O mână de oase, Stephen King

.....................................................................................
                                            11.

                        Un foc roșu îi explodează în cap; se prăbuşeşte înapoi în tufişuri, auzindu-l pe şefu' ăl bătrân ca de la mare depărtare:
    - Prindeţi-l. Nu-l lăsaţi acu' să vă scape.
    Apoi alunecă pe-o pantă lungă şi întunecată, e pierdută într-un coridor de Casă a Fantomelor care duce doar mai adânc şi mai adânc în propriile ei măruntaie îngălate; din locul acela adânc ea-l aude, îl aude pe scumpul ei, băiatul striga.
    L-am auzit strigând când am îngenuncheat lângă stânca cenuşie cu plasa aşezată lângă mine şi absolut fără vreo bănuială cum am ajuns unde mă aflam - în mod sigur nu-mi aminteam să fi mers până acolo. Plângeam din cauza şocului, a ororii şi a milei. Era nebună? Ei bine, nu-i de mirare. Nu-i de-a dracu' de mirare. Ploaia cădea constant, dar nu mai era apocaliptică. M-am uitat ţintă pentru puţine clipe la mâinile mele albe ca burta unui peşte stând pe stânca cenuşie. Devore şi cu ceilalţi dispăruseră.
    Duhoarea coaptă şi gazoasă a descompunerii mi-a umplut nările - a fost ca un atac fizic. Am dibuit în plasă, am găsit Stenomask-ul pe care mi-l dăduseră Rommie şi cu George ca glumă şi l-am pus peste gură şi nas cu nişte degete care mi se păreau amorţite şi depărtate. Am respirat slab, de încercare. Era mai bine. Nu cu mult, dar destul cât să nu o iau la fugă, ceea ce fără îndoială era ce voia Sara să fac.
    - Nu! a strigat de undeva din spatele meu când am apucat sapa şi am început să sap.
    La prima despicătură am lăsat în pământ o gură mare şi, cu fiecare nouă lovitură de sapă, aceasta s-a adâncit şi s-a lărgit. Pământul era moale şi ceda uşor, străbătut de-o împletire de rădăcini subţiri care se rupeau cu uşurinţă sub lama tăioasă.
    - Nu! Nici să nu încerci!
    Nu voiam să mă uit înapoi, nu voiam să-i ofer ocazia să mă îndepărteze. Era mai puternică aici, poate pentru că aici se întâmplase. Era posibil aşa ceva? Nu ştiam şi nu-mi păsa. Nu-mi păsa decât să termin treaba asta. Unde erau mai groase rădăcinile, le-am tăiat cu cuţitul de grădinărit.
    - Lăsă-mă-n pace!
    Acum chiar m-am uitat în spate, am riscat o ocheadă rapidă din cauza pârâiturilor nenaturale care-i însoțiseră vocea - carea acum păreau să fie vocea ei.
    Doamna Verde dispăruse.  Mesteacănul devenise cumva Sara Tidwell: din crengile zigzagate şi din frunzele lucioase, răsărea faţa Sarei. Faţa aceea alunecoasă din cauza apei de ploaie se legăna, se dizolva, reapărea, se topea, apărea din nou. Pentru o clipă, întregul mister pe care-l simţisem aici a fost scos la iveală. Ochii ei uzi, sclipitori, erau incredibil de umani. Se uitau ţintă la mine cu ură şi cerere de îndurare.
    - N-am terminat! a strigat pe-o voce spartă, întreruptă. El o fo' ăl mai rău, nu-nţelegi? El o fo' ăl mai rău şi-n ea-i sângele lui şi io n-o să mă odihnesc până nu l-am curăţat definitiv!
    S-a auzit un sunet îngrozitor de rupere. Animase mesteacănul, îl transformase într-un soi de corp fizic şi intenţiona să-l scoată din pământ. Ar fi venit să mă prindă cu el dacă ar fi putut; m-ar fi omorât cu el dacă ar fi putut. M-ar fi strangulat cu crengile lui mlădioase. Mi-ar fi vârât frunze pe gât până ce aş fi arătat ca o decoraţiune pentru pomul de Crăciun.
    - Indiferent de cât era el de monstru, Kyra nu are nicio legătură cu ce-a făcut el, am spus. Și n-o să te las s-o ai.
    - Ba o s-o am! a urlat Doamna Verde.
    Sunetele de rupere şi despicare erau mai puternice acum. Acestora li s-a alăturat un pârâit şuierat, tremurat. Nu m-am mai uitat încă o dată în spate. Nu am mai îndrăznit să mă uit în spate. Am săpat mai repede, în schimb.
    - Da, o s-o am! a strigat ea, iar acum vocea se auzea mai aproape. Venea după mine, dar eu refuzam s-o văd; când vine vorba de copaci şi tufişuri umblătoare, îmi ajunge Macbeth, mulţumesc mult. O s-o am! Devore mi l-a luat pe-al meu şi eu o s-o iau pe-a lui!
    - Dispari, a spus o voce nouă.
    Mâna mi s-a desprins de pe sapă, care aproape că a căzut la pământ. M-am întors şi am văzut-o pe Jo stând mai jos de mine, la dreapta. Se uita la Sara, care se materializase într-o halucinaţie de lunatic - o arătare monstruoasă, neagră-verzuie, care aluneca la orice pas încerca să facă de-a lungul Străzii. Lăsase mesteacănul în urmă şi, totuşi, îşi asumase vitalitatea lui cumva - copacul propriu-zis stătea chircit în spatele ei, negru şi scofâlcit şi mort. Creatura născută din el semăna cu Mireasa lui Frankenstein, aşa cum o pictase Picasso. În ea, faţa Sarei apărea şi dispărea, apărea şi dispărea neîncetat.
    Arătarea, mi-am spus cu răceală. Întotdeauna a fost adevărată... şi, dacă aceasta am fost mereu eu, mereu a fost şi ea.
    Jo era îmbrăcată în tricoul alb şi pantalonii galbeni subţiri pe care-i avea pe ea în ziua în care murise. Nu puteam vedea lacul prin ea aşa cum îl văzusem prin Devore şi prin prietenii mai tineri ai lui Devore; se materializase complet. Am încercat o ciudată senzaţie de golire în spatele craniului şi am crezut că ştiu cum.
    - Pleacă d-aci, curvă! a mârâit arătarea-Sara. Şi-a ridicat braţele spre Jo aşa cum şi le ridica spre mine în cele mai cumplite coşmaruri.
    - Nici gând.
    Vocea lui Jo a rămasă la fel de calmă. S-a întors către mine.
    - Grăbeşte-te, Mike. Trebuie să te mişti repede. Nu mai e de fapt ea. A lăsat pe unul dintre Străini s-o posede, iar ei sunt foarte periculoși.
    - Jo, te iubesc.
    - Și eu te iube...
    Sara a țipat şi apoi a început să se răsucească. Frunzele şi crengile s-au amestecat la un loc şi şi-au pierdut coerenţa; parcă aş fi urmărit ceva lichefiindu-se într-un mixer.
    Entitatea care nu semănase încă de la început cu o femeie decât foarte puţin a renunţat acum complet la mascaradă. Din maelstrom a început să se formeze ceva inuman de grotesc. A ţâşnit asupra soţiei mele. Când a lovit-o, culoarea şi consistenţa au părăsit-o pe Jo ca înlăturate de-o palmă imensă. A devenit o fantomă, o fantomă care se lupta cu arătarea ce şuiera şi ţipa şi încerca s-o zgârie cu ghearele.
    - Grăbeşte-te, Mike! a strigat ea. Grăbeşte-te!
    Am purces să termin treaba.
    Sapa a lovit ceva ce nu era pământ, nu era stâncă, nu era lemn. Am frecat cu lama obiectul, scoţând la iveală o bucată murdară de canava brodată pe margini. Acum săpam ca un descreierat, vrând să curăţ obiectul îngropat acolo cât mai mult puteam, vrând să-mi îmbunătăţesc şansele de succes cât mai mult posibil. În spatele meu, Arătarea a strigat de furie şi soţia mea a strigat de durere. Sara renunţase la o parte din sinele ei acorporal pentru a-şi lua revanşa; lăsase s-o posede ceea ce Jo numise un Străin. Habar nu aveam cine putea fi acesta şi nici nu voiam să am. Sara era mijlocul lui de comunicare, atâta lucru ştiam. Iar dacă reuşeam să am grijă de ea la timp să...
    Am întins mâinile în groapa precară, curăţând pământul ud de pe canavaua ancestrală. Făcând asta, au apărut nişte litere subţiri şi şterse: CROITORIA J.M. MCCURDIE. Ştiam că afacerea lui McCurdie arsese în incendiul din '33. Văzusem pe undeva o fotografie a clădirii arzând în flăcări. Apucând canavaua, buricele degetelor mele străpungând-o şi lăsând să iasă dinăuntru o nouă duhoare verde şi gazoasă, am auzit un grohăit. L-am auzit
    pe Devore. Zace peste ea şi grohăie ca un porc. Sara e semiconştientă, murmură ceva neinteligibil printre buzele umflate, sclipind de sânge. Devore se uită în spate peste umăr la Draper Finney şi la Fred Dean. Aceştia alergaseră după băiat şi-l aduseseră înapoi, dar băiatul nu voia să înceteze cu ţipetele, ţipă de acoperă formaţia, ţipă de-i trezeşte pe morţi, iar dacă ei îi aud pe metodiști cum cântă dincolo de lac "How I Love to Tell the Story", atunci şi ei trebuie să-l poată auzi pe negroteiul ăsta ţipând de partea astalaltă. Devore spune:
    - Băgaţi-l în apă, faceţi-l să tacă.
    În clipa în care-o spune, de parcă acestea ar fi nişte cuvinte magice, mădularul începe să i se întărească.
    - Ce vrei să zici? întreabă Ben Merrill.
    - Ştii a dracu' de bine ce, spune Jared.
    Gâfâie cuvintele, rotind din şolduri în vreme ce vorbeşte. Fundul lui mic sclipeşte în lumina după-amiezii.
    - Puştiu' ne vede! Vrei să-i tai gâtu', să te mânjeşti tot de sângele lui? N-am nimic împotrivă. Ţine aici. Ia cuţitu' meu, te rog!
    - N-nu, Jared! strigă Ben de oroare, părând că se crispează de-a dreptul la vederea cuţitului.
    În sfârşit, e gata. Îi ia puţin mai mult, atâta tot, nu mai e puşti ca ăştialalţi. Dar acum...! Lasă naibii gura ei spurcată, lasă naibii râsetul ăla insolent, lasă naibii întregul oraș. N-au decât să apară toți și să se uite dacă vor. Continuă să dea ordine chiar în timp ce o violează.
    - Să se-ocupe cineva de el! Sau vreţi să putreziţi următorii patruzeci de ani în Shawshank din cauza trăncănelilor unui pui de negrotei?
    Ben apucă unul dintre braţele lui Kito Tidwell, Oren Peebles apucă de celălalt, dar până când au reuşit să-l târască până la terasament, şi-au pierdut deja curajul. Să violeze o negresă înţepată care-a îndrăznit să râdă de Jared că a căzut şi şi-a rupt pantalonii e una. Să înece un puşti speriat cum îneci un pui de pisică într-o baltă cu noroi... asta-i cu totul alt lucru.
    Îşi slăbesc priza, uitându-se fix unul în ochii speriaţi ai celuilalt, iar Kito se eliberează.
    - Fugi, iubire! strigă Sara. Fugi şi-adu-l...
    Jared o prinde cu forţă de gâtlej şi începe s-o sufoce.
    Băiatul se împiedică de propria lui găletuşă pentru mure şi cade adunat la pământ. Harry şi cu Draper îl recapturează cu uşurinţă.
    - Ce-ai de gând să faci? îl întreabă Draper într-un fel de scâncet disperat, iar Harry îi răspunde:
    - Ce trebuie.
    Asta i-a răspuns el, iar eu acum urma să fac ce trebuia să fac - în pofida duhorii, în pofida Sarei, în pofida ţipetelor defunctei mele soţii. Am scos sulul de canava din pământ. Funiile cu care fusese legată la ambele capete erau întregi, dar sulul însuşi s-a rupt pe mijloc cu un sunet hidos de râgâit.
    - Grăbeşte-te! a strigat Jo. N-o mai pot ţine multă vreme!
    Arătarea a mârâit; a lătrat ca un câine. S-a auzit un pârâit lemnos, ca o ușă dată de perete suficient de tare să se crape, iar Jo a ţipat amarnic. M-am întins după plasa pe care scria Slips 'n Greens şi-am deschis-o în timp ce Harry - ceilalţi îi spun irlandezul din cauza părului de culoarea morcovului - îl apucă pe puşti într-un fel de îmbrăţişare de urs şi sare cu el în lac. Puştiul se zbate mai tare ca niciodată; pălăria lui din pai îi cade din cap şi pluteşte pe apă.
    - Ia-o! gâfăie Harry.
    Fred Dean îngenunchează şi pescuieşte pălăria udă. Ochii lui Fred sunt împăienjeniţi; seamănă cu un boxer care mai are o rundă înainte să cadă la podea.
    În spatele lor, Sara Tidwell a început să scoată hârâituri profunde din piept și din gât - asemenea imaginii mâinilor încleștate ale băiatului, și sunetele acestea îl vor bântui pe Draper Finney până la ultimul lui salt, în cariera de piatră Eades. Jared îşi înfige degetele şi mai adânc, pompând şi strangulând-o în acelaşi timp, transpiraţia curgând pe el în şiroaie. Oricât de mult le va spăla, hainele pe care le poartă acum tot nu vor scăpa de mirosul de transpiraţie şi, când va începe să se gândească la aceasta ca la o "transpiraţie a crimei ", ca să scape de ele, le va arde.
    Harry Auster vrea să scape de tot ce se întâmplă - să se scape şi să nu-i mai vadă niciodată pe nici unul dintre oamenii ăştia, mai cu seamă pe Jared Devore, despre care crede acum că e întunecatul Satan în persoană. Harry nu se poate duce acasă să dea ochii cu tatăl lui până ce coşmarul acesta nu se încheie, până ce nu-l înmormântează. Iar mama lui! Cum va mai putea da ochii cu mama lui mult-iubită, cu Bridget Auster cea cu faţa ei dulce şi rotundă de irlandeză, cea cu părul încărunţit şi cu pieptul considerabil aducător de alinare, cu Bridget care a avut întotdeauna un cuvânt de blândeţe şi o mână alinătoare pentru el, cu Bridget Auster cea care a fost Salvată, Spălată în Sângele Mielului, cu Bridget Auster care serveşte chiar în acest moment plăcinte la picnicul de la noua biserică, cu Bridget Auster care este mami; cu ce ochi se va mai putea uita la ea vreodată - sau ea la el - dacă va trebui să apară la tribunal sub acuzaţia c-a violat şi bătut o femeie, chiar şi o femeie de culoare?
    Aşa că îl apucă zdravăn pe băiatul zbuciumat - Kito îl zgârie o dată, doar o urmă slabă pe-o parte a gâtului, iar în seara aceea Harry îi va spune mamei sale că o are de la o crenguţă pe care n-a observat-o şi o va lăsa să i-o sărute - şi apoi îl scufundă pe copil sub apă. Kito se uită în sus la el cu faţa licărind, iar Harry vede un peşte mic trecând pe lângă ei. Un biban, crede el. Pentru o clipă, se întreabă ce vede copilul uitându-se în sus prin scutul argintiu al apei la chipul celui care-l ține scufundat, la cel care-l îneacă, după care Harry înlătură gândul.
    Numa' un negrotei, îşi reaminteşte cu disperare. Numa' asta-i, numa' un negrotei. Nu-ţi seamănă defel.
    Braţul lui Kito iese de sub apă - braţul lui negru-maroniu de pe care picură apa. Harry se fereşte, nedorind să fie zgâriat, dar mâna nu după el se întinde, se ridică doar drept spre cer. Degetele se adună într-un pumn. Se deschid. Se închid în pumn. Se deschid. Se închid în pumn. Zbaterile băiatului încep să înceteze, zbuciumul picioarelor începe să slăbească, ochii ce se uită în sus în ochii lui Harry prind o privire curios de visătoare, iar braţul acela maroniu tot drept spre cer stă, palma continuă să se deschidă şi să se închidă, să se deschidă şi să se închidă. Draper Finney stă pe mal şi plânge, convins că acum va veni cineva, că acum va vedea cineva grozăvia pe care au făcut-o - grozăvia pe care, de fapt, încă o mai fac.
    Fii convins că păcatul te va da de gol, se spune în Cartea cea Sfântă. Deschide gura să-i spună lui Harry să înceteze, că poate încă nu-i prea târziu să dea înapoi, să-l lase pe băiat să se ridice, să-l lase să trăiască, dar niciun sunet nu iese. În spatele lui, Sara moare sugrumată. Înaintea lui, mâna fiului ei care se îneca se deschide şi se închide, se deschide şi se închide, reflexia ei tremurând pe oglinda apei, iar Draper îşi spune: Nu se opreşte, nu se opreşte odată să facă asta?
    Şi, ca şi când ar fi fost o rugăciune la care cineva răspunde acum, cotul înţepenit al băiatului se îndoaie şi braţul începe să intre în apă; degetele încep să se închidă iarăşi într-un pumn şi apoi se opresc.
    Pentru o clipă mâna șovăie și apoi...
    M-am izbit cu podul palmei în mijlocul frunţii să alung aceste fantome. În spatele meu s-au auzit un pocnet şi-un foşnet frenetice de crengi ude când Jo şi ceea ce reţinea ea continuau să se lupte. Am vârât mâinile în crăpătura din canava asemenea unui doctor care lărgeşte o rană. Am tras cu forţă. S-a auzit un pârâit surd când sulul s-a rupt complet dintr-un capăt în altul.
    Înăuntru se aflau rămăşiţele lor - două cranii îngălbenite, frunte lângă frunte ca prinse într-o conversaţie intimă, o curea din piele roşie, ştearsă, pentru femei, un maldăr de haine putrede... şi un mănunchi de oase. Două cutii toracice, una mare şi una mică. Două perechi de picioare, una lungă şi alta scurtă. Rămşiţele pământeşti ale Sarei şi ale lui Kito Tidwell, îngropate aici lângă lac de aproape o sută de ani.
    Craniul mai mare s-a întors. S-a uitat fix la mine cu găvanele lui goale. Dinţii i-au clănţănit ca şi când ar fi vrut să mă muşte, iar oasele de sub el au început să tremure agitat, tenebros. Unele s-au rupt imediat; toate erau moi şi perforate. Cureaua roşie se mişca întruna şi catarama ei ruginită s-a ridicat în aer asemenea capului unui şarpe.
    - Mike! a strigat Jo. Repede, repede!
    Am scos punga din plasa pentru cumpărături şi am apucat sticla de plastic dinăuntru. Zaci în pace, spuseseră literele Magnabet; încă un joc de cuvinte. Încă un mesaj trimis prin spatele gardianului. Sara Tidwell era o creatură înfricoşătoare, însă o subestimase pe Jo... şi subestimase şi puterea telepatică a asocierilor la distanţă. Mă dusesem la Slips 'n Greens, cumpărasem o sticlă de leşie, iar acum am deschis-o şi am turnat-o, fumegând, peste oasele Sarei şi ale fiului ei.
    S-a auzit un sfârâit aşa cum auzi când deschizi o sticlă de bere sau de suc carbogazos. Catarama s-a topit. Oasele s-au albit şi s-au scofâlcit asemenea unor lucruri făcute din zahăr - am avut o viziune de coşmar cu copii mexicani mâncând cadavre din zahăr topit pe băţ, de Ziua Morţilor. Găvanele craniului Sarei s-au lărgit când leşia a umplut spaţiul gol şi întunecat unde sălăşluise cândva mintea ei, talentul ei prodigios şi sufletul ei râzător. A dat naştere unei expresii de mirare la început și apoi de durere.
    Maxilarul i-a căzut; cioturile dinților au sfârâit și au dispărut.
    Creștetul craniului s-a năruit înăuntru.
    Falangele împrăștiate au tremurat, iar apoi s-au topit.
    - Ohhhhh...
    A șoptit printre copacii îmbibaţi cu apă asemenea unui vânt înteţit... numai că vântul murise atunci când îi furase răsuflarea aerul jilav de dinaintea următorului atac. A fost un sunet născut dintr-o durere şi-o tânjire şi-un abandon inefabile. N-am simţit nici urmă de ură în el; ura ei dispăruse, arsese sub atacul corosiv al lichidului pe care-l cumpărasem din magazinul lui Helen Auster. Sunetul plecării Sarei a fost înlocuit de strigătul tânguitor, aproape uman al unei păsări, care m-a trezit din locul unde mă aflasem, m-a scos complet şi definitiv din zonă. M-am ridicat tremurat în picioare, m-am întors pe călcâie şi m-am uitat la Stradă.
    Jo încă era acolo, o siluetă difuză prin care vedeam acum lacul şi norii negri ai următoarei furtuni care veneau de dincolo de munţi. Ceva a pâlpâit în spatele ei - pasărea aceea, aventurându-se afară din ascunziş pentru a arunca o privire rapidă asupra naturii schimbate, poate - dar de-abia dacă am băgat de seamă. Pe Jo voiam eu s-o văd, pe Jo care venise Dumnezeu ştie de cât de departe şi care suferise Dumnezeu ştie cât de mult ca să mă ajute. Părea istovită, rănită, într-un anume fel fundamental împuţinată. Dar cealaltă prezenţă - Străinul - dispăruse. Jo, stând în cercul unor frunze de mesteacăn atât de moarte că păreau carbonizate, s-a întors spre mine și a zâmbit.
    - Jo! Am reușit s-o facem!
    Buzele i s-au mișcat. Am auzit sunetul, dar cuvintele au fost prea îndepărtate să le înţeleg. Stătea chiar acolo lângă mine, dar la fel de bine ar fi putut să strige de pe celălalt versant al unui canion larg. Şi totuşi am înţeles-o. I-am citit cuvintele de pe buze dacă preferaţi explicaţia raţională, i le-am citit direct din minte dacă o preferaţi pe cea romantică. Eu o prefer pe ultima. Căsătoria e şi ea o zonă, să ştiţi. Căsătoria e o zonă.
    "- Atunci, asta-i de bine, nu?"
    Am aruncat o privire în sulul de canava desfăcut şi n-am văzut altceva decât nişte cioturi şi nişte aşchii ieşind dintr-o materie păstoasă nesănătoasă, neliniştitoare. Am simţit respiraţia unui iz, care, chiar şi prin Stenomask, m-a făcut să tușesc și să mă dau în spate. Nu era miros de descompunere; de leşie. Când am întors capul spre Jo, de-abia dacă mai era acolo.
    - Jo! Aşteaptă!
    "- Nu te pot ajuta. Nu pot rămâne."
    Cuvinte dintr-un alt sistem stelar, de-abia intuite pe buzele ei diafane. Acum nu prea mai era altceva decât nişte ochi plutind în după-amiaza întunecată, nişte ochi ce păreau făcuţi din lacul din spatele lor.
    "- Grăbeşte-te..."
    A dispărut. Am alunecat şi m-am împiedicat spre locul unde fusese ea, călcând peste frunzele moarte de mesteacăn, şi-am dat să prind nimicul în braţe. Cât de caraghios trebuie să fi arătat, ud până la piele, purtând strâmb peste gură şi nas un Stenomask, încercând să îmbrăţişez aerul jilav şi cenuşiu.
    Am simţit cea mai slabă suflare de parfum Red..., apoi am simţit doar mirosul de pământ ud, de apă de lac şi duhoarea înţepătoare de leşie care le străbătea pe toate. Cel puţin dispăruse mirosul de putrefacţie; acela nu fusese mai real decât....
    Decât ce? Decât ce? Fie era totul real, fie nimic nu era. Dacă nu era nimic real, îmi ieşisem din minţi şi eram numai bun pentru Aripa Albastră de la Juniper Hill. M-am uitat spre stânca cenuşie şi am văzut mâna de oase pe care o scosesem din pământul ud asemenea unui dinte copt. Fuioare leneşe de fum încă se mai ridicau dinspre marginile sfâşiate ale canavalei.
    Asta măcar ţinea de realitate. La fel şi Doamna Verde, care acum era o Doamnă Neagră din cauza funinginii - era la fel de moartă ca şi creanga din spatele ei, cea care părea că indică o direcţie ca un braţ.
    Nu te pot ajuta... nu pot rămâne... grăbeşte-te.
    Nu mă putea ajuta la ce? La ce-mi mai trebuia ajutor? Arătarea dispăruse, nu-i aşa? Sara dispăruse: spiritul ia urma oaselor, noapte bună, domniţe scumpe, dea Domnul să zacă în pace.
    Şi, totuşi, un fel de teroare duhnitoare, nu foarte diferită de mirosul de putrefacţie care ieşise din pământ, părea să transpire din aer; numele lui Kyra a început să mi se zbată în cap, Ki-Ki, Ki-Ki, Ki-Ki, asemenea cântecului unei păsări exotice. Am pornit în sus pe scările din traverse de cale ferată către casă şi, chiar dacă eram epuizat, când am ajuns la jumătatea distanţei începusem deja să fug.
    Am urcat scările spre estacadă şi am intrat pe acolo. Casa părea aceeaşi - cu excepţia copacului doborât care intrase prin fereastra de la bucătărie, Sara Laughs rezistase foarte bine furtunii - însă ceva nu era bine. Era ceva ce aproape că puteam mirosi... şi poate că într-adevăr am mirosit-o, amară şi ştearsă. Poate că nebunia are propria ei aromă sălbatică. Nu-i oricum genul de lucru despre care să vreau vreodată să mă documentez.
    M-am oprit în holul din faţă, uitându-mă în jos la mormanul de cărţi în ediţie de masă, romane de Elmore Leonard şi de Ed McBain, care zăcea pe podea. Ca şi când fuseseră doborâte de pe raft de-o mână grăbită. De-o mână stângace, poate. Aproape că-mi puteam vedea urma paşilor pe acolo, mergând în ambele direcţii. Începuseră deja să se usuce.
    Ar fi trebuit să fie singurele urme; pe Ki o duceam în braţe când am intrat în casă. Aşa ar fi trebuit să fie, dar nu erau. Celelalte erau mai mici, dar nu atât de mici, încât să le confund cu urmele unor paşi de copil.
    Am fugit de-a lungul coridorului către dormitorul din aripa de vest strigându-i numele şi la fel de bine aş fi putut striga Mattie sau Jo sau Sara.
    Ieşind din gura mea, numele lui Kyra părea a fi numele unui cadavru. Cuvertura fusese aruncată pe podea. Cu excepţia căţelului negru din pluş, care zăcea acolo unde zăcuse şi-n visul meu, patul era gol. Iar Ki dispăruse.

