Șatra, Zaharia Stancu

.................................................................................
                                             2-9

                    Lisandra surâde. Tace. Surâde. Și-și spune că bătrâna ar face bine dacă și-ar ține gura. Bătrâna însă nu-i dă pace. O sucălește mai departe:
    - Tu noră, tu i-ai pus gând rău fiului meu. Tu vrei să mi-l omori pe Goșu.
    Acum Lisandra tresare. Într-adevăr, în timp ce surâdea și se uita la omul beat și adormit, se întreba cum ar face ea să scape mai curând de Goșu. Să-i dea să bea fiertură de ierburi otrăvite? Să-i înfingă, atunci când Goșu va dormi somn adânc lângă ea, o andrea, în inimă? Nu-i era greu să-i amestece câteva picături dintr-o anumită fiertură în rachiu și nu-i era greu nici să-i străpungă inima cu andreaua. Atunci însă ar trebui ca atât ea cât și Ariston să părăsească șatra. Oamenii oacheși care își părăsesc șatra nu sunt primiți de nicio altă șatră.
    Să fugă cu Ariston, să caute undeva de lucru și să trăiască într-o altă lume decât a lor. Ariston n-ar fi în stare să îndure viața într-o altă lume decât a șatrelor. Nici ea n-ar fi în stare să îndure. S-ar usca amândoi, s-ar smochini, ar pieri cu zile de dorul cătuțelor lungi, cu coviltir, de dorul drumurilor nesfârșite, de dorul...
    - Tu noră, de ce nu-mi răspunzi la ce te-am întrebat?
    - Ba am să-ți răspund, soacră. Cinstit am să-ți răspund. Mie nu-mi place fiul tău. Mie îmi place Ariston și vreau să-mi trăiesc viața alături de Ariston și cu Ariston, numai cu Ariston.
     - Dar altădată fiul meu ți-a plăcut. Acum de ce nu-ți mai place?
    - Fiul tău nu mi-a plăcut niciodată. Cred că tu, care le știi pe toate, ai știut-o și pe asta: fiul tău nu mi-a plăcut niciodată.
    Văzduhul începu iarăși să viuască, însă vuietul care se auzea acum nu se asemiua cu acela pe care șatra îl auzise în timpul nopții. Era un vuiet ușor, repezit și subțire. Oamenii oacheși săriră din căruțe și opriră caii. Femeile și copii se năpustiră și se ascunseră în șanțul șoselei. Din când în când câte unul din ei sălta capul și se uita curios și speriat spre cer.
    Două avioane mici, cenușii, se iviră la marginea zării, venind tocmai dinspre orașul către care se îndrepta șatra. Soarele, care acum se afla aproape de cumpăna cerului, le năpădea cu lumina lui puternică și le îmbrăca într-o sclipire stranie. Avioanele zburau jos de tot. Uneori ai fi zis că sunt gata să reteze cu aripile lor vârfurile înalte și albicioase ale lanurilor de porumb. Trecură ca fulgerul peste căruțele șatrei și se depărtată.
    Oamenii oacheși se dezmeticiră și le priviră din urmă. Le văzură pierzându-se în cealaltă zare lăptoasă. Văzduhul mai vui un timp. Pe urmă tăcu și deveni iarăși încremenit, greu, vâscos.
    Un bărbat scund, lat în spate, cu pălăria dată pe ceafă și purtând în mân un ciomag lucios și noduros, ieși dintr-un lan de porumb, se uită de-a lungul șoselei să vadă dacă mai vin și alte căruțe și, după ce se încredință că și într-o parte și în alta șoseaua rămâne pustie, înaintă spre Him bașa. Și după ce râse, spuse:
    - V-ați speriat degeaba. Avioanele de felul ăsta nu trag în noi.
    Him bașa știa cât mai are de mers șatra lui până să ajungă la oraș, dar, ca să-i facă bărbatului care le ieșise în drum pe plac, îl întrebă:
    - Omule, mai e mult până la oraș?
    - Să tot fie preț de două ceasuri, dacă o să mergeți tot la pas.
    - Nu ne grăbim, zise Him bașa. Avem drum lung de făcut și nu se grăbim. Nu vrem să ne ostenim și să ne sleim animalele înainte de a ajunge acolo unde trebuie să ajungem.
    - Apăi, nici nu trebuie, zise omul.
    Unii dintre șătrari se urcară în căruțe, alții rămaseră în șosea, cu gândul să meargă pe lângă căruțe și să-și mai dezmorțească picioarele. Him bașa ridică biciul să-și îndemne caii la drum. Omul mărunt se aspri la față, se așeză înainte cailor și zise:
    - Înainte de a pleca, trebuie să-mi dați ceva de-ale gurii. Petru min și pentru prietenii mei care se ațin pe-aici, pe-aproape.
    - Și dacă n-avem?
    - Ceva trebuie să aveți.
    - Și dacă nu vrem?
    - Trebuie să vreți. Avem nevoie de ceva de-ale gurii. Nu înțelegeți?
    - Ba înțelegem.
    - Atunci?
    - Cam câți sunteți?
    - Numai șapte.
    Him bașa se întoarse și șopti ceva. Din fundul căruței cu coviltir i se întinseră două pâini mari, rotunde, negre și uscate ca piatra. Le luă și le dete omului îndesat, cu ciomag. Omul îi mulțumi. Him bașa îl întrebă:
    - Și cum e pe acolo?
    Vru să spună „pe acolo de unde ați fugit”, dar se răzgândi. Omul mărunt înțelese și zise mâhnit:
    - Rău. Pe acolo nu poate să fie decât rău. Mor oamenii ca muștele... Și de-o parte și de alta...
    - De altceva mai aveți nevoie?
    - Deocamdată nu.
    Se trase mai la o parte. Căruțele plecară. Omul privi ce privi, pe urmă intră în lanul nesfârșit de porumb în care, culcați pe burtă, îl așteptau ai lui.
    Him bașa șopti numai pentru el:
    - Vasăzică soldații au început să fugă de la locurile bătăliilor. Poate, totuși, războiul se apropie de sfârșit.
    Tăcu. Și gândi: „Dar ce am eu cu războiul? De ce să mă îngrijoreze pe mine mersul războiului? Nici eu, nici ai mei nu avem nicio legătură cu războiul. Dar văzu parcă dintr-o dată obrazul jandarmului care numai cu o seară înainte îi poruncise să plece la drum, spre oraș. Și parcă-l auzi spunând:
    „Voi n-aveți nimic cu războiul, dar poate că războiul are ceva cu voi...”
    Caii înaintau încet, nemaipomenit de încet. Parcă adormiseră. Să-i atingă cu biciul? Mai bine nu. Dacă era vorba să meargă spre primejdie, era mai potrivit să meargă cât mai încet... cât mai încet...”

                                                       Capitolul III

                                   Într-amândouă părțile șoselei apărură pâlcuri înalte și dese de salcâmi. Șoaseua începu să coborare într-o pantă lină. Dincolo de pâlcurile de salcâmi se întindeau viile orășenilor de pe la margine, care rămăseseră, ca și bunii și străbunii lor, plugari. Șatra, care mai trecuse de nenumărate ori pe aici, le cunoștea.
    Căruțele cu coviltir începuseră de mult pogorâșul. Zăpușeala zilei îi apăsa pe toți.
    Kera și Alimut rămăseseră, în ciuda zbânțului lor de peste noapte, și a nesomnului, tot sprinteni, tot veseli.
    Orașul, vechi parcă de când lumea și în mare parte dărăpănat, era așezat într-un fel de fund de găvan scobit în mijlocul câmpiei netede și nesfârșite. Șatra zări întâi turlele bisericilor și turnul rotund de apă. Mai pe urmă zări și acoperișurile de tablă ori de olane ale caselor mai înalte. La barieră atârna, spânzurată deasupra șoselei, o tablă neagră pe care scria cu litere mari și albe, deslușit:

