea. Mi-a spus să mă potolesc. Zicea că e mai bine să nu știu. „E mai sigur, Elizabeth, mi-a spus ea, e mai bine pentru tine să nu știi.” Voia să mă protejeze - dar de ce? Ei bine, s-a dovedit că de moarte. E ceva în legătură cu Biserica.

   Și-a mușcat degetele, îngustându-și ochii.

   - Ceva din interior... ceva îngrozitor - iar ea a aflat...

   - În secolul XIV? Cineva vine din secolul XIV și o omoară? Sau, din partea cealaltă, cineva care vrea să fie papă o îndepărtează? Să fim serioși, soră!

   - Cu Biserica, Ben, nu se știe niciodată. E ca o caracatiță. Dacă nu te prinde unul din tentacule, o va face altul. Apropo, ăsta era titlul noii cărți. Caracatița.

   Am oftat.

   - Măcar dacă am ști ce descoperise, atunci am avea un motiv. Nu ți-a spus, pentru că a crezut că te-ar fi pus în primejdie. Avea de gând să-mi spună mie, dar n-a mai apucat, fiindcă au ajuns-o ei. Dar trebuie să-i fi spus lui Lockhardt...

   - Sau așa au crezut ei. E același lucru.

   - Poate cred că mi-a spus și mie. La telefon, poate. E o idee foarte încurajatoare. Lockhardt și Val... cât de apropiați erau?

   - Cred că, până la urmă, ea ar fi părăsit Ordinul și s-ar fi măritat cu el. Era un om bun. Reprezenta tot ce avea ea nevoie: deschidere, libertatea de a scrie și de a cerceta, putere. Era puțin cam înfricoșător, dar...

   - Ce vrei să spui?

   - O, atât de influent, toate secretele pe care le știa. Mie mi se pare cam înfricoșător. Lui Val, nu, ei îi plăcea. El mi-a fost și mie de mare ajutor. Mi-a oferit un apartament la Roma, mi-a facilitat o mulțime de cunoștințe... chiar și cardianlul Indelicato, care e foarte, foarte greu de atins. Și, desigur, era prieten apropiat cu D`Ambrizzi.

   Și-a ridicat mâna, cu degetele încrucișate.

   - Lockhardt, D`Ambrizzi și umbra cardinalului, Sandanato. Și Val. Ori de câte ori Lockhardt era la Roma, ieșeau împreună, toți 4. Un singur lucru o împiedica să se mărite cu Lockhardt...

   - Tata.

   - Exact. Nu știam cum să se descurce cu el.

   - N-avea nevoie de binecuvântarea lui...

   - Ben, ea o dorea!

   Era aproape ora două și vântul nopții bântuia prin casă ca o stafie.

   - De fapt, cum a ajuns Artie Dunn în povestea asta? a întrebat ea.

   - Din întâmplare. 

   I-am povestit despre întâlnirea de la Nassau Inn cu Piersică.

   - De ce te strâmbi?

   - Dunn e ca un joker în orice pachet de cărți.

   - Îl cunoști?

   - I-am luat un interviu la Roma. Despre romanele lui și locul lor în concepția lui despre preoție. E foarte fluent și are multe cunoștințe. Nu trebuie decât să facă pe tipul obișnuit și D`Ambrizzi îi trimite o limuzină. Îi cunoaște pe toți, inclusiv pe Sfântul Părinte. Nu-mi vine să cred că Artie Dunn ar face ceva din întâmplare...

   - Crede-mă, l-am întâlnit pur și simplu, accidental...

   - Nu mă îndoiesc de asta. Vreau doar să spun că ce se vede cu ochiul liber e numai o mică parte din el. N-am cunoscut pe nimeni care să știe exact ce face.

   - Știu. Asta l-am întrebat și eu ieri, și nu mi-a răspuns.

   Eram amândoi epuizați. Am făcut ordine în bucătărie, i-am luat geanta și am condus-o în camera de oaspeți.

   Stăteam în cadrul ușii și ea s-a apropiat de mine.

   - Mă bucur că te-am văzut din nou, Ben. Și-mi pare îngrozitor de rău.

   M-a sărutat pe obraz.

   Am închis ușa și m-am dus să mă culc.

        După prima întâlnire cu Elizabeth, amintirea tavernei lui Pete și a parcului Gramercy acoperit de zăpadă mi-a revenit în minte.

   M-am întâlnit cu Val să luăm micul dejun la Waldorf. Elizabeth nu se trezise încă. Val m-a întrebat cum mă simțisem în seara dinainte. I-am spus că a fost minunat.

   - Atunci de ce ai mutra asta lungă?

   Am ridicat din umeri.

   - Dimineața te trezești la realitate. Poate că m-am simțit prea bine aseară. Poate că nu-mi place faptul că nu pot face asta să dureze și nu mă dau în vânt după bătrânețe.

   - Se pare că te înțelegi bine cu Elizabeth.

   A zâmbit senină.

   - Mă bucur. Câteodată eu și ea suntem atât de apropiate, încât mă înspăimântă; ne oglindim una pe alta. Ea e cealaltă ipostază a mea. Fiecare din noi ar putea foarte ușor să devină cealaltă, am putea să ne schimbăm viețile.

   - E frumoasă. Ca și tine.

   Am zâmbit.

   - Bărbații, a spus ea. Bărbații se îndrăgostesc tot timpul de Elizabeth. Nu e vina ei, dar asta a făcut-o bătăioasă. E frumoasa presei din Roma. Faptul că e călugăriță pare cu atât mai provocator și pasionant pentru bărbați. Asta o scoate din minți. De aceea mă bucur că și-a permis să se distreze aseară.

   - Are de gând să rămână călugăriță?