                                         CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ
                                                                  1.

                          M-am întins după Ki cu partea aceea de minte care ştiuse în ultimele câteva săptămâni cu ce era îmbrăcată, în care încăpere a rulotei se află şi ce făcea acolo. Nu s-a întâmplat nimic, desigur - legătura aceea se dizolvase şi ea.
    Am strigat-o pe Jo - cred că am făcut-o -, dar Jo dispăruse şi ea. Eram singur.
    Domnul să m-ajute. Domnul să ne-ajute pe amândoi. Am simţit panica încercând să coboare asupra mea şi am alungat-o. Trebuia să-mi păstrez mintea limpede. Dacă nu puteam gândi, orice şansă ar fi avut Ki s-ar fi pierdut. Am străbătut coridorul în grabă, înapoi spre foaier, încercând să nu aud vocea bolnăvicioasă din spatele minţii mele, cea care spunea că deja era pierdută Ki, că deja era moartă. Nu aveam de unde şti un asemenea lucru, nu-l puteam şti, acum că se rupsese legătura dintre noi.
    M-am uitat la mormanul de cărţi de pe jos, apoi am ridicat ochii spre uşă. Urmele cele noi intraseră pe aici şi ieşiseră tot pe aici. Fulgerul a luminat cerul şi tunetul a bubuit. Vântul se înteţea din nou. M-am dus spre uşă, am întins mâna după clanţă, apoi m-am oprit. Era ceva prins în despicătura dintre uşă şi canat, ceva la fel de mătăsos şi de unduitor ca şi un fuior de pânză de păianjen.
    Un singur fir de păr cărunt.
    M-am uitat la el cu o lipsă bolnăvicioasă de uimire. Ar fi trebuit să ştiu, desigur, şi de n-ar fi fost presiunea sub care mă aflasem şi şocurile succesive ale acestei zile îngrozitoare, aş fi ştiut. Totul se aflase pe caseta pe care mi-o pusese John s-o ascult în acea dimineaţă... un spaţiu temporal care deja părea că face parte din viaţa altui om.
    Pentru început, era înregistrarea orei la care îi închisese John telefonul.
    Nouă patruzeci A.M., ora Americii, spusese vocea de robot, ceea ce însemna că Rogette sunase la ora şase patruzeci dimineaţa... asta, desigur, dacă sunase cu adevărat din Palm Springs. Asta era cel puţin o posibilitate; dacă mi-aş fi dat seama de ciudăţenia acestui lucru atunci când conduceam de la aeroport spre rulota lui Mattie, mi-aş fi spus că fără-ndoială sunt mulţi insomniaci pe tot cuprinsul Californiei care-şi încheiau afacerile de pe Coasta de Est înainte ca soarele să apară complet de după linia orizontului, şi bravo lor pentru asta. Însă mai era ceva ce nu putea fi explicat chiar atât de uşor.
    La un moment dat, John scosese caseta. O făcuse pentru că, spusese el, mă albisem ca varul în loc să par amuzat. Îi spusesem să-i dea drumul şi să pună şi restul; pur şi simplu mă surprinsese s-o aud vorbind iarăşi.
    Tonul vocii ei. Christoase, e bună înregistrarea.
    Numai că aceia care reacţionaseră la caseta lui John fuseseră băieţii din subsol; co-conspiratorii mei din subconştient. Şi nu vocea ei îi speriase destul de tare să-mi albească mie faţa. Zumzetul de fundal făcuse asta. Zumzetul de fundal caracteristic apelurilor telefonice din TR, atât cele pe care le dai, cât şi cele pe care le primeşti.
    Rogette Whitmore nu plecase nicio clipă de pe TR-90. Dacă faptul că n-am observat asta în acea dimineaţă o costase viaţa pe Ki Devore în această după-amiază, nu aveam să mă pot ierta toată viaţa. I-am spus asta lui Dumnezeu mereu şi mereu în vreme ce am coborât în goană scările din traverse de cale ferată, fugind în întâmpinarea unei furtuni revitalizate.

                                                         2.

                                    Mare minune că, în goana mea, n-am căzut de pe terasament. Jumătate din pluta mea se adăpostise acolo şi poate că m-aş fi înfipt în scândurile ei rupte şi aş fi murit ca un vampir zvârcolindu-se într-o ţeapă. Ce gând plăcut mai era şi ăsta.
    Fuga nu face bine oamenilor aproape cuprinşi de panică; e ca şi când te-ai freca de o urzică. Când mi-am aruncat braţul în jurul unuia dintre pinii de la baza scărilor să-mi temperez progresul, eram pe punctul de a-mi pierde orice coerenţă a gândurilor.
    Numele lui Ki mi se zbătea iarăşi în minte atât de puternic că nu mai era loc pentru nimic altceva.
    Apoi, la dreapta mea, a ţâşnit o limbă de fulger din cer şi a lovit baza trunchiului unui molid imens care probabil că exista şi când trăiau Sara şi Kito. Dacă m-aş fi uitat direct spre el, aş fi fost orbit; chiar şi cu capul întors pe trei sferturi, lovitura de fulger mi-a lăsat în faţa ochilor o imensă pată albastră ca de la bliţul unui aparat de fotografiat gigantic. S-a auzit un scrâşnet vibrant când şaizeci şi unu de metri de molid albastru s-a răsturnat în lac, iscând o perdea prelungă de picături, care au părut că plutesc între cerul cenuşiu şi apa cenuşie. Buşteanul ardea sub ploaie, ardea precum pălăria unei vrăjitoare.
    A avut efectul unei palme peste obraz, limpezidu-mi gândurile şi oferindu-mi o ultimă şansă de a-mi folosi creierul. Am inspirat şi m-am forţat să fac asta. De ce venisem tocmai aici? De ce mă gândisem că Rogette o adusese pe Kyra la lac, unde tocmai fusesem, în loc s-o ducă departe de mine, în susul drumului de acces către Stradela Patruzeci şi doi?
    Nu fi prost. A venit aici fiindcă Strada duce la Warrington, iar la Warrington a stat ea tot timpul, singură-singurică, încă de când a trimis cadavrul şefului său înapoi în California cu avionul Impersonal.
    Se furişase în casă cât stătusem eu sub studioul lui Jo, găsind cutia de tinichea în burta unei bufniţe şi studiind bucata de hârtie cu genealogia familiei. Ar fi luat-o atunci pe Ki dacă i-aş fi dat ocazia, dar nu i-am dat-o. M-am întors degrabă înapoi, temător că ceva era rău, temător că cineva s-ar putea să încerce să pună mâna pe copilă...
    O trezise oare Rogette? O văzuse oare Ki şi încercase cumva să mă avertizeze înainte să aţipească la loc? Asta mă făcuse să merg înapoi atât de grăbit? Poate. Atunci încă mă aflam în zonă, atunci încă eram uniţi. Rogette în mod sigur se afla în casă atunci când m-am întors eu. S-ar putea să fi fost chiar în dulapul dormitorului din aripa de nord, uitându-se pe furiş la mine prin crăpătura uşii. O parte din mine chiar ştiuse asta. O parte din mine o simţise, simţise ceva ce nu era Sara.
    Apoi plecasem. Apucasem plasa de la Slips 'n Greens şi venisem aici. Cotisem la dreapta, cotisem spre nord. Spre mesteacăn, spre stâncă, spre mâna de oase. Făcusem ceea ce trebuia să fac şi, cât o făcusem, Rogette coborâse cu Kyra în braţe scările din traverse de cale ferată prin spatele meu şi cotise la stânga spre Stradă. Cotise spre sud către Warrington. Cu o senzaţie grea în stomac, mi-am dat seama că probabil o auzisem pe Ki... că poate chiar o văzusem. Pasărea aceea ieşind timidă din adăpost în timpul acalmiei nu fusese o pasăre. Ki era trează atunci, Ki mă văzuse - poate că o văzuse şi pe Jo - şi încercase să mă strige. Reuşise să scoată doar acel piuit scurt înainte ca Rogette să-i acopere gura.
    Cât să fi trecut de atunci? Părea că o eternitate, dar aveam o bănuială că nu trecuse deloc mult - poate chiar mai puţin de cinci minute. Dar nu-ţi ia mult să îneci un copil.
    Imaginea braţului lui Kito ieşind din apă şi stând ridicat spre cer a încercat să-mi revină în minte - palma de la capătul lui deschizându-se şi închizându-se, deschizându-se şi închizându-se, ca şi când ar fi încercat să respire în locul plămânilor care n-o puteau face - şi am îndepărtat-o. Am reprimat, de asemenea, şi pornirea de a o lua pur şi simplu la fugă în direcţia Warrington-ului. Dacă aş fi făcut asta, cu siguranţă m-ar fi cuprins panica.
    Niciodată în anii scurşi de la moartea ei nu tânjisem după Jo cu intensitatea amară pe care am simţit-o atunci. Însă ea dispăruse; nu mai rămăsese din ea nici măcar o şoaptă. Neavând pe cine altcineva să mă sprijin decât pe mine, am pornit spre sud, de-a lungul Străzii mărginite de copaci, ocolindu-i pe cei doborâţi de furtună când puteam, târându-mă pe sub ei dacă-mi barau complet calea, alegând să-i escaladez, producând gălăgie de la crengile pe care le rupeam, doar într-o ultimă instanţă. Croindu-mi drum, am debitat ceea ce cred că au fost toate rugăciunile standard pentru o asemenea situaţie, însă niciuna dintre ele n-a părut să treacă de chipul lui Rogette Whitmore ce se ridica în mintea mea. Chipul ei ţipător, nemilos.

                                                            3.