                                              POSTUL DE CONTROL Nr. 117

    Oamenii oacheși opriră caii. Dintr-o cabană nouă, ridicată în pripă din scânduri nedate cu rindea, dar vopsite grosolan în cenușiu, ieșiră doi jandarmi îmbrăcați în albastru. Unul întrebă:
    - Dincotro veniți?Și câți sunteți la număr?
    Le răspunse Him bașa:
    - Aseară eram nouăzeci și nouă și așteptam ca astăzi să fim o sută. Dar începând de azi dimineață am rămas numai nouăzeci și opt.
    Fața jandarmului deveni gravă.
    - A fugit careva? Să știi că răspunzi cu capul de fiecare om din șatră, bulibașă.
    - N-a fugit nimeni. Și nimeni n-are de gând să fugă.
    - Atunci ce s-a făcut cu cel care se afla în șatră și acum lipsește?
    - Nimic, domnule, a murit.
    - Bărbat sau femeie?
    - Femeie.
    - Și din ce-a murit?
    - Din naștere. A născut un copil mort și pe urmă a murit și ea.
    - Pe drum?
    - În apropierea gării care a ars.
    - A, da... Și-ați îngropat-o? Dacă ați îngropat-o o să dați de dracu.
    - N-am îngropat-o.
    - Atunci ce-ați făcut cu ea? Te pomenești c-ați mâncat-o.
    - Nu mâncăm om, domnule.
    - Știu că nu mâncați om. Atâta v-ar mai trebui: să mâncați om. Am glumit și eu... Unde e moarta?
    - Într-una din căruțe.
    - Vino și arată-ne-o.
    Him bașa o luă înainte. Jandarmii se ținură după el. Ajunseră. Ferdic aștepta încremenit pe capra căruței. Nici el nu știa ce așteaptă, nici ceilalți.
    - Aici, spuse Him bașa.
    Jandarmul care glumise se urcă pe roata căruței. Una din femeile ghemuite sub coviltir trase pânza de cânepă de pe fața moartei și spuse:
    - Uite-o.
    Obrazul Zarei se umflase și se înnegrise ca fundul căldării. Jandarmul strâmbă din nas.
    - A început să miroasă urât. Trebuie s-o îngropați chiar azi.
    - O s-o îngropăm.
    - Intrați în oraș și o luați pe prima uliță la dreapta. Mergeți înainte până ajungeți în luncă, lângă râu. Opriți acolo și rămâneți la căruțe. N-aveți voie să desfaceți corturile. Într-o zi, două, plecați mai departe. Așteptăm să mai vină și alte șatre.
    - Și moarta... Unde-o îngropăm?
    - Să se ducă unul dintre voi la primărie să scoată bilet de înmormântare. O să vi se spună acolo unde s-o îngropați pe răposată. Era botezată?
    - Nu.
    - Niciunul dintre voi nu e botezat?
    - Nu, domnule.
    - Nici măcar atâta nu v-ați ostenit să faceți, să vă botezați, s-aveți și voi un Dumnezeu, să fiți și voi în rândul oamenilor.
    Jandarmul își mai aruncă o dată privirea la moartă și sări din căruță în șoseaua acoperită cu pulbere deasă, alburie.
    Him bașa îl întrebă:
    - Și când va fi să plecăm, până unde o s-o ținem tot mereu înainte, către Răsărit?
    - Până când o să vi se arate locul de așezare.
    Spunând acestea, jandarmul se uită la oamenii oacheși ai șatrei, se uită la bătrâni și se uită la tineri. Și nu știau nici ei de ce, dar tuturor li se păru că jandarmul se uită la ei nu ca la niște oameni vii, ci cum se uitase la Zara, adică întocmai ca la niște morți.
    Him bașa văzu și el ceea ce văzuseră ceilalți. Inima i se chirci. Își spuse în gând: „Poate din pricina Zarei se uitau jandarmii la noi ca la niște morți. Altfel, ce rost ar fi avut? Suntem vii și singurul mort dintre noi e Zara.”
    - Dii!... Dii, gloabă!...
    Șatra lăsă în urmă viile încărcate de struguri dați în pârg și postul de control, trecu bariera, pătrunse în oraș și o apucă pe prima uliță la dreapta. Mahalagiii ieșiră pe la porți. Copiii se urcară pe garduri:
    - Șatra!... A venit șatra!...
    - Și ce dac-a venit? Și ieri a mai venit una, iar azi dimineață...
    - Asta are urși.
    - Aveau și celelalte urși.
    Acum șatra era neobișnuit de tăcută. Parcă toți oamenii aceia oacheși ar fi avut buzele moarte ca buzele Zarei și înghețate ca buzele ei.
    Un cârd de copii ceva mai măricei se luară după șatră și începu să necăjească urșii, atingându-i și zgândărindu-i cu nuielele. Alimut se răsti la ei:
    - Dacă nu vă astâmpărați, le dau drumul peste voi și vă mănâncă.
    - Te lauzi! Nu le dai drumul. Dacă le dai drumul, fug, și rămâneți fără urși. Nu vă convine. Dacă rămâneți fără urși, sunteți ca și morți... Fără urși sunteți ca și morți... Ca și morți.
    Alimut luă un ciomag din căruță și-i amenință. Copiii mahalalei lăsară urșii în pace, rămaseră ceva mai în urmă, însă de ținut după șatră tot se ținură, țipând cât îi ținea gura:
    - Fără urși sunteți ca și morți... ca și morți...
    Him bașa își mestecă limba în gură și-o mușcă. De ce strigau copiii aceia așa: Ca și morți! Ca și morți?! Nu voia să audă cuvintele moartea, moarte, morți.
    Nu voia, însă le auzea mereu. Ei! Și ce era dacă le auzea? Moartea era legată de viață și viața era legată de moarte. Nu se putea una fără alta. Spaima lui era copilărească. Copilărească? Da, copilărească, dar era și ar fi fost bine să nu fie.
    În lunca nisipoasă, acoperită cu iarbă aspră și săracă de sărătură, pășteau liniștiți, apărându-se cu cozile de roiurile de muște care-i sâcâiau, caii, măgarii și catârii celorlalte două șatre care poposiseră acolo cu puțin timp înainte. Căruțele grele și lungi, stăteau înșirate pe mal, în apropierea râului. Râul era îngust și abia își târa apele tulburi, aproape negre, pe fundul albiei. Din loc în loc albia se lărgea și atunci râul nici nu mai semăna a râu și părea mai curând un șir de mici bălți stătute, legate între ele cu fire de apă curgătoare. Bălțile stătute erau, ca și aceea de lângă care plecase seara trecută, acoperite pe alocuri cu mari petice de lintiță verde și grasă. Ceva mai departe de albia apei se ridicau malurile mărunte pe care crescuseră în voie stoluri de tufani și steble de bălării.
    Câinele Rob lătră și atunci toți ceilalți câini ai șatrei ieșiră din amorțeala de care fuseseră cuprinși tot timpul cât merseseră pe lângă căruțe, se repeziră la râu, licăiră îndelung apa tulbure și-și potoliră setea care-i chinuise îndelung. După aceea se întoarseră și, rămânând strânși unii lângă alții, căutară câinii celorlalte șatre și, când îi găsiră, își arătară colții, se zburliră, mârâiră, însă nu trecură la atac. Până la urmă lăsară rânjetele colțuroase de-o parte, se mirosiră și începură să se joace împreună și să zburde printre scaieții și mărăcinii de care lunca era plină.
    Oamenii oacheși din șatra lui Him bașa deshămară și intrară în vorbă cu ceilalți oameni oacheși sosiți aici cu căruțele mai înaintea lor.
    - Voi nu știți pentru ce ne-au poruncit să ne adunăm aici?
    - Nu știm. Ne închipuiam că o să aflăm aci, de la alții, de la voi...
    - Noi știm numai atât: că peste o zi, două, trebuie să plecăm mai departe, spre Răsărit. Dar unde anume, nu știm.
    - O să plecăm spre Răsărit, dacă trebuie să plecăm spre Răsărit. Și pe acolo trăiesc oameni. Cum vor trăi aceia, vom trăi și noi.
    - Războiul...
    - Războiul e departe, e încă departe.
    - Mai curând pretutindeni...
    - Noi n-avem nimic cu războiul.
    Him bașa știa bine că șatra lui n-avea nimic cu războiul, însă acum știa din ce în ce mai temeinic că războiul avea ceva cu șatra lui, că de fapt războiul avea ceva cu toți oamenii vii.
    Soarele amiezii risipea flăcări arzătoare, însă oamenii oacheși ai șatrelor erau obișnuiți și nu se fereau de ele. Copiii își aruncară pe mal zdrențele cu care erau îmbrăcați. Cei care erau goi-pușcă nu avură ce arunca de pe ei. Se strigară pe nume și pe porecle, se adunară laolaltă, râzând și chiuind, și se buluciră ca o turmă lângă apă. Aici, fără să se gândească la adâncimea ori la neadâncimea râului, se aruncară în unde și se apucară să se bălăcească, să se stropească unii pe alții și să se dea la fund.
    Ceva mai în josul râului descoperiră un șir de pari înfipți adânc în albie. Vârfurile nu se vedeau. Printre parii aceștia, acoperite cu pietroaie mai și grele, se topeau la fund stive bogate de cânepă de vară.
    - Am avut noroc, spuse Gil. Dacă ne aruncam aici, cădeam cu burta ori cu fundul în pari și ne curățam. Să ținem minte unde sunt parii, să ne ferim.
    - E ușor să ținem minte. Parii ascunși sub apă se află tocmai în dreptul celor trei sălcii.
    - Mai pot fi pari și prin alte părți. Cât stăm aici să nu ne mai aruncăm de pe mal în apă, mai bine să intrăm încet și cu băgare de seamă.
    - Păi scalda fără aruncatul în apă de sus, de pe mal, nu face doi bani, deșteptule!
    Him bașa le spuse oamenilor oacheși din celelalte șatre:
    - Avem o moartă în căruță. Nevasta lui Ferdic. S-a prăpădit din naștere azi dimineață.
    Oamenii oacheși își înclinară adânc capetele și priviră pământul din care toate făpturile vii sunt făurite și în care până la urmă toate făpturile vii, după ce mor, sunt îngropate, putrezesc și se topesc.
    - O să vă ajutăm s-o îngropați. Viață fără moarte nu se poate. Ar fi bine dacă s-ar putea, dar nu se poate.
    - Ba n-ar fi bine. Dacă n-ar fi moarte, viața n-ar mai avea niciun haz și niciun gust.
    Him bașa plecă cu Ferdic spre primărie. Străbătură o parte din oraș și ajunseră. Birourile primăriei erau instalate într-o casă mare, cu etaj. La ușă găsiră un om de serviciu pirpiriu, neras de câteva zile și cu ochii mici și spălăciți.
    - Ce vreți, balaoacheșilor?
    - Avem un mort la căruțe, o femeie care a murit din naștere azi dimineață, și vrem s-o îngropăm.
    - Dacă a murit, zise pirpiriul, trebuie s-o îngropați. Dar ca s-o îngropați aveți nevoie de act de îngropare și actul de îngropare nu vi-l poate da decât domnul consilier numărul doi. Noi, în orașul nostru, îi zicem domnului consilier numărul doi Tata Morților.
    Pirpiriul purtă pe cei doi oameni oacheși după el de-a lungul unui coridor răcoros și întunecos. Coborâră o scară.
    - Uite, aici lucrează Tata Morților.
    Le arătă o odaie. Pirpiriul băru la ușă și intră cu cei doi după el. Tata Morților citea ziarul. Ridică ochii:
    - Ce este?
    - V-am adus mușterii, cucoane.
    Privi pe cei doi oameni oacheși. Ca pe niște morți îi privi. Întrebă:
    - Naștere sau înmorântare?
    - Înmormântare, răspunse atotștiutorul și pirpiriul om de serviciu.
    Tata Morților se întristă:
    - Ce să facem? Cum vrea Dumnezeu. Pentru că atât nașterea cât și moartea tot de la Dumnezeu vin.
    Întinse mâna și trase spre el un registru.
    - Bărbat sau femeie?
    - Femeie, răspunse Him bașa.
    - Cum o chema?
    - Zara.
    - Și mai cum?
    - Zara, nevasta lui Ferdic.
    - Botezată?
    - Nu.
    Tata Morților scrise ceva în registru. Rupse o jumătate de foaie din pagina cu însemnări, iscăli și puse o ștampilă. Întinse bucata de hârtie albăstrie lui Him bașa.
    - Vă costă un sutar.
    Him bașa scoase o hârtie de un sutar și i-o întinse.
    Tata Morților o cercetă atent, parcă s-ar fi temut să nu fie falsă, o împături și o vârî cu grijă în buzunar. Zise, arătându-le pe servitorul pirpiriu:
    - Dați-i și lui un sfert de sutar, să bea și el o bere de sufletul răposatei, că și el e om.
    Pirpiriul luă sfertul de sutar și mulțumi. Him bașa întrebă:
    - Unde putem s-o îngropăm?
    - Dacă ar fi fost botezată, ați fi putut s-o îngropați în cimitr. Dar întrucât nu e botezată n-o puteți îngropa în cimitir.
    Tăcu. Se gândi. Hotărî:
    - Îngropați-o acolo în luncă, lângă râu, la un loc mai ferit, lângă un pâlc de tufani ori lângă o salcie. Cum vreți. Cum o să vreți și cum o să vă placă.
    Him bașa și Ferdic se întoarseră pe aceleași ulițe la șatră. Aci, lângă fiecare căruță ardea un foc mărunt. Muierile pregăteau mâncarea în căldări, în oale, în ulcele.
    - Dați-i zor, că a trecut amiaza.
    - Acuș-acușica.
    Oamenii șatrei se așezară pe jos, pe iarba aspră a luncii și mâncară în soare până se săturară.
    În tot acest timp, Goșu dormea adânc, în căruță, amețit încă de băutură. Ariston, rușinat și mâhnit că fusese biruit în lupta cu harapnicele, rămase și el în căruță și nu gustă nimic. Lisandra puse pe ea o fustă curată și o bluză de stambă, se spălă pe mâini și pe obraz, se dichisi, veni, luă loc lângă soacră-sa și mâncă până simți că i s-a umflat pântecul. Careva zise:
    - Lisandra mănâncă, nu se-ncurcă.
    - De ce să nu mănânc, dacă mi-e foame? Vreau să trăiesc. Și dacă vreau să trăiesc, trebuie să mănânc.
    Soacră-sa o întrebă:
    - Dar pentru cine vrei tu să trăiești?
    - Știi bine, soacră, că niciun om nu trăiește pentru alt om. Dar eu vreau să trăiesc pentru mine și pentru Ariston. Vreau să trăiesc ca să ajung nevasta lui Ariston.
    - Dar tu nu înțelegi, fată, că Goșu l-a biruit în luptă dreaptă pe Ariston și tu n-ai dreptul să trăiești cu Ariston?
    - Ba da, înțeleg. Însă Goșu o să se mai bată o dată cu Ariston și atunci Ariston o să-l biruie pe Goșu, iar eu o să ajung după legile și obiceiurile străvechi ale șatrei, nevasta biruitorului, adică nevasta lui Ariston.
    - Dar Goșu e mai tare! Fiul meu o să fie totdeauna mai tare decât Ariston, zise soacra.
    Lisandra râse:
    - Bietul de el! Îi cunosc eu tăria! Dintre ei doi, Ariston e adevăratul bărbat după care orice femeie care l-ar cunoaște cum îl cunosc eu ar alerga după el cu limba scoasă.
    - Atunci cum de l-a biruit Goșu?
    - Goșu l-a biruit pe Ariston pentru că Ariston nu știe încă să se bată cum trebuie cu harapnicul. O să învețe. O să învețe bine. Și atunci o să-l întreacă pe Goșu și în mânuirea harapnicului și o să-l biruie. Dar dacă Ariston o să-l biruie pe Goșu, eu o să devin nevasta lui Ariston și-o să trăiesc cu Ariston până în ultima clipă a vieții mele.
    - Ești o nerușinată.
    - Nu, soacră, nu sunt nerușinată. Sunt muiere. Muiere tânără și atâta tot. Și atunci... Atunci de ce-mi spui că sunt nerușinată?
    Ferdic lăsă moarta în grija bătrânelor s-o primenească, s-o dichisească, s-o gătească de îngropare. Plecă singur de-a lungul râului. Mergea încet și se clătina de parcă ar fi fost amețit de băutură. Umblă așa, gheboșat și abătut, până ajunse la o salcie pletoasă, argintie, cu coaja crăpată de bătrânețe. O parte din crengile salciei umbreau pământul, însă cele mai multe se plecau peste râu și se oglindeau tremurat în apă. Lângă bătrâna salcie iarba crescuse înaltă și deasă, verde și moale ca mătasea. Locul, care chema la odihnă ori la dragoste, îi plăcu lui Ferdic. Gândi: „Dacă Zara n-ar fi murit, aici aș fi dormit cu ea la noapte. Zarei îi plăcea să doarmă la răcoare, lângă râu și pe iarba deasă și moale.”
