Șatra, Zaharia Stancu,

..........................................................................................
                                               8-9

                            Seara târziu, la lumina puțină a lămpilor cu petrol și a flăcărilor jucăușe ale focurilor, două muieri borțoase se ușurară după multe chinuri. Una născu un băiat, alta o fată.
     Him numără în gând vii și, tot în gând, numără și morții. Acum șatra nu mai avea decât șaizeci și două de suflete.
    Oamenii oacheși mai aveau carne de cal, de măgar și de catâr pentru cel mult o săptămână. Linte, fasole, varză, făină și mălai mai aveau pentru o lună. Mai putea să năgăjduiască și la altceva? Da, mai puteau. Caii, măgarii și catârii șatrei muriseră. În urma acestui fapt rămăseseră întregi doi saci de orz și doi saci de ovăz. Orzul fiert și ovăzul fiert astâmpărau foamea, țineau vie șatra, cu toate că fierturile nu erau plăcute la gust.
    La moartea lui Bus nu se mai gândi nimeni, în afară de Oarba și de Rida. Matahalei nu-i ceru nimeni socoteală. Legea străveche a șatrei cerea ca peste urmările unei încăierări, oricare ar fi fost ele, să se aștearnă cea mai deplină uitare. De ochii șatrei, atât Oarba cât și Rida țineau seama de această lege. În inimile lor însă clocoteau ura și dorul de răzbunare. Mataha nu avea să scape ușor. Moartea lui Bus trebuia să fie plătită.
    Presimțind, Matahala se ferea de cele două femei. Oarba era vicleană, Rid, vânjoasă și, la nevoie, puternică și îndrăzneață ca o leoaică.
    - Hai, îi spunea Matahala bărbatului ei, lui Uj Hoțul, ia securea și hai la crâng să mai aducem lemne.
    - Dar lemnele nu s-au isprăvit.
    - Au să se isprăvească mâine-poimâine.
    - Să mergem, dar de ce să mergem numai noi doi? Ce? Parcă numai noi ne încălzim la foc? Să mai meargă și alții.
    - Hai, când îți spun.
    Uj Hoțul nu se mai împotrivi.  De altfel rareori i se împotrivea nevestei. Era un bărbat scund, bine legat, ca de patruzeci de ani. Nevastă-sa, căreia șatra, uitându-i numele, nu-i spunea decât Matahala, era mult mai înaltă decât el. Luă securea și plecă spre crâng. Matahala îi călcă pe urme. Până la crâng Matahala tăcu. Tăcu și Uj.
    Cum ajunseră, se apucară de lucru. Uj lovea cu coada securii în arbuști, îi scutura de zăpadă și pe urmă îi tăia. Matahala aduna arbuștii tăiați și îi făcea grămadă. Când i se păru că grămada e destul de mare, Matahala zise:
    - Destul. Destul pentru astăzi. Mai multe lemne nici n-am putea duce în spinare.
    Uj Hoțul împărți grămada în două și din fiecare parte făcu un fel de snop pe care-l legă cu câte un crâmpei de frânghie. Vru să-și ia sarcina lui în spinare și să plece. Mataha grăi:
    - Mai stai. Nu te-am adus atât de departe de sălaș numai pentru lemne.
    Uj rânji. Și după ce rânji un timp, hohoti:
    - Scroafo! Am cam bănuit eu...
    Își scoase cojocul soios și-l așeză pe zăpadă cu mare grijăă. Matahala îl aștepta întinsă, cu ochii acoperiți cu mâinile. Bărbatul o întrebă încet, de parcă ar fi bănuit că prin apropiere se mai află și alți oameni:
    - Nu cumva ți-e rușine?
    - Da, Uj, răspunse șoptit Matahala, ori de câte ori facem treaba asta mi-e rușine, îmi crapă obrazul de rușine, dar n-am ce face... și dacă n-am ce face, n-am ce face...
    Se sculară, se scuturară de zăpadă și se uitară în toate părțile. La câțiva pași de ei, un iepure roșcat rămăsese nemișcat între nămeții de zăpadă și se uita la ei cu ochii mici în care lucea parcă o lumină veselă. Uj Hoțul aruncă spre iepure un ciot. Iepurele o tuli în salturi mari. Ciotul căzu și se îngropă în zăpadă.
    - Nu l-ai lovit, Uj.
    - Spune...
    - Uj, îți mai aduci aminte cum te-a bătut pe tine cu harapnicul până ai leșinat, Him bașa?
    - Nu, n-am uitat. Așa ceva nu se uită toată viața. Dar e cam multișor de atunci, femeie.
    - Zece ani, Uj, zece ani și câteva luni.
    - Călcasem străvechea lege a șatrei. Furasem niște cai. Him bașa era în dreptul lui să mă bată. Him bașa avea dreptul chiar să mă omoare. Dacă nu duceam caii de unde-i furasem, ne prindeau jandarmii și atunci... Atunci era vai de capul șatrei.
    - Totuși, Uj, Him bașa te-a bătut prea tare.
    Uj Hoțul tăcu. Tăcu și își aruncă gândurile îndărăt cu peste zece ani. Furase doi cai de la un cârciumar. Caii erau mari, șargi. Him bașa îl silise să ducă frumusețea de cai de unde-i luase. Și pe urmă îl bătuse zdravăn.
    Matahala îi întinse o țigară.
    - Fumează, Uj. N-ai mai fumat de mult.
    Omul luă țigara, o aprinse și după ce trase cu sete câteva fumuri, o întrebă:
    - Dar de unde ai tu țigări?
    - Am cumpărat câteva pachete din orașul acela de lângă apă. Le-am păstrat pentru tine, pentru când vei fi în lipsă.
    Fumul țigării era tare, aspru, acru. Lui Uj Hoțul îi plăcea.
    - Ascultă, zise el, de ce mi-ai pomenit tu de întâmplarea cu Him bașa? Până acum n-ai scos o vorbă. Timp de zece ani și mai bine n-ai scos o vorbă, și acum, deodată... Credeam c-ai uitat...
    - N-am scos nicio vorbă, Uj, pentru că n-avea rost.
    - Și acum crezi că are?
    - Are, Uj. Dacă n-ar avea, aș fi tăcut mai departe.
    Uj se gândi, se gândi. Spuse:
    - Nu pricep, zău că nu pricep nimic.
    - Uj, tu ai urechi?
   - După câte știu, am. Două. Una în dreapta și alta în stânga.
    Râseră amândoi. Vântul începu să adie. Era vânt de miazănoapte și avea să se întețească destul de curând. Ramurile arbuștilorse clătinară și se scuturară de zăpadă.
    - Degeaba ai urechi, Uj. N-auzi nimic din ce vorbesc oamenii în șatră.
    Uj Hoțul se miră.
    - Oamenii vorbesc multe. Nu știu ce vrei să spui.
    - Oamenii vorbesc împotriva lui Him bașa.
    - Și ce vor cu Him bașa?
    - Să-l dea jos. Șatra trebuie să aibă alt stăpân.
    Uj Hoțul își luă sarcina de lemne la spinare și plecă. Matahala îl urmă. Mergea, ca de obicei, cu doi pași în urma lui. Vântul se întări și mai mult. Se lăsa ger. Pe la jumătatea drumului spre crâng și hrube, Uj Hoțul se opri. Când Matahala ajunse în dreptul lui, o întrebă:
    - Și cam care ar fi acela care i-ar lua locul lui Him bașa?
    Matahala zâmbi. Îl lăsăs pe Uj să aștepte un timp, pe urmă zise moale:
    - Buir mi-a spus că șatra s-a gândit la tine.
    Uj Hoțul rămase cu gura căscată.
    - Cum adică la mine? Și de ce tocmai la mine?
    - Nu știu. Vorbește cu Buir, dar ia seama să nu v-audă nimeni. Până nu este pregătit totul, nici Him bașa și nici altcineva din neamul lui nu trebuie să afle ceva.
    Merseră mai departe. Vântul îi înfășura în pale reci. Cerul se posomora. Zăpada le scrâșnea sub picioare, de parcă ar fi fost sacâz nu zăpadă. În pragul hrubei, Uj Hoțul se opri și-i spuse Matahalei:
    - Îmi pare rău că n-am lovit iepurele. Îl jupuiam, îl frigeam și-l mâncam astă-seară. Mi s-a făcut o poftă grozavă de friptură de iepure. Mâine o să mă duc în crâng să prind unul.
    Matahala se uită strâmb la el și-i spuse, încet, printre dinți, de parcă ar fi rostit un cuvânt dulce, de dragoste:
    - Căcăciosule!...
    Uj Hoțul își vârî capul între urechi și tăcu.
    În hrube oamenii oacheși vorbeau între ei pe șoptite. Dacă timpul nu era prea urât, dacă nu viscolea și vântul nu bătea prea tare, se adunau mai mulți, luau topoarele sau securile la spinare și se încârduiau spre crâng. Odată ajunși acolo tăiau arbuști, îi îngrămpdeau și pe urmă se-ntindeau la vorbă.
