Șatra, Zaharia Stancu

                                                  1-9
                                            Capitolul 1

                          Him bașa isprăvi de mâncat. Isprăvi și de băut. Oala, care cu puțin înainte fusese plină de vin roșu, acrișor, era goală. Îi mulțumi Oarbei.
    - Bucatele au fost bune. A fost bun și vinul.
    Obrazul Oarbei se lumină.
    Him Bașa îl privi pe Alimut.
    - Te-ai săturat?
    - Da, tată. Numai vinul...
    - Nu cumva vrei să spui că nu ți-a plăcut?
    - Mi-a plăcut, tată, dar... a fost cam puțin.
    Râseră amândoi. Râse și oarba.
    - Altădată, fiule, ai să primești mai mult.
    Stăpânul șatrei ieși în fața cortului, se așeză turcește în țărâna alburie pe care o înfierbântase soarele și bătu din palme. În deschizăturile corturilor se arătată de îndată capete oacheșe, pletoase, mustăcioase. Câțiva bărbați se apropiară.
    Him bașa se uită în ochii lui Uj Hoțul și-i porunci:
    - Cheamă bătrânii la sfat. Odată cu ei să mai vină și Ariston, Goșu și Lisandra.
    Uj Hoțul începu să umble prin corturi. Câteva clipe stăpânul șatrei îl urmări cu privirile. Pe urmă ridică ochii și, clipind des, se uită la cer.
    Soarele era tocmai la amiază. Văzduhul era cald, vâscos, apăsător și părea încremenit. Caii, măgarii și catârii șatrei moțăiau ceva mai departe de corturi și se apărau alene cu cozile de roiurile de mușta care nu le dădeau pace. Câinii, întinși pe labe, dormitau sub căruțele lungi, cu coviltire. Îi supărau și pe ei muștele. Doborâți de greaua zăpușeală a zilei, urșii nu se mișcau, nu-și sunau lanțurile și nici măcar nu mormăiau. Poate se aflau căzuți adânc în somn și nu visau nimic. Poate visau pădurile străvechi și umbroase în care viețuiseră altădată, pe vremea când fuseseră slobozi. Poate visau stufărișuri pline de afine și albine. Poate visau scorburi încărcate cu faguri galbeni plini de miere limpede și dulce.
    Satul în care șatra poposise chiar în dimineața aceea se afla la o depărtare de numai trei-patru sute de pași. Rămânea tăcut de parcă în întregul lui cuprins nu s-ar fi găsit nicio făptură vie. Tăcută rămânea și balta din apropiere în care se foiau broaștele și pe care o acopereau în bună parte petice umede de lintiț grasă și verde.
    Aici, și la acest ceas al amiezii, tăcerea ar fi fost deplină, dacă din când în când nu s-ar fi auzit, venind de departe, țăcănitul ritmic al secerătorilor care, undeva, acolo unde cerul își sprijinea marginile albastre de pământ, doborau grâul copt și înalt.
    Văzduhul era prea vâscos și zăpușeala amiezii prea grea și prea groasă ca să străbată prin ea și să se audă și glasurile oamenilor.
    Frânți de mijloc și scăldați în sudoare, țăranii adunau grâul secerat, îl legau în snopi și cu snopii clădeau clăi mari. Văzute de departe, clăile de grâu se asemuiau cu niște grămezi fabuloase de aur roșcat.
    Auzind porunca mai-marelui lor, repetată la fiecare colț de Uj Hoțul, oamenii oacheși - bătrâni și tineri - ieșiră din corturile în care abia se tolăniseră pe rogojini și veniră lenevoși abia târșindu-și pașii. Se așezară cu toții în țărâna fierbinte a luncii, făcând o jumătate largă de cerc în fața lui Him bașa.
    În dreapta și în stânga acestuia se așezară bătrânii. După aceea, în rândul întâi se așezară, după vârstă, și ceilalți bărbați. La spatele lor luară loc femeile, iar copiii li se pripășiră tuturor în poală, în brațe sau pe umeri. Flăcăiandrii cu mustățile abia mijite și fetișcanele care purtau la gât lungi șiruri de mărgele și în urechi cercei mari ca niște belciuge se aciuară în spatele femeilor și întinseră gâturile.
    Șovăind și împleticindu-se, veni și Goșu, de mână cu Lisandra. După Goșu se arătă, mândru și pieptos, Ariston. În spatele lui, mărunțel la trup însă vânjos și îndesat, pășea Uj Hoțul. Sudoarea de pe frunte i se scurgea pe obeajii ciupiți adânc de vărsat și se pierdea în barba neagră, încâlcită, stufoasă.
    Toate privirile șatrei se îndreptară spre cei trei. Nu se auzi nicio șoaptă și nici măcar muștele nu bâzâiră.
    Uj Hoțul strigă:
    - Sânge!... Să iasă cu sânge... Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge!...
    Him bașa se uită la el mustrător. Uj Hoțul, rușinat, plecă ochii în jos și tăcu.
    Bărbații șatrei, adunați aici, aveau toți chici lungi, mustăți stufoase, bărbi sălbatice. Foarfeca nu intrase niciodată în părul vreunuia din ei. Pe obrazul niciunuia nu umblase briciul. Pe toți, fără greșeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobișnuit de mari și plini de o strălucire care - dacă nu te fereai din calea ei - te amețea și te adormea. Bărbile, mustățile și chicile, unse în fiecare zi cu ulei gras, de nucă, sclipeau de parcă ar fi fost de metal.
    Toate privirile erau îndreptate spre Goșu. Dârz, întărâtat, pus pe ceartă, pe bătaie și poate chiar și pe omor, omul veni și se opri în mijlocul cercului. Tot în mijlocul cercului și destul de aproape de Goșu, se opri și Lisandra. Ariston se răzleți de cei doi și înlemni.
    Goșu se uita în pământ. Tot în pământ se uita și Ariston. Numai Lisandra căuta fără nicio sfială ochii oamenilor din jur și, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci și cu nerușinare parcă.
    Him bașa voi să deschidă gura și să spună ce avea de spus. Dar tocmai atunci în sat sună trist clopotul cel mare de la biserică. După clopotul mare sună și clopotul cel mic. Tot rar. Tot trist. Șatra știu că acolo, în satul lângă care se aciuase cu câteva ceasuri în urmă, ori undeva, de departe, de pe front, venise vestea morții unui bărbat. Nu se închină niciunul dintre ei și nu șopti printre buze „Dumnezeu să-l ierte pe răposat.”
    Ei, oamenii oacheși, nu moșteniseră de la înaintași acest obicei și nu practicau nicio credință. Se mulțumiră să se uite în pământ - în pământul în care se topeau trupurile tuturor morților - și apoi să-și arunce ochii spre cer.
    De acolo, din cer, soarele lumina pământul. Și tot de acolo, din cer, cădea ploaia care ajuta pământul să se acopere de iarbă, de buruieni și de păduri, de livezi sau de lanuri nesfârșite de grâu, de porumb, de floarea-soarelui, de rapiță, de secară.
    Fața lui Him bașa se întristă. Stăpânul șatrei spuse:
    - Nu este nicio legătură între viața omului care s-a stins acum și viața noastră. Totuși, clopotul ne-a cobit a rău.
    Șatra pogorî într-o tăcere și mai adâncă. Ea era obișnuită din cea mai veche vechime să tacă când mai-marele ei spunea ceva. Niciodată nu se pomenise printre ei om care să se ridice împotriva bulibașei. Tot așa aveau să se petreacă lucrurile și acum.
    Clopotul mare sună ce mai sună, osteni și tăcu. Tăcu și clopotul mic. În balta acoperită pe alocuri de mari petice de lintiță grasă și verde orăcăi o broască. Soarele fulgeră văzduhul încremenit și vâscos dintre pământ și cer. Speriată, broasca se trase iarăși în adânc.
    - Știți, spuse Him bașa, pentru ce v-am chemat, să luați parte la judecată.
    - Știm, răspunseră bătrânii, știm prea bine.
    - Totuși, am să vă spun pe scurt întâmplarea, după datină, ca totul să fie limpede și în hotărârea pe care o vom lua să nu se strecoare nicio nedreptate. Legile noastre, păstrate din bătrâni, trebuiesc împlinite fără nicio abatere.
    - Te ascultăm, bulibașă, ziseră într-un glas bătrânii. Te ascultăm.
    - Acum doi ani a fost mare bucurie în șatra noastră, zise Him. A fost nu numai bucurie, a fost și veselie. Vă amintiți că ne aflam poposiți într-o lunc, lângă marginea fluviului. Cu capul plecat parcă cerându-și iertare de ceea ce avea de gând să facă, flăcăul Goșu ne-a cerut învoire să se însoare cu Lisandra, fata lui Ședil, din șatra lui Sedil. Și noi i-am dat învoire s-o aducă în șatra noastră pe Lisandra, fata lui Sedil, din șatra lui Sedil. Mi-am pus obrazul în joc și m-am tocmit o zi și o noapte cu Sedil bașa. M-am tocmit până am rămas amândoi sitevi și abia atunci ne-am înțeles din preț. Și după ce ne-am înțeles din preț am chemat-o pe Lisandra și-am întrebat-o dacă-l place pe Goșu, ea nu mi-a răspuns. Iar la întrebarea dacă vrea să-l ia de bărbat pe Goșu, ea mi-a răspuns că vrea. Nu m-am supărat. Pentru că o femeie poate să-și ia de bărbat și un om pe care nu-l place. Și-am mai întrebat-o pe Lisandra dacă are sau nu de gând să se supună legilor străvechi ale șatrei noastre. Lisandra a pus mâna dreaptă pe inimă și a jurat că are să se supună, oricât de ștrașnice ar fi elel. Atunci Goșu a zis: „Dacă mă ia de bărbat, o să mă cunoască. Și dacă o să mă cunoască, o să mă placă. Și dacă o să mă placă, până la urmă o să mă și iubească.” Zicând acestea, Goșu s-a arătat fericit. Și atunci m-am arătat și eu fericit că Goșu și-a ales nevastă frumoasă și harnică, și că șatra noastr și-a mărit numărul și s-a îmbogățit cu o femeie din șatra lui Sedil și chiar din neamul lui Sedil. Goșu i-a plătit în fața mea și în fața voastră lui Sedil bașa douăzeci de galbeni de aur turcești, cu zimți, ca preț al Lisandrei. Sedil bașa și-a luat fata de mână și i-a dat-o lui Goșu pe viață și i-a spus: „Până acum Lisandra a fost fata mea și mie mi s-a supus. De acum înainte, Lisandra este roaba ta, Goșule, și nevasta ta, și ție și numai ție o să se supună, iar la alt bărbat din șatră ori din afara șatrei n-o să se mai uite nici măcar cu coada ochiului.”
    Him bașa tăcu. Își bolovăni ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, peste oamenii oacheși adunați în fața lui. Șatra îl asculta. Șatra nu-i ieșea din cuvânt. Inima i se umplu de mulțumire. Ieși din tăcere și întrebă:
    - Am spus până acum adevărul, au l-am ocolit?
    - Adevărul l-ai rostit, bulibașă, adevărul întreg și nimic din ce-a fost adevăr n-ai ascuns.
    - Atunci, zise Him bașa, să mergem mai departe și să deslușim faptele până la capăt.
    - Până la capăt, bulibașă.
    - Așadar, Goșu i-a plătit lui Sedil bașa prețul Lisandrei și Lisandra a jurat cu mâna pe inimă că va asculta de străvechile legi ale șatrei noastre și-a trecut Lisandra din șatra lui Sedil bașa în șatra noastră. A început nunta. Trei zile și trei nopți ne-am veselit noi și tot trei zile și trei nopți s-a veselit și șatra lui Sedil bașa. Au jucat oamenii din șatra noastră și, amestecându-se cu noi, au jucat și oamenii din șatra lui Sedil bașa. Au jucat urșii șatrei noastre și au jucat și urșii șatrei lui Sedil bașa. S-a isprăvit nunta fără nicio spinare ciomăgită, fără nicio mână ruptă, fără niciun ochi scos și fără niciun cap spart. Pe urmă șatra noastră a apucat-o într-o parte și șatra lui Sedil bașa în altă parte. De atunci și până astăzi au trecut aproape doi ani, iar căruțele noastre nu s-au mai întâlnit, câinii șatrei noastre nu s-au mai mirosit cu câinii șatrei lui Sedil bașa, caii, măgarii și catârii lui Sedil bașa nu s-au amestecat la păscut cu caii, măgarii și catârii șatrei noastre. Iar noi... Noi nu ne-am mai oglindit în ochii șatrei lui Sedil bașa și nici șatra lui Sedil bașa nu s-a mai oglindit în ochii noștri. Este?
     - Este, bulibașă, este.
    - Toate au mers bine până în miezul nopții trecute, când peste Goșu s-a năpustit netam-nesam, un vis urât. Și atunci, scuturându-se de somn și ieșind din visu-i urât, Goșu s-a trezit. Și trezindu-se a căutat-o lângă el pe Lisandra s-o scoale și pe ea din somn și să-i povestească visul. N-a găsit-o. Fierul roșu al bănuielii i-a ars lui Goșu inima și l-a îndemnat să pună mâna pe cuțit. A pus Goșu mâna pe cuțit, i-a încercat agerimea tăișului, a ieșit din cort și s-a pitulat la pândă cum ar fi făcut-o oricare dintre noi. Cum știți, șatra toată dormea dusă. Caii șatrei, măgarii șatrei și catârii șatrei pășteau prin preajmă. Câinii șatrei dormeau și dormeau și urșii șatrei. Și numai Goșu pândea la pământ, cu cuțitul în mână. Sângele lui Goșu ardea și mânia îi tulbura mințile. Omul însă se stăpânea, tăcea și răbda. Stăpânindu-se și tăcând, răbdând și așteptând, a pândit până către zori. Și pânda nu i-a fost fără folos. În zori a văzut-o pe Lisandra și l-a văzut și pe Ariston. Veneau ținându-se de gât dinspre zăvoi.
    - Rușine! Rușine mare! spuseră bărbații.
    Muierile oacheșe și ochioase tăcură. Tăcură și fetișcanele. Tăcură și flăcăiandrii. Him bașa îl întrebă pe Goșu:
    - Am spus adevărul, Goșule?
    - Adevărul l-ai spus, bulibașă.
    - Dar tu, Aristoane, ce zici?
    - Ai spus adevărul, bulibașă.
    Pe Lisandra n-o învrednici Him bașa cu nicio întrebare. Femeiușca nu se sinchisi. Își păstră ochii în jos și buzele i se mișcară într-un scurt tremurat.
