Șatra, Zaharia Stancu

.................................................................................
                                              3-9

                       Kera zise:
    - Să fii lup și să mănânci dintr-o dată timpul! De! Să știi, Alimut, că nimeni nu poate mânca timpul. În schimb timpul mănâncă tot. Adevăratul lup care mănâncă totul și nu se satură niciodată e timpul.
    Băiatul se întristă.
    Trecu pe lângă ei, cu sărituri zvelte, un iepure gras. Alimut îl alungă c-un bulgăre. Kera grăi râzând:
    - Pe iepurele ăsta, înainte de a-l mânca timpul, o să-l mănânce oamenii. Poate același lucru se va întâmpla și cu noi, Alimut.
    - Cum o să ne mănânce pe noi oamenii?
    - Războiul...
    Culcat în căruță și prăvălit într-un somn adânc, Ariston visa că a devenit iarăși copil. Gol pușcă, bătea de zor cu degetele daireaua în luminișul unei străvechi păduri. De jur împrejurul lui sute și mii de urși voinici, fără belciuge în nas, jucau după cum le cânta. Prins de farmecul și ritmul nebun al dairelei, juca el însuși ca un urs. De atâta joc și de atâta frământare îl năpădiră sudorile.
    Se trezi. Și își aminti numaidecât de Lisandra. Sări din căruță. Căscă și își auzi fălcile troznind. S-o caute? N-are cum. Dacă Goșu doarme, Lisandra o să se strecoare până la el. Ah! Ce vise! Urși fără belciuge în nas!
    Așteptând să adoarmă Goșu, Lisandra adormise ea însăși. Acum gemea ușor în somn.
    În lumina difuză a lunii, aplecat asupra ei, cu o custură ascuțită în mână, Goșu se întrebă ce-ar fi mai bine: să-i reteze dintr-o singură mișcare nasul sau gâtul? Îi puse mâna pe umăr, apăsă și o trezi. Femeia se întinse. Gânguri. Oasele îi pârâiră.
    - Dormeai?
    - Vezi bine că dormeam. Pentru ce m-ai trezit?
    - Hai cu mine.
    - Unde?
    - În porumbiște.
    Crezu că o cheamă să se culce cu ea. Scârbită, se ridică și-și potrivi cămașa pe trup. Carnea o duru, însă durerea nu mai era adâncă și putea fi îndurată cu ușurință. Pietrișul spart și colțuros al șoselei îi supără tălpile goale. Se întoarse, dibui în căruță papucii moi, îi luă și și-i puse în picioare.
    Nerăbdător să ducă mai repede la îndeplinire ceea ce plănuise, Goșu o împinse din urmă. Trecură amândoi șanțul, sărindu-l și pătrunseră în pădurea de porumb. Merseră... Merseră... Goșu zise:
    - Ascultă, Lisandro.
    - Ascult.
    - Ce crezi? Dacă ai striga, ți s-ar auzi strigătul?
    - S-ar auzi. Însă am să te las să faci ce vrei și n-am să strig.
    - Orice s-ar întâmpla?
    - Da. Orice s-ar întâmpla.
    Bărbatul gâfâia greu de parcă ar fi urcat un deal înalt cu un sac de plumb la spinare. Șopti, mai mult rugându-se decât poruncind:
    - Totuși, să ne mai depărtăm.
    - Să ne mai depărtăm. Să ne oprim acolo unde o să vrei tu să ne oprim.
    - N-ai ostenit?
    - Nu. Aș fi în stare să merg așa până la capătul lumii.
    - Lumea n-are capăt.
    - N-are. Dar viața omului are capăt, zise Lisandra.
    Auzindu-și glasul, și mirându-se singură de cuvintele care-i ieșiseră din gură, Lisandra gândi: „M-a adus aici nu ca să se culce cu mine, ci ca să mă omoare... ca să mă omoare.”
    La rândul lui, Goșu își spuse: „Crede c-am s-o omor. Crede c-am s-o omor și chiar s-ar putea s-o omor.”
    Ajunseră la un drum pustiu, acoperit cu iarbă măruntă și aspră.
    - Aici. Să ne oprim aici.
    - Fie și aici...
    Goșu se lungi pe iarbă și își lipi urechea de pământ. Nimic. Îndrăzneala lui Goșu crescu: „Am să-i tai gâtul, hotărî el. Am să-i tai gâtul și-am s-o îngrop aici. Până spre ziuă am destul timp să-i sap groapa cu custura. N-o să fie prea adâncă groapa, dar nici nu trebuie.” Zise cu voce stinsă:
    - Nevastă. Vino și culcă-te lângă mine.
    Femeia râse, un râs gros în care nu puteai desluși nici bucurie, nici teamă, un râs nerod. După ce i se păru că s-a săturat de râs, Lisandra îl întrebă:
    - Cel puțin ai luat cu tine un jungher mai ca lumea?
    Goșu, mirat, răspunse:
    - Nu. Am luat numai o custură.
    - Vezi să nu fie și aceea știrbă, viteazule!
    Goșu gândi: „De ce în loc să se teamă de mine, mă ia peste picior?” Răspunse cu jumătate de gură:
    - Custura nu e știrbă. Am ascuțit-o. Taie ca briciul.
    - Atunci e bine, Goșule, atunci e destul de bine.
    Lisandrei nu-i tremurase deloc glasul. Se purta ca și cum n-ar fi știutce e frica. În vorbele ei, și chiar dincolo de vorbele ei, hohotea batjocura. Era o batjocură veselă, lipsită de orice grijă, prostească.
    Nevasta lui Goșu se aplecă, pipăi iarba uscată și măruntă cu degetele și se așeză la un pas de el. Își adună părul lung sub ceafă și își descheie cămașa. Gâtul îi rămase gol. Se gândi la Ariston. „Ce minunat ar fi dacă s-ar găsi lângă mine acum Ariston!” Sângele i se strânse tot în obraji.
    Goșu se târî lângă ea. Vru să-i mângâie gâtul, să afle dacă e gol și dacă-i poate reteza beregata dintr-o singură mișcare. Nu i-ar fi plăcut dacă femeia ar fi încercat să se apere. Atunci el ar fi fost nevoit să lupte cu ea, s-o lovească și s-o împungă de mai multe ori, s-o sfârtece și, până la urmă, să-i strice trupul neasemuit de bine clădit și de frumos.
    În întunericul vârtos care-i potopea, nimeri pieptul și-și trase mâna de parcă i-ar fi fript-o focul. Nu, n-are s-o omoare acum. Are s-o omoare puțin mai târziu. Are s-o omoare după ce...
    Îi sfâșie cămașa. I-o rupse fâșii. Muierea rămase cu totul goală. Atunci Goșu se apucă să-i sărute picioarele fierbinți cu buzele lui sfârtecate în care i se adunase toată viața. N-o s-o omoare. Nici acum n-o s-o omoare și nici mai târziu. N-o s-o omoare niciodată. Are s-o câștige. Trebuie s-o câștige. Altfel... Altfel pentru ce-ar mai trăi? Numai ca să facă umbră pământului?
    La un moment dat se temu că femeia a murit. Se aplecă asupra obrazului ei și-i sorbi răsuflarea. Mai avea răsuflare. Trăia. Dar el, fără nicio îndoială se prostise cu totul. Da. Asta era. Se prostise cu totul, căci se auzi întrebând-o:
    - Ai murit?
    - Da, Goșule, pentru tine am murit.
    Și pentru că i se păru că omul care se afla lângă ea a rămas nedumerit, adăugă:
    - Da, minte puțină și proastă, pentru tine am murit din clipa în care m-ai lovit pentru întâia oară cu harapnicul. Dar... Nu... Stai să mă gândesc mai bine, ca nu cumva să te mint. Pentru tine am murit cu totul - da, da, cu totul - din clipa în care l-am văzut pe Ariston. Așteptam să mă omor și nu-mi era frică de moarte pentru că mă gândeam la Ariston. La Ariston al meu...
    Goșu își dădu seama că e plin de sudoare și că tâmplele îi ard, se zbat și sunt gata să plesnească. Se ridică și o izbi puternic cu piciorulîn coaste. Femeia sări sprintenă. El, mai mult ghici decât îi văzu trupul gol în smoala nopții care-i înconjura. Vru să se repeadă, s-o doboare cu pumnii și s-o zobească. Femeia râse.
    Mai batjocoritor decât oricând femeia râse. Și peste arsura râsului ei căzură și mai usturătoare cuvintele:
    - Neputinciosule! M-ai adus aici, departe de căruțe, să mă omori și n-ai fost în stare. În loc să-mi tai gâtul, te-ai apucat să-mi săruți picioarele pline de praf. Voiai, înainte de a mă omorî, să mai faci o dată dragoste cu mine!...
    Goșu ridică pumnul, să izbească. Femeia se feri și pumnul încleștat al bărbatului căzu în gol. Înainte de a apuca să lovească din nou, Goșu primi în fălci și peste gură câteva lovituri. Nu-i veni să creadă. Totuși strigă:
    - Dai în mine? Cutezi tu să dai în mine?
    Lisandra hohoti:
    - De ce să nu cutez? Mai mult decât să mă omori... Mai mult decât să mă omori, ce mi-ai putea face?
    Parcă-i frânse cineva șira spinării cu beldia. Se muie și abia murmură:
    - Dar asta... Asta nu s-a întâmplat niciodată în șatra noastră! O femeie să-și lovească bărbatul... Asta... Asta nu s-a întâmplat niciodată în șatra noastră...
    Lisandra râse mai departe:
    - Nu s-a întâmplat până acum, însă acum s-a întâmplat și ai să vezi, nătărăule, că nici cerul n-o să se surpe, nici pământul n-o să se răstoarne cu fundu-n sus...
    Plecă desculță și goală cum era, prin pădurea de porumb, spre șoseaua la marginea căreia oamenii oacheși se odihneau în căruțe sau pe lângă căruțe.
    - Prostule! îi spuse ea bărbatului care mergea tăcut și strivit la câțiva pași în urmă. Prostule, îmi rupseși bunătate de cămașă. Îmi rupseși degeaba bunătatea de cămașă... Papucii! Îmi pierdui și papucii...
    Goșu sări, o ocoli și-i ieși în față. Lisandra se opri, se pregăti să se apere și să lovească. Îl întrebă:
    - Ce vrei?
    - O, nu, nu vreau să te bat. Cel puțin acum... Nu, nu vreau să te bat...
    - Atunci... Poate vrei să luăm de la capăt povestea cu tăiatul nasului sau a gâtului?
    - Nu. Altceva. Altceva vreau.
    - Ce anume?
    - Vreau să-mi spui pentru ce erai gata să te lași omorâtă fără că crâncnești și când am încercat să te bat numai, te-ai împotrivit, ba chiar ai cutezat să mă lovești?
    - Că ești neputincios, am aflat-o de când m-am măritat cu tine. Că ești nătâng, abia în noaptea asta am descoperit.
    Trecu pe lângă Goșu ferindu-se să nu-l atingă cu cotul, și își iuți pașii spre căruțe. Bărbatul se luă iarăși după ea, milogindu-se:
    - Trebuie să-mi spui, auzi? Trebuie negreșit să-mi spui.
    Lisandra se opri și se întoarse cu fața spre el:
    - Bine. Am să-ți spun, dar cum de n-ai priceput singur? Moartea e una și bătaia e alta. După legea șatrei puteai să mă omori. N-ai făcut-o. Tot după legea șatrei aveai dreptul să mă bați în fața tuturor, cu harapnicul. Și m-ai bătut, Goșule, fără nicio milă. Gata! Pentru ce-a fost, socotelile s-au încheiat.
    Îi întoarse iarăși spatele și merse mai departe tăcând. Goșu, în urma ei, gâfâia. Lisandra spuse din mers:
    - Acolo, în drum, încă m-ai fi putut ucide. N-ai îndrăznit. Trebuie să știi că eu credeam de la început că n-ai să îndrăznești. Ai pierdut ultimul prilej, Goșule, și asta trebuie să-ți intre bine în cap. Pentru că eu, de acum înainte, n-am să-ți îngădui să mă atingi nici măcar c-o floare.
    - Te-am cumpărat, scânci el, te-am cumpărat. I-am dat lui Sedil bașa o avere. Te-am cumpărat cu bani grei și am dreptul să fac cu tine tot ce vreau.
    - Dreptul îl ai, însă pe lângă drept ar trebui să ai și curaj.
    Ajunsă în șosea, căută căruța. În dreptul ei, pe șanț, ghemuită, mama lui Goșu trăgea cu nesaț din luleaua aprinsă.
    Lisandra se urcă în căruță, își dibui straiele, se îmbrăcă și se culcă. O auzi pe bătrână întrebându-și fiul:
    - De ce n-ai omorât-o? Ar fi trebuit s-o omori și să pui capăt rușinii.
    - AM vrut, suspină Goșu, am vrut, însă...
    - Înțeleg. N-ai îndrăznit. Fiule, fiule! Trebuia să îndrăznești, altfel muierea asta te va duce la mormânt.
    Șușotind, bătrâna îl mustră îndelung pe Goșu.