   - Oare va rămâne vreuna din noi? Asta e întrebarea, Ben. Suntem prima generație de călugărițe moderne. N-avem nicio legătură cu obiceiurile mai vechi. Am ales să trăim  în lume, dar nu după legile lumii. Într-un fel sau altul, suntem activiste și niciuna din noi nu știe dacă sau pentru cât timp Biserica ne va suporta. Le dăm crampe la stomac tutror birocraților din cler. Noi forțăm Biserica să se schimbe, dar nu într-un mod subtil, noi împingem tare... dar Biserica ne împinge întotdeauna înapoi. Dacă reușim să-i scoatem îndeajuns din minți, atunci ar fi bine să avem grijă. Oricine se așază în calea marii strategii - orice ar mai fi și asta - trebuie să aibă grijă.

   - Dar tu? O să rămâi?

   - Depinde de presiune, nu-i așa? Când te saturi până peste cap, pleci. Am sentimetul că Elizabeth o să rămână. Ea gândește în termenii adevărului și ai dreptății, crede în miezul de bunătate al tuturor scopurilor Bisericii. Dar eu? Eu nu știu. Mie îmi lipsesc devotamentul ei intelectual și implicarea ei filozofică. Eu sunt o pacoste, o egoistă nesuferită, o provocatoare. Dacă mă lasă să fiu în continuare ceea ce sunt, un fel de rotiță care zbârnâie, atunci s-ar putea să rămân călugăriță până la moarte.

   Apoi s-a întins și mi-a luat mâna, ca și cum m-ar fi consolat pentru o suferință care știa că mă așteaptă. I-am spus să mănânce ouăle până nu se răcesc, pentru că plătisem 10 dolari pe fiecare.

   Mai târziu am sărutat-o, i-am spus la revedere și m-am întors la cabinetul meu de pe Wall Street.

              „Le  dăm crampe la stomac tutror birocraților din cler. Noi forțăm Biserica să se schimbe, dar nu într-un mod subtil, noi împingem tare... dar Biserica ne împinge întotdeauna înapoi. Dacă reușim să-i scoatem îndeajuns din minți, atunci ar fi bine să avem grijă. Oricine se așază în calea marii strategii - orice ar mai fi și asta - trebuie să aibă grijă.”

   M-am trezit din visele și amintirle despre Val și Elizabeth, luptându-mă să ies la liman. Era ora 6, întuneric și vânt. Mi-am tras plapuma până sub bărbie.

   Eram pe jumătate adormit, o visasem pe Val, îi ascultasem glasul din trecut și asta mă adusese în prezent. Cineva o împinsese, într-adevăr, înapoi. Teama pe care am simțit-o în vocea ei la telefon m-a făcut să cred că, orice a fost, a fost chiar mai rău decât se așteptase.

   Oare toate răspunsurile se aflau în servieta Vuitton?

   Dacă era atât de importantă, dacă ea se temea că ei - ei - o urmăreau, atunci de ce i-a lăsat să pună mâna pe ea? De ce n-a ascuns-o undeva, în siguranță?

   Viziunea mea asupra comportamentului lui Val suferea de lipsă de logică. Ea știa că era în pericol. În mod sigur știa că avea o adevărată bombă în servietă. Val nu era naivă, în niciunul din sensurile cuvântului. Cunoștea regulile jocului.

   Probabil că descoperise groapa cu cadavre... Totuși, îi lăsase să pună mâna pe servietă.

   Trebuia să fi lăsat o poliță de asigurare. Pentru cazul în care ar fi murit, ar fi fost ucisă, ar fi pierdut servieta...

   Am sărit în sus ca un nebun. Bineînțeles! A avut nevoie de o ascunzătoare, de un loc în care cei răi nu voi căuta niciodată.

   M-am dat jos din pat, mi-am tras pe mine halatul cel vechi și am bâjbâit după lumină, tremurând, lovindu-mă de birou.

   Camera de joacă!

   Ușa s-a deschis ca o poartă spre trecut. Aproape că puteam să o văd pe Val, într-o rochie scurtă cu guler înalt și șosete albe, în colțul unde își ținea cărțile și desenele.

   Se auzea un ronțăit, un foșnet, undeva în umbră. O veveriță a trecut ca o săgeată pe podea și a dispărut în spatele unor cutii cu lucrurilelui Val, în colțul ei preferat, între bibliotecă și fereastră. Am aprins lampa de deasupra capului.

   Am traversat camera și am îngenunchiat pe podeaua prăfuită, lângă tobă. Cineva fusese acolo înaintea mea. Ea lăsase ceva în vechea ascunzătoare, unde credea că ar fi fost în siguranță.

   Praful era gros pe marginile tobei, dar tăblia dintr-o parte, cu clovnul rânjind desenat pe ea, fusese curățată. N-am reușit să bag degetele sub tăblie, așa că am folosit lopățica de nisip dintr-un set de jucării pentru plajă, am desprins-o și am scos-o afară cu un zgomot îngrozitor.

   Mi-am vârât brațul înăuntru și mi-am simțit speranțele năruindu-se.

   Locul era gol.

   Dar nu putea să fie. Ea a fost aici. A îngenuncheat lângă tobă, a lăsat urmele degetelor în praf. A folosit vechea ascunzătoare...

   Atunci am găsit-o.

   Se mișca dintr-o crăpătură unde fusese prinsă. Aproape am dat-o deoparte, crezând că era o rămășiță din copilărie. Până la urmă, am scos-o din interiorul tobei.

   - Ce faci? Exersezi la tobă?

   Sora Elizabeth stătea în cadrul ușii. Purta o pijama în dungi și își freca ochii căscând.

       - Sunt moartă de foame, a spus ea.

   Se uita atent în frigider, făcând inventarul.

   - Ouă, șuncă, curcan, brânză, ceapă, unt. Cred că putem scoate ceva din astea. Brioșe englezești.

