O mână de oase, Stephen King

.................................................................................
                                          8-11

                         La început n-am putut răspunde, fiindcă Frank Arlen tocmai demolase una dintre presupunerile pe care le făcusem eu despre viaţa mea de familie - una dintre cele mai mari, una dintre acelea care par atât de elementare, încât nici nu simţi nevoia să le pui la îndoială. Magnetismul pământului te ţine legat de el. Lumina îţi permite să vezi. Acul compasului indică nordul. Lucruri de genul ăsta.
    Presupunerea era aceea că Jo fusese cea care voise să cumpărăm Sara Laughs, atunci când văzusem primii bani adevăraţi câştigaţi din scris, fiindcă Jo fusese "omul de casă" în căsnicia noastră, exact aşa cum eu eram "omul de maşină". Jo fusese cea care alesese apartamentele atunci când nu ne permiteam să locuim decât într-un apartament, Jo agăţase aici un tablou şi mă rugase să pun un raft acolo. Jo fusese cea care se îndrăgostise de casa din Derry şi reuşise să mă înfrângă într-un sfârşit în încăpăţânarea mea că era o casă prea mare, prea aglomerată şi prea stricată s-o cumpărăm. Jo fusese cea care construise cuiburi.
    A spus că atunci când a avut nevoie de tine, te-a chemat.
    Şi probabil că era adevărat. Nu, puteam face mai mult de-atât, dacă eram dispus să las deoparte gândirea lâncedă şi memoria selectivă. Era cu siguranţă adevărat. Eu fusesem cel care marşasem la început pe ideea unei locuinţe în vestul Maine-ului. Eu fusesem cel care adunasem munţi întregi de broşuri de la firmele imobiliare şi le cărasem acasă. Începusem să cumpăr reviste de provincie precum Down East şi începeam mereu cu ultimele pagini, unde se aflau anunţurile imobiliare. Eu fusesem cel care văzuse pentru prima dată o fotografie cu Sara Laughs într-un fluturaş lucios numit Locuinţe de vacanţă din Maine, şi eu fusesem cel care dăduse telefon mai întâi agentului numit în anunţ, apoi lui Marie Hingerman, după ce reuşisem să scot numele de la funcţionarul firmei imobiliare.
    Şi Johanna fusese fermecată de Sara Laughs - cred că oricine ar fi fost fermecat de ea, s-o vadă pentru prima dată în lumina soarelui tomnatic, cu copacii scânteind peste tot prin jurul ei şi valuri de frunze colorată fiind suflate de vânt pe Stradă în sus - însă eu fusesem cel care căutasem de fapt casa.
    Numai că era vorba de mai mult decât de o gândire lâncedă şi de-o memorie selectivă. Nu-i aşa? Sara mă căutase pe mine. Atunci cum de nu am ştiut-o până acum? Şi cum de am fost adus până aici, plin de-o ignoranţă veselă?
    Răspunsul la ambele întrebări era identic. Era, de asemenea, şi răspunsul la întrebarea cum reuşise Jo să descopere ceva neliniştitor despre casă, despre lac, poate despre întregul TR şi apoi să nu-mi spună nimic. Fusesem plecat, asta era tot. Fusesem în zonă, în transă, scriindu-mi una dintre cărţile mele prosteşti. Fusesem hipnotizat de fanteziile din capul meu, iar un om hipnotizat e uşor de manevrat.
    - Mike? Mai eşti acolo?
    - Aici sunt, Frank. Dar blestemat să fiu dacă ştiu ce ar fi putut-o speria atât de tare.
    - A pomenit încă un nume pe care mi-l amintesc: Royce Merrill. A spus că el îşi amintise cele mai multe lucruri, fiindcă era atât de bătrân. Şi a spus: "Nu vreau să vorbească Mike cu el. Mă tem că bătrânul ăla ar da drumul porumbelului din cuşcă şi i-ar spune mai mult decât ar trebui să ştie el." Ai vreo idee despre ce vorbea?
    - Păi... mi-a fost sugerat că o aşchie din bătrânul arbore genealogic a ajuns pe-aici, însă familia din partea mamei e din Memphis. Noonan-ii sunt din Maine, dar nu din partea asta.