    Lisandra nu izbuti să deslușească toate vorbele. O cuprinse o mare osteneală. Veni somnul, o legănă câteva clipe pe brațele lui moi, și o adormi.
    Lumina dimineții întârzie un timp. Pe urmă năvăli dintr-o dată vânătă și murdară, peste toate întinderile. Văzduhul, care rpmăsese încremenit și stătut câteva săptămâni, se acoperi de nori negri și groși, și începu să se clatine. Pădurile de porumb foșniră vesele. Coviltirele căruțelor vuiră. Zările se mohorâră și se întunecară. Lungi fulgere roșietice brăzdară înălțimile și pământul se zgudui parcă din temelii de puterea năpraznică a tuneteleor și a trăznetelor. Șatra se trezi și se frecă la ochi. Fulgeră și trăznetul căzu pe aproape. Rob se ascunse sub căruța lui Him bașa și se făcu covrig.
    Oarba îi spuse lui Him bașa:
    - Ploaia! În sfârșt vine ploaia, stăpâne.
    Vântul se înteți și ridică nori de praf de-a lungul șoselei.
    - Da... Vine ploaia...
    Oarba îi spuse îngrijorată:
    - Dar nu cumva știi pe unde-o fi Alimut?
    - Nu-i duce grija! Trebuie să fie pe-aici, pe-aproape, cu fata lui Calub.
    Nu trecu mult și, într-adevăr, însoțită de tunete și fulgere, ploaia veni și se apucă să răpăie. La început căzură boabe mari și repezi. Țărâna uscată peste măsură  le supse cu lăcomie. După câteva clipe însă băierile cerului se rupseră. Ploaia, până aci rară și repede, deveni un adevărat potop.
    Oamenii oacheși, abia treziți, se adăpostiră în căruțe și priviră de acolo îmbelșugata prăvălire a apelor.
    - Ploaia!... A venit ploaia!...
    Întâi se despuiară și alergară în mijlocul șoselei copiii. După aceea se despuiară și se duseră după ei băiețandrii și fetișcanele.
    - Ploaia!... Ploaia!...
    - Ploaia...
    Acum fulgerele brăzdau și mai mânioase cerul. Ploaia deveni copleșitoare. Era o ploaie caldă, deasă și repede. Copiii, și toți cei care se aflau acolo, în ploaie, goi, chiuiau cât îi ținea gura, zburdau și săreau, bucuroși de viața care zvâcnea în ei puternic și de ploaia care se năpustea asupra lor și-i spăla.
    Văzându-i, întreaga șatră îîși aduse aminte că trecuseră cam multe zile de când nu mai întâlnise în calea ei o gârlă și nu se mai scăldase.
   - Hai să ne spălăm... Să ne spălăm...
    Aproape toți se despuiară. Bărbații o luară într-o parte, femeile în alta.
    - Du-te tu și te spală, Him.
    - Am să mă duc. Dar tu?
    - Rămân la căruță.
    Ploaia se schimbă în potop.
    Lisandra rămase și ea la căruță. Se uită după bărbați. Îi văzu goi pe amândoi oamenii de care era legată viața ei. Goșu care fusese biruitor în lupta cu Ariston, mergea încet, abia târându-și pașii, aplecat, de parcă ar fi fost cocoșat. Ariston însă călca mândru, cu fruntea sus. Ploaia îl izbea din toate părțile, îi spăla trupul frumos, pletele lungi, negre și lucioase și barba deasă și zburlită. Nu.Orice ar fi să se întâmple, ea una nu putea să mai trăiască fără Ariston.
    Copiii băteau din palme și strigau:

    Ploaie de vară,
    Ploaie de vară
    Până diseară
    Să ploi
    Pentru noi
    Că suntem toți goi.

    Nu-i mai arse nimănui de altceva, nici măcar de mâncare. Spre prânz norii se răriră și se risipiră. Soarele se arătă pe cer vesel de parcă și el se scăldase în ploaie. Oamenii oacheși își uscară trupurile și se îmbrăcară. Mâncară, abia acum mâncară. Roiurile de muște mari și grase, care în timpul ploii stătuseră ascunse cine știe pe unde, începură să bâzâie și să caute victime.
    - Ce facem, bulibașă?
    - Plecăm chiar acum.
    Își adunară caii, măgarii și catârii și-i înhămară.
    Plecară, sub soarele mai arzător ca niciodată, mai departe. Vântul adia ușor. Apa se scurgea de pe șosea și se lăsa sorbită de șanțurile adânci.
    Alimut dormea în căruță. Poate că dormea adânc de tot, pentru că Oarba îl mângâia pe obraz, iar el dormea mai departe fără să simtă nimic.
    Când soarele se lăsă la asfințit, căruțele se opriră pentru popas. Două dintre muierile borțoase ale șatrei născură ușor. Him bașa se duse la proaspetele lehuze și ceru să i se arate pruncii. Amândoi erau băieți și veniseră pe lume oacheși, bucălați și sănătoși. Stăpânul șatrei se bucură. Muierile puseseră la loc ce se pierduse.
    „N-o să treacă mult și șatra o să aibe mai mult de-o sută de suflete...” Își aduse aminte de toți cei ce se uitaseră la el însuși și la oamenii lui ca la niște morți. Și deodată bucuria i se surpă din suflet, iar sufletul i se rupse în mii de bucăți.
    Înhămară și o porniră la drum în zori.
    Pe șoseaua cu pietriș spart și tăios, printre păduri de porumb și miriști galbene merseră mai bine de o săptămână fără să li se întâmple nimic deosebit.
    Mai trecu, într-una din zile, pe lângă ei un convoi militar, însă nu se opri. De data asta ostașii care mergeau la război erau între două vârste, iar unii dintre ei chiar bătrâni.
    Urcat în căruță și mânând caii la pas, Goșu părea prăpădit. Își asculta inima cum plânge și abia își stăpânea ochii să nu lăcrimeze. Până aici ajunsese! Lisandra!... Lisandra nu putea să trăiască fără Ariston, iar el, Goșu, nu putea să trăiască fără Lisandra. Întoarse capul și o privi. Femeia se odihnea. Ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, îi străluceau. Fața îi era plină de bucurie. Îl întrebă:
    - De ce te zgâiești la mine?
    Goșu nu-i răspunse. Îi întoarse spatele și lovi caii cu biciul. Îi lovi degeaba. Nu aveau cum să mărească pașii. Toate căruțele, care mergeau înaintea lor se târau pe șoseaua aspră și dreaptă al cărei capăt părea a se pierde undeva, în adâncul zării tremurătoare.
    Ce înfățișare ciudată mai avea și ținutul acesta pe care îl străbătea șoseaua! Fântânile de pe marginea drumului erau rare și adânci, multe fuseseră părăsite și astupate, iar satele se întâlneau și mai rar decât fântânile.
    Uneori, în zori, în văzduhul vâscos și încremenit se auzea glasul ciocârliilor și, în răzoare, acela al prepelițelor grase. Dar când soarele se înălța de două-trei sulițe deasupra orizontului și valurile de căldură năpădeau nesfârșite, totul amuțea. Numai roțile căruțelor și copitele cailor, măgarilor și catârilor șatrei sfărâmau în grîunțe mărunte tăcerea de piatră.
    Într-a paisprezecea zi de când oamenii oacheși călătoreau spre răsărit așa cum li se poruncise, câmpia lină pe care o străbătuseră sub arșița neîndurătoare a soarelui luă sfârșit. Șoseaua începu să șerpaie și să pogoare ușor, iar oamenii oacheși văzură, prin lumina galbenă a înserării, orașul, și dincolo de el, lucind, marele fluviu, pe care bănuiau că peste o zi ori două aveau să fie nevoiți să-l treacă pentru a pătrunde în ținuturi până acum, pentru ei, necunoscute.
    Him bașa tresări și dădu bice cailor, gândindu-se că ar fi mai bine ca popasul de noapte să-l facă în vreuna din luncile de lângă oraș. Atunci se întâmplă însă un fapt cu totul ciudat. Șatra avea peste treizeci de câini, cam unul la fiecare căruță. De obicei fiecare câine mergea pe lângă căruța stăpânului care-l hrănea.
    Câinii șatrei se adunară în landră, se zbenguiau și se mușcau între ei numai în ceasurile de popas. Acum, Rob, câinele mare și lățos al lui Him bașa, în loc să meargă înaintea căruței sau pe lângă ea, începu să sară și să latre furios de-a lungul convoiului. Câinii șatrei se molipsiră și ei de la neliniștea lui Rob, se înfuriară cu toții și se luară după el.
    Când se văzură adunați laolaltă, se repeziră înainte, întrecură căruțele și se apucară să muște, printre salturi și urlete, câinii lui Him bașa, de parcă ar fi vrut să-i împiedice să ajungă la orașul din vale și la țărmul marelui fluviu.
    La început, Him bașa nu luă în seamă zarva câinilor și atinse caii cu sfârcul biciului. Zarva însă se înteți și Rob mai ales, ca apucat de turbare, se repezi și sfâșie urechea unui cal. Caii, speriați de atacul neașteptat pe care câinii îl dezlănțuiseră din plin senin asupra lor, se speriară și fură cât pe-aci să tragă după ei, în șanț, căruța și s-o răstoarne.
    Him bașa strânse hățurile și opri. Sări din căruță și se apucă să lovească sălbatic câinii cu biciul pentru a-i alunga și a-i risipi. Întregul șir de căruțe se opri. Câțiva oameni alergară în ajutorul lui Him bașa și se puseră și ei cu biciurile pe câini.
    Izbiți din toate părțile de bice subțiri și de harapnice cu vârfuri tăioase, câinii mârâiră, părăsiră șoseaua și se adunară grămadă pe miriște, căutând cu ochii lor prelungi ochii stăpânilor care îi hrăneau și care, uneori, îi mai și băteau. Parcă voiau să le spună ceva și parcă se mirau că oamenii oacheși, care de obicei înțelegeau totul destul de repede, acum se prostiseră și nu pricepeau nimic.
    Him bașa luă caii de dârlogi și porni. Șatra se puse în mișcare și roțile încălțate cu fier scrâșniră iarăși pe pietrișul mărunt, spart și tăios al șoselei. Rob urlă a pustiu și, îndată, și ceilalți câini își îndreptară boturile spre cer și urlară și ei, tot a pustiu, tot a moarte. Oamenii oacheși îi lăsară în plata Domnului. Numai Alimut și Kera azvârliră spre ei cu pietre, mai mult să-i sperie decât să-i lovească.
    Văzând nepăsarea oamenilor oacheși, care mânau liniștiți caii, măgarii și catârii înhămați la căruțe, Rob încetă să urle și, chemând cu un scurt lătrat toată landra după el, se năpusti în șosea și, până să apuce Him bașa să-i lovească sau să-i izgonească cu biciul, îl mușcă adânc de ureche și pe celălalt cal. Acum toți câinii alergau înebuniți pe lângă căruțe, săreau la cai și-i mușcau să le oprească înaintarea și niciunul dintre ei nu se mai ferea de loviturile biciurilor.
    Him bașa trase căruța la marginea șanțului și opri. Se întoarse și strigă:
    - Deshămați. Poposim aici!
    Câinii nu-și potoliră zarva decât atunci când văzură caii, măgarii și catârii deshămați și mânați din urmă, la adăpat, către fântâna cu cumpănă înaltă din marginea drumului.
    Rob veni târându-se, cu ochii veseli, spre Him bașa, să-i miroasă și să-i lingă picioarele. Stăpânul șatrei îl lăsă să se apropie și când câinele voinic și lățos scheună dulce și supus, Him bașa îl pocni cu putere în coaste. Rob se rostogoli până în șanțul șoselei. Se ridică și iarăși târâș, veni scheunând să lingă picioarele stăpânului, așteptând să fie lovit încă o dată. Dar Him bașa nu-și mai lovi câinele. Se aplecă și-l mângâie îndelung pe cap și pe gât. Câinele, topindu-se parcă de fericire, se gudură și scânci dulce. Him bașa îi porunci:
    - Hai, du-te!
    Rob nu așteptă să i se mai spună o dată. Își cunoștea bine stăpânul. Țâșni dintre picioarele lui și o zbughi, în goana mare, către fântână.
    Întreaga landră se însufleți și se înșirui veselă în urma lui. Oamenii oacheși, care scoteau apa cu ciutura și zoreau să umple jgheabul de scânduri, larg și adânc, înțeleseră. Își traseră caii, măgarii și catârii însetați deoparte și pentru întâia oară de când ei străbăteau ținuturi și țări cu căruțele lor, își adăpară întâi câinii.
    După ce-și potoli setea landra, care mai înainte părea sleită de puteri, începu să alerge și să zburde pe mirști. Peste orașul din vale, peste fluviul lat și negru și peste toate întinderile nesfârșite căzu înserarea. Era o înserare fumurie, blajină, plină de liniște și de pace.
    Sarat se apropie de Him bașa și-i spuse:
    - Câinii s-au împotrivit să intrăm în oraș. Semn rău, bulibașă.
    - Nu cred în semne, răspunse Him bașa. N-am crezut niciodată și n-o să cred tocmai acum, la bătrânețe. Mi-ar fi și rușine.