    - Trebuie să-l dăm jos pe Him bașa. Din pricina lui am ajuns aici. Din pricina lui o să pierim și noi și copiii noștri.
    - Cum din pricina lui? Ce putea să facă?
    - Să fi mișcat din urechi, să fi dat plocoane oamenilor stăpânirii de lângă fluviu, să fi rămas să iernăm acolo, la marginea orașului.
    - Credeți că izbutea?
    - Trebuia să izbutească. L-am ales bulibașă, ca să aibe grijă de șatră. Ce fel de grijă a avut Him bașa, se vede: murim de frig, murim de foame.
    - Nicio șatră n-a rămas dincolo de fluviu.
    - Așa o fi. Noi însă trebuia să rămânem.
    Alții vroiau să-l doboare pe Him bașa pentru altele.
    - Și-a luat toți feciorii în hruba lui.
    - În hruba lui e mai cald decât într-ale noastre.
    - Pentru că în hruba lui pereții sunt uscați.
    - Într-ale noastre mustesc pereții, mustește tavanul.
    - Pe străinii aceia Him bașa nu ne-a lăsat să-i omorâm.
    - După sfatul lui Him bașa nu i-am omorât și ne-am ales numai cu necazuri.
    - Pe Alimut...
    - Ce e cu Alimut?
    - De ce nu-l silește Him bașa pe fiu-său să trăiască cu fata lui Calub? Stă fata și se usucă fără bărbat.
    - Fata lui Calub o să se lege de ginerii noștri și-o să le strice căsniciile.
    - Him bașa ne-a înșelat la socoteală. Pe bucatele cumpărate de la negustorii de lângă apă a dat mai puțini galbeni decât a spus el că a dat. Ne-a înșelat...
    - Oarba... Și Oarba e de vină. Ea îi dă sfaturi proaste lui Him bașa. Oarba... Și Oarba e de vină.
    - De ce împiedică Him bașa pe Ariston și pe Goșu să se răfuiască odată?
    - Întrebi de parcă n-ai ști: Him bașa ține la Lisandra. Poate s-o fi culcat și el cu ea, nu numai Ariston.
    Strigau. Urlau. Se mâniau. Dacă Him bașa ar fi trecut din întâmplare prin apropierea lor, s-ar fi repezit cu toții asupra lui, l-ar fi ucis și l-ar fi rupt în bucăți, cu toate că până atunci niciunul din ei nu omorâse om.
    Him bașa nu știa nimic. Tăndălea în hrubă, își încălzea oasele bătrâne la foc și se gândea la șatra lui, la șatra pe care încă de când era tânăr și drept ca un brad o stăpânea și pe care, la rândul și la timpul lor, o stăpâniseră înaintașii săi.
    Acum ieși în pragul hrubei. Oamenii oacheși suiau povârnișul, ajungeau în pragul hrubelor cu sarcinile de lemne și rămâneau acolo încruntați. Nu-și dădu seama ce este cu ei, dar bănui că totuși ceva deosebit era la mijloc. Se duse în hrubă, luă biciul și se întoarse. Oamenii oacheși începură să se înghesuie unul într-altul și să murmure. La spatele bărbaților se îngrămădiseră muierile și copiii. Him bașa înălță fruntea și întrebă:
    - Ce vreți? Văd că vreți ceva, dar nu înțeleg ce anume.
    Se făcu tăcere. Fiecare aștepta să înceapă altul.
    Him bașa zâmbi și adăugă:
    - Nu cumva e vorba tot de Ariston și de Goșu?
    Buir se lăsă pe vine ca să nu se vadă - era în rândul din urmă - și zise:
    - Nu, bulibașă, acum e vorba de altceva.
    - Spune, Buir, că mi se pare că al tău e glasul. Spune ce vreți.
    Buir rămase ciucit pe vine și-i răspunse:
    - Vrem ca tu să nu ne mai fii bulibașă. Vrem ca bulibașă al nostru să fie Uj Hoțul, da, Uj Hoțul, bărbatul Matahalei.
    Him bașa râse de-a binelea.
    - Și de ce să nu mai fiu eu bulibașă, Buir? Și mai ales pentru ce să fie bulibașă peste șatra noastră Uj Hoțul?
    Oamenii prinseră curaj și se apucară, învălmășind și încurcând cuvintele, să-i strige și să-i urle în obraz toate câte le strigaseră și le urlaseră între ei în crâng. Ba mai adăugară și alte născociri, care mai de care mai prăpăstioase și mai urâte. Fiii lui Him bașa - cinci la număr - veniră lângă el. Veni lângă el și Oarba.
    - Lăsați-mă singur! zise Him. Trăgeți-vă de-o parte și rămâneți liniștiți orice s-ar întâmpla.
    Îl ascultară. Sudalmele nerușinate, învinuirile plănuite și clocite mai dinainte, ca și cele născocite pe loc, la fierbințeală, curgeau șiroaie. Him bașa ascultă totul... totul...
    Văzând că Him bașa ascultă tot ce i se aruncă în spinare, fără să crâcnească, ci numai clipind din când în când din ochi, oamenii oacheși se mai domoliră. Atunci Him bașa prinse o clipă de tăcere și-i întrebă răstit:
    - Crede, într-adevăr, vreunul din voi că eu am avut ceva cu Lisandra? Poate tu, Aristoane? Poate tu, Goșule?
    - Eu nu, zise Goșu.
    - Nici eu, spuse Ariston.
    - Atunci cine? întrebă Him bașa.
    - Noi toți! urlară oamenii aproape într-un singur glas. Noi toți!
    Him bașa ridică biciul, se repezi la ei, îi izbi pe aleselea și la nimereală, fără milă, cum nu-i mai lovise niciodată. Unora le căuta cu biciul obrazul, pe alții se mulțumea să-i lovească la întâmplare. Femeile și copiii fugiră speriați. Bărbații însă rămaseră pe loc îndurând cu resemnare loviturile. Niciunul nu încercă să scape. Câțiva căzură cu fața în zăpadă. Him bașa continua să-i lovească.
    Îl lovi... Și nu se opri până nu-i văzu pe toți culcați la pământ.
    Când se potoli, le spuse:
    - Despre ceea ce avem de făcut, spre a încerca să scăpăm cu viață din această pustietate, o să vorbim mâine. Acum duceți-vă și astâmpărați-vă foamea. Ați muncit cu spor la crâng și ați adus lemne la hrube pentru cel puțin o săptămână.
    Vântul vui și șuieră mai departe peste câmpurile albe. Norii își lăsară pântecele umflate să atârne, ca și mai înainte, deasupra pământului. Începu iarăși să ningă.

                                                     CAPITOLUL XI

                             Trecură zile. Trecură nopți. Pe urmă trecură alte zile și alte nopți. Vântul suflă și într-o seară se opri ostenit și se culcă printre nămeți să se odihnească. Ninse. Nu mai ninse. Ninse iarăși. Soarele se arătă. Se ascunse. Și iarăși se arătă. Zilele începură să crească. Nopțile să scadă. Și vremea curse înainte.
    În șatra aciuată în hrubele înconjurate de pustiu muriră oameni și se născură pui de oameni.
    Morții fură îngropați lângă ceilalți morți, pe colină, în pământul înghețat și în zăpada înghețată. Când ești mort în pământ nu ți-e nici cald, nici rece, nici bine nu-ți este și nici rău. Dormi liniștit, somn adânc dormi, somn de veci dormi și nu știi nici măcar cum putrezești, de schimbat în țărână, te schimbi în țărână.
    Pruncii cei noi, tăvăliți goi prin nămeți, pentru a se căli și pentru a se oțeli, îndată după naștere, țipară înainte de a deschide ochii și nu tăcură decât după ce-și potoliră întâia foame, sugând țâță.
    Prin văzduhul când înnourat și crâncen, când limpede și sticlos se auziră iarăși tunurile mugind, gemând adânc și îndelung undeva departe spre răsărit. Socotind după mugetul și geamătul lor, războiul de apropia, se apropia încet, dar se apropia.
    Șatra se obișnui repede cu tunurile. Le auzeau glasurile și parcă nu le auzeau. Hrana era pe isprăvite. Foamea da târcoale șatrei, frigul o făcea să dârdâie și să clănțăne, și acum moartea se simțea în hrubele oamenilor oacheși ca la ea. Simțeau frigul, însă nu se speriau nici de frig. Va veni primăvara. Vor mânca verdețuri și vor scăpa de foamete. Va veni primăvara și ei toți se vor încălzi la soare și vor scăpa de frig.
    Câteva săptămâni Him bașa nu mai avu prilejul să biciuie pe nimeni. Șătrarii se potoliră și nu mai visau să-l schimbe cu Uj Hoțul. Goșu și Ariston se înjurau și se amenințau cu cuțitele ori de câte ori se întâlneau departe de hrube, dar de încăierat nu se mai încăierau. Him bașa le spusese amândurora, în fața întregii șatre, ce hotărâse și, arătându-le și biciul, adăugă că, în cazul în care se vor mai lua la bătaie fără știrea și fără îngăduința lui, îi va alunga fără milă din șatră cu Lisandra lor cu tot.