    Își aminti de multele lui nopți petrecute cu Zara în ascunzișuri ierboase. Fusese o femeie! Fusese!... Acum nu mai era. I se uscă gura și parcă i se uscă și inima. Se întoarse la căruțe. Him bașa îl întrebă:
    - Ai găsit?
    - Am găsit, bulibașă, am găsit un loc care i-ar fi plăcut mult Zarei, un loc frumos și liniștit.
    - Săpați groapa. Moarta a început să miroasă urât.Trebuie s-o îngropăm astăzi, înainte de chindie.
    Câțiva băiețandri oacheși, voinici și pieptoși, goi până la brâu și deculți, veniră cu cazmale și lopeți.
    - Ferdic, hai cu noi și arată-ne locul.
    - Îndată, numai să-mi iau și eu cazmaua.
    Își luă cazmaua din căruța în care se afla Zara.
    Băiețandrii se înșiruiră după el. Acum mergeau toți cu pași întinși de parcă s-ar fi dus să împlinească o muncă grabnică și folositoare care nu mai suferea întârziere. Ajunseră lângă salcie. Ferdic zise:
    - Aici.
    - Locul e frumos, spuse unul.
    - L-ai ales bine, adăugă altul.
    Măsurară în lung și-n lat și însemnară cu vârfurile cazmalelor forma gropii. Se apucară să sape. Ferdic se uită la iarba care cădea. Spuse:
    - Păcat de iarbă.
    - O să crească iar. Iarba crește repede. Oamenii cresc greu, iar după ce sunt doborâți de moarte, nu mai cresc deloc. Putrezesc. Se fac una cu pământul...
    - Toate se fac una cu pământul, zise Ferdic. Toate se fac, până la urmă, pământ. Poate... Poate ar fi fost mai bine să nu ne fi născut. Dar așa... Ne naștem... Creștem... Murim... Devenim pământ...
    Cazmalele se afundară ușor. Pământul era moale și nisipos. Pe pereții gropii începură să mustească stropi de apă. Băiețandrii oacheși își suflecară pantalonii și săpară cu hărnicie mai departe. Când marginea gropii le ajunse la brâu, unul îl întrebă pe Ferdic:
    - Crezi că groapa e destul de adâncă?
    - Nu, răspunse acesta. Trebuie s-o adâncim până ne ajunge la umăr. Pe-aici apele se umflă primăvara și râul crește. N-aș vrea ca apa să ia rămășițele Zarei și să le ducă cine știe unde. Aș dori ca Zara să se odihnească aici până la sfârșitul sfârșitului. A colindat destul prin lume, cât a fost vie.
    - Toți colindăm prin lume cât suntem vii. După ce murim nu mai colindăm deloc. Ne liniștim și rămânem pe vecie unde am fost îngropați. Da... Da... Asta e! Rămânem pe vecie unde am fost îngropați.
    Aprinseră țigări și le fumară până ce chiștoacele le arseră degetele. După aceea se apucară iarăși de lucru și săpară, aruncând pământul umed și nisipos afară, până ce-l auziră pe Ferdic spunând:
    - Acum groapa e tocmai cum trebuie. Ajunge.
    Băieții ieșiră afară din groapă, își rezemară cazmalele și lopețile de trunchiul salciei, pogorâră la râu și se spălară pe mâini și pe picioare. Își luară uneltele și se întoarseră la căruțe.
    Între timp, femeile șatrei o spălaseră pe Zara, o primeniseră și o gătiseră pentru îngropare. Vii gol pe lume, dar când pleci din ea trebuie să pleci îmbrăcat. De ce trebuie? Pentru că așa poruncesc străvechile legi nescrise ale lumii.
    Ferdic își găsi nevasta întinsă în umbra căruței pe un țol curat. Aproape că n-o mai recunoscu. Fața i se buhăise și i se umflase, iar ochii - ochii ei rotunzi, neobișnuit de mari - acoperiți de pleoape oacheșe, i se și topiseră și i se afundaseră în cap. Numai părul negru, lung și lucios ca smoala, îi rămăsese la fel ca înainte.
    Îngenunche lângă ea și-i sărută fruntea. Vru să-i sărute și gura, însă băgă de seamă că acum pe la colțurile buzelor moartei umblau în voie furnici mari și galbene, de luncă umedă.
    Se ridică și se depărtă. Oamenii oacheși luară moarta și o culcară pe un fel de pat de scânduri. După aceea, patru dintre ei ridicară patul acela pe umeri și plecară. Ferdic merse după moartă. În urma lui se înșirui toată șatra, cu mic, cu mare.
    Nu plânse nimeni și nu jeli nimeni.
    După ce o îngropă și o acoperiră cu pământul umed și nisipos, scos mai înainte din groapă, culeseră pietre de pe malul râului și le puseră peste groapă. La cap îi înfipseră un stâlp simplu de lemn. După aceea se întoarseră la șatră. Copiii alergară la râu să se sclade.
    Ferdic se urcă în căruță, se vârî sub coviltir și se lungi. I se păru ciudat că nu vine și Zara să se culce lângă el, să-i pună mâna sub cap și să-l tragă lângă trupul ei cărnos și fierbinte. Își aduse numaidecât aminte că Zara murise și că el tocmai se întorsese cu ceilalți de la salcia pletoasă sub care o îngropaseră. Acum era singur. Nu-l vedea nimeni. Îl podidi plânsul. Își dădu seama că plânsul îl odihnește și se lăsă în voia lui până adormi.
    Peste șatră și peste luncă, peste orașul vechi și dărăpănat, aciuat în găvanul de lângă râu, peste râu și peste câmpurile netede și nesfârșite care înconjurau orașul, căzu întâi chindia și după chindie căzu cu grăbire înserarea. Șatrele din luncă văzură venind dinspre oraș niște jandarmi.
    Unul dintre ei venea călare pe un cal mare și gras, roib. Ceilalți îl urmau la câțiva pași distanță, pe jos. Ajunși lângă șatre, se opriră. Oamenii oacheși le ieșiră înainte și-și plecară capetele lățoase și bărboase. Jandarmul călare întrebă:
    - Câte șatre sunteți aici?
    - Trei, răspunse Him bașa.
    - Și care sunt mai-marii peste aceste șatre?
    Ieșiră în față încă doi bătrâni oacheși.
    - Noi, zise unul dintre ei. Și adăugă: bulibașa Him, bulibașa Got și bulibașa Dobru.
    - Îmi pare bine de cunoștință, glumi jandarmul. Despre mine ce să vă spun?! Cred că știți cine sunt.
    - Știm, răspunseră aproape într-un glas cei trei.
    Oamenii oacheși își plecară încă o dată capetele lățoase și bărboase. Jandarmul zise:
    - Mai puteți să rămâneți aici până mâine seară. Atunci vă strângeți calabalâcurile, înhămați dobitoacele și-o porniți spre Răsărit. Pe drum veți da peste Posturile de control unde vi se va spune ce aveți de făcut mai departe. S-a înțeles?
    - S-a înțeles.
    Jandarmul adăugă:
    - S-ar fi cuvenit să trimit câțiva jandarmi cu voi, să vă însoțească și să ia aminte să nu vă abateți din drum ori să vă dedați în timpul călătoriei la cine știe ce furtișaguri ori nelegiuiri. Mi-am zis însă că, la urma urmelor, nu e nevoi. Vă spun însă, ca să nu ziceți că am fost câinos la inimă și nu v-am spus: acela dintre voi care va încerca să se abată din drum sau își va părăsi șatra și va căuta să se ascundă, va fi prins și împușcat pe loc. Să nu uitați că acesta e ordinul stăpânirii. Să nu uitați că acum e război. Și, mai ales, să nu uitați că toată țara e împânzită de slujbași de-ai noștri. Poate voi îi veți vedea pe cei însărcinați cu păstrarea rânduielii ori poate nu-i veți vedea. Slujitorii noștri vor sta însă mereu cu ochii pe voi. S-a înțeles?
    - S-a înțeles, domnule.
    - Mai aveți să-mi spuneți ceva?
    - Am vrea să știm, zise Him bașa, dacă o să ni se îngăduia să ne întindem corturile pentru toamnă și pentru iarnă în ținutul de dincoace de fluviu, sau o să trebuiască să-l trecem și să mergem mai departe, spre Răsărit?
    - Nu știu, spuse jandarmul călare. O să aflați când veți ajunge la fluviu.
    Got bașa spuse:
    - Am vrea să vă rugăm ceva, domnule.
    - Rugați-mă. Îmi face plăcere când cineva mă roagă ceva...
    - Am vrea să ne îngăduiți să mergem mâine prin oraș, cu urșii, cu ghicitul, cu paparudele. Mai scoatem și noi un ban de drum.
    - De! zise jandarmul. S-ar putea. S-ar putea, dacă voi ați mișca din urechi.
    Got prinse curaj. Zâmbi și întrebă:
    - Și cam de câte ori ar trebui să mișcăm din urechi, domnule?
    - Câte șatre ziceți că sunteți aici?
    - Trei, domnule, trei suntem.
    - Atunci să zicem să mișcați de tri ori din urechi. Și fiecare mișcare s-o însoțiți de-un miar.
    Mai marii șatrelor se sfătuiră, umblară la chimire și-i întinseră jandarmului hârtiile albastre. Jandarmul se frecă cu ele pe bărbia proaspăt rasă și le vârî în buzunar.
    - Așadar, învoiala e gata?
    - Ba nu e deloc gata, baragladinelor.
    Bulibașii holbară ochii. Jandarmul se uită la ei ca la niște morți. Și ceilalți jandarmi tineri care-l însoțeau se uitau și ei la oamenii oacheși ai șatrelor ca la niște morți.
    - După câte știm, zise jandarmul, voi vă pricepeți să lucrați aurul, să făuriți podoabe de aur. Nu se poate să nu aveți asupra voastră aur. Mi-ar trebui doi galbeni. I-aș dărui nevesti-mi să și-i atârne de urechi.
    - N-avem domnule, n-avem aur.
    - N-am să stărui, zise jandarmul, dar îmi pare rău. Acolo unde o să ajungeți voi, după ce-o să isprăviți cu călătoritul, aurul n-o să vă mai folosească la nimic.
    Și iarăși se uită la ei ca la niște morți. După ce se sătură de uitat, întoarse calul și plecă spre oraș, cu jandarmii tineri după el.
    Toți, toți se uitaseră la ei ca la niște morți, iar jandarmul, care poate era plutonier, care fără îndoială știa încotro sunt trimise șatrele, le spusese că acolo unde se va isprăvi călătoria lor aurul n-o să le mai fie de niciun folos!
    Cum venea asta? Pretutindeni oamenilor vii aurul le aduce folos. Numai morților nu le mai aduce aurul folos. Dar ei nu erau morți. Erau vii. Trăiau. Trăiau și mai aveau mult de trăit de aci înainte. Din șatra lui, a lui Him bașa, nu murise decât Zara. Murise din naștere. Șatra lui își plătise dajdia către moarte. Moartea putea să fie mulțumită și, dacă mai avea nevoie de suflete, n-avea decât să umble pe ulițele și pe ulicioarele satului.
    Nu, nimeni nu se uitase, nici la el, nici la ceilalți, ca la niște morți! El, Him bașa, îmbătrânea și începea să aibe închipuiri și vedenii copilărești. Iar vorbele acelea, că șatrele vor ajunge într-un loc unde aurul nu va mai aduce nimănui vreun folos, nu fuseseră altceva decât vorbe goale, aruncate la întâmplare.
    Vântul nu sufla. De mult timp vântul nici măcar nu adia.
    Asfinți soarele. Copiii se întoarseră de la râu. Urșii mormăiră. Zazu o mușcă pe Babaia de ureche. Voinicul câine Rob lătră și apoi se tolăni și el lângă ceilalți câini ai șatrei, sub căruță. Nimeni nu aprinse focul. Orașul, cu ferestrele caselor acoperite pe dinăuntru cu hârtie neagră, se prăbuși și el în întuneric. Undeva, la cealaltă margine a orașului, goarnele militare sunară masa și ceva mai târziu stingerea. Stelele licăriră și, dintr-o dată, cu totul pe neașteptate, tot golul dintre ele și pământ se apucă să vuiască. Șatra rămase liniștită. Câinii însă chelălăiră. Rob sări ca ars și urlă a pagubă și a moarte. Urșii mormăiră și încercară să scape din lanțuri. Alimut o rugă pe Kera să stea liniștită până se va întoarce. Luă un ciomag, se repezi la urși și-i ciomăgi încă odată.
    Nu trecu mult și vuietul se schimbă în gemete grele. Sună, sfâșiind aerul vâscos, o sirenă. Acum șatra se sperie de-a binelea. Oamenii oacheși își adunară copiii și se traseră cu ei lângă râpile de lângă apă.
    Două fâșii rotunde de lumină țâșniră de undeva de la marginea orașului și se apucară să cerceteze cerul. Semănau cu două degete luminoase, neverosimil de lungi, boante în vârf. Gemetele bombardierelor se apropiară și se întețiră. Zburară de undeva, dintr-o luncă a orașului, avioane de vânătoare. Văzduhul țiui.
    Căzură umbrele albe și atunci atât orașul, cât și împrejurimile lui fură năpădite de lumină. Se rostogoliră din văzduh și plesniră câteva bombe. Văzduhul se zgudui și parcă se zgudui și pământul.
    Umbrelele albe care pluteau între cer și pământ se stinseră lin și noaptea rămase luminată numai de flăcările depozitelor de benzină care luaseră foc. În slăvi de auzi lătrat de mitraliere. Avioanele grele se întoarseră în direcția din care veniseră. Aerul șuieră iarăși ascuțit și o bombă întârziată făcu explozie aproape de șatră, în josul râului.
    Avioanele care gemeau greu se depărtară, urmărite de avioanele cu bâzâit de bondar, de vânătoare. Mitralierele clănțăneau pe sus din ce în ce mai rar și din ce în ce mai încet. Nu peste mult timp avioanele de vânătoare se întoarseră, ocoliră orașul și aterizară. Depozitele de benzină arseră mai departe până la ziuă.
    Goșu, care de atâta timp dormea somn de piatră, în sfârșit, se trezi. Exploziile nu-l speriară, însă îl făcură să sară din căruță și să se repeadă și el, ca și ceilalți oameni ai șatrei, spre râu. Ajuns la marginea apei se pitulă sub mal. Ghemuit, așteptă ca văzduhul să fie cuprins iarăși de tăcere și când acest lucru se întâmplă se ridică, se scutură de țărână și se întoarse liniștit la căruță. Își aduse aminte de Lisandra. Da... Da.... Lisandra trăia. Lisandra trăia încă... I se păru nefiresc ca atunci când s-a trezit din somn și-a alergat spre râu nu și-a adus aminte de ea.
    Lisandra! Unde-o fi Lisandra? O căută în căruță și n-o găsi. Maică-sa sta ghemuită, ascunsă sub țol.
    - Mamă, nu știi unde e Lisandra?
    - Nu știu nimic, maică.
    - Dar nu știi pe unde-o fi?
    - După ce te-ai trezit tu din somn și-ai plecat, a plecat și ea.
    - Și... Nu s-a întors?
    - Nu, maică, nu s-a întors.
    Oamenii șatrei își luau copiii somnoroși și speriați în brațe, îi culcau în căruțe și-i sfătuiau să rămână acolo și să doarmă.
    Goșu se duse la căruța lui Ariston și întrebă:
    - Ariston e aici?
    - Nu, îi răspunse careva. Nu e.
    - Dar nu știi unde-o fi?
    - N-am cum să știu. S-o fi dus și el să se aciueze și să doarmă pe undeva prin vreun ascunziș.
    Oamenii șatrei se culcară, unii în căruțe, alții pe lângă căruțe și nu peste mult timp adormiră și începură să sforăie. Avioanele veniseră, își aruncaseră încărcătura, plecaseră. Până la ziuă avea să fie liniște. Până la ziuă!... Dar mai departe? Mai departe, cum va fi mai departe n-avea să știe nimeni.
    Goșu simți cum un fier roșu îl sfredelește și-i arde inima. Se târî hoțește de la o căruță la alta și se aplecă asupra fiecărui om adormit.
    Nu-l găsi pe Ariston printre cei adormiți. Și n-o găsi nici pe Lisandra.
    Întunericul atârna asupra întregii lumii. „Unde să fie Lisandra? Și unde să fie Ariston? Or fi plecat, își spuse. S-or fi luat de mână și-or fi plecat în lumea largă.” Inima i se goli. „N-aveau unde să plece. Ba aveau. Lumea e largă. De ce să n-aibă unde să plece Ariston cu Lisandra?”
    Rătăci mult timp bâjbâind ca un orb printre tufișurile mărunte ale luncii. Scaieții și ghimpii arbuștilor îi zgâriară și-i sângerară mâinile și picioarele.