    Sarat ridică din umeri și se depărtă. Him bașa se uită după el cu ochii mari, uscați. Nu crezuse niciodată în semne. Era adevărat. De câtva timp însă începuse să creadă, cu toate că nu recunoștea. Atunci când Rob și toți ceilalți câini ai șatrei lătrau, săreau și mușcau caii pentru a-i împiedica să meargă spre oraș, el, Him bașa, fusese foarte atent. Și băgase de seamă că toți câinii se uitau la el și la ceilalți ca la niște morți.
    I se încreți pielea și, pe neașteptate, îl cuprinse frigul. Totuși, nu se dădu bătut și își spuse încet în barbă:
    - Mi s-a părut. Poate că acum, ca și în celelalte rânduri, mi s-a părut.

                                                       Capitolul V

                                Din cele mai vechi timpuri, șatra avea obiceiul ca în fiecare seară, oriunde s-ar fi aflat, să aprindă focuri. Odată focurile aprinse, flăcările roșii prindeau puteri, creșteau, jucau în adierea vântului și alungau întunericul din jur. Uneori, roiurile de scântei care se desprindeau din focuri și din flăcări erau roșii, alteori erau galbene sau albastre. Lângă fiecare foc, într-o oală sau în mai multe se pregătea mâncarea.

    Joacă focul,
    Joacă norocul.

    De când începuse războiul nimeni nu mai avea voie să aprindă focul decât între răsăritul și apusul soarelui. Destul de des zburau prin văzduh avioane. Celor dușmane, focurile de noapte le puteau da anumite vești.
    - Aprindeți ziua focurile. Pregătiți-vă ziua mâncarea.
    Așa se și făcea. Însă ziua... Ziua focurile își pierdeau mult din frumusețe.
    Orașul din vale, deși se prăvăli peste el întunericul nopții, nu aprinse nicio lumină.
    Stăpânită parcă de prevestiri neplăcute, șatra mâncă pe tăcute pâine tare și veche și ciorbă de fasole rece. Puțina lumină a înserării fu repede copleșită de întuneric. Șatra se pregăti să se culce devreme. Him bașa chemă la el câțiva oameni și le spuse:
    - Mâine ne trezim în zori, legăm câinii și pregătim căruțele. Am hotărât să intrăm în oraș odată cu soarele!
    Câinii mai zburdară un timp pe miriștile goale și țepoase, osteniră, se aciuară pe sub căruțe și adormiră, însă rămaseră cu urechile ciulite, gata la nevoie, să iasă din somn și să latre.
    Orașul și fluviul de lângă el erau destul de aproape, dar nu se mai vedeau. Întunericul se îngroșase. Pretutindeni stăpânea tăcerea prielnică somnului. Cerul se acoperi de nori. Nimic nu tulbură liniștea nopții. Spre ziuă norii se risipiră și, când orice urmă a lor se topi în văzduh, se auziră venind dinspre răsărit avioanele grele, de bombardament.
    Oamenii oacheși se speriară, însă nu cine știe cât. Învățaseră și ei, ca mai toată lumea, să-și dea seama după zgomotul motoarelor, ce fel de avioane vin către ei și cam câte ar putea fi la număr.
    Șatra se trezi, căscă, se frecă la ochi și așteptă să audă și bâzâitul subțire și sprinten al avioanelor de vânătoare care trebuiau să iasă de îndată în întâmpinarea musafirilor.
    Această așteptare a șatrei rămase însă zădarnică. Sirenele gemură grav și îndelung alarma, iar Rob urlă a moarte și a pustiu.
    În aceeași clipă toți câinii șatrei țâșniră de sub căruțe și urlară și ei tot a pustiu și tot a moarte.
    Geamătul avioanelor care se apropiau și vaietul lugrubru al sirenelor din oraș și din port, urletul câinilor și mormăitul furios, înnebunitor chiar, al urșilor sfârșiră prin a aduce pentru mulți înfricoșare. Copiii și muierile fugiră, se răspândiră și se ascunseră ca niște pui de potârniche în porumbiște. Bărbații însă rămaseră lângă căruțe socotind pe bună dreptate că dacă pe vreunii din ei avea a-i căuta acolo ori în altă parte moartea, tot trebuia să-i găsească. Câțiva, ca să le treacă mai ușor timpul, își umplură lulele de pământ ars cu tutun, scăpărară și se așternură pe fumat.
    Reflectoarele ascunse în zăvoiaele de lângă fluviu începură să cerceteze cerul încă mohorât, pipăindu-l parcă cu lungile lor degete de lumină. Niciun avion nu intră în capcana reflectoarelor. Cu toate acestea tunurile antiaeriene se dezlănțuiră și slăvile se umplură, când într-o parte, când în alta, de explozii.
    După fiecare explozie rămânea atârnată pentru câtva timp, în văzduh, o trâmbă de fum.
    Avioanele străine nu ținură seama de furia tunurilor antiaeriene și nu se întoarseră din drum. Gemetele lor se apropiau clipă de clipă. Și cu cât se apropiau cu atât deveneau mai amenințătoare.
    În curând văzduhul vui și țiui, și numaidecât după aceea exploziile sfărâmară în mii și mii de bucăți aerul. Se auziră țipete scurte, și unele sfărâmară în mii și mii de bucăți aerul. Se auziră țipete scurte, și unele dintre ele repede retezate, iar acolo unde se știa că se află orașul se înălțară flăcări. Porniră, din câteva părți, împușcături răzlețe.
    Ușurate de încărcătură, avioanele grele făcură cale întoarsă. Tunurile tăcură. Se potoliră și împășcăturile. Zgomotul avioanelor se depărtă până se topi și se stinse cu totul.
    Jos, în orașul de lângă marele fluviu, larma continua. Se revărsară zorile. Muierile și copiii șatrei se întoarseră la căruțe. Rob mai urlă o dată a pustiu și a moarte, și se liniști și el, cum se liniștiseră toți ceilalți câini. Urșii își încetară mormăitul.
    Nu trecu mult și pe miriști, de-a lungul șoselei, se aprinseră focuri. Cumpăna fântânii scârțâi, căldările de mămăligă și oalele pline de fasole sau cu linte începură să dea în fiert. Oamenii tăceau.
    După ce mâncară, adunară caii, măgarii și catârii și-i înhămară. Rob iarăși urlă a moarte și a pustiu, și de data aceasta întrega landră se luă după el. Him bașa porunci:
    - Chemați câinii și legați-i!
    Avură mult de furcă. Câinii se fereau, nu se lăsau prinși, încercau să muște, se zbăteau și chelelălaiu.
    Hin bașa îl chemă pe Rob. Câinele uriaș se zburli și își arătă dușmănos colții, se curbă și fu gata să-i sară stăpânului în piept și să-l doboare. Him bașa se încruntă și-l strigă încă o dată pe nume, răstit și poruncitor. Câinele se muie, focul galben din ochi i se stinse, se culcă și, scâncind ușor, se târî pe burtă până la picioarele stăpânului. Acesta se aplecă, îi puse zgarda și-l legă de șușlețul căruței.
    Caii porniră. Ceilalți câini ai șatrei cu zgărzile la gât mergeau încet după căruțele cu coviltir, supuși, cu cozile între picioare și cu capatele în jos. Rob se zbătu în zgardă, sări în dreapta și-n stânga vrând să scape. Înțelese repede că nu avea putere să rupă lanțul și nici să oprească în loc căruța. Se culcă totuși pe burtă. Poate... Poate așa va izbuti să împiedice șatra să meargă mai departe. Șatra nu înțelegea. Nu înțelegea nici Him bașa. Iar căruța trăgea câinele după ea, către oraș, către fluviu, către ținuturile necunoscute, de dincolo de fluviu.
    Rob scânci și lătră. Pielea, pe care pietrișul spart și tăios al șoselei i-o sângera, îl ustură. Se ridică pe picioare și se apucă iarăși să scâncească, să latre și să se zbuciume în lanț. Poate că Him bașa va înțelege... Va înțelege...
    Dar Him bașa tot nu înțelegea. Venea la el cu biciul. Venea să-l bată.
    Câinele se aștepta să fie bătut. Odată ce Him bașa nu înțelegea pentru ce urla el a pustiu și a moarte, era firesc ca Him bașa să-l bată. Era firesc...
    Him bașa însă nu-l bătu. Stăpânul șatrei înfipse codirișca biciului în coviltir, se aplecă, îl mângâie pe Rob pe gât și pe cap, îl luă în brațe, se opinti și-l așeză în șușleț. Îl mai mângâie un timp. Rob se mai liniști, de scâncit însă continuă să scâncească. Acum scâncetul lui deveni atât de asemuitor plânsetului unui om, încât lui Him bașa îi fu cu neputință să-l mai asculte. Luă biciul și-l lovi cu codirișca pe spinare de câteva ori. Rob se potoli și tăcu.
    Lungul șir de căruțe pogorî la pas către orașul din vale. Focurile aprinse de bombardament nu mai scoteau flăcări, dar tot ardeau. Coloane de fum negru se ridicau lin spre cer, din port și din partea de lângă port a orașului.
    Oamenii oacheși își simțiră trupurile năpădite de sudoare lipicioasă și unsuroasă și gâtlejurile uscate. Nu sufereau prea mult, pentru că de când veniseră pe lume se obișnuiseră și cu gerurile acestor ținuturi și cu arșițele lor pârjolitoare.
    Asupra cailor, măgarilor și catârilor, ca și asupra câinilor și a urșilor, se năpustiră dintr-o dată roiuri neobișnuit de mari de muște verzi și grase. Muștele acestea de lângă fluviu aduceau cu ele un miros greu, acru și stătut, de sânge lipsit de viață și de cadavre intrate în putrefacție.
    - Muște de război, spuse Him bașa. De când a început războiul și până acum șatra nu s-a întâlnit cu ele. Muște de război...
    Oarba suspină:
    - Dar de acum înainte, Him, de acum înainte...
    Him bașa tăcea. Tăcu și Oarba.
    Stăpânul șatrei își aprinse luleaua. Roiurile de muște fugiră și fugind năpădiră toate asupra cailor.
    Întreaga șatră își aprinse lulelele. Caii, măgarii și catârii, câinii și urșii se apărară cum se pricepură.
    Mirosul greu, acru și stătut se întări. Rob chelălăi și scânci și, ca la comandă, ceilalți câini ai șatrei chelălăiră și scânciră și ei. Șătrarii se gândiră să-i bată pentru a-i potoli. Se gândiră însă că vor fi știind și câinii de ce chelălăie și scâncesc și-i lăsară nebătuți.
    Lungul șir de căruțe ajunse la Postul de control de la bariera orașului. Aerul se clătină și frunzișul stolului de salcâmi foșni. Mirosul greu se mai rări pentru câteva clipe. Jandarmii îmbrăcați în albastru ieșiră în șosea. Him bașa sări jos din căruță. Convoiul se opri.
     - Care dintre voi este mai-marele șatrei?
    - Eu, răspunse Him bașa.
    - Poftește după mine.
    Him bașa se luă după jandarmul rotofei care îl întrebase dacă el e bulibașa și intră într-o cabană de scânduri, vopsită cu verde și ascunsă printre salcâmi.
    Aici, stăpânul șatrei ridică pălăria și salută. Văzu stând întins pe un pat de fier, simplu, un tânăr bucălat, cu mustața roșcovană.
    La intrarea lui Him bașa acesta se ridică alene și se așeză pe scaunul de lângă masă. Pe masă se aflau maldăre de dosare, o călimară, un toc și niște jurnale. Tânărul roșcovan era în cămașă, avea fața plină de bubițe și de sudoare și din felul cum se mișcase reieșea că suferă îngrozitor din pricina căldurii. Se uită la Him bașa îndelung, ca la un mort, tot așa cum se uitaseră la Him bașa și la ceilalți oamenii ai șatrei jandarmii care-i opriseră în șosea. Îl întrebă blajin:
    - Ai acte?
    - Am, răspunse Him bașa. N-aș putea să umblu cu șatra prin țară dacă n-aș avea acte.
    - Unii le mai pierd, zise blajin jandarmul.
    Him bașa vru să-i spună că el nu e dintre aceia care pierd actele ori le fac într-adins pierdute. Se răzgândi însă și scormonindu-se în chimir scoase hârțoagele. Jandarmul abia își aruncă o privire pe ele și întrebă:
    - Câți sunteți?
    - Nouăzeci și nouă de suflete, dar, în curând, o să trecem suta.
    Him bașa surâse. Jandarmul nu gustă spusele bulibașei. Poate nici nu le auzise. Trase un sertar, luă de acolo un registru și notă: „Șatra lui Him bașa: nouăzeci și nouă de oameni, cu mic, cu mare.” Mai însemnă ziua, luna și anul. Puse o ștampilă și o iscălitură pe hârțoagele îngălbenite ale șatrei și iscăli.
    - Poftim.
    - Mulțumesc, domnule.
    Își vârî actele în chimir.
    - Putem pleca?
    - Sunteți grăbiți?
    - Nu, zise Him bașa, dar...
