Șatra, Zaharia Stancu

................................................................................
                                            9.

                      Cu capetele căzute în piept cei cinci feciori ai lui Him bașa plecară spre crâng. Pe pârtia bătătorită îndelung de pașii șatrei, oamenii se încârduiră după ei. Sarat zise:
    - Am fluierat câinii. Aș fi vrut să meargă și ei cu noi la crâng. Zăpada s-a muiat. Poate găsim și vânăm vreun iepure. Nici nu-mi mai aduc aminte de când n-am mai gustat o bucățică de carne.
    - Nu văd niciun câine. I-ai fluierat degeaba.
    - Au plecat în zori. Toți câinii șatrei au plecat în zori către crâng, spuse Blebe.
    - Te pomenești că l-or fi mâncat pe Him bașa.
    - M-aș mira.
    Se potolise vântul. Văzduhul era călduț și încremenit. Zăpada, moale, începuse să se topească.
    Oamenii oacheși merseră cu pașii întinși și nu peste mult timp ajunseră la crâng. Pe Him bașa îl găsiră întins pe zăpadă, țeapăn și mort, cu ochii larg deschiși spre cer. În jurul lui, așezați pe labe, câinii șatrei îl păzeau. Câinele Rob îi da ocol. Se oprea. Îi mirosea mâinile. Îi mirosea picioarele. Și pe urmă se apuca iarăși să-i dea ocol. Veniseră aici în zori, îi dăduseră ocol, îl mirosiseră, însă de atins nu se atinseră de el.
    - E mort, spuse careva. A murit de frig.
    - A murit de frig, pentru că a vrut să moară.
    Se înclinară cu toții adânc, în fața lui, și rămaseră tăcuți. După aceea, fiii lui Him bașa alcătuiră din câteva crengi tăiate din crâng un fel de targă, îl așezară pe mort deasupra, ridicară targa și plecară spre hrube. Tăceau. Tăceau de parcă niciunul n-ar mai fi avut glas.
    Pe Uj Hoțul îl podidiră, pe neașteptate, lacrimile. Poate de tristețe. Poate de bucurie. De obicei, oamenii plâng din pricina unei mâhniri sau a unei dureri, se găsesc însă destui pe care și bucuria îi face să plângă.
    Întreaga șatră ieși în calea lungului convoi. Muierile, ca muierile, se apucară să bocească:
    - A murit Him bașa.
    - A murit stăpânul nostru.
    Toți știau că Him bașa a murit. Toți îl vedeau pe Him bașa mort. Totuși, nu numai muierile, dar și bărbații lor, simțeau nevoia să spună tare sau măcar să șoptească pentru ei:
    - A murit Him bașa.
    - A murit stăpânul nostru.
    - A murit Him bașa.
    În ochii rotunzi, neobișnuit de negri și neobișnuit de mari ai oamenilor oacheși, nu se iviră lacrimi. Se uscară repede și ochii lui Uj Hoțul.
    Puseră mortul jos, pe zăpadă, în fața hrubelor. Șatra năvăli. Oamenii oacheși se înghesuiră, se călcară în picioare, se îmbrânciră:
    - Stai!... să vădși eu mortul...
    - Și eu....
    Sarat ridică ciomagul și se răsti la ei poruncindu-le:
    - Faceți loc!... Faceți loc!...
    Făcură loc. Și atunci oamenii șatrei o văzură trecând printre ei, fără să șovăie și fără să se împiedice, și mergând spre mort, cu fața liniștită și cu fruntea sus, pe Sina. Oarba se opri lângă Him. Întâi se aplecă asupra mortului și-i pipăi îndelung trupul înghețat, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze că mortul acela era Him bașa, dragul ei Him și nu altcineva. Pe urmă îngenunche lângă mort, îi sărută ochii deschiși încă, îi sărută fața, și cu buzele ei uscate dar vii sărută și buzele uscate și moarte ale bărbatului. Nu plânse și nu se văicări.
    Se ridică și spuse:
    - Înainte de a pleca să moară de buna lui voie, Him bașa mi-a mărturisit că ar dori să fie îngropat pe colină, lângă ceilalți morți ai șatrei și lângă nepotul nostru Bus. V-aș mulțumi dacă n-ați avea nimic împotrivă.
    - Nu. N-avem nimic împotrivă, zise Calub. Vom împlini voia fostului nostru stăpân.
    Sina adăugă:
    - Aș dori ca Him bașa să fie îngropat chiar azi. Dacă a vrut să moară, și și-a împlinit dorința murind, să treacă chiar astăzi în lumea morților, cu trup cu tot. Între vii nu mai are ce căuta.
    Sarat chemă câțiva flăcăi și-i trimise, cu sape și cazmale, spre colină, să sape groapa.
    Pe Him bașa îl duseră în hrubă. Feciorii lui aduseră zăpadă curată, o topiră, încălziră apa, dezbrăcară mortul în pielea goală și-l spălară într-o albie. Sina îi dibui pe fundul sipetului straiele lui curate de sărbătoare, le scoase și-l primeni.
    După ce soarele trecu de amiază, duseră mortul pe brațe în fața hrubei. Aci îl întinseră pe targă și-l purtară până la colină. Îl îngropară, așa cum îi fusese dorința, lângă Bus. La căpătâi în înfipseră un stâlp gros.
    Pe când oamenii șatrei se întorceau căzuți pe gânduri, spre hrubele lor, văzduhul limpede și călduț, începu să zumzăie. Șatra ridică ochii.
    Pe sub bolta albatră și prin lumina mătăsoasă a după-amiezii lunecau, dinspre răsărit spre apus, cinci avioane. Trei erau mari, late și burticoase și gemeau greu. Două erau mici, subțiri ca niște libelule, și zbârnâiau repede și ușor.
    Undeva, departe, spre răsărit, gemură tunuri cu glas gros. Avioanele se depărtară. Curând nu se mai văzură și, la puțin timp după ce nu se mai văzură, nici nu se mai auziră.
    - Astăzi a fost întâia zi cu cer senin, după atâtea săptămâni de negură.
    - Au început iarăși să se bată.
    - Ce să le faci?! Războiul.
    - Războiul cere carne.
    - Și i se dă.
    Avioanele nu se mai întoarseră. Tunurile gemură multă vreme și după ce asupra întinderilor albe și nesfârșite se prăvăli, dușmănos, din slăvile cerului, întunericul.
    Șatra adormi greu și târziu, însă de trezit se trezi înainte de a se lumina bine de ziuă. O treziră tunurile și o trezi foamea. Carnea ursoaicei Babaia se isprăvise. Înfometații aprinseră focurile și după puțin timp își amăgiră burțile cu fiertură amară și fierbinte de orz.
    Peste noapte trei fetișcane născuseră. Pruncii erau slabi și micuți, dar trăiau.
    Peste câmpurile albe soarele răsări roșu, plin de putere și strălucire. Adia vânt ușor și căldicel dinspre miazăzi. Zăpada prinse a se topi. Pe pârtii începu să mustească apa. Bărbații șatrei se adunară zgomotoși în fața hrubelor.
    - Hei, ce facem? N-avem bulibașă.
    - Nu putem trăi fără bulibașă.
    - Trebuie s-alegem un bulibașă.
    Muierile și copiii stăteau de-o parte. Ascultau. Priveau. Tăceau. N-aveau voie să se amestece în vorbă și să-și dea cu părerea.
    Uj Hoțul spuse:
    - De când ne știm, șatra noastră a fost stăpânită de bărbați din neamul lui Him bașa. Tatăl lui Him bașa, bunicul lui Him bașa și străbunicul lui Him bașa au fost mai-mari peste șatra noastră. Eu cred...
    Sarat ridică bâte.
    - Te pleznesc între ochi, dacă mai latri, Hoțule! Ne-am săturat și ne-am prea săturat de familia lui Him bașa. Fiii lui nu sunt vrednici să ni-i urcăm în cap.
    Vru să mai spună ceva, dar îi tăie vorba Calub:
    - Nu cumva ai dori să te facem pe tine bulibașă?
    - Și de ce nu? De ce nu?
    - De-aia! Fiindcă nu te vrem.
    Uj Hoțul îngână:
    - Dar eu n-am vrut să vorbesc despre familia lui Him bașa. Eu...
    N-avu nimeni vreme să-l asculte. În îmbulzeala care se iscă pe neașteptate, Sarat se repezi la Calub și, până să sară careva să-i împiedice, îl și pocni cu bâte la moacă. Calub ridică un picior în sus, ca și cum ar fi vrut s-o ia la fugă, se răsuci pe călcâiul celălalt, se frânse de mijloc și căzu. Sarat sări îndărăt, se uită la Calub și își dădu seama că omul pe care-l lovise murise. Rămase pustiit, cu gura căscată și cu ciomagul în mână. Bâlbâi:
    - N-am vrut... Eu... n-am vrut....
    Șatra se buluci în jurul mortului. Sarat rămase de-o parte. Uj Hoțul se apropie de el. Scrâșni mânios printre dinți:
    - De ce l-ai omorât, mă?
    Sarat găsi în el destulă putere ca să îngaime:
    - Dar ce-ți pasă ție dacă l-am omorât pe Calub ori nu l-am omorât? A? Ce-ți pasă? Ți-e tată? Ți-e socru?
    - Uite că-mi pasă, zise Uj Hoțul, scoțând cuțitul și repezindu-se să-l înjunghe. Uite că-mi pasă...
    Văzându-se în primejdie de a fi spântecat, Sarat își recăpătă puterea, sări în lături și ridică bâta. N-avu însă timp să lovească. Uj Hoțul îl ocoli sprinten și-i împlântă, pieziș, cuțitul între coaste. Sarat căzu. Se zbătu. Sângele gâlgâi, îi roși straiele și roși și zăpada din jur. Per rânji și râse:
    - Moș Sarat geme și sângeră că un porc, întocmai ca un porc... Moș Sarat seamănă cu un porc...
    - Dacă a vrut să ajungă bulibașă...
    - Poate n-a vrut. Poate a aruncat el așa o vorbă... în glumă.
    Sarat nu se mai zbătu. Se potoli. Se răci repede. Îngheță. Oamenii oacheși îl priviră până se săturară. După ce se săturară de privit, se strânseră în jurul celuilalt mort.