    În zori se întoarse la șatră sleit de osteneală și se urcă în căruță să se culce. O găsi pe Lisandra. Dormea dusă, lungită la locul ei obișnuit și acoperită cu un așternut subțire, de vară. Era vădit că se întâlnise pe ascuns cu Ariston. Așadar îi sângerase pe amândoi cu harapnicul în zadar, și tot în zadar se lăsase el însuși sângerat de Ariston.
    Îi veni să se repeadă la ea, s-o scoale, s-o zdrobească în picioare, să răcnească din toate puterile pentru a trezi întreaga șatră din somn, după aceea să pună iarăși mâna pe harapnic și s-o biciuie până o va ucide. După străvechile obiceiuri ale șatrei lui Him bașa, el, Goșu, avea dreptul s-o omoare pe Lisandra.
    Întinse mâna și prinse în ea o șuviță groasă de păr. Lisandra îl simți prin somn, însă își închipui că se află încă în brațele dragi și vânjoase ale lui Ariston. Gemu ușor, de bucurie și de plăcere, și chiar zâmbi.
    Goșu își trase mâna. Zâmbetul femeiuștii adormite se stinse și obrazul ei frumos și oacheș se întristă. Goșu își supse buzele sfârtecate și nevindecate până i se umplu gura de sânge. Zgaibele uscate se muiară de salivă și-l săgetă usturimea.
    Îl usturară nu numai buzele, ci și întreaga gură de parcă ar fi mâncat pe nemestecate o căldare de cărbuni aprinși. Nu, nu trebuia s-o omoare pe Lisandra. În niciun caz nu trebuia s-o omoare pe Lisandra.
    El, Goșu, pe Ariston se cădea să-l omoare. Pe Ariston și numai pe Ariston. Dar atunci Lisandra, care spusese de atâtea ori că viața ei fără Ariston n-ar mai avea niciun rost, s-ar prăpădi și ea. Iar dacă s-ar prăpădi Lisandra, viața lui, a lui Goșu, n-ar mai avea nici ea vreun rost.
    Acum, el, Goșu, nu avea altceva de făcut decât să-și înfrângă suferința. Cu orice chip trebuia să-și înfrângă suferințele, să se stăpânească și să aibe răbdare. Timpul va lucra.
    Timpul stinge, în trecerea lui lină, peste lume, multe. Stinge și viețile oamenilor. Le subțiază încet-încet și pe urmă suflă în ele ca în niște lumânări sleite și le stinge. Timpul va stinge și dragostea Lisandrei pentru Ariston. Atunci Lisandra se va întoarce, cu întreaga ei inimă, la el. Dar dacă timpul, în loc să stingă dragostea Lisandrei pentru Ariston o va crește?
    Răsări, ca în fiecare dimineață, soarele. Șatra lui Him bașa se trezi. Odată cu șatra lui Him bașa se treziră și celelalte șatre din luncă. Oamenii oacheși se depărtară de căruțe, se ascunse fiecare cum putu după câte un tufiș și-și făcură nevoile. Câinii se duseră după ei și, hămesiți și înrăiți de foame, se încăierară.
    Goșu se vârî sub căruță, se întinse în praf, își acoperi fața cu mâinile și încercă să doarmă. Somnul, care e leacul cel mai bun al zbuciumului se îndură de el, veni și se apucă să-l legene. Îl legănă până-l adormi.
    În luncă femeile șatrei aprinseră focuri și pregătiră fiertura de dimineață. După ce-și umflară burțile cu zeamă fierbinte, copiii se înșiruiră în cursul râului, să caute locuri potrivite de scaldă. Mergând, ajunseră acolo unde știau că se află mormântul Zarei. Spre mare lor mirare nu mai găsiră nici mormântul proaspăt, acoperit cu pietroaie albe, culese din râu, nici salcia pletoasă și argintie, care cu o parte din ramurile ei umbrise pământul, iar cu alta apa tulbure.
    Peste noapte salcia fusese smulsă din rădăcini cu totul, sfârtecată în bucăți și risipită, iar mormântul spart, adâncit și împrăștiat.
    - Aici a căzut aseară bomba aceea, cea din urmă.
    Văzură în iarbă labele picioarelor Zarei. Câțiva se întoarseră, alergând și strigând cuvinte greu de înțeles, la șatră, dar cei mai mulți rămaseră acolo și începură să caute prin iarba înaltă și deasă, care nu fusese vătămată de explozie, alte rămășițe ale moartei.
    Nu trecu mult și șatra lui Him veni aproape întreagă la fața locului. Unii se mirară, alții se mulțumiră numai să ridice din umeri:
    - Întâmplarea.
    - Așa a fost să fie!
    Him bașa tăcu. Tăcu și gândi: „Încă un semn rău. Ce-o să se aleagă până la urmă de șatra mea, de familia mea și de mine însumi?”
    Își aruncă ochii peste oamenii oacheși adunați grămadă pe marginea gropii uriașe și rotunde, săpată într-o singură clipă de explozie. Îl văzu pe Alimut lipit de Kera. Pe chipurile lor înflorite de tinerețe nu se scrisese nici mâhnirea, nici uimirea, ci rămăsese, ca și mai înainte, lumina lină a bucuriei de a fi, a vieții care oricum și în orice împrejurare se cuvenea să fie prețuită și trăită din plin și până la capăt. Îi mai veni inima la loc.
    Ferdic își plimbă peste groapă privirea goală și când i se arătată labele picioarelor Zarei, un pantof pe jumătate ars și un ciot pârlit care semăna cu o parte dintr-o mână - adică tot ce mai rămăsese din moartă - nu țipă și nu se cutremură. Zise abia șoptit:
    - Am să sap pentru Zara altă groapă.
    Plecă năuc, și în timp ce șatra îl urmărea cu ochii, el începu să sape cu mâinile o groapă mică și rotundă în nisipul de lângă râu. Săpă în nisip până unde ajunse cu mâinile. Apoi așeză pe fundul gropii rămășițele. Acoperi totul cu nisip. Bătători nisipul cu picioarele. Văzu în apropiere un pietroi mare, vânăt, lucios. Îl rostogoli și acoperi cu el nisipul pe care-l bătătorise mai înainte cu tălpile goale. Pe urmă se uită la ceea ce mai rămăsese din bătrâna salcie pletoasă și argintie, și rosti ca pentru sine:
    - Îmi pare rău de salcie. Poate dacă n-o îngropam pe Zara sub ea, salcia mai umbrea încă multă vreme pământul și râul. Poate...
    Oamenii șatrei se întoarseră cu pași mari și repezi la căruțe. Orașul din apropiere își reluase viața de fiecare zi. Flăcările depozitului de benzină, aprins peste noapte, se micșorară și se stinseră, însă ceva tot mai ardea în marginea aceea a orașului, pentru că șuvițe de fum se înălțau în aerul încremenit și vâscos și rămâneau nemișcate ca și cum ar fi fost niște coloane negre, de piatră. Micul grup de avioane de vânătoare zbură iarăși peste oraș, la mică înălțime și se îndreptă către Răsărit. Alimut și Kera se duseră la urși. Ursul Zazu și ursoaica Babaia le arătată colții galbeni și tociți de bătrânețe. Alimut îi ciomăgi iarăși fără milă pe amândoi. Ceilalți cinci se arătară cuminți, însă tot își primiră porția lor de lovituri.
    Alimut îl întrebă pe Him bașa:
    - Avem voie să jucăm urșii în târg?
    - Avem.
    - Cine mă însoțește?
    - De data asta am să duc chiar eu urșii și tu ai să mă însoțești pe mine, îi răspunse Him bașa.
    După o clipă bulibașa adăugă:
    - Cheamă-i și pe alde frate-tău.
    Alimut își chemă frații. N-avea mulți, numai patru. Frații lui Alimut își aveau fiecare nevasta lui, copiii lui, căruța lui, caii și catârii lui. Luară fiecare câte un urs, doi. Perechea bătrână o păstră Him bașa. În timpul colindului prin oraș pe Him bașa avea să-l ajute Alimut.
    Muierile mai tinere și mai bătrâne ale șatrei se spălară la râu, îmbrăcară straie curate, iar unele din ele se mai și dichisiră punându-și câte un smoc de flori sălbatice, culese din luncă, la ureche. Fetișcanele se spălară și ele în apa râului și, parcă ceva mai cu grijă decât celelalte, rămaseră un timp despuiate la soare, pe urmă se încinseră cu bete și-și agățară în jurul șoldurilor smocuri verzi, mustoase și frunze mari, de bozii.
    În oraș, dairele începuseră să se audă însoțite de glasurile oamenilor oacheși care întrebau pe la porți:
    - Primiți urșii? Să jucăm urșii? Jocul urșilor aduce sănătate și noroc la casă.
    - Jucați-i...
    Daireaua mânuită cu iscusință de Kera suna zglobiu. Urșii simțeau belciugele trecute prin nările nasului și de teama durerii pe care nu o dată o cunoscuseră se ridicau în două picioare, ca oamenii, și jucau după cum li se cânta, mai domol sau mai repede.
    - Știe ursoaica să facă pe mireasa?
    - Știe.
    - Vino cu ea în casă, ursare.
    Him bașa intra cu ursoaica în casă. Babaia se urca în pat și se purta ca o mireasă rușinoasă în noaptea nunții.
    - Pe omul meu îl dor șalele.
    - Să-l calce Zazu și-o să-i treacă.
    Se lungea suferindul de șale pe prispă. Tras de lanț și amenințat cu ciomagul, ursul Zazu se urca pe spinarea omului și se lăsa greu pe șalele bolnave.
    - Ursare, mi s-a îmbolnăvit un băiețaș de sperietură. Dă-mi păr de urs, să-l afum, să-i treacă.
    Him bașa smulgea un smoc de păr din blana bogată, galben-roșcată a lui Zazu și-l întindea muierii.
    - Să-l afumi cu părul ursului de trei ori seara și de trei ori dimineața și băiatul o să se lecuiască de sperietură. Știi să afumi?
    - Știu, ursare, că l-am mai afumat și anul trecut.
    Parcă întregul oraș lua o înfățișare fantastică, de basm. În toate mahalalele sunau ca înnebunite dairelele, urșii mormăiau și pe la porți muierile ochioase și frumoase ale șatrei strigau:
    - Ghicim în palmă...
    - Ghicim în bobi...
    - Ghicim în cafea...
    - Ghicim ce-a fost...
    - Ghicim ce-o să fie...
    - Norocul-norocelul omului i-l ghicim...
    - Norocul-norocelul...
    Se află oare pe lume om care să nu vrea să afle ce-o să-i aducă ziua de mâine și dacă s-ar putea chiar ziua de poimâine? Iar norocul-norocelul! Cine nu râvnește să și-l cunoască măcar cu un ceas mai devreme? Toți nădăjduim fățiș ori în taină că într-o zi ne vom întâlni cu norocul. Săracul lipit pământului jinduie să se scuture de sărăcie, bogatul visează să devină și mai bogat. Prințul se vrea rege. Regele se vrea împărat.
    Acum mulți oameni sunt plecați de pe la casele lor. Se războiesc undeva, departe, cu oamenii altor ținuturi. De la unii sosesc scrisori. De la alții n-au sosit de mult.
    - Vino în casă, ghicitoare, și ghicește-mi.
    Intră în casă muierile șatrei. Femeia care le-a chemat e pierdută toată. Copiii se țin scai de ea.
    - Mai potoliți-vă, maică.
    Copiii se mai potolesc, se mai îmbrâncesc.
    - Întinde-mi palma stângă.
    Femeia o ascultă. Șătrăreasa privește lung liniile lungi, subțiri, întrerupte și încurcate din palmă.
    - E departe cine ți-e drag, e tare departe. Dumitale ți se usucă inima după dumnealui, iar lui dumnealui la fel i se usucă inima după dumneata. A trecut omul dumitale printr-o primejdie mare și era cât pe-aci să se întâmple ce nu s-a întâmplat și să nu-l mai vezi. Ia întinde-mi și palma cealaltă.
    Pe un gard stă cocoțată o teleleică vopsită, bucălată, cam trecută. Ochii i se rotesc, sticlesc. Ocheșica din capul cârdului își sună mărgelele de sticlă, își sună cerceii de tumbac, brățările de aramă și le sună și dă drumul gurii:
    - Descântăm de boală... Descântăm de dragoste... Descântăm de urât...
    Teleleica le oprește, le iscodește:
    - Dar cuțitul știți să-l puneți?
    Muierile șatrei par speriate, holbează ochii, se uită împrejur. Una șoptește:
    - Știm daică-țaică. Știm, cum să nu știm?! Dar dacă-i punem voinicului cuțit, voinicul moare.
    - Asta și vreau, șoptește teleleica, și să știți că la bani nu mă uit.
    - Bani! Parcă e vorba de bani! Mai bine să-l fermecăm și-o să-ți vină, daică-țaică, în casă, pe drum de seară, cu dar la subțioară, cumințit și supus, și din vorbă n-o să-ți iasă.
    - Farmecul îl faceți acuma sau la noapte?
    - Acuș-acușica, daică-șaică, acuș-acușica.
    - Ar fi mai potrivit la noapte.
    - La noapte plecăm la drum lung.
    - A! Da, uitasem.
    Soarele se înalță spre cumpăna cerului. În fiecare zi soarele răsare, se înalță până la cumpăna cerului și după aceea lunecă lin către apus și asfințește.
    Mai e până la amiază, iar până la sfințit mai e și mai mult. Cei trei bulibași, mai-mari peste cele trei șatre din luncă, i-au făcut plocon jandarmului nouă miare. Până la scăpăratul soarelui oamenii șatrei trebuie să-și scoată miarele împătrite ori chiar încincite.
    - Paparudele!...
    - Primiți paparudele?...
    S-a încălzit țărâna ulițelor. Tălpile desculțe umblă ca pe o vatră pe care abia s-a stins focul. Arșiță! Arșiță cumplită de miez de vară! Dacă ar pica ploaia! Dacă s-ar umple măcar pentru câteva ore de nori negri golul dintre cer și pământ! Dacă ar fulgera și-ar tuna! Dacă s-ar năpusti ploaia asupra orașului și l-ar mai răcori...
    Grâul s-a copt. Seceratul e pe sfârșite. Pădurile de porumb sunt înalte și verzi. Tocmai acum porumbul are nevoie de ploaie.
    - Paparudele!...
    - Primiți paparudele?...
    - Primiți paparudele, ca s-aducă ploile!...
    Stolurile de fetișcane care străbat orașul sunt înalte și subțiri. Părul lung, negru și lucios, le bate șoldurile numai pe jumătate împlinite.
    Acum au ajuns pe strada mare. Prăvălie lângă prăvălie. Vitrine sclipitoare. Bodegi. Cofetării. La capătul străzii mari, lângă grădina publică, Him bașa tocmai și-a jucat urșii. Nimeni nu se mai uită la urși. Privirile orășenilor se întorc în altă parte.
    - Paparudele!...
    - Paparudele!
    - Primiți paparudele?...
    - Primiți paparudele, ca s-aducă ploile!...
    Fetișcanele oacheșe și despuiate ale șatrei strigă cât le ține gura. Strigă și-și sună mărgelele de sticlă.
    - Paparudele!
    - Primiți paparudele?...
    - Primiți paparudele, ca s-aducă ploile!...
    Negustorii ies în pragurile prăvăliilor în care, la acel ceas al zilei nu se înghesuie niciun mușteriu. Tuturor li se scurg ochii după trupurile goale, unele negricioase de-a binelea, altele numai arămii, dar toate tinere, toate pufoase ca niște piersici abia date în pârg.
    - Ah!...
    Fetișcanele șatrei, cu ochii rotunzi, neobișnuit de mari și de negri, calcă mândre, cu frunțile sus, își bat șoldurile cu palmele și își sună mărgelele. Toate într-un glas cântă:
    -  Paparudele!
    - Primiți paparudele?...
    - Primiți paparudele, ca s-aducă ploile!...
    Orașul e vechi și e pe jumătate dărăpănat. Sub soarele dogoritor al verii și cu ulițele pline de năvala ursarilor, a paparudelor și ghicitoarelor orașul pare fantastic, fabulos ca un oraș de basm. Bărbații se uită la paparudele despuiate. Ce frumusețe!
    Bodegile și cafenelele orașului vechi și pe jumătate dărăpănat sunt pline de oameni de toate vârstele, care nu au ce face. La mese jegoase beau bere amăruie ori cafele dulci, discută despre război ori despre casele cu fete de la margine, care în care a sosit de curând marfă proaspătă. Bodegile miros a băuturi ieftine, proaste. Aerul cafenelelor e încărcat până la saturație de fum acru, de tutun, cu miros greu de trupuri nădușite și picioare nespălate. Chelnerii! Picolii! Băieții care spală paharele și ceștile!  Patronii... Mai sunt și patronii.