    - O să vă dau un jandarm să vă arate drumul până în port. Trebuie să ocoliți. N-aveți voie să treceți cu căruțele prin oraș.
    - Și... dincolo... Dincolo când o să ajungem?
    - Mâine. Până mâine căruțele rămân în port.
    Strigă un nume pe care stăpânul șatrei nu-l desluși prea bine.
    - Aici, să trăiți, domnule plutonier, aici sunt, răspunse jandarmul care rămăsese afară, lângă ușă.
    - Ia-ți arma și du-i în port. Cunoști drumul?
    - Da, să trăiți, îl cunosc.
    Jandarmul plecă să-și ia arma. Him bașa vru să se ducă după el. Jandarmul îl opri:
    - Iar te grăbești. Toți care aveți de trecut fluviul vă grăbiți, de parcă dincolo de el v-ar aștepta raiul. Nu vă așteaptă niciun rai dincolo de fluviu, omule.
    - Mă gândeam... Mă gândeam să nu vă iau timpul.
    Plutonierul nu-i luă nici acum în seamă spusele.
    - Aveți ceva aur asupra voastră?
    Asta era. De aceea îl trimisese pe jandarm să-ș caute arma, ca să rămână numai ei doi și să-i ceară aur. Pretutindeni lor, oamenilor oacheși, și acum ca și mai înainte, când erau vremuri de pace, li se cerea de către jandarmi aur. Dădeau. Și, în schimb, căpătau dreptul să umble prin sate și să lucreze. Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar și mai scump, și dacă războiul avea să mai dureze, aurul avea să devină și mai scump.
    În timp de război numai oamenii erau ieftini, atât de ieftini că aproape nu prețuiau nimic.
    Un roi de muște verzi și grase năvăli pe ușa deschisă și umplu odaia cu mirosul lor greu și cu bâzâitul lor nesuferit. Him bașa se apără cu mâna. Plutonierul aprinse un trabuc. De teama fumului tare care începuse să plutească domol prin aer, muștele mari, verzi și grase se grăbiră să părăsească încăperea.
    - Ei, bulibașă, nu mi-ai răspuns. Aveți ori n-aveți aur?
    Era zadarnic să tăgăduiască. Vamă tot avea să dea. Răspunse încet:
    - Avem, domnule plutonier, avem, dar nu cine știe cât.
    - Atunci e bine, spuse plutonierul. E cum nu se poate mai bine.
    Him bașa tăcu. Tăcu și se gândi: „Oare cât o să-mi ceară? După înfățișare, nu pare lacom. Dar poți să știi?! Mulți oameni cu înfățișare blândă și frumoasă m-au punguit până acum. De ce nu m-ar pungui și roșcovanul acesta?”
    - Vă dau un sfat, spuse plutonierul. Orașul e plin de speculanți. Nu schimbați aurul la speculanți. Au să vă înșele. Schimbați-l la bancă. Și cumpărați-vă cât mai multe de-ale mâncării. Dincolo de fluviu n-o să mai găsiți de cumpărat. Ai priceput?
    - Am priceput, domnule plutonier.
    Și iarăși Him bașa se chinui să afle cam cât o să-l coste sfatul care i se dăduse.
    Plutonierul trase adânc din trabuc. Trâmbe de fum albăstriu îi înfășurară fața bucălată. Și prin acele trâmbe de fum albăstriu, stăpânul șatrei văzu clar - văzu cum nu se putea mai clar - că și plutonierul acesta se uită la el ca la un mort. Îl auzi spunând:
    - Fluviul o să-l treceți mâine. Du-te cu Dumnezeu, bulibașă.
    Mai-marele șatrei se înclină adânc, mulțumi și plecă. Îi răsări în cale jandarmul care primise ordin de la plutonier să-și caute arma.
    - Sunt aici, bulibașă. Porniți căruțele și să mergem, că mă omoară căldura.
    Vorbele jandarmului îl arseră. De ce spusese oare că-l arde căldura? Se aflau acolo, sub văpăile soarelui arzător toți, nu numai el, jandarmul. Atunci de ce l-ar omorî căldura numai pe el, pe jandarm, și pe toți ceilalți i-ar ierta?
    Jandarmul de la început se uitase la el și la oamenii oacheși ai șatrei ca la niște morți. Și acum... Acum tot așa se uita la ei: ca la niște morți care nu fuseseră îngropați și care, printr-o minune greu de lămurit, se mai mișcau pe lângă căruțele lor lungi și grele, cu coviltir.
    „M-a bătut soarele în cap, își spuse Him bașa. M-a bătut soarele în cap și mi-a zăpăcit mintea. Astăzi va trebui să cumpăr din oraș nu numai de-ale mâncării, va trebui să-mi cumpăr și-o pălărie de paie, o pălărie cu margini largi, o pălărie boierească, să mă ferească de soare. Numai să găsesc.”
    Șirul de căruțe plecă la drum. Him bașa mergea pe lângă caii care se îndărătniceau să se apere de mușcături. Roiurile de muște mari, verzi și grase se repezeau asupra lor, le umblau pe boturi, le pătrundeau în nări și în urechi, li se așezau pe pleoape și pe gât și mai ales pe rănile ușoare pe care animalele le căpătaseră în chinuitoarea lor călătorie de-a lungul șesului neted și uscat.
    Pe lângă Him bașa călca rar și apăsat jandarmul cu pușca pe umăr.
    - Veniți de departe?
    - De departe, domnule, de departe.
    Se întoarse și arătă cu mâna, dincolo de zare, undeva spre scăpătat.
    Ocoliră orașul pe drumuri lăturalnice pline de gropi.
    Sâcâit de muște, Rob schelălăia și scâncea culcat în șușleț. Din când în când ridica botul însângerat și urla în văzduh a pustiu și a moarte.
    Aerul mirosea greu, a sânge proaspăt, lipsit de viață și a cadavre intrate în putrefacție. Vântul adia venind dinspre marele fluviu, dar așa de încet, încât nu izbutea să împrăștie urâtele miasme.
    - Nesuferit câine ai, zise jandarmul. Eu unul n-aș ține pe lângă casă o asemenea potaie.
    - E un câine bun, domnule. L-am crescut de mic, însă începând de aeară, nu știu ce l-a apucat, latră și urlă întruna.
    - Dacă vrei, bulibașă, te scap îndată de el. Stric un glonț și... gata.
    - Nu, zise Him bașa, o să-i treacă. E un câine bun. Când o să ne aflăm dincolo de apă o să-i treacă. Poate l-a-ntărâtat mirosul greu al orașului. Acum îl întărâtă și muștele.
    - Poate. Noi ne-am obișnuit cu mirosul orașului, cu muștele, ne-am obișnuit și cu războiul.
    - Omul se obișnuiește cu toate, spuse Him bașa. Cu toate.
    - Asta da, cam așa e.
    Jandarmul se purta bine. Părea și vorbăreț. Îl întrebă:
    - Dumneata știi, domnule, dumneata trebuie să știi...
    Jandarmul nu-l lăsă să isprăvească întrebarea. Îl repezi:
    - Ce să știu?
    - După ce trecem apa... După ce trecem apa, o să mai mergem mult până la... Până acolo?
    Jandarmului i se aspri obrazul. În același timp i se aspri și glasul:
    - Mă-ntrebi degeaba, bulibașă! Degeaba mă-ntrebi. Nu știu decât că trebuie să vă duc până în port și să vă dau altora în primire.
    - Cui? Cui o să ne dai în primire?
    - Cum cui? Altora ca mine. Jandarmilor de pe malul de dincolo.
    După ce rosti aceste cuvinte, jandarmul rămase cu câțiva pași mai în urmă. Se uită la Rob cum se chinuie în șușlețul căruței, cum chelălăie și scâncește încercând în toate chipurile să se apere de muștele care tăbărâseră asupra lui. Își aduse aminte de câinii pe care îi lăsase acasă și i se făcu milă, milă de câinii lui, milă de Rob și milă de el însuși.
    Se căută prin buzunarele vestonului și într-unul din ele găsi o bucată de pâine neagră și uscată. O scoase, mușcă din ea, se apropie de Rob și i-o întinse. Câinele uită de muște și uită de zgardă, se zburli tot, mârâi la jandarm și-și arătă colții.
    Jandarmul se trase îndărăt și-i aruncă pâinea. Câinele o mirosi, însă de atins de ea nu se atinse. Văzând că Rob nu-i primește darul, jandarmul tânăr de întristă.
    Lungul șir de căruțe ocoli orașul pe la margine. Drumul era îngust, plin de gropi și de praf. Căruțele lungi hurducăiau din toate încheieturile. Din porți, mahalagiii se uitau la căruțele șatrei, la oamenii oacheși și pletoși care mergeau pe lângă ele, la cai, la catâri și la măgari, la câinii legați de căruțe și la urșii pe care drumul străbătut, arșița și hrana puțină îi slăbiseră, fără nicio mirare și fără nicio bucurie.
    Him bașa își spuse: „Pe aici au mai trecut înaintea noastră și alte șatre.” Privi cu băgare de seamă ochii mahalagiilor și iarăși i se păru că toți târgoveții aceia se uitau la el și la ceilalți din șatra lui ca la niște morți.
    Casele erau mărunte, cu pereții coșcoviți, vechi și dărăpănate, însă păreau vesele, pentru că, în jurul lor, curțile erau pline de pomi roditori și de steble de flori.
    Lui Him bașa îi plăcu totul, însă cel mai mult îi plăcură merii. Crescuseră rotați și ramurile lor erau, toate, încărcate de mere mici și roșii.
    Îi lăsă gura apă. De când nu mai mâncase mere? Oho! De anul trecut! O să cumpere din oraș, între altele, și-o traistă cu mere. Câteva o să le mănânce îndată, îndată. Numai să ajungă să le cumpere.
    Lângă marele fluviu ardeau încet, scoțând puține flăcări gălbui și fum negru, câteva case. Ceva mai departe, pe malul apei, mai ardeau încă domol rămășițele câtorva căruțe lungi. Jandarmul îi spuse lui Him bașa:
    - Bomdardamentul din zori.... Au murit și câțiva oameni din șatra care poposise aici aseară. Voi... He-he-he... Voi ați avut noroc. Dacă veneați aseară, vă atingeau și pe voi bombele.
    Him bașa zise domol:
    - Dar ce ar fi putut să aibă cu noi avioanele acelea?
    - Nimic. Din greșeală. Căutau depozite de benzină.
    - Și oamenii aceia care au fost uciși, unde sunt?
    - I-au luat cioclii orașului și i-au îngropat.
    - Și cei care au scăpat? Cei care au scăpat unde sunt?
    - Au fost trecuți dincolo.
    În port era zăpăceală, o zăpăceală pe care, dacă n-ai fi văzut-o, cu greu ți-ai fi închipuit-o. Soldați osteniți de drum ori de veghe, marinari, jandarmi și o sumedenie de hamali și de țărani aduși de prin satele vecine să ajute la descărcarea șlepurilor. Vapoare vechi și chiar străvechi cu punțile scorojite de soarele sălbatic la verii dormitau ancorate la țărm, păzite de tunuri cu țevile subțiri și lungi îndreptate spre cer. Pe lângă tunuri se vedeau întinși, căzuți în cel mai greu somn, tunarii.
    Deasupra întregului ținut, și poate că deasupra întregii lumi, cerul era albastru, limpede și încremenit. Vântul adia ușor dinspre apă și atunci văzduhul părea, pentru câteva clipe, mai puțin fierbinte.
    Oamenilor oacheși le ieșiră înainte doi jandarmi. Jandarmul cu armă, care-i însoțea, le spuse:
    - Numărați-i și voi, zic să sunt nouăzeci și nouă de suflete, dar câți voi fi cu adevărat numai ei știu.
    - Numere-i dracii! Parcă nu-i tot una dacă sunt nouăzeci și nouă sau o sută nouăzeci și nouă? În curând... În curând...
    Jandarmul care vorbea băgă de seamă că Him bașa trage cu urechea la spusele lui. Tăcu.
    Mai-marele șatrei îi privi pe toți trei atât de adânc, încât i se păru că a intrat cu întreaga lui făptură înlăuntrul lor. Jandarmii întoarseră capul. Unul spuse aspru:
    - Ce vrei, baragladină? Ce te uiți așa la lor? Nu cumva încerci să ne deochi?
    - Nu, zise încet și parcă rugător Him. Mă uitam și eu la dumneavoastră, așa, ca omul...
    Acum, legând vorbele jandarmilor de privirile lor și aducându-și aminte de tot ceea ce i se întâmplase lui și de tot ceea ce i se întâmplase șatrei de când primise porunca să meargă spre răsărit, Him bașa fu încredințat că nu i se păruse, că într-adevăr toți oamenii care-i întâlnise de atunci, de-a lungul drumului, se uitau la ei ca la niște morți.
    „Totuși, își spuse, totuși o să-mi cumpăr astăzi din târg o pălărie de paie, ușoară, cu marginile largi, să mă apere, să nu mă bată soarele la cap. Totodată o să cumpăr și-o traistă de mere. Mi s-a făcut poftă de mere și-o să mănânc mere până o să mă satur. Câteva o să i le dau babei mele, Oarbei mele.” La Alimut nu se gândi deloc. Și nici la Kera.