   A privit împrejur prin bucătărie. Îi dădusem un halat vechi de-al meu. Ea adăugase ansamblului și o pereche de ciorapi trei sferturi de-ai lui Val. A observat tigaia de omletă atârnând într-un cârlig.

   - A, mere. Am să rad și niște mere.

   Mi-a zâmbit.

   - Cred că știi că micul dejun e cea mai importantă masă din zi și nu, nu mănânc așa și acasă.

   S-a apucat să spargă ouăle.

   - Totul e din încheietură. Ca Audrey Hepburn în Sabrina. Deci, ce crezi despre asta?

   Eu stăteam la masă, holbându-mă la fotografia pe care o găsisem în tobă.

   Era foarte veche, îngălbenită și crăpată, semănând cu una făcută de mama și de tata laLago Maggiore în `36. Doar că nu erau mama și tu tata. În poză erau 4 bărbați. Timbrul micuț de pe spatele fotografiei era din Franța. Era o amintire din albumul altcuiva.

  - Nu-mi spune absolut nimic. Patru tipi la o masă, cu mult timp în urmă. Seamănă cu un club - pereți de cărămidă, o lumânare în sticla de vin, multe umbre - o tavernă de pe malul stâng. Patru indivizi.

   Ea tăia ceapa și merele pe un fund de lemn. Se pricepea. Avea viteză. Și n-am văzut nicio picătură de sânge.

   S-a aplecat ca să mai arunce o privire fotografiei.

   - Cinci.

   - Patru, am spus eu.

   - Pun pariu că un alt individ a făcut poza.

   S-a uitat la mine, iar eu am dat afirmativ din cap.

   - Pe unul dintre ei îl cunoști. Cel de lângă al patrulea bărbat. N-avem cum să-l recunoaștem pe al patrulea, i se vede numai ceafa. Dar al treilea, de la stânga la dreapta, e din profil. Uită-te mai atent! Nu-ți spune nimic nasul acela?

   Avea dreptate, îmi părea cunoscut, era cineva pe care ar fi trebuit să-l recunpsc. Dar nu știam de unde să-l iau.

   - E-adevărat, eu am avantajul de a-l vedea destul de des, dar un nas ca ăsta nu se schimbă.

   Terminase tăiatul. Am simțit mirosul untului care se topea în tigaie. Apa fierbinte se prelingea prin cafea în filtru și aroma umplea încăperea. Ea bătea 6 ouă cu puțină apă într-un castron.

   - E o ipostază mai tânără a părintelui D`Ambrizzi.

   - Bineînțeles! Fără mustață - când tata l-a adus acasă după război avea o mustață groasă, neagră, de bandit. Dacă tot ești așa deșteaptă, ce sens are poza asta?

   - Eu sunt doar bucătăreasa.

   Călea ceapa și merele în unt. Stătea cu spatele la mine, făcându-și treaba ca o profesionistă.

   - Dar un lucru știm cu siguranță. E o fotografie importantă. Ea a ascuns-o de toată lumea... în afară de noi doi.

   - Pentru mine nu înseamnă nimic, am spus. Iar ea n-a aflat niciodată că eu știam de ascunzătoarea din tobă, n-avea de unde să știe că am s-o caut acolo...

   - Te înșeli. Val mi-a povestit o mulțime de lucruri despre tine, despre ziua în care ai găsit pulberea în pivniță...

   - Nu se poate!

   - Mi-a spus despre picioarele de lut, mi-a spus că ți-a ascuns cadoul de Crăciun în tobă și că ți-ai dat seama de ascunzătoarea ei, dar nu ți-a arătat niciodată că aflase că știai. Punea acolo lucruri pe care voia să le găsești - era un joc, Ben. Tu erai fratele mai mare și îi jucai tot felul de feste, dar, de data asta, ți-a jucat ea una...

   S-a oprit brusc.

   - Ben, ea a pus poza asta acolo ca s-o găsești, în cazul în care i s-ar fi întâmplat ceva. Și ai găsit-o. Asta e cheia.

   S-a întors la aragaz și a turnat ouăle în tigaie.

   - O poză cu D`Ambrizzi în tobă e cheia?

   Ea amestecă ouăle în tigaie. Ființa asta incredibilă îmi stârnea din nou pofta de mâncare.

   - Poate că nu D`Ambrizzi e important, a spus.

   - Crezi că sunt ceilalți trei?

   - Patru. Nu-l uita pe cel care a făcut poza.

         Secretara tatălui meu, Margaret Korder, a venit pe la ora 9 și s-a apucat să-și facă meseria pe care o știa atât de bine: a preluat toate obligațiile, m-a ajutat și m-a apărat de presiunile lumii de afară, exact ceea ce făcea și pentru tata de peste 30 de ani.

   Sam Turner a sosit împreună cu prietenul părintelui Dunn de la NYPD, Randolph Jackson, un negru care jucase cândva pentru Giants. Au stat de la prânz până la ora două, conducând mai mult o conversație decât un interogatoriu oficial.

   Jackson a băut suc de portocale și s-a întrebay ce ar putea lega crimele lui din New York de cea a lui Sam din Princeton.

   M-am ferit să pomenesc ceva despre Biserică sau despre relația dintre Val și Lockhardt, n-am adus în discuție nici servieta, cartea pe care o pregătea Val, secolul XIV sau preotul care se spânzurase de mult în grădină. N-avea niciun rost să-i târăsc și pe ei în interiorul Bisericii: ei n-ar fi știut ce să facă, iar eu n-aș fi știut cum să încep povestea.

   Când se pregăteau să plece, Jackson fiind în mijlocul unei conversații cu sora Elizabeth, Sam Turner m-a luat deoparte și mi-a spus că n-a putut găsi niciun dosar despre preotul spânzurat.