                               Mi-amintesc că mi-am spus: Asta-i versiunea în aer liber a Casei Fantomelor. În mod sigur, în timp ce mă luptam să înaintez, pădurea mi se părea bântuită: copacii doar zdruncinaţi puţin de prima mare suflare a furtunii cădeau acum pe capete sub această nouă răbufnire de vânt şi ploaie. Zgomotul pe care-l făceau se asemăna cu nişte paşi zdrobitori şi nu trebuia să-mi fac probleme de sunetele pe care le scoteau propriii mei paşi. Când am trecut pe lângă cabana Batchelders, o construcţie circulară din prefabricate, aşezată pe-o fundaţie de piatră asemenea unei pălării pe-un taburet, am observat că întregul acoperiş fusese zdrobit de-un brad argintiu.
    La opt sute de metri sud de Sara am văzut una dintre panglicile lui Ki zăcând pe potecă. Am ridicat-o, minunându-mă cât de tare semăna roşul acela de pe margini cu sângele. Apoi am îndesat-o în buzunar şi mi-am continuat drumul.
    Cinci minute mai târziu am ajuns lângă un pin cu trunchiul acoperit de muşchi, ce căzuse de-a latul potecii; încă mai era legat de butucul cu rădăcina printr-o reţea întinsă şi îndoită de fibre şi se văita asemenea unor balamale ruginite când apa nestatornică îi ridica şi-i cobora la loc ceea ce fuseseră cei şase sau şapte metri din tulpina dinspre vârf, care plutea acum pe lac. Aveam pe unde să mă târâi pe dedesubt şi, când m-am lăsat în genunchi, am văzut alte urme lăsate de genunchi, urme ce tocmai începeau să se umple cu apă. Şi am mai văzut ceva: a doua panglică pentru păr. Am vârât-o în buzunar, alături de prima.
    Eram pe jumătate sub pin când am auzit un alt copac cedând, acesta fiind mult mai aproape de mine. Sunetul a fost urmat de-un ţipăt - nu de durere sau teamă, ci de-o mânie neaşteptată. Apoi, chiar şi peste şuieratul ploii şi al vântului, am auzit vocea lui Rogette:
    - Vino-napoi! Nu te duce-acolo,-i periculos!
    M-am târât pe sub copac restul drumului, de-abia simţind înţepătura unei crengi care mi-a săpat o dâră pe spate, m-am ridicat în picioare şi-am pornit în goană pe potecă. Dacă erau mici copacii la care ajungeam, săream peste ei fără să încetinesc.
    Dacă erau mai mari, mă căţăram peste ei fără să mă gândesc unde mă vor zgâria sau unde mă vor înţepa. Tunetul a biciuit. S-a văzut o dâră sclipitoare de fulger şi, la lumina ei, am văzut printre copaci scândurile cenuşii ale unui şopron.
    În ziua în care o văzusem pentru prima dată pe Rogette nu reuşisem să observ decât frânturi din cabana Warrington, dar acum pădurea fusese sfâşiată asemenea unei haine vechi - zonei ăsteia-i vor trebui ani de zile să-şi revină. Jumătatea din spate a cabanei fusese aproape în întregime demolată de-o pereche de copaci imenşi care păreau că se prăbuşiseră deodată. Se încrucişaseră precum cuţitul cu furculiţa pe farfuria de la cină şi zăceau pe ruine într-un X hirsut.
    Vocea lui Ki, ridicându-se deasupra furtunii doar fiindcă era ascuţită de teroare:
    - Pleacă! Nu te vleau, buni a'bă! Pleacă!
    Era oribil să auzi teroarea din vocea ei, dar era minunat să-i auzi şi numai vocea.
    La vreo doisprezece metri de locul unde mă îngheţase strigătul lui Rogette, încă un copac zăcea prăbuşit de-a curmezişul poeticii. Rogette însăşi stătea de partea cealaltă a lui, ţinând o mână întinsă către Ki. De pe mână-i picura sângele, dar de-abia am observat asta. Am observat-o în schimb pe Kyra.
    Docul care făcea legătura dintre Stradă şi barul Apusului de Soare era lung - douăzeci şi unu de metri cel puţin, poate chiar treizeci. Destul de lung ca, într-o seară frumoasă de vară, să te poţi plimba pe el mână în mână cu prietena sau cu iubita şi să rămâi cu o amintire frumoasă. Furtuna nu îl rupsese - nu încă - însă vântul îl răsucise ca pe-o panglică. Mi-am amintit de-un material informativ prezentat la începutul unui spectacol duminical de matineu din copilărie, un film despre un pod suspendat ce dansa în mijlocul uraganului, şi întocmai aşa arăta şi docul dintre Warrington şi barul Apusului de Soare. Sălta în sus şi-n jos în apa tălăzuită, tânguindu-se din toate încheieturile lui înţepenite asemeni unui acordeon din lemn. Avusese şi o balustradă - probabil pentru cei care-l străbăteau cu greu înapoi spre mal după o noapte zbuciumată -, dar acum dispăruse.
    Kyra se afla la jumătatea acestei punţi legănătoare, scufundătoare, din lemn. Puteam vedea cel puţin trei dreptunghiuri negre între mal şi locul unde se afla ea, locuri de unde se desprinsesem plăcile.
    De sub doc se auzea clung-clung-clung-ul rău-prevestitor al pontoanelor goale din oţel care-o susţineau. Mai multe dintre aceste pontoane se dezancoraseră şi pluteau în derivă.
    Ki îşi întinsese braţele în lături pentru echilibru, asemenea unui circar care umblă pe sârmă. Tricoul negru Harley-Davidson îi flutura în jurul genunchilor şi al umerilor arşi de soare.
    - Întoarce-te! a strigat Rogette.
   Părul ei rar îi zbura în jurul capului; impermeabilul negru, lucios, pe care-l purta, se ondula. Întindea ambele mâini înainte, una însângerată şi alta nu. Aveam o bănuială că e posibil s-o fi muşcat Ki.
    - Nu, buni a 'bă!
    Ki a scuturat din cap într-o negare sălbatică, iar eu mi-am dorit să-i spun nu face asta, Ki-iubire, nu scutura din cap în felul ăla, e-o idee proastă. S-a clătinat, un braţ arătând în sus către cer şi celălalt în jos către apă, astfel încât a semănat pentru o clipă cu un avion în picaj brusc. Dacă docul şi-ar fi ales momentul acela să facă un salt mare sub ea, Ki ar fi căzut în apă. Şi-a recăpătat în schimb un oarecare echilibru precar, chiar dacă mi s-a părut că-i văd picioarele goale alunecând puţin pe scândurile ude.
    - Pleacă, buni a'bă, nu te vleau! Du-te... du-te să dolmi puţin, pali tale obosită!
    Ki nu m-a văzut; întreaga ei atenţie era îndreptată asupra lui buni a'bă. Nici buni a'bă nu m-a văzut. M-am lăsat pe burtă şi m-am târât sub pom, trăgându-mă cu mâinile făcute gheare. Tunetul s-a rostogolit deasupra lacului asemenea unei mingi de mahon, sunetul lovindu-se de munţi şi stârnind ecouri. Când m-am ridicat iarăşi în genunchi, am observat că Rogette înainta încet către capătul dinspre mal al docului. Cu fiecare pas pe care-l făcea înainte, Kyra făcea un pas tremurat, periculos în spate. Rogette întindea înainte mâna cea sănătoasă, chiar dacă, pentru o clipă, mi s-a părut că şi aceasta a început să sângereze. Materia care-i curgea printre degetele chircite era totuşi prea întunecată să fie sânge şi, când a început să vorbească, articulând cuvintele pe-o voce hidos de linguşitoare care mi-a făcut pielea de găină, mi-am dat seama că era vorba de ciocolată topită.
    - Hai să ne jucăm, Ki-iubire, a gângurit Rogette. Vrei să începi tu?
    A făcut un pas. Ki a făcut un pas compensatoriu în spate, s-a clătinat şi şi-a recăpătat echilibrul. Inima mi s-a oprit, apoi şi-a reluat cursa.
    Am scurtat distanţa dintre mine şi femeie cât de repede am putut, dar nu am fugit; nu voiam să ştie nimic până ce se trezea. Dacă se trezea. Nu-mi păsa dac-o făcea sau nu. La dracu', dacă-i puteam sparge craniul lui George Footman cu ciocanul, în mod sigur puteam să-i produc şi ororii ăsteia ceva pagube. Păşind spre ea, mi-am îmbinat mâinile într-un singur pumn mare.
    - Nu? Nu vrei să începi? Eşti prea timidă?
    Rogette a vorbit pe-o voce mieroasă, demnă de emisiunea Romper Room, care m-a făcut să-mi vină să scrâşnesc din dinţi.
    - Bine-atunci, încep eu. Lăptic! Ce rimează cu lăptic, Ki-iubire? Pupic... şi somnic... trăgeai un somnic, nu-i aşa, când am venit şi te-am trezit. Şi botic... nu vrei să stai la mine-n braţe, Ki-botic? O să ne dăm una alteia ciocolată cum făceam înainte... O să-ţi zic un banc nou...
    Încă un pas. Ajunsese la marginea docului. Dacă i-ar fi venit ideea, ar fi putut arunca după Kyra cu pietre cum aruncase după mine, ar fi aruncat până ar fi nimerit-o şi-ar fi făcut-o să cadă în lac. Dar cred că nici nu i-a trecut prin gând un asemenea lucru. O dată ce nebunia trece de-un anumit punct, te afli pe-o autostradă fără rampe de ieşire. Rogette avea alte planuri cu Kyra.
    - Haide, Ki-Ki, joacă-te cu buni a'bă.
    A întins iarăşi ciocolata spre ea, materia vâscoasă a batonului Hershey's Kisses picurând prin staniolul mototolit.
    Ochii Kyrei şi-au schimbat traiectoria şi în sfârşit m-a văzut.
    Am scuturat din cap, încercând să-i transmit să nu spună nimic, dar spre niciun folos - pe faţă i-a apărut o expresie de uşurare voioasă. Mi-a strigat numele şi am văzut umerii lui Rogette ridicându-se de mirare.
    Am alergat şi ultimii trei metri şi jumătate, ridicând mâinile unite deasupra capului asemenea unei bâte, dar am alunecat puţin pe pământul ud la momentul crucial şi Rogette a făcut un soi de eschivă ploconită. În loc s-o nimeresc la baza gâtului cum voisem, mâinile mele îmbinate au atins-o doar uşor peste umăr. S-a clătinat, a căzut pe un genunchi şi s-a ridicat la loc aproape imediat. Ochii ei semănau cu nişte becuri mici şi albastre, hrănindu-se cu furie în loc de electricitate.
    - Tu! a spus, şuierând cuvântul din vârful limbii, transformându-l în sunetul unui blestem străvechi: Tiiiuuuu!
    În spatele nostru, Kyra mi-a strigat numele, dansând clătinat pe lemnul ud şi fluturând din braţe în încercarea de-a nu cădea în lac. Apa a sărit pe doc şi i-a trecut peste picioarele mici şi desculţe.
    - Rezistă, Ki! am strigat eu ca răspuns.
    Rogette a observat că-mi schimb atenţia şi-a profitat de ocazie - s-a răsucit pe călcâie şi-a pornit în fugă spre doc. M-am întins după ea, prinzând-o de păr, dar am rămas cu el în mână. Cu tot părul. Am rămas acolo pe marginea lacului agitat cu ciufulei de păr cărunt legănându-se din pumnul meu asemenea unui scalp.
    Rogette s-a uitat peste umăr, mârâind, un gnom ancestral chel în ploaie, şi mi-am spus: El e, e Devore, n-a murit, a reuşit cumva să-şi schimbe identitatea cu femeia, ea s-a sinucis, cadavrul ei s-a dus  înapoi spre California cu avio...
    Chiar atunci când s-a întors înapoi şi a început să fugă spre Ki, am ştiut că greşesc. Rogette era, sigur că da, dar ajunsese să-i semene atât de hidos fără subterfugii. Orice ar fi fost ceea ce nu era sănătos la ea, făcuse mult mai mult decât să-i cadă tot părul; o şi îmbătrânise. Şaptezeci de ani, aş fi zis eu, însă asta trebuia să fie cu cel puţin zece ani mai mult decât adevărata ei vârstă.
    Am cunoscut mulţi oameni care-şi botează copiii la fel, îmi spusese doamna M. Li se pare că-i drăguţ.
    Probabil că şi lui Max Devore i se părea aşa, fiindcă-şi numise un fiu Roger şi pe fiică Rogette. Poate că ajunsese la Whitmore pe căi oneste - e posibil să fi fost căsătorită în tinereţe - dar, o dată ce a dispărut peruca, antecedentele ei erau dincolo de orice argument. Femeia care se clătina de-a lungul docului să termine treaba era mătuşa Kirei.

                                                            4.