    De la un căpitan de jandarmi care, călare, le ieși pe neașteptate în cale, șatra primi ordin să-și tragă căruțele mai departe, de-a lungul apei, să le așeze una lângă alta cât mai strâns, ca să mai rămână loc și pentru alte șatre, să lege caii, catârii și măgarii de căruțe, iar câinilor să nu le dea drumul din zgardă.
    - Cum îi văd slobozi, cum pun mâna pe ei hingherii și-i prind. Iar dincolo de apă... dincolo o să aveți negreșit trebuință de câini.
    - În oraș avem voie să mergem?
    - Aveți. Pentru cumpărături. Dar să nu cumva să încercați să vă jucați urșii ori să dați drumul la paparude prin oraș! Aici nu-i arde nimănui nici de urși, nici de paparude. Și s-ar cuveni să nu vă ardă nici vouă.
    - Nici nu ne arde, domnule căpitan.
    Își așezară căruțele strâns, întocmai așa cum primiseră poruncă, își hrăniră câinii și urșii, iar cailor, măgarilor și catârilor le deteră, ca-n zile mari, ovăz.
    Him bașa îi chemă pe bărbații șatrei și când îi văzu adunați în juru-i, le spuse:
    - După cât îmi pot da seama, dincolo de fluviu vom trăi ca-n pustiu. trebuie să schimbăm aici ceva aur și să ne umplem căruțele cu făină, cu mălai, cu sare și cu tot ce vom mai găsi de-ale mâncării. Jandarmul cu care am vorbit mai înainte de a intra în oraș m-a sfătuit să schimbăm aici tot aurul. Eu zic să schimbăm numai pentru cumpărături. Uneori, chiar și în pustiu, dacă ai aur, poți găsi ceva de cumpărat. Și apoi s-ar putea ca pustiul de dincolo de apă să nu fie chiar atât de pustiu pe cât se spune.
    - Cât vom rămâne aici?
    - Până mâine dimineață.
    Vru să adauge: „Am să încerc să capăt pentru șatră încă o zi de răgaz”, însă își înghiți vorbele. Dacă va căpăta răgazul dorit, o să aibă destul timp să le spună. Dacă nu... Dacă nu, era mai bine să tacă.
    Oamenii șatrei se sfătuiră cu nevestele. Pe urmă se adunară în cete și plecară tăcuți spre oraș. Him bașa îl chemă pe Alimut.
    - Tu ai să mergi cu mine.
    - Merg, tată.
    - Atunci, hai.
    - Pot s-o iau și pe Kera?
    - Nu. Mergem numai noi doi.
    Oarba spuse:
    - Când aveam ochi îmi plăcea și mie să văd orașele, să le colind. În orașe sunt prăvălii multe, cu de toate, iar seara se aprind o sumedenie de lumini.
    - Acum, mamă, acum în orașe nu se mai aprind lumini seara. Acum e război.
    - Da, zise Oarba tristă. Acum nicăieri nu se mai aprind seara lumini. Acum e pretutindeni război.
    Goșu o întrebă pe Lisandra:
    - Vrei să mă însoțești?
    - Unde?
    - În târg. Mă duc după cumpărături și dacă ai vrea să mergi cu mine...
    - Nu, Goșule, nu merg. Du-te singur.
    - Dorești să-ți aduc ceva? Ceva ce ți-ar place ție?
    - Nu. Eu nu-l doresc decât pe Ariston. Dar pe Ariston nu e nevoie să mi-l aduci tu. Vine el singur, numai să-i fac semn cu degetul.
    - Afurisito!
    Lisandra râse.
    - N-ai nici măcar atâta curaj să mă înjuri cum trebuie.
    - Ariston! Mereu Ariston! O să-l înjunghi și astfel o să se isprăvească și cu Ariston al tău.
    - Tu! Să-l înjunghi tu pe Ariston? Ha-ha-ha! Aș vrea să trăiesc s-o văd și pe asta. Să-l înjunghi tu pe Ariston!
    Goșu plecă singur.
    Orașul de lângă apă mirosea a gunoaie râncede, a sânge acru și stătut și prin dreptul cârciumilor și al restaurantelor, a pește și a băutură. Venise amiaza și soarele dogorea și ardea totul cu neîndurare. Negustorii stăteau ascunși parcă, la umbră, în adâncul prăvăliilor întunecoase. Afacerile mergeau bine, ba chiar foarte bine de parcă n-ar fi fost pe lume război. Ori poate mergeau așa de bine, tocmai pentru că era pe lume război.
    Războiul se depărtase de mult de marele fluviu. Aici nu se auzeau împușcăturile de pe front și nu se mai auzeau nici măcar glasurile puternice ale tunurilor. Frontul era departe, tare departe.
    Era adevărat că de două-trei ori pe săptămână, dinspre răsărit, venea un stol de bombardiere în timpul nopții, ori în zori, și căutau portul. Uneori îl găseau și-l bombardau, alteori, încolțite de avioane de vânătoare adverse, își aruncau încărcătura și făceau cale întoarsă.
    Din pricina bombardamentelor se iscau focuri care erau stinse repede de pompierii pe care-i ajuta și populația.
    Mai mureau și oameni. Dar așa era războiul și așa era viața. Cineva tot trebuia să moară și fiecare gândea că vor muri alții, iar că rândul lui la moarte va veni mai târziu, mult mai tâziu, după ce războiul va lua sfârșit și-l va ajunge din urmă povara grea a anilor mulți.
    În fiecare zi treceau întâi prin oraș, și după aceea peste marele fliviu unități militare străine care o apucau spre îndepărtatul front.
    Mai pe la începutul războiului, ostașii străini care treceau într-acolo erau tineri, frumoși, grăsulii și îmbrăcați elegant, ca de paradă. Mai pe urmă, ostașii care treceau către front erau oameni maturi. Se părea că toți aceștia, într-un fel sau altul, pieriseră, pentru că cei ce se îndreptau acum spre front arătau altfel, cu totul altfel. Unii erau copilandri colestivi, cu obrazul pufos. Hainele pe care le purtau fuseseră croite pentru trupuri mai împlinite. Lor le stăteau strâmb și rău.
    Acestor băiețandri pirpirii, deveniți ostași cu mult înainte de timp le stăteau rău și căștile turtite ca niște ceaune, care, fiind prea largi, le cădeau peste frunți și peste urechi.
    Alții, atinși de îmbătrânire, aveau tămplele albe și chelii lucitoare.
    Războiul mânca oameni. Topea oameni. Avea să-i mănânce și să-i topească și pe aceștia, și atunci... Atunci o să se isprăvească și războiul. O să se isprăvească și războiul...
    Ce-o să fie după război? Cum ce-o să fie?! După război o să fie pace și viața o să curgă iarăși liniștită pe vechiul ei făgaș, ca mai înainte, întocmai ca mai înainte. Nu. Asta nu era adevărat. Asta nu putea fi adevărat. După fiecare război viața curge altfel ca înainte. Uneori mai bine. Alteori mai rău. Dar întotdeauna altfel... Altfel...
    Oamenii șatrei se gândeau și nu se prea gândeau la război. Ei nu aveau nimic cu războiul. Acum singura lor preocupare era să găsească făină și mălai, fasole și linte, ceapă și varză, sare și untdelemn, să-și încarce cât mai mult căruțele cu de-ale gurii și mâine, în zori, să treacă apa pe șlepuri, să treacă dincolo...
    Dincolo!... O să-i treacă dincolo și-o să-i ducă într-un loc mai ferit. O să aștepte acolo sfârșitul războiului, care sfârșit, după cât se aude, nu e prea departe. Pe urmă... Ce va fi pe urmă? Pe urmă șatra se va întoarce aici și-și va reîncepe colinda prin sate. Foalele vor ține cărbunii aprinși, fierul se va înroși în foc, ciocanele și baroasele vor cădea pe nicovale, vor juca urșii, paparudele goale vor cânta iarăși:

    Paparudă, rudă,
    Vino de măă udă,

    iar bătrânele vor ghici muierilor bătrâne în palmă, în ghioc, în cafea, în cărți, în bobi ceea ce li s-a întâmplat altădată, ceea ce li se întâmplă acum, ceea ce va avea să li se întâmple în zilele și în anii ce vor urma.
    Acum, șatra - vestita șatră a lui Him bașa - are nouăzeci și nouă de suflete. La întoarcere, când va fi să fie întoarcerea, șatra va fi întrecut cu mult suta.
    Fetele și fetișcanele sunt frumoase, li se scurg ochii târgoveților după ele, sunt tari și sănătoase ca piatra, sunt sprintene și ochioase și, pe deasupra, sunt tot atât de puioase ca iepuroaicele.
    Acum parcă a luat foc cerul. Acum parcă a luat foc pământul. Arde țărâna sub tălpile goale. Trotuarele de piatră ard și mai puternic.
    Într-o parte a orașului sun dairelele, răsună tobele.

    Acu, acu
    Joacă bine Zazu,
    Joacă bine Babaia,
    Altfel te ia gaia,
    Altfel te ia gaia...

    Acum arde pământul. Acum arde văzduhul, Acum arde cerul.
    Sorbi aer. Și aerul e ca plumbul topit. Bei apă din fântână. Apa e leșiatică, miroase a stătut, a acru, a pârjol, a secetă.
    Praf, gunoaie, Garduri putrede. Uși care scârțâie când se închid și scârțâie când se deschid. Orătănii. Pisici jigărite. Câțiva stupi în care auzi albine zumzăind. Soare. Pe urmă tot soare. Până când soare? Până la sfârșitul soarelui. Soare. Soare...
    Soare. Arșiță. Soare. Arșiță. Până când arșiță? Până la sfârșitul sfârșitului.
    Muierile șatrei fac ce fac, intră prin casele boierești și prin casele negustorești și nu ies cu mâinile goale. Acestor femei, care trăiesc în așezări orășenești, soarta le-a dăruit multe: case, averi, liniște. Cu muierile oacheșe ale șatrei soarta a fost alta. Ele își duc întreaga viață în căruțele lungi, cu coviltir și-n corturi bătute de toate vânturile, de toate ploile, de toate viscolele. Ca să-și țină de pe o zi pe alta viața, ele au învățat - și vorbesc cu ușurință - toate graiurile neamurilor statornicite între Golful Persic și Munții Boemiei. Au minți agere, au viclenie, au ochi rotunzi, neobișnuit de mari, neobișnuit de focoși, ochi cu care amețesc și zăpăcesc.

    - Cum te uiți la mine-n ochi
    acum te deochi.
    Cum te uiți la mine-n gură
    Te-ngălbenești la figură...

    Încârduiți pe strada mare a orașului, oamenii șatrei căutară Banca. O găsiră repede, însă o găsiră închisă. Tocmai când se sfătuiau cum să se descurce se apropie de ei surâzând, plin de bună voie și de bunăvoință, un bărbat mărunțel, bine îmbrăcat, cu capul mare cât banița și cu picioarele scurte. Le dete prietenos bună ziua și-i întrebă:
    - Vreți să schimbați aur?
    Oamenii oacheși nu-i răspunseră. Mărunțelul stărui:
    - Nu vă temeți. Nu vă întind nicio cursă. Vreau să vă fiu de folos. Înțelegeți? Am interes să vă fiu de folos. Și, cum se spune pe aici, interesul poartă fesul.
    Him bașa îi răspunse:
    - Da, e adevărat. Vrem să schimbăm ceva aur, dar, cum vezi și dumneata, Banca s-a închis, iar noi... Noi trebuie să trecem peste apă mâine în zori.
    - Atunci nu vă mai codiți. Veniți cu mine la domnul Ax. Domnul Ax o să vă schimbe îndată aurul. Cinstit vi-l schimbă și vă dă chiar mai mult decât v-ar da Banca. Aurul e în scumpire. Și apoi, trebuie să mai aflați că toate șatrele care au trecut pe aici și-au schimbat aurul la domnul Ax.
    Him bașa, care de multă vreme era doritor să aibe știri și despre alte șatre, găsi prilejul să-l întrebe:
    - Au trecut multe șatre pe aici?
    - Multe, zise încet mărunțelul, destul de multe și, după câte știe domnul Ax, vor mai trece, vor trece și mai multe...
    - Și... despre șatrele care au trecut până acum apa, s-a auzit ceva?
    - Nu, zise mărunțelul lăsând buza, până acum nu s-a auzit nimic, absolut nimic.
    Him bașa văzu că ochii mărunțelului se întristaseră și mai văzu că mărunțelul, din clipa în care i se întristaseră ochii, se uita la ei toți ca la niște morți.
    - Îți mulțumim, zise Him. Îți mulțumim și te rugăm să ne arăți unde-l găsim pe domnul Ax. N-o să te ostenști degeaba.
    Mărunțelul își scutură ochii de întristare.
    - Când îi duc mușterii pentru schimbarea aurului, domnul Ax îmi dă și mie o părticică din câștig.
    Își mușcă buza. Întristarea îi pogorî din nou în ochi și-i cuprinse și glasul:
    - De la voi... Ar fi păcat de la Dumnezeu să mă ating de bănișorii voștri. Așa că să nu încercați să mă mânjiți cu ceva, că nu primesc... Nu primesc!