    - Goșu, zise Him bașa, Goșu ar fi avut dreptul, stăpânit de mânie, cum era, să se năpustească asupra lui Ariston și să-l înjunghe. Dar Goșu s-a gândit că nu e potrivit ca un bărbat din șatra noastră să ucidă alt bărbat din șatra noastră. Goșu a ținut seama de străvechile noastre legi și de străvechile noastre obiceiuri, și a socotit că e mai bine să-și înfrâneze pornirea spre răzbunare și să aducă pricina înaintea noastră spre dreaptă judecată. Așa este, Goșule?
    - Așa este, bulibașă, așa și nu altfel.
    - Acum, spuse Him bașa, acum Goșu trebuie să ne răspundă dacă o leapădă sau nu pe Lisandra.
    Goșu răspunse liniștit:
    - Nu, stăpâne, n-o lepăd. Nici mort n-o lepăd.
    - De ce?
    - Pentru că eu fără Lisandra nu pot trăi. Eu o iubesc pe Lisandra mai mult decât îmi iubesc lumina ochilor.
    Lisandra se uită la el lung. Îi înflori pe buze un surâs de mulțumire. Him bașa se încruntă. Femeiușca își stinse îndată surâsul.
    - Atunci, Goșule, nu-ți rămâne altceva decât s-o ierți.
    Goșu sări ca ars:
    - Până aici ai fost drept, bulibașă, și n-ai rostit un singur cuvânt care să se abată de la străvechile noastre legi și de la străvechile noastre obiceiuri, însă la urmă, pesemne din bunătatea inimii, ai greșit.
    - Așa e, ziseră bătrânii. La urmă bulibașa a greșit.
    - Vrei să se împlinească legea, Goșule?
    - Vreau.
    - Și tu, Lisandro, vrei și tu să se împlinească legea?
    - Vreau, zise femeia, vreau, pentru că știu că altfel nu se poate.
    - Dar, o întrebă blând Him bașa, de ce ai călcat tu legea când știai prea bine ce te așteaptă?
    - Nu pot trăi fără Ariston, bulibașă. Și dacă nu pot trăi fără Ariston, socot că e mai bine să mor.
    Tăcu Him bașa. Tăcură bătrânii. Toți bărbații tăcură, în afară de Uj Hoțul, care râgâi, rânji și tuși. Muierile șatrei fremătară și șușotiră între ele. Him bașa răcni la ele. Muierile tăcură.
    - Tu, Aristoane, știai că Lisandra e nevasta lui Goșu. Știai că Goșu a cumpărat-o pe Lisandra de la tatăl ei, de la Sedil bașa, cu douăzeci de galbeni de aur vechi, turcești și cu zimți.
    - Știam, bulibașă, toate acestea le știam.
    - Atunci de ce ai tras-o pe Lisandra în greșeală?
    - Pentru că o iubesc mai mult decât îmi iubesc carnea și mai mult decât îmi iubesc sângele. Fără ea nu pot să trăiesc și nici nu vreau să mai trăiesc.
    - Dar Goșu spune că nici el nu poate să trăiască fără Lisandra.
    - Da, nu pot să trăiesc fără Lisandra, suspină Goșu.
    - Vinovată este Lisandra, zise Him bașa. Cunoștea dragostea lui Goșu și nu se cădea să răspundă chemării lui Ariston.
    - Nu eu sunt vinovată, spuse Lisandra. Vinovată e dragostea. Dragostea m-a aprins, m-a zăpăcit, m-a orbit și m-a aruncat în brațele lui Ariston. Acum voi faceți cu mine ce vreți. Însă eu sunt datoare față de voi și față de inima mea să vă mărturisesc încă o dată că nu pot să trăiesc fără Ariston. Auziți? Eu nu pot să trăiesc fără Ariston. Și fără Ariston nu vreau să mai trăiesc.
   Tăcerea să lăsă iarăși peste șatră, peste lunca acoperită de iarbă aspră, ghimpoasă, peste balta stătută, adormită sub petice mari de lintiță grasă și verde. După câtva timp tăcerea fu iarăși sfărâmată de clopotul mare și de clopotul mic din sat care sunau a jale. Moartea, ca o uriașă pasăre nevăzută, fâlfâi din aripile ei peste șatră, dar văzduhul fierbinte și vâscos al zilei rămase tot neclintit, tot încremenit.
    Lisandra zise:
    - Dragostea e vinovată. Dar nici tu, bulibașă, nici voi, ceilalți bătrâni plini de înțelepciune care vă aflați în jurul bulibașei, nu înțelegeți ce este dragostea. Poate ați iubit în tinerețea voastră. De atunci însă și până acum a trecut mult timp și voi ați uitat totul. Inimile vi s-au uscat și amintirile v-au secat. Ori, poate nici n-ați iubit. Iar dacă ați iubit și ați uitat, ori dacă n-ați iubit niciodată, cum mă puteți voi înțelege și cum mă puteți voi judeca? Judecați-mă, totuși, și pedepsiți-mă după străvechea voastră lege pe care eu am călcat-o și după străvechile voastre obiceiuri de care eu n-am fost în stare să țiu seamă. Înainte de a-mi primi pedeapsa, sunt datoare să vă spun pentru a treia oară că eu fără Ariston nu mai pot să trăiesc și nici n-am de ce să mai trăiesc.
    - Nici eu nu pot să trăiesc fără Lisandra, zise încet Ariston. Și fără Lisandra nici eu n-am de ce să mai trăiesc.
    Oarba îi ceru voie bărbatului ei care era cumplitul stăpân al șatrei să spună și ea câteva cuvinte, și după ce acesta îi dădu îngăduința, zise:
    - Tu, Lisandro, de cum a început judecata, eu una am tăcut și te-am ascultat. Și nu m-aș fi amestecat în vorbă, dacă n-ai fi întrecut cu nerușinare măsura cuvintelor. Zici că noi toate n-am cunoscut dragostea, ori dacă am cunoscut-o în tinerețe am uitat-o cu trecerea timpului. Și-ai mai zis că și bărbații noștri ori au cunoscut dragostea și au uitat-o, ori n-au cunoscut-o deloc. De când trăiesc în șatra asta - și trăiesc cam de multișor - vorbe mai nerușinate n-am auzit. Tu, fată a Cârnei, află că noi toate am cunoscut dragostea. Și-au cunoscut-o și bărbații noștri. Dar unde am fi ajuns noi dacă ne-am fi lăsat robiți de patimă și ne-am fi furat una alteia bărbatul, ori ne-am fi încurcat cu tinerii stăpâniți de pofte? Atunci, muiere stricată ce ești, șatra noastră n-ar mai fi avut nicio tărie. Și nemaiavând nicio tărie, s-ar fi destrămat și ar fi pierit. Este adevărat că străvechile noastre legi sunt aspre. Și tot atât de adevărat este că grozav de aspre sunt și străvechile noastre obiceiuri. Dar noi nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără se ne pască primejdia pieirii.
    - Înțelepte vorbe a rostit Sina, zise Him bașa. Trebuie să îmlinim legea. Până să trecem la împlinirea ei, te mai întreb o dată, Goșule: o lepezi pe Lisandra, au ba?
    - Nu, bulibașă, n-o lepăd. Fără Lisandra nu pot să trăiesc. Fără Lisandra nu mai am pentru ce trăi.
    - Atunci, Goșule, o ierți pe Lisandra?
    - Nu, bulibașă, nu pot s-o iert. Ați auzit ce-a spus. Dacă o iert astăzi, la noapte pleacă iarăși să se culce în zăvoi cu Ariston.
    - Poate nu pleacă, zise bulibașa. O să avem noi grijă să nu plece.
    - Grijă! Ce fel de grijă? Știi tot atât de bine ca și mine, ori poate și mai bine, că pe o muiere intrată în călduri nu izbutește nimeni s-o păzească nici cu ciomagul și nici cu pușca.
    - În cazul acesta, Goșule, dorești să se treacă la împlinirea legii?
    - Da, bulibașă, doresc.
    - Și crezi că împlinirea legii are să-i vindece Lisandrei inima care-i sfârâie după Ariston și-are să-i stingă pofta?
    - Mă hrănesc cu această nădejde, bulibașă.
    Lisandra se întoarse spre bărbatul ei:
    - Sărace! Sărace! Este ca și cum ai încerca să te hrănești cu pietre.
    Him bașa îl privi în ochi pe Ariston.
    - Tu, Aristoane, ai ceva împotrivă?
    - N-am nimic împotrivă, bulibașă.
    - Dacă nimeni n-are nimic împotrivă, zise mai-marele șatrei, hotărăsc să se urmeze până la capăt străvechile noastre rânduieli. Pregătiți-vă.
    Acum soarele trecuse de amiază și luneca, aprins și galben, către partea dinspre apus a cerului. Chindia era încă departe și văzduhul rămânea tot fierbinte, tot vâscos, tot apăsător, tot încremenit. Balta, învelită pe alocuri de mari petice verzi și grase de lintiță, părea tot adormită. Și tot adormită părea și lunca dintre sat și balta lângă care își găsise pentru câteva zile sălaș șatra. Caii, măgarii și catârii șatrei, copleșiți și ei de zăpușeală, se apărau alene, ca și mai înainte, cu cozile, de muște. Câinii dormitau întinși la umbră, sub căruțele lungi și grele, cu coviltir. Urșii, doborâți de căldură, mormăiau din când în când prin somn.
    La îndemnul lui Uj Hoțul, câteva fetișcane oacheșe își zornăiră mărgelele de sticlă, brățările de aramă și cerceii de tumbac, luară gălețile, le umplură cu apă din baltă și udară, ceva mai departe de corturi, o bucată mare de pământ. Țărâna supse numaidecât apa și se muie.
    Goșu intră în cort. Intră în cort, după el, și Lisandra. Ariston se îndreptă, mândru și dârz, spre cortul lui. Him bașa îl căută pe Alimut și-i porunci să se ducă după harapnice. Băiatul se repezi la căruță și se întoarse cu două harapnice.
    Toată șatra se afla în picioare, fremăta și fierbea de nerăbdare. Nimeni nu rostea niciun cuvânt. Oamenii oacheși făcură cerc în jurul bulibașei. Se înghioldeau unii pe alții, se îmbrânceau, se călcau în picioare, holbau ochii. Mai-marele șatrei cercetă îndelung fiecare harapnic. Spuse:
    - Sunt curate. Amândouă sunt curate. N-au nici plumbi, nici noduri. Vedeți-le și voi. Cercetați-le și voi.
    Harapnicele trecură din mână în mână. Fiecare le pipăi. Și după ce le pipăi fiecare zise:
    - Bulibașă, ai spus adevărul. Harapnicele sunt curate. Nici plumbi n-au și nici noduri.
    Him bașa luă harapnicele. Le mai cercetă încă o dată. Și încă o dată grăi:
    - Harapnicele sunt curate. Nu părtinim pe nimeni. Noi nu părtinim pe nimeni. Soarta va hotărî.
    - Da, întări și Sarat, unul dintre bătrâni. Soarta va hotărî.
    Uj Hoțul râse:
    - Ha-ha-ha! Soarta! ha-ha!...
    Matahala se apropie de el, îl întoarse cu fața spre ea, îl ridică în sus și-l sărută pe gură.
    - Eu nu te-am înșelat niciodată, Uj, niciodată.
    Oamenii oacheși își scoaseră de la brâu pungile cu tutun și lulelele negre de pământ ars. Umplură lulelele cu tutun și le aprinseră. După aceea se așezară iarăși turcește în țărâna fierbinte din fața corturilor. La spatele bărbaților se rânduiră, în picioare, femeile și copiii, în așa fel încât fiecare să vadă de la început și până la sfârșit tot ceea ce avea să se petreacă pe peticul acela de pământ proaspăt udat cu apă.
    Gol până la brâu și desculț, Goșu ieși din cort. Pieptul lat și vânjos îi era acoperit de o pădure deasă și încâlcită de păr negru și creț. Pletele lungi, unsuroase și lucioase, îi cădeau pe umeri și pe spate. Barba, și ea stufoasă și neagră ca pana corbului, îi acoperea partea de sus a pieptului. Omul oacheș o ținea de mână pe Lisandra, cu gingășie, cu dragoste, de parcă ar fi vrut s-o ducă în boazurile raiului. Femeiușca, cunoscând până în cele mai mici amănunte ce-o aștepta, își pusese pe trupu-i șui o fustă galbenă, de stambă subțire, și o bluză și mai subțire, albă, de borangic. Mijlocul și-l încinsese strâns cu bete, iar părul lung, negru și lucios, și-l legase la ceafă, într-un singur mănunchi, cu o panglică albastră.
    - Goșu are s-o omoare, rosti careva încet. Păcat de ea!
    - Orice-am spune noi, șatra n-are o altă muiere mai frumoasă și mai mândră ca Lisandra.
    O bătrână smochinită, care până atunci ascultase și privise totul, zise tare:
    - Ba n-o s-o omoare!  Goșu-al meu până acum n-a omorât pe nimeni și n-o să omoare pe nimeni nici de acum înainte. Goșu al meu nu e ucigaș, așa că o să-i dea păcătoasei ceea ce i se cuvine, numai ceea ce i se cuvine o să-i dea băiatul meu târfei și nimic mai mult... Nimic mai mult.
    - Dar Ariston? Unde e Ariston? De ce întârzie Ariston? De ce nu se arată Ariston?
    - Uite-l... Uite-l...
    Ariston ieși și el din cort. Era, ca și Goșu, desculț și gol până la brâu. Părea tot atât de puternic, tot atât de lat în spate, numai că părul negru și des care-i acoperea pieptul era mai încâlcit decât la lui Goșu.
    - O să biruie Ariston.
    - Ba nu, n-o să biruie Ariston. O să biruie Goșu.
    - Dreptatea e de partea lui Ariston. Dreptatea e totdeauna de partea dragostei.
    - Nu chiar totdeauna.
    - Să se facă tăcere! porunci Him bașa.
    Se făcu tăcere. Cu greu, dar se făcu. Him bașa se duse la Goșu și-i întinse harapnicele.
    - Alege-ți unul, Goșule, pe care-l vrei. Le-am cercetat. Amândouă sunt curate.
    Goșu întinse mâna și luă la întâmplare un harapnic.
    - Mulțumesc, bulibașă.
    Goșu de depărtă. Lisandra îl urmă. Goșu se opri și o așteptă. Muierea ajunse lângă el. Bărbatul puse harapnicul pe umăr, o luă în brațe, o legănă și o strânse îndelung. Pe urmă îi sărută obrajii ușor trași, ochii, sprâncenele, părul lung și negru, fruntea înaltă și limpede. Șatra așteptă ca Goșu să-și sărute nevasta și pe gură, însă bărbatul pe jumătate gol nici nu se atinse de buzele ei. În schimb o mușcă sălbatic de sâni. Lisandra țipă scurt. Șatra se înfioră. Undeva, în mulțime, Ariston mârâi, vru să spună ceva, dar își luă seama și-și înghiți vorbele.