    Totuşi, nu mai credeam nedezminţit asta.
    - Mike, pari aproape bolnav.
    - Sunt bine. Mai bine decât înainte, de fapt.
    - Şi înţelegi de ce nu ţi-am spus până acum lucrurile astea? Adică, dacă aş fi ştiut ce gânduri îţi faci... dacă aş fi avut vreun indiciu...
    - Cred că înţeleg. Gândurile astea nu-şi aveau locul în capul meu încă de la început, dar o dată ce începe să-ţi intre-n minte rahat de genul ăsta...
    - Când m-am întors la Sanford în seara aia şi totul se terminase, cred că mi-am spus că nu era decât o altă chestie de-a lui Jo de genul: "O, futu-i, e-o umbră pe lună, să nu iasă nimeni din casă până mâine." A fost mereu superstiţioasă, să ştii - bătea în lemn, arunca sare peste umăr dacă vărsa puţină din solniţă, cerceii ăia în formă de trifoi cu patru foi pe care-i avea...
    - Sau cum nu mai voia să poarte un pulover dacă şi-l pusese din greşeală pe dos, am spus. Spunea că s-ar schimba totul în ziua aceea dacă ar face-o.
    - Ei bine? Şi nu-i aşa? m-a întrebat Frank şi am auzit un zâmbet uşor în vocea lui.
    Dintr-o dată, mi-am amintit perfect de Jo, chiar până la scânteierile mici şi aurii din ochiul ei stâng, Şi nu-mi mai doream pe nimeni altcineva. Nimeni altcineva n-avea să mă mulţumească.
    - Credea că e ceva rău cu casa, a spus Frank. Atâta ştiu şi eu.
    Am tras o foaie de hârtie şi am notat Kia pe ea.
    - Da. Şi pe-atunci probabil că începuse să creadă că e însărcinată. Probabil că se temea de... influenţe. (Erau influenţe pe-aici, cum să nu.) Crezi că a aflat aproape toate lucrurile astea de la bătrânul Royce Merrill?
    - Nu, acela n-a fost decât un nume pe care l-a adus în discuţie. Probabil că a stat de vorbă cu zeci de oameni. Cunoşti un tip pe nume Kloster? Gloster? Ceva de genul ăsta?
    - Auster, am spus.
    Sub Kia, creionul meu făcea o serie de bucle grase care ar fi putut fi l-uri scrise cursiv sau şuviţe de păr.
    - Kenny Auster. Aşa suna?
    - Sună bine. În orice caz, ştii cum era când se pornea cu ceva.
    Da. Ca un terier pe urma unor şobolani.
    - Mike? Să vin acolo?
    Nu. Acum eram sigur. Nici Harold Oblowski şi nici Frank. În Sara se desfăşura un proces, ceva la fel de delicat şi de organic precum pâinea ce creşte într-o cameră caldă. S-ar putea ca Frank să întrerupă acest proces... sau să fie rănit de el.
    - Nu, nu voiam decât să lămuresc lucrurile. Pe lângă asta, scriu. Mi-e greu să scriu atunci când am vizitatori.
    - O să mă suni dacă-ţi pot fi de ajutor?
    - Sigur că da, am spus.
    Am închis telefonul, am frunzărit registrul şi am găsit o trimitere la un R. MERRILL de pe Deep Bay Road. Am sunat la numărul acela, l-am ascultat sunând de douăsprezece ori, apoi am închis. Nici urmă de robot telefonic de ultimă generaţie pentru Royce. M-am întrebat pasager unde era oare. Nouăzeci şi cinci mi se părea o vârstă puţin cam avansată să fi mers să danseze la Country Barn-ul din Harrison, mai ales într-o seară închisă ca aceasta.
    M-am uitat la hârtia pe care scria Kia.
    Sub buclele grase în formă de l am scris Kyra şi mi-am amintit acum de prima dată când am auzit-o pe Ki spunându-şi numele. Mi se păruse că spune "Kia". Sub Kyra am scris Kito, ezitant, apoi am scris Carla.
    Am încadrat numele astea într-un chenar. Sub ele am notat Johanna, Bridget şi Jared. Oamenii din frigider. Cei care voiau să mă duc în jos pe nouăsprezece şi în jos pe nouăzeci şi doi.