    Sub ochii șatrei, babele îl dezbrăcară pe Sarat și-i cercetară cu deamănuntul înțepătura. Nu mai era nimic de făcut. Atunci își aduseră aminte dintr-o dată că Sarat îl omorâse pe Calub cu bâta și că Uj Hoțul își înfipsese cuțitul în inima lui Sarat. Sarat, cum se vedea, își primise pedeapsa. Dar Uj Hoțul... Unde se afla Uj Hoțul?
    Îl căutară cu ochii și-l găsiră. După ce ucisese, fugise spre hrube. Matahala alergase după el, îl ajunsese, i-o luase înainte, intrase în hrubă și-i adusese harapnicul.
    - Acum să te văd, omule, dacă ești bărbat în putere sau numai o biată zdreanță. Acum să te văd, Uj, acum să te văd.
    - Ce vrei să fac?
    - Să te năpustești asupra șatrei cu harapnicul și să izbești fără milă în cât mai mulți. În cât mai mulți, auzi? În cât mai mulți și fără milă.
    - Nu sunt bulibașă. Asta numai bulibașa are dreptul s-o facă.
    - Silește-i să te aleagă bulibașă.
    - Cu harapnicul?
    - D-apăi cu ce, dacă nu cu harapnicul? Dă-mi mie cuțitul.
    Uj Hoțul îi dădu cuțitul și puse mâna pe harapnic,
    Bărbații oacheși priveau de departe, văzuseră totul, însă nu auziseră cuvintele pe care Uj Hoțul le schimase cu Matahala. Credeau că Uj Hoțul, înspăimântat de omorul abia făptuit, se pregătea să fugă pentru două trei zile de la hrube, până se va mai potoli mânia șatrei, sau cel mult să se apere dacă ar fi fost cumva atacat.
    Uj Hoțul învârti de câteva ori pe deasupra capului harapnicul, ca pentru a-l încerca, și pocni în gol. Harapnicul era bun. Pogorî povârnișul liniștit, cu pași măsurați. Matahala îl urma de aproape, gata parcă la nevoie, să-i sară în ajutor.
    Oamenii oacheși se mirară. Băiețandrul Vuz zise:
    - Uj Hoțul vine să vi se predea ca să-l pedepsiți pentru omorul făptuit.
    - Nu, spuse Blebe, te înșeli, Vuz. Uj Hoțul nu vine să ni se predea. Pentru altceva vine.
    - O să vedem. Acuș-acușica vedem pentru ce vine.
    Uj Hoțul se opri la câțiva pași de ceată. Rânji.
    - Ziceați că n-aveți bulibașă.
    - Ziceam, îi răspunse Ket. Și ziceam drept. Him bașa a murit, a murit și l-am îngropat și până acum nu ne-am ales un mai-mare.
    - Dar eu ce sunt?  Eu nu sunt om al șatrei? Eu nu sunt bun de bulibașă? De ce n-aș fi eu bun de mai-mare?
    Unii dintre oamenii oacheși tăcură. Alții râseră:
    - Tu! Tu și bulibașă?!
    - De ce nu? Mulți dintre voi s-au gândit încă de pe când trăia Him bașa să-l dea jos și să mă aleagă pe mine în locul lui.
    - Mulți? Mulți nu! Câțiva bezmetici. I-am putea număra pe degete....
    Iarăși unii tăcură și alții râseră. Lui Uj Hoțul îi sări țandăra. Aruncă o privire fugară la cei doi morți întinși pe zăpadă. Ridică harapnciul și începu să lovească în dreapta și în stânga, la întâmplare. Șătrarii se fereau, se risipeau și nici nu încercau să se împotrivească.
    Matahala, sărind și țopăind ca o capră voinică prin preajma lui, îl îndemna strigând cât o ținea gura:
    - Așa, Uj... Atinge-i, Uj... Învață-i minte, Uj... Obișnuiește-i să te asculte, Uj... Oamenii nu ascultă decât de bini, Uj... Atinge-i fără milă, Uj... Fără milă...
    Șatra se risipi. Uj Hoțul rămase numai cu Matahala și cu golul alb și nesfârșit din jur. Oamenii oacheși îi priviră un timp de departe. Pe urmă se adunară și, tăcuți, mohorâți, se îndreptară spre hrube.
    Pe sub nămeți și pe lângă nămeți se alcătuiau firișoare de apă care-și căutau drum de curgere spre vale, spre lacul mort și sărat, căruia numai lumina moale a zilei îi împrumuta strălucire și parcă viață.
    Uj Hoțul simți că i se umplu fruntea de sudoare. Se șterse cu dosul mâinii, se uită iarăși la cei doi morți întinși pe zăpadă, la câinii care răsăriseră dintre nămeți și care, și ei, se uitau tot la cei doi morți. Trist peste măsură, câinele Rob rămăsese mai de-o parte, își ridicase botul spre cer și urla. Urla a moarte și a pustiu.
    Matahala se așeză pe vine, își ridică rochia și dădu drumul udului. Uj Hoțul așteptă ca femeia să se ridice și, după ce văzu că-și potrivește fustele, o întrebă:
    - De bătut i-am bătut. De alungat, i-am alungat. Acum ce facem? Ce crezi tu că trebuie să mai facem? Mergem și noi în hruba noastră? Mi s-a făcut foame.
    - De mers o să mergem, zise Matahala, că doar n-o să rămânem să înnoptăm aici. De mâncat, o să-ți dau ceva de mâncare, ce s-o găsi, dar....
    Tăcu. Vorbele pe care vrusese să le rostească mai departe îi rămăseseră în gât și parcă o înecau. Uj Hoțul o îndemnă:
    - Spune-mi ce-aveai de spus, cățea afurisită! Mă întărâți și după aceea te apucă frica și taci!
    - Nu pentru mine mă apucă frica, Uj, ci pentru tine.

                                                CAPITOLUL XII

                                Zilele treceau greu de tot. Și tot atât de greu treceau și nopțile. Timpul se schimba întruna.
    O jumătate de săptămână cerul rămânea senin, cu soare cald, iar vântul, adiind dinspre miazăzi, se arăta prietenos. Zăpada, ca zăpada! Se muia și se topea.
    Așa părea, că a venit primăvara. Spre seară, chiar înainte ca soarele să fi apucat să scapete, vântul dulce dinspre miazăzi se ducea prin văgăuni, se culca și dormea, lăsând loc vântului rece dinspre miazănoapte, sau vântului și mai rece care venea alergând dinspre răsărit.
    Atunci topirea zăpezii înceta, pârtiile înghețau, deveneau lunecoase, aerul se făcea tot atât de rece cum fusese în miezul iernii. Începând iarăși domnia frigului, peste noapte viscolea. Nămeții creșteau din nou. Viscolul, reîntors pentru a nu știu câta oară, dura o zi, două, trei.
    Oamenilor oacheși li se părea pe bună dreptate, că au luat iarna de la capăt, că n-au să mai scape niciodată de ea. Tremurau. Dârdâiau. Multora le clănțăneau dinții. Ca să se mai încălzească jucau bătând des cu picioarele pământul înghețat.
    Alimut, ca și alți băieți ai șatrei, înarmat cu un ciomag, colinda împrejurimile, după iepuri. Vedea un iepure, alerga, arunca după el cu ciomagul, dacă avea noroc îl lovea, se întorcea cu el la hrubă, foamea era alungată pentru cel puțin două-trei zile.
    Oarba își pierdea ziua în hrubă lângă vatra pe care ardeau cu flăcări mici câteva găteje mustind de umezeală. Hruba era întotdeauna încărcată de fum gros, iute și de miros de sudoare, de oameni care nu se mai spălaseră de vreme îndelungată.
    Pe umeri și pe spate văduva lui Him bașa purta un cojoc mițos care îi încălzea oasele subțiate de bătrânețe.
    De gândit Oarba se gândea la Bus: „Dacă în ziua aceea... Dacă în ziua aceea când cu bătaia l-aș fi ținut lângă mine și nu i-aș fi îngăduit să se ducă să se amestece cu bezmeticii care se încăieraseră, Bus ar trăi și astăzi... Da, da, Bus ar fi trăit și astăzi.”
    La câțiva pași spre adâncul hrubei mai ardea un foc. Acest al doilea foc avea flăcări înalte și dogorea până departe. Aci fuseseră puse pe foc nu găteje ude, ci scânduri vechi dintr-o căruță care nu mai avea stăpân și care fusese desfăcută în bucăți.
    Mai mult de jumătate din căruțele șatrei nu mai aveau stăpâni. Peste iarnă unele familii muriseră în întregime de foame și de frig.
    Lângă foc, înconjurată de bătrânele șatrei care biruiseră iarna și nu dăduseră încă ortul popii, se silea să nască, în mari chinuri, Nira, o fetișcană de nici paisprezece ani.
    - Auuu! Mor! Mamăăă! Mor!
    Mamă-sa o înghiontea, o silea să-și desfacă picioarele cât mai mult și din când în când îi da și câte-o lovitură peste gură cu dosul mâinii.
    Buzele fetei erau umflate și sângerau. Din când în când, simțind că pe buze i s-a adunat și i s-a închegat prea mult sânge, fata și le ștergea cu degetele. De mică fusese învățată cu bătaia și nu se speria nici de lovituri și nici de sânge.
    Mamă-sa o lovea și-o certa:
    - Afurisito!... Mă strigi acum... Să mă fi strigat atunci, înainte de a te fi culcat cu Țebi... Acum ce să-ți fac eu? Ce mai pot să-ți fac eu? Naști odată, afurisito!
    - Mamăăă! Mor! Mamăăă!
    Scoasă din țâțâni, mamă-sa o plesnea mai departe:
    - Na! Mai na!
    O bătea degeaba. Știa că niciodată bătaia n-a ajutat vreo femeie să nască. Furioasă, o bătea mai departe:
    - Na!... Mai na!....
    În ținuturile nesfârșite și pustii din jurul hrubelor era, așadar, când iarnă grea, când încântătoare primăvară.
    - Primăvara! Vine primăvara!...
    - Anul ăsta n-o să mai vină nicio primăvară. Timpul ne minte. Ne minte mereu. Timpul ne minte de parcă ar fi om.
    - Dar de unde știm noi că timpul nu e om? Poate e om. Om ca tine, ca mine, numai că noi nu-l vedem.
    Oamenii, înconjurați de pustiu, tremurau, dârdâiau mai încolțiți ca oricând de frig și de foame.