    Paparudă rudă,
    Vino de mă udă.
    Paparudă rudă...

    Ies în prag. Se înghesuie la ferestre.
    - Paparudele!...
    - Ce stați, mă? Umpleți căldările cu apă și udați paparudele.
    Atâta așteptau: porunca.
    Acum apa curge șuvoaie de pe paparude și paparudele nu se supără. Dimpotrivă. Vesele, de parcă întreaga lume ar fi a lor, râd și își arată dinții frumoși, albi ca laptele, chiuie ascuțit și se izbesc cu palmele peste șolduri, își sună mărgelele și cerceii, brățările și le sună, și iau cântecul de la început:

    Paparudă rudă,
    Vino de mă udă.
    Paparudă rudă...

    Zuleica, bătrâna smochinită care are în seamă paparudele trece din om în om, se ploconește și întinde mâna uscată negricioasă numai oase și zgârciuri.
    - Dați pentru paparude, boierilor. Dați pentru paparude, dați ceva boierilor pentru șatra paparudelor.
    Dă fiecare cât îl lasă inima. Zuleica pune tot ce i se dăruie într-un pungoi mare, de piele alburie, uscată. Gândește cu mândrie: „Fetișcanele noastre plac boierilor. De aceea au fost darnici! La noapte... La noapte, au să le viseze la noapte, blestemații! Să le viseze! Au să rămână cu visele!” Se duce lângă paparude și le șoptește ceva pe limba lor din care niciunul dintre orășeni nu înțelege un singur cuvânt. Fetișcanele despuiate râd. Își izbesc și mai tare șoldurile. Își sună și mai ritmic mărgelele de sticlă. Și, îmbătate parcă de soare și de pofta de a trăi, cântă:

    Paparudă rudă,
    Vino de ne udă.
    Paparudă rudă,
    Ca să vină ploile
    Şi să crească holdele...

    Aeroportul militar e la marginea oraşului. Un avion aterizează. Altul îşi ia zborul. În gară fluieră o locomotivă.

    Paparudă, rudă...

    Dairele sună. Urşii mormăie şi îşi zornăie lanţurile.

    Acu... Acu...
    Joacă bine Zazu...

    Vine amiaza. Şi trece amiaza. Praf şi soare. Soare şi praf. Nicio adiere de vânt. Nicio fărâmă de nor. Zăpuşeală. Miros acru, stătut.

    Paparudă rudă...

    A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti... A fost odată pace în lume. Şi pe atunci...

    Acu... Acu...
    Joacă bine Zazu...