    Plecă mărunțelul. Șătrarii se luară buluc după el. Cotiră îndelung pe uliți strâmbe și înguste. Din porțile larg deschise ale unor case scunde, femei vopsite și pe jumătate goale holbară ochii la ei. Unele râseră. Altele îi chemară, cu mișcări obscene și vorbe nerușinate, să poftească înăuntru.
    Cam după un sfert de oră ajunseră. Dugheana domnului Ax era măruntă, întunecoasă. În vitrine, așezate cu dichis cine știe de când, se uscau la soare cutii cu acadele și șiruri de covrigi cu susan. Te-ai fi așteptat ca dugheana să fie și răcoroasă, dar nu era. Aerul fierbinte, acru și apăsător al orașului pătrunsese și aici.
    Domnul Ax sta după tejghea, pitit parcă, înveștmântat într-un halat larg, de bumbac, fuma țigară ușoară, cu fum plăcut, și din când în când sorbea câte o picătură de cafea dintr-o ceșcuță fără toartă. Zâmbi:
    - Văd că ați venit însoțiți de domnul Tor, prietenul meu și mă bucur. Sper să nu mă înșel zicând că nu doriți să cumpărați zaharicale.
    - Știi dumneata bine pentru ce am venit, zise domol Him bașa.
    Se tocmiră mult și, în sfârșit, când ajunseră la înțelegere, bărbații oacheși scoaseră din chimirele lor late, de piele ghintuită, bani de aur și primiră în locul lor de la domnul Ax hârtii albastre nou-nouțe de parcă ți-era milă să le atingi.
    - Vreți să vă încărcați căruțele cu de-ale mâncării? întrebă domnul Ax.
    - Întocmai, îi răspunse Him bașa.
    - E lucrul cel mai înțelept pe care-l aveți de făcut, însă treaba nu e ușoară.
    - De ce? De ce, domnul Ax? Plătim.
    - Pentru că pe piață n-o să găsiți mai nimic. Astăzi toate se dau pe cartelă și în rații mici.
    - Atunci la ce-o să ne folosească banii de hârtie pe care ni i-ai dat dumneata în schimbul banilor noștri de aur? Cine o să ni-i primească și pentru ce?
    - Eu o să vi-i primesc, zise domnul Ax. Eu vi i-am dat, eu am să vi-i primesc. Eu și nimeni altul...
    Scoase din tejghea un caiet nou, cu foile albe. Din buzunarul halatului dădu la iveală un creion ieftin.
    - Spuneți-mi fiecare cum vă cheamă și de ce anume mărfuri aveți nevoi. Am să însemn totul aici, am să fac socoteala, am să vă iau banii și, la noapte, oamenii mei au să vă aducă totul la căruțe. Totul. Absolut totul.
    Șătrarii se neliniștiră. Him bașa prinse glas:
    - Domnule Ax, să nu te superi de cele ce ai să auzi.
    - Nu, n-am să mă supăr. Dacă m-aș fi supărat de câte mi-au auzit urechile în viață, de mult aș fi dat ortul popii.
    - Ce ne facem noi dacă dumneata ne păcălești?
    Domnul Ax sorbi ultimele picături de pe fundul ceștii de cafea.
    - Vezi dumneata, bulibașă, eu vă înțeleg temerea. În alte vremuri scoteai banii, plăteai, luai marfa. Acuma însă e război. Fiecare se descurcă cum se pricepe. Unii își pierd averea. Alții își pierd viața. Sunt și dintre aceia care se zbat ca să-și păstreze viața și chiar să se îmbogățească. Negustoria pe care o fac eu e o negustorie ascunsă, împotriva legii, dar, ca să-mi meargă bine, trebuie ca negustoria mea să fie o negustorie cinstită, adică eu să-mi țin cuvântul dar clienților mei. Încredere! Trebuie să avem încredere unii în alții. Așa că n-am să vă înșel. N-am să vă înșel, nu pentru că aș fi cinstit, Doamne ferește, ci pentru că nu am interes să vă înșel.
    Tăcu, suflând greu. Pe urmă, dintr-o dată, împotriva oricărei așteptări, rosti aproape cu aceleași cuvinte fraza pe care o rostise mai înainte domnul Tor:
    - Dacă aș lua de la voi un singur ban pe nedrept, m-ar bate Dumnezeu.
    Ochii galbeni și bulbucați i se stinseră și, în același timp, i se umplură de o adâncă mâhnire. Și cu acești ochi plini de mâhnire îi privi îndelung pe bărbații oacheși care se aflau în dugheana lui.
    Iar Him bașa, căruia nimic nu-i scăpa, fu încredințat că domnul Ax se uita la ei ca la niște morți, care totuși, printr-o minunată minune, rămăseseră neîngropați, se mișcau, vorbeau și mai făceau încă umbră pământului, ba chiar afaceri cu domnul Ax.
    Spuse fiecare cum îl cheamă și cam ce i-ar trebui: atâta făină, atâta mălai, atâta sare, atâta untdelemn, atâta...
    Domnul Ax însemnă comenzile fără greșeală. Bărbații oacheși plătiră și plecară, mulți dintre ei măcinați de îndoială. Him bașa îi făcu semn lui Alimut să-l lase între patru ochi cu domnul Ax. Băiatul ieși să-l aștepte în uliță, lângă obloanele dughenei.
    - Domnule, în afară de cele scrise și plătite, aș mai dori ceva.
    Domnul Ax întinse gâtul:
    - Grăiește.
    - Ai putea dumneata, cu legăturile pe care fără îndoială le ai cu autoritățile, să capeți pentru noi un răgaz de încă o zi? Adică, în loc să trecem peste apă mâine dimineață, să trecem poimâine?
    - Se poate. Socotește chestiunea ca și încheiată. Altceva?
    - Aș dori un bou gras și un poloboc cu vin.
    Domnul Ax se miră.
    - Un bou? Un bou și un poloboc de vin?
    - Mâine îmi însor băiatul.
    - A!... Da!... Băiatul!... Socotește și această chestiune încheiată. Te costă...
    Îl găsi pe Alimut așteptându-l.
    - Unde sunt ceilalți?
    - Au plecat cu domnul acela mărunțel.
    - Să mergem și noi.
    Dibuiră ulițele și ajunseră în strada înecată de arșița soarelui și care părea pustie.  Roiurile de muște se țineau după ei. Se opriră la o vitrină și priviră pălăriile de paie expuse. Aveau marginile late, întocmai cum visase Him bașa.
    - Hai înăuntru.
    - De ce?
    - Vreau să-mi cumpăr o pălărie de paie. M-a cam bătut soarele la cap. Nu dorești și tu una?
    - Nu, tată. Mie îmi place soarele.
    Intrară în prăvălie și Him bașa, fără să se tocmească prea mult, își cumpără pălăria de paie visată. Plecară. Străbătură o bună parte din oraș și când se apropiară de căruțe îi ajunse din urmă Goșu. Întâi căscă gura. Pe urmă râse:
    - A!... Ți-ai cumpărat pălărie de paie!
    - Mi-am cumpărat. Dar tu ce duci în spinare?
    - Găteli. Pentru Lisandra.
    Apăsă cât putu pe cuvintele „pentru Lisandra”.
    Him bașa nu se miră, însă se grăbi să-l întrebe:
    - Te-ai împăcat cu ea?
    - Nu, bulibașă, nu încă, dar am să mă împac. O să mă împac cu Lisandra, după ce-o să-l omor pe Ariston.
    - N-ai să-l omori pe Ariston.
    - Ba am să-l omor. Cu cuțitul am să-l omor.
    - Vezi că ești beat. Vino să stăm de vorbă după ce te trezești.
    Ochii lui Goșu erau tulburi și plini de o țesătură deasă de vinișoare roșii. Mai erau și umflați. Răsuflarea îi mirosea cumplit a băutură ieftină, de cârciumă.
    - Nu sunt beat, bulibașă, iar de vorbit știu bine ce vorbesc. Am sp-l înjunghii pe Ariston. Orice s-ar întâmpla cu mine după aceea, eu am să-l înjunghii pe Ariston. Altfel, știi bine, altfel nu mai pot trăi.
    Spre seară șatra se adună la căruțe. Him bașa trimise vorbă capilor de familie să vină la căruța lui. Când îi văzu laolaltă le spuse:
    - N-o să trecem peste apă mâine, ci poimâine dimineață. La noapte oamenii domnului Ax au să ne aducă ceea ce am cumpărat de la el. Jandarmii n-au să ne facă niciun neajuns. Domnul Ax este înțeles cu ei. I-a uns, după obiceiul pământului.
    Șătrarii răsuflară ușurați.
    - Mai am ceva să vă spun, zise Him bașa. Am cumpărat un bou și un poloboc de vin. Boul o să-l tăiem spre ziuă și-o să-l punem în oale și-n frigări de cum o răsări soarele. Să nu vă atingeți de vin până la timpul potrivit.
    - Petrecem?
    - Cu mâncărică, cu băuturică, cu jocuri și cu cântece.
    Șătrarii se mirară:
    - Faci cinste, bulibașă?
    - Nu. Îl însor pe Alimut și mâine i-am sorocit nunta.
    Se scărpină în ceafă și în barbă și zise vesel:
    - Bineînțeles, dacă părinții fetei n-o să-mi ceară pentru ea pielea de pe mine.
    Calub ieși din grămadă:
    - Pielea? Dar ce să am eu cu pielea ta, bulibașă? Ai să-mi dai zece galbeni de aur, cu zimți. Apoi, pentru că aduseși vorba de piele, să-mi dai pe deasupra și pielea boului a cărui carne o s-o mâncăm mâine.
    - Nu mă tocmesc, spuse Him bașa râzând. Kera îmi place și nu mă tocmesc. Bate palma!
    Bătură palma, se sărutară pe obrajii bărboși și pe buze și se strânseră în brațe tare, ca niște flăcăi care ar fi vrut să se ia la trântă pentru a-și încerca puterile.
    - Dar unde e Alimut?
    - S-a dus cu fata de-a lungul râului, bulibașă.
    - Tinerețe, tinerețe, ce grăbită ești în toate și cât de repede te topești!...
    Vestea că a doua zi Him bașa își va însura băiatul și că nunta va avea loc aci, în lunca de lângă port, se răspândi repede și umplu de bucurie inimile șatrei. Înainte de a trece peste apă vor avea o zi de petrecere, o zi întreagă. Zi de vară până-n seară, iar ziua de vară e lungă...
    În vreme de pace oamenii își socoteau viața în ani. Acum ajunseseră să și-o socotească în zile, ba chiar în ore.
    Mulți dintre oamenii șatrei se înșiruiră de-a lungul fluviului și priviră vapoarele care târau după ele șlepuri lungi și negre. Priviră mai ales malul de dincolo. Fără îndoială că orășelul spânzurat pe malurile râpoase fusese cândva plin, dacă nu de veselie, cel puțin de viață. Războiul îl pustiise și-l culcase la pământ. Nu mai rămăsese din el decât colțuri de ziduri afumate și mormane de cenușă. În port se construiseră în grabă, din scânduri, câteva mici cabane.
    Șesul sec de ființe omenești începea din creasta dealului. Până unde se întindea? Șătrarii nu știau. Nu știa nici măcar Him bașa.
    Soarele lunecă spre asfințit. Vântul veni dinspre apă. Frunzele sălciilor și plopilor de lângă fluviu foșniră, însă roiurile de muște nu se împrăștiară și înțepară mai departe câinii și urșii, caii, măgarii și catârii șatrei. Careva strigă:
    - Hai să ne scăldăm.
    - Să ne scăldăm, dar să băgăm de seamă să nu ne ia apa. Curge destul de repede pe aici.
    Se dezbrăcară și se aruncară în apă bărbații. Muierile se duseră după o cotitură și începură și ele să se scalde, să chiuie și să chirăie, să înoate și din când în când să încerce să se dea afund. Cum nu aveau curajul să se lase mai adânc, părul negru, lung, lucios și despletit rămânea să plutească răsfirat la suprafață. Copiii se bălăceau pe margine, făceau zarvă, iar trupurile lor, în lumina soarelui care se apropia de asfințit, păreau și mai arămii,și mai negricioase decât erau de fapt.
    După ce se săturară de scăldat - și sațul de scăldat li se arătă chiar odată cu osteneala - își aduseră aminte de cai, de măgari și de catâri și se gândiră că ar fi tocmai timpul să-i scalde și pe ei. La focurile aprinse fierbeau oalele și căldările de mămăligă. Până ce mâncarea de seară va fi gata, vor isprăvi și cu scăldatul cailor, al măgarilor și al catârilor. Drumul peste șesul neted fusese lung și greu, animalele chinuite de căldură slăbiseră, se jigăriseră și pielea li se umpluse de răni și de bube.
    Scăldatul cailor fu ușor. Caii se aruncară de îndată în apă, nechezară ușor și se lăsară frecați cu șomoiage de iarbă și spălați. Măgarii și catârii însă zvârliră din picioare, își mușcară stăpânii și se încăpățânară. Nu ascultară de vorbe și nu ascultară nici de ciomag.