                                Ki a început să se dea în spate repede, fără niciun pic de grijă să ridice picioarele mai sus. Avea să cadă în apă; nu avea cum să stea în picioare. Dar înainte să cadă, un val a lovit între ele docul într-un loc unde câteva dintre pontoane se rupseseră şi unde puntea era deja parţial scufundată. Apa înspumată s-a ridicat în aer şi a început să se rotească într-o spirală din aceea de care mai văzusem înainte. Rogette s-a oprit în apa până la glezne care clipocea peste doc, iar eu m-am oprit cam la trei metri în spatele ei.
    Spirala s-a solidificat şi, chiar înainte să pot intui faţa, am recunoscut pantalonii scurţi bufanţi cu petele acelea şterse de culoare şi bluza largă. Numai la Kmart se vând bluze largi de-un amorf atât de perfect; cred că există o lege federală în privinţa asta.
    Era Mattie. O Mattie gravă, cenuşie, care se uita la Rogette cu nişte ochi gravi, cenuşii. Rogette şi-a ridicat mâinile, s-a clătinat, a încercat să se întoarcă. În clipa aceea un val s-a iscat de sub doc, făcându-l să se ridice şi apoi să cadă asemenea unei maşinuţe de la parcul de distracţii. Rogette a căzut în apă. Dincolo de ea, dincolo de silueta iscată sub ploaia de apă, am văzut-o pe Ki căzând lată pe veranda barului Apusului de Soare. Acea ultimă ridicare a punţii a aruncat-o într-un loc temporar sigur, asemenea unei fise umane la jocul de-a aruncă banul.
    Mattie se uita la ea, şoldurile ei mişcându-se, ochii ei fixaţi asupra ochilor mei. Putusem intui ce spusese Jo, dar de data asta habar nu aveam. Am încercat cu toată forţa, dar nu am reuşit să înţeleg.
    - Mami! Mami!
    Silueta nu s-a întors, cât mai degrabă s-a rotit în jurul unui ax; nu părea să aibă nimic mai jos de tivul pantalonilor scurți. S-a mişcat de-a lungul docului către bar, unde Ki stătea acum în picioare cu braţele întinse înainte.
    Ceva m-a apucat de picior.
    M-am uitat în jos şi am văzut o apariţie înecată în apa zbuciumată. Ochi întunecaţi s-au holbat la mine din spatele unui craniu chel. Rogette tuşea apă printre buzele la fel de vineţii ca prunele. Mâna ei liberă s-a ridicat slabă către mine. Degetele s-au desfăcut... şi s-au închis. Desfăcut... şi închis. M-am lăsat pe un genunchi şi am apucat-o. S-a închis peste mâna mea asemenea unei gheare din oţel şi a smucit, încercând să mă tragă în apă după ea. Buzele ei vineţii s-au întins peste cioturile galbene de dinţi asemănători cu cei din craniul Sarei. Şi da, mi s-a părut că, de data asta, Rogette e cea care râde. M-am legănat pe picioare şi am smucit-o în sus. Nu m-am gândit la asta; a fost ceva absolut instinctual. O depăşeam cu cel puţin patruzeci şi cinci de kilograme şi corpul ei a ieşit pe trei sferturi din apă asemenea unui păstrăv gigantic, înspăimântător. A strigat, şi-a avântat capul în faţă şi şi-a îngropat dinţii în încheietura mâinii mele. Durerea a fost urgentă şi enormă. Mi-am smucit mâna chiar şi mai sus şi apoi am năpustit-o înapoi jos, negândindu-mă s-o rănesc, vrând doar să scap de gura aceea de nevăstuică. Docul pe jumătate scufundat a fost lovit de un alt val.
    Marginea lui aşchiată, ridicându-se, i-a străpuns lui Rogette faţa ce cobora. Un ochi i-a sărit din orbită; o aşchie galbenă, de pe care picura apa, i-a intrat prin nas asemenea unui pumnal; pielea subţire de pe frunte i s-a despicat, îndepărtându-se de pe os la fel ca două parasolare de geam desfăcute dintr-o dată. Apoi lacul a tras-o în larg.
    I-am mai văzut topografia sfărâmată a feţei încă o clipă, plutind în sus către ploaia torenţială, udă şi palidă, asemenea luminii unui tub cu neon. Apoi s-a rostogolit pe burtă, impermeabilul ei negru din vinilin înfăşurându-se în jurul ei ca un linţoliu.
    Ce am văzut când m-am uitat înapoi spre barul Apusului de Soare a fost o altă imagine de sub pielea acestei lumi, însă una cu mult diferită de faţa Sarei în Doamna Verde sau de arătarea mârâitoare, pe jumătate întrezărită, a Străinului. Kyra se afla pe veranda largă din lemn din faţa barului, în mijlocul unui maldăr de mobilă din răchită răsturnată. În faţa ei se afla o trâmbă de apă în care încă mai puteam vedea - foarte vag - silueta ştearsă a unei femei. Aceasta stătea în genunchi, ţinând braţele întinse înainte.
    Au încercat să se îmbrăţişeze. Braţele lui Ki au trecut prin Mattie şi au ieşit pe partea cealaltă picurând.
    - Mami, nu te pot plinde!
    Femeia din apă vorbea - îi vedeam buzele mişcându-se. Ki se uita vrăjită la ea.
    Apoi, preţ de numai o clipă, Mattie s-a întors către mine. Ochii ni s-au întâlnit, iar ai ei erau alcătuiţi din lac. Erau Dark Score, care a fost aici cu mult înainte să vin eu şi care va rămâne mult după ce eu voi pleca. Mi-am dus mâinile la gură, mi-am sărutat palmele şi le-am întins către ea. Nişte mâini spectrale s-au ridicat, ca pentru a prinde aceste sărutări.
    - Mami, nu pleca! a strigat Kyra şi şi-a aruncat braţele în jurul siluetei.
    A fost imediat udată leoarcă şi s-a retras cu ochii închişi, tuşind. Nu mai era nicio femeie alături de ea; nu mai era decât apa ce uda scândurile şi se scurgea printre îmbinări să reintre în lacul ce izvorăşte de la mare adâncime, dintre fisurile stâncilor ce susţin TR-ul şi toată partea asta de lume.
    Mişcându-mă cu grijă, căutându-mi la rândul meu echilibrul, mi-am croit drum peste docul legănător spre barul Apusului de Soare. Când am ajuns acolo, am luat-o pe Kyra în braţe. M-a îmbrăţişat cu putere, tremurând crunt din tot corpul. Îi auzeam clănţănitul mărunt al dinţilor şi îi simţeam mirosul lacului din păr.
    - A venit Mattie, a spus ea.
    - Ştiu. Am văzut-o.
    - Mattie a făcut-o pe buni a'bă să plece.
    - Am văzut şi asta. Să nu te mişti acum, Ki. Ne întoarcem pe pământ stabil, dar să nu te mişti prea mult. Dacă faci asta, o s-ajungem în apă.
    A fost cât se poate de cuminte. Când ne-am văzut iarăşi pe Stradă şi când am încercat s-o aşez jos, s-a ţinut puternic de gâtul meu. Nu mă deranja. M-am gândit s-o duc în cabana Warrington, dar n-am făcut-o. Înăuntru erau prosoape, probabil şi haine uscate, dar aveam o bănuială că trebuie să fie şi o cadă plină cu apă caldă care să ne aştepte. Pe lângă asta, ploaia înceta din nou şi de data asta cerul părea mai luminos înspre vest.
    - Ce ţi-a spus Mattie, iubire? am întrebat în timp ce mergeam spre nod de-a lungul Străzii.
    Mă lăsa s-o aşez jos ca să ne putem târî pe sub copacii doborâţi la care ajungeam, dar întindea mâinile s-o iau iarăşi în braţe de fiecare dată după ce ajungeam de cealaltă parte.
    - Să fiu fetiţă cuminte şi să nu fiu tlistă. Da' sunt tlistă. Sunt foalte tlistă.
    A început să plângă, şi eu am mângâiat-o pe părul ud.
    Până când am ajuns la scările din traverse de cale ferată plânsese deja toate lacrimile... şi, deasupra munţilor dinspre vest, am văzut o singură bucată mică şi foarte puternică de albastru.
    - S-au dălâmat toţi copacii, a spus Ki, uitându-se în jur.
    Ochii ei erau foarte larg deschişi.
    - Ei bine... nu toţi, dar foarte mulţi, cred.
    La jumătatea scărilor m-am oprit, gâfâind şi cu respiraţia tăiată. N-am întrebat-o însă pe Ki dac-o pot lăsa jos. Nu voiam s-o las jos. Voiam doar să-mi recapăt răsuflarea.
    - Mike?
    - Ce-i, păpuşă?
    - Mattie mi-a mai spus ceva.
    - Ce?
    - Pot şopti?
    - Dacă vrei, sigur.
    Ki s-a aplecat mai aproape, şi-a pus buzele lângă urechea mea şi a şoptit.
    Eu am ascultat-o. Când a terminat, am încuviinţat din cap, am sărutat-o pe obraz, am mutat-o pe celălalt şold şi am dus-o restul drumului până la casă.

                                                           5.

                                    Nu fu furtuna secolului, băiețaș, să n-ai impresia că fu. Nu, dom 'le.
    Aşa au spus bătrânii care au stat în faţa cortului mare al infirmeriei de campanie care-a ţinut locul Magazinului Universal Lakeview în acel sfârşit de vară şi în acea toamnă. Un ulm enorm se prăbuşise peste Route 68 şi stâlcise magazinul ca pe-o cutie de Saltines. Punând la socoteală şi daunele fizice pe lângă cele morale, ulmul trăsese cu el şi câteva cabluri de înaltă tensiune. Acestea au aprins propanul scurs dintr-un rezervor spart şi întregul edificiu a făcut ka-bum.
    Cortul a fost, însă, un substitut bunicel pentru vremea caldă, iar oamenii de pe TR şi-au format un fel de-a zice că se duc la MASH după nişte pâine şi câteva beri - asta pentru că încă se mai vedea câte o cruce roşie spălăcită pe ambele laturi ale acoperişului de la cort.
    Bătrânii au şezut de-a lungul peretelui de pânză groasă în scaune pliante, făcându-le cu mâna celorlalţi bătrâni când treceau pe acolo cu maşinile lor ruginite, de bătrâni (toţi bătrânii cu patalama deţin fie Ford-uri, fie Chevy-uri, aşa că în privinţa asta mă aflu pe drumul cel bun), schimbându-şi maiourile cu cămăşi de flanelă când zilele au început să se răcească spre sezonul cidrului şi al plivitului, privind cum comunitatea începe să se reclădească în jurul lor. Şi, în timp ce priveau, au discutat despre furtuna cu gheaţă din iarna trecută, cea care a rupt cablurile de curent şi a doborât milioane de copaci între Kittery şi Fort Kent; au discutat despre ciclonii care au apărut în august 1985; au discutat apoi despre uraganul cu măzăriche din anul 1927. Ei, fost-au nişte furtuni, sigur că da. Fost-au nişte furtuni, pe Dumnezău.
    Sunt convins că au dreptatea lor, şi nu-i contrazic - rareori câştigi o controversă cu un yankeu bătrân adevărat, şi nu câştigi niciodată dacă-i vorba despre vreme - dar pentru mine, furtuna din 21 iulie 1998 va fi întotdeauna Furtuna.
    Şi cunosc o fetiţă care gândeşte la fel. Poate că va trăi până prin 2100, date fiind beneficiile medicinii moderne, dar cred că pentru Kyra Elizabeth Devore aceea va fi întotdeauna Furtuna. Cea în care mama ei moartă a venit îmbrăcată în lac să-i vorbească.
    Primul vehicul a venit pe drumul de acces spre casă numai pe la ora şase. S-a dovedit a fi nu o maşină de patrulă a poliţiei districtului Castle, ci o autoutilitară galbenă cu lumini galbene montate pe cabină şi cu un tip îmbrăcat în salopeta Companiei de Electricitate Central Maine, aflat la comenzi. Tipul din celălalt scaun era un poliţist, însă - era de fapt Norris Ridgewick, şeriful districtual în persoană. Şi a venit la uşa casei mele, având pistolul scos din toc.
    Schimbarea de vreme promisă de tipul de la televizor sosise deja, norii şi centrii furtunii fiind alungaţi spre est de-un vânt răcoros suflând puţin mai slab ca pentru o vijelie. Copacii continuaseră să cadă în pădurea udă preţ de cel puţin o oră după ce se oprise ploaia. În jurul orei cinci am pregătit pentru amândoi sandvişuri cu pâine prăjită şi brânză şi supă de roşii... mâncare amăgitoare, i-ar fi spus Jo. Kyra a mâncat fără tragere de inimă, dar a mâncat, şi a băut mult lapte.
    O înfăşurasem într-un alt tricou de-al meu şi ea şi-a prins singură părul la spate. I-am oferit panglicile albe, dar a scuturat hotărâtă din cap şi a optat în schimb pentru o bandă elastică.
    - Nu-mi mai plac panglicuţele alea, a spus.
    Am hotărât că nici mie nu-mi mai plac şi le-am aruncat la gunoi.
    Ki m-a urmărit cum fac asta şi nu s-a opus deloc. Apoi am traversat sufrageria către soba cu lemne.
    - Ce faci?
    Şi-a terminat al doilea pahar cu lapte, a coborât anevoie din scaun şi a venit la mine.
    - Fac focul. Poate că toate zilele alea călduroase mi-au subţiat sângele. Asta ar fi spus mama, în orice caz.
    S-a uitat în tăcere cum scot foaie după foaie dintr-un morman de hârtii pe care-l luasem de pe masă, cum le strâng în pumn şi le arunc prin uşa sobei. Când mi-am spus că pusesem destule, am început să aşez peste ele surcele.
     - Ce sclie pe paginile alea? a întrebat Ki.
    - Nimic important.
    - E-o poveste?
    - Nu chiar. E mai degrabă un fel de... oh, nu ştiu. Un rebus. Sau o scrisoare.
     - E-o sclisoale destul de lungă, a spus, apoi şi-a aşezat capul pe piciorul meu, ca şi când ar fi fost obosită.
    - Mda, am spus. Aşa-s de obicei scrisorile de dragoste, dar nu face bine să le păstrezi.
    - De ce?
    - Fiindcă se...
    Pot întoarce să te bântuie, a fost ce mi-a venit în minte, dar nu puteam spune asta.
    - Fiindcă te pot face să-ţi fie ruşine mai târziu.
    - Oh.
    - Pe lângă asta, am spus. Hârtiile astea sunt ca şi panglicile tale..., într-un fel.
    - Nu-ţi mai place de ele.
    - Corect.
    Atunci a văzut cutia - cutia din tinichea pe capacul căreia scria NIMICURILE LUI JO.
    Se afla pe tejgheaua dintre sufragerie şi chiuvetă, nu departe de locul unde atârnase pe perete bătrâna Pisică Nebună. Nu-mi aminteam să fi adus cu mine cutia din studio, dar presupun că nu era nevoie s-o fi adus; eram destul speriat. Şi mai cred că ar fi putut veni... Într-un fel şi singură. Acum chiar cred astfel de lucruri; am motive s-o fac.
    Ochii Kyrei s-au luminat într-un fel în care nu se mai luminaseră de când se trezise din somnul ei scurt să descopere că îi murise mama. S-a ridicat pe vârfurile degetelor de la picioare să apuce cutia, apoi şi-a trecut degetele peste literele încrustate pe capac. M-am gândit ce important e pentru un copil să aibă o cutie de tinichea. Trebuia să ai una în care să-ţi ţii lucrurile secrete - cea mai bună jucărie, cea mai frumoasă bucată de şnur, prima bijuterie. Sau o fotografie de-a mamei tale, poate.
    - E atât de... flumoasă, a spus pe-o voce moale, admirativă.
    - Poţi s-o păstrezi dacă nu te deranjează că scrie NIMICURILE LUI JO pe ea şi nu NIMICURILE LUI KI. Sunt înăuntru câteva hârtii pe care vreau să le citesc, dar le pot găsi alt loc.
    S-a uitat la mine să vadă dacă nu glumesc, a văzut că nu glumesc.
    - Mi-al plăcea, a spus pe acea voce moale, admirativă.
    I-am luat cutia din mâini, am scos dinăuntru carneţelele, notiţele şi tăieturile din ziare, apoi i-am dat-o înapoi. A deschis şi a închis de mai multe ori capacul, ca exerciţiu.
    - Ghici ce-o să pun în ea, a spus.
    - Comori secrete?
    - Da! a spus, şi chiar a râs pentru o clipă. Cine a fost Jo, Mike? O cunosc? O cunosc, nu-i aşa? A fost unul dintle oamenii din fligidol.
    - Ea...
    Mi-a venit o idee. Am frunzărit printre tăieturile îngălbenite din ziare. Nimic. Mi-am spus c-o pierdusem pe undeva pe drum, apoi am văzut un colţ din ceea ce căutam ieşind din mijlocul unuia dintre carneţele. Am scos-o de acolo şi i-am dat-o lui Ki.
    - Ce-i asta?
    - O fotografie pe invers. Ţine-o ridicată spre lumină.
    A făcut asta şi s-a uitat vrăjită la ea preţ de multă vreme. Vag, ca-ntr-un vis, am văzut-o pe soţia mea în mâna ei, soţia mea stând pe plută în costumul ei de baie din două piese.
    - Ea e Jo, am spus.
    - E flumoasă. Mă bucul să-mi pot ţine luclulile în cutia ei.
    - Şi eu mă bucur, Ki.
    Am sărutat-o pe creştetul capului.