    Tocmai atunci când toți se pregăteau să aștepte primăvara salvatoare în liniște, se petrecu ceva cu totul neașteptat și care încurcă lucrurile.
    Rida, care nu-i putea ierta Matahalei moartea lui Bus, o pândea și o urmărea cu gândul s-o prindă la strâmtoare și să-și sare cu ea inima. Tot pândind-o și tot urmărind-o, într-un amurg o văzu furișându-se printre nămeți. Nu venea spre hrube, ci se depărta de ele. Peste câteva clipe, băiețandrul Vuz, fratele mai mic al lui Blebe, se strecură după ea, uitându-se cu vădită frică în dreapta și-n stânga. Rida pricepu despre ce poate fi vorba. Vru să se ia după ei. Se răzgândi. Chemă încă trei femei din șatră și le spuse:
    - Veniți cu mine, muierilor. N-o să vă pară rău. O să vedeți ce nici cu gândul n-ați gândit... O să vedeți...
    Să vadă ce nici cu gândul n-au văzut! Cine are tăria să se împotrivească unei asemenea ispite? Plecară în stol, tăcute. Merseră nu prea mult. Se opriră. Căscară ochii. Duseră mâinile la gură, să nu strige. Matahala! Matahala cea neprihănită sta răsturnată în zăpadă. Fața, acoperită cu mâinile! Fusta, ridicată până sus. Părea un morman uriaș de carne, un morman viu. Deasupra Matahalei, mic și pricăjit ca un bursuc costeliv, băiețandrul Vuz, căruia nu-i mijise mustața.
    Rida rămase de piatră, cu gândul la răzbunarea ei. Privind însă, celorlalte trei muieri li se aprinse pofta. În trupurile lor arămii mânia începu să firabă și sângele să clocotească. Se apucară să chiuie:
    - Huo!... Huo!... Huideooo!... Nerușinato! Ai spurcat copilul, nerușinato!... Huo!
    Vuz se dezmetici, sări în sus, își ridică pantalonii din vine și o luă la goană peste câmp. Zăpada îl împiedică să alerge așa cum ar fi vrut. Alerga câțiva pași. Cădea. Se ridica. O lua iarăși la goană. Greoaie, Matahala se sculă și ea, își scutură fusta și scurteica de zăpadă și se uită către muierile care o huiduiau.
    Se apropie de ele liniștită, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic.
    - Ce e, fa? Ce v-a apucat?
    - Păi...
    - Ce păi?
    Se năpusti și prinzând-o pe una de coade se apucă să târnuie zăpada cu ea. Celelalte două fugiră țipând. Rida sări în spinarea Mahatalei, îi smulse tulpanul de pe cap, își înfipse mâinile în părul ei și, smucind-o și mai izbind-o și cu genunchii în spate, izbuti s-o doboare în zăpadă. Încălecă pe ea, o zgârie și încercă să-i spargă ochii. Matahala își încordă puterile și o zvârli de-o parte. Nu ajunse însă să i se urce cu picioarele pe piept și s-o zdrobească.
    Șatra venea grăbită, toată în păr. Him bașa flutură biciul și Uj Hoțul ciomagul.
    - Atâția bărbați mândri! V-ați adunat să bateți o muiere!
    Scuipă la picioarele lui Him bașa. Uj Hoțul sări într-o parte și înălță fulgerător ciomagul s-o izbească pieziș și s-o doboare. Matahala se răsuci pe călcâie uimitor de repede, se feri și ciomagul lui Uj Hoțul căzu în gol. Matahala îi puse piedică bărbatului. Uj Hoțul căzu.
    Șatra, până aici mânioasă, își descreți frunțile și râse.
    Matahala nu luă în seamă râsul șatrei, cum cu puțin înainte nu-i luase în seamă mânia. Se aplecă de mijloc și-l apucă pe Uj Hoțul de picioare. Dintr-o singură opintire îl ridică și începu săă-l învârtească în jur, cum ar fi învârtit o bâtă.
    Oamenii oacheși se treaseră îndărăt. Him bașa rămase neclintit. Matahala lovi în el cu Uj Hoțul. Stăpânul șatrei căzu. Mataha îl aruncă peste el pe Uj Hoțul.
    Bărbații șatrei se rușinară de teama care-i făcuse să dea îndărăt, închegară un cerc în jurul Matahalei, strânseră cercul din ce în ce mai mult și, când unul dintre ei răcni „Acum”, se repeziră cu toții dintr-o dată asupra ei. Unii îi săriră în cârcă și o apucară de păr, alții îi căutară beregata s-o înăbușe, câțiva se târâră și o prinseră de picioare. O burdușiră bne, pe înfundate și până la urmă izbutiră s-o întindă cât era de lungă pe zăpadă.
    Undeva, spre răsărit, neînchipuit de departe, tunurile gemeau, oftau și văitau îndelung.
    Careva o izbise în tâmplă. Matahala amuțise. Acum oamenii oacheși o loveau pe unde nimereau și-o rostogoleau prin zăpadă.
    - Lăsați-ne-o și nouă... Lăsați-ne-o și nouă...
    Bărbații, osteniți, o lăsară pe Matahala pe mâna muierilor. Muierile n-o loviră. N-o traseră de păr. Nu-i zgâriară obrazul cu unghiile. O întoarseră cu fața în sus, încălecară pe ea, îi ridicară fusta și cămașa groasă de cânepă, până mai sus de buric, îi desfăcură picioarele și prin deschizătura dintre ele se siliră s-o îndoape cu bulgări de gheață și de zăpadă.
    - Ha-ha-ha!
    - Hi-hi-hi!
    - Muierile au cap! O pedepsesc pe unde-a păcătuit.
    Him bașa și Uj Hoțul, care se dezmeticiseră și se culeseseră din zăpadă, priveau,
    Dinspre răsărit veniră și trecură vuind și la mare înălțime către apus trei avioane burticoase. Oamenii oacheși nu le priviră. Avioanele se depărtară. Când ajunseră aproape de marginea zării umbrele mari, luminoase, căzură din cer și plutiră îndelung, alungând amurgul, între cer și pământ. Pe urmă... Pe urmă se auziră explozii și se văzură flăcări mari zbătându-se ca niște șerpi roșii, uriași și suluri negre de fum.
    Avioanele se întoarseră. După ele venea, lunecând pe sub nori, un avion mic care zbârnâia ca un bondar. Sub nori, deasupra zăpezilor, lătrau mitralierele. Cele trei avioane se depărtară. Bondarul se întoarse bâzâind vesel că-l ocolise moartea. Zbura destul de jos.  Pilotul văzu pe albul zăpezii învălmășeala omenească. Căpătă chef de joacă.
    Aruncă o parașută luminoasă. Amurgul își depărtă aripile cernite. Cerul se lumină. Se lumină și câmpul acoperit de zăpadă. Bondarul se clătină pe aripile lui negre, se lăsă și mai jos. Mitraliera lătră de câteva ori scurt. O ploaie de gloanțe împroșcă zăpada. Oamenii oacheși căzură la pământ. Bondarul, hohotind și scrâșnind din măselele lui de oțel, se înălță și se depărtă. Parașuta căzu undeva în zăpadă și se stinse. Amurgul deveni iarăși amurg.
    Matahala, lăsată în părăsire, se trezi. Se frecă la ochi și se sculă. Șatra sta tăcută, lungită, cu fețele în zăpadă. Matahala simți dureri ascuțite. Înțelese ce i s-a întâmplat. Se repezi la Uj Hoțul. Îi luă ciomagul și începu să lovească spinări, picioare, capete. Urlă:
    - Dar ce-ați avut, mă, cu mine? Dar ce-ați avut, fă, cu mine? Ce vă pasă vouă ce fac eu cu născătoarea mea și cu viața mea? A? Ce vă pasă?
    Îl lovi de câteva ori și pe Him bașa. Văzându-l pe Uj Hoțul că încearcă să scape cu fuga, se năpusti asupra lui. Îl pocni, îl îmbrânci, iar îl pocni:
    - Și tu, stârpitură, tu de ce-ai vrut să mă bați? De ce ai vrut să mă bați tu pe mine? De douăzeci de ani trăiesc cu tine, mototolule, și tot de douăzeci de ani eu - eu, și nu alta - îi învăț pe toți flăcăii șatrei cum să se culce cu muierile. Eu, nu alta! Și acum ați aflat-o. Ai aflat-o și tu, mototolule! Și vrei să mă bați! Vreți cu toții să mă bateți! Voi... Să mă bateți voi pe mine...
    Scuipă scârbită spre toți și aruncă ciomagul departe, peste capetele lor. Ciomagul nu lovi pe nimeni. Căzu și se îngropă în zăpadă. Matahala se lăsă pe vine, se ciuci și începu să se vaiete și să plângă.