    Zazu joacă bine. Joacă bine şi Babaia. Amândoi au belciuge de fier trecute prin nările nasului. Ei... Dacă Zazu şi Babaia n-ar avea belciuge de fier trecute prin nările nasului...
    A trecut amiaza. De mult a trecut amiaza. Acum ziua e în scădere. Soarele s-a apropiat de asfințit. Cerul parcă ar fi blestemat. Rămâne tot gol, tot uscat. Văzduhul rămâne tot încremenit, tot vâscos. Țărâna ulițelor și a ulicioarelor e tot fierbinte. Pietrele trotuarelor sunt, și ele, tot fierbinți.
    În sfârșit, soarele a scăpătat. Oamenii oacheși se întorc osteniți spre lunca de lângă râu acoperită cu iarbă aspră, unde îi așteptă câinii, căruțele lungi și grele, caii, măgarii și catârii care au păscut toată ziua, în zăpușeală, și care acum se apără leneși cu cozile de roiurile de muște ce nu le dau pace.
    Alimut, ca de obicei, o ține de mână pe Kera. Strâns o ține. Drăgăstos o ține. Ei doi - numai ei doi - n-au simțit povara fierbinte a zilei și nici osteneala care i-a cuprins pe toți ceilalți.
    Him bașa și-a jucat cât a vrut urșii și s-a ales cu un câștig ce i-a întrecut așteptările. S-ar fi cuvenit să fie mulțumit. Dar nu e. Ochilor lui, ageri, rotunzi, care au văzut atâtea, n-au putut să le scape mila care se scria pe chipurile orășenilor la vederea lor. Niciodată până acum, orășenii nu se uitaseră cu milă la oamenii șatrei. De obicei unii se uitau cu oarecare interes, iar alții cu batjocură.
    Acum orășenii se uitaseră la bărbații șatrei, la paparudele și la ghicitoarele șatrei, și chiar la urșii șatrei, ca la niște morți, întocmai ca la niște morți.
    Fără îndoială, orășenii știau ceva cu privire la soarta hărăzită șatrei de către stăpânire, ceva ce el, Him bașa, nu știa. Poate soarta șatrei avea să fie hotărâtă de război. Dar, așa cum își mai spusese de câteva ori până acum, el nu avea nimic cu războiul. Își aducea iarăși aminte de obrazul rotofei al jandarmului care-i poruncise să plece neîntârziat cu șatra la drum, spre oraș. Acela, cel dintâi, se uitase la oamenii șatrei ca la niște morți. Acela și tinerii care-l însoțeau. Pe urmă - parcă ar fi fost la mijloc un făcut - toți cei pe care-i întâlnise pe drum până aici, în oraș, se uitaseră și ei la oamenii șatrei ca la niște morți. Jandarmul îi mai și spusese:
    - Voi n-aveți nimic cu războiul, dar s-ar putea ca războiul să aibe ceva cu voi.
    Ce vrea războiul? Viețile oamenilor, nimic altceva decât viețile oamenilor.
    Urșii, dăulați de osteneală, abia mergeau. Zazu mormăia din când în când. Atunci mormăia și Babaia. Poate urșii vorbeau între ei ca oamenii. El, Him bașa, deși trăise toată viața pe lângă urși, încă nu ajunsese să le înțeleagă în întregime mormăiturile.
    Se apropie de șatră. Focurile ardeau ceva mai departe de căruțe. Șatra trebuia să mănânce. Pe urmă aveau să înhame caii, măgarii și catârii la căruțe, să stingă focurile și să plece la drum, spre Răsărit. Nu. Înainte de a pleca mai aveau ceva de făcut: să adune de la toți câștigul zilei, să-l numere, să-l socotească și apoi să-l împartă între ei, după străvechea și buna rânduială a șatrei. Îl chemă pe Alimut:
    - Ai grijă de urși. Dă-le hrană și nu uita să-i adapi.
    Alimut legă urșii, însă înainte de a apuca să le aducă hrana auzi și el ceea ce auziră în aceeași clipă toți ceilalți: un țipăt îngrozitor, hărmălaie și strigăte de groază, nenumărate strigăte de groază. Țipătul, strigătele acelea înspăimântătoare, întreaga hărmălaie venea de undeva, din josul râului. Alergă într-acolo cu Kera care-l prinsese de mână și care se silea să nu-i rămână în urmă. După ei se înșirui aproape toată șatra. Niciunul nu-și mai feri picioarele desculțe nici de ghimpii ascuțiți, nici de pietrele sparte, colțuroase și tăioase de pe marginea râului.
    Alimut și Kera ajunseră primii. Văzură câțiva băiețandri pe malul apei. Alți câțiva, goi, se aflau în apă, intrați unii până la mijloc, alții până la umăr. Ceva mai departe de ei, afundat în apă până mai sus de buric, se răsucea când într-o parte, când în alta, urlând ca din gură de șarpe, Baru. Deși Alimut înțelesese de la întâia aruncătură de ochi ce se întâmplase, careva dintre băiețandri găsi cu cale să lămurească:
    - Ne scăldam și ne jucam. Ne luaserăm la întrecere să vedem care sare mai departe. Baru a sărit mai departe decât noi toți și a nimerit într-un par. Nici el, nici noi nu ne-am gândit că s-ar afla pari aici. Îi știam în altă parte.
    Sosiră bărbații mai tineri și mai iuți la picior ai șatrei. Nu-l mai așteptară pe Him bașa, care nu mai putea să alerge și care rămăsese mai în urmă. Cum pricepură ce s-a întâmplat, se aruncară în râul domol, se afundară și smulseră parul înfipt lângă snopii de cânepă puși la topit pe fund și acoperiți cu bolovani. Băiatul se clătină și urlă și mai tare. Him bașa, care ajunsese și el, le strigă de pe mal:
    - Nu scoateți parul din fundul băiatului. Aduceți-l aici, să vedem în ce stare se află.
    Îl aduseră și-l întinseră pe iarbă. În lumina puțină a asfințitului, Him bașa se aplecă asupra lui și văzu că parul îi pătrunsese băiatului în trup prin șezut. În timpul în care se zvârcolise neputincios, încercând să se smulgă, parul îi pătrunsese din ce în ce mai adânc în trup și acum vârful lui bont sta gata să iasă la iveală sub subțioara dreaptă. Him bașa își spuse că nu mai era mare lucru de făcut. Băiatul era pierdut. Păcat că parul nu-i trecuse prin inimă. Ar fi fost scutit de suferință și ar fi murit mai ușor. Acum avea să se chinuie cine știe cât. Him bașa se îndreptă de mijloc și scormoni cu ochii mulțimea din jur. Întrebă:
    - Dar unde e Sarat?
    - Nu s-a întors încă din oraș.
    - Și Rama?
    - Nici ea nu s-a întors din oraș.
    - Atunci luați-l pe brațe și aduceți-l cât mai lin la căruțe.
    Băiatul, cu ochii aproape ieșiți din cap și cu fața strâmbată de durere, continua să urle. Sângele îi picura pe lângă par. Îl luară pe brațe și porniră cu el.
    În afară de Baru, nimeni nu mai țipa, nimeni nu mai striga. Oamenii șatrei mergeau încet, tăcuți, plini de tristețe și de îngrijorare. Se gândeau la Zara cea tânără care murise cu o zi înainte, în zori, pe când se zbătea să nască și al cărei mormânt de sub salcie fusese răscolit și împrăștiat în noaptea trecută de bomba aruncată la întâmplare din văzduh. Moartea se strecurase hoțește în mijlocul șatrei. Furase un suflet. Mai furase unul: al copilului ei. Nu se mulțumise cu atât. Acum se năpustise iarăși ca o fiară nevăzută și îl răpise și pe al treilea. Dar mâine?... Dar poimâine?... Ce va face moartea? Se va depărta ori va continua să dea târcoale șatrei și se va năpusti din ce în ce mai des asupra ei?
    Îl întinseră pe Baru lângă căruță. Se adunară bătrânele smochinite. Veni și Oarba. Băiatul fu lăsat pe mâinile ei. Him bașa porunci ca fiecare să-și vadă de treburile lui, fiecare să-și adape vitele și să mănânce. Peste un ceas șatra va trebui să înhame și să pornească la drum. Celelalte două șatre, mai mici, aveau să-i urmeze către miezul nopții.
    Se iviră pe cer câteva stele. Văzduhul însă rămase tot neclintit, tot vâscos. Baru, istovit, șopti între două urlete:
    - Mi-e sete.
    Îi duseră la gură o butelcă de rachiu tare, vechi, și-l îndemnară s-o golească până la fund. Oarba îi spuse:
    - Bea!... O să te mai potolești...
    Băiatul bău. Și pe măsură ce înghițea rachiul tare și vechi simțea că întunericul de deasupra și din jurul lui se îngroașă și că durerile care-l sfârtecă se micșorează și se ostoiesc. Vru să se bucure, însă tocmai atunci îl trăzni beția. Nu mai văzu și nu mai simți nimic.
    Îl întoarseră cu fața în jos. Două îl ținură zdravăn, iar Oarba începu să-i tragă încet parul din fund. Îl trăgea ușor, puțin câte puțin și se oprea. Trupul băiatului zvâcnea, se potolea și zvâcnea iarăși. Oarba șoptea:
    - Acum țineți-l bine.
    Oarba puse parul alături, cu grijă, de parcă s-ar fi temut să nu vină careva să-l fure. I se întinseră niște fâșii de pânză scămoșată. Oarba le luă, le făcu ghem lunguieț și-l vârî prin deschizătura trupului chinuit.
    - Ce zici? Mai trăiește până-n zori?
    - S-ar putea să mai sufere chiar câteva zile.
    - Vai și-amar de sufletul lui!
    - Era mai bine dacă parul îi străungea inima și băiatul se prăpădea pe loc.
    Îi veniră părinții din oraș. Întrebară ce s-a întâmplat cu băiatul lor. Aflară pe loc. Ridicară din umeri. O întrebară pe Oarba:
     - Mai e ceva de făcut?
    - Ce era de făcut, am făcut, zise Oarba.
    Peste un ceas, Baru fu întins în căruță deasupra unui maldăr de iarbă aspră, culeasă de fetele șatrei fir cu fir din lunca nisipoasă și de pe marginea apei. Acum băiatul nu se mai zvârcolea, însă din când în când, gemea greu ca și cum somnul adânc i-ar fi fost tulburat de vise urâte. Trupul îi mirosea a sudoare acră, a sânge proaspăt, cald și dulceag, a urină și a rachiu vechi și tare.
    Șirul de căruțe grele la care fuseseră înhămați caii, măgarii și catârii șatrei trecu pe lângă orașul vechi și dărăpănat, copleșit de întuneric, ajunse în șosea și urcă panta ușoară, luând-o spre Răsărit. Pădurile înalte, de porumb, din dreapta și din stânga șoselei, tăceau. Urșii, mânați de Alimut și Kera, mergeau gâfâind în coada convoiului. Câinii, veseli că au mai scăpat de zăpușeala zilei, zburau pe lângă căruțe, miroseau urmele iepurilor prin șanțurile șoselei și, ațâțați, chelfăneau, dar nu cutezau să se depărteze de căruțe și să caute vânatul în întuneric. Văzduhul rămăsese tot ca mai înainte, încremenit, vâscos, apăsător.
    Mânându-și caii, Him bașa gândi: „După ce se prăpădește fiul lui Sarat și al Ramei, numărul sufletelor șatrei scade la nouăzeci și șapte.” Vru să nu se lase copleșit de mâhnire și multă vreme căută firul altui gând, un gând care să-l încurajeze și, dacă ar fi cu putință, să-l și bucure. Își aminti de nevestele tinere dintre care multe aveau burta la gură. „Vor naște una după alta. Numărul sufletelor șatrei va crește. Va atinge suta. O vor întrece.”
    N-ajunsese însă să se bucure și nici măcar să se însenineze pentru că numaidecât în mintea lui sclipi ca un fulger întrebarea: „Dar acolo... Acolo unde ni se va porunci să ne oprim, să ne desfacem și să ne întindem corturile, acolo ce ne va aștepta? Nu cumva...”
    Privi cerul. În partea dinspre apus atârna, în slăvi, luna. Era o lună galbenă, subțire și îndoită ca o secere. „Voi nu aveți nimic cu războiul, dar s-ar putea ca războiul să aibe ceva cu voi.”
    - Dii. Diii... Gloabă!...
    Ridică biciul și plezni cu el pe deasupra cailor înhămați la căruță. De teama biciului, caii lungiră pasul.