    Acum glasul tunurilor se auzea tot mai aproape spre răsărit și de câtăva vreme și spre miazănoapte. Șatra însă - sau ce mai rămăsese din șatră - se obișnuise cu glasul tunurilor și cu zborul avioanelor. Când se scurgea o zi fără ca pe deasupra șatrei să lunece prin văzduh avioane, șatra se mira:
    - Ce s-o fi întâmplat astăzi? N-au zburat nici ăia, n-au zburat nici ceilalți.
    - Nici tunurile n-au tras.
    - Poate se duc vorbe de pace ori poate hiar s-o fi încheiat pacea.
    Pacea! Nicicând nu fusese un cuvânt mai dulce pe lume.
    Dacă Oarba le auzea din întâmplare cuvintele, zicea:
    - O-ho-ho... O-ho-ho... Nu vă pripiți, oamenilor, nu vă pripiți. Până să se isprăvească războiul, mai va!
    Timpul trecea.
    Încetul cu încetul nămeții, chiar cei uriași, se topiseră și numai prin coclauri și prin viroage se mai vedea ici-colo un petec alb.
    Aici, în mijlocul pustiului în care numai cârtițele și iepurii mai trăiau, primăvara sosea și pleca, se reîntorcea pentru câteva zile și câteva nopți, și pe urmă pleca iarăși. Vremea era când într-un fel, când în altul.
    După moartea și îngroparea lui Him bașa, viața în șatră căpătase o înfățișare cu totul altfel. Acum oamenii oacheși știau cu toții că au fost aduși și lăsați la voia întâmplării, să supraviețuiască războiului sau să nu-i supraviețuiască, cum le va fi norocul.
    Unii ajunseseră să trăiască până acum, la topirea zăpezilor, alții pieriseră de-a lungul asprei și grelei ierni. Muriseră bătrâni și bătrâne și scăpaseră bătrâni și bătrâne. Muriseră bărbați și femei în puterea vârstei, și scăpaseră bărbați și femei în puterea vârstei. Muriseră tineri și copii și scăpaseră tineri și copii. În alegerea celor pe care îi lua, moartea avea socoteli ciudate, numai de ea știute.
    Dintre cei ce trăiau, unii mai hrăneau nădejdi de viață și de viitor, alții își așteptau sfârșitul: poate moartea vine astăzi, poate vine mâine, dar tot vine, așa că este tot una. Orice ai face, nu există scăpare.
    Să nu-ți vie să înnebunești? Nu. Să nu-ți vie! Să trăiești cât mai mult. Dar ce e mult? Mult e un mileniu. Mult e un an. Cel mai mult este însă o clipă.
    Uj Hoțul era mai-mare peste șatră și nu era. Nimeni, în afară de Matahala, nu-i spusese să fie mai-mare peste șatră și nimeni nu-i spusese să nu fie.
    Cu voia sau fără voia oamenilor, cu știința sau fără știința lor, totul, dar absolut totul, se sfărâma și se destrăma. Obiceiurile vechi nu mai erau ținute în seamă. Legile de fier, străvechi, care păruseră a fi nepieritoare, erau acum călcate în picioare fără nicio sfială, de oricine. Fetele și muierile șatrei nu mai aveau nicio rușine.
    - Mai avem de trăit o lună, poate numai o săptămână, poate numai o zi, poate numai un ceas.
    Își făcea fiecare de cap, cum putea, unde putea și cu cine nimerea.
    Lisandra întrecuse orice măsură. Când se întâlnea în preajma hrubelor cu alte femei din șatră și vreuna din ele îi arunca un cuvânt înțepător, Lisandra se oprea și da drumul ocărilor. Uneori i se aprindea mânia și atunci trecea la gesturi de-a dreptul nerușinate.
    - Bulibașă! Cine să ne fie bulibașă?
    - Nimeni. Nimeni să nu ne fie bulibașă.
    - Nici vii, nici morți; să nu fie nimeni bulibașă.
    - Nimeni.
    - N-avem nevoie de mai-mare.
    Niciunul din feciorii lui Him bașa nu ceruse să fie ales mai-mare peste șatră, nici măcar Skander. Știau din capul locului că dacă ar fi făcut-o, ar fi fost zadarnic. Șatra nu mai era șatră. Nimeni nu mai asculta de nimeni.
    Întâi a răsărit colțul ierbii. Pe urmă a răsărit pretutindeni iarba, verde și grasă, deasă, plină de forță și de sănătate.
    Dacă ar mai fi trăit caii, măgarii și catârii șatrei, cum ar mai fi mâncat-o, cum ar mai fi prins din nou puteri, cum s-ar mai fi îngrășat! Dar caii, măgarii și catârii muriseră în iarnă, de ger și de foame. Și după ce muriseră, fuseseră mâncați de stăpânii lor, oamenii oacheși.
    În cumplitele luni de iarnă care se scurseseră, toți urșii șatrei fuseseră tăiați și mâncați, dar aceasta nu scăpase întreaga șatră de la pierire. Urșii șatrei fuseseră mâncați toți. Șatra însă pierise numai pe jumătate. Mare lucru pentru șatră, să piardă numai jumătate.
    Uj Hoțul, pretinzându-se mai-mare, învârtea harapnicul, pleznea din el, dar acum nimeni nu-l mai lua în seamă. De altfel, oamenii șatrei nu-l luaseră cine știe cât în seamă nici mai înainte, când se înfuria din mai nimic și se rățoia prin hrube și pe lângă căruțele lungi și grele, cu coviltir.
    - Uj Hoțul! Un ticălos. Un hoț și un ticălos. Cum să-l îngăduim noi să ne fie mai-mare?
    - Matahala! Pramatia de Matahala îl împinge înainte. Numai pramatia de Matahala e de vină.
    Bărbații șatrei o înjurau de mama-focului pe Matahala. Iar femeile șatrei o ocărau tot de mama-focului tot pe Matahala. Cât despre băieții șatrei, ce să spunem! Cu ei era altceva Ei cu toții învățaseră să facă dragoste cu Matahala.
    - Ir... Vino după înserat la mușuroaie.... Am să te învăț să...
    - Știu... știu.
    - Totuși, vino.
    - O să viu, Matahală, o să viu.
    - Dacă poți mai adu-i și pe alții.
    Când câmpurile erau noroioase, dosul și spatele Matahalei erau pline de noroi. Cu zăpada era mai ușor. Zăpada o scutura și i se pierdea urma. Cel mai bine era atunci când câmpurile erau acoperite cu iarbă.
     - Vino cu mine, Oliv.
    - O să ne vadă mama.
    - N-o să ne vadă nimeni. Mergem departe de grote. Printre mușuroaiele de cârtițe, spre răsărit. A căzut întunericul. E tocmai bine...
    - Într-acolo s-aud tunurile. Mi-e frică.
    - Să nu-ți fie frică, Oliv, tunurile sunt încă departe.
    - Mi-e frică de cârtițe.
    - Cârtițele sunt sub pământ.
    - Mi-e frică de șerpi.
    - Pe aici nu sunt șerpi.
    - Ba sunt. I-am văzut eu.
    - Prostule!
    - Apă după tine n-am băut. De ce aș fi prost?
    Tunurile erau încă destul de departe, dar prin văzduhul limpede glasurile lor se auzeau gemând din ce în ce mai puternic spre răsărit și, de la un timp, se auzeau gemând și spre miazănoapte.
    Spre apus și spre miazăzi, pe unde curgea marele fluviu, era tăcere.
    Oamenii oacheși se adunau, șușoteau îndelung, se sfătuiau. Din când în când mai treceau pe la hrubele lor câte doi sau trei dezertori. Acum însă șatra nu se mai temea. Se învățase cu ei ca sacul cu peticul. Flămânzi și înrăiți veneau dezertorii, flămânzi și înrăiți plecau. Pentru că de unde nu era, nici Dumnezeu nu cerea. Chiar dacă-i amenințau cu împușcarea, dezertorii nu scoteau nimic de la oameni.
    - Mâncare? N-avem nici pentru noi. Dacă doriți să beți apă, beți-o chiar de la izvor. E mai curată și mai proaspătă decât cea din vasele noastre. Vreți vin? Am avut, dar l-am băut. Nicio picătură nu mai avem. Poate vreți rachiu? V-am da cu plăcere, însă ne lipsește de luni de zile. Vă spunem fără să vă mințim că noi i-am uitat și gustul. Ne amintim doar atât: rachiul mirosea frumos - când îl miroseam - și ne ardea gâtul, când îl beam. Ah! Ce-aș mai dori acum o ulcică de rachiu, numai o ulcică, s-o miros, să-mi tremure nările și să-mi lase gura apă de poftă, s-o beau și să simt că-mi arde măruntaiele, să mi se pară că mor! Chiar că aș vrea să mor, numai să mai beau o ulcică de rachiu. Soldatule... Soldatule.. Nu m-aș da în lături nici de la o vadră, ba chiar nici de la o butie. De la o butie în sus, din ce mi-ar prisosi, ți-aș face și ție parte, dar ține bine minte, numai din ce mi-ar prisosi.
    Bătrânul Huhu vorbea așa, iar soldatul își amintea că are acasă un bunic, tot atât de bătrân, tot atât de vorbăreț și tot atât de pocâltit de foame. Simțea că-i vin lacrimile în ochi. Strângea ochii, îi deschidea, iar îi strângea. Se stăpânea. Dezertor, însă tot soldat rămânea și pe un soldat nimeni nu trebuie să-l vadă lăcrimând. Nimeni, nici măcar mama care îl născuse. Se juca cu pistolul încărcat și avea mare chef să tragă în carne vie. Dar de ce să tragă în oamenii oacheși? Dar de ce să nu tragă? Era război? Era. Atunci?!
    - Muieri... Muieri văd că aveți destule. N-ați vrea să-mi faceți și mie rost de una? Vor fi doi ani de când nu m-am atins de-o muiere... Doi ani! Poate doi ani și mai bine.
    - E-he... Eu și mai de mult...
    - Tu din pricina vârstei. Eu din pricina războiului.
    Huhu își lăsă capul în jos. Și când îl ridică să vorbească fața lui fu plină de mâhnire, de tristețe, poate chiar și de durere.
    - Muieri... Muieri avem. Încă mai avem... Au mai trecut pe aici și alți soldați... S-au legat de muierile șatrei... Și muierile șatrei, ca muierile, mai de frică, mai de plăcere s-au lăsat... Și s-au bolnăvit... Și dacă s-au bolnăvit de boli urâte, nu mai sunt bune de nimic.