    - Ce-aveți voi cu mine? Ce vreți voi de la mine? Peste puțin timp o să murim. Toți o să murim. Cu mic cu mare o să murim. Până la primăvară, până la vară, niciunul din noi n-o să mai trăiască. Noi am fost mânați aici să murim. Toți o știți. Și niciunul din voi nu vorbește despre asta.
    Acum amurgul se stinse. Golul dintre cerul acoperit de nori groși și pământul ascuns sub zăpada albă, neprihănită, se umplu de scama fumurie a întâiului ceas de seară.
    Oamenii oacheși tăcură și se cocoșară. Făcură asta de teama cuvintelor pe care le auziseră. Și se cocoșară, pentru că dintr-o dată li se păru că tot întunericul serii se prăbușise pe umerii lor.
    Matahala sughiță și când sughițul i se potoli spuse:
    - O să murim! Toți. Până la primăvară sau cel târziu până la vară. O să murim. Și cu ce ne-am ales noi din viața noastră? Și eu... Spuneți-mi voi mie, cu ce m-am ales eu din viața mea? A? Cu ce m-am ales?
    Nu-i răspunse nimeni. Nici oamenii nu-i răspunseră, nici văzduhul, nici cerul.
    Femeia uriașă se lungi pe zăpadă. Vru să muște pământul. Pământul, care tăcea și nu-i răspundea Însă pământul era acoperit cu zăpadă. Zbătându-se, Matahala își înfipse dinții în zăpada tare și înghețată. Mușcă. Buzele îi sângerară. Își linse sângele de pe buze întocmai cum își lingeau animalele rănite. Își dădu seama că sângele ei e cald, aproape fierbinte, sănătos și nițeluș sărat. Începu să-i placă sângele.
    Își mușcă singură buzele. Adânc și le mușcă. Buzele îi sângerară din belșug și ea le linse cu sete, le linse până le simți uscate. Se ridică.
    Șatra, care privise totul cu mirare, se trase îndărăt, tăcută. Matahala căută ciomagul. Îl găsi. Îl ridică și urlă:
    - Nu vreau să mor... Nu vreau să mor... Vreau să-mi trăiesc până la capăt viața... iar voi... Voi să mă lăsați să-mi trăiesc viața cum îmi place mie, puțina viață pe care o mai am de trăit...
    Careva îi strigă:
    - Dar de ce vrei să trăiești?
    - Dobitocule! Dar de ce să vreau să mor? Vino, vino-ncoace, dobitocule, să te ciomăgesc și să-ți smulg boașele. Nu meriți să ai boașe, nu, nu meriți.
    Șatra tăcu. Matahala tăcu. Câinii, care încă de la începutul încăierării se așezară în patru labe în zăpadă și priviseră totul fără să miște măcar din coadă, tăcură și ei. Nu mârâiră, nu scânciră, nu lătrară. Se uitară la tot ceea ce făceau oamenii oacheși și ascultară tot ceea ce spueseră. Poate înțeleseseră ceva. Poate înțeleseseră totul. Poate nu înțeleseseră nimic. Dar câinele Rob nu se uitase la nimeni. Rămăsese tot timpul cu ochii în jos și cu botul în zăpadă.
    Uj Hoțul se apropie de nevastă-sa. Matahala socoti că vine cu gând rău asupra ei, acum, când o crede stropșită, lipsită de putere, moleșită. Ochii i se aprinseră. Sângele începu să-i clocotească în trup. Ridică ciomagul, urlă:
    - Să nu te atingi de mine, stârpitură, că te ucid! Dintr-o singură lovitură te ucid, stârpitură!
    Înfricoșat, Uj Hoțul căzu în genunchi. Matahala lăsă ciomagul. Uj Hoțul se târî încet, pe genunchi, către ea.
    - Draga mea, scumpa mea, hai... Hai să mâncăm și să ne culcăm, draga mea... Liniștește-te, draga mea, liniștește-te. O să trăim.
    - Natantolule! Cum o să trăim și cât o să mai trăim? Puțin de tot, natantolule, puțin de tot. Pe urmă... Pe urmă o să murim... Pe urmă toți o să murim...
    Se așeză iarăși pe plâns. Uj Hoțul se sculă, se înălță pe vârful picioarelor, întinse mâna s-o mângâie pe Mataha pe obraz. Muierea voinică îl plezni peste mână:
    - Ce ți-a venit? Nu te-ai priceput niciodată să mă mângâi, nici pe obraz, nici pe alte părți.
    Uj Hoțul se trase îndărăt. Și după ce puse între el și ea o distanță bunicică, se răsti:
    - Adică...
    - Așa cum ți-am spus!
    - Dar alții.... Alții au știut să te mângăie?
    Acum glasul lui era asemui cu glasul unui copil. Matahala se gândi să-i spună ceva plăcut, o minciună care să-l liniștească. În ciuda voinței ei se auzi rostind răspicat adevărul:
    - Oho! Alții! S-au priceput.... S-au priceput de minune.
    Răspunsul îl opări.
    - De-ai noștri?
    - Și de-ai noștri.
    - Care? Spune-mi-l, să-l omor.
    - Ai avea prea mulți de omorât, Uj. Prea mulți.
    Se opri pentru a-și aminte cât mai bine totul. După aceea zise:
    - Nu, Uj, n-ai avea prea mulți de omorât. O mare parte din ei au murit. Au murit și au fost îngropați.
    Iarăși își aduse aminte de moarte. Urlă. Ca o fiară urlă:
    - O să murim. Până la primăvară, ori cel mult până la vară, o să murim. Toți o să murim. Am fost aduși aici să murim!
    Uj Hoțul se apropie de ea și o luă de mână:
    - Hai nevastă, hai, nevastă...
    Matahala se lăsă dusă ca un copil cuminte. Plângea. Sughița. Iar plângea. Sub picioarele ei mari, groase, zăpada înghețată scrâșnea și scârțâia și sub tălpile lui Uj Hoțul.
    Se îndreptară spre hrube. Aprinseră focurile, care între timp se stinseseră. Muierile pregătiră în grabă fiertură săracă. Oamenii oacheși, flămânzi, osteniți, o sorbiră și ei în grabă, de parcă ar fi fost nevoiți să plece îndată la drum. Nu plecară. N-aveau încotro să plece.
    Se întinseră în culcușuri și încercară să doarmă. Somnul însă da târcoale hrubelor și nu voia să pătrundă în niciuna din ele. Oamenii se răsuceau, se așezau când pe-o parte, când pe alta, închideau ochii și încercau să nu se mai gândească la nimic. În capetele lor însă se învârtea un singur gând: „O să murim. Până la primăvară, ori cel mai târziu până la vară, o să murim. Toți o să murim. Am fost aduși aici să murim.”
    Focurile pâlpâiră. Fumegară. Se stinseră. Frigul se strecură înăuntru prin pieile de la intrare. Oamenii oacheși se acoperiră mai bine. Unii se făcură covrig. Alții își luară nevestele în brațe.
    Spre ziuă adormiră. Adormi și Him. Lângă pieptul lui păros, Oarba, trează, respira ușor, liniștit. Dar inima îi ardea în piept ca un bulgăr rotund de foc. De ce murise Bus? De ce fusese nevoie să moară Bus? Acum băiatul altădată atât de viu, atât de neastâmpărat, dormea adânc, somn fără trezire, în pământul înghețat și nici măcar nu putea să viseze.
    Tunurile gemură adânc, undeva departe, spre răsărit. Lumina puțină și săracă a zorilor învălui câmpurile pustii acoperite cu zăpadă. Him bașa se răsuci și vorbi prin somn:
    - O muiere! Să mă lovească pe mine o muiere!
    Oftă.
    „Doarme! își spuse Oarba. Doarme și vorbește singur prin somn. Somnul e un fel de moarte, dar nu e moarte.”
    Una din nurorile Oarbei, aceea căreia șatra îi spunea Cața, se trezi, se desprinse din culcuș și aprinse focul. Oarba auzi pașii desculți. Pe urmă auzi - cu auzul ei ascuțit - cum cresc și joacă flăcările.
    Ursoaica Babaia mormăi veselă că peste somnul ei mai trecuse o noapte. Tunurile gemură iarăși adânc prin sute de guri. Ursoaica Babaia mormăi iarăși, de astă dată a supărare. Ceilalți urși mormăiră și ei. Șatra ieși din somn.
    - Mamă, mi-e foame...
    - Mamă, mi-e foame...
    Celor mici, ca și celor mari, le era foame, numai că toți cei mici o și mărturiseau.
    - Mamă, mi-e foame, mi-e foame...
    - Mamă, mi-e foame... de parcă aș avea șoareci în burtă.
    - Dac-ai avea șoareci în burtă, ai fi sătul.
    Ar fi fost bine, dacă șatra ar fi avut șoareci la îndemână. I-ar fi tăiat, i-ar fi fript, i-ar fi mâncat și și-ar fi astâmpărat foamea.
    Muierile fierseră orz și ovăz în oale.
    - Altceva nu ne mai dai?
    - Nu mai are maica ce să vă dea... Nu mai are maica...