                                                            6.

                                   Când a bătut șeriful Ridgewick în uşă, mi-am spus că e mai bine să deschid cu braţele ridicate în aer. Arăta ciudat. Ce-a părut să detensioneze situaţia a fost o întrebare simplă, nepremeditată.
    - Pe unde stă Alan Pangborn în ultima vreme, domnule şerif?
    - E-n New Hampshire, a spus Ridgewick, coborând puţin pistolul (după un minut sau două şi l-a pus la loc în toc fără să pară că-şi dă seama ce face). El şi cu Polly sunt foarte bine. Mai puţin artrita ei. Aia-i nasoală, cred, da' încă mai are zile bune. O persoană poa' să reziste destul de mult dacă are parte de câte-o zi bună din când în când, aşa cred eu. Domnule Noonan, am o mulţime de întrebări pentru dumneavoastră. Ştiţi asta, nu-i aşa?
    - Da.
    - Prima şi cea mai importantă, e la dumneavoastră copilul? Kyra Devore?
    - Da.
    - Unde e?
    - Aş fi bucuros să vă arăt.
    Am străbătut coridorul din aripa de nord a casei şi am rămas în faţa uşii dormitorului, uitându-ne înăuntru. Cuvertura era trasă până sub bărbia copilei care dormea profund. Ţinea câinele din pluş într-o mână - vedeam doar coada lui mizerabilă ieşindu-i dintr-un capăt al pumnului şi nasul din celălalt.
    Am rămas acolo multă vreme, fără ca vreunul dintre noi să spună ceva, uitându-ne la ea cum doarme în lumina unei seri de vară. În pădure, copacii încetaseră să mai cadă, dar vântul încă mai sufla. Pe la streşinile Sarei Laughs, acesta scotea un sunet ca o muzică străveche.

                                                 EPILOG
                                                      1.