    Mințea cu nerușinare, însă soldatul nu băgă de seamă. Stărui:
    - Și sănătoasă n-a rămas niciuna?
    Tocmai atunci trecea de la o hrubă la alta Matahala. Se ținea după ea, la doi pași, Uj Hoțul, cu harapnicul pe umăr. Huhu își aduse aminte că după moartea lui Him bașa acest Uj Hoțul îl lovise cu harapnicul de câteva ori, fără niciun motiv, numai așa, din răutate. Zise către soldat:
    - Ba da, a mai rămas o femeie neplină de boli urâte în șatră. Uite-o.
    O arătă cu mâna pe Matahala. Soldatul zâmbi:
    - Pentru mine, care sunt cam pirpiriu de felul meu, e cam voinică. Dar în lipsă de altceva... O s-o rog să-și facă pomană de mine.
    Huhu se trase mai la o parte.
    - Hei, tu, aia marea...
    Matahala înțelese că e vorba despre ea. Se opri. O dată cu ea se opri și Uj Hoțul.
    - Ce vrei?
    - Vino mai aproape, zise soldatul, vino mai aproape să te văd mai bine.
    - Nu te duce, zise Uj Hoțul.
    Matahala se întoarse și se răsti la el:
    - Dar de ce să nu mă duc?
    Soldatul stărui:
    - Hai, vino, nu mai face nazuri, că dacă facă nazuri mă supăr, și dacă mă supăr trag, și când trag nu trag deloc în gol.
    Și ca să dovedească oamenilor șatrei că el nu glumește, ridică în sus mâna în care ținea pistolul și trase un foc. Uj Hoțul se culcă la pământ. Îi strigă Matahalei:
    - Nu te duce cu soldatul, n-auzi? Nu te duce cu el. Vreau să te...
    Matahala râse:
    - Și ce dacă?
    Soldatul nu mai lungi vorba. O luă pe Matahala de mijloc și intră cu ea în hrubă. Soldatul îl întrebă pe Huhu:
    - Mai este careva înăuntru?
    - Mai este, îi răspunse Huhu, mai este... O bătrână... Dar n-o să vadă nimic. E oarbă. De ani de zile e oarbă.
    Uj Hoțul se ridică, veni lângă intrarea în hrubă și-i spuse lui Huhu:
    - Am să-i sar soldatului în spate. Când o să iasă din hrubă, am să-i sar în spate și-am să-l înjunghii cu cuțitul.
    Îi arătă cuțitul. Huhu îl luă și-i pipăi ascuțișul.
    - E un cuțit bun, zise Huhu, taie ca briciul.
    Tăcu un timp. Pe urmă Huhu zise:
    - Te sfătuiesc să-l lași în pace pe soldat. N-are nicio vină. Și dacă n-are nicio vină, de ce să-l înjunghii?
    - Cum n-are? S-a culcat cu nevastă-mea. Dacă stau și mă gândesc bine, nici n-a isprăvit culcatul cu nevastă-mea.
    - Femeia a vrut. Ai văzut bine c-a vrut. În orice caz, n-a arăta nicio împotrivire. Iar acum... Ce să-ți mai spun că face Matahala acum? Știi bine... Știi mai bine decât oricare altul.
    - Atunci, zise plin de necaz Uj Hoțul, atunci o să-i trag nevesti-mi câteva harapnice pe spinare.
    - Asta da, spuse Huhu, asta poți s-o faci. E dreptul tău, ba e chiar datoria ta s-o faci...
    Din hrubă ieși întâi soldatul. Avea buzele strânse și fața plină de osteneală și de dezgust. Întoarse capul spre Uj Hoțul:
    - Tu ești, mă, bărbatul ei?
    - Da, zise Uj Hoțul, eu sunt și dacă sunt ce vrei tu de la mine?
    - Nimic, ce să vreau. Am întrebat și eu așa, ca omul.
    La Huhu soldatul nici nu se uită. Și nu se uită nici la Matahala care stătea în prag, cu un zâmbet slab de mulțumire pe buze.
    Soldatul plecă și coborî poteca spre crâng. Șătrarii se uitară după el cu ușurare, dar și cu invidie. Soldatul mergea cu pași obișnuiți, fără nicio grabă, spre miazăzi. Poate avea norocul să treacă dincolo, în orașul acela cu oameni veseli, cu pâine adevărat și cu vin adevărat,cu de toate, și poate într-o zi, dacă-l ajuta norocul, avea să ajungă chiar la el acasă.
    Oamenii aveau case, unii aveau case mari, adevărate palate, alții case mai mici. Lor, oamenilor oacheși, nu le trebuiau case, ei nu aveau nevoie de case. Căruța lungă , cu coviltir, caii, măgarii sau catârii, și cortul. Atâta le era de ajuns, atâta și nimic mai mult.
    Mulți câini muriseră în iarnă și îndată ce muriseră fuseseră sfâșiați în bucăți de ceilalți câini. Acum, când în sfârșit venise primăvara, mai rămăseseră în viață cinci câini, cinci și cu Rob șase. Erau trei câini și trei cățele.
    Pentru ei primăvara venise cu soare, cu iarbă proaspătă și deasă, dar și cu fierbințeli. Cei trei, toată ziua se țineau landră după cele trei, se încăierau, se băteau, se mușcau, își făceau răni adânci și ajunseseră să fie toți plini de sânge. Uitau se foame ceasuri de-a rândul, însă, când stomacurile goale le aduceau aminte, plecau pe câmpurile nesfârșite din jurul povârnișului cu hrube.
    Salvarea câinilor șatrei, în această primăvară venită destul de târziu, o adusese mușuroaiele, sutele și miile de mușuroaie de cârtițe. Câinilor le trecuse pentru întâia oară prin cap, de cum se topise zăpezile, că ar putea vâna cârtițe, că s-ar putea vâna cârtițe, că s-ar putea hrăni cu ele.
    Văzându-și câinii vânând cârtițe și hrănindu-se cu ele, oamenii oacheși se hotărâseră să încerce și ei. Mai bine să încerce orice decât să moară de foame și, la urma urmelor, de ce n-ar fi cârtițele bune de mâncat?
    Luară cazmale - aveau destul la căruțe - porniră spre câmpul de mușuroaie și acolo se puseră la pândă. Mișca un mușuroi, omul se repezea, înfingea cazmaua la temelia mușuroiului și o dată cu pământul clisos și nisipos arunca afară și cârtița.
    Șătrarii, chiar și cei tineri de tot, nu se jucau cu cârtițele. Cum le prindeau, le și înțepau după ceafă, le luau de picioare și le aruncau într-o căldare. Spre prânz truda de a vâna cârtițe se isprăvea și oamenii se întorceau la hrube cu ceea ce prinseseră.
    Aici cârtițele erau jupuite. Aveau pielea moale, neagră ca smoala, catifelată. Pieile erau sărate, întinse pe sfoară, să le usuce soarele și vântul. Când se vor reîntoarce dincolo de fluviu, spre miazăzi, le vor vinde în primul oraș din cale cu preț bun. Cu banii câștigați de pe urma acestor piei de cârtiță vor cumpăra pâine, pâine adevărată, carne adevărată, zarzavaturi adevărate.
    Dincolo de fluviu, spre miazăzi, se găsesc încă de toate. Războiul se abătuse și pe acolo, însă mai mult în trecere și se putea întâmpla ca și acum lucrurile să se petreacă la fel.
    Sătui, și uneori chiar prea sătui de iepuri ori de cârtițe, câinii se întoraceau iarăși la fierbințeala femelelor, iarăși se încăierau, iarăși se mușcau până la sângerare.
    Oamenii oacheși se hrăneau cu iepuri, cel mai adesea cu cârtițe. Ciorba de carne de cârtiță era chiar gustoasă dacă se arunca în oală ardei, ceapă, usturoi.
    - Viața a devenit nesuferită în hrube.
    - Iarna nu se mai întoarce.
    - Mâine dimineață întindem corturile.
    Cântând, își întinseră corturile. Erau atât de veseli, încât nu lăsară toată ziua din mâini cobzele, viorile, flautele, cimpoaiele. Dacă urșii n-ar fi fost tăiați și mâncați, i-ar fi pus acum să joace și urșii ar fi jucat.
   Adormiră târziu și dormiră pe rogojini. Dedesubtul rogojinilor se afla pământul tare, nisipos. Și iarba verde, proaspătă. Aerul curat, fără pic de praf, fără urmă de miros.
    După luni și luni de zile oamenii oacheși scoseseră în ziua aceea viorile și flautele, cobzele și cimpoaiele, fluierele și drâmbele, și cântaseră, cântaseră tot ce nu cântaseră o iarnă întreagă.
    - Viața noastră... Corturile... Caii, măgarii și catârii... Uneltele noastre de lucru, viorile, cobzele și cimpoaiele noastre...
    Uj Hoțul se strâmbă la toți. După ce i se păru că a speriat șatra cu vorbele lui, adăugă:
    - Și harapnicele noastre. Și cuțitele noastre. Și ele fac parte din viața noastră... și ele.
    Oamenii tăcură. Unii își aprinseră lulelele și scuipară cu dispreț. Uj Hoțul se ridică, înălță harapnicul și pocni de câteva ori din el. Nimeni nu-l băgă în seamă. Atunci măruntul Uj Hoțul strigă mânios:
    - Cum de nu vă e frică de mine? Eu sunt mai marele vostru. Eu și nu altul. Eu!
    Oamenii oacheși tăcură, fumară și se gândiră mai departe la primăvara care în sfârșit venise, la nevoile și la necazurile lor. Mărunțelul își ieși din fire. Aproape răcni:
    - Cum?.... Nu-mi răspunde nimeni?... Chiar nimeni?
    Cel mai mare dintre fiii răposatului Him bașa era Antos. Nu era nici înalt, nici mărunt, nici gros, nici subțire. Era însă cel mai tăcut din șatr, așa de tăcut încât mulți nu-l auziseră niciodată vorbind. Se uită la Skander, cel de al doilea fiu al lui Him. Acesta clipi des din ochi. Atunci Antos se ridică și zise:
    - Eu îți răspund, Uj Hoțule, eu îți răspund și te sfătuiesc să-ți lași ifosele și să ne dai pace. Avem nevoie de pace și te sfătuiesc să ne dai pace. Altfel...