    Goșu ridică harapnicul. În mijlocul peticului de pământ înconjurat de șatră, femeia rămase dreaptă ca un stâlp, își înălță mândră capul, își privi bărbatul în ochi și-i porunci:
    - Hai, câine, dă!...
    Goșu se trase îndărăt cu un pas, cu doi și deodată, ca un șarpe negru și lung, harapnicul cu trei sfârcuri fulgeră pe deasupra capului Lisandrei și pocni ca o armă. De atins însă n-o atinse. Mulțimea îngheță. Lisandra râse:
    - Câine! Ți-e frică! De ce ți-e frică? Dă! Dă în plin!
    De patru, ori poate chiar de cinci ori harapnicul fulgeră și răsună deasupra capului ei fără s-o atingă. Șatra, care se aștepta la altceva, izbucni:
    - Ha-ha-ha...
    - Hi-hi-hi...
    - Goșu n-are-n oase snagă de bărbat!
    - Ha-ha-ha...
    - Lui Goșu îi e frică să-și bată nevasta. Acum înțelegem noi de ce-a umblat fata lui Sedil bașa cu buza friptă după Ariston. Abia acum înțelegem noi... E-he!... E-he-he!...
    - Goșu n-are pic de snagă în vine.
    - Nici n-a avut vreodată.
    - Hi-hi-hi...
    - Ha-ha-ha....
    Goșu întredeschise gura și trase adânc aer în piept, se încruntă, își prinse buzele cărnoase între dinți și le mușcă adânc. Fire subțiri de sânge începură să i se scurgă pe barba creață, neagră, încâlcită, sălbatică.
    - Goșu nu prețuiește două cepe degerate.
    - Ha-ha-ha...
    - Hi-hi-hi...
    - A murit de mult curajul lui Goșu.
    - N-o bate.
    - A uitat că femeia nebătută e ca moara neferecată.
    A șasea fulgerare a harapnicului fu năpraznică. Biciul cu trei sfârcuri nu mai plezni în gol ci se înfășură tot pe trupul muierii, strâns și usturător, tăie ca briciul bluza subțire, de borangic, și sfârtecă adânc carnea sănătoasă, tare ca piatra și arămie.
    Acum șatra holbă ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, și încremeni. Câțiva sughițară. Câțiva își mușcară limba. Uj Hoțul icni, iar Ariston scoase un țipăt ascuțit și scurt, de parcă nu Lisandra, ci el însuși ar fi primit lovitura. De zâmbit, numai Matahala zâmbi.
    Lisandra se ținu bine. Își încleștă fălcile. Nu țipă. Nu se îndoi. Nici măcar nu crâcni. Clipi numai ceva mai pripit din ochi, până i se risipi ceea ce putea fi un început de frică.
    Lui Goșu i se tulburară și i se înrăiră ochii mari, de smoală. Harapnicul, care acum părea că a prins cu adevărat viață, se năpusti iarăși și iarăși, fără niciun răgaz asupra Lisandrei. Iarăși și iarăși... Iarăși și iarăși... Iarăși și iarăși... Omul oacheș și gol până la brâu care-i mânuia s-a dovedit a fi mare meșter. Nicio lovitură nu căzu undeva la întâmplare. Biciul grozav înfășura fulgerător trupul muierii, îi tăia și-i zdrențuia bluza subțire, de borangic, în fâșii din ce în ce mai înguste, îi murseca și-i sângera pielea și carnea bucățică cu bucățică. La fiecare lovitură Lisandra clipea și-și ridica tot mai sus fruntea, în pofida șatrei care se aștepta să și-o încline. Matahala, voinica nevastă a lui Uj Hoțul, tremura de plăcere, iar Ariston icnea din când în când. Goșu, cu cât lovea mai năpraznic, cu atât își mușca și-și zdrobea și mai mult buzele.
    Nu se scurse prea mult timp și barba lungă și lățoasă a omului cu harapnic se înroși. Din firele ei groase, crețe și încâlcite, picuri mari de sânge închegat începură să se prăvălească în țărâna udă.
    Caii, măgarii și catârii șatrei pășteau fără niciun chef iarba aspră și ghimpoasă a luncii și se apărau alene, ca și mai înainte, cu cozile de muște. Dar pocnetele, acum înfundate, ale harapnicului și mirosul sângelui care picura din barba lui Goșu și din trupul zdrențuit al Lisandrei scoaseră din somnolență câinii și urșii. Câinii se înviorară, țâșniră de sub căruțele lungi, cu coviltir, se depărtară de șatră și se apucară să scheaune și să urle de parcă ei înșiși ar fi fost bătuți. Mai tare decât toți urla și scheuna Rob, câinele bătrân dar încă puternic al lui Him bașa. Ațâțați de mirosul sângelui omenesc vărsat și poate ușor înfricoșați, urșii începură să se zbată în lanțuri și să mormăie furioși.
    Alimut, în făptura căruia trăia încă din plin cruzimea adoloscenței, puse mâna pe o bâtă zdravănă, și, izbind cu ea când într-o parte, când în alta, alungă câinii și-i risipi. Se întoarse după aceea la urși și-i ciomăgi zdravăn. Aruncă bâta. Și dintr-o dată își dădu seama cu oarecare spaimă că în adâncul sufletului lui simțise plăcere, atunci când bătuse câinii și urșii.
    Gândi: „Fără îndoială că acum lui Goșu îi face plăcere că o bate pe Lisandra.” Scuipă în țărână.
    Cu toate că mâncaseră bătaie, nici câinii, nici urșii nu se potoliră. Scârbit pe de o parte de treaba pe care o făcuse, iar pe de alta de gândurile care-i trecuseră prin cap, feciorul lui Him bașa îi lăsă în pace și reveni printre ceilalți oameni oacheși care, tăcuți și cu ochii bulbucați și sticloși, îl priveau pe Goșu și o priveau pe Lisandra.
    Din bluza albă și subțire de borangic și din fusta galbenă de stambă ieftină, care îmbrăcaseră până mai adineauri trupul zvelt și plinuț al femeii, nu mai rămăseseră decât câteva zdrențe. Zdrențele acestea jalnice și ude de sânge se lipiseră de pielea stropșită și sfărâmată a muierii, iar unele îi pătrunseră adânc în carne.
    Lisandra, cu toată bătaia cumplită pe care o primea, își păstra încă fruntea sus, își ținea încă gura încleștată, însă fără voia ei ochii i se tulburaseră și se vedea de departe că abia își mai stăpânește plânsul care se lupta s-o podidească.
    Harapnicul fulgera mereu, tot mai sprinten, tot mai flămând, tot mai sălbatic. Ariston își dusese mâinile la ochi, sărea în sus, ca ars, și icnea ascuțit și scurt la fiecare lovitură pe care o primea Lisandra. Uj Hoțul înghițea în sec. Matahala număra loviturile și spunea încet, printre dinți:
    - Dă-i! Mai dăi! Dă-i....
    Oarba înțelegea totul. Auzea totul. Totul.
    Goșu, spre care acum erau îndreptate toate privirile aprinse ale șatrei, își împlinea mai departe ceea ce credea că este tristul lui drept. Scăldat tot în sudori, izbea într-una și, tăcut, își mușca și-și zdrobea fălcile și buzele.
    Clopotul mare din sat sună iarăși de mort și numaidecât clopotul mic se grăbi să-l îngâne. Amândouă clopotele erau de aramă curată și aveau sunet clar și dulce, cu toate că aproape în fiecare săptămână vesteau o dată sau de mai multe ori moartea.
    În sfârșit, istovită atât de lovituri cât și de încordare, Lisandra se muie, se îndoi de mijloc și se lăsă în genunchi. Nu leșină, se ținu trază și își dădu seama de starea în care se afla. Grijulie și dorind din toate puterile ca nu cumva Goșu să creadă că ea a fost biruită de harapnicul lui și că-și cere iertare, încercă să se scoale. Nu izbuti însă. Cuprinsă de sleire și poate și de multul chin la care carnea ei mursecată și sfărâmată o supunea, se lăsă într-o rână și pe urmă se ghemui toată în țărână.
    - A omorât-o! strigă aproape veselă Matahala. A omorât-o și bine i-a făcut Goșu c-a omorât-o!
    - Aș! Nici vorbă nu poate fi se așa ceva, îi replică Uj Hoțul. Așa cum bine știi, dragă nevastă, muierea e mai tare decât dracul, și ține la bătaie.
    Matahala îl apucă pe Uj Hoțul de umeri, se aplecă și-i șopti la ureche:
    - Dragă bărbate, dacă mai spui prostii, mă scoți din sărite și atunci... atunci te sugrum... N-am nevoie decât de două degete ca să te sugrum.
    Bărbatul mărunt și ciupit de vărsat șopti:
    - Am să tac mâlc... Orice s-o întâmpla, eu am să tac mâlc... Iar la noapte o să te iubesc... O să te iubesc...
    Goșu se șterse pe față cu dosul mâinii. Păstrându-și încă harapnicul și părând gata, la nevoie, s-o ia de la început, să se apropie de femeiușcă, îngenunche lângă ea și-i ascultă răsuflarea. Se ridică. Zise:
    - N-are nici pe dracu! E numai leșinată.
    Him bașa, fără să se miște din loc, porunci:
    - Fetelor, aruncați peste ea câteva căldări de apă. O să se trezească... O să se trezească numaidecât din leșin.
    Fetișcanele umplură gălețile cu apă din balta stătută și o aruncară asupra Lisandrei. Nevasta lui Goșu simți apa stătută muindu-i pielea și lunecând peste răni, însă nu se întinse și nici nu încercă să se scoale. Se strânse până se făcu covrig. Rămase așa câteva clipe, apoi trupu-i însângerat și zdrobit începu să se zbată. Nu părea să i se fi trezit și mintea. Him bașa zise:
    - Mai aruncați apă asupră-i. Încă trei-patru căldări și o să-și vină pe deplin în fire.
    Acum, întocmai cum se aștepta Him bașa, Lisandra se trezi de-a binelea. Cum se trezi, scutură capul, deschise ochii mari și se uită împrejur. Își dădu numaidecât seama unde se află și de ce. Adunându-și firele voinței ei într-un singur mănunchi, încercă să surâdă. Buzele n-o ascultară. Atunci strânse pumnii să vadă dacă mâinile îi erau amorțite. Nu. Nu erau amorțite. Își pipăi șoldurile vinete, umflate și pline de tăieturi adânci, dureroase și usturătoare. Își spuse în gând: „Șatra stă cu ochii pe mine. Mă crede biruită. Dar eu... eu nu sunt biruită. Și nici n-o să fiu biruită vreodată. Trebuie să mă ridic în picioare. Trebuie... Trebuie...”
    Ceea ce nu-i izbutise cu câteva clipe înainte, îi izbuti acum. Sări în sus cu o sprinteneală care îi uimi pe toți, își scutură capul și-și ridică iar fruntea. Răsfirat și revărsat pe umeri și pe spate, părul ei bogat, negru și lucios, ud și amestecat cu țărână și cu sânge, îi îmbrăca într-un vestmânt ciudat și barbar întreaga parte de sus a trupului. Cealaltă parte însă, cu rotunjimi, rămăsese goală-goluță.
    Uj Hoțul plescăi din buze. Nu se mulțumi însă cu atât și urlă:
    - Niciodată Lisandra n-a fost mai frumoasă ca acum.
    Matahala îl apucă de umeri, îl ridică și-l aruncă peste umăr, la spate. Uj Hoțul, în hohotele de râs ale șatrei, se culese din țărână și fugi. Fugi și se ascunse într-un cort.
    Uj Hoțul avusese dreptate. Niciodată nu fusese Lisandra mai frumoasă. Goșu o privi adânc și iarăși își mușcă buzele cu sete și tăcu. Ariston o privi și el, icni scurt și vru să urle, însă prietenul său Urat îl pocni cu pumnul în gură și pentru a-l potoli îi șopti la ureche:
    - Ți-ai pierdut mândria! N-ai izbutit să te stăpânești și ți-ai pierdut mândria! Dacă nu te potolești, ajungi de râsul șatrei, prostule!
    Goșu făcu un pas spre muierea despletită și goală și se pregăti s-o întrebe dacă are să se lepede de Ariston și să-i rămână credincioasă de acum înainte. Lisandra însă îi ghici gândurile. Rânji:
    - Hai, câine, dă mai departe! Nu mi s-au isprăvit încă puterile. Dă mai departe și omoară-mă. Neputinciosule!...
    Din toate cuvintele pe care le rostise Lisandra, unul singur i se înfipsese lui Goșu în inimă, ca un cuțit: „neputinciosule”. Cuvântul acela îl auzise toată șatra. Îi păru rău că n-a omorât-o înainte ca ea să apuce să rostească acel cuvânt. Nu face nimic! Are s-o omoare acum. Știe cum se omoară un om cu harapnicul și are s-o omoare acum. Dar cum s-o omoare? Dacă moare Lisandra, va trebui să moară și el. Iar el nu vrea să moară. Vrea să trăiască, să trăiască, să trăiască...
    Him bașa îl îndemnă:
    - Dă-i, Goșule! Dacă muierea păcătoasă cere să-i mai dai, dă-i Goșule, dă-i până se satură. Iar dacă vrei s-o omori dă-i până moare. Nu te sfii! E dreptul tău s-o lași în viață sau s-o omori...
    Goșu măsură cu ochii distanța care-l despărțea de Lisandra, se trase un pas îndărăt, își vârî între buzele sfârtecate și însângerate și între dinții mari și albi vârfurile mustăților și se apucă iarăși să le roadă. Sudoare curgea de pe el șiroaie. Neputincios! Îi spusese că-i neputincios! O să-i arate el acum cât este el, Goșu, de neputincios!
    Ridică mâna și harapnicul năpraznic, după ce șuieră o clipă prin aer, înfășură și sângeră iarăși trupul zvelt, oacheș și plinuț al muierii. O dată. De două ori. De trei ori. La al patrulea harapnic Lisandra se îndoi și căzu gemând scurt, fără să fie cuprinsă de leșin.
    Scârbit până în măduva oaselor de ceea ce făcuse, bărbatul tânăr și ochios aruncă harapnicul la picioarele bulibașei și se repezi la nevastă-sa. Spre marea mirare a șatrei, o luă pe brațe, așa cum se ia un copilandru bolnav, cu gingășie, cu milă și cu nesfârșită grijă, și începu s-o luluie și s-o legene. O ridică iarăși și-i sărută fruntea și sprâncenele, obrajii oacheși și părul negru ca de metal, gros și lucios.