    - Matahala a grăit adevărul. Până la primăvară o să murim cu toții de foame.
    - Poate n-o să murim.
    - O să murim.
    - Poate n-o să murim.
    - O să murim.
    - N-o să murim.
    Ursoaica Babaia se scarpină de purici. Mormăie. Pe urmă se scarpină iarăși de purici. Focul fumegă. Aerul din hrubă e acru, e amar, e stătut. Pielea ursului Zazu atârnă la intrare. S-a uscat. Vântul o clatină. Ursoaica Babaia o privește. Își amintește de ursul ei. A trăit ea în adevăr lângă Zazu, sau numai a visat? Visează oamenii, dar și urșii visează.
    - Mooor.... Mooor....
    Undeva, departe, spre răsărit, gem adânc tunurile. Câmpul din jurul șatrei e nemărginit. Și e acoperit, de luni și luni de zile, cu nămeți înalți de zăpadă. Vântul șuieră, fluieră, țiuie. În hrube ard focuri. Fumul negru se izbește de tavanele și de pereții hrubelor, încearcă să răzbească afară, însă vântul îl prinde, îl răsucește și-l împinge înăuntru peste oamenii oacheși, sătui până în gât de vreme urâtă.
    - Nu mai vine primăvara...
    - Ba o să vie, însă o să vie mai târziu, poate prea târziu.
    - De ce prea târziu?
    - Pentru că până atunci o să murim cu toții.
    - De foame?
    - De foame.
    Ursoaica Babaia se uită la pielea uscată a lui Zazu. Mormăie. Se scarpină de purici. Pe urmă iarăși mormăie.
    Și timpul trece....
    - Nu mai avem ce mânca.
    - Ba ar mai fi ceva.
    - Ursoaica?
    - Ursoaica.
    - Și după aceea?
    - Ceilalți urși.
    - Asta ar mai prelungi viața șatrei cu o săptămână, două...
    - Pe urmă?
    - Pe urmă vom vedea. Multe se pot întâmpla într-o săptămână, două. Multe.
    Oarba începu să se vaiete.
    - Până acum... până acum nu s-au pomenit oameni oacheși care să-și fi mâncat urșii.
    - Multe din câte nu s-au întâmplat niciodată se întâmplă acum. Războiul...
    - Au mai fost și altădată războaie.
    - Au mai fost, dar....
    Veni o pală de vânt și clătină pielea uscată și înghețată a ursului Zazu. Fumul din hrube se învârteji. Oamenii oacheși își acoperiră ochii cu mâinile. Și-i acoperi și Oarba. Sarat zise:
    - Dar urșii nu sunt ai noștri. Sunt ai lui Him bașa, care n-o să ne dea voie să-i tăiem.
    Lui Uj Hoțul i se bulbucară ochii. Glasul i se înăspri și se întări:
    - Ba o să ne dea voie.
    - Și dacă se împotrivește, ce-i putem face?
    - Mai nimic. Îl tăiem, îl ciopârțim și-l mâncăm pe el.
    Tocmai atunci intră în hrubă Him bașa. Him bașa se așeză pe vine lângă foc, își întinse mâinile spre flăcările gălbui să și le încălzească. Acum oamenii oacheși tăceau.Se uitau în pământ și tăceau. Oarba îi îndemnă:
    - Hai, spuneți-i lui Him bașa ce voiați să-i spuneți. Stăpânul vostru n-o să se supere, o să vă asculte, cum v-a ascultat totdeauna, cu bunăvoință.
    Oamenii oacheși nu ascultară îndemnul Oarbei. Tăcură mai departe. Him se uită la ei. Priveau în pământ. Aveau ochii nespus de triști. Dar Uj Hoțul, cutezător, căută privirile bulibașei și când i le găsi îl înfruntă. Ținea în mână un cuțit lung, cu două tăișuri. I-l arătă. Him nu înțelese. Râse și întrebă:
    - Dar ce ai? De ce-mi arăți cuțitul?
    - Cum de ce? Cuțitul meu vrea s-o taie pe Babaia.
    - Numai cuțitul tău?
    - Nu. Aproape toate cuțitele șatrei vor s-o taie pe Babaia. S-o taie chiar acum.
    - Ca s-o mâncați?
    - Da. Ca s-o mâncăm. Suntem pocâltiți de foame. Dacă n-o mâncăm pe Babaia, murim. Și nu vrem să murim.
    Oarba se duse la Babaia, o prinse de gât și începu s-o sărute. Ursoaica mormăi mulțumită. Him bașa spuse:
    - Luați-o. Dacă vreți s-o luați, luați-o.
    - O să mănânci și tu din carnea ei, Him bașa.
    - Nu, Uj. Dacă aș mânca din carnea ursoaicei aș muri.
    - Fleacuri, bulibașă. Și dacă o să mănânci din carnea ursoaicei și dacă n-o să mănânci, de murit tot o să mori.
    Him bașa ridică din sprâncene.
    - De unde știi tu că o să mor?
    Uj Hoțul râse:
    - Toți oamenii mor, bulibașă.
    Him zise moale:
    - Da. Ai dreptate, Uj, de moarte nu scapă nimeni. Dar atunci de ce vă osteniți să tăiați ursoaica?
    - De murit o să murim cu toții, bulibașă, dar vrem să murim cât mai târziu cu putință și numai atunci când nu se va mai putea altfel... atunci și numai atunci.
    Oarba mângâie îndelung ursoaica, o mai sărută o dată pe bot și de depărtă de ea. Uj Hoțul,care numai atât aștepta, desprinse lanțul din peretele hrubei și o târî după el. Ursoaica se lăsă greu, se împotrivi. Uj Hoțul smuci lanțul. Sarat o lovi cu piciorul în burtă. Alții o izbiră cu ciomegele.
    Babaia se zbătu mult timp. Oamenii oacheși o bătură, până o deșelară. O împinseră cu genunchii și, până la urmă o scoaseră din hrubă. Nu se osteniră s-o ducă mai departe. Ursoaica Babaia mormăia, se lăsa greu, încerca să muște cu dinții ei mari și galbeni de bătrânețe.
    - Țineți-o bine, porunci Uj Hoțul. Țineți-o bine să nu ne scape tocmai acuș.
    Oamenii oacheși o răsturnară cu burta în sus și o ținură bine. Uj Hoțul se aplecă și dintr-o singură lovitură îi tăie băregata. Sângele roși-negricios stropi până departe zăpada. Pe Uj Hoțul îl stropi chiar pe obraz. Omul nu se sinchisi. Unii săriră în lături și se feriră la timp, alții se aleseră cu straiele mânjite.
    Sângele era cald și mirosea puternic și ațâțător a viață. Așezat pe labe, Rob ridică botul spre cer și urlă prelung, urlă a pustiu și a moarte. Ceilalți câini se adunară în preajma oamenilor, însă de teama loviturilor pe care le-ar fi putut primi rămaseră departe. Uj Hoțul le aruncă măruntaiele. Câinii se încăierară. Câțiva oameni râseră. Unul zise:
    - Se-ncaieră ca proștii, aproape pentru nimic.
    Acum câinii șatrei deveniseră slabi, jigăriți și păreau tot atât de hămesiți de foame ca și stăpânii lor.
    Șătrarii jupuiră ursoaica, îi luară pielea, presărară sare pe ea și-o întinseră pe o frânghie, la vânt, să se usuce. Înainte ca pielea Babaiei să înghețe, hămesiții se luară la harță.
    - Lui i-ai dat o bucată de carne mai bună decât a mea.
    - Cui? Mie? Pe tine te-a părtinit Uj Hoțul. Pe tine, nu pe mine.
    Uj Hoțul rânji:
    - Adineauri răbdați și râdeați de câini. Acum voi vă arătați mai răi decât câinii.
    Vru să mai spună ceva, să-i mai batjocorească, să-i potolească, să-i împace. N-avu când. Înainte de-a apuca să deschidă gura, se pomeni izbit, trântit în zăpadă, luat în picioare, târât departe de hrube, ca un hoit.
    Când îl părăsiră, Uj Hoțul se bucură: „O să aștept aici până cade înserarea. Pe întuneric o să mă târăsc singur la hrubă. Am să mă ascund într-un colț. Dacă nu voi îngheța de frig... Ori dacă nu va da careva peste mine. Bine că nu m-au omorât... Dar o să le arăt ei cine sunt și ce pot... O să le arăt eu...”
    În jurul trupului hărtănit al ursoaicei încăierarea era în toi. Oamenii oacheși își ieșiră parcă din minți: se înjurau, se îmbrânceau, se loveau unii pe alții cu hălcile de carne ori cu pumnii. Între timp muierie se strecurau printre ei, șterpeleau câte o bucată de carne căzută în zăpadă, ori un os plin de sânge și fugeau spre hrube să le pună la firt ori la fript.