   - Mi-am amintit numele, a spus el. Francez. Părintele Vincent Governeau. L-am sunat pe Rupe Norwich. I-a părut foarte rău când a auzit de sora ta, Ben. Rupe mi-a spus că a luat dosarul cu el când a ieșit la pensie. Nu mi-a venit să cred - Rupe n-a ieșit niciodată din litera legii. I-am spus că asta e o infracțiune, iar el mi-a zis să vin să-l arestez. Un tip nemaipomenit, bătrânul Rupe.

        Jackson și Turner nici nu ieșiseră bine, că eu și sora Elizabeth am sărit în mașină și am pornit spre țărmul din Jersey, la numai o oră depărtare.

   Era o zi cenușie. Apa înghețase în petice pe drum, iar vântul șuiera răzbunător dinspre canale, pe deasupra câmpului maroniu și aspru din cauza iernii timpurii.

   Am găsit căsuța lui Rupe Norwich printre valurile de nisip ridicate din dune.

   Norwich avea cam 80 de ani și era bucuros de oaspeți. Pe mine mă cunoștea de când eram copil, îi părea îngrozitor de rău de Val și m-a întrebat ce mai făcea tata. Se simțea aproape vinovat pentru că el era atât de vioi, în timp ce Val era moartă și tata bolnav.

   - Eu nu decid ca tatăl tău soarta lumii și a Bisericii, a spus el, agățându-și degetele în bretele și conducându-ne în camera de zi, înghesuită de prea multă mobilă și supraîncălzită. Dar am rămas un om activ. Omul trebuie să-și păstreze creierul treaz. Jocuri video, a spus el, arătându-ne computerul IBM, cu ele mă ocup zilele astea. Zbor în misiuni de luptă, joc golf și baseball, fără să ies din casă. Computerele sunt totul. Încerc să mă mențin la curent, ascult muzică: U2, Beastie Boys și, bineînțeles, Springsteen, el e de aici, din Jersey. Aveți în fața ochilor un bătrân de 80 de ani care încearcă s-o convingă pe nepoata lui de 28 de ani că încă mai știe pe ce lume se află.

   Ciripea în continuare, bucuros că are cu cine să vorbească.

   - Mama ei s-a îmbolnăvit de Alzheimer acum câțiva ani și a murit, iar eu îmi văd de treburile mele - vedeți ce vorbăreț am devenit, dar trebuie să demonstrez că valorez măcar doi bani. Sam Turner zicea că vă interesează tânărul Vincent Governeau. Sărman nenorocit.

   După ce m-am instalat pe canapea, el s-a așezat într-un balansoar. Trupul lui slab era îmbrăcat cu o bluză de trening și ghete Reebook.

   Acercetat-o pe Elizabeth din cap până-n picioare și s-a uitat de două ori la ea când i-am spus că e călugăriță.

   - Sam spunea că s-ar putea să mai ai dosarul, am zis eu.

   - L-am luat cu mine acum 15 ani, pentru că nu voiam să-l hărțuiască și pe Sam. Pe urmă mi-am zis la naiba cu el, nu voiam să mă hărțuiască pe mine în locul lui. Așa că i-am dat foc.

   A izbucnit în râs.

   - Am distrus dovada.

   - Dovada a ce? a întrebat sora Elizabeth.

   - Dovada a ceea ce astăzi s-ar numi o mușamalizare. N-am putut să uit niciodată. Așa am fost educat. Treaba asta m-a învățat care îmi era locul în sistem. Erau o grămadă de indivizi mai importanți decât un polițist din Princeton. Una peste alta, s-a dovedit a fi o lecție valoroasă.

   La acest gând, a zâmbit prietenos. Se vedea că nimic nu l-ar mai putea atinge acum.

   - Și ce anume era mușamalizat?

   - Soră, nu e vorba numai de ceea ce era mușamalizat. Ci, mai ales, de către cine. Ben, nu cred că tatăl tău a aflat vreodată câte manevre s-au făcut în culise. Mi-a părut rău de el, a fost, probabil, prima dată în viața lui când nu a fost la curent. Eu eram adjunct, Clint O`Neill era șeful meu și totul a venit de undeva de sus și a aterizat în capul lui - într-o seară, când băusem vreo două beri, a recunoscut că afacerea Governeau l-a băgat în mormânt. A fost obligat să accepte - nu poți să te împotrivești unui guvernator, unui senator, unui arhiepiscop, mai mulți grei decât poți să vezi la un campionat....

   - Toate astea pentru că un preot care preda arta unor școlărițe a luat-o razna și s-a spânzurat? m-am încruntat eu. Ce mare lucru?

   - Problema e că nu s-a sinucis - doar dacă nu cumva a reușit să-și tragă una cu ciocanul în ceafă și să se spânzure după ce era deja mort. Cam așa trebuie să se fi întâmplat. Asta dacă nu a fost crimă, ceea ce, de fapt, a fost.

   - Și povestea asta n-a ieșit niciodată la iveală?

   - Niciodată.

   A zâmbit, trecându-și mâna prin părul alb, tăiat scurt.

   - Și niciodată n-o să iasă. Nu s-a făcut nicio anchetă. A devenit sinucidere după ce s-a întâmplat. Cum spuneam tatăl tău s-a trezit cu un cadavru în grădină și cu o grămadă de zvonuri, știți cum vorbesc oamenii. Și s-a săturat, dar ce putea să facă?

   - Ce fel de zvonuri?

   - Îmi cer scuze, soră, dar cred că îți poți imagina și singură...

   - Călugărițe însărcinate, ascunse în mănăstiri, a spus ea. Cam așa ceva?

   - Sigur, a încuviințat Norwich, ce altceva? Oamenii insistă să rămână oameni, nu-i așa?

   - Nu cumva au crezut că l-a omorât o călugăriță?