    - Du-te-n jos, Moise, Tărâmul Făgăduinţei ţi-e menit, am spus casei goale.
    Doar eu şi cu Bunter şi cu ceasul care dădea din coadă... numai că nu era chiar aşa.
    Când a avut nevoie de tine, te-a chemat.
    M-am ridicat să-mi mai iau o bere. Fructele şi legumele erau iarăşi într-un cerc.
    În mijloc, literele formau:
    zaci în pace
    Ca pe unele lespezi funerare vechi - Dea Domnul să zacă în pace.
    M-am uitat la literele astea multă vreme. Apoi mi-am amintit că IBM-ul în că era afară pe estacadă. L-am adus înăuntru, l-am trântit pe masa din sufragerie şi am început să lucrez la ultima mea carte prostească. Cincisprezece minute şi eram pierdut, doar vag conştient de-un tunet pe undeva deasupra lacului, doar vag conştient că tremura clopoţelul lui Bunter din vreme în vreme. Când m-am dus înapoi la frigider cam cu o oră după aceea să-mi mai iau o bere, am văzut că literele din cerc spuneau acum
    zaci doar în pace
    De-abia dacă am observat. În momentul acela nu-mi păsa dacă zăceau în pace sau dacă făceau dansul ploii la lumina lunii argintii. John Shackleford începuse să-şi amintească de trecut şi de copilul al cărui singur prieten fusese. Micuţul şi neglijatul Ray Garraty.
    Am scris până s-a făcut miezul nopţii. Până atunci tunetele se îndepărtaseră, dar căldura persista, la fel de învăluitoare ca o pătură. Am închis IBM-ul şi m-am dus în pat... negândindu-mă, din câte-mi amintesc, la absolut nimic - nici măcar la Mattie, zăcând în propriul ei pat nu la foarte mulţi kilometri depărtare. Scrisul îmi arsese toate gândurile legate de lumea reală, cel puţin temporar. Cred că, la urma urmei, la asta foloseşte. Bine sau rău, face timpul să treacă.

                                    CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI UNU
                                                          1.

                           Mergeam spre nord pe Stradă. Felinare japoneze se întindeau de-o parte şi de alta a ei, însă erau toate stinse, fiindcă era zi - o zi luminoasă. Atmosfera umedă şi îmbâcsită a mijlocului de iulie dispăruse; cerul era în nuanţa aceea de albastru-safir profund, care aparţine în exclusivitate lunii octombrie. Lacul era de-un indigo şi mai profund sub el, scânteind în reflexele luminii. Copacii tocmai trecuseră de culmea culorii lor tomnatice, arzând asemenea unor torţe. Un vânt dinspre sud a suflat pe lângă mine şi a spulberat printre picioarele mele frunzele căzute, în rafale foşnitoare şi înmiresmate. Felinarele japoneze se legănau ca într-o aprobare a anotimpului. În faţă, vag, auzeam muzică. Sara and the Red-Tops. Sara se dezlănţuia, debitându-şi versurile râzând, cum făcea întotdeauna... doar că, cum de era posibil să semene un râset atât de mult cu un mârâit?
    - Albule, niciodată n-aş omorî un copil de-al meu. Nici să nu-ţi treacă prin gând aşa ceva!
    M-am întors pe călcâie, aşteptându-mă s-o văd chiar în spatele meu, dar nu era nimeni acolo. Ei bine...
    Acolo era Doamna Verde, numai că-şi schimbase rochia de frunze pentru toamnă şi devenise Doamna Galbenă. Creanga de pin dezgolită din spatele ei încă indica drumul de urmat: du-te spre nord, tinere, du-te spre nord. Nu cu mult mai încolo pe potecă se vedea încă un mesteacăn, cel de care mă sprijinisem când mă năpădise din nou senzaţia aceea cumplită de înec.
    M-am aşteptat să mă copleşească iarăşi, să mi se umple gura şi gâtul de gustul feros al apei de lac, dar nu s-a întâmplat. M-am uitat înapoi la Doamna Galbenă, apoi dincolo de ea, la Sara Laughs. Casa era acolo