    Him bașa auzi hărmălaia și înțelese ce se petrece afară. Ar fi trebuit... ce-ar fi trebuit? Ar fi trebuit să pună mâna pe harapnic, să alerge la locul învălmășelii, să izbească fără milă în dreapta și-n stânga, să despartă oamenii și să pună rânduială în șatră. Avea dreptul s-o facă. N-o făcu.
    Într-adevăr, el, Him bașa, el era stăpânul șatrei. Șatra însă îi scăpase din mână. Nu-l mai asculta. Vechile și străvechile legi fuseseră uitate. Acum nimeni nu mai ținea seama de nimic. Aveau să moară cu toții acolo. În hrube sau lângă hrube. Ei toți fuseseră trimiși acolo să moară. Să moară până la unul...
    El, Him bașa, va muri. Sina va muri. Cei patru fii ai lui și cele patru nurori ale lui, cu copiii și cu copilele lor, vor muri. Dar Alimut? Va muri și Alimut. Nu. Alimut nu va muri. Dar de ce să nu moară și Alimut? Pentru că Alimut nu-și trăise încă viața lui, nu-și trăise încă dragostea lui, nu-și zâmbise încă zâmbetele lui, nu-și lăcrimase încă lacrimile lui.
    - Alimut.
    - Da, tată.
    - Vino lângă mine, băiatule.
    În hrubă mirosea a sânge proaspăt, mirosea a fum acru și a umezeală. Flăcările pâlpâiau. În oalele mari și burticoase fierbea carne proaspătă, carnea ursoaicei Babaia.
    Alimut se așeză lângă Him. Era slab. Ochii i se micșoraseră și i se ascunseră în fundul capului. Pe Him bașa îl cuprinse mila. Totodată îl cuprinse și scârba.
    „Băiatul meu e nevolnit, dar e băiatul meu, al cincilea și cel mai tânăr dintre feciorii mei. Pentru el păstram șatra. Pe el voiam să-l las mai-marele șatrei în locul meu. Acum toate se vor duce de râpă.”
    - Alimut.
    - Da, tată.
    - Du-te și ia fata. Uită ce s-a întâmplat.
    - Nu pot să uit, tată.
    - Bine, Alimut. Fă cum te taie capul.
    Nu. El, Him bașa, n-avusese noroc cu Alimut. Zadarnic visase. Zadarnic nădăjduise. Acum toate deveniseră zadarnice.
    Șătrarii se încăierară, se înjurară și se loviră între ei. Câțiva, mai hărțăgoși, se împunseră cu cuțitele. Câinii, lungiți pe labe, stăteau deoparte, se lingeau pe boturi și se uitau la nebuniile stăpânilor.
    Câinele Rob se depărtase de șatră, ridicase botul și urla iarăși a moarte și a pustiu. Nimeni însă nu-l lua în seamă.
    Până la urmă oamenii oacheși osteniră, se săturară de ceartă, se săturară de încăierare, se despărțiră și se întoarseră lahrube, rușinați de isprava la care luaseră parte.
    Aici mâncară carne de ursoaică și mâncară și ciorbă de ursoaică. Mulți se linseră pe bot.
    Lui Him bașa i se făcu greață umai de la mirosul venit de la mesele vecinilor. Dar nu numai atât: i se făcu și silă de viață, o silă adâncă, urâtă și lipicoasă, de care nu avea să mai scape niciodată, Luă harapnicul. O îmbrățișă pe Oarbă și o sărută pe gură. La Alimut nu se uită.
    Oarba se cutremură. Întreaga ei făptură fu zguduită adânc. Niciodată, dar niciodată nu mai fusese sărutată pe gură atât de adânc și atât de dulce. Îi veni să țipe. Nu țipă. În schimb se pomeni șoptind:
    - Him, unde te duci? Unde ai de gând să te duci, Him?
    - Pe câmp. Vreau să miros zăpada și vântul, să văd dacă pe apropie ori nu se apropie primăvara. Știi? Când se apropie primăvara, vântul și zăpada au un alt miros decât cel obișnuit, au cu totul alt miros decât cel pe care-l cunoaștem.
    - Du-te, Him, du-te.
    Vru să-i spună să aibe grijă să se întoarcă înainte de a cădea întunericul. Nu-i spuse nimic. Sărutul pe gură... Sărutul acela...
    Him o apucă spre miazănoapte. Vântul îl izbi în față. Merse... De ce spre miazănoapte? De ce tocmai spre miazănoapte? Se întoarse. Trecu iarăși pe lângă hrube. Nu întoarse capul să le mai vadă. O luă spre crâng. Acum vântul îl izbea pieziș în coasta dreaptă, în urechea dreaptă. Urechea izbită de vânt începu să-i vâjâie.
    Gândi: „Numai de n-ar începe să mă doară dinții.” Uneori îl dureau dinții. „Acum nu trebuie să mă doară nimic.” Cum să nu-l doară? O să-l doară! Dar ce anume o să-l doară? Ei! O să afle. Are destul timp să afle ce-o să-l doară și cât o să-l doară.
    Merse încet, cât mai încet, dar tot ajunse în crâng. Lângă pârtie zăpada era bătătorită, crângul rupt, jefuit.
    Șatra! Oamenii șatrei au rupt copacii. O să vină primăvara, crângul o să-nverzească. Frunzișul tânăr, proaspăt, o să astupe rupturile. Crângul se va vindeca. Dar șatra? Ce se va alege cu șatra lui? Șatra e bolnavă. Șatra nu se va vindeca. Șatra va pieri. Oamenii oacheși vor muri sau vor fi omorâți până la unul.
    Avuseseră dreptate toți aceia care se uitaseră la el și cal ceilalți ca la niște morți. Dar ce era aceea dreptate? Acum pe întregul pământ nu era nici măcar o umbră de dreptate. Acum pe întregul pământ nu mai erau decât flăcări și fum, foamete și suferință, chinuri și moarte.
    Ce era moartea? Acum are s-o afle. Nu peste mult timp va afla ce e moartea. Ei, și dacă va afla, ce folos va avea?
    „După ce voi afla ce e moartea, aș vrea să mă reped până la Sina, să-i spun și ei ce-am aflat despre moarte. Pe urmă m-aș întoarce aici și aș muri iarăși.”
    Întâi zâmbi. Pe urmă râse. După aceea hohoti. Își auzi hohotele. Ți le auzi și se sperie. Tăcu. Pe urmă iarăși zâmbi.
    „Când eram tânăr, eram tânăr și prost. Acum sunt bătrân și tot prost am rămas. Nimeni nu s-a născut de două ori. ȘI nimeni n-a murit de două ori. Când află ce e moartea, omul a și murit. Și dacă a murit nu mai are cum să le spună și altora ce e moartea și cum a murit.”
    Vântul sufla domol. Norii vineți se târau dinspre răsărit spre apus. Soarele nu se vedea, n-avea cum să se vadă, însă, din lumina zilei, mohorâtă, se simțea că a trecut de mult de amiază și că se apropie, cu pași muți și nevăzuți, înserarea.
    Tunurile gemuseră toată ziua undeva, departe, spre răsărit. Acum gemetele lor se întețeau și parcă erau ceva mai aproape de cum fuseseră cu o zi mai înainte. Poate era așa. Poate i se părea numai că este așa.
    Câți ani trăise el, Him bașa? Poate șaptezeci. Trăise? Poate trăise. Poate i se păruse numai că a trăit. Poate că viața lui fusese viață, viață adevărată. Poate fusese numai vis, vis adevărat. Putea visul să fie vis adevărat?
    Va veni primăvara. Poate chiar săptămâna viitoare. Zăpada se va topi. O va suge, ca întotdeauna, pământul. Odată cu zăpada va pieri și pata galbenă de pe zăpadă.
    Pământul! Ce căpcăun nesătul! Soarbe totul. Mănâncă totul. Nu se satură niciodată, nu îmbătrânește și nu va îmbătrâni niciodată. Ba va îmbătrâni și, până la urmă, va muri și el.
    Își aduse aminte că, atunci când se afla în orașul de lângă fluviul cel mare, văzuse în câteva grădini, la mahala, meri strâmbi, încărcați cu mere mici, coapte, roșii. I se făcuse poftă de mere și se hotărâse să cumpere mere din oraș, să-și astâmpere foamea, ori măcar să mănânce un măr, unul singur. Prin cu alte treburi, uitase. Îi mai venise o dată pofta. Dar atunci nu mai avusese de unde să cumpere mere. Gura i se umplu de salivă sărată. O înghiți. Ca să mănânce mere ar trebui să trăiască până la toamnă și tot până la toamnă să se isprăvească războiul, iar el, Him bașa să se găsească cu șatra lui în partea cealaltă a fluviului. Unde se aflau mere. Unde se aflau încă de toate.
    În partea cealaltă a fluviului! În partea cealaltă a fluviului n-o să mai ajungă niciodată, nici el, nici șatra lui.
    Mai avea o țigară. O scoase și o aprinse, întorcându-se cu spatele la vânt. Fumul acru și amar îi arse gura. Cu fierul roșu parcă i-o arse.