    Uj Hoțul se năpusti asupra lui Antos. Aruncă harapnicul și scoase cuțitul scurt și lat care tăia ca briciul. Vru să lovească. Antos îl pocni cu pumnul în bărbie. Uj Hoțul se ținu bine și trecu iarăși la atac. Acum Antos îl lovi cu dosul mâinii peste gură. Dinții lui Uj Hoțul trozniră și câțiva se rupseră. Antos nu-l iertă. Îl apucă de subsuori și-l aruncă la câțiva pași. Uj Hoțul căzu cu fața în iarbă. Înainte de a apuca să se ridice, Antos se duse la el și-l izbi de câteva ori cu picioarele în coaste.
    - Potaie! Să nu te mai prins că te legi de oameni, că-ți sucesc gâtul, auzi? Îți sucesc gâtul!
    Rămaseră mirați cu toții, însă cel mai mult se miră Matahala:
    - Ia te uită ce dă din el!... Ia te uită... Mutuligă!...
    Antos îi aruncă o privire cruntă. Matahala se trase în cort. Tinerii se apucară iarăși să cânte. Însă acum cântecele lor erau ca niște păsări cu aripile ciumpăvite, abia se târau. Dar cântecele, chiar așa schiloade cum erau cântate, rămâneau totuși cântece.
    Liniște era în cer și liniște era și pe pământ.
    Văzduhul începu să tremure. Peste câteva clipe începu să viuască. Șatrăraii acoperiră focurile cu nisip. O dată cu focurile muriră și cântecele. Și o dată cu cântecele muri parcă ceva și în inima fiecărui om care se afla acolo, în mijlocul pustietății.
    Un pâlc de avioane de bombardament se apropie și trecu repede chiar pe deasupra hrubelor și a corturilor întinse de curând. Avioanele nu se mai văzură, însă văzduhul vui vreme îndelungată și înainte ca vuietele să se stingă se auziră explozii puternice. Era ca și cum s-ar fi dărâmat cerul întreg asupra pământului.
    Lisandra ieși din cort, urcă fără grabă povânișul și se pierdu în străveziul nopții. Goșu se uită lung după ea... se uită până n-o mai văzu. Șatra îl privea și se aștepta să pună mâna pe harapnic, să-i ia urma, s-o ajungă și s-o aducă înapoi lovind-o și târând-o de coade.
    Și, într-adevăr, Goșu se sculă în picioare, dar nu pentru a se duce după Linsandra. Făcu numai câțiva pași și se așeză lângă focul stins și el și acoperit cu nisip al lui Antos.
    Acum, avioanele, întorcându-se din misiune, zguduiau iarăși văzduhul frământându-l și fărâmându-l cu elicele.
    Goșu întinse mâna și zise:
    - Antos, știu că tu mai ai ceva tutun, tutun adevărat. Ești singurul din șatră care ai mai păstrat ceva tutun adevărat pe fundul pungii tale. Dă-mi câteva fire să trag măcar un fum de tutun.. un fum de tutun adevărat.
    - Dă-i, fiule, dă-i, spuse Oarba care stătea stârcită în umbră, lângă cort. Dă-i negreșit, pentru că azi pentru Goșu e o zi mare... O zi mare, fiule.
    Avioanele trecură iarăși în stol pe deasupra hrubelor și a corturilor. Se depărtară. Zgomotele se stinseră. Văzduhul amuți cu totul.
    Antos spuse:
    - Dă-mi pipa, Goșule, am să ți-o umplu cu tutun, cu tutun adevărat.
    Goșu îi întinse pipa. Antos o luă și i-o umplu cu tutun. Goșu scăpără amnarul. Se aprinse o scamă de iască. Cu măruntul sâmbure de foc Goșu își aprinse luleaua. Un miros puternic de tutun - de tutun adevărat - începu să plutească lin în jurul corturilor și printre corturi. Șătrarii întindeau gâtul și sorbeau cu nesaț aerul care mirosea din ce în ce mai mult a tutun, a tutun adevărat.
    Nu trecu mult și Lisandra se arătă pe creastă și apoi pogorî povârnișul pe lângă hrube. Ajunsă lângă cortul lui Goșu, care pe jumătate era și al ei, se opri și cu cea mai liniștită voce din lume îi spuse bărbatului:
    - Goșule, l-ai omorât pe Ariston. Nu credeam că tu vei avea curajul să-l omori pe Ariston, dar l-ai omorât... Și încă cu cuțitul.
    Goșu parcă nu se sinchisi de spusele Lisandrei, trase câteva fumuri de tutun și abia după aceea răspunse:
    - L-am omorât acum, către seară. Mă plimbam printre mușuroaie. Mersesem spre răsărit, și tocmai când mă gândeam să mă întorc, am dat peste Ariston. Sta lungit pe iarbă. Când m-a văzut s-a ridicat în picioare și mi-a spus: „Goșule, nu mai pot îndura.  Mi-ai spart ochiul, m-ai lăsat chior și eu încă nu ți-am plătit, încă nu m-am răzbunat. Hai să ne batem acum, aici. Să ne batem până moare unul din noi.” „Să ne batem”, i-am spus. Și ne-am bătut. Nu prea mult, dar ne-am bătut. Ariston era fără vlagă. Parcă bolise timp îndelungat. Mă jucam cu el și-l înțepam ușor, nu ca să-l omor, ci numai așa, să-l întărât. Parcă își ieșise din minți. Nici nu mai știa ce face. Sărea când pe un picior, când pe altul și, deodată, tocmai când mă așteptam mai puțin, s-a repezit în cuțitul meu. N-am putut să-l feresc la timp și n-am mai avut ce face. A căzut. Și pentru că tot intrase cuțitul în el, i l-am înfipt mai adânc, în piept, ca să nu se chinuie. Am înțeles că voia cu orice chip să moară și eu l-am ajutat să moară. Dacă eu aș fi dorit să mor, Ariston m-ar fi ajutat. La urma urmelor, era băiat bun, ba chiar tare bun! Și grozav de rău îmi pare că l-am omorât! Dar dacă el a vrut...
    Antos, pe care acum șatra, sau ceea ce mai rămăsese din șatră, începuse să-l considere mai-mare, lăsă buza.
    - Băiat bun! Băiat tare bun! Dacă era atât de bun cum spui, de ce l-ai omorât? Chiar dacă el voia să moară, puteai să nu-l omori.
    - Știi bine, zise Goșu, știi bine... Lisandra... Dacă n-ar fi fost la mijloc Lisandra, n-aș fi avut nimic cu Ariston. Dar eu i-am spus-o lui Ariston, și nu numai o dată, i-am spus-o limpede că dacă se mai ține scai de Lisandra îl omor. Se lăuda că o să mă omoare el pe mine, dar până la urmă l-am omorât eu pe el. Aproape fără nicio osteneală l-am omorât. Și trebuie să fiu drept: poate că totuși nu-l omoram, dacă nu-mi cerea să-l omor. Dar el mi-a cerut să-l omor. Și dacă mi-a cerut să-l omor l-am omorât. Era la mijloc povestea cu Lisandra... L-am omorât fără osteneală.
    - L-ai omorât fără osteneală! zise Lisandra. Cum să nu-l omori? Se bolnăvise. Nu mai avea pic de putere în el. Pic de putere nu mai avea în el.
    Antos grăi:
    - Să mergem să-l aducem aici. Dar cum să-l aducem? Mortul, ca orice mort, e greu.
    - Goșu l-a omorât, zise Lisandra, Goșu să-l ia la spinare și să-l aducă până aici. Goșu, nu altcineva.
    Vestea că Goșu l-a omorât pe Ariston se răspândi ca fulgerul. Oamenii se adunară în fața cortului lui Goșu. Ucigașul nu se sinchisi. Rămase mai departe așezat turcește pe iarbă și continua să fumeze.
    Tutunul cu care Antos îi umpluse pipa era grozav de bun. Avea un miros dulce, de tutun de Macedonia, cum el nu mai fumase de multă vreme. Fumul avea o aromă ciudată, nemaipomenit de plăcută, ușor adormitoare.
    Prin pânza subțire de fum care plutea în jurul lui Goșu se auzi un bâzâit ușor. Șatra tresări. Apăreau iarăși pe lângă corturile șatrei muștele mari, grase și verzi, care pieriseră o dată cu venirea gerului, muștele de război. Șatra tresări și se înfioră.
    În lungul lungii și asprei ierni care trecuse, muriseră toate vitele șatrei - de frig și de foame - și tot de frig și de foame muriseră mai mult de jumătate din oamenii șatrei. Iar muștele de război, muștele grase care răspândeau în jurul lor un miros atât de urât, atât de respingător trăiseră, supraviețuiseră. Acum reînviaseră și dădeau asaltul asupra oamenilor șatrei. De acum înainte aveau să-l dea mereu și mereu.
    Peste bâzâitul muștelor de război veni, și cu totul pe neașteptate la ceas de seară, geamătul tunurilor. Geamătul venea dinspre răsărit, ca un val uriaș și nevăzut a cărui rostogolire nu se afla pe lume putere s-o oprească.  Și tot ca un val uriaș și nevăzut se rostogolea peste nesfârșitele pustii, peste hrube și peste corturi, geamătul tunurilor dinspre miazănoapte.
    - Să mergem să-l aducem pe Ariston, spuse careva din întunericul subțire al serii.
    - Să mergem... Să mergem...
    Lisandra o luă înainte să le arate drumul. În urmă-i se încârdui aproape întreaga șatră. Goșu, îmbătrânit parcă dintr-o dată, mergea abia târșindu-și picioarele, cu capul în jos. Pe lângă Goșu călca tot atât de abătut câinele Rob.
    Ceilalți câini trecură înaintea oamenilor. Acum alergau, se întorceau pe lângă oameni, alergau din nou, însă păstrau cu toții aceeași cale, calea ce ducea drept spre locul unde fusese omorât Ariston. Când se apropiară de trupul mortului, câinii, ațâțați de mirosul de mort, se năpustiră spre locul crimei, unde, încăierându-se între ei, începură să lingă sângele risipit pe pământul nisipos, plin de mușuroaie.
    Rob se smuci dintre oameni, sări înainte, ajunse la mort, îl mirosi și îl linse cu gingășie pe obraz.
    Pe când Ariston trăia, câinele Rob se ducea deseori la el. Ariston îl primea cu prietenie, îl scărpina între urechi și-i săruta botul. Acum Ariston era mort, iar câinele, care știa ce este viața, dar știa și ce este moartea, înălță capul spre cer și urlă iarăși prelung, a pustiu și a moarte. Pustiul era în jurul lor, al tuturor, iar moartea era și ea pe aproape. Îl răpise pe Ariston și, poate, acum, aștepta să mai răpească pe careva.