                                                             Capitolul IV

                                 Goșu mergea desculț pe lângă căruță. Cu câteva zile mai înainte, pe șoseaua proaspăt pietruită trecuseră camioane militare încărcate cu soldați și cu muniții, și un lung șir de tancuri. Strivit sub greutatea mașinilor de fier și de oțel, pietrișul se spărsese în bucăți mărunte și tăioase care acum pătrundeau în scobiturile din copitele cailor, ale catârilor și ale măgarilor înhămați la căruțele cu coviltir ale șatrei, silindu-i să sângereze și să șchiopăteze.
    Colțurile ascuțite ale pietrelor sângerară destul de repede tălpile bărbatului oacheș pe care carnea lovită și pielea sfârtecată de harapnicul lui Ariston îl dureau și-l usturau încă. Goșu s-ar fi putut urca pentru o clipă în căruță să-și tragă o pereche de ciorapi în picioare și după aceea să se încalțe cu cizmele înalte, cu tălpi groase.
    Nu se lăsă ademenit de acest gând. Socoti că durerea cărnii și usturimea pielii crescute de suferința la care-l supunea sângerarea îmbelșugată a tălpilor goale îi vor prinde bine. „Când te doare mult carnea, își spuse el, sufletul se liniștește și te lasă în pace.”
    Nu se scurse multă vreme și-și dădu seama că totul era zadarnic. Chiar dacă el, Goșu, ar fi fost întins pe roată, i s-ar fi smuls carnea cu cleștele înroșit în foc și i s-ar fi sfărâmat trupul oscior cu oscior, suferința care-i măcina sufletul nu i s-ar fi micșorat. Se întrebă: „Oare când o pierduse el pe Lisandra?... Și Ariston! Când o câștigase Ariston pe Lisandra și cu ce-o câștigase? Ariston nu era mai chipeș decât el. Nu era mai ager la minte și nu era nici mai viguros. Atunci ce taină era la mijloc? Ce găsise Lisandra la Ariston?”
    Dacă ar fi știut!... Nu știa!... Și ar fi dat mult să știe. Pentru că dacă ar fi știut, ar fi înțeles... Dar el, Goșu, nu știa nimic. Și, neștiind nimic, nu era în stare să înțeleagă nimic.
    I se păru că aerul uscat pe care îl soarbe e otrăvit. Și i se mai păru că întregul cer e de plumb și că s-a prăvălit asupra lui, să-l ducă pe umeri. Dar, nu. Aerul într-adevăr era uscat, de otrăvit însă nu era otrăvit. Cerul era albastru, n-avea nicio asemănare cu plumbul și rămăsese, ca și mai înainte, neclintit.
    Caii, măgarii și catârii șatrei abia mergeau. Pe spinările lor buboase bicele cădeau fără niciun folos. Șoseaua acoperită cu pietre sparte, tăioase, se întindea înainte, dreaptă, și capătul ei se îneca departe, în marginea lăptoasă a zării.
    Trezit, Baru se apucă să urle. Orice om cuprins de dureri urlă crezând că urletele ușurează durerea. Șatra îl auzi și merse mai departe prefăcându-se că nu-l aude. Careva dintre oameni se duse la Him bașa și-i spuse:
    - Catârii mei plesnesc de sete. Să oprim căruțele, bulibașă, să adăpăm vitele cu apa din butoaie.
    - Să mai rabde. Ne apropiem de o fântână, îi spuse Him bașa.
    - Dacă zici...
    Merseră încă mult timp, abia târându-se, prin neîndurătoare mare de flăcări a soarelui. Câinii, pe sub căruțe, gâfâiau. Rob, mai-mai că se împleticea. Urșii, cu labele însângerate și cu ochii tulburi și aproape stinși de suferință, călcauca pe o vatră fierbinte. Nici pe aproape și nici în zare nu se vedea vreo cumpănă.
    Him bașa, care se afla în fruntea convoiului, opri totuși caii. Întregul convoi încremeni le loc. De pe oamenii oacheși, ca și de pe vitele lor, sudoarea curgea șiroaie. Baru urlă iarăși, însă nimeni nu tresări. Era de la sine înțeles, pentru întreaga șatră, că nebunatecul fiu al lui Sarat se zbătea fără nicio scăpare în ghearele morții și că-i sosise negrul soroc.
    Him bașa își amintea că acolo fusese cândva o fântână. O căută îndelung. Aici a fost. Cumpăna și ciutura lipseau. Lipsea și jgheabul. Buduroiul de piatră fusese spart și risipit. Adâncul era plin cu bulgări, cu pietre, cu țărână.
    - Dii!... N-ați avut parte de apă... Dii... gloabelor!...
    Convoiul plecă mai departe. Oamenii, toți, înaintau cu capetele în pământ.
    - Când adăpăm vitele?
    - După scăpătat.
    - Mai e mult până la scăpătat.
    - Mult - puțin...
    Alimut și Kera se țineau după lungul șir de căruțe, mânând urșii. Bătrânul Zazu gâfâia. Gâfâia și bătrâna Babaia. Gâfâiau și ceilalți urși, cu toate că erau mult mai tineri.
    În primăvară, urșii năpârliseră. De astă-primăvară și până acum trecuseră multe luni și părul se grăbise să le crească. Șoseaua era aspră și fierbinte ca o vatră acoperită cu jar.
    Zazu și Babaia își aduseră aminte de cum fuseseră învățați să joace în sunetul dairelei, cu belciuge de fier în nas, pe vatra fierbinte, loviți mereu și fără nicio milă cu ciomagul. Vatra era rotundă. După ce învățaseră să joace, scăpaseră de ea. Vatra pe care mergeau acum era largă cât șoseaua și nesfârșit de lungă, tot cât șoseaua.
    Acum, în munți era răcoare. Era răcoare în văgăuni, era răcoare în bârloguri și era răcoare și în pădurile umbroase și întunecate. Poienile... Luminișurile... Scorburile pline cu miere dulce și cu miere sălbatică, amăruie... Zmeurișurile... Toate acestea fuseseră cândva aievea? Fuseseră. Nimic din tot ce fusese înainte nu mai era...
    Munții erau departe. Nu se vedeau. Era atât de departe munții, încât nici măcar mirosul lor nu ajungea până la șoseaua pe care mergeau spre Răsărit oamenii oacheși.
    - Kero, la toamnă ne căsătorim. Cu nuntă mare ne căsătorim, Kero.
    - De ce tocmai la toamnă?
    - Așa a hotărât Him bașa.
    - Him bașa! Vorbești de Him bașa de parcă nu ți-ar fi tată.
    Văzduhul încremenit fu străbătut iarăși de țipetele și urletele lui Baru. Urșii auziră și mormăiră dureros. Li s-ar fi zburlit părul dacă n-ar fi fost ud de sudoare. Numai părul uscat se zburlește. Alimut zise:
    - Și Baru ăsta! Nu mai moare odată...
    - O să moară. Până la scăpătat o să moară și-o să scăpăm de el.
    - Cel puțin dacă l-ar îmbăta iarăși, zise Alimut. Atunci n-ar mai urla.
    - De ce să mai strice rachiul pe el?
    - Ai dreptate. De ce să mai strice rachiul pe el?
    Își zâmbiră unul altuia de parcă toată lumea ar fi fost a lor. Poate că era.
    Baru mai urlă o dată. Pe urmă gemu și tăcu. Roțile încălțare cu fier ale căruțelor scrâșniră mai departe. Prin scrâșnetul lor străbătu țipătul sălbatic și scurt al nevestei lui Sarat. Căruțele se opriră. Oamenii șatrei înțeleseră că a murit Baru. Se adunară cu toții în jurul căruței lui Sarat. Him bașa zise:
    - Abia mâine seară ajungem la o așezare omenească.
    Sarat întrebă:
    - Ce vrei să spui cu asta?
    - Vreau să spun că mortul trebuie îngropat aici. Pe căldura asta, până mâine se umflă și face viermi.
    Șatra tăcu. Unul dintre oameni rosti:
    - Bulibașa a judecat drept. E vară. Vara, mortul nu ține. Dacă nu-l îngropi numaidecât, se împute și face viermi.
    Traseră căruțele lângă marginea șoselei și deshămară. Cailor, măgarilor și catârilor le deteră drumul să pască slobozi pe miriști. Pe aici grâul fusese secerat, luat și dus în sate, la treierat. Erau așa de istoviți, că nu mai găseau în ei nici măcar puterea de a se apăra cu cozile de muște.
    În timp ce femeile îl îmbrăcau pe Baru în straiele lui de sărbătoare, patru flăcăi scoaseră cazmalele și lopețile din căruțe și se apucară să sape în șanțul de lângă șosea groapa.
    Him bașa gândi: „Aveam nouăzeci și nouă de suflete în șatră. Nădăjduiam să ajung suta și s-o întrec. Murind Zara, am rămas nouăzeci și opt. Acum, după ce s-a prăpădit și Baru, am rămas nouăzeci și șapte.”
    Și iarăși își aminti de toți oamenii aceia care, de câteva zile, se uitau la el și la toți cei din șatra lui ca la niște morți. „Nu. Nu poate fi adevărat. Mi s-a părut. Atât Zara, cât și Baru s-au prăpădit din întâmplare, numai din întâmplare.”
    După ce-l gătiră ca de nuntă, îl întinseră pe Baru pe fundul gropii și-l acoperiră cu țărână gălbuie și uscată și cu pietriș adunat de pe șosea. Nu-i puseră niciun semn la cap. Acum era război și morții puteau fi îngropați oricum și oriunde.
    Oamenii șatrei, muierile lor și copiii lor își ziseră că e tocmai timpul mesei și, cum li se făcuse foame, mâncară cotluce de pâine și băură rachiul tare și vechi. Înhămară și porniră. Câinii și urșii nu fuseseră uitați. Li se aruncase și lor câte ceva să îmbuce și acum erau parcă mai sprinteni, ba chiar veseli. Blebe și Elezar băuseră mult și se cam amețiseră. Se apucară să cânte un cântec fără perdea. Mulți îi auziră, zâmbiră și se făcură că nu-i aud. Ferdic însă veni la ei și-i luă la rost:
    - De cântec vă arde?
    - Dar de ce ai vrea să ne ardă, dacă nu de cântec?
    - Nătărăilor!
    - Morții cu morții și vii cu vii, nene Ferdic.
    După aceea însă flăcăii se rușinară și tăcură.
    Și iarăși pe nesfârșirile bătute de arșița soarelui nu se auzi decât scrâșnetul aspru al roților care striveau sub tălpile lor pietrișul spart al șoselei.
    - Goșule, zise tărăgănat Lisandra, mă auzi?
    - Te aud.
    - Află că nu te-am iubit niciodată, Goșule. Nu te-am iubit nici măcar în ziua când te-am luat de bărbat.
    Dacă Ariston sau altcineva i-ar fi lovit cu harapnicul trupul gol, l-ar fi usturat mai puțin. O întrebă cu glas umil, pe șoptite:
    - Atunci de ce m-ai luat? Puteai să-mi spui că nu-ți plac și n-aș fi stăruit. Cu banii pe care i-am dat lui Sedil bașa găseam oricând o fată frumoasă.
    - Cu cineva tot trebuia să mă mărit. Îmi venise timpul.
    - Și de ce te-ai măritat cu mine? De ce nu te-ai măritat cu un flăcău din șatra voastră? Erau destui băieți în șatra voastră.
    - Erau.
    - Nu ți-a plăcut niciunul?
    - Ba mi-au plăcut. Mulți mi-ai plăcut, Goșule, mulți, nu unul.
    - Înțeleg. Ședil bașa a cerut pentru tine un preț prea mare.
    - Sedil bașa! Săracul! M-ar fi dat și pe degeaba! Ținea grozav de mult să nu mă mai vadă. Numai că printre flăcăii șatrei lui nu s-a găsit niciunul care să mă vrea de nevastă.
    - Îți bați joc de mine, Lisandro!
    - Ba nu-mi bat joc de tine, Goșule. Tu ai văzut-o vreodată pe mama?
    - N-am văzut-o.
    - Nici n-aveai cum.
    - E moartă?
    - Trăiește și e sănătoasă tun.
    - Am crezut-o moartă.
    Lisandra tăcu un timp. Îl lăsă pe Goșu să fiarbă singur în gândurile lui negre. Când socoti că a fiert destul, zâmbi și zise:
    - Mama e cârnă.
    Goșu tresări. Parcă-l arse. Ridică glasul:
    - Cum adică?
    - Așa cum ai auzit.
    - Cârnă din naștere?
    - Aș. Până la douăzeci și ceva de ani a avut nas ca toți oamenii, ba chiar un nas foarte frumos.
    Iarăși tăcu. Și iarăși îl lăsă pe Goșu să fiarbă un timp în gândurile lui.
    -  Mama avea un nas ca al meu, persienesc. Mamei, de altfel, i se și spune Persiana.
    - Da. Ce e drept, e drept. Tu ai un nas foarte frumos.
    Lui Goșu i se păru că toate cuvintele pe care le rostește îi ard buzele. Acum simți că vorbele pogoară în adâncul lui ca niște bulgări de foc și-i ard și inima. Întrebă pripit de parcă întreaga lui viață ar fi atârnat de răspunsul pe care urma să-l primească:
    - Dar ce s-a întâmplat cu nasul maică-tii?
    - Nimic, ce să se întâmple. I l-a tăiat din rădăcină, cu cosorul, Sedil bașa.
    - Când a făcut isprava asta era beat?
    - De ce să fie beat? Era în toate mințile.
    - Atunci?
    - A prins-o cu un flăcău din șatră. După vechea lege a șatrei noastre trebuia numaidecât s-o însemne, să-i taie nasul. Și i l-a tăiat.
    - Și flăcăii din șatra voastră...
    - Flăcăii din șatra noastră nu se însoară cu fata unei femei căreia i s-a tăiat nasul, pentru că... pentru că ce naște din pisică șoareci mănâncă.
    - Așadar am fost păcălit.
    - Ai fost păcălit, Goșule, sau, mai bine zis, ai fost tras pe sfoară. Nu te mai mira ca prostul. În vreme ce tu te tocmeai cu tata și-l rugai să-ți mai lase din preț, mama, ascunsă în cort, râdea cu gura până la urechi. De ce râdea mama? De tine, Goșule, de tine râdea mama, nu de altcineva, de tine, Goșule.
    - Dacă aș fi știut...
    - Nu face pe grozavul! Chiar dacă ai fi știut, tot m-ai fi luat de nevastă. Tu m-ai iubit de cum m-ai văzut. Și de cum m-ai văzut ți-ai dat seama băiete, că fără mine nu poți trăi.
    Începu să îngâne un cântec:

    Eu sunt soarele tău și fără mine
    Tu nu poți să trăiești.
    Eu sunt aerul tău și fără mine
    Tu nu poți să trăiești.
    Eu sunt apa ta și fără mine
    Tu nu poți să trăiești.
    Eu sunt pâinea ta și fără mine
    Tu nu poți să trăiești.
    Eu sunt somnul tău și fără mine
    Tu nu poți să trăiești.
    Eu sunt...