    Vântul se înteți. Norii începură să alerge mai repede. Amurgul era vânăt. Câmpurile toate acoperite de zăpadă. Crângul foșni. Vui. Crengile înghețate se clătinară, trozniră.
    „Nu, își spuse Him bașa, încă nu.”
    Se apucă, rupse crengi și le atuncă în zăpadă. Când socoti că a rupt destul, le adună, le scutură de zăpadă și le făcu maldăr. Căută mușchi uscat. Scăpără și aprinse focul. Vântul, suflând tare, ajută flăcărilor să prindă puteri, să se înalțe, să se zbată.
    Amurgul se topi și pieri în năvala întunericului fumuriu al serii. Focul crescu. Tunurile gemură adânc și îndelung, departe, undeva. Him ciuli urechile. Nu cumvase auzeau și avioane? În pustietatea în care trăiau ei, n-aveau voie să aprindă noaptea focuri. Nu se auzeau. Râse. Acum era tot una. Avea voie, n-avea voie, acum era tot una.
    Sta ciucit pe vine, lângă foc. Se încălzea la foc. Îi era rău? Nu. Nu-i era rău. Dimpotrivă. Îi era bine. Dar cum era cu putință să-i fie bine? Uite că era! Îi era bine pentru că se încălzea la foc.
    Vântul se năpusti asupra lui și-l izbi în spate, în ceafă. Tunurile mai gemură ce gemură, pe urmă tăcură. Crângul însă, din pricina vântului, trosni, vui și se învălmăși mai departe.
    Him bașa râdea. „De când am aprins focul, nu mai sunt singur. Parcă nu mai sunt singur. Parcă ar fi lângă mine întreaga lume. Cum o să fie întreaga lângă mine? Lângă mine nu e nimeni. Sunt singur. Singur ca un cuc. Dar o fi într-adevăr, cucul singur când își strigă numele prin livezi, prin dumbrăvi?”
    - Cu-cu...
    - Cu-cu...
    Iarăși râse. Nu se gândise niciodată până acum la păsările care trăiesc prin păduri, prin crânguri, prin dumbrăvi.
    Intră în crâng. Focul nu trebuia să moară. Voia să se mai încălzească nițeluș la foc.
    Vântul îl înfășură, îl lovi, îi tăie obrazul și mâinile goale cu mii și mii de brice. Pielea de pe obraz și de pe mâini îi crăpă, în mii și mii de crăpături. Zbucni sângele. Zbucni însă nu curse. Îngheță.
    „Numai de nu mi-ar îngheța, înainte de a voi eu însumi să-mi înghețe, sângele în vine.”
    Rupse crengi. Le grămădi. Le târî după el. Le aruncă, pe toate deodată, în foc. Crengile se aprinseră, trosniră și înălțară flăcări roșii. Him bașa își încălzi mâinile. Sângele se dezgheță.
    Omul oacheș, bătrân și bărbos își aruncă rivire în sus. Acum întregul cer era senin, fumuriu, spuzit de stele. Vântul alungase dincolo de zare norii. Căută stolurile de stele în care știa să citească.
    „Mai e până la miezul nopții. Dacă vreau să mor chiar la miezul nopții, trebuie să mă depărtez de foc. Acum. Nu mai târziu. A mă despărți de foc înseamnă a începe să mă despart de viață. Dar tocmai asta vreau: să mă despart de viață. Tocmai asta am hotărât: să mă despart de viață.”
    Vru să facă un pas la dreapta, și pe urmă unul și încă unul, pentru a se depărta de foc. Acum. Picioarele nu-l ascultară. Se pomeni înaintând cu un pas spre foc. Vântul îi suflă în obraz și aduse cu el, până aproape de el, sfârcul unei flăcări. Flacăra îi pârli barba stufoasă și un miros de păr ars îi înecă nările. Him bașa sări îndărăt. Acum picioarele îl ascultau.
    Se depărtă de foc. Btători zăpada cu tălpile cizmelor. Se lungi cu fața în sus. Deasupra, pe bolta fumurie, licăreau stelele nopții.
    La câțiva pași, focul izbit din toate părțile de vânt, își izbea flăcările roșii, care deveneau din ce în ce mai fără putere, mai subțiri, mai mărunte.
    „După ce voi muri nu voi mai vedea stelele. După ce voi muri nu voi mai vedea focul. După ce voi muri nu voi mai vedea nimic. N-o voi mai vedea nici măcar pe Sina. Nu-mi voi mai vedea măcar copiii.”
    Gândul îi duru adânc. Simți durerea ascuțită cuprinzându-i întregul trup, din creștet până în tălpi, până în vârful degetelor de la picioare. Pe urmă un cărbune aprins îi arse inima.  Dar gândul nu-l iertă. Alergă mai departe.
    „De fapt, după ce voi muri, nu voi mai vedea nimic. Nu voi mai auzi nimic. Dar acum? Acum ce aud? Aud vântul vuind. Aud crângul troznind. Eu nu voi mai fi. Vântul însă va alerga mai departe peste câmpuri, peste dealuri, peste ape, peste munți. Acum văd zăpada, văd focul care se pregătește să se stingă, văd stelele nopții. Focul se va stinge curând, sub ochii mei. Se spune că și stelele cerului se vor stinge cândva. Dar când va fi acest cândva?”
    Îl curpinse un dor sălbatic de viață. După aceea dorul de viață se împleti în inima lui cu dorul de șatră.
    „Ar fi trebuit să-mi îmbrățișez la plecare feciorii, nurorile, nepoții și nepoatele. Și pe Sina... Pe Sina s-ar fi cuvenit s-o mai sărut o dată. De ce s-o mai sărut? Buzele mele erau uscate și tot uscate erau și buzele ei. Să săruți cu buzele uscate alte buze uscate! Nu. N-ar fi avut niciun rost. Dar parcă toate câte le face omul au rost?”
    Feciorii lui, nurorile lui, nepoții lui și nepoatele lui se înstrăinaseră de mult de el. Până și nătângul de Alimut, pe care îl crescuse pentru a-l lăsa urmaș la stăpânirea șatrei, își avea gândurile lui ascunse și viața lui ascunsă, viața lui de care el, Him bașa, nu știa nimic, dar nimic.
    În anii din urmă, el, Him bașșa, cel mai mult îl iubise pe Bus. Dar Bus murise. Dacă Bus ar fi trăit!... Ce s-ar fi întâmplat dacă Bus ar fi trăit? Poate ar fi ieșit din el un om cumsecade. Dar tot atât de bine s-ar fi putut să iasă din el o pramatie ca Uj Hoțul. Mai bine că murise!
    Pe Uj Hoțul îl biciuise de multe ori și niciodată pe nedrept. Avea mână lungă Uj Hoțul. Pedepsele nu-i vindecau năravul. Când va afla de moartea lui, a lui Him bașa, Uj Hoțul se va bucura. Poate se vor mai bucura și alții. Poate. Nu știa prea bine.
    I se păru ciudat că deseori oamenii se bucură de moartea altor oameni. Fiecare crede, fără niciun temei, că moartea, luând alți oameni, pe el îl va cruța. Se știa, totuși, bine, că moartea nu cruță pe nimeni.
    Focul mai pâlpâi de câteva ori. Pe urmă își strânse aripile. Toate aripile și le strânse focul.
    Strecurându-se printre arbuștii crângului, vântul se repezi și suflă în el. Jarul străluci puternic o clipă, numai o clipă. După aceea focul muri. Vântul se mulțumi să împrăștie cenușa încă fierbinte. Zăpada înnegrită răci repede cenușa. Viața focului, scurta viață a focului, luă sfârșit.
    Acum trebuia să ia sfârșit și viața lui. Cât de lungă fusese viața lui? Destul de lungă. Dacă o număra în ani. Destul de scurtă, dacă...
    Își aduse aminte de copilăria lui. Pe atunci trăia bunicul. Cumplit om! Întreaga șatră tremura de frica lui. Dar el, copilandrul Him, nu tremura. I se urca pe genunchi. Îl trăgea de barbă și de mustăți. Se juca, împletindu-i și despletindu-i chica lungă și neagră. Bătrânul râdea. Uneori îi spunea răstit:
    - Astâmpără-te, Him!
    - Și dacă nu mă astâmpăr ce-mi faci?
    - Te bat, Him. Te bat cu harapnicul.
    - N-ai să mă bați. Sunt nepotul tău. Mă iubești. Și dacă mă iubești n-ai să mă bați.
    - Ba am să te bat, Him.
    - Nu. N-ai să mă bați.
    Nu-l bătuse niciodată. Când se ducea prin sate să-și joace urșii, îl lua cu el și-l punea să sune daireaua. Adunau de pe la oameni bucate, păsări, bani. Bătrânul îi cumpăra lui Him dulciuri de pe la prăvălii. Odată i-a cumpărat mere.
    Mere! De când nu mai mâncase mere? Năvăli asupra lui miros de mere. Mirosul puternic îi gâdilă nările, îi pătrunse adânc în piept și aproape că-l ameți. Mintea i se încețoșă o clipă. Și în clipa aceea crezu că se află într-o livadă de meri încărcați cu mere coapte. Mișcă un picior. Mișcă după aceea și pe celălalt. Picioarele îi înghețaseră. Totuși le simțea. Îi înghețaseră și mâinile, deși își simțea încă și mâinile.