    Lisandra se uită la oamenii oacheși care erau cuprinși cu toții de tăcere, se uită la câinii care acum se potoliseră și lingeau sângele închegat, se uită la trupul nemaipomenit de frumos al mortului și se uită și la Goșu. Zise încet, încet de tot, de parcă ar fi șoptit arzătoare cuvinte de iubire:
    - Tu l-ai omorât, tu să-l duci în spinare, Goșule, tu să-l duci la spinare până la corturi, Goșule. Cum ai avut putere să-l omori, tot așa acum trebuie să ai putere să-l duci în spinare până la corturi, Goșule.
    - Am să-l duc, zise simplu Goșu. Am să-l duc la spinare până la corturi. Pentru că... Pentru că, dacă l-am omorât, l-am omorât și gata. Acum, că l-am omorât, o să-l duc.
    Șătrarii se dădură la o parte, făcându-i loc. Goșu ieși în față, ajunse lângă mort și-i aruncă o privire.
    Mortul, lungit pe pământul pietros și nisipos, se odihnea parcă, cu ochii deschiși și sticloși spre cer. Barba-i neagră și încâlcită și pletele lungi, negre și lucioase și ele, făceau ca înfățișarea lui să fie de o rară frumusețe și în același timp de o și mai rară bărbăție.
    Fascinat parcă, Goșu se uita la mort, și cu cât se uita la el, cu atât s-ar mai fi uitat. Ariston fusese un bărbat tânăr. Și el, Goșu, îi omorâse tinerețea. El, Goșu, îl omorâse pe Ariston. Acum, dacă ar putea, i-ar da îndărăt viața pe care i-o luase, tinerețea pe care i-o ucisese cu cuțitul. Dar unde era cuțitul cu care îi ridicase lui Ariston sufletul? A, da... Era la Lisandra... O să i-l ceară mai pe urmă.
    Auzi glasul limpede și mieros al Lisandrei:
    - Hai, Goșule, ia-l la spinare, Goșule, nu te mai codi, Goșule. Ia-l la spinare și du-l până la corturi.
    Ferindu-se să nu se umple de sânge, Goșu îngenunche lângă mort, îl trase lângă el, îl întoarse, îl luă la spinare și, icnind, se ridică.
    Mortul erau greu, mult mai greu decât își închipuise Goșu că ar putea să fie, iar drumul de întoarcere i se păru lung, lung de tot, nesfârșit de lung.
    Tunurile gemeau spre răsărit și acum gemeau și către miazănoapte. Șatra parcă nu le-ar fi auzit. Mergea încet după Goșu și după Ariston. Șatra mergea încet după cei doi, de parcă amândoi ar fi fost morți.
    Goșu însă era viu, mergea încet, dar mergea pe picioarele lui, iar Ariston era mort și o mare parte din sângele care îi clocotise în vine cu puțin mai înainte i se scurse în pământul nisipos.
    Ariston era mort și se întorcea la corturi purtat în spinare de Goșu, adică tocmai de omul care îl omorâse. Acum Ariston era mortul șatrei și, dacă era mortul șatrei, șatra avea să hotărască unde va fi el îngropat, cum va fi el îngropat și când anume.
    Tunurile gemeau și parcă acum gemeau în toate cele patru colțuri ale lumii.
    Alimut zise:
    - Ariston nu mai aude tunurile. Acum Ariston nu mai aude nimic, dar nimic. După ce moare omul nu mai spune nimic și nu mai aude nimic.
    Către Antos, fratele lui mai mare, vorbise. Dar acesta nu se osteni să-i răspundă. De fapt, Antos îl disprețuia. Him bașa îi iubise prea mult pe Alimut și de la venirea pe lume a lui Alimut, pe ei, ceilalți patru, nu-i mai lua în seamă, nu ținea socoteală de ei, era ca și cum ei n-ar fi existat.
    Câinele Rob se ținea după Goșu și mirosea și lingea picioarele mortului.
    Goșu gâfâia.
    - Hai, Goșule, ține-te bine, Goșule... Tu l-ai omorât pe Ariston, tu să-l duci la spinare, Goșule.
    Îndoit, purtând în spate trupul mort și greu al lui Ariston și înjurând printre dinți, Goșu abia se târa.
    În apropierea corturilor două mogâldețe așteptau falnicul alai. Una era voinică, grasă și înaltă, cea de-a doua, mărunțică și pirpirie.
    Rob se rupse de alai, trecu pe lângă ceilalți câini ai șatrei și se repezi ca turbat asupra mogâldețelor. Matahalei îi rupse fusta veche de stambă și-i mușcă adânc șoldul. Lui Uj Hoțul îi înfipse colțul în umăr. Cine știe cât i-ar fi mursecat câinele Rob pe amândoi , dacă muierile șatrei n-ar fi sărit să-i scape cu lovituri de dârjale.
    Ajuns la corturi, lângă căruțe, Goșu îngenunche din nou și se despovără. Alții luară trupul greu al lui Ariston și-l duseră pe brațe în cort.
    Spre răsărit, acum, tunurile băteau întruna și băteau întruna și către miazănoapte. În corturi nu dormea nimeni. Câțiva ațipiră, însă de adormit nu izbutiră nici ei să adoarmă.
    Careva propuse:
    - Să-l îngropăm chiar astă-seară. Noaptea e caldă și până mâine dimineață e mult. Dacă nu-l îngropăm acum, bietul Ariston o să înceapă să miroasă urât.
    - Toți morții, dacă nu sunt îngropați la timp, încep să miroasă urât.
    - Nu, zise Lisandra, nu se poate, eu mă împotrivesc. Eu zic să-l îngropăm pe Ariston mâine dimineață, după ce-o răsări soarele. Trebuie să-l mai vedem o dată, în lumină, că pe urmă n-o să-l mai vedem niciunul din noi, niciodată.
    Oarba își dădu cu părerea:
    - Omul se cuvine de îngropat mâine dimineață, pe lumină, nu acuma, noaptea, pe întuneric. Pe întuneric se îngroapă numai tâlharii.
    Câțiva râseră, iar unul dintre aceștia zise:
    - Pentru tine, maică Sina, ziua e tot una cu noaptea și noaptea e tot una cu ziua, pentru că tu nu mai vezi nimic. Și dacă nu mai vezi, nu mai vezi!
    - Dar de unde știi tu ce văd sau ce nu văd eu?
    - Oarba are dreptate. Nu putem ști. Și dacă nu putem ști ar fi mai bine să nu vorbim.
    Văzând câteva fete prin apropiere, Lisandra le spuse:
    - Aș vrea să veniți mâine dimineață cu mine pe câmp să mă ajutați să culeg viorele. Au răsărit viorelele și mi-ar place să acopăr trupul lui Ariston cu viorele.
    Fetele îi întoarseră spatele, nu-i răspunseră. Una bondoacă i-o zise de la obraz:
    - De ce să culegem viorele pentru Ariston al tău? Cât a trăit, Ariston nici nu s-a uitat la noi. A trăit cu tine, muiere măritată. Culege-i tu viorele. Culege câte vrei. Culege-i câmpul întreg dacă poți. Dar n-o să poți. N-o să poți. Sâc!
    Către ziuă tunurile tăcură un timp. Însă după ce răsări soarele, se apucară iarăși să geamă, tot mai tare parcă, și tot mai aproape.
    Flăcăii șatrei îi săpară lui Ariston o groapă adâncă în pământul moale, văros. Îi întinseră așa îmbrăcat și plin de sânge cum era, pe fundul gropii. Lisandra îi acoperi obrazul și pieptul cu flori și apoi împinseră peste el bulgări și pietre.
    - Să-ți fie somnul lin, Aristoane!
    - Să-și fie țărâna ușoară, Aristoane!
    Goșu tăcu. Privi la tot ce se petrecea cu trpul mort al lui Ariston, dar de vorbit nu vorbi nimic, nu scoase din gură niciun cuvânt. Se întoarse la cort cu Lisandra. Când rămaseră singuri o întrebă:
    - Parcă aveai un cuțit... Cuțitul acela cu care eu... Acolo... Când l-am întâlnit pe Ariston... Cuțitul acela parcă rămăsese la tine...
    - Nu te mai milogi degeaba, Goșule. Cuțitul acela e la mine, și-o să rămână la mine... O să-mi trebuiască...
    - Să mă omori pe mine?
    - Pe tine... pe mine... O să văd eu. O să mă hotărăsc eu.
    Tunurile gemeau spre răsărit și gemeau și către miazănoapte. Erau încă departe și avea să mai treacă timp până când războiul avea să ajungă aici, lângă hrube și lângă corturi.
    Avea să mai treacă timp?
    Poate nu avea să mai treacă timp.
    Poate tocmai sosise timpul.
    Cu totul pe neașteptate văzduhul țiui. Trei avioane sprintene, negre, veneau șuierând și la mică înălțime dinspre răsărit. Trecură ca vântul pe deasupra hrubelor și pe deasupra corturilor abia întinse ale șatrei. Îndată după ele țâșniră parcă din chiar inima văzduhului alte trei avioane. Acestea erau albe ca făina și nu încăpea îndoială că le fugăreau pe cele dintâi.
    În văzduh tocară niște mitraliere și îndată le răspunseră, tot tocând, mitraliere cu altfel de sunet.
    Avioanele negre începură să ia înălțime, făcură un viraj strâns și se întoarseră. Cele albe nu le dădură răgaz. Se ridicară aproape vertical și deschiseră focul sub pântecele lor ușor bombate. Unul din cele trei avioane negre se clătină, se apucă să se legene în aer de parcă ar fi fost beat și se prăbuși la numai câteva sute de pași de îngrămădirea de corturi. Căzu, izbi pământul, se sfărâmă, însă de luat foc nu luă. Avioanele albe se îndepărtară, vesele parcă, spre răsărit, cele două negre, către apus.
    Oamenii, care în scurtul timp în care se petrecuseră toate acestea rămăseseră vrăjiți parcă, cu privirile spre cer, văzură că acum războiul a ajuns și la ei, lângă grotele în care iernaseră, lângă corturile pe care abia le întinseseră, peste iarba grasă și deasă adusă în dar de soare, de pământul mustos și de primăvară.