   - Nu, Ben. Unii spuneau că a lăsat vreo elevă însărcinată și l-a omorât tăticu`. Vorbe goale. N-am găsit nicio armă - la naiba, nici n-am căutat. Înțelegeți? A fost o sinucidere.

   - Nu-i de mirare că tata nu voia să vorbească despre asta. Bârfele l-au scos din minți.  Deci, de ce se interesa Val despre el acum?

   Era o întrebare retorică, dar Rupe Norwich avea un răspuns.

   - Te face să crezi că aflase ceva, a spus el. Sau avea măcar o bănuială, nu? O teorie, o suspiciune, poate. Totuși, au trecut aproape 50 de ani... mult timp. S-au răcit urmele.

   A ridicat din umerii lui slabi, osoși.

   - Parcă a fost ieri. Bietul om. Eu spun că a avut ghinion, să fii omorât și nimeni să nu-l caute pe criminal, să se spună prin dosare că te-ai sinucis. Mare ghinion, nu crezi? El, un preot?

        Când am ajuns acasă, Margaret Korder avea totul sub control.

   Pregătirile pentru înmormântare erau în curs: corpul avea să fie trimis a doua zi, iar înmormântarea trebuia să aibă loc în ziua următoare. Un om de la pompe funebre avea să treacă pe la noi ca să-mi arate diferite sicrie. I-am spus lui Margaret că aș vrea ceva simplu și solid, iar ea putea să aibă grijă de tot. Tot ea spregătise și înmormântarea mamei mele.

   Părintele Dunn sunase din New York și avea să sune din nou. Și Piersică mă căutase. Aveam două mesaje de la biroul cardinalului D`Ambrizzi, din Roma. Aveau să revină. Primisem un telefon și de la Sfântul Părinte, dar, cum își exprimaseră deja condoleanțele, nu aveau de gând să mă mai sune.

   - Nu trebuie să faci nimic, a spus Margaret. Totul e aranjat, am conectat robotul la telefon și toate mesajele le preiau în camera mea de la Nassau Inn. M-am stabilit acolo pentru perioada aceasta. Tatăl tău se odihnește liniștit la terapie intensivă. S-a trezit pentru un timp, a fost destul de amețit și acum doarme din nou. Ne sună ei dacă apare vreo schimbare. Cam asta e.

   - Margaret, ești o comoară.

   - Sunt plătită pentru asta, Ben, a spus ea cu un zâmbet trist. 

   Fusese mereu la mijloc în timpul luptelor dintre mine și tata, dar nu luase niciodată partea nimănui. Nu mi-a dat, de asemenea, decât sfaturi bune.

   - Important e acum să nepăstrăm moralul ridicat și să-l ajutăm pe tatăl tău să treacă prin asta.

   - Și să aflăm cine a omorât-o pe sora mea, am spus.

   - Dar să ne ocupăm mai întâi de cei vii, a spus ea, întorcându-se spre Elizabeth. Doriți un ceai, soră? I-am trimis pe cei doi Garrity acasă. Erau prea agitați pentru gustul meu. Ea izbucnea tot timpul în crize de plâns și suspine. Serios, n-am mai putut să rezist. O ceașcă de ceai s-ar putea să mă învioreze.

   - Și mie mi-ar prinde bine, a spus Elizabeth și s-au retras amândouă în bucătărie.

   Îmbrăcată în pantaloni largi, un pulover albastru gros și papuci, îmi amintea tot mai mult de Val, ceea ce presupun că era și bine, și rău.

   Am urcat la mine și m-am cufundat într-o baie bierbinte timp de o oră, meditând la poza ascunsă de Val în tobă și la mușamalizarea uciderii preotului nostru sinucigaș.

   Oare fotografia era la fel de veche ca și crima? Și de ce era din Franța? Cine erau oameniii aceia - D`Ambrizzi și mai bine? Ce o îndemnase pe Val să-l întrebe pe Sam Turner despre preotul spânzurat care fusese, practic, ultimul ei gest de pe pământ. Ce voia să-mi spună? Și cine știa că nu era suficient să o omoare, ci trebuia să-i fure și servieta?

   Când am coborât, Margaret plecase la hotel, iar Elizabeth urmărea știrile de seară, prezentate de Dan Rather.

   - Te-au sunat de la biroul papei? Nu știu dacă trebuie să fiu impresionată sau îngrozită. Val nu putea să se numere printre favoriții papei.

   - Ea nu, dar tata, da. Mai mult sau mai puțin. Ți-e foame?

   - Presupun că e o întrebare retorică.

   S-a ridicat și a dus ceștile de ceai la chiuvetă.

   - Dar, mai întâi, au deschis capela. Te superi dacă mă duc acolo câteva minute? Nu va dura mult, dar, să recunoaștem, am nevoie de ajutor - de cel pe care îl pot primi acolo.

   - Presupun că pentru asta e făcută. Vrei să te conduc?

   - Nu, mă descurc. O să mâncăm ceva când mă întorc, bine?

   În timp ce ea era în capelă, a apărut părintele Dunn.

   - Am sunat mai devreme, a spus el, dar erai plecat. Înțeleg că ai un oaspete. O femeie remarcabilă. Unde ați fost?

   Era frig afară și el se încălzea în fața focului din Sala Lungă. A aruncat o privire rugătoare spre masa cu băuturi și eu am deschis sticla de Laphroaig.

   - Bună ideea, a spus el, punemi într-un pahar, te rog.

   - Am făcut niște cercetări, am spus eu.

   - Despre viața și opera părintelui Governeau?

   - Numai despre moartea lui.

   I-am întins paharul și mi-am turnat și mie unul.

   - Am dezgropat trecutul?

   - Ca și sora ta - și? Și?

   Mi-a aruncat o privire stil Barry Fitzgerald.