    - Taci! Taci odată! N-auzi? Taci că te omor.
    - Am să tac. Dar asta n-o să-ți ajute la nimic.
    Goșu vorbi stins:
    - De unde știi că nu pot trăi fără tine?
    - O știu. Pentru că tot așa s-a întâmplat și cu mine. M-a trăznit dragostea dintr-o dată. Ca din senin m-a trăznit. M-a aprins. Și acum ard... ard... ard... Nu e foc pe lume mai puternic decât focul care mă arde, focul dragostei... focul dragostei...
    - Cum? Și tu m-aiiubit de cum m-ai văzut?
    Goșu se prostise de tot. Chipul oacheș i se bucură și rămase câteva clipe bucurat. Lisandra rânji. Spuse dulce:
    - Tot așa s-a întâmplat cu mine când l-am văzut pe Ariston. Atunci m-a trăznit dragostea. Atunci am înțeles în clipă că pe lumea asta eu fără Ariston nu vreau să mai trăiesc. Tu, Goșule, dacă vrei să mă omori, și dacă ai putere să mă omori, omoară-mă. Nu mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică deloc de moarte, deloc, deloc!
    - Nu ți-e frică de moarte! Vorbe! Toți oamenii se tem de moarte... Toți...
    Scrâșnetul roților fu acoperit de duruitul puternic al unor camioane militare care veneau din urmă ridicând și învârtejind praful alburiu al șoselei.
    Soarele ajunsese la chindie, totuși zăpușeala și arșița zilei nu scăzuseră. Căruțele se opriră. Câinii, cu cozile între picioare, se asunseră sub căruțe. Rob lătră de două-trei ori. I se făcu și lui teamă și se tupilă repede lângă ceilalți. Urșii mormăiră și zmuciră lanțurile. Alimut șopti:
    - Soldați! Soldați străini!...
    Kera se răsuci pe călcâie și se uită spre camioanele militare care se apropiau în goana mare. Râse:
    - Ei și? Ce! N-am mai văzut noi soldați? Am mai văzut.
    - Dintr-ăștia nu.
    O apucă de mână, a trase lângă el și o strânse. Băiatului îi tremurau buzele. Fata căută să-l liniștească.
    - Am mai văzut noi și dintr-ăștia. Am mai văzut. Și... și nu ni s-a întâmplat nimic.
    Pe jumătate goi, oamenii șatrei săriră din căruțe, trecură pe lângă caii, măgarii și catârii înhămați și-i ținură din scurt, să nu se sperie la trecerea zgomotoasă a lungului convoi de camioane. Copiii și femeile se înșiruiră pe lângă căruțe cu urechile ciulite și cu ochii în patru, gata la primejdie să fugă, să se risipească și să se ascundă în lanurile de porumb.
    Coloana militară se apropie în goană, însă nu trecu, așa cum se așteptau oamenii oacheși, mai departe. Când ajunseră în dreptul căruțelor șatrei, camioanele scrâșniră și se opriră brusc. Soldații îmbrăcați în haine cenușii, nădușiți de zăpușeala zilei pe sfârșite și plini de praf, căscară ochii.
    - Țigănci!
    - Țigănci tinere și frumoase!
    - În sfârșit, muieri!
    Fetișcanele, fetele, muierile tinere și borțoase, văzându-se privite cu atâta lăcomie, se bucurară. Râseră. Râseră și bătrânele smochinite și fără dinți care țineau între gingii  lulele de pământ ars din care trăgeau adânc în piept fum aspru și acru. Bărbații șatrei însă nici măcar nu zâmbiră. Câțiva soldați, pe care pofta mult timp stăpânită îi făcu mai îndrăzneți și mai fără rușine, săriră din camioane și se repeziră spre căruțe. Cei mai mulți soldați însă rămaseră la locurile lor râzând, doritori să vadă ce-o să se întâmple mai departe.
    Acum, dintr-o dată, în fetișcanele, fetele și muierile șatrei pătrunse frica. Se traseră toate pe după căruțe. Tăcuți, bărbații oacheși puseră mâinile pe ciomege, pe beldii, pe topoare și le ridicară.
    Surprinși de împotrivirea la care nu se așteptau, soldații străini rânjiră și scoaseă pistoalele.
    Oarba, care până atunci ascultase totul tăcută, ieși de sub coviltirul căruței și, pricepând despre ce e vorba, rosti aproape urlând câteva cuvinte aspre într-o limbă grozav de ciudată.
    Bărbații oacheși, pe jumătate goi, pricepură porunca și, aruncând în căruțe ciomegele, beldiile și topoarele, încrucișară brațele și își arătară dinții către soldații străini. Aceștia căzură în mirare. Se mirară de brațele încrucișate, de bărbile mari și încâlcite ale oamenilor oacheși, de pletele lor lungi și slinoase, de ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, și se mirară mai ales de dinții lor sănătoși, mari, albi ca zăpada.
    Oarba mai aruncă răstită câteva vorbe care sunară în urechile soldaților străini tot atât de ciudat ca și primele.
    Bărbații șatrei trecură cu copiii în șanțul care despărțea șoseaua de uriașa pădure de porumb. Fetișcanele și fetele și muierile oacheșe ieșiră de după căruțe și se înșiruiră în șosea. Acum soldații străini își puseră pistoalele la șold, în tocuri, și începură să se uite veseli și biruiți de pofte la făpturile care se aflau rânduite în fața lor, să vadă fiecare pe care s-o aleagă, s-o ia și s-o ducă cu el în ascunzișul lanurilor. Însă niciunul nu apucă să întindă mâna.
    Pentru a treia oară, de data asta mult mai liniștit, răsună glasul poruncitor al Oarbei. Fetișcanele, fetele și muierile șatrei, de la copilandrele crude încă și până la cele mai hârbuite dintre bătrâne hohotiră din toată inima dintr-o dată, sălbatic și batjocoritor, își ridicară fustele până mai sus de buric și înaintară țanțoșe către soldați.
    Uluiți, aceștia își pierdură cumpătul și se traseră îndărăt.
    Toate îi îmbiau. Toate îi pofteau. Cele borțoase le arătau burțile mari, strâmbe și umflate. Cele tinere se băteau ușor, cu degetele, peste șoldurile lor supte și frumoase ca niște viori. Mai cutezătoare dintre toate se dovediră a fi bătrânele, atât cele smochinite și dăulate de nașteri, cât și cele grase. Careva dintre babe cârâi scurt și sinistru ca o cioară și bătu o singură dată din palme. Și atunci, toate, într-o singură clipă, se răsuciră pe călcâiele desculțe, se întoarseră cu spatele spre soldații străini, își dezveliră șezuturile, se lăsară pe vine și se apucară să urineze și să se deșerteze cu zgomot.
    Soldații străini se muiară. Unii își acoperiră ochii cu mâinile, alții scuipară. De undeva se auzi aspru o comandă. Soldații se urcară repede în camioane și lungul convoi militar plecă în grabă.
    După ce camioanele se pierdură în zare, căruțele își reluară mersul și se târâră la pas, mai departe, pe șoseaua acoperită cu pietriș spart, tăios.
    Him bașa opri caii și porunci șatrei să se pregătească pentru popas. Bărbații deshămară animalele și se gândiră că ar fi potrivit să-i adape înainte de a-i slobozi să pască pe miriștile uscate și galbene scorojite de dogoarea soarelui.
    Prin fumuriul serii de auzi glasul triumfător al lui Blebe:
    - O fântână. Nu trebuie să ne adăpăm vitele cu rezerva de apă. Am dat din întâmplare peste o fântână părăsită.
    Câțiva bărbați, printre care și Him bașa, se îndreptară spre ea. Fântâna descoperită de Blebe era, într-adevăr, părăsită. Nu mai avea nici jgheab, nici cumpănă, nici ciutură. Buduroiul de lemn era năruit. Dacă te uitai însă cu băgare de seamă vedeai în adânc un licăr prețios de apă. Him bașa hotărî:
    - Apa ce-o avem la căruțe, în butoaie, trebuie s-o păstrăm pentru mâine. Aduceți căldări și frânghii. Aduceți o lopată și-o cazma.
    Bărbații oacheși îl ascultară. Aduseră căldări de aramă roșie și câteva frânghii de cânepă. Alimut veni purtând în spinare cazmaua și lopata. Ferdic zise:
    - Poate că n-o să fie nevoie nici de cazma, nici de lopată.
    - Nu-mi prea vine a crede. Nu simțiți? Fântâna miroase urât, semn că i s-a astupat izvorul.
    - Să încercăm totuși.
    - Încercați.
    Înădiră câteva frânghii una de alta și la un capăt legară o căldare grea, cu buzele răsfrânte. O aruncară în adânc. Apa plescăi.
    - S-a umplut?
    - Poate. Trageți-o.
    Traseră afară căldarea plină. Își duseră cu toții degetele la nas.
    - Duhoare.
    - Duhoare de mortăciune.
    - O fi căzut înăuntru vreo vită.
    - Ori poate un om.
    - Trebuie să pogoare careva înăuntru, să destupe izvorul.
    - Nu, spuse Him bașa. Întâi trebuie să scoatem afară apa otrăvită din fund. Presupun că nu se află prea multă.
    Vărsară apa tulbure și greu mirositoare pe miriște. Pământul uscat, ars îndelung de soare, o supse de îndată. Mirosul greu, de cadavru putred, rămase să plutească mai departe în aer.
    Tot muncind așa și nădușind, scoaseră peste douăzeci de căldări de apă. Acum, mirosul greu, de cadavru putred, se răspândi până departe, dincolo de căruțele șatrei, poposite în marginea șoselei. Vadra se izbi de fundul fântânii și se întoarse la suprafață aduncând un pumn de noroi.
    Him bașa privi spre oamenii oacheși din jurul lui, și întrebă blajin:
    - Ei, cine vrea să pogoare?
    Toți tăcură.
    - Vă înțeleg, zise Him bașa. E neplăcut. Poate e și primejdios. Dar trebuie.
    Careva îngăimă:
    - Să intre Ariston.
    Sări altul cu gura:
    - De ce Ariston? Mai bine să intre Goșu.
    - Nici Ariston, nici Goșu. Au o socoteală între ei. Până nu se încheie socoteala asta, nu avem dreptul să primejduim pe niciunul.
    Alimut râse:
    - Him bașa, lasă-mă pe mine. Nu mi-e teamă. Dacă o să mi se facă rău o să strig și atunci o să mă trageți repede afară.
    Ce băiat ciudat! Pentru ce-și căuta beleaua cu lumânarea?
    Him bașa nu-și putea certa fiul în fața șatrei pentru ce acesta voia să facă. Șatra nu-i ieșea din cuvânt, pentru că îl știa drept și cinstit. Trebuia, deci, să rămână drept și cinstit până la sfârșit, oricând va fi să fie acel sfârșit. Zise, prefăcându-se bucuros:
    - Bine, fiule, dacă vrei tu... N-ai decât să pogori în fântână, dacă vrei...
    Alimut se dezbrăcă până rămase numai în izmene. Îi legară bine mijlocul cu frânghia. Luă cazmaua și lopata. Îi dădură încet-încet frânghie. Ajunse la fund. Pipăi în jurul lui. Strigă cu un glas tremurat:
    - Aici sunt doi morți. Aruncați-mi repede o frânghie să-i leg.
    - Put?
    - Îngrozitor!
    Him bașa aruncă repede capătul altei frânghii.
    - Ai prins-o?
    - Am prins-o.
    În fundul fântânii era întuneric. Rezemă cazmaua și lopata de perete și, bâjbâind, legă morții.
    - Trăgeți-mă afară.
    Îl traseră. Tremura tot.
    - E frig în fântână?
    - Cald nu era, însă mă înăbușea mirosul greu.
    Se depărtă de gura fântânii și se întinse cât era de lung pe miriște fără să ia în seamă țepușele ascuțite care-i înțepau și-i sângerau ușor pielea tânără, arămie și catifelată. Kera alergă și se culcă grijulie lângă el. Îi mângîie ceafa acoperită cu plete lungi și slinoase.
    - Ți-a fost teamă?
    - Nu. Nu mi-a fost teamă în fântână.
    - De soldații aceia?
    - Da. De soldații aceia. De soldații aceia mi-a fost teamă. Nu pentru mine. Mie, mai mult decât să mă omoare, ce-mi puteau face? Mi-a fost teamă pentru tine. Să nu te...
    Nu rosti cuvântul. Era un cuvânt urât. Se hotărâse de mult să nu-l rostească niciodată. Kera înțelese. Zâmbi și zise:
    - Mie... Mie nu mi-a fost teamă... Treaba aceea... Treaba aceea la care te gândești nu mi-o puteau face, fără voia mea pentru nimic în lume nu mi-o puteau face.
    - De!... Știu eu?... Poate...
    Băiatul căzu pe gânduri. Tăcu. Tăcu și ascultă cum oamenii din jurul fântânii se îndemnau și se opinteau să scoată la lumina fumurie a înserării trupurile celor înecați în adânc. Gândurile îl rodeau. Nu mai izbuti să le îndure. Șopti:
    - Dar dacă... Dar dacăfaptul s-ar fi petrecut, ce-ai fi făcut?
    - Prostule! râse de-a binelea fata. Fără voia mea n-ar fi putut avea loc, nu ți-am spus? M-aș fi tăvălit cu soldatul, m-aș fi tăvălit cu el până l-aș fi ostenit. Iar după ce l-aș fi ostenit....
    - Ei? Ce i-ai fi făcut?
    - Mai nimic! L-aș fi strâns de boașe și l-aș fi omorât.
    Dinspre fântâna din care Alimut abia ieșire năvăli spre și ei aproape că-i năpădi un val puternic de duhoare. Duhoarea avea în ea ceva dulceag și în același timp nespus de grețos.
    Fata și băiatul se luară de mână, săriră în sus și voiră să fugă mai departe, cât mai departe de locul acela. În loc să fugă însă se apropiară de fântână. Cei doi morți scoși din fântână erau pe jumătate putrezi. Miroseau îngrozitor. Straiele cenușii li se destrămaseră, iar bocancii și centiroanele mucegăiseră.
    - Străini!
    - Da, străini.
    - Or fi fost tineri!
    - Or fi fost frumoși!
    - Tot ce se poate.
    - Au murit înecați în fântână.
    Him bașa dădu din cap.
    - Nu. Au fost aruncați în fântână după ce fuseseră omorâți.
    - De! Au găsit ce-au căutat. Cine i-a pus să plece de la ei de-acasă și s-ajungă tocmai pe-aici?
    - Să-i îngropăm, zise Him bașa. Pe șosea vor mai trece multă vreme oșteni străini. Dacă-i găsesc pe ăștia aici, ca să-i răzbune, împușcă localnici.
    Bărbații șatrei aduseră de la căruțe cazmale și lopeți și săpară ceva mai departe de fântână o groapă. Luară morții de picioare, îi târâră până acolo și-i împinseră în ea. După aceea îi acoperiră cu pământ. Bătătoriră pământul uscat cu picioarele goale, adunară deasupra scaieți, mărăcini și ierburi uscate și le dădură foc.
    - Cei ce vor trece pe aici după noi nu vor găsi decât vatra focului.
    Alimut se uită la Kera, îi zâmbi și se lăsă legat a doua oară cu funia. Pogorî din nou în fântână, săpă cu cazmaua de jur împrejurul peretelui rotund al fântânii și nu după mult timp dădu de izvor. Îl destupă din câteva lovituri puternice. Atunci, proaspătă și rece, apa țâșni, începu să bolborosească veselă și-i învălui picioarele desculțe.
    Luă cazmaua și lopata și strigă:
    - Gata. Trăgeți-mă afară.
    Focul aprins deasurpa gropii se stinsese. Duhoarea dezgustătoare, de trupuri omenești intrate în putrefacție, mai stărui în jurul fântânii până veni o pală ușoară de vânt și-o risipi.
    Undeva, spre răsărit, văzduhul vui măcinat de motoarele câtorva avioane. Nu se auzeau nici bubuituri, nici țăcănit de mitraliere.
    Oamenii oacheși traseră o clipă cu urechea. Pe urmă își văzură de treabă. Scoaseră din fântână vadră după vadră de apă proaspătă și, ostenind până către miezul nopții, adăpară din belșug caii, măgarii, catârii, câinii și urșii șatrei.
    - Acum să ne îngrijim și de noi...
    Șatra mâncă pe apucate, se culcă și dormi somn de piatră.
    Înainte de a adormi, Him bașa se gândi la întâmplările de peste zi. Se gândi și la întâmplările serii.
    „Soldații aceia străini, îmbrăcați în cenușiu, voiau... N-au avut ce voiseră să aibă.”
    Râse îndelung în barbă. Retrăi toată întâmplarea. Și, dintr-o dată, nu mai râse. Da, da...Soldații aceia străini se uitaseră la oamenii șatrei ca la niște morți, întocmai ca la niște morți.
    Își făcu singur curaj: „Mi s-a părut. Poate mi s-a părut.” Numaidecât însă îl sfredeli întrebarea: „Dar de ce mi se pare mereu?”
    Luna răsări și lumină ușor nesfârșirile văzduhului încremenit și ale câmpului neted. Greierii spărgeau și măcinau în fărâme tăcerea.
    Ascunși în pădurea înaltă de porumb, departe de șosea, Alimut se hârjonea cu Kera. Fata, arzând și zbătându-se ca o vâlvătaie neagră, aci îl chema lângă ea, îl strângea și-l săruta, aci îl îmbrâncea și-l depărta.
    - Mai așteaptă. Întâi să facem nunta. Până la toamnă nu mai e mult.
    - Până la toamnă...
    Alimut știa că pe meleagurile pe care se afla șatra lor acum și pe acelea spre care se îndreptau, toamna venea uneori devreme, alteori târziu de tot, pe la jumătatea ori chiar pe la sfârșitul lui octombrie. Să aștepte până atunci... Să aștepte... Să aștepte... I se aprindea în inmă o flacără. La început flacăra era mică. Pe urmă flacăra creștea, îi cuprindea întregul trup și i-l ardea. Cum de nu i-l schimba în cenușă?

    Aș vrea să fiu un lup uriaș
    Și să mănânc dintr-o dată timpul
    Mâine în zori când ne vom trezi,
    În miezul toamnei să ne trezim.

    - Ce bâigui tu acolo?
    - Un cântec.
    - Parcă spuneai ceva de un lup.
    Alimut râse.
    - Da. Spuneam că aș vrea să fiu un lup uriaș și să mănânc dintr-o dată timpul...
    Kera îl ascultă și tăcu. Să fie lup? Să mănânce timpul!... Poveste. Cântec. Cum să fie Alimut luă, de vreme ce e băiat?
................................................................................