    Oamenii șatrei fură nevoiți să ia apă cu căldările din fluviu, să-i săpunească, și să-i spele pe mal. Asupra rănilor spălate, în care mijea sânge proaspăt, curat, muștele se repeziră cu pofte și puteri sporite.
    Șătrarii nu se dădură bătuți: unseră cu păcură rănile și bubele animalelor. Muștele, care nu apucaseră să se încleieze și să piară în stratul ușor de păcură, se depărtară, continuând să bâzâie furioase.
    În sfârșit se lăsă înserarea. Pe la căruțe unii își aduseră aminte că știu să cânte și începură să încerce corzile cobzelor și arcușurile viorilor, alții își curățau flautele și cimpoaiele.
    Dinspre stolurile de sălcii și de plopi se văzu venind Alimut. Băiatul mergea încet, ca de obicei, și, tot ca de obicei, o ținea de mână pe Kera. Fata părea ostenită și trasă la obraji. Pe ea, în timp ce se scăldase, joaca și lupta cu apa o istovise mai mult decât pe băiat.
    - Să trăiești și să ne trăiești, Alimut!
    Îi puseră piedică și-l trântiră, cât era de lung în iarbă. Îl apucară de cap și de picioare. Îl aruncară în sus și-l prinseră. Se jucară cu el până-l amețiră. Kera sta de-o parte, uitată, și nu pricepea pentru ce flăcăii aceia se purtau într-un chip atât de neobșinuit cu Alimut.
    - Să trăiești, Alimut, să ne trăiești!
    Băiatul bâlbâi:
    - Dar... De ce? Ce s-a întâmplat?
    - Cum ce s-a întâmplat? Într-adevăr, tu nu știi nimic?
    - Mâine... Mâine te însori.
    În loc să se bucure, Alimut se posomorî și se răsti la toți:
    - Lăsați-mă în pace cu prostiile voastre! Auziți? Lăsați-mă în pace cu prostiile voastre!
    Și plecă. După câțiva pași o simți în urma lui pe Kera care grăbea să-l ajungă.
    - Tu, Kera... Lasă-mă și tu-n pace! Du-te la căruța voastră și lasă-mă și tu în pace...
    Alimut se duse la urși și-i mângâie. Ursul Zazu mormăi supărat, iar ursoaica Babaia își arătă, dușmănoasă, dinții. Părăsi urșii și se depărtă de șatră. Glasul Oarbei îl chemă la masă.
    Nu-i ardea de masă. Nu-i ardea de nimic. O apucă de-a lungul fluviuluiși când socoti că a ajuns destul de departe ca să nu mai audă zarva șatrei, se culcă în iarbă.
    Marele fluviu curgea susurând prin apropiere. Deasupra, cerul boltit licărea plin de sete. Plopii și sălciile foșneau.
    Nu dorea el, Alimut, să se însoare cu Kera? Dorea. Atunci de ce în loc să se bucure de neașteptata veste a căsătoriei lui se întristase? Nunta fusese hotărâtă la sfârșitul toamnei. Dar vara încă nu se sfârșise. Ce-l îndemnase pe Him bașa să se pripească?
    Se ridică în capul oaselor și privi fluviul. Era negru și parcă ar fi fost de smoală, era larg și puternic, însă curgea destul de liniștit. Dincolo de fluviu, unde îi aștepta necunoscutul, nu se vedea decât un zid de întuneric. Bine! Zidul acela care se vedea dincolo de fluviu era un zid de întuneric. Dar căsătoria lui cu Kera? Căsătoria lui cu Kera era legată, în învolburatele gânduri ale lui Him bașa, de trecerea peste apă. Him presupunea că dincolo de fluviu șatra putea fi așteptată de mari nenorociri, poate chiar de pieire. Și atunci își spusese: „Să se bucure fiul meu Alimut de femeia lui, Kera, măcar o noapte. Mai departe... Mai departe se va întâmpla întocmai ceea ce va voi soarta să se întâmple.”
    Soarta! Se spunea că fiecare om are o soartă a lui, că ceea ce soarta a zis, în frunte ți-e scris. Oamenii oacheși nu credeau în soartă, nu credeau în nimic. Pe frunților tuturor oamenilor nu scria nimic. Tinerii aveau frunțile limpezi, bătrânii le aveau încrețite din pricina anilor care trecuseră peste ei. Nici oamenii oacheși, nici oamenii neoacheși nu cereau să vină pe lume, dar veneau. Odată veniți, nu cereau să plece din lume dar plecau. Era o lege care nu putea fi ocolită.
    Poate dincolo de apă va fi greu, îi vor pândi nenumărate primejdii. Însă omul e totdeauna pândit de primejdii. Dacă acum, când stă pe malul apei, în iarbă, ar veni pe furiș un șarpe veninos și l-ar mușca, Alimut ar muri. N-o să vină niciun șarpe. Dar dacă ar veni?... Dacă ar veni?
    Lui Alimut îi trecu peste picioare un gușter. Îi simți răceala de gheață. Sări în sus.
    Ah! Viața! Ce dulce era și cât de frumoasă i se părea! Cu Kera viața lui va fi și mai dulce, și mai frumoasă. Bine făcuse Him bașa că se hotărâse să-i căsătorească numaidecât. Căpăta, în sfârșit, voie, după obiceiurile străvechi și de necălcat ale șatrei, să intre în via lui care se pârguise și care acum da în copt, de câte ori ar fi avut poftă, și să mănânce struguri până la îndestulare.
    Dar se va sătura el vreodată de Kera? Poate. Când el ca îmbătrâni ca Him bașa și când Kera va tot atât de bătrână ca bătrâna soție oarbă a lui Him bașa. Atunci. Și poate nici atunci... nici atunci...
    Amintirea Oarbei îl întristă. „Mama  a îmbătrânit și a orbit. Kera va îmbătrâni și ea. Nu se poate să nu îmbătrânească. N-aș vrea însă ca și ea să orbească. N-aș vrea.”
    Oarba îl chema uneori lângă ea. Îl pipăia cu degetele din creștet până la călcâie.
    - Ai mai crescut, Alimut, și-ai devenit și mai frumos.
    Râdeau amândoi.
    - De unde știi că sunt frumos? Poate că sunt urât ca moartea.
    - Văd cu vârfurile degetelor, spunea Oarba, și uneori mi se pare că văd și cu fruntea, iar de auzit, Alimut, de când am rămas oarbă, aud și cum crește iarba.
     - Dacă spui tu, mamă, chiar așa trebuie să fie. De când te știu, nu te-am auzit rostind nicio minciună.
    - Nu m-ai auzit, însă alții m-au auzit.
    - Cine?
    - Bărbații și femeile cărora le-am ghicit în ghioc sau în palmă.
    - Asta e altceva. Bărbații și femeile acelea nu făceau parte din șatra noastră.
    - Nu, nu făceau parte din șatra noastră. Noi le ghicim altora, dar noi nu credem în ghicit.
    - Chiar nu credem deloc, mamă?
    Oarba zâmbea:
    - De, Alimut, uneori, măcar uneori, ar trebui să credem și noi în ghicit.
    - Dacă te-ar auzi tata....
    - Ei! N-ar fi nimic, fiule. S-ar supăra, însă i-ar trece repede, pentru că stăpânul nostru și-al șatrei este om drept și nu ține supărare.
    Acum Oarba știa că el se va căsători mâine cu Kera. Alimut privi cerul, care între timp se umpluse tot de stele licăritoare, și-i păru rău că în noaptea aceea, atât de însemnată pentru el, bolta nu e împodobită și de lună plină.
    Mâine, așadar, va fi ziua nunții lui. Și, în cinstea nunții lui, întreaga șatră va fi împodobită. Muierile mai ales se vor găti și la gât le vor zornăi salbele de aur, șiragurile de mărgean și mărgelele de sticlă colorată. Va fi minunat! Totul, totul va fi minunat. Era îndeajuns?
    Nu, nu era îndeajuns. Inima lui Alimut voia mai mult. Inima lui Alimut voia cu ardoare ca în ziua nunții lui - zi de care îi despărțea doar o fâșie din întunericul nopții - întreaga lume să se gătească și să se bucure, în orice caz să nu urle sirenele, să nu vină avioanele, să nu se audă împușcături...
    Ca un răspuns de împotrivire la acest gând, venit tocmai la țanc, sirenele din port și din oraș mugiră alarma. Degetele lungi, de lumină, ale reflectoarelor, începură să pipăie neîntârziat cerul.
    După un timp - care lui Alimut i se păru a fi nesfârșit de lung - sirenele tăcură. Reflectoarele continuară să cerceteze cerul gol, până la urmă obosiră și se stinseră. Sirenele vestiseră, de astă dată vesele parcă, încetarea alarmei. Avioanele, care nu se vedeau și nu se auzeau, cotiseră către altă țintă.
    Alimut se întoarse la căruțe. Mergea ca un bleg care parcă nu știa ce e cu el pe lume. Tot uitându-se când într-o parte, când în alta, îl văzu pe Ariston întins pe rogojină lângă căruță. Fuma, ca să simtă plăcerea fumatului și ca să alunge roiurile de muște care-l împiedicau să se afunde în somn.
    Fiul lui Him bașa se opri lângă el.
    - L-am auzit pe Goșu lăudându-se că într-o zi, două, te înjunghe. Ai grijă și ferește-te, Aristoane. Bărbatul Lisandrei unblă ca un lup turbat și e-n stare să treacă de la vorbă la faptă.
    - Da, îi răspunse nepăsător Ariston, s-ar putea. Goșu e puternic și se pricepe să mânuie cuțitul, dar nici eu nu sunt de lepădat. Așa că...
    - Tata n-ar vrea să vă mai încăierați.
    - Nici eu n-aș vrea. Cred însă că nici tu, nici Him bașa n-ați dori să mă vedeți că mă las spintecat ca un miel. Dacă omul se va da la mine, va trebui să mă apăr. Tu, dacă ar fi cazul, nu te-ai apăra?
    - M-aș apăra.
    Mai mult nu-și vorbiră. Alimut se duse la căruța lui Him bașa. Bătrânul ațipise. Oarba îl simți.
    - Unde-ai fost, fiule?
    - În zăvoi.
    - Ai auzit că Him vrea să te-nsoare mâine?
    - Am auzit, mamă.
    - Și... ce zici?
    - Să mă-nsoare. Nu sunt contra.
    - Nici eu nu sunt contra, șopti Oarba, însă mă-ntreb ce l-o fi găsit să se grăbească?!
    Alimut vru să-i răspundă. N-avu când. Un șir de căruțe se îndrepta la pas către sălașul lor. Un glas, pe care Alimut îl desluși a fi al domnului Tor, întrebă:
    - Aici e sălașul șatrei lui Him bașa?
    - Aici, răspunse careva.
    Pe lângă căruțe începu foiala. Oamenii oacheși se trezeau și își îndreptau pașii spre locul unde-l dibuiseră cu ochii pe domnul Tor. Se trezi și Him bașa.
    - Domnul Ax s-a ținut de vorbă. V-am adus tot ce i-ați comandat. Acum s-o luăm cu socoteală, să nu încurcăm mărfurile și oamenii.
    Aprinse un felinar, scoase caietul domului Ax din buzunar și strigă:
    - Sarat? Unde e Sarat?
    - Eu, domnule, pe mine mă cheamă Sarat.
    - Doi saci cu făină, doi saci cu mălai, doi...
    Oamenii șatrei se ajutau între ei. Luau sacii la spinare, îi duceau și-i așezau în căruțe.
    Treaba dură mult timp și se arătă a fi destul de obositoare, însă oamenii oacheși nu se uitau la osteneală, cum nu se uitaseră nici la bani atunci când se aflaseră în dugheana domnului Ax. Plătiseră cinstit, iar domnul Ax îi slujise cinstit.
    Acum își simțeau toți inima mai ușoară decât înainte. Rămăseseră, firește, tot îngrijorați, pentru că nu știau ce-i va aștepta înținutul de dincolo de apă. Aveau la îndemână hrană, care, legumită, putea să le ajungă pentru câteva luni. Pe urmă... Pe urmă trebuiau să se descurce cum se vor pricepe.
    - Him bașa, zose domnul Tor, ți-am adus polobocul. Vinul e cam acrișor, dar o să-l beți cu plăcere. Altul mai de soi n-am găsit. Cât despre bou, am văzut câțiva de vânzare. Nu mi-au plăcut. Erau numai piele și os. Ți-am cumpărat în schimb un vițel de toată frumusețea. Vino să ți-l arăt.
    Him pipăi vițelul.
    - Mulțumim, domnule, face paralele. E gras.
    - Apăi, să-l mâncați sănătoși și... petrecere bună.
    Him bașa îl întrebă:
    - Ce ți-a spus domnul Ax? Putem să ne bucurăm mâine de răgazul cerut?
    - A, da! Uitasem. Nicio grijă, bulibașă, nicio grijă. Bacșișul a fost dat și autorizația a fost căpătată.