   - Nu s-a sinucis, am spus. Cel care era șef adjunct atunci zice că a fost o crimă. Mușamalizată. Au intervenit guvernatorul, senatorul, arhiepiscopul, toți. Așa că nu s-a mai făcut nicio anchetă.

   Dunn s-a holbat la mine peste marginea paharului. A strâns din buze și s-a așezat, luând oînghișitură.

   - Devine din ce în ce mai încrucată treaba. Am impresia că cineva a risipit fragmentele poveștii și acum noi trebuie să o reconstituim. Te superi dacă vorbeasc ca un scriitor? A scrie e o joacă de copii, dar e mult mai greu decât își închipuie amatorii.

   Ochii lui cenușii stăteau nemișcați, parcă așteptând ceva sau pe cineva.

   - Am fost la New York. Nici acolo nu sunt vești bune, deși nu știu ce mai poate însemna bun. Chiar dacă până acum am mai avut îndoieli, trebuie să le uităm... s-a tras cu același pistol în sora ta, Lockhardt și Heffernan.

   A luat încă o înghițitură și m-a privit zâmbind, dar ochii i-au rămas la fel de înghețați.

   - Dacă n-aș fi atât de viteaz, cred ă aș începe să simt o răsuflare fierbinte în ceafă.

   - Mă bucur că ești atât de viteaz, părinte. Dar pe mine mă sperie de moarte conspirația astta criminală care se întinde peste jumătate de secol și o ucide pe sora mea cu numai douăzile în urmă. Apropo, ce-ți spune chestia asta?

   Am scos fotografia din buzunarul cămășii și i-am întins-o. El a luat-o, i-a aruncat oprivire fugară, a dus-o la masă și a așezat-o în lumină.

   - De unde naiba o ai?

   I-am spus. A clătinat din cap și a zis cu admirație în glas:

   - Val a ascuns-o în tobă. Mă întreb de unde o avea...

   - Îți spune ceva?

   - Sigur. Tipul cu o banană în loc de nas e Giacomo D`Ambrizzi, bineînțeles. Poza e făcută pe hârtie franțuzească. Aș zice că are vreo 40 de ani. Probabil că e din Cel de Al Doilea Război Mondial. Paris.

   - Ai dedus o mulțime dintr-o poză veche și uzată...

   El a ridicat din umeri.

   - D`Ambrizzi era la Paris în timpul războiului. Eu eram în armată, pe post de capelan. Am fost acolo după eliberare. Așa l-am cunoscut pe D`Ambrizzi. Dar e la mintea cocoșului căpoza e din acea perioadă, nu? L-am întâlnit atunci, o singură dată... și apoi după mulți ani. Cât despre ceilalți? Ar putea fi oricine.

   - Atunci de ce era atât de importantă poza asta pentru Val?

   Dunn mi-a întins-o înapoi.

   - Habar n-am, Ben.

   Ușa din față s-a deschis și Elizabeth a intrat în Sala Lungă. Era îmbujorată de frig și vânt.

   - Dragă soră Elizabeth!

   Dunn s-a dus la ea.

   Mai multe sentimente s-au oglindit pe chipul ei până când el a ajuns la ea și atunci s-a hotărât pentru un zâmbet foarte slab.

   - Îmi pare foarte rău de sora Valentine.

   I-a luat palmele în palmele lui.

   - Părinte Dunn, a rostit ea rece, dintre toți oamenii.

              - Obsedat sexual, a spus Dunn, mușcând cu poftă din sandvișul cu șuncă.

   A aruncat o privire scotchului de pe fundul paharului și a râgâit ușor.

   - Am să trec pe lapte. Posibil, pentru toată viața.

   S-a dus la chiuvetă, a vărsat conținutul paharului și a turnat lapte în loc.

   - Da, obsedat sexual, și ăsta e un citat. Așa a scris, alb pe negru. Pun pariu că n-ai citit recenzia ei la ultima mea carte, Ben, dar noi, autorii, le citim pe toate.

   - Și nu le uitați pe cele nefavorabile, am spus eu.

   Sora Elizabeth stătea aplecată înainte, cu coatele pe masă și bărbia odihnindu-i-se în palme.

   - Dumneata ai numi-o nefavorabilă, părinte?

   - Nu, Doamne ferește! Aș numi-o recenzie care vinde cartea. Nici eu n-aș fi putut s-o fac mai bine. Și cred că unii dintre colegii mei m-au privit cu respect reîmprospătat.

   - Ca și colegii mei, a spus ea. Am impresia că ești foarte apreciat prin mănăstiri. Sexul e o afacere bună. Așa că îmi rămâi dator.

   - Dar chiar ai vorbit serios, soră?

   - Obsedat sexual? Serios, părinte, aș minți eu? Mie mi se pare că întrebarea e dacă am avut dreptate. Pari destul de versat în domeniul sexului literar.

   A ridicat provocator din umeri.

   - Poate că ai doar o imaginație bogată.

   Mi-a făcut cu ochiul.

   - Imaginația ajută, nu crezi? De exemplu, ai menționat mănăstirile - dar, mă întreb, ce știi dumneata despre viața din mănăstire?

   - Destul, părinte, a zâmbit ea. Exact atât cât îmi trebuie.

   Am discutat, inevitabil, despre crimă, concentrându-ne asupra lui Val, încercând să ocolim durerea. La fel de inevitabil, Elizabeth -a fixat pe Dunn cu o privire iscoditoare.

   - Nu înțeleg cum te-ai implicat dumneata în povestea asta. O cunoșteai pe Val? Sau ai vreo legătură în Princeton?