    Tăcută și înmărmurită, șatra se uită la Goșu și se uita și la Lisandra.
    Lui Ariston îi ieșiră ochii din cap. Se înălță în vârfurile picioarelor și răcni ca o fiară.
    Goșu auzi răcnetul sălbatic al dușmanului său, însă nu se întoarse spre el. Cu trupul gol al Lisandrei, mursecat și plin tot de sânge, lipit de pieptul lui păros, o luă cu pași apăsați spre cort. Mama lui Goșu se întoarse spre două muieri mai în vârstă, care se ținuseră tot timpul prin apropierea ei și le rugă:
    - Hai s-o oblojim. O fi durând-o trupul, sărăcuța!
    Intrară câteștrele, după Goșu, în cort. Bătrânii, care înainte de a se începe judecata se așezaseră în preajma lui Him bașa, își aduseră aminte că-și aprinseseră lulelele. Când și cum se stinseseră? Unii, în timp ce harapnicul fulgera și izbea într-una, roseseră între dinți ori între gingiile foanfe ciubucurile. Alții, în același timp, frământaseră lulelele între degete până se sfărâmaseră în cioburi.
    Unui prunc i se făcu foame. Țipă. Muierea tânără și dolofană care-l legăna în brațe își descheie cămașa de la piept, scoase afară prin deschizătură sânul negricios, mare cât un pepene, și vârî boțul roșcat în gura copilului. Plodul tăcu și se apucă să sugă hulpav. Goșu știa ce așteaptă acum întreaga șatră de la el. Nu întârzie. Se arătă în ușa cortului. Ochii îi ardeau în cap ca doi cărbuni aprinși, iar fața plină de sudoare și de sânge îi rămăsese ca și mai înainte hotărâtă și încruntată. În mâini ținea un șervet gros și aspru din țesătură de cânepă. Se uită o clipă la oamenii oacheși adunați acolo. Îi cunoștea bine pe toți. Între ei se născuse. Între ei crescuse. Sub ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, o biciuise, și acum, tot sub ochii lor, avea să-și încerce puterile și meșteșugul de a se folosi de harapnic în lupta-i cu Ariston. Fie! O să treacă și asta.
    Își șterse fruntea, își șterse ceafa și își șterse și pieptul lat, vânjos și puternic, în care îi bătea repede inima încărcată de mânie, și pârjolită aprig de suferință. Isprăvi. Sau i se păru numai c-a isprăvit. Mototoli șervetul și-l aruncă. Se aplecă și luă harapnicul de la picioarele lui Him bașa. Se depărtă de șatra mută care acum își holbă și mai mult ochii, și se opri în același loc în care stătuse cu puțin mai înainte, când o pedepsise pe nevastă-sa, după legile și după obiceiurile străvechi ale șatrei. Încercă harapnicul în aer, ca și cum s-ar fi temut că nu-l va mai asculta. Harapnicul, ud de sângele Lisandrei, șuieră ca un balaur viu și pocni puternic, ca o armă de foc.
    Bulibașa îl chemă pe Ariston și-i dădu celălalt harapnic. Ariston, gol și el până la brâu ca și Goșu, îl luă și se așeză în locul în care, cu puțin mai înainte, stătuse Lisandra. Își încercă și el harapnicul, fluturându-l pe deasupra capului lui Goșu.
    Sosi clipa, clipa cea mare. Tinerii bărbați oacheși, amândoi pletoși, amândoi bărboși, amândoi păroși, amândoi ochioși, se priviră, se măsurară și se cântăriră îndelung, de parcă acum s-ar fi văzut și s-ar fi întâlnit întâia oară. Ochii le scăpărară, sprâncenele negre și stufoase li se încruntară, dinții mari și albi le scrâșniră. Acum nu numai Goșu, ci și Ariston își mușca, își sfârteca și își sângera buzele groase, cărnoase. Șatra se uită la ei tăcută, de parcă fiecare om de acolo ar fi fost cioplit cu dalta într-un bloc de pământ aspru, negricios. Parcă numai ochii care clipeau din când în când le erau vii și inimile care se zbăteau și băteau grăbite în piepturile lor.
    - Goșu e ostenit. O să piardă.
    - Ba nu. Ariston o să piardă.
    Him bașa ceru șatrei să facă tăcere. Șatra făcu tăcere. Însă clopotul cel mare din sat nu auzi porunca bulibașei și sună iarăși a moarte. După un timp sună a moarte și clopotul mic. Prin văzduhul nemișcat și vâscos trecură în zbor pe deasupra șatrei două berze. Lătră un câine după umbrele lor care lunecau lin ca două mici sănii cu aripi, pe iarba uscată, aspră și rară, coaptă și răscoaptă de soarele verii, a luncii dintre sat și gârlă.
    - Gata, zise Him bașa, începeți!
    Ariston ridică harapnicul și se năpusti să atace. Harapnicul uscat, însă moale ca mătasea și ascuțit ca briciul, fulgeră. Goșu, care acum era tot numai ochi și mușchi încordați, sări în lături și se chirci pe vine, turtindu-se și făcându-se parcă una cu pământul. Scăpă neatins. Rânji, săltă în sus ca un spârnel vrăjit și, cât ai clipi o singură dată din ochi, harapnicul lui, ud încă de sângele Lisandrei, mușcă adânc din trupul lui Ariston, sângerându-l. Năucit de repeziciunea și usturimea izbiturii, Ariston se trase un pas îndărăt. Goșu înaintă dârz și-l mai plezni încă o dată cu aceeași neostenită sete.
    Șatra oacheșă fremătă ca o pădure în care s-a trezit pe neașteptate vântul.
    - Hai, Ariston... Nu te lăsa, Ariston... Atinge-l, Aristoane...
    - Hai, Goșule... Nu te lăsa, Goșule. Mai pocnește-l o dată, Goșule...
    Bulibașa răcni:
    - Lăsați-i în pace! Sunt destul de porniți unul împotriva altuia. Nu-i mai ațâțați! Nu vedeți că se bat cum trebuie, ca doi cocoși?
    Șatra tăcu, însă broaștele din balta adormită, începură să orăcăie.
    Timpul trecu pe lângă oamenii oacheși ai șatrei și nu se opri. Timpul nu se oprește pe loc. Orice s-ar întâmpla pe pământ, pe stele sau printre stele, el merge înainte cu aceiași pași măsurați.
    Soarele ajunse la chindie. Umbrele oamenilor, ale căruțelor lungi și grele, cu coviltir, ale cailor, ale măgarilor și ale catârilor care pășteau fără niciun chef iarba aspră și ghimpoasă a luncii se lungiră.
    Acum pe Ariston îl durea şi-l frigea cumplit pielea şi carnea. Era ca şi cum i-ar fi umblat cineva pe trup cu vârful unui cârlig de fier înroşit în foc. Nu. Aşa ceva nu putea să îndure. Trebuia negreşit să-l izbească şi să-l sângereze şi el pe Goşu, să-l sângereze cumplit până-l va doborî şi-l va răpune. Se încordă tare, ridică harapnicul şi înaintă cu un pas.
    Dar, sprinten, mai sprinten decât şi l-ar fi putut închipui cineva, Goşu sări iarăşi în lături şi izbuti să se chircească pe vine şi să se turtească mai înainte ca şarpele negru cu trei sfârcuri de foc să-l muşte.
    Înnebunit de neizbândă, Ariston uită sau nu mai vru să ţină seama de rânduielile luptei, se năpusti la Goşu şi începu să-l lovească cu mânerul harapnicului în cap. Goşu, cu mâna dreaptă în care ţinea harapnicul, căută să-l îndepărteze pe Ariston, iar cu stânga îi dibui fuduliile, să i le prindă şi să i le strivească.
    Him başa se ridică, se repezi la ei, îi despărţi şi-i mustră. Şatra ieşi din tăcere.
    - Ariston nu s-a bătut cinstit!
    - Huoo!
    - Bate-te cinstit, Aristoane!
    - Şi tu, Goşule, şi tu trebuie să te baţi cinstit până la sfârşit.
    Him başa le spune la amândoi:
    - Hai, luaţi-o de la început şi măsuraţi-vă puterile ca nişte oameni de treabă ce sunteţi. Nu îngăduim nicio abatere de la vechile rânduieli.
    - Aş vrea să beau ceva, zise Ariston.
    - Acuma nu! zise Him başa. E oprit. După...
    Încăierarea reîncepu. Când un harapnic, când altul fulgera în văzduh, şuiera, muşca.
    Nici acum nu se scurse prea multă vreme şi şatra întărâtată avu bucuria să-l vadă sângerând şi pe Goşu, nu numai pe Ariston.
    - Hai, Aristoane...
    - Nu te lăsa, Aristoane...
    - Ce să nu se lase? Nu-l auziţi cum gâfâie? Până la urmă tot Goşu îl mănâncă necopt.
    - Ba nu. Ariston o să-l mănânce pe Goşu.
    - Oameni în toată firea şi se bat pentr-un fund de muiere.
    - Dar pentru ce-ai vrea tu să se bată? Împăraţii nu s-au...
    Hărmălaie. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Urlând ca să fie auzit de toţi, bulibaşa porunci iarăşi să se facă tăcere. Şi şatra, vrând-nevrând, ascultă porunca stăpânului ei şi căzu iarăşi în tăcere.
    Dar parcă puteai să priveşti şi să taci?! Acum, cu ochii aproape ieşiţi din cap, Goşu izbea întruna. Izbea şi icnea. Şi se gândea la Lisandra şi la noaptea petrecută de ea în zăvoi cu Ariston. Se gândea la cuvântul acela pe care i-l aruncase ea în obraz... Acum... Dacă nu-l va birui pe Ariston acum, va fi nevoit să asculte de vechea lege a şatrei şi să i-o dea pentru totdeauna pe Lisandra. Pentru totdeauna...
    Harapnicul lui Ariston şuieră şi el ascuţit. Brusc, Goşu nu mai vru să se apere. Dori cu ardoare să fie lovit, să sângereze, să simtă cum îl doare şi-l ustură şi pe el carnea, pentru ca mânia să-i crească şi mai spornic, pentru ca loviturile pe care el, Goşu, i le va da lui Ariston, să fie şi mai cumplite, şi mai nimicitoare. Biciul cu trei sfârcuri al lui Ariston îl înfăşură, îi arse piele şi-i sfârtecă adânc de tot carnea. Goşu simţi cum fire de sânge cald i se scurg pe trupul îndârjit şi-i pătrund sub cingătoare, spre şolduri. Durerea îşi înfipse colţii în el ca o fiară flămândă. Omul lovit îşi muşcă încă o dată buzele sfârtecate şi şi le supse. Sângele, pe care îl simţi cald şi dulceag în gură, îi potoli setea care-l frigea şi-l chinuia. Ajunge! Mai mult n-o să-i îngăduie lui Ariston.
    Dârz, turbat, Goşu înălţă harapnicul. Se porni. Şi acum loviturile lui năpraznice cădea una după alta ca nişte fulgere de foc, mânioase, îngrozitoare.
    Zăpăcit de izbiturile de care n-avea cum să scape, Ariston dădu îndărăt, însă Goşu nu-i dădu niciun răgaz. Îl urmări şi-l plezni întruna până-l văzu că, biruit, aruncă harapnicul. Atunci nu-l mai izbi. Aruncă şi el harapnicul.
    Femeia smochinită, care-i era mamă şi care privise totul de la început, se apropie de el şi încercă să-l mângâie şi chiar să-l sărute. Goşu o îndepărtă, şoptindu-i:
    - Nu. Nu acum.
    Pe când cei doi bărbaţi desculţi şi goi până la brâu, cu bărbile şi cu trupurile pline de sânge, se îndreptau fiecare spre cortul lui, Alimut strigă:
    - Jandarmii... Vin jandarmii...
    Auzind cuvintele jandarmii, vin jandarmii, şatra se resfiră ca la poruncă şi-şi aruncă privirile spre sat. Într-adevăr, doi jandarmi călări ieşiseră de pe una din uliţele satului şi, ţinând lunca, veneau la pas către şatră.
    - Prefăceţi-vă că petreceţi, spuse Him başa. Cântaţi, jucaţi. Nu se cade ca jandarmii să afle ce s-a petrecut la noi. N-are niciun rost să se amestece în treburile şi-n legile noastre.
    Nimeni nu aşteptă să i se spună pe îndelete ce anume are fiecare de făcut. Copiii se apucară să se joace. Cei mai mărişori se luară la trântă, iar ceilalţi, tinerii, încinseră dansul. Alimut ieşi din cort cu vioara, Elezar îşi aduse cobza, Blebe sufla de zor în flaut. Dansatorii se trăgeau încet, cu lăutari cu tot, spre locul stropit cu apă şi bătătorit, pe care avusese loc pedepsirea Lisandrei şi lupta cu harapnicele între Goşu şi Ariston. Apa fusese sorbită de mult de ţărâna fierbinte şi nu i se mai cunoşteau urmele, dar ici şi colo se vedeau încă stropi mari de sânge închegat. Bătând cu tălpile goale pe loc sau târşindu-şi-le într-adins când într-o parte, când în alta, tinerii făcură să nu se mai cunoască nimic.
    Jandarmii îşi opriră caii. Bulibaşa le ieşi înainte. În urma lui se înşiruiau, cu capetele descoperite, bătrânii şatrei. Îşi înclinară toţi capetele pletoase, mustăcioase şi bărboase în faţa jandarmilor. Băieţii care se schimbaseră în lăutari tăcură, iar dansul abia închegat se sparse şi se destrămă. Copiii îşi opriră joaca. În câteva clipe întreaga şatră se adună şi se buluci în spatele lui Him başa şi al bătrânilor.
    Acum soarele pogorâse mult şi se pregătea să asfinţească. Baltă căpătase străluciri stranii, gălbui, vineţii, roşietice.
    Unul dintre jandarmi întrebă:
    - Dar ce faceţi voi aici? Petreceţi?
    - Da, răspunse bulibaşa. Copiii se jucau. Tinerii cântau şi dansau, iar noi, ăştia mai bătrâni, ne hodineam. Ne-a chinuit şi pe noi, ca şi pe dumneavoastră, zăpuşeala. Ne-au mai chinuit şi muştele. Acum, o dată cu seara, o să ne facă să suferim şi ţânţarii.
    - De! zise unul din jandarmi, ce să-i faci? Vară. Aşa e vara, cu zăpuşeală, cu muşte, cu ţânţari. Aşa e vara...