                            De Crăciun a nins - un strat politicos de cincisprezece centimetri care i-a făcut pe colindătorii ce umblau pe străzile Sanford-ului să pară ieşiţi din It's a Wonderful Life.
    Când m-am întors, după ce am verificat-o pe Kyra pentru a treia oară, era unu şi un sfert în dimineaţa zilei de douăzeci şi şase, iar ninsoarea se oprise. O lună întârziată, rotofeie, dar palidă, se uita pe furiş prin puful compact de nori.
    Îmi făceam iarăşi Crăciunul cu Frank şi numai noi mai rămăseserăm treji. Copiii, inclusiv Ki, căzuseră la datorie, răpuşi de bacanala anuală a mâncărurilor şi-a cadourilor. Frank era la al treilea scotch - dacă exista o poveste demnă de al treilea scotch, aceasta fusese, cred -, însă eu de-abia sorbisem câteva guri din primul. Cred că m-aş fi avântat mai serios asupra sticlei dacă n-ar fi fost Ki. În zilele când sunt cu ea nu beau de obicei nici măcar un pahar cu bere. Iar s-o am în grijă trei zile la rând... dar la dracu', kemo sabe, dacă nici Crăciunul nu ţi-l poţi petrece cu copilul tău, la ce dracu' mai e bun şi ăsta?
    - Eşti bine? m-a întrebat Frank când m-am aşezat la loc şi-am mai sorbit o gură din pahar.
    Am surâs la asta. Nu e bine ea, ci eşti bine tu.
    Păi, nimeni n-a spus vreodată c-ar fi prost Frank.
    - Ar fi trebuit să mă fi văzut când m-a lăsat Departamentul Protecţiei Sociale să am grijă de ea pentru o săptămână în luna octombrie. Trebuie s-o fi verificat de douăsprezece ori înainte să mă pun în pat... şi apoi tot am verificat-o. Mă ridicam şi mă uitam pe furiş la ea, îi ascultam răsuflarea. N-am dormit nicio clipă vineri noaptea, iar sâmbătă am aţipit poate trei ore. Aşa că acum dau dovadă de-un mare pas înainte. Dar dacă sufli o vorbă despre ce ţi-am spus, Frank - dacă aud cei de la Protecţie că am umplut cada înainte să fie distrus generatorul de furtună - pot să-mi iau adio de la şansele pe care le am s-o adopt. Probabil că va trebui să completez un formular în trei exemplare înainte să-mi dea voie să particip măcar la ceremonia ei de absolvire a liceului.
    Nu avusesem de gând să-i spun lui Frank despre partea cu umplutul căzii, dar odată ce-am început să vorbesc, mi-a ieşit aproape totul pe gură. Presupun că trebuia să fac asta cu cineva dacă voiam să-mi continui vreodată viaţa. Am crezut că atunci când avea să vină timpul, John Storrow se va afla de partea cealaltă a confesionalului, însă John nu vrea să vorbească despre nici unul dintre lucrurile întâmplate atunci dacă nu e absolut necesar pentru procesul aflat în derulare, care acum o are în cauză în întregime pe Kyra Elizabeth Devore.
    - O să-mi ţin gura, nu-ţi face griji. Cum merge lupta aia cu adopţia?
    - Încet. Am ajuns să dispreţuiesc sistemul juridic al statului Maine, la fel şi DPS-ul. Dacă-i iei separat pe cei care lucrează în birocraţiile astea, totu-i bine, dar când îi pui la un loc...
    - E rău, hă?
    - Mă simt uneori ca un personaj din Bleak House. Asta-i cea în care Dickens spune că nimeni nu câştigă la un proces în afară de avocaţi. John îmi spune să am răbdare şi să mă consider norocos, că facem progrese uimitoare, având în vedere faptul că sunt creatura cea mai de neîncredere, bărbat alb necăsătorit de vârstă mijlocie, însă Ki a stat în grija a două familii de când a murit Mattie şi...
    - Nu are nicio rudă printr-unul din oraşele învecinate?
    - Mătuşa lui Mattie. N-a vrut să aibă nimic de-a face cu Ki când trăia Mattie şi acum manifestă un interes chiar şi mai scăzut. Mai cu seamă de când a aflat că...
    - ... că n-o să fie bogată Ki.
    - Mda.
    - Whitmore a minţit în legătură cu testamentul lui Devore.
    - Categoric. A lăsat totul unei fundaţii care trebuie să finanţeze răspândirea calculatoarelor la nivel planetar. Cu tot respectul pentru măcinătoarele de numere ale lumii, nu-mi pot închipui o operă de caritate mai lipsită de inimă.
    - Cum e John?
    - Îşi revine destul de bine, dar n-o să-şi recapete niciodată complet funcţiile braţului drept. Aproape că era să moară din cauza pierderii de sânge.
    Frank mă îndepărtase de subiectele îngemănate legate de Ki şi de custodie destul de bine pentru un om bine intrat în al treilea pahar de scotch, iar eu mă arătasem cât se poate de dornic să-l urmez. De-abia suportam să mă gândesc la lungile zile şi la şi mai lungile nopţi pe care le petrecea în casele alea în care-i pune la păstrare Departamentul Protecţiei Sociale pe copii aşa cum ai pune-un bibelou pe care nimeni nu-l mai vrea. Ki nu trăia, ci doar exista în casele ei, palidă şi apatică, asemenea unui iepure bine hrănit, ţinut într-o cuşcă. De fiecare dată când îmi vedea maşina oprită în faţa casei revenea la viaţă, fluturând din braţe şi dansând cum dansează Snoopy pe cuşcă.
    Week-endul nostru din octombrie fusese minunat (în pofida necesităţii mele obsesive de a o verifica la fiecare aproximativ jumătate de oră după ce adormea), iar sărbătoarea de Crăciun fusese chiar şi mai bună. Dorinţa ei neţărmurită de-a fi cu mine era de folos în sala de judecată mai mult ca orice altceva... şi, totuşi, roţile tot încet se învârteau.
    Poate la primăvară, Mike, îmi spusese John. Era un alt John în zilele de-acum, palid şi serios. Temerarul puţin arogant care nu voise altceva decât să se ia în coarne cu domnul Maxwell "Bani Căcălău" Devore nu se mai vedea nicăieri. John învăţase ceva despre moralitate în ziua de douăzeci şi unu iulie şi învăţase ceva şi despre cruzimea idioată a lumii. Bărbatul care se instruise să salute cu mâna stângă, nu cu dreapta, nu mai era interesat să petreacă până să-i vină rău. Se întâlnea cu o fată din Philly, fiica uneia dintre prietenele mamei sale. Habar nu aveam dacă era sau nu ceva serios; "Uncu John" a lui Ki îşi ţine gura despre partea asta a vieţii lui, dar când un bărbat tânăr acceptă singur şi nesilit de nimeni să se întâlnească cu fiica unei prietene de-a mamei lui, de obicei e ceva serios.
    Poate la primăvară: asta a fost mantra lui la sfârşitul acela de toamnă şi la începutul iernii.
    Ce nu facem bine? l-am întrebat odată - asta se întâmpla chiar după Ziua Recunoştinţei şi după o altă amânare la proces.
    Nimic, a replicat. Adopţiile părinţilor unici merg întotdeauna încet, iar când pretendentul la adopţie e bărbat, merg şi mai rău.
    În acel moment al discuţiei, John a făcut un gest discret şi urât, ridicând indexul de la mâna stângă ale cărei celelalte degete erau uşor strânse în pumn.
    Asta-i discriminare sexuală pe faţă, John.
    Mda, dar de-obicei se justifică. Dă vina pe fiecare nemernic dezaxat care-a avut vreodată de gând să-i dea jos chiloţeii unui copil, dacă vrei; dă vina pe birocraţie, dacă vrei; la dracu', dă vina pe razele cosmice, dacă vrei. E-un proces lent, dar o să-l câştigi la capăt. Ai un dosar curat, o ai pe Kyra care spune: "Vreau să fiu cu Mike" fiecărui judecător şi lucrător de la DPS pe care-l întâlneşte, ai destui bani să te ţii de capul lor indiferent de cât o tărăgănează şi indiferent de câte formulare-ţi aruncă sub nas... şi, mai mult ca orice, amice, mă ai pe mine.
    Dar mai aveam ceva - ce-mi şoptise Ki în ureche când m-am oprit să-mi recapăt suflul pe scări. Nu-i spusesem nimic lui John despre aia, şi-a fost unul dintre puţinele lucruri despre care nu i-am spus nici lui Frank.
    Mattie spune că-s puştoaica ta cea mică acum, îmi şoptise ea. Mattie spune c-o să ai meleu glijă de mine.
    Asta încercam să fac - atât cât mă lăsau nenorociţii ăia leneşi de la Protecţia Socială, dar era greu să aştept.
    Frank a ridicat sticla de scotch şi a îndreptat-o spre mine. Ki voia neapărat să facă un om de zăpadă, iar eu voiam să pot da ochii cu sclipirea soarelui pe zăpadă fără să mă deranjeze migrenele.
    - Frank, cât crezi de fapt din tot ce ţi-am povestit până acum?
    Şi-a turnat singur în pahar, apoi n-a făcut decât să tacă o vreme, uitându-se în jos la masă şi gândindu-se. Când şi-a ridicat iarăşi privirea, avea un zâmbet pe faţă. Semăna atât de tare cu al lui Jo, că mi-a frânt inima. Iar când a vorbit, a făcut-o cu obişnuitul lui accent irlandez vag de Boston.
    - Sigur, iar io-s un irlandez pă jumătate bat ce tocma-a terminat d-ascultat babacu' tuturor poveştilor cu fantome dă noaptea dă Crăciun, a spus. Cred fiecare cuvinţel, fricosule.
    Am râs şi a râs şi el. Am râs amândoi mai mult pe nas, aşa cum fac bărbaţii când stau treji până târziu, când poate au luat la bord câte ceva, şi nu vor să trezească toată casa.
    - Haide-acu' - cât crezi cu adevărat?
    - Totul, a repetat, renunţând la accent. Fiindcă a crezut şi Jo. Şi din cauza ei. (A arătat cu capul în direcţia scărilor, ca să ştiu la care se referea ea.) Nu seamănă cu nicio fetiţă pe care-am văzut-o vreodată. Sigur, e dulcică, dar are ceva în ochi. La început am crezut că-i pentru că şi-a pierdut mama aşa cum şi-a pierdut-o, dar nu-i asta. E mai mult de-atât, nu-i aşa?
    - Da, am spus.
    - Se simte şi la tine. V-a atins pe amândoi.
    M-am gândit la arătarea urlătoare pe care reuşise Jo s-o ţină cât am turnat eu leşie în sulul putred de canava. Un Străin, îi spusese ea. Nu reuşisem să mă uit bine la ea, şi probabil că asta era bine. Probabil că asta era foarte bine.
    - Mike?
    Frank părea îngrijorat.
    - Tremuri.
    - Sunt bine, am spus. Serios.
    - Cum e acum în casă? m-a întrebat.
    Încă mai locuiam în Sara Laughs. Amânasem plecarea până la sfârşitul lui noiembrie, când aveam să scot la vânzare casa din Derry.
    - Tăcută.
    - Complet tăcută?
    Am încuviinţat din cap, dar asta nu era în întregime adevărat. De vreo două ori mă trezisem stăpânit de senzaţia de care pomenise Mattie odată - că mai era cineva în pat cu mine. Dar nu era vorba de-o prezenţă periculoasă. De vreo două ori simţisem miros (sau crezusem că simt) de parfum Red. Şi uneori, chiar şi atunci când nu e absolut niciun curent de aer, clopoţelul lui Bunter mai scutură câteva note muzicale. E ca şi când cineva care se simte singur vrea să spună salut.
    Frank a aruncat o privire asupra ceasului, apoi s-a uitat înapoi la mine, cerând parcă îngăduinţă.
    - Mai am câteva întrebări - pot?
    - Dacă nu poţi sta treaz până la cele mai târzii ore măcar în dimineaţa Zilei Ochilor Vineţi, am spus, bănuiesc că n-o poţi face niciodată. Spune.
    - Ce ai spus poliţiei?
    - N-a trebuit să le spun prea multe lucruri. Footman a vorbit destul să le ajungă - prea mult pentru gustul lui Norris Ridgewick. Footman a spus că el şi cu Osgood - Osgood conducea maşina, agentul comercial de curte al lui Devore - au trecut pe acolo pentru că-i ameninţase Devore că vor păţi multe rele dacă n-o vor face. Poliţia statală a mai găsit printre obiectele personale ale lui Devore de la Warrington şi o copie a unei chitanţe. Două milioane de dolari transferaţi într-un cont din Grand Caymans. Numele mâzgălit pe copia după chitanţă e Randolph Footman. Randolph e numele mijlociu al lui George. Reşedinţa actuală a domnului Footman e închisoarea Statală Shawshank.
    - Cu Rogette cum stau lucrurile?
    - Ei bine, Whitmore a fost numele de fată al mamei ei, dar cred că nu greşesc dacă spun că sufletul lui Rogette i-a aparţinut lui Tati. Suferea de leucemie, a fost diagnosticată în 1996. La oamenii de vârsta ei - n-a avut decât cincizeci şi şapte când a murit, apropo - e o boală fatală în două din fiecare trei cazuri, dar făcea chemoterapie. De aici şi peruca.
    - De ce a încercat s-o omoare pe Kyra? Nu înţeleg asta. Dacă ai îndepărtat dominaţia pe care Sara Tidwell o exercita asupra planului nostru pământesc când i-ai dizolvat oasele, blestemul ar fi trebuit să se fi... de ce te uiţi la mine în felul ăla?
    - Ai fi înţeles dacă l-ai fi întâlnit măcar o dată pe Devore, am spus. Ăsta-i bărbatul care-a dat foc întregului TR ca mod de a-şi lua rămas bun când s-a dus în vest către însorita Californie. La el m-am gândit chiar în clipa când i-am scos femeii peruca, m-am gândit că au făcut cumva schimb de identitate. Apoi mi-am spus: Oh, nu, ea e, sigur că da, Rogette e, pur şi simplu şi-a pierdut cumva părul.