   - N-am întâlnit-o niciodată pe sora Valentine, iar Ben e primul Driskill pe care îl cunosc. Nu, am ajuns aici din întâmplare. Sunt doar un punct oarecare pe ecranul radarului, dar, după cum s-a dovedit, îl cunosc pe tipul din New York care anchetează crimele de acolo. M-am gândit că i-ar putea fi de ajutor lui Ben. Desigur, îl cunoșteam puțin pe Curtis Lockhardt.

   - Scuză-mă, părinte, dar dumneata ai o parohie? Un birou? Trebuie să lucrezi undeva...

   - A, oficial sunt legat de arhiepiscopia din New York. Cardinalul Klammer, Dumnezeu să-iodihnească sufletul - nu, nu te uita atât de speriată la mine, soră, e mort doar cu spiritul - Klammer se bucură de sfatul meu. Are mare nevoie de sfaturi. Poate ar trebui să scriu o comedie de situație.

   A surâs îngerește spre ea.

   - Uite ce e, soră, nu sunt o companie prea ușoară, dar stăpânii noștri profită de ea. Locuiesc aici, în Princeton, și am un apartament în New York. Într-un fel, sunt o persoană incomodă, dar am o minte de care Biserica are oricând nevoie...

   - Și ce fel de minte este asta?

   - Vicleană? În momentul de față ai putea spune că sunt ochii și urechile cardinalului Klammer. Mai ai și alte întrebări, soră? Poți să le dai drumul.

   Zâmbea, dar era evident că se săturase.

   - Sunt doar curioasă, a spus ea. Trebuie să fie foarte obositor să trăiești două vieți, preot și romancier.

   Ea nu dădea înapoi numai pentru că el era preot și bărbat. Împreună, ea cu Val fuseseră, probabil, calvarul șovinilor din Roma. Biserica abia tolera femeile cu influență și privilegiul de a-și spune părerea. Dar lui Dunn îi plăcea schimbul acesta de replici.

   - Rezist și eu cum pot, a spus el. Studiez Biserica așa cum un om de știință studiază o secțiune pe o lamelă la microscop....

   - Dar omul de știință nu e condus de substanța de pe lamelă.

   - Unu la zero pentru dumneata, soră. Dar eu studiez felul în care Biserica reacționează la presiune. Mai întâi, e propriul meu caz. Am observat cum se comportă indivizii și mecanismul față de mine. Apoi i-am urmărit față în față cu activiștii, începând cu Berriganii și sora Valentine și continuând cu militanții pentru drepturile homosexualilor... Biserica e un organism uriaș. Deranjează-l și începe să se agite, provoacă-l, amenință-l și se luptă pentru a se apăra. În ultimele zile, Biserica a fost înghiontită destul de tare.

   Și-a ridicat sprâncenele cenușii, stufoase. Ochii lui gri, imobili, au clipit.

   - Și iată-mă pe ine.Urmărind. Cercetând. E o muncă de-o viață.

   - Biserica a fost înghiontită, am spus. Presupun că Val a înghiontit-o, făcând organismul să se agite. În cazul acesta, n-am văzut noi cum ripostează Biserica pentru a se apăra?

   Sora Elizabeth a clătinat din cap.

   - Dumnezeu știe că nu vreau să iau apărarea Bisericii, de asta poți să fii sigur. Dar nu pot să cred că Biserica ar recurge la crimă. Nu în secolul XX. Biserica nu a angajat un asasin să facă lucrurile astea oribile...

   - Dar ce e Biserica? am întrebat. Oameni. Dintre care unii au mult de  pierdut.

   - Dar mai sunt și alte căi de a rezolva problema.

   - Să fim serioși, Elizabeth! Biserica a ucis dintotdeauna oameni, am spus. Prieteni și dușmani. Dovezile noastre ne arată că  a fost un preot...

   - Putea fi oricine, a spus ea, îmbrăcat în preot - mărturia călugăriței nu rezistă. Nu trebuie să ne lăsăm înșelați! Întotdeauna există cineva care vrea să pună în umbră Biserica, s-o doboare la pământ...

   - Dar, am protestat eu, cine altcineva ar fi putut s-o urmărească pe Val? Pe cine deranja ea, dacă nu Biserica?

   - Tocmai asta e - nu știm, Ben!

   - Ascultați, a spus Dunn, eu am încercat să privesc totul ca pe unul din subiectele romanelor mele. Hai să o facem așa cum trebuie. Ce ziceți - vreți să mă urmăriți? 

   Ceasul deșteptător de pe frigider ticăia puternic.

   - Haideți să vedem ce avem aici.

        Am spus că sunt de acord și m-am uitat la Elizabeth.

   Dunn o deranja și nu voia să-i acorde încrederea ei - a noastră. Dar am simțit că rolul și poziția lui în structurile Bisericii o fascinau. Mi-am dat seama și că ea considera că noi doi, care împărtășeam dragostea pentru Val, eram o echipă. Nu dorea ca părintele Dunn să mă târască pe cine știe ce drumuri primejdioase, înșelătoare. Nu voia ca el să despartă echipa noastră de acasă.

   - Sigur, a spus ea, în cele din urmă. Dacă tu vrei să te joci, am să mă joc și eu.

   Atitudinea iconoclastă a lui Dunn o obliga să ia apărarea Bisericii. Ea a simțit-o și s-a hotărât.

   Ne-am întors în Sala Lungă, unde ardea focul și aveam o masă lungă, cu scaune tapițate, și un casetofon. Am pus concertul pentru violoncel al lui Elgar pe CD și am apăsat butonul de pornire.

   Muzica tulburătoare a umplut încăperea, iar noi ne-am tras scaunele în jurul mesei: un avocat, un jurnalist și un romancier, trei oameni care trăiau din capacitatea lor de a organiza fragmente disparate în informații utile.

   Am început cu itinerariul lui Val. Paris, Roma, Alexandria, Egipt, Los Angeles, New York, Princeton.