    În inima mult încercată a bulibaşei, ca şi în inimile mult încercate ale celorlalţi bătrâni, se strecură neliniştea. Pentru ce veniseră jandarmii? Cu câteva ceasuri mai înainte, după ce şatra se oprise în luncă, Him başa se dusese la reşedinţa lor şi le înmânase obişnuitul plocon. Mai voiau încă unul? Ar fi fost prea de tot. Şi aşa şatra o ducea greu. Bărbaţii celor mai multe femei din sat erau plecaţi  la război. Şi nu numai bărbaţii femeilor din satul acela, ci bărbaţii femeilor din toată ţara erau plecaţi la război. Acum lumea era mai puţin darnică, mai puţin largă la mână ca altădată. Fiecare se gândea întâi la el, la familia lui, şi la ce-o s-aducă ziua de mâine, cu toate că, de fapt, nimeni nu ştia ce-o s-aducă ziua de mâine.
    Him başa năzui să iasă cât mai repede din nelinişte.
    - Aveţi vreo poruncă nouă pentru noi?
    - Da. Avem. O poruncă nouă. Ne-a sosit acum, să tot fie un ceas, de la comandantul nostru.
    - Grea?
    - Nicio poruncă nu e uşoară.
    - Vom căuta s-o îndeplinim, zise cu un glas supus Him başa. Suntem învăţaţi să îndeplinim totdeauna poruncile stăpânirii.
    Jandarmul râse.
    - Foarte frumos din partea voastră, foarte frumos.
    Atât spuse. Pe urmă amândoi jandarmii priviră căruţele grele şi lungi, cu coviltir, corturile vechi şi răpănoase prin care cu greu izbutea să pătrundă ploaia, urşii legaţi în lanţuri şi cu belciuge de fier în nas, câinii pitulaţi pe sub căruţe, caii, măgarii şi catârii care păşteau ceva mai departe iarba aspră, uscată şi săracă a luncii.
    - Cam câte suflete sunt în şatra voastră?
    - Cu mic, cu mare, în şatra noastră se găsesc nouăzeci şi şase de suflete omeneşti, domnule, nouăzeci şi şase de suflete omeneşti. Altădată...
    Jandarmul tăcu. Tăcu şi numără în gând oamenii oacheşi. Se întoarse spre tineretul care-l însoţea şi-i spuse:
    - Ţine minte: În şatra lui Him başa trăiesc nouăzeci şi şase de suflete. Când ne întoarcem la reşedinţă să-mi aduci aminte să raportez chiar astă-seară la comandament. Nouăzeci şi şase de suflete: nici mai mult, nici mai puţin.
    Bulibaşa se ploconi încă o dată în faţa jandarmilor.
    - Să-mi fie cu iertare, domnule, trebuie să adaug spre ştiinţa dumneavostră, că în afară de aceste nouăzeci şi şase de suflete care se văd şi care pot fi numărate dintr-o ochire, în şatră se mai găsesc încă trei suflete.
    - Şi pe acelea de ce nu mi le-ai pus la numărătoare de la început?
    - Pentru că.... Pentru că sunt bolnave, domnule...
    Jandarmii râseră:
    - Şi de ce suferă sufletele bolnave?
    - De friguri, domnule, de friguri.
    - Şi unde zac?
    - În corturi, domnule, mai la umbră, în corturi.
    - Atunci, în şatra voastră se găsesc nouăzeci şi nouă de suflete?
    - Da, domnule, întocmai. Cu mic, cu mare, cu sănătoşi şi cu bolnavi, în şatra noastră se află nouăzeci şi nouă de oameni.
    Jandarmii râseră iarăşi. Acum se molipsi de râsul lor şi şatra.
    Încurajată de această veselie care părea a fi a tuturor, Arefa, nevasta lui Bud, ieşi în faţă. Avea burta la gură. Se bătu uşor pestea ea cu degetele şi zise râzând:
    - Şi cu ăsta de aici, peste o zi-două, vom fi o sută, o sută de suflete omeneşti...
    Mai ieşiră câteva tinerele din grămadă. Fiecare râse. Şi fiecare se bătu uşor cu degetele peste borţ:
    - Şi cu al meu, o sută unul.
    - Şi cu al meu, o sută doi.
    - Şi cu al meu, o sută trei.
    - După câte văd, spuse jandarmul mai în vârstă, până la toamnă veţi fi cam o sută douăzeci.
    - Da, întări Him başa, poate o sută douăzeci, poate mai mult de o sută douăzeci. Dacă trăiesc, oamenii se înmulţesc.
    Jandarmii se uitară unul la altul. Zâmbiră o clipă. Apoi zâmbetele pe pieriră şi feţele li se împietriră. Se întoarseră şi priviră şatra. Şi, deodată, lui Him başa îi zvâcni inima. Văzu - sau i se păru numai - că jandarmii se uită la el, la Him başa şi la oamenii lui, la toţi oamenii lui, ca la nişte morţi. „Nu, îşi zise Him başa în gând, nu se poate. Mi s-a părut. De ce să se fi uitat jandarmii aceştia la noi ca la nişte morţi? Suntem vii, suntem încă vii, şi vom fi... Vom fi... Până când vom fi vii? Asta e! Niciun om viu nu ştie până când va fi viu.”
    Supăraţi de roiurile de muşte care începuseră să dea ocol şi să-i pişte, caii jandarmilor se apucară să frământe pământul aspru şi tare cu picioarele şi să-şi clatine capetele. Jandarmii strânseră frâiele şi-i mai potoliră.
    - Uite care e porunca, bulibaşă. Vă strângeţi calabalâcurile şi peste un ceas-două, părăsiţi satul.
    Him başa, mirat, căscă gura. Numai la asta nu se aştepta. Jandarmul nu luă în seamă mirarea bulibaşei. Zise:
    - Ieşiţi în şosea şi o luaţi spre oraş. Porunca spune că trebuie să vă aflaţi acolo, la oraş, mâine în zori.
    - Şi de acolo încotro va trebui s-o pornim?
    - Nu ştiu, Him başa. Zău că nu ştiu. O să vi se spună acolo, la oraş, ce aveţi de făcut mai departe.
    - Nu s-ar putea să rămânem aici măcar o săptămână? V-am...
    Vru să zică „v-am mai aduce un plocon.” Jandarmul îi reteză vorba:
    - Peste un ceas, cel mult două, trebuie să plecaţi. Şi băgaţi-vă bine în cap: să nu cumva să încercaţi s-o luaţi pe alt drum. Mâine în zorii zilei trebuie să fiţi negreşit la oraş. O să fiţi aşteptaţi la barieră.
    - Porunca e numai pentru noi?
    - Nu, zise jandarmul. Porunca e pentru toate şatrele. Războiul...
    - Dar noi n-avem nimic cu războiul.
    - Voi n-aveţi nimic cu războiul. A adevărat. Se pare însă că războiul are ceva cu voi.
    Him başa stărui:
    - Nu s-ar putea... V-am...
    - Nu s-ar putea obţine cu niciun preţ amânarea. Ordinul e ordin. S-a înţeles, bulibaşă?
    - S-a înţeles, domnule.
    - Apăi, spuse jandarmul glumind, drum bun.
    Întoarseră caii şi plecară spre sat, tot aşa cum veniseră, la pas.
    Şatra tăcu şi după ce jandarmii îmbrăcaţi în straie albastre se depărtară, oamenii oacheşi se adunară iarăşi în jurul bulibaşei. Careva întrebă:
    - Ce miez poate să aibă porunca adusă?
    - Nu ştiu, zise Him başa. Vom vedea. Poate vom afla mâine, acolo, la oraş. Deocamdată mâncăm. După aceea o să strângem corturile. Păcat că le-am întins.
    - Mare nenorocire o să cadă pe capul nostru.
    - Ce să mai cadă? A şi căzut.
    - Ţineţi-vă tari, îi povăţui Him başa. O să aflăm mâine despre ce este vorba.
    În luncă se aprinseră focuri. Căldările de mămăligă aşezate desupra flăcărilor, pe pirostii, începură să fiarbă. Băieţandrii şatrei adunară caii, măgarii şi catârii, încălecară pe ei şi plecară spre sat să-i adape la vreo fântână. Alimut o chemă pe Kera. Fata veni alergând şi zăngănundu-şi salbele şi brăţările.
    - Hai să adăpăm urşii, noi doi, numai noi doi.
    - Hai...
    Urşii mormăiră și-și zăngăniră lanțurile. Clopotele satului sunară iarăși a mort și a jale. Amurgul se prăvăli sângeriu.
    Him bașa îl văzu venind dinspre sat pe Uj Hoțul. Ținea în brațe un purcel bălan și dolofan. Îl opri și-l întrebă:
    - De unde ai luat purcelul?
    - Din marginea satului.
    - L-ai cumpărat?
    - Nu, bulibașă. L-am furat.
    - Când o să te lași de furtișaguri, Uj?
    - Niciodată, bulibașă.
    - Mâine după ce ajungem la oraș, o să te supun judecății, Uj, zise Him bașa.
    Uj Hoțul rânji:
    - După ce voi mânca purcelul, poți să mă și bați, bulibașă...
    În sat câinii lătrau nebunește după urși și după câinii, caii, măgarii și catârii pe care-i adăpau pe la fântâni flăcăiandrii șatrei.

                                                      CAPITOLUL II

                            După ce adăpară urșii, Alimut și Kera se întoarseră la corturi. Kera se apucă să le dea urșilor de mâncare, Alimut se repezi să-l vadă pe Goșu.
    Îl găsi în cort, ghemuit pe un scăunaș, cu capul în mâini. Lisandra se afla întinsă pe rogojini. Muierile smochinite care intraseră în cort mai înainte îi curățaseră trupul cu pielea pleznită și crăpată, cu carnea mursecată și sfârtecată și i-l unseră cu alifii alinătoare. După aceea o lăsaseră goală, întinsă pe o pătură aspră. Ca să n-o bâzâie și s-o supere prea tare muștele, o acoperiseră cu o bucată mare de pânză albă. Acum carnea n-o mai durea și n-o mai ustura, dar și-o simțea arzând și zvâcnind. Se simțea peste măsură de ostenită și de sleită, de parcă toată ziua ar fi fost înjugată la jug greu și ar fi tras de una singură la plug.  Își ținea ochii închiși, respira ușor, încerca să doarmă și îi părea grozav de rău că nu reușește.
    Goșu avea și el trupul sângerat. Cele câteva lovituri pe care le primise de la Ariston îi crestaseră și-i înnegriseră și lui pielea. Nu primise să fie nici uns cu leacuri, nici oblojit. Văzându-l intrând pe Alimut, înălță fruntea. Auzise ceea ce vorbise Him bașa cu jandarmii. Zise:
    - Când trebuie să plecăm?
    - Peste un ceas, două.
    - O să mă duc să-mi adăp caii.
    - Nu e nevoie. I-au adăpat băieții. Dintr-o clipă în alta au să se întoarcă. Vrei să te ajut să-ți strângi cortul?
    - Nu. Ajută-l pe Ariston. E mai dărâmat decât mine.
    Auzind rostindu-se numele lui Ariston, Lisandra se scutură de starea de lâncezeală în care se afla și se ridică. Își potrivi părul lung și negru. Alimut îi văzut umerii plini, sfârtecați și zdrobiți de lovituri. Strânse din ochi. Lisandra îl întrebă pe Goșu:
    - L-ai biruit?
    - Da, îi răspunse bărbatul, însă nu l-am bătut chiar atât cât aș fi vrut.
    - Te hotărâsei să-l omori?
    - Poate, însă nu l-am omorât.
    Tăcu un timp. Pe urmă adăugă:
    - Cred că dacă-l omoram era mai bine și pentru el și pentru mine. Poate era mai bine și pentru mine.
    - Atunci de ce nu l-ai omorât?
    - Nu l-am omorât pe Ariston, pentru că...
    Tăcu. Nu-și duse mărturisirea până la capăt. Lisandra rosti aspră:
    - Dacă l-ai fi omorât, aș fi părăsit numaidecât șatra.
    - N-aveai dreptul s-o faci. Te-am cumpărat. Știi bine că i-am dat pentru tine lui Sedil bașa douăzeci de galbeni de aur, turcești, cu zimți.
    - Aș fi căutat șatra tatei și l-aș fi trimis să-ți dea galbenii îndărăt.
    - Vânzarea a fost făcută pe viață, așa că nici n-aș fi stat de vorbă cu Sedil bașa.
    - Tu nu înțelegi, omule, că eu nu pot să trăiesc fără Ariston?
    - Va trebui să te obișnuiești să poți.
    - De ce?
    - Pentru că nici eu nu pot trăi fără tine. E limpede, nu?
    - E limpede, și totuși nu e limpede, spuse Lisandra. Eu zic că pentru noi trei ar fi mult mai bine dacă te omora Ariston pe tine. Pe tine te-am fi îngropat aici, la marginea satului, iar eu m-aș fi măritat cu Ariston, aș fi trăit cu Ariston și aș fi fost fericită.
    Goșu nu-i răspunse. Umblă prin cort, găsi un cuțit cu lamă lungă și subțire și-l luă. Veni cu el în ușa cortului și-i încercă tăișul pe un fir de păr smuls din barbă. Spuse domol, aproape blajin:
    - O să vedem care din noi trei o să moară mai întâi. O să vedem noi. De altfel, Lisandro, eu unul nu mă grăbesc nici să mor, nici să mă las omorât. Nu mă grăbesc. De aceea nu l-am omorât astăzi pe Ariston: pentru că nu mă grăbesc. O să vedem noi.
    Alimut socoti că Goșu și Lisandra mai aveau poate de schimbat între ei și alte vorbe. Le ură noapte bună și-i lăsă singuri.
    Afară soarele scăpătase. Spre apus cerul era smeuriu. Băiețandri oacheși se întoarseră cu vitele de la adăpat și le legară de căruțe. Oamenii oacheși mâncară tăcuți și la repezeală. După aceea își adunară calabalâcurile risipite prin corturi și pe lângă corturi și le rânduiră în căruțe. Își strânseră și corturile.
    Între timp căzu deplină înserarea. Văzduhul deveni fumuriu, însă rămase tot neclintit, tot vâscos. Zăpușeala zilei scăzu. În adâncul cerului se arătară cele dintâi stele. Unii dintre oamenii oacheși înhămară la căruțe cai, alții înhămară catâri, alții măgari. Copiii și muierile se urcară în căruțe. Acolo se ghemui fiecare cum se pricepu și așteptă somnul. Bărbații oacheși plezniră din bice și îndemnară vitele la drum. Străbătură încet satul. Țăranii întârziați pe la porți se mirară:
    - De ce s-o fi grăbind șatra să plece? Abia venise și era vorba că rămâne în luncă cel puțin două săptămâni.