    Nimeni nu dădu nicio poruncă, pentru că de la moartea lui Him bașa în șatră nimeni nu mai asculta de nimeni, dar acum se auziră strigând cu toții aceleași cuvinte:
    - Acolo... Acolo sub sfărâmături se află un om.
    - Poate se află doi.
    Alergară. Ajunseră.
    Avionul de vânătoare, care cu numai câteva minute în urmă era atât de suplu, atât de sprinten și atât de frumos în văzduh, devenise, prin simpla lui ciocnire cu pământul, o grămadă informă. Rareori se întâmplă ca un avion care se prăbușește și se lovește de pământ să nu ia foc și să nu facă explozie. Cazurile de acest fel sunt socotite adevărate minuni.
    Acum, în fața oamenilor oacheși se petrecuse o asemenea minune.
    - Hai, zise blajin Antos, hai să scormonim printre sfărâmături, poate se află niscaiva oameni care să aibe nevoie de ajutorul nostru.
    Căutară. Nici nu căutară prea mult. Pilotul - un băiețandru de nici douăzeci de ani - zăcea mort ori poate numai leșinat, printre sfărâmături. Îl traseră afară cu băgare de seamă, să nu-l vatăme, și-l întinseră pe iarbă. Purta haine de preț, și trei sau patru decorații lucitoare erau prinse de haină.
    Bărbații se traseră mai deoparte. Pilotul avea fața bălană și părul blond, aproape auriu. Oarba se apropie de el și se apucă să-l pipăie.
    - E viu, zise, e viu și s-ar putea să nu aibe o vătămare prea mare... dar... să vedem...
    Ajunse la picioare. Spuse cu mâhnire:
    - Și-a frânt picioarele. Între glezne și genunchi. Cam pe la jumătate. Trebuie dus la corturi, cu băgare de seamă... cu cea mai mare băgare de seamă.
    Îl întinseră pe-o spărtură de aripă. Tânărul era cald, respira și avea fața grozav de chinuită. La corturi puseră targa improvizată pe iarbă.
    - Și acum, întrebă Antos, acum ce facem cu el?
    - Să-l lăsați în seama noastră, răspunse Oarba, și-o să-l îngrijim.
    Aduseră apă rece de la izvor, îl descheiară la piept și-l udară. Băiețandrul se trezi și începu să geamă înfundat și să se strâmbe. Abia după ce gemu de câteva ori clipi des din ochi și luă seama că se află între niște corturi și între niște oameni oacheși.
    Atunci, aproape fulgerător, ochii i se umplură întâi de mirare și numaidecât i se umplură și de spaimă. Începu să se agite. Oasele frânte ori numai crăpate îl durură. Se schimonosi și mai tare și se apucă să bolborosească într-o limbă pe care niciunul din oamenii oacheși nu o cunoștea.
    Pilotul vorbi multă vreme singur, cu plâns, cu sughițuri și cu spaimă, cu foarte multă spaimă. Știa că vorbele lui rămâneau neînțelese de oamenii oacheși, el totuși vorbea mai departe, pentru că simțea o nevoie adâncă să vorbească... să câștige timp.
    Până la urmă oamenii oacheși înțeleseră totuși ceva și anume că pe băiatul căzut din văzduh îl chema Arne și că el se teme să nu fie chinuit ori chiar ucis, în acest ținut pustiu, între aceste corturi ciudate.
    Ca să facă să-i piară spaima, omenii oacheși râseră cu hohote și dădură semne de prietenie. Omul se mai liniști puțin, însă frica nu-i pieri din ochi. Hohotele de râs le luă drept batjocură tânărul pilot, iar semnele de prietenie le înțelese pe dos. O femeie, care cu numai câteva zile înainte născuse, zise:
    - Lăsați-mă pe mine, să încerc să scot frica din el.
    - Ce-ai să faci?
    - Nu mare lucru. O să vedeți...
    Se apropie de tânărul întins pe targă, se descheie la piept și își scoase la vedere sânii mari, arămii și pietroși, cu sfârcuri roșii. Sfârcul unei țâțe îl vârî între buzele copilului - era un băiat negricios, cu ochii neobișnuit de mari și neobișnuit de negri - care se apucă îndată să sugă cu lăcomie. Sfârcul celeilalte țâțe îl arătă pilotului.
    - N-avem nimic cu tine, n-o să te omorâm, n-o să-ți facem niciun rău.
    Pilotului tot nu-i trecea frica. Muierea cu sâni mari își dete copilul alteia care se tot învârtea pe lângă ea, rugând-o să-l țină câteva clipe, se așeză lângă targă și își puse mâna ei aspră, neagră și noduroasă pe fruntea albă a necunoscutului. Spuse:
    - Nu arde. Nu l-au apucat încă fierbințelile.
    Acum tânărul îi surâse cu un surâs larg. Muierea băgă de seamă că avea în gură dinți de aur, numai dinți de aur. Și deodată se cutremură. Tânărul începu să plângă.
    - L-or fi durând picioarele rupte, spuse Skander.
    Oarba, care nu se depărtase de băiatul căzut din cer, murmură:
    - L-or fi durând și picioarele, dar plânsul lui are ca izvor rușinea. A plecat de-acasă ca să ducă în lume moartea și prăpădul și să omoare oameni, și acuma a încăput pe mâna unor oameni necunoscuți, niște oameni săraci și necăjiți ca noi. Și noi - noi toți - în loc să ne repezim asupra lui, să-l jefuim de haine, nu știm ce să-i facem să-i intrăm în voie.
    Oamenii tăcură. Tânărul necunoscut plânse mai departe.
    Uj Hoțul zise rânjind:
    - Dar cine ți-a spus ție, Oarbo, că noi vrem să-i intrăm în voie  și că n-o să-l jefuim? A? Cine ți-a spus?
    Oarba tăcu, însă Skander îl și luă de chică. Îl săltă în sus, îl legănă câteva clipe și-l aruncă ceva mai departe, în iarbă.
    - Tu, Uj Hoțule, tu să nu vorbești așa cu mama, că te zdrobesc.
    Uj Hoțul se ridică, plecă, se întoarse cu fața spre cort:
    - Ai să mi-o plătești Skander, ai să mi-o plătești cu vârf și îndesat... Cu vârf și îndesat ai să mi-o plătești, Skander.
    - Bine, bine, am să ți-o plătesc, îi răspunse acesta. Când vrei tu și cum vrei tu.
    Al doilea fiu al lui Him bașa își arătase puterea, însă acum șatra nu se mai mirase.
    Matahala se uitase tot timpul la pilotul cu păr de aur și cu obrazul alb ca laptele și se vedea cât de colo că-i lasă gura apă. Ah!... ce l-ar mai fi iubit... Ce l-ar mai fi giugiulit. Se întoarse către bărbații șatrei care se aflau acolo:
    - Dați-mi-l mie în grijă pe puișorul ăsta până mâine dimineață, numai până mâine dimineață.
    Skander îl privi pe Antos și-l întrebă:
    - Frate, îi răspunzi tu, ori mă lași să-i răspund eu?
    - Răspunde-i tu.
    - Să nu te atingi de om - îi spuse Skander nevestei lui Uj Hoțul - nici tu, nici bărbatu-tău să nu vă atingeți de omul ăsta!
    Matahala se repezi la Skander. Toți se așteptau să-l lovească, să-l zgârie, să încerce să-i scoată ochii. Matahala însă se opri lângă Skander, întinse gâtul și-i șopti la ureche:
    - Tu n-ai băgat de seamă? Are dinți de aur. Gura lui e plină de dinți. Și toți dinții lui sunt de aur.
    - Omul căzut din cer are dinți de aur. E adevărat. Dar voi să nu vă legați de el. Mai pot veni și alții, cu dinți de aur sau fără dinți de aur, să-l caute. Trebuie să-l găsească, viu sau mort, însă cu toți dinții în gură. Ai înțeles? Cu toți dinții în gură.
    Matahala se depărtă de Skander, se întoarse și spuse:
    - Putere ai multă, Skander, dar judecată puțină. Pe tânărul cu dinți de aur n-o să vină nimeni să-l caute. Acum e război, și la război cine cade, căzut rămâne.
    Oamenii oacheși trecură prin fața pilotului și se uitară îndelung la el. Unii îi râvniră încălțămintea. Altora le plăcu straiele bine croite și aproape noi pe care le purta. Cei mai mulți însă voiau să-i ia ceasul de la mână, care sclipea, și care era și el tot ca dinții din gură, de aur. Câțiva abia se stăpâniră să nu se repeadă să-i smulgă decorațiile din piept.
    Dar cum să-i iei încălțămintea, hainele, ceasul, decorațiile? Tânărul căzuse din cer, mașina cu care zburase se prăbușise, se izbise de pământ, se sfărâmase, iar el, el nu murise, ci se alesese doar cu picioarele frânte. Picioarele însă erau picioare! Acolo unde se frânseră se puteau lipi la loc și, la nevoie, ele puteau fi tăiate și înlocuite cu picioare de lemn sau de metal.
    Ținură sfat: să-i pună picioarele în scânduri și să i le salveze, sau să-l lase în grija soartei? Găsiră c-ar fi mai bine pentru ei - dacă în împrejurările în care trăiau mai avea rost să fie rostit cuvântul bine - să-l lase în grija soartei. Îi vor da și lui să mănânce din ceea ce mâncau ei, îi vor potoli setea cu apă de la izvor și încolo... încolo nici nu se vor atinge de el. Îi va veni să facă treaba mică, să facă în pantaloni. Și în aceeași pantaloni să-și facă și treaba mare. Nu ei îl trimiseseră la război și nu ei îl chemaseră să cadă din cer tocmai aci, în apropierea șatrei.
    Ziua trecu. Veni seara. Șatra mânca ciorbă de cârtiță și friptură de cârtiță, și aștepta să cadă întunericul ca să se culce și să adoarmă. Tunurile gemeau spre răsărit și spre miazănoapte, aproape, tot mai aproape și tot mai aproape.
    Lisandra ieși din cort și plecă spre cortul sub care fusese adăpostit băiatul care căzuse din cer. Goșu se uită după ea, însă de spus nu spuse nimic. Câteva fete îi luară urma.
    Lisandra se așezase jos, lângă pilot. Îi umbla prin buzunare și tot ce găsea punea alături, pe iarbă.