    - Şi ai avut dreptate. Chemoterapia.
    - Dar mă şi înşelam. Ştiu mai multe despre fantome decât ştiam înainte, Frank. Poate că cel mai important lucru e că ceea ce vezi prima dată, ceea ce gândeşti prima dată... de obicei aia-i adevărat. El a fost în ziua aceea. Devore. A revenit la sfârşit. Sunt sigur de asta. La sfârşit n-a mai fost vorba de Sara, nu pentru el. La sfârşit n-a mai fost vorba nici de Kyra. La sfârşit a fost vorba de sania lui Scooter Larribee.
    Tăcere între noi. Preţ de câteva clipe, a fost atât de profundă, că am auzit chiar şi casa cum respiră. Poţi auzi asta, să ştiţi. Dacă asculţi cu mare atenţie. Ăsta-i un alt lucru pe care-l ştiu acum.
    - Christoase, a spus într-un sfârşit.
    - Nu cred că Devore a venit spre est din California s-o omoare, am spus. Nu ăsta a fost planul original.
    - Atunci care a fost? Să-şi cunoască nepoata? Să-şi revadă vecinii?
    - Dumnezeule, nu. Tot nu înţelegi ce-a fost el.
    - Spune-mi tu, atunci.
    - Un monstru uman. A venit înapoi ca s-o cumpere, dar Mattie n-a vrut s-o vândă. Apoi, când a pus Sara stăpânire pe el, a început să pună la cale moartea lui Ki. Cred că Sara n-a putut găsit o unealtă mai potrivită.
    - Câţi a omorât ea în total? a întrebat Frank.
    - Nu ştiu sigur. Cred că nici nu vreau să ştiu. Judecând după notiţele şi tăieturile din ziare ale lui Jo, aş spune că au mai fost poate patru alte... crime dirijate, le putem spune aşa?... Între anii 1901 şi 1998. Toţi au fost copii, toţi cu nume începând cu K, toţi rude foarte apropiate ale celor care i-au omorât.
    - Dumnezeule.
    - Nu cred că Dumnezeu a avut prea mult de-a face cu asta... dar Sara i-a făcut să plătească, asta-i sigur.
    - Îţi pare rău pentru ea, nu-i aşa?
    - Da. Aş fi sfâşiat-o în bucăţi înainte să-i dau voie să pună şi numai un deget pe Ki, dar sigur că-mi pare rău. A fost violată şi ucisă. Copilul ei a fost înecat în vreme ce ea însăşi trăgea să moară. Dumnezeule, ţie nu-ţi pare rău pentru ea?
    - Presupun că da. Mike, ştii cine-a fost celălalt băiat? Băiatul care plângea? A fost cel care a murit de septicemie?
    - Majoritatea însemnărilor lui Jo se concentrează pe partea asta - de la ea a pornit. Royce Merrill cunoştea bine povestea. Copilul care plângea a fost Reg Tidwell junior. Trebuie să înţelegi că, până în septembrie 1901, când Red-Tops au susţinut ultimul spectacol în Districtul Castle, aproape toţi cei de pe TR ştiau că Sara şi cu băiatul ei fuseseră ucişi şi aproape toţi cam bănuiau cine o făcuse. Reg Tidwell şi-a petrecut mare parte din luna august ţinându-se de capul şerifului districtual Nehemiah Bannerman. La început a fost în speranţa de a-i găsi în viaţă - Tidwell voia să se organizeze o echipă de căutare - şi apoi a fost pentru a le găsi cadavrele, după care a fost pentru a-i prinde pe ucigaşi... fiindcă, de-ndată ce-a acceptat ideea că muriseră, n-a avut nici urmă de îndoială că fuseseră ucişi. Bannerman s-a arătat înţelegător la început. Cu toţii s-au arătat înţelegători la început. Cei din Red-Tops fuseseră trataţi minunat în timpul şederii lor pe TR - asta-l înfuriase cel mai tare pe Jared - şi cred că-l putem ierta pe Don Tidwell că a făcut o greşeală crucială.
    - Despre ce greşeală vorbeşti?
    Păi, a ajuns la convingerea că Marte e raiul, mi-am spus. TR-ul trebuie să li se fi părul raiul, chiar până în clipa când Sara şi cu Kito au plecat să facă o plimbare - băiatul ducând cu el o găletuşă pentru mure - şi nu s-au mai întors. Trebuie să li se fi părut că au găsit în sfârşit un loc unde să fie negri şi să li se permită, totuşi, să respire.
    - Să creadă că vor fi trataţi ca nişte oameni normali când lucrurile se înrăutăţeau, doar fiindcă fuseseră trataţi astfel când lucrurile mergeau bine. În loc de asta, cei de pe TR s-au adunat toţi împotriva lor. Niciunul dintre cei care bănuiau ce făcuse Jared şi cu protejaţii lui nu le-au iertat-o de-a dreptul, dar când au sărit deja aşchiile....
    - Le iei apărarea alor tăi, îţi speli rufele murdare cu uşa închisă, a murmurat Frank şi şi-a terminat băutura din pahar.
    - Mda. Când cei de la Red-Tops au cântat la Bâlciul Districtului Castle, micuţa lor comunitate de lângă lac începuse deja să se despartă - toate astea, înţelegi, le ştiu din însemnările lui Jo; nu se suflă nicio vorbă despre astea în nici una dintre monografiile oraşului. Până la Ziua Muncii, hărţuirea făţişă începuse - aşa i-a spus Royce lui Jo. Cu fiecare zi, situaţia devenea din ce în ce mai urâtă - din ce în ce mai înfricoşătoare -, dar Son Tidwell era hotărât să nu plece, nu până nu va afla ce li se întâmplase surorii şi nepotului lui. Se pare că şi-a ţinut rudele de sânge acolo în pajişte, chiar şi după ce toţi ceilalţi plecaseră spre nişte locuri mai prietenoase. Apoi a întins cineva cursa. Cam la un kilometru şi jumătate distanţă de ceea ce acum se cheamă Pajiştea Tidwell se afla un luminiş în pădure; în mijlocul lui se afla o cruce mare făcută din lemn de mesteacăn. Jo avea în studio o fotografie cu ea. Acolo şi-a celebrat comunitatea negrilor serviciul religios după ce le-au fost închise uşile bisericilor din localitate. Băiatul - Junior - obişnuia să meargă deseori acolo să se roage sau doar să şadă şi să mediteze. Erau mulţi cei din oraş care-i cunoşteau rutina. Cineva a montat o capcană pe micuţa potecă din pădure pe care o folosea băiatul. A acoperit-o cu frunze şi cu ace de brad.
    - Iisuse, a spus Frank.
    Părea că-i e rău.
    - Probabil că nici n-a făcut-o Jared Devore sau băieţii lui, tăietorii de lemne - ei nu mai voiau să aibă de-a face cu oamenii Sarei şi-ai lui Son după crime, au păstrat distanţa faţă de ei. S-ar putea să nu fi fost nici măcar vreun prieten de-al băieţilor ăia. Însă ei nici nu aveau prea mulţi prieteni. Dar asta nu schimba faptul că oamenii ăia de lângă lac nu stăteau cuminţi la locul lor, că zgândăreau lucruri care-ar fi fost mai bine dacă le-ar fi lăsat în pace, că refuzau să accepte un răspuns negativ. Aşa că a întins cineva capcana. Nu cred c-a existat intenţia de-a omorî băiatul, ci doar de a-l schilodi. Poate de a-l vedea cu piciorul tăiat, condamnat la o viaţă întreagă de mers cu cârje. Cred că e posibil să fi mers atât de departe cu gândul. În orice caz, a funcţionat. Băiatul a călcat în capcană... şi, pentru destul de multă vreme, nimeni nu l-a găsit. Durerea trebuie să fi fost îngrozitoare. Apoi septicemia. A murit. Son a renunţat. Trebuia să se gândească şi la alţi copii, ca să nu mai spun de cei care rămăseseră alături de el. Şi-au împachetat hainele şi chitarele şi au plecat. Jo a reuşit să le dea de urmă undeva prin Carolina de Nord, unde încă mai trăiesc mulţi dintre urmaşii lor. Şi, în timpul incendiului din 1933, cel pornit de odată tânărul Max Devore, cabanele lor au ars din temelii.
    - Nu înţeleg de ce n-au fost descoperite cadavrele Sarei şi al fiului ei, a spus Frank. Înţeleg că ceea ce ai mirosit tu - putrefacţia - nu exista într-un mod fizic. Dar cu siguranţă că la vremea aceea... dacă ceea ce numeşti tu Stradă era atât de populată...
    - Devore şi cu ceilalţi nu i-au îngropat acolo unde i-am găsit eu, nu de la început. Trebuie să fi târât cadavrele adânc în pădure întâi - poate chiar în locul unde se află acum aripa de nord a Sarei Laughs. Le-au acoperit cu ierburi şi s-au întors în acea noapte. Trebuie s-o fi făcut în noaptea aceea; să le fi lăsat mai multă vreme, ar fi atras toate animalele carnivore din pădure. Le-au dus altundeva şi le-au îngropat în sulul de canava. Jo n-a ştiut unde, dar bănuiala mea e Bowie Ridge, unde-şi petrecuseră ei majoritatea verii tăind lemne. La dracu', Bowie Ridge şi acum e un loc destul de izolat. Au dus cadavrele undeva; am putea la fel de bine să spunem doar atât.
    - Atunci cum... de ce...
    - Nu numai Draper Finney a fost bântuit de ceea ce făcuseră, Frank - cu toţii au fost. De-a dreptul bântuiţi. Cu posibila excepţie a lui Jared Devore, bănuiesc. El a mai trăit zece ani şi se pare că n-a ratat nicio masă din cauza greţii. Însă băieţii aveau vise urâte, beau prea mult, se luau la harţă prea mult, se certau... se zbârleau şi numai dacă pomenea cineva de Red-Tops...
    - La fel de bine ar fi putut umbla pe stradă purtând pancarte pe care să scrie TRAGEŢI-NE UN ŞUT, SUNTEM VINOVAŢI, a adăugat Frank.
    - Da. Probabil că nu-i ajuta cu nimic că majoritatea oamenilor de pe TR le ofereau tratamentul tăcerii. Apoi Finney a murit la cariera de piatră - s-a sinucis la cariera de piatră - cred eu - iar băieţilor tăietori de lemne ai lui Jared le-a venit o idee. S-au molipsit de ea ca de-o răceală. Doar c-a fost mai degrabă ceva condiţionat. Ideea lor era că, dacă vor dezgropa cadavrele şi le vor înmormânta la locul unde avusese loc crima, lucrurile vor reveni din nou la normal pentru ei.
    - A dat şi Jared curs ideii?
    - Potrivit însemnărilor lui Jo, pe atunci nici nu se mai apropiau de el. Au înmormântat mâna de oase - fără ajutorul lui Jared Devore - acolo de unde, într-un sfârşit, am dezgropat-o eu. Au făcut-o la sfârşitul toamnei sau la începutul iernii lui 1902, cred.
    - Voia să vină înapoi, nu-i aşa? Sara. Înapoi de unde să poată să-i lucreze cu adevărat.
    - De unde să lucreze întregul oraş. Da. Aşa credea şi Jo. Îndeajuns ca să nu mai vrea să se întoarcă la Sara Laughs o dată ce-a descoperit o parte din lucrurile astea. Mai ales când a început să creadă că e însărcinată. Cât de tare trebuie s-o fi speriat când am început să încercăm să facem un copil şi eu am propus numele Kia! Iar eu n-am observat nimic.
    - Sara credea că se poate folosi de tine s-o ucidă pe Kyra dacă Devore ieşea din joc înainte să poată termina treaba - la urma urmei, era bătrân şi avea sănătatea şubredă. Jo a pariat pe faptul că, în schimb, tu o vei salva. Asta crezi tu, nu-i aşa?
    - Da.
    - Şi a avut dreptate.
    - N-aş fi reuşit singur. Din noaptea când am visat-o pe Sara cântând, Jo a fost alături de mine la fiecare pas. Sara n-a putut-o face să tacă.
    - Nu, Jo nu se lăsa cu una, cu două, a fost Frank de acord, şi s-a şters la un ochi. Ce ştii despre de două ori stră-mătuşa ta? Cea care s-a căsătorit cu Auster?
    - Bridget Noonan Auster, am spus. Bridey, pentru prietenele ei. Am întrebat-o pe mama şi jură pe tot ce poate că nu ştie nimic, că Jo n-a întrebat-o niciodată de Bridey, dar cred că e posibil să mintă. Tânăra femeie a fost în mod sigur oaia neagră a familiei - îmi dau seama de asta numai după sunetul vocii mamei când se pomeneşte numele ei. Habar nu am cum de l-a întâlnit pe Benton Auster. Să zicem că venise în partea de lume unde se află Prout's Neck să-şi viziteze nişte prieteni şi că începuse să flirteze cu ea la un picnic public cu scoici prăjite. Asta-i o ipoteză la fel de bună ca oricare alta. Se întâmpla în 1884. Ea avea optsprezece ani, el douăzeci şi trei. S-au căsătorit, o slujbă din aceea oficiată pe fugă. Fiul lor, Harry, cel care l-a înecat de fapt pe Kito Tidwell, a venit pe lume şase luni mai târziu.
    - Aşa că el avea doar şaptesprezece ani când s-a întâmplat, a spus Frank. Dumnezeule mare.
    - Iar pe atunci mama lui devenise mare credincioasă. Spaima lui despre ce ar gândi ea dacă ar afla a fost o parte a motivului pentru care a făcut-o. Mai ai vreo întrebare, Frank? Fiindcă încep să-mi cadă ochii-n gură.
    Mai multe minute, n-a spus nimic - începeam să cred că terminase, când a spus:
    - Încă două. Te deranjează?
    - Cred că-i prea târziu să dau acum înapoi. Care-s întrebările?
    - Arătarea de care ai vorbit. Străinul. Asta mă nedumereşte.
    N-am spus nimic. Şi pe mine mă nedumerea.
    - Crezi că există posibilitatea să se întoarcă?
    - Întotdeauna vine, am spus. Cu riscul de a suna pompos, Străinul se întoarce în cele din urmă după fiecare dintre noi, nu-i aşa? Fiindcă suntem cu toţii doar nişte mâini de oase. Iar Străinul... Frank, Străinul vrea să aibă ce-i dincolo de oase.
    A reflectat la cuvintele astea, apoi a înghiţit şi restul scotch-ului dintr-un singur gât.
    - Mai aveai o întrebare?
    - Da, a spus. Ai început să scrii din nou?