    - Poate i-au gonit jandarmii.
    - Nici n-au apucat bieții de ei să-și joace urșii.
    - Atâta pagubă! N-are să treacă mult și-are să vie altă șatră.
    Cele douăzeci și ceva de căruțe lungi, cu coviltir, ieșiră din sat, trecură pe lângă cimitir, și o apucară pe un drum larg, nepietruit, printre miriști de orz și secară, printre lanuri de grâu încă nesecerat și printre nesfârșite păduri de porumb. Urșii mergeau în urma căruțelor sunându-și lanțurile. Din când în când bătrânul urs Zazu mormăia și ursoaica Babaia se grăbea să-i țină insonul.
    Uneori, din lanurile înalte de grâu sau dintr-o porumbiște țâșnea și tăia speriat drumul șatrei un iepure gălbui și gras, cu urechile ciulite. Atunci voinicul Rob se năpustea asupra lui. Ceilalți câini se înșiruiau după el căutând să-l ajungă, să-l întreacă și să-și înfingă colții în ceafa vătuiului. Iepurele însă avea picioarele mult mai sprintene decât ale câinilor și până la urmă izbutea să se facă nevăzut.
    După ce lăsase satul în urmă drumul urcase o pantă lină și ajunsese în câmp.
    Câmpul!... Șatra îl cunoștea. Era neted ca masa și se întindea tot așa până în zare, ba chiar până dincolo de zare, către răsărit. Înserarea fumurie se topise și pierise de mult, făcând loc deplin nopții scurte de vară. Deși mergea agale, șatra se depărtase destul de mult de satul așezat lângă balta acoperită cu mari petice de lintiță verde și grasă. Totuși, dacă ar mai fi sunat clopotele satului, s-ar fi auzit cu destulă claritate. dar clopotele pentru morți nu sunau decât ziua. Noaptea, ca orice făptură, Dumnezeu dormea și nu se cădea să-i fie tulburat somnul nici măcar de clopotele bisericilor. Când Dumnezeu dormea îl păzea o întreagă oaste îngerească.
    Gândindu-se la aceste credințe ale oamenilor din ținutul pe care șatra lui îl străbătea, Him bașa râse în barbă. După părerea lui nu se afla pe nicăieri nici Dumnezeu, nici oști îngerești. Oamenii aceia îmbrăcați în albastru îi amintiseră de război. Știa și el, cum știa toată lumea, că de câtva timp era război. Acum însă se parea că războiul avea ceva cu șatra lui.
    Caii înaintau încet, târân în urma lor căruța grea cu coviltir. În căruță, ghemuită pe țoale, Oarba dormea ca de obicei somn iepuresc, iar Alimut...
    Dar pe unde rătăcea acum Alimut? Nu dormea în căruță și nici pe lângă căruță nu mergea. Tinerețe!... Tinerețe!...
    Alimut rămăsese în urma șirului lun de căruțe. Mâna urșii cu Kera, codana lui Calub. Him bașa se înțelesese mai demult cu Calub, ca în toamnă să i-o vândă pe Kera. Lui Alimut îi sfârâia inima după ea, iar fata nu arăta că nu-i place. Întreaga șatră de altfel era de părere că perechea se potrivea. Calub știa bine ce podoabă are la cort! Se bulguia la bani și-i ceruse preț mare lui Him bașa: zece galbeni de aur!
    - Nu crezi că-mi ceri cam mult?
    - Nu, Him bașa, nu e mai prejos ca Lisandra.
    - Să nu ne mai tocmim, Calub.
    Își strânseră mâinile.
    - Așa rămâne, cum ne-am înțeles.
    Nunta lui Alimut și a Kerei urma să țină cel puțin trei zile, iar la nuntă - el nu era oricine, el era bulibașă, fiu de bulibașă și nepot de bulibașă - avea de gând să cheme și alte șatre. Așa gândise și își împărtășise gândurile și planurile lui și Oarbei. Acum însă totul se răsturnase și el se întreba cu îngrijorare ce se va întâmpla până la toamnă cu el, cu nevasta, cu Alimut, cu cei șapte urși care erau partea cea mai însemnată din averea lui, și ce se va întâmpla până la toamnă cu ceilalți fii ai săi și cu întreaga-i șatră?
    Își aprinse luleaua. Supse câteva fumuri. Somnul, care era cât pe-aci să-l cotropească, îl lăsă în pace. Toate, toate ar fi fost cum ar fi fost. Toate ar fi fost bune, dacă nu și-ar fi arătat războiul fața.
    Războiul!... Lua-l-ar dracul să-l ia de război! Ce le cerea el oamenilor? Cum ce le cerea? Le cerea viața. Și unora le mai cerea și avutul. Atunci ce altceva voia să-i ceară lui și șatrei lui războiul? Fără îndoială că tot viața. De ce altceva trebuie să fi fost vorba... De ce anume?... O să afle. Chiar mâine dimineață o să afle. Acolo, la oraș, o să afle.
    Auzi uruit greu, de fiare vechi și un fluierat puternic. Trase de hățuri. La câteva sute de pași depărtare trecut prin fața căruței un tren de pasageri. Numai ochii mari și rotunzi ai locomotivei ardeau. Vagoanele parcă era toate încărcate cu morți și cu întuneric... Cu morți și cu întuneric...
    - Diii... Diii...
    Caii, care între timp se mai odihniseră, porniră. Trenul se îndepărtă alergând și peste puțin timp nu se mai văzu și nu se mai auzi. Căruțele grele și lungi, cu coviltire, trecură una câte una peste calea ferată și ajunseseră în șosea.
    Him bașa se uită pe cer. Carul mare, Carul mic, Cloșca... „E miezul nopții, își spuse. E tocmai miezul nopții. Ar fi bine să facem un popas, să se mai odihnească vitele. Vor fi ostenit și urșii. Poate va fi ostenit și Alimut. Cât despre Kera, drăcoaica aceea nu ostenește niciodată. Alimut o să aibă de furcă cu ea. Dar ce bărbat n-a avut de furcă în tinerețea lui cu propria-i nevastă? Nu mai departe decât acum! Cât pătimește Goșu din pricina Lisandrei! Și cât o să mai pătimească!”
    Deși nu ațipise nici măcar o clipă, se simți odihnit și sări sprinten din căruță. Trase caii la marginea șoselei și opri. Căruțele care veneau din urmă se opriră și ele. Careva întrebă:
    - Deshămăm?
    - Da, răspunse Him bașa, deshămăm și ne odihnim aici cam vreme de un ceas.
    Șatra deshămă caii, deshămă catârii, deshămă măgarii.
    Him bașa spuse:
    - Puteți să lăsați vitele să pască pe marginea șanțului, dar să aveți grijă să nu intre în porumb. Dăm de bucluc tocmai acum, când n-avem nevoie de așa ceva.
    Alimut se arătă și el cu urșii. Îi legă la șuștelul căruței și o apucă de mână pe Kera. Se depărtară de căruțe și se pierdură în întuneric.
    Câinii se vârâră sub căruțe, se întinseră pe labe și adormiră. Un măgar, în loc să pască liniștit, se apucă netam-nesam să zbiere. Zbieretul lui, când răgușit, când ascuțit, dar mereu urât, sparse liniștea întinderilor în țăndări.
    Blebe zise:
    - Ăsta e măgarul lui Uj Hoțul...
    Oamenii lăsară măgarul să zbiere, iar măgarul zbieră până se sătură de zbierat și se hotărî să tacă.
    Muierile și fetișcanele adormite în căruțe se treziră, se dădură jos, își ridicară fustele încrețite și își făcură nevoile lângă căruțe. După aceea se așezară pe marginea șanțului adânc și ierbos.
    Acum se auzi un altfel de uruit, un uruit înfundat, care nu se târa, ca al trenului, pe pământ, ci zbura sfărâmând văzduhul și apropiindu-se din ce în ce mai mult. Oarba ciuli urechile și se ghemui și mai bine pe maldărul de țoale din căruță, iar șatra ridică ochii spre cer să caute avionul. Nu-l găsi. Pilotul zbura cu toate luminile stinse, iar văzduhul era destul de întunecat. Sus, pe boltă, ardeau ca niște mici candele alburii, galbene sau verzui stelele cerului. Avinul se apropia, dar nu trecu mai departe în linie dreaptă cum se așteptau oamenii oacheși de lângă căruțe, ci începu să se învârtească pe deasupra capetelor lor în cercuri largi. Văzduhul, care întreaga zi și chiar și până la acest miez de noapte rămăsese neclintit și vâscos, vui și vui din ce în ce mai tare.
    - Caută ceva, spuse Him bașa, caută ceva și poate au să și găsească ceea ce caută.
    - Doar nu ne-or căuta pe noi!
    - Aș! Caută o gară! Se află pe aici pe undeva o gară. Iar în gară s-or găsi și trenuri cu muniții. Pentru noi... Pentru noi, cel puțin de data aceasta, nu e nicio primejdie.
    Uj Hoțul se băgă în sufletul bulibașei.
    - E aproape gara?
    - La doi-trei kilometri. Cel mult patru.
    - Nu-mi amintesc de ea.
    Pe când oamenii oacheși sporovăiau la marginea șoselei și priveau cu încordare în sus, în acea parte a cerului care vuia, ori li se părea că vuiește avionul, pocni ceva, și o umbrelă albă, uriașă, se defăcu. La o clipă numai pocni și se desfăcu și a doua umbrelă. Atunci dintr-o dată întregul câmp acoperit de miriști, de lanuri de grâu încă nesecerat și de vaste tarlale de porumb, se lumină aproape ca ziua. Șatra încremeni, cu gura căscată. Așa ceva încă nu văzuse. Cele două umbre pogorau lin și cu cât se apropiau de pământ cu atât lumina lor devenea mai albă, mai strălucitoare, mai puternică. Matahala nu se mai putu stăpâni.
     Vru să chiuie lung a frică și a mirare, însă din gâtlejul ei uscat nu ieși decât un fel de chelălăit jalnic, de javră ciomăgită. Uj Hoțul se ridică pe călcâie și o lovi cu dosul mâinii peste gură. Matahala răbdă izbitura și tăcu.
    Șatra, vrăjită, rămase mai departe cu ochii holbați la umbrele luminoase care pogorau... pogorau...
    - Frumoase, sunt nemaipomenit de frumoase! murmură Kera.
    Tocmai atunci însă de undeva din înaltul cerului întunecat porni vijelioasă în jos o șuierătură, una și încă una. Instinctiv oamenii oacheși se culcară și se pitulară pe iarbă, cât mai în adâncul șanțului. Mamele își traseră repede copiii sub ele și, sprijinindu-se pe genunchi și în coate, încercară să-i pună la adăpost sub trupul lor pentru cazul când s-ar fi ivit vreo primejdie. Borțoaselor li se umplură gurile de salivă acrișoară. Fiecare gândi: De nu m-aș speria. De n-aș lepăda copilul. De nu m-aș speria...
    Urșii se zbătură în lanțuri, mormăiră furioși și se ascunseră și ei sub căruțe. Întărâtat, Zazu o mușcă pe Babaia de ureche. De când îmbătrânise, ursul Zazu devenise greu de suferit. Se supăra și se înrăia din mai nimic.
    Ca trei trăznete năpraznice izbucniră una după alta trei explozii. Acum văzduhul vâscos se sfărâmă în mii și mii de șăndări și se cutremură. Cerul plin de stele se clătină ca un cort uriaș căruia i s-ar fi slăbit și i s-ar fi rupt dintr-o dată toate încheieturile. După aceea...
    După aceea urmă o liniște adâncă în care nu se mai auzi decât chelălăitul câinilor și uruitul greu, care uneori semăna cu un geamăt al avionului care se depărta repede, în direcția din care venise.
    În locul în care căzuseră bombele se înălțară flăcări zvelte, albe-gălbui, roiuri mari de scântei roșcate și vălătuci groși de fum, mai ales vălătuci groși de fum
    - Arde gata. Ori poate ard numai magaziile de grâne de lângă gară, spuse Him bașa.
    Se auziră și câteva împușcături. Mark întrebă:
    - Asta ce-o mai fi?
    Îi răspunse Him bașa:
    - Soldații de pază. Trag după avionul care s-a depărtat.
    Râseră. Unii râseră de bucurie că moartea, deși aproape, nu-i lovise pe ei, ci pe alții. Cine erau acei alții? Oameni erau. Oameni pe care șatra nu-i cunoștea. Alții, în care spaima nu se stinsese, râseră ca să-și acopere cu râsul clănțănitul dinților.
    - Bine c-a trecut primejdia...
    Goșu rămase tot timpul în căruță lângă maică-sa și lângă Lisandra. Cât ținu popasul la marginea șoselei, nu-l văzu nimeni. Și parcă era la mijloc un făcut, nu-l văzu nimeni nici pe Ariston. Căruțele celor doi bărbați tineri care se bătuseră cu harapnicele pentru Lisandra se aflau în convoi ceva mai în urmă și încheiau lungul șir de căruțe lungi cu coviltir.
    Grijuliu, Him bașa îl căută cu ochii pe Alimut. Nu-l găsi. N-o găsi nici pe Kera. Își spuse în gând: „Poate nebuni și tineri cum sunt, n-au văzut nici luminile aruncate din cer, n-au auzit nici exploziile. Grozavă e tinerețea!”
    După ce bombele explodaseră și aprinseseră gara și magaziile cu grâne de lângă gară, cele două umbrele albe își stinseseră luminile și căzuseră undeva, în lanuri, la întâmplare. Geamătul avionului nevăzut slăbi și se topi încet-încet în fumuriul miezului de noapte.
    Apoi întinderile deveniră tăcute și liniștite întocmai ca mai înainte, în afară de flăcările care pâlpâiau în gară scoțând fum gros și negru și scăpărând roiuri zglobii de scântei roșcate. Urșii și câinii se potoliră. Muierile oacheșe își luară copii în brațe. Câțiva scânciră și cei mai mărișori mărturisiră că li s-a făcut foame și cerură de mâncare.
    Auzindu-i, aproape toți oamenii oacheși ai șatrei băgară de seamă că și lor li s-a făcut foame, o foame ciudată, uscată, chinuitoare pe care nu o simțeau numai în stomac, ci în întreaga făptură. Căutară în traiste.
    Obișnuiți cu drumurile lungi prin ținuturi felurite, oamenii șatrei aveau întotdeauna la îndemână în căruțele lor traista cu pâine și brânză uscată, cu legături sănătoase de ceapă și usturoi și nu le lipseau nici butoiașele rotunde, boatele și fedeleșurile pline de udătură.