    Găsi două chibrituri plic, două cutii cu țigări, două pachete de ciocolată și un portofel cu un act de identitate și cu două fotografii. Mai găsi un creion, un carnet cu notițe și cinci hârtii verzi, pe care, privindu-le cu atenție, pricepu că sunt bancnote, bani buni de cumpărat hrană, straie, papuci. Scoase o țigară, i-o întinse, i-o aprinse.
    Pilotul începu să tragă repede fumul în piept. Era limpede că fumul îi place și-i alină chinurile. Fumă țigarea până la capăt și nu azvârli chiștocul decât după ce acesta îi arse buzele. Făcu semn că mai vrea o țigară și Lisandra îi îndeplini dorința îndată.
    Pe când pilotul fuma, cu aceeași sete ca la început, Lisandra privi fotografiile și în toate văzu aceeași pereche: tânărul care acum zăcea sub cort și lângă el, lipită aproape, o fetișcană frumoasă, blondă. Își aduse aminte de Ariston și își aduse aminte și de ea, cum fusese până iei, când Ariston - Ariston al ei fără de care nu mai avea niciun rost să trăiască - căzuse în cuțitul lui Goșu.
    Fericirea ei murise o dată cu moartea lui Ariston. Fericirea fetei blonde avea și ea să moară cu moartea tânărului care acum se uita la ea, la Lisandra, cu ochii plini de neliniște, plini de spaima morții care putea să fie foarte aproape.
    Îl întrebă pe necunoscut:
    - Mai vrei o țigară?
    Omul îi făcu semn că nu. Atunci Lisandra desfăcu pachetul de ciocolată și i-l întinse. Pilotul rupse o jumătate și începu s-o mănânce. Cealaltă jumătate o întinse Lisandrei. Femeia nu primi.
    - Păstreaz-o, păstreaz-o pentru mâine.
    I-o puse la loc în buzunar. Tot așa făcu și cu țigările și cu toate celelalte mărunțișuri. Îi dădu să bea apă dintr-o cană mare, de pământ ars.
    - Am să viu să te văd mâine dimineață.
    Plecă. Skander și Antos chemară toată șatra.
    - Blebe e pe-aici?
    - Da, nene Skinder, sunt aici.
    - În cortul vostru a fost adăpostit noaptea asta băiatul căzut din cer. Aveți grijă să nu i se întâmple nimic. Ce-o să facem mai departe cu el, o să vedem mâine. O să hotărâm mâine.
    Oamenii oacheși se risipiră, se apucară să mănânce, care nu mâncaseră îndeajuns, iar ceilalți se culcară. Se culcă și Blebe de-a curmezișul, chiar la intrarea în cort.
    Tunurile băteau din ce în ce mai tare, din ce în ce mai aproape.
    Oamenii se obișnuiseră cu tunetul tunurilor. Ziua era ca și cum nu le-ar fi auzit, iar noaptea tunurile nu-i împiedicau deloc să doarmă.
    Câinii șatrei plecaseră după iepuri, în afară de Rob, care se culcase în pragul cortului lui Him bașa.
    În cort se afla Oarba și Alimut. Băiatul, care aproape toată ziua căutase cârtițe, ostenit și pe jumătate flămând, adormise. Oarba se culcase și ea, însă somnul o ocolea. Rogojina întinsă pe pământ era rece și tot rece era și pătura cu care se învelise. Îi era frig și frigul o împiedica să doarmă.
    Era vinovat frigul? Nu, nu frigul era vinovat și nici primăvara care anul acesta venise atât de târziu și însoțită de atâtea ciudățenii. De vină că-i era frig, ea singură era, ea, sau mai curând bătrânețea ei. Altădată... He-he...
    Încetă să se mai gândească și întinse urechea. Auzi pași. Pași desculți. Două pereche de picioare desculțe. Trecură pe lângă cort și se depărtară. Pe urmă pașii se opriră. Pe urmă să auzi un început de strigăt repede sugrumat. Pe urmă pașii se auziră iarăși, însă de astă dată fugind spre miazănoapte.
    Spre miazănoapte de corturi se ridica un singur cort, cortul lui Uj Hoțul și al Matahalei.
    Câinele Rob, care între timp, răzbit de foame, părăsise șatra și plecase după iepuri sau după cârtițe se auzi lătrând. Pe urmă se auzi urlând a pustiu și a moarte.
    Mulți se treziră, ieșiră în fața corturilor și se întrebară:
    - Ce-o fi fost?
    - Rob nu latră niciodată degeaba.
    Skander ieși din cort purtând în mână un felinar. Luna lumina din plin și aproape că nici nu mai era nevoie de felinarul aprins. Se îndreptară cu toții spre cortul lui Blebe.
    Băiatul, culcat de-a curmezișul intrării, dormea dus. Skander călcă peste el, se aplecă de mijloc și lumină cu felinarul obrazul omului căzut din cer. Acesta dormea înainte, cu beregata tăiată și cu gura larg deschisă. Skander lăsă și mai jos felinarul, se uită mai bine în gura mortului și spuse:
    - Cineva l-a omorât și după aceea i-a scos din gură cu cleștele dinții de aur.
    Trecu lumina felinarului peste pieptul mortului.
    - I-a furat și decorațiile.
    Nimeni nu mai spuse nimic. Se ținură cu toții după Skander, iar Skander mergea întins către cortul lui Uj Hoțul și al Matahalei. Îi căutară și în cort și în afara cortului. Nu-i găsiră.
    Restul nopții trecu repede, fără ca somnul să se mai apropie de careva.  Veniră zorile și puțin după venirea zorilor sosi dimineața. Acum tunurile gemeau mai tare ca oricând spre răsărit și spre miazănoapte, și păreau a fi tot mai aproape de hrube și de șatră.
    Blebe, care se simțea vinovat de uciderea băiatului căzut din cer, încercă terenul cu vârful cazmalei și acolo unde găsi că pământul e mai moale, se opri și spuse:
    - Aici... Aici se poate săpa mai cu ușurință o groapă adâncă.
    După îngroparea băiatului căzut din cer, oamenii oacheși rămaseră un timp tăcuți. Rămaseră tăcuți și ascultară cu capetele în pământ tunurile. Băteau tot mai tare, tot mai îndârjit și parcă tot mai aproape.
    - Războiul, zise Antos, se apropie tot mai mult războiul.
    Skander adăugă:
    - Noi ne-am gândit că războiul nu trebuie să ne găsească aici. Tunurile se aud spre răsărit și se aud și spre miazănoapte. Numai spre miazăzi e tăcere. S-o pornim într-acolo. Dacă vom avea un strop de noroc vom ajunge la marele fluviu. Și dacă, o dată ajunși la fluviu, vom mai avea încă o picătură de noroc, vom trece dincolo de fluviu. Atunci vom putea spune că am scăpat... că am scăpat cu zile din gheara războiului.
    Oamenii oaheși tăcură iarăși. Și iarăși se uitară cu ochii în pământ. Apoi Tev ridică întrebarea:
    - Când plecăm?
    - Mâine în zori. Azi vânăm cârtițe și le frigem bine. Tot astăzi ne adunăm catrafusele și le punem în căruțe. Mâine ne trezim în zori, strângem corturile și plecăm.
    Oamenii oacheși iarăși tăcură. Și iarăși se uitară în pământ. De vorbit însă niciunul nu mai vorbi. Fiecare plecă la treburile lui.
    Lisandra intră în cort, se găti ca de nuntă, își puse în urechi icușarii de aur pe care îi păstrase, și la gât sălbile ei străvechi făcute din aur și bin bani de argint. Așa gătită se duse și se întinse pe mormântul lui Ariston cu fața în sus. Goșu o întrebă:
    - Dar ce vrei tu să faci?
    - Nimic. Vreau să mor. Ți-am spus doar că fără Ariston nici nu pot să trăiesc și nici nu vreau să trăiesc.
    - Dar se apropie soldații. Au să vină aici soldații și au să-și facă râs de tine.
    - De venit s-ar putea să vie, însă n-au să mă găsească în viață. Nu, nu, Goșule, n-au să mă găsească în viață.
    - Bine, zise Goșu, bine. Să fie cum zici tu. Dar eu... eu mă gândeam să uit tot ce-a fost cu Ariston și să mergem înainte.. să trăim înainte, ca și cum pe Ariston nu l-ai fi cunoscut niciodată.
    Lisandra râse, însă de răspuns lui Goșu nu-i mai răspunse nimic.
    A doua zi în zori oamenii oacheși își strânseră corturile și le puseră în căruțe. Trecură cu mic, cu mare prin fața Lisandrei și se înclinară adânc. Lisandra nu-i vedea. Nu-i vedea și nici nu-i auzea. Se uita la cerul albastru ca inul înflorit și la soarele care răsărise vesel și proaspăt.
    Pruncii îi puseră în căruțe, la umbră, sub coviltir. Bărbații și femeile se înhămară în locul cailor, măgarilor și catârilor care muriseră pe timpul iernii. Blebe strigă în glumă:
    - Hii, cailor, hii!... Hii, măgarilor, hii!... Hiii, catârilor, hii!...
    Nimeni nu râse de proasta glumă a lui Blebe, dar căruțele o porniră agale.
    Când venise aici șatra lui Him bașa număra peste treizeci de căruțe. Acum plecaseră spre marele fluviu șase căruțe, numai șase căruțe. La a șaptea se înhămase de-o parte Alimut, de alta Oarba. Căruța era gata s-o pornească la vale, după celelalte, când lângă Oarba apăru Kera.
    - Mamă, spuse ea, dragă mamă, aici nu e locul tău, aici e locul meu, mamă, dragă mamă.
    Trasă de Alimut și de Kera, căruța, care fusese atâta vreme casa lui Him bașa, casa rătăcitoare în care Sina își născuse cei cinci fiiai ei, mergea după celelalte. Roțile se afundau adânc în praful drumului.
    Din când în când, șirul de căruțe se oprea. Oamenii oacheși se ștergeau de sudoare, beau apă din vasele lor de lemn, își luau locul la ham și porneau mai departe.
    În urma lor tunurile gemeau tot mai tare parcă și tot mai aproape.
    Oarba dibuia drumul și se ținea și ea după căruțe. Din ochii ei neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, din ochii ei lipsiți de vedere, picau în țărâna drumului lacrimi mari, fierbinți, pe care nu le vedea decât soarele, care, pe cerul albastru ca inul înflorit, părea tot mai tânăr, tot mai vesel...

                                                        SFÂRȘIT