                                                               2.

                                 Câteva minute mai târziu am urcat scările, am verificat-o pe Ki, m-am spălat pe dinţi, am verificat-o iarăşi pe Ki, apoi m-am urcat în pat. De unde mă aflam, puteam să mă uit prin fereastră la luna palidă care strălucea pe zăpadă.
    Ai început să scrii din nou?
    Nu. În afară de-un eseu cam lunguţ despre cum mi-am petrecut vacanţa de vară pe care poate o să i-l arăt Kyrei peste câţiva ani, n-am mai scris nimic. Ştiu că Harold e agitat şi, mai devreme sau mai târziu, cred că va trebui să-l sun şi să-i spun ceea ce deja bănuieşte: că maşina care a funcţionat atât de bine atât de multă vreme s-a oprit. Nu e stricată - mărturia asta a ieşit fără nicio clipă de respiraţie tăiată şi fără vreo pauză în bătăile inimii -, dar, chiar şi aşa, maşina s-a oprit. În rezervor este benzină, bujiile scânteiază şi bateria dă curent, dar cuvântomotorul nu zice nimic acolo în mijlocul inimii mele. L-am acoperit cu o prelată. M-a servit cu conştiinciozitate, vedeţi voi, şi nu-mi place gândul că se depune praful pe el.
    În parte, de vină e felul în care a murit Mattie. Mi-a trecut prin minte cândva în toamna asta că am descris morţi asemănătoare în cel puţin două dintre cărţile mele, iar literatura populară de ficţiune e plină ochi cu alte exemple ale aceluiaşi lucru. Ai ajuns la o dilemă morală pe care nu ştii cum s-o rezolvi? E protagonistul atras sexual de o femeie prea tânără pentru el, să zicem? Ai nevoie de-o soluţie rapidă? Nimic mai uşor.
    "Când povestea începe să lâncezească, scoate-l din dulap pe tipul cu pistolul." Raymond Chandler a spus asta, sau ceva de genul ăsta - destul de bine zis, kemo sabe.
    Crima e cel mai cumplit fel de pornografie, crima înseamnă lasă-mă să fac ce vreau, dus până la extrema absolută. Cred că până şi crimele inventate trebuie luate în serios; poate că asta-i o altă idee pe care mi-am format-o vara trecută. Poate că mi-a venit când se zbătea Mattie în braţele mele, sângele curgându-i în valuri din capul spulberat şi murind oarbă, continuând să-şi strige fiica şi când părăsea lumea asta. Să mă gândesc că e posibil să fi scris o moarte atât de malefic de convenabilă într-o carte, indiferent când, mă scârbeşte.
    Sau poate că nu-mi doresc decât să mai fi avut puţin timp la dispoziţie.
    Mi-amintesc că i-am spus lui Ki că e mai bine să nu păstrezi scrisorile de dragoste; ce-am gândit, dar nu am spus, e că se pot întoarce să te bântuie. Eu oricum sunt bântuit... dar nu vreau să mă bântui cu bună ştiinţă, iar când am închis cartea mea cu vise, am făcut-o nesilit de nimeni. Cred că aş fi putut turna şi leşie peste visele alea, dar de la asta mi-am oprit mâna.
    Am văzut lucruri pe care nu m-am aşteptat niciodată să le văd şi am simţit lucruri pe care nu m-am aşteptat niciodată să le simt - cel mai puţin neînsemnat fiind ceea ce am simţit şi încă mai simt pentru copilul care doarme într-o cameră mai în josul coridorului de-a mea. Ea e puştoaica mea cea mică acum, iar eu sunt puştiul ei cel mare, şi ăsta e lucrul cel mai important. Nimic altceva nu mi se pare că are măcar jumătate din importanţa acestuia.
    Thomas Hardy, care se presupune că a spus că cel mai meşteşugit trasat personaj dintr-un roman nu e altceva decât o mână de oase, n-a mai scris romane după ce-a terminat Jude neştiutul, şi asta când se afla în culmea geniului său narativ. A continuat să scrie poezie pentru încă douăzeci de ani, iar, când l-a întrebat cineva de ce a renunţat la proza de ficţiune, a spus că nu poate înţelege nici de ce a tras-o după el atât de multă vreme. Privind retrospectiv, i se părea o prostie, a spus el. N-avea sens. Înţeleg foarte bine la ce se referea. În timpul dintre acum şi oricând îşi aminteşte Străinul de mine şi se hotărăşte să se întoarcă, trebuie să fie şi alte lucruri de făcut, lucruri care să însemne mai mult decât umbrele alea. Cred că aş putea să mă întorc să zdrăngăn din lanţuri în spatele peretelui Casei Fantomelor, dar gândul nu mă atrage. Mi-am pierdut apetitul pentru sperietori. Îmi place să cred că pe Mattie ar duce-o gândul la Bartleby din povestea lui Melville.
    Am pus deoparte tocul de scrib. În ultima vreme prefer să nu.
    Center Lovell, Maine: 25 mai 1997 - 6 februarie 1998

                                                        SFÂRȘIT