    Hulpavi și flămânzi de parcă nu puseseră nimic în gură de la venirea lor pe lume, mâncară în grabă pâine cu ceapă, până se săturară, iar setea și-o potoliră cu apa căldicică și sălcie din vasele de lemn. Nu se mai gândi nimeni la Goșu, la Ariston și la Lisandra.
    Seacă de puteri și tăcută, Lisandra zăcea lungită în căruță, pe țol. După ce-și deshămase caii, Goșu îi mânase ceva mai departe de șosea, pe o miriște de pe care abia fusese secerat și adunat grâul copt. Goșu rămase în preajma cailor. Se simțea acolo ceva mai bine decât la căruță unde putea veni unul sau altul, așa cum venise Alimut, să-l sâcâie cu cine știe ce întrebare neroadă. Îi era rușine de oameni, ca oricărui bărbat pe care nevasta l-a înșelat și stă gata să-l părăsească pentru altul.
    Răsări luceafărul dimineții și se uită, ca în fiecare seară, peste nesfârșirile cerului și peste întinderile pământului.Se răcori. În gară, flăcările, în loc să se micșoreze și să se stingă, se întețeau și creșteau tot mai înalte. Din când în când se auzeau venind dintr-acolo glasurile slujbașilor de la căile ferate și ale soldaților care se străduiau să stingă focul. Cuvintele însă ajungeau până la căruțele șatrei nelimpezi, greu de înțeles. Him bașa privi cerul și făcu în gând niște socoteli pe care numai el le cunoștea. După ce le încheie, zise:
    - Ar fi timpul să plecăm. Avem poruncă să ajungem la oraș în zori și trebuie să ajungem în zori. Nu avem de ce să ne punem rău cu stăpânirea.
    Se ridicară și plecară să aducă la căruțe, pentru a-i înhăma, caii, măgarii și catârii care pășteau liniștiți.
    Dinspre căruțele din coada convoiului se ivi un bărbat. Nu i se putea citi pe chip dacă e speriat sau vesel, însă se vedea că vine alergând cât îl țineau picioarele și bătând aerul cu mâinile. Când ajunse lângă Him bașa se opri. Gâfâia, voia să vorbească și nu izbutea. Mai-marele șatrei îl recunoscu și-l întrebă:
    - Ce-i cu tine, Ferdic? Ce ți s-a întâmplat?
    Omul bărbos, pletos și mustăcios ca toți ceilalți bărbați ai șatrei, își trase sufletul și spuse pripit:
    - Zara... Nevastă-mea... Zara...
    - Ei! Ce cu Zara? Ce i s-a întâmplat?
    - Au apucat-o chinurile facerii.
    Him bașa se bucură:
    - Așadar până la ziua o să fim o sută, Ferdic!
    Ferdic își șterse fața de nădușeală - strașnic alergase - râse fericit și-și arătă dinții mari, albi, sănătoși.
    - O sută o să fim, bulibașă, o sută în cap.
    Him bașa însă își aduse aminte de ordinul jandarmului și se întunecă la chip.
    - O să întârziem. N-o să putem ajunge la oraș în zori. Dacă nașterea nu va fi ușoară, nu vom putea ajunge la timp la oraș.
    Muierile șatrei, care auziseră schimbul de vorbe dintre Ferdic și bulibașă, se repeziră spre căruța lui Ferdic. Alta le spuse celorlalte, care își țineau copiii în brațe sau pe lângă poale:
    - Repede! Să dăm și noi o mână de ajutor, să încălzim o căldare de apă.
    Sunându-și mărgelele de sticlă de la gât, fetișcanele se năpustiră spre miriștea unde-și păștea Goșu caii și se apucară să adune balegă uscată, scaieți și ciulini, paie și buruieni veștede. La bărbatul Lisandrei, fie că nu-l văzură, fie că nu vruseră să-l vadă, nici nu se uitară. Săritoare, Matahala aduse o căldare și niște pirostii. Blebe veni cu un butoiaș de apă. Umplură căldarea și o așezară pe pirostii.
    Nu trecu mult și focul, hrănit cu ierburi uscate și cu scaieți, începu să-și pâlpâie aripile.
    - Dar n-avem voie să aprindem noaptea focuri în câmp, zise Vuz. O să dăm de bucluc.
    Altul îi răspunse:
    - La gară arde un foc mult mai mare. Dacă o să auzim zbârnâind un avion, o să stingem focul. Însă în noaptea asta nu cred să mai vie vreunul.
    În viața din acea noapte a șatrei se ivise ceva neașteptat. Bombardamentul adusese mai devreme ceasul nașterii pentru copilul Zarei. Zara se chinuia să nască. Șatra era nevoită să rămână pe loc. Șatra se adună, ca de obicei în asemenea împrejurări, cu mic, cu mare, în jurul căruței lui Ferdic. Babele aduseră de undeva o cergă și-o întinseră pe fundul șanțului. Pe urmă o scoaseră pe Zara din căruță și-o lungiră pe cergă. Berda spuse aproape poruncitor:
    - Aici e treabă de muieri, așa că... bărbații și copiii să spele putina. N-au ce vedea.
    Bărbații se supuseră asprei porunci și plecară. Se duseră ceva mai departe, se așezară pe marginea șoselei și se apucară să-și alunge somnul cu fum acru de tutun. Copiii însă rămaseră pe lângă muieri, se ascunseră pe după fustele lor și priviră ceea ce era de privit: muierea lungită pe cergă, descinsă, cu poalele ridicate, zbătându-se, urinând de durere, scâșnind și gemând.
    - Grăbește-te, moașă... Grăbește-te, moașă...
    Ferdic era acela care se ruga de moașă cu glas tremurător, umilit.
    - Grăbește-te, moașă... Grăbește-te, moașă...
    Fialca, bătrâna moașă a șatrei, râdea.
    - De ce să mă grăbesc, mă? A? De ce să mă grăbesc? Până să nască, mai va. Abia acuma au apucat-o durerile.
    - Grăbește-te, moașă. Te rog, moașă...
    - Iacă, am să mă grăbesc, dar nu-mi place să te amesteci în treaba mea.
    Se spălă pe mâini cu apă fiartă și cu săpun, se apropie de Zara și se răsti la ea:
    - Ei! Nu mai geme atâta și nu te mai zvârcoli. Te doare? Știu că te doare, dar n-o să mori tu dintr-asta. Eu am născut de paisprezece ori și n-am murit.
    Râse:
    - Da, da, de paisprezece ori am născut și-aș mai naște și-acuma, dacă...
    Zara n-ar fi vrut nici să geamă și nici să țipe n-ar fi vrut, dar durerile care-i tăiau și-i sfârtecau măruntaiele erau prea adânci ca să le poată stăpâni. Moașa adăugă:
    - E adevărat că întâia naștere e cea mai grea, dar de, ce să-i faci! n-ai ce-i face, maică! Facere fără dureri încă nu s-a pomenit... Încă nu s-a pomenit...
    Lăsă glumele de-o parte. Mirosul îi spuse că nu-i a bine. Îngenunche lângă femeie, îi ridică fusta și cămașa lungă pe care o purta pe dedesubt și începu s-o pipăie și s-o cerceteze. Zara gemu greu. Moașa nu-i luă în seamă gemetele. Se răsti încă o dată la ea, o ocărî și-o amenință cu bătaia. În timp ce-o ocăra din ce în ce mai tare și-i spunea că are s-o deznoade în bătăi dacă nu tace, o pipăia și-o cerceta îndelung. Pe măsură însă ce-o pipăia și o cerceta, moașei îi pierea pofta de pălăvrăgeală. Până la urmă fața bătrână și zbârcită a moașei se aspri și se schimonosi. Acoperi pântecul Zarei și șopti:
    - Naștere grea. Blestematul de plod vine pe lume cu picioarele înainte...
    Cuvintele moașei trecură șoptite din gură în gură...
    - Copilul Zarei vine cu picioarele înainte...
    - Vine cu picioarele înainte...
    - Nu-i a bine... Nu miroase-a bine... Vine cu picioarele înainte...
    Nenorocoasa știre ajunse și la Ferdic. Bărbatul oacheș și tânăr, care abia aștepta să devină tată, își prinse capul între mâini și se apucă să-l strângă de parcă ar fi vrut să și-l turtească.
    Luceafărul roșcat al dimineții se înălță. Văzduhul se limpezi. Gemetele și țipetele Zarei se întețiră. Urșii mormăiră. Ursul Zazu o mușcă iarăși de ureche pe ursoaica Babaia. Voinicul câine Rob urlă a pustiu, iar ceilalți câini, speriați parcă, se mulțumiră numai să scâncească.
    Zarva de lângă căruța lui Ferdic ținu multă vreme, iar unora dintre oamenii oacheși li se păru că ține de o veșnicie. Când răsări soarele copilul veni pe lume, însă veni mort. Și cum nu-i plăcu să se ducă singur pe celălalt tărâm, o luă cu el și pe Zara.
    Du-te, copile, du-te departe,
    Du-te cu moartea în moarte,
    Ușurel, încet, ușurel,
    Du-te și tu, mumă, cu el,
    Du-te și tu, mumă, cu el...
    Ferdic nu mai avut putere nici măcar să plângă. Se ținu aproape tot timpul cu mâinile de cap și se uită în jurul lui năuc.
    Pe copil șatra îl înfășură în niște petice și-l îngropă adânc în albia șanțului. Oamenii oacheși bătătoriră pământul cu picioarele și deasupra țărânei aruncară un maldăr de iarbă.
    Pe Zara o întinseră în căruță. Șatra înhămă caii, măgarii și catârii, și căruțele lungi, cu coviltire, o porniră la pas spre oraș. Când trecură pe lângă gară, nu văzură nici magaziile, nu văzură decât niște grinzi și niște grămezi de dărâmături care fumegau. Câțiva soldați se culcaseră la umbră sub niște salcâmi strâmbi și ghimpoși și se lăsaseră pradă somnului. Unul singur da târcoale maldărelor de moloz care mai fumegau, de parcă s-ar fi temut să nu vină careva și să fure cenușa aceea fierbinte și netrebnică.
    În urma lungului șir de căruțe cu covlitir, Alimut și Kera mânau urșii. Ochii le erau veseli iar fețele trase, din pricina scurtei nopți de vară în care nu avuseseră timp să doarmă. Alimut zise:
    - Tu, fată, ai să-mi naști doisprezece copii, pentru că doisprezece copii a avut bunicul meu căruia șatra îi spunea Alimut cel Gros și care, dacă n-ar fi fost tăiat cu cuțitele de niște hoți de cai, ar fi trăit, poate, și acum.
    - Doisprezece am să-ți nasc, Alimut, nici mai mulți, nici mai puțini, ci tocmai doisprezece.
    - Dacă vei putea să-mi naști mai mulți, n-o să mă supăr.
    Râseră. Râseră și se lipiră unul de altul.
    Ariston sta cocoțat pe capra căruței și mâna caii. Pe trupul lui sângerat și sfârtecat de harapnicul lui Goșu se adunaseră muștele și începuseră să-l sâcâie și să-l ciupească. Înjură printre dinți, se întoarse, luă o cămașă din căruță și o îmbrăcă. Pânza de cânepă, zgrunțuroasă, îi întărâtă piele care-l ustura de moarte, însă i-o apără de ciupiturile muștelor și se simți mai bine. Flutură biciul și izbi caii:
    - Dii! Dii... Dii, gloabă!...
    Înaintea căruței lui Ariston se afla căruța lui Goșu. Parcă dracul pe potrivise pe toate! Bărbatul Lisandrei mâna și el caii. Și pe el îl ciupeau roiurile de muște, însă era prea afundat în gânduri, și gândurile erau toate încâlcite, ca să se sinchisească de ele.
    Câmpurile pe care le străbătea șoseaua se întindeau netede până la marginea zării. Văzduhul era, tot ca în ziua care trecuse, încremenit, alburiu, vâscos.
    Mai înainte, când soarele nu se înălțase prea mult deasupra pământului, ciocârliile umpluseră văzduhul de cântece. Acuma însă ciocârliile își isprăviseră și zborurile și cântecele și se pitulaseră prin ierburile înalte și dese ale răzoarelor. Cerul ar fi rămas cu desăvârșire pustiu dacă din când în când n-ar fi fost brăzdat de ulii, de ereți, de hultani.
    - Pit-palac! Pit-palac! Pit-palac!...
    „Cântă prepelițele, își spuse Goșu. Ascunse sub tufele mărunților măceși, prepelițele nu simt zăpușeala și cântă întruna, cântă până ostenesc.” Își aduse aminte că prepelițele, acum, în miezul verii, sunt grase. Dacă le prinzi, le jumulești de fulgi, le scoți măruntaiele și le frigi în frigare, la foc domol - sunt grozav de gustoase. I se făcu poftă de prepelițe fripte și-i lăsa gura apă. Își linse buzele și i se păru ciudat că la atingerea salivei îl dor și îl ustură. A, da! Și le mușcase și și le sfârtecase singur, seara trecută, când o bătuse pe Lisandra cu harapnicul și când se luptase, după legile și după obiceiurile străvechi ale șatrei, cu Ariston. Degeaba o biciuise pe Lisandra și tot degeaba îl hărtănise cu harapnicul pe Ariston.
    Lovi caii cu biciul, îndemnându-i astfel să lungească pașii și se întoarse spre nevastă-sa. Spre mare lui mirare se auzi spunând:
    - Lisandro, îmi pare rău c-a murit Zara. Îmi pare rău de ea și-mi pare rău de bietul Ferdic. A rămas singur. Mai bine trăia Zara și mureai tu, Lisandro.
    Muierea, care zăcea stropșită și mursecată toată în căruța lungă, auzi cuvintele rostite încet și cu glas de om potolit care și-a sărat inima, ale bărbatului ei, însă nu găsi potrivit să-i răspundă. Dacă sta strâmb și judeca drept, poate Goșu avea dreptate. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi murit ea și ar fi trăit Zara. Atunci pentru ea totul s-ar fi sfârșit. Nu i-ar mai fi sfârâit inima după Ariston. N-ar mai fi suferit. Pentru că, oricum, ea, fără Ariston, n-avea de ce să mai trăiască. Iar șatra era alături de Goșu, și Goșu, tare pe dreptatea lui, nu voia să i-o lase lui Ariston. Poate ar fi fost mai bine dacă ea, Lisandra, ar fi murit, și ar fi trăit Zara și copilul Zarei.