   După ce Lockhardt coborâse la patinoarul din Rockefeller Center, ea rămăsese în limuzină. Faptele arătau că ajunsese acasă la ora 3,45, în acea ultimă după-amiază.

   A dat două telefoane: unul lui Sam Turner, în legătură cu preotul spânzurat, și celălalt mie, la New York. La acea vreme, Lockhardt și Heffernan fuseseră omorâți de către „preotul” ucigaș. Sora Elizabeth a insistat să punem ghilimelele.

   La un moment dat, în timp ce se afla în casă, Val a ascuns fotografia de la Paris, din război - cel puțin, aici o plasa Dunn - în tobă, probabil cu intenția de a fi descoperită de mine, dacă ei i s-ar fi întâmplat ceva: știa că era în primejdie chiar și în Princeton și se bizuia pe mine să fac ceva după ce aveam să găsesc fotografia.

   În poză erau 4 bărbați. Un altul făcuse poza, și Elizabeth l-a inclus în grup. Oare ce făcea acest instantaneu atât de important? D`Ambrizzi își mai amintea de el?

   După aceea Val s-a dus în capelă - pe la 5,30-6 - unde a fost omorâtă cu același pistol cu care fuseseră uciși Lockhardt și Heffernan. Cu siguranță, de către același om, care lăsase în urmă o fâșie dintr-o pelerină neagră - după opinia lui Dunn, o pelerină de preot.

   Apoi ucigașul s-a întors în casă, a găst servieta lui Val și a luat-o cu el.

   În sfârșit, Rupe Norwich ne spusese că preotul spânzurat fusese, de fapt, omorât în 1936 și o mușamalizare pornită de unde de sus transformase crima în sinucidere. De ce se temeau? Pe cine protejau?

   Când am terminat, aveam, într-adevăr, faptele limpezi în minte, dar, după cum a observat părintele Dunn, ele puteau alcătui o mie de scenarii.

   Focul ardea mocnit, polițistul de gardăveghea afară, iar nouă nu ne mai rămăsese altceva de făcut decât să încercăm să dormim puțin.

5

DRISKILL

      Părea sfâșiat.

   Aceasta a fost prima impresie pe care mi-a lăsat-o monseniorul Pietro Sandanato. Părea sfâșiat, ca și cum din cauza unui accident de fizionomie, cursul vieții lui ar fi fost pentru totdeauna stabilit dinainte, ca și cum puterea de decizie i-ar fi fost negată prin simpla realitate a chipului său.

   Avea înfățișarea unei statui de Giacometti: slab, cu un ten oacheș și neted de copil, păr drept și negru, o aluniță solitară pe obrazul stâng care trăda o mască, altfel, perfectă. Purta gulerul preoțesc, un pardesiu negru aruncat pe umeri, un Borsalino întunecat și mănuși negre, pe care și le-a scos atunci când părintele Dunn l-a condus prin foaier și ne-a făcut cunoștință.

   Era după prânz, iar Dunn îl așteptase la Aeroportul Kennedy și îl adusese cu mașina în Princeton.

   - Domnule Driskill, a spus Sandanato încet, cu vocea uscată din cauza drumului lung și obositor, vă transmit mesajul cele mai adânci compasiuni din partea bunului prieten al surorii dumneavoastră, cardinalul D`Ambrizzi, ca și din partea Sanctității sale, papa Callistus. Durerea noastră față de această tragedie e profundă. Și eu am cunoscut-o pe sora dumneavoastră, bineînțeles.

   I-am condus în Sala Lungă și sora Elizabeth a intrat în postul de comandă al lui Margaret Korder. Sandanato s-a întors spre ea și și-au strâns mâinile.

   - Ce tragedie, soră, a murmurat el.

   Doamna Garrity a servit cafeaua și, după ce Sandanato a refuzat invitația noastră la masă, eu am rămas tăcut, urmărind discuția celor trei profesioniști ai Bisericii.

   Nu eram prea atent la ce spuneau. Sandanato urma să-mi fie oaspete pentru câteva zile și eu încercam să-l cântăresc.

   Cât timp l-am privit, a fumat 3 țigări. Mâna îi tremura ușor, semănând cu un arc atât de puternic încordat, încât părea gata să se rupă, provocând o catastrofă.

   În cele din urmăă, domnul Garity i-a dus bagajul în cameră, iar oaspetele l-a urmat, un spectru întunecat încălțat cu mocasini Gucci. M-am adresat lui Artie Dunn:

   - Tu nu dormi niciodată?

   - Patru ore pe noapte îmi ajung. Somnul celor drepți. Mai trag din când în când și câte un pui de somn pisicesc, ceea ce îmi aduce aminte de Hairball. Trebuie să plec.

   - Poftim? a spus Elizabeth.

   - Hairball. Pisica mea. O cheamă Hairball. Timp de 2 ani n-a avut niciun nume - apoi mi-a picat fisa. Pisica mea e ca un ghemotoc de păr în stomac. În afară de asta, chiar seamănă cu un chist. Un animal foarte enervant. Dar nu mă provoca...

   - Crede-mă, n-aș fi făcut-o dacă aș fi știut, a spus ea. E dezgustător.

   După ce a plecat, ea s-a întors spre mine.

   - Ce omuleț bizar! Are el un plan al lui - aș da orice ca să-l aflu. Are ceva ce mă sperie.

   - Apropo de bizar, înspăimântător sau orice altceva, am spus, povestește-mi despre Sandanato. El ce face?

   - Nu la-m văzut niciodată fără D`Ambrizzi - vreau să spun că D`Ambrizzi l-a creat, luiîi datorează cariera. D`Ambrizzi l-a scos din orfelinat, l-a crescut, iar acum depinde de el în fiecare clipă. Sandanato e ajutorul lui în lupta cu cardinalul Indelicato?

   - Pentru ce se luptă?

...............................................