    Copilăria! Bunicul! Urșii! Pe ursul cel mare al bunicului îl chema Tot. Pe ursoaica cea mare a bunicului o chema Dia. Murise bunicul. Murise ursul Tot. Murise și ursoaica Dia. Când se întâmplaseră toate astea? De mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea se întâmplaseră azi-dimineață. Ba nu. Toate acestea se întâmplase adineuri. Ba nu adineuri. Toate acestea se întâmplaseră acum câteva clipe.
    Sări peste ani. Și o văzu pe Sina, pe Sina lui, care îi dăruise cinci feciori. Acum Sina lui dragă, oarba lui dragă, nu dormea. Sta în hrubă, ciucită lângă foc. Nu vedea flăcările focului, dar le simțea căldura. Sta ciucită lângă foc și se gândea la el. „Acum Him al meu moare. Chiar acum moare Him al meu... Nu, nu moare acum. Mai spre ziuă o să moară... Mai spre ziuă.”
    Sina! Chipul de astăzi al Sinei i se șterse din minte. Și dintr-o dată își văzu nevasta așa cum fusese ea altădată: tânără, sprintenă, ochioasă, frumoasă. Plătise pentru ea douăzeci și cinci de galbeni de aur vechi, turcești, cu zimți. Nunta avusese loc într-o vară, undeva departe, pe țărmul unei mări. Oamenii de pe acolo vorbeau între ei o limbă ciudată.
    Râse: toate graiurile pe care nu le cunoștea i se păreau ciudate.  Cum se chema satul? Se gândi îndelung însă nu-și aduse aminte.
    „Iată c-am uitat. Atâta pagubă!”
    Acolo!... La marginea satului aceluia de lângă mare o strânse el în brațe pentru întâia oară. La marginea satului și la marginea mării.
    Când avuseseră loc toate acestea? De mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc ieri. Ba nu ieri. Toate acestea avuseseră loc azi-dimineață.
    De fapt toată viața lui durase doar câteva clipe. Numai câteva clipe. Acum o jumătate de clipă a plecat de la hrube și a venit aici să moară. Acum un sfert de clipă a aprins focul. Acum, chiar acum, el trebuie să moară.
    Privi cerul. Și citi în stele că acum, chiar acum trebuia să moară. Acum. Nu mai târziu. Acum.
    Îi era grozav de frig. Se temu să nu-i înghețe ochii și să nu-și piardă vederea înainte de a muri. Dar ochii nu-i înghețau. Pleoapele îi erau încă vii. Vederea îi era încă bunăă. Încă. Dar până când?
    Vru să-și miște picioarele. Nu izbuti. Vru să-și miște mâinile. Nu izbuti.
    „Dacă nu m-ar chinui frigul mi-ar fi bine. Dacă nu m-ar chinui frigul...”
    Acum trecu. Și el nu muri Și veni alt acum. Și el tot nu muri. Acum... Poate că viața nu este altceva decât un lanț de acum, un acum, legat de alt acum. Acum mă născui. Acum trăii. Acum mor.
    Buzele îi erau înghețate. Trupul îi era înghețat ca un sloi. Dar ochii încă nu-i înghețaseră. Pleoapele îi cădeau peste ochi, se ridicau, cădeau iarăși. Încercă să vorbească. Limba se mișcă, dar fălcile și gura îi erau înlemnite. Gândi. Înainte de a-i îngheța și gândul: „Acum, chiar acum, trebuie să mor. Acum. Chiar acum.”
    Dar nu muri. Cu toate că voia să moară, acum, chiar acum nu muri. Inima lui continuă să rămână caldă și continuă să bată. Ochii lui continuară să vadă stelele cerului. Urechile lui continuară să audă vuietul și troznetul arbuștilor înghețați.
    „Dacă nu pot să mor, cu toate că vreau să mor... Dacă nu pot să mor, atunci... Atunci mi-ar prinde bine măcar să adorm și să mor mai târziu, după ce voi adormi. Dacă nu mi-ar fi frig, aș adormi...”
    Și dintr-o dată nu-i mai fu frig. Îl înfășură un val de căldură plăcută. I se păru că e gol-pușcă, și că plutește pe spate pe suprafața unei apre calde, fără valuri și fără țărmuri. I se făcu somn. Pleoapele îi căzură peste ochi. I se făcu grozav de somn.
    „Înainte de a adormi, să mai privesc o dată cerul.”
    Deschise ochii și privi în sus. Dar nu văzu cerul. Nu mai văzu nici stelele aprinse și licăritoare ale cerului. Văzu o uriașă grădină înflorită. Văzu uriașe flori albe și uriașe flori roșii. Văzu uriașe flori galbene și uriașe flori albastre. Văzu uriașe flori negre și uriașe flori cafenii.
    Florile se închideau și se deschideau ca niște ochi mari, mirați, care pe undeva semănau în mirarea lor cu ochii copiilor șatrei și mai ales cu ochii lui Bus.
    - Dacă nu te astâmperi, am să te bat, Bus.
    - Ba n-ai să mă bați, bunicule. Tu mă iubești și n-ai să mă bați.
    Încurca faptele, vorbele. Nu el vorbise cu Bus, ci bunicul vorbise cu el, cu Him bașa, când era copilandru.
    Dimineața, oamenii oacheși băgară de seamă că Him bașa nu se mai află printre ei. O întrebară pe Sina. Oarba ridică din umeri și spuse:
    - Nu știu.
    Niște femei își aduseră aminte că, ieșind noaptea din hrube să-și facă nevoile, văzuseră sclipind un foc în pădurice. Una aruncă o vorbă:
    - S-o fi dus în crâng.
    Oarba ridică din umeri.
    - Poate s-o fi dus. Poate nu s-o fi dus. Nu știu.
    - Dacă nu știi...
    Nimeni nu mai stărui.
    Cerul era limpede. Soarele, abia rărăsit, lumina zăpezile nesfârșite care se întindeau până în zare. Un timp, zăpada scârțâi sub tălpile oamenilor oacheși, către prânz însă albele întinderă începură să se moaie.
    Cu fața slabă și galbenă, cu ochii zgăiboși și urduroși, acum Blebe abia mai semăna cu flăccăul care fusese altădată. Bucuria vieții nu se stinsese încă din inima lui. Se apucă tam-nesam să îngâne:
    - Primăvara! Vine primăvara! Primăvara!
    Mulți se molipsiră de la Blebe. Aproape întreaga șatră începu să strige: „Primăvara... Vine primăvara!” de parcă ar fi strigat „Viața!... Vine Viața și alungă Moartea...”
    Sina îl chemă lângă ea pe Alimut.
    - Du-te, fiule, și cheamă-i aici și pe ceilalți feciori ai mei.
    Un timp Alimut tăcu. Pe urmă, cu glasul plin de îngrijorare, o întrebă:
    - Mamă, spune-mi, s-a întâmplat ceva cu stăpânul nostru?
    - Poate, fiule, poate. De știut ceva limpede, nu știu. Du-te și cheamă-ți frații.
    Alimut plecă. Se întoarse repede. Sina îi întrebă:
    - Ați venit toți?
    - Toți, răspunse Gram. Suntem aici în fața ta toți cinci. Spune-ne pentru ce ne-ai chemat.
    - V-am chemat să vă spun că tatăl vostru, Him bașa, a plecat aseară de la hrubă și nu s-a mai întors.
    Tăcu un timp. Pleoapele îi bătură repede peste ochii orbi. Când își dădu seama că e iarăși stăpână pe glas, adăugă:
    - A plecat să moară departe de noi, și inima îmi spune că a și murit. Cred că a murit cam pe la miezul nopții.
    - De unde știi că a murit și de unde știi că dacă a murit, a murit chiar la miezul nopții?
    Oarba spuse simplu:
    - Cred că a murit cam pe la miezul nopții, pentru că tocmai atunci i-am văzut sufletul.
    - Cum așa?
    Întrebând-o, Blebe tremura.
    Oarba își păstră firea și mărturisi mai departe:
    - După ce Him bașa a murit, sufletul lui a venit aici, a intrat în fiecare hrubă, s-a uitat la oamenii care dormeau și pe urmă... Pe urmă a plecat.
    Gram spuse:
    - Și... la tine s-a uitat?
    - S-a uitat, zise Oarba mâhnită, dar s-a uitat ca la oricare altul.
    - Și acum ce crezi că ar fi potrivit să facem noi?
    - Să vă duceți să-l căutați.
    - Unde să-l căutăm? Pustietatea din jur e mare. Unde să-l căutăm și cum să-l găsim? Este ca și cum am căuta un ac în carul cu fân.
    - În crâng. S-a văzut aseară un foc înalt în crâng. O să-l găsiți acolo mort, în apropierea focului stins.
...........................................................................................