    Dar nu totdeauna lucrurile se întâmplă după cum vrea omul să se întâmple. Nimeni nu poate muri în locul altuia și nimeni nu poate trăi în locul altuia. Fiecare om, oacheș sau neoacheș, își are viața lui și, de asemenea, fiecare om își are moartea lui. Atunci de se să fi murit ea în locul Zarei și de ce să fi trăit Zara în locul ei, al Lisandrei?
    Carnea mursecată și zdrobită o duru adânc. Se încrânceră și se aspri:
    - Ba eu zic, Goșule, că ar fi fost mai bine dacă mureai tu. Să fi murit tu și eu să fi rămas să trăiesc cu Ariston. Pentru că, omule, ție trebuie să-ți intre bine în cap, că eu fără Ariston nu pot să trăiesc, că eu fără Ariston nu mai am la ce să trăiesc și nici nu vreau să mai trăiesc.
    - Dar eu... Eu nu sunt nimic pentru tine?
    - Ba da, Goșule, ești. Pentru mine tu ești povară. Pentru mine tu ești piedică. Din pricina ta nu pot eu să-mi trăiesc viața așa cum aș vrea, așa cum mi-e drag s-o trăiesc și lângă cine mi-e drag.
    Un val de salivă acră umplu gura lui Goșu. Bărbatul scuipă. Acreala însă îi rămase lipită de fălci și de limbă și își dădu seama că dintr-o dată îi pierise pofta de prepelițe grase, fripte în frigare la foc domol. Îi pieri până și pofta vieții, însă aceasta din urmă nu fu chiar de tot. Pe undeva mai dori să trăiască și să se bucure cât de cât de viață.
    Viața!... Ce era viața? Ce dracu mai era și viața?...
    - Di... Dii... Dii, gloabă!...
    Poate că viața era mers... Poate era ham... Poate era gloabă... Gloabă colestivă. Gloabă urduroasă...
    - Dii!... Dii, gloabă!...
    Căruțele șatrei fură ajunse din urmă de o coloană de camioane deschise, militare, încărcate cu soldați. Soldații stăteau pe niște bănci de lemn, se înghesuiau unii în alții și se sprijineau în armele pe care le țineau strânse între genunchi, cu țevile în sus.
    Ajunse în dreptul căruțelor șatrei, camioanele își încetiniră mersul. Soldații își întoarseră fețele arse de soare și tăbăcite de vânt către șătrari. Careva dintre ei întrebă:
    - Ei, încotro, vitejilor? Nu cumva mergeți și voi la război să ne dați o mână de ajutor?
    - Nu, răspunse Blebe. Noi nu ne ducem la război. De altfel nici nu știm să umblăm cu puștile.
    Soldații făcură cu ochiul fetișcanelor oacheșe care mergeau pe jos, pe lângă căruțe, târându-și picioarele desculțe prin pulberea alburie și fierbinte a șoselei și le chemară să se urce în camioane și să se așeze pe genunchii lor.
    Fetișcanele își sunară mărgele de sticlă și le făcură semn din cap că nu. Una le răspunse:
    - Avem noi băieții noștri. Ce să căutăm la voi?
    Glume pipărate, de cazarmă, urmară una după alta. Șoferii se plictisiră, apăsară pe acceleratoare și camioanele începură iarăși să alerge zgomotoase, lăsând în urmă nori de praf și un miros greu și înțepător de benzină.
    După ce nu se mai văzură și nu se mai auzi nici zgomotul ritmic al motoarelor, Goșu se întoarse spre Lisandra.
    - Nu, Lisandro, n-ar fi fost bine dacă aș murit eu. Bine ar fi fost numai dacă murea Ariston. Ai fi rămas la mine, nu te-ai mai fi gândit la el și cu timpul l-ai fi uitat. Zău, l-ai fi uitat chiar de tot. Mai curând sau mai târziu viii îi uită pe cei morți. Îi uită de tot, chiar de tot îi uită. Iar morții nu se supără că sunt uitați. Știi? După ce moare omul nici nu se mai supără, nici nu se mai bucură.
    - De rămas, aș fi rămas la tine, Goșule, cum ar rămas și acum, când Ariston trăiește, dar de uitat n-am să-l uit pe Ariston niciodată. Auzi tu, Goșule? Pe Ariston, fie că moare, fie că trăiește, eu de uitat n-o să-l uit niciodată. Dar să știi, Goșule, că dacă moare Ariston, mor și eu. Fiindcă eu, Goșule, fără Ariston nu mai am pentru ce să trăiesc.
    Și repetă încă o dată și încă o dată, cu o încăpățânare pe care până atunci Goșu nu numai că nu i-o cunoscuse, dar nici măcar nu i-o bănuise:
    - Pentru că eu fără Ariston nu pot să trăiesc. Pentru că eu fără Ariston nu am la ce trăi.
    Goșu simți că-l cuprinde o sete grozavă, cum nu mai simțise niciodată până atunci. I se uscă gura. Buzele sfârtecate îl durură. Îl ustură limba. I se aprinseră măruntaiele. Își spuse că, dacă s-ar afla acum lângă o fântână și ar sorbi-o toată din câteva înghițituri, tot nu s-ar sătura și setea tot nu i s-a potoli.
    - Lora, dă-mi plosca.
    - E plină cu rachiu.
    - Tocmai de-aia.
    Soră-sa căută plosca. O găsi prinsă de loitră, sub coviltir.
    - Ține-o! Dar ar fi bine să nu bei mult.
    - Am să beau până o să-mi treacă setea.
    Bătrâna mamă a lui Goșu spuse fetișcanei:
    - Lasă-l! Lasă-l să bea cât vrea. Rachiul e tare și o să-i facă bine.
    Goșu destupă plosca și o duse la gură. O păstră la gură până nu mai rămase în ea nicio picătură. I se păru că dintr-o dată trupul i s-a schimbat în flăcări. Setea i se stinse cu totul. În aceeași clipă i se stinse văzul. În clipa următoare își pierdu auzul. Își încordă atenția și se chinui să audă pașii domoli ai cailor și scrâșnetul căruțelor pe nisipul mărunt, acoperit cu pulbere fierbinte și alburie. Nu auzi nimic. Căzu pe spate. Soră-sa, care se aștepta la asta, îl prinse în brațe, îi descură mâinile din hățurile pe care le ținea și-l trase în căruță. Bătrâna îi făcu loc. Lisandra se simți și se stârci și ea într-un colț. Lora luă locul lui Goșu în față. Prinse hățurile, ridică biciul și izbi ușor caii.
    - Dii... Dii, gloabă!...
    Caii se scuturară de lene și de osteneală și se întinseră mai cu spor la drum, până ajunseră cu botul aproape de șușlețul căruței carei își ținea rândul înaintea lor. Caii acelei căruțe îi mâna Ferdic.
    Căruța lui Ferdic mergea încet, la fel ca toate celelalte căruțe, însă se vedea de departe că ea duce ceva greu, un mort. Morții sunt mai grei decât viii sau cel puțin așa li se par oamenilor.
    Întinsă pe o cergă în fundul căruței, și cu fața acoperită cu o bucată de pânză aspră, de cânepă, Zara se legăna la fiecare zdruncinătură și capul i se bălăbănea la întâmplare când într-o parte, când în alta. Maică-sa ostenise, din pricina nesomnului, și picotea cu capul în piept, mai spre spatele căruței, sub coviltirul negru și ușor boltit. După moartea Zarei, tatăl lui Ferdic nu mai vrusese să se urce în căruță. Spusese că nu-i place să meargă sub același acoperiș cu moartea, pusese samarul pe un catâr, încălecase pe el și acum venea încet după șirul de căruțe care se târau iavaș-iavaș către orașul care încă nu se vedea în zare.
    Mergând călare pe catârul Mumu, ochii bătrânului erau prinși aproape tot timpul de cei șapte urși roșcați care-și sunau lanțurile în urma ultimei căruțe. În fruntea cetei păroase și mormăitoare se aflau ca de obicei bătrânul Zazu și bătrâna Babaia. Mai ales aceștia doi erau bogăția lui Him bașa și mândria șatrei.
    - Mai rar șatră să aibă urși ca șatra noastră...
    Ursul Zazu se pricepea să joace după sunetul dairelei fără să-și încurce pașii, ori să și-i miște, cum făceau ceilalți, alandala. Știa să calce omul bolnav pe spinare și să se lase greu pe spatele lui numai atâta cât trebuia. Și mai știa ursul Zazu să umble în două picioare, cu o căciulă ținută cu fundul în jos, în labă, să treacă din om în om, să-și încline capul și, mormăind, să cerșeascăă un gologan, doi pentru osteneala jocului. Cât o privea pe ursoaiaca Babaia își avea și ea meritele și drepturile ei. O! Ce minunat arăta ea cum se poartă mireasa cu ginerele în prima noapte petrecută împreună!
    Mireasă! Fiecare femeie a fost o dată în viața ei mireasă!
    Morții nu mai văd, morții nu mai aud, morții nu se mai bucură și nu se mai supără. Zara e moartă. Însă acum un an, nu mai mult, și-a avut și Zara noaptea ei de mireasă. De atunci, din acea noapte și până azi în zori, când și-a dat duhul, Zara a fost fericită. Poate și Ferdic a fost fericit. Iar azi, în zorii zilei, totul s-a sfârșit. Acum Zara se legăna moartă în căruță, iar Ferdic mâna caii la pas.
    Ce-o fi moartea? Moarte, ce să fie! Moartea nu e nimic altceva decât moarte!
    Soarele s-a ridicat mult deasupra orizontului. Șesul nesfârșit parcă a luat foc. Zăpușeala a crescut. Le apăsa tuturor piepturile.
    Zara a fost fericită. Poate și Ferdic a fost fericit.
    Fericirea! Ce-o fi fericirea?
    Catârul se ține cu pași mărunți după lungul șir de căruțe care merg spre răsărit. Caii, măgarii și catârii șatrei nu știu de război. Nici urșii șatrei nu știu. Nici câinii șatrei nu știu. Dar oamenii de pretutindeni, oacheși și neoacheși, știu.
    - Dii!... Dii, Urecheatule... Diii!... Dii!
    Catârul își lungește pașii. Omul care îl îndeamnă la mers se gândește la fericire. Merge călare pe catârul Mumu și se gândește la fericire.
    - Ce-o fi fericirea?

    Fericirea!...
    Fericirea e o pasăre,
    Dar nu o pasăre ca oricare alta.
    O pasăre plăsmuită din pulbere de aur,
    Din pulbere de aur.
    Pasărea aceasta
    Vine de undeva, de departe,
    Vine și ți se așează pe umăr,
    Pe umărul stâng,
    Deasupra inimii
    Ți se așează pasărea fericirii.
    N-o vezi.
    O simți numai.
    Iar dacă vrei s-o prinzi, nu poți s-o prinzi
    Nu poți s-o prinzi
    Nici cu mâna,
    Nici cu lațul.
    Cu niciun fel de capcană
    Nu poți s-o prinzi.
    Uneori pasărea fericirii
    Îți stă pe umăr mai mult,
    Alteori mai puțin.
    Și când îi vine ei să plece, pleacă.
    Zboară și se pierde în văzduh,
    Poate chiar se topește în văzduh,
    Nu știe nimeni.

    Pe umărul stâng al Zarei pasărea plăsmuită din aur a întârziat un an. Și tot vreme de un an a întârziat pasărea plăsmuită din aur și pe umărul stâng al lui Ferdic.
    Fiecare om și-a avut un timp, când pasărea de aur, venită nu se știe de unde și pe urmă pierită nu se știe unde, a poposit pe umărul lui.
    Fiecare om?
    Nu. Pe umărul multora din oamenii șatrei nevăzuta pasăre a fericirii nu s-a așezat niciodată... niciodată...
    Și pe umărul multora din oamenii care locuiau prin satele și prin orașele acelea lângă care ei își găseau pentru câteva zile ori pentru câteva săptămâni loc de sălaș, de asemenea, nevăzuta pasăre a fericirii nu poposise niciodată... niciodată...
    Catârul înaintează cu pași mărunți pe șoseaua prăfoasă. Cioca-cioca... Cioca-cioca...
    Bătrânul Uzet se gândește iarăși la noră-sa. Acum Zara e moartă. Nu mai râde. Nu mai vorbește. Nici măcar  nu mai gândește. În timp ce moașa Fialca o chinuia să-i scoată copilul și ea zăcea aproape în nesimțire îmbătată cu rachiu vechi și tare, sângele i s-a scurs din trup.

    Ce-o fi viața?
    Poate viața o fi sângele acela viu
    care-i umblă omului prin trup!
    Nu mai ai sânge,
    nu mai ai viață.
    Nu. Viața trebuie să mai fie și altceva,
    nu numai sânge.
    Poate viața o fi o flacără,
    o flacără albă,
    o flacără gălbuie,
    o flacără roșie.
    Cine-o aprinde și de ce-o aprinde?
    Cine-o stinge și de ce-o stinge?

    - Dii!... Dii, Urechiatule!... Dii!... Dii!...
    Goșu doarme. Duhnește a rachiu, sforăie, mormăie în somn.
    Lisandra îl privește. Dacă ar muri Goșu, ea ar rămâne cu Ariston și și-ar găsi fericirea. Dar Goșu nu moare. Goșu nu moare, pentru că nu are de ce muri. Lui Goșu îi place viața. Goșu vrea să trăiască. Dar de ce vrea el să trăiască? Goșu vrea să trăiască, pentru că trage nădejde că ea îl va uita pe Ariston, că ea nu se va mai gândi la Ariston, că ea nu-l va mai dori pe Ariston, că ea nu se va mai întâlni cu Ariston. Atâta timp cât Goșu se va hrăni cu această nădejde, el va trăi și se va îndârji să trăiască. Orice om care se hrănește cu o nădejde trăiește, se agață de viață cu toate puterile și trăiește. Ea, Lisandra, va trebui să se poarte în așa fel cu Goșu, încât el să vadă că nu mai are pentru ce se hrăni cu nădejdi.
    Bătrâna mamă a lui Goșu, din fundul căruței unde stătea ghemuită, aude totul, simte totul, privește totul de parcă n-ar fi oarbă. Știe că fiul ei este beat-turtă și că doarme dus, cu trupul încă plin de vânătăi, de rupturi și de sânge închegat și uscat. Oarba este mai ales atentă de ceea ce se întâmplă cu nora ei. Îi pătrunde și-i înțelege toate gândurile care i se învârtesc în cap, de parcă Lidandra le-ar rosti cu glas tare și ea le-ar auzi.
    - Tu, noră, zice, tu vrei ca fiul meu să moară. Te vrei să rămâi singură cu Ariston și să trăiești cu el.
....................................................................................