    Vizitii care aduseseră marfa întoarseră caii, și căruțele se pierdură în noapte, spre oraș, odată cu domnul Tor, mărunțelul cu capul cât banița și cu picioarele scurte.
    Trecuse de miezul nopții. Spre răsărit cerul începu să albească și să se lumineze. Dinspre apă, vântul adia și aducea cu el stropi ușori de răcoare plăcută.
    În afară de copiii pe care somnul îi ținea legați de culcușuri, toți ceilalți oameni ai șatrei se treziră, de altfel după un somn de numai două-trei ore, și se apucară de lucru.
    Câțiva dintre bărbații care se pricepeau la astfel de treburi tăiară gâtul vițelului, îl jupuiră, îi sărară pielea și o întinseră pe coviltirul unei căruțe să se usuce la soarele care urma să răsară. Îi scoaseră vițelului măruntaiele și îl hărtăniră. Umplură oalele și cazanele cu carne și ce le mai rămase opriră pentru fript în frigări.
    Răsări soarele. Șatra aprinse focurile. În port și în oraș viața își reluă activitatea obișnuită.
    Peste noapte Goșu se trezise din beție. Soarele proaspăt și plin de putere îl trezi din somn. Deschise ochii rotunzi și o văzu lângă el pe Lisandra. Maică-sa moșmonea ceva pe lângă căruță. Își aduse aminte că ieri făcuse târguieli pentru Lisandra și să seara ajunsese beat la căruță, se culcase și adormise îndată. Acum se sculă, trase lângă el pachetul și-l desfăcu.
    - Ți-am adus botine și papuci.
    - Bine.
    - Ți-am adus o fustă și o bluză.
    - Bine.
    - Ți-am cumpărat și niște mărgele și o testemea.
    - Bine.
    Femeia se uită la darurile pe care i le adusese bărbatul, le pipăi în grabă și fără niciun interes, și le puse de-o parte.
    - Îți plac?
    - Da, îmi plac.
    - Ai să te gătești cu ele astăzi, la nunta lui Alimut.
    - Am să mă gătesc. Cred că așa, gătită, o să-i plac și mai mult lui Ariston.
    - Dar eu n-am cheltuit atâta bănet ca să-i placi și mai mult lui Ariston. Mi-am cheltuit banii ca să-mi placi mie.
    - Ție îți plac oricum. Ți-am plăcut și noaptea trecută, când n-aveam pe mine decât o cămașă. Atunci când ai vrut, acolo în porumbiște, să-mi tai gâtul cu custura.
    - Îmi pare rău că nu ți l-am tăiat, rosti Goșu încet, cu glasul plin de tristețe și de amărăciune. Îmi pare rău de tot că nu ți l-am tăiat, dar într-o zi tot am să ți-l tai. Întâi am să-l omor pe Ariston. După aceea am să te omor și pe tine.
    - Nu cred că tu ai să fii în stare să-l omori pe Ariston. Ți-am mai spus-o. Dar dacă, totuși, tu ai să fii în stare să-l omori pe Ariston, n-o să fie nevoie să mă omori și pe mine, pentru că eu am să mă omor singură.
    Vorbele căzură grele, ca niște bolovani. Tăcură amândoi îndelung. După un timp Lisandra se sperie de tăcerea dintre ei și spuse aspru și apăsat:
    - Nu înțelegi, omule, că eu fără Ariston nu pot trăi? De câte ori vrei să mai rostesc vorbele astea, și cum să le rostesc ca să-ți intre odată pentru totdeauna în cap? Eu nu pot să trăiesc fără Ariston și tu nu poți trăi fără mine. Oricât te-ai lăuda, tu n-o să mă omori pe mine niciodată.
    - Ba am să te omor.  Am să te omor....
    Se apropie de ea, îi luă mâinile și le strânse tare între ale lui. Lisandrei îi ardeau mâinile ca focul. Apoi îi mângâie fruntea, umerii. După aceea îi prinse iarăși mâinile într-ale lui și le strânse mai tare. Femeia nu spuse nimic. Încet-încet însă mâinile i se răciră până începură să se asemuie cu două sloiuri de gheață. Nu mai trebui să-i atingă fruntea și umerii ca mai înainte. Își dete limpede seama că acum întreaga făptură a femeii se schimbase într-un sloi de gheață.
    - Adineauri te gândeai la Ariston.
    - La cine altcineva ai fi vrut să mă gândesc?
    - Și acum te gândești la mine.
    - Nu, Goșule. Tot la Ariston mă gândesc. Dar adineauri nu numai că mă gândeam la Ariston, îl și doream.
    - De ce ai înghețat dintr-o dată?
    - Credeam c-ai priceput din noaptea trecută. Am înghețat pentru că m-ai atins cu mâinile tale. Ori de câte ori pui mâna pe mine, mă cuprinde scârbă și îngheț. De scârba ta îngheț, Goșule.
    - Ar trebui să te omor. Chiar acum ar trebui să te omor.
    Lisandra căută sub țolul pe care sta, scoase un  cuțit îngust, cu două tăișuri, și cu vârf ascuțit. Îi încercă tăișurile cu degetul, îl apucă de vârf și i-l întinse.
    - Hai. Nu te codi. O singură împunsătură în inimă și gata! Ți-ai împlinit dorința.
    Goșu luă cuțitul. Îi încercă și el ascuțișul. Zise domol:
    - Da. Este un cuțit grozav. Oțel curat. De unde îl ai?
    - De la Ariston. Mi l-a dăruit Ariston.
    - Ca să mă omori?
    - Nu. Ca la nevoie să mă apăr.
    - Și... de ce mi l-ai dat?
    - N-am trebuință de cuțit. De tine mă pot apăra cu vorba și la o adică îmi ajung pumnii.
    - Pe Ariston îl voi înjunghia chiar cu acest cuțit.
    - Iar ai început să te lauzi, Goșule. Tu n-ai să-l omori nici pe Ariston și nici pe mine n-ai să mă omori. Ești un prostănac fără pereche, bărbate.
    Goșu îi întinse cuțitul.
    - Păstrează-l. S-ar putea, totuși, ca într-o zi sau într-o noapte să-ți fie de folos.
    Lisandra luă cuțitul și-l ascunse sub țol.
    - Ascultă-mă, Lisandro, tu nici nu-ți dai seama cât de mult te iubesc eu pe tine.
    - Ba da, Goșule. Mă iubești atât de mult, încât tu, sărac cu mintea, tu n-ai putea să trăiești fără mine.
    - Atunci de ce te porți așa?
    - Pentru că eu îl iubesc pe Ariston și numai pe Ariston. În lumea asta întreagă, cât e ea de mare, eu nu iubesc decât un bărbat și nu doresc decât un bărbat, iar bărbatul acela e Ariston.
    - Tu crezi că și Ariston te iubește pe tine?
    - Nu știu dacă mă iubește și nici nu vreau să știu. Sunt însă încredințată că de plăcut mă place. Ariston mă place mult, mult de tot. Pentru că sunt tânără. Pentru că sunt frumoasă. Pentru că...
    - Taci! Nu mă mai chinui! Taci!
    Lisandra tăcu. Goșu o întrebă:
    - Dar ce crezi? Dacă ai fi urâtă și schiloadă, Ariston te-ar mai iubi?
    - Nu m-ar mai iubi. Nu. N-ar avea de ce să mă iubească, și n-ar avea nici măcar de ce să se uite la mine.
    - Eu te-aș iubi chiar dacă ai strâmbă, chiar dacă ai fi chioară, chiar dacă ai fi schiloadă și plină toată de bube negre.
    - Te cred, Goșule, te cred. Prost mai mare ca tine nu se află pe lume.
    -Am să te omor, spuse omul trist. Orice s-ar întâmpla cu mine după aceea, eu am să te omor, Lisandro.
    - Și cu Ariston cum rămâne?
    - Am să-l omor și pe Ariston.
    - Ha-ha-ha-ha! Vezi să nu te omoare el pe tine.
    Un stol de muște mari se năpusti asupra lor. Gușu își aprinse luleaua. Lisandra începu să se apere c-un ștergar. Alunga muștele numai pentru câteva clipe. Muștele plecau și se întorceau și mai furioase parcă.
    Pe marele fluviu treceau vapoare trăgând după ele lungi șiruri de șlepuri negre, burticoase. Oalele și cazanele cu ciorbă fierbeau. La jarul focului muierile învârteau de zor frigările. Carna fragedă mustea și picături lunguiețe de grăsime se scurgeau pe jarul roșu și sfârâiau.
    Urcând sprinten pe nevăzuta scară a cerului, soarele ajunse la amiază. Pe lângă oale, pe lângă cazane și pe lângă frigări rămăseseră câteva bătrâne. Ceilalți se duseră la căruțe și se gătiră de nuntă.
    Mulți dintre bărbați își unseră pletele și bărbile cu ulei de nucă frumos miros și se pieptănară. Când se adunară laolaltă parcă erau alți oameni,niște pameni ciudați care nu aveau nicio legătură, pe nicăieri, cu timpul crâncen ce trecea pe lângă ei și peste ei. Păreau toți ieșiți dintr-o străveche legendă ori poate erau legenda însăși.
    Partea bărbătească trecu - întocmai ca la orientali - de o parte, și partea femeiască de alta. Veni și Him bașa cu Oarba. Între ei, subțire, înalt și ochios, cu mustața și cu barba abia mijite, dar cu pletele-i lungi bătându-i umerii, călca rar și apăsat Alimut. În urma acestora se înfățișau șatrei ceilalți patru fii ai lui Him bașa, bărbați între două vârste și doi dintre ei plecați chiar spre îmbătrânire, cu nevestele și cu copiii. Alaiul înaintă mândru printre cele două rânduri de oameni oacheși, înclinându-se adânc și se opri la jumătatea drumului.
    Aci, arătându-și în prefăcătorie mirarea, Him bașa întrebă:
    - Dar unde este supusul meu Calub? Am cumpărat ieri o fată de la el cu zece galbeni de aur. trebuia să mi-o aducă.
    Lui Him bașa îi răspunse Ezet, tatăl nefericitului Ferdic, pentru că era bărbatul cel mai bătrân din șatră:
    - Ai cumpărat-o cu vorba, Him bașa, dar de plătit n-ai plătit-o.
    - Sunt gata s-o plătesc.
    - Supusul tău Calub va veni îndată și-și va ține cuvântul, însă el întreabă prin mine dacă cheltuielile de nuntă sunt în afara prețului fetei.
    - Pe Calub nunta nu-l va păgubi nicio para chioară.
    - Mă duc să-i spun vestea.
    Ezet plecă la căruța lui Calub și se întoarse. Înaintea lui mergeau, aproape împleticindu-se de bucuria care-i amețise, Calub și nevastă-sa. Între ei, dreaptă, ochioasă și sprâncenată, Kera, pe care ca pe orice mireasă o strângeau pantofii. Acest al doilea alai, gătit și dichisit, se înclină în fața lui Him bașa.
    - Ți-am adus fata, bulibașă, așa cum ne-a fost vorba.
    - Și eu ți-am adus galbenii, Calub, întocmai după cum ne-a fost vorba.
    - Să ne fie martor Ezet, bătrânul înțelept al șatrei, zise Calub.
    - Ezet să ne fie martor, spuse Him bașa.
    Ezet veni între ei. Him bașa scoase galbenii din chimir și-i numără rar, în văzul întregii șatre, în palma lui Ezet.
    - Sunt zece galbeni?
    - Zece, bulibașă, dar nu știu dacă toți sunt de aur.
    - Eu, când i-am luat, i-am încercat în dinți. Încearcă-i și tu.
    Ezet încercă galbenii în dinți.
    - Da, bulibașă, galbenii tăi sunt de aur.
    Ezet îi numără iarăși, unul câte unul în palma lui Calub. Acesta îi pipăi pe o muche să vadă dacă au și zimți. Îi băgă în chimir, își luă fata de mână și-o duse lui Him bașa.
    - Iată fata. Bani curați și cinstiți mi-ai dat. Fată curată și cinstită îți dau în schimb, Him bașa.
    Bulibașa se înclină. Calub adăugă arătându-i-l Kerei pe Alimut:
    - De acum înainte, fată, acesta e bărbatul tău, stăpân pe viața ta.
    Oarba întinse mâna de parcă ar fi văzut, o apucă pe mireasă și o trase lângă ea. N-o îmbrățișă și n-o sărută pentru că în șatrăă nu se pomeniseră asemenea obiceiuri. Îi umblă cu mâinile pe frunte și pe obraz, pe gât și pe sâni, pe șolduri și pe picioare până jos, la glezne. Îi spuse:
    - De bine făcută, ești bine făcută. Ești și frumoasă. Dacă n-ai să mori din prima naștere, ai să-i faci lui fiu-meu paisprezece copii.
    Cuvântul moarte căzu greu și oamenii oacheși, care nu-l așteptaseră să răsară într-o asemenea împrejurare din gura Oarbei, se întristară. Oarba simți și rosti tare:
    - Dar eu am să trăiesc până la prima ta naștere și-o să te ajut să treci cu bine primejdia.
    Him bașa ridică mâna:
    - Și acum să trecem la masă, să mâncăm și să ne veselim.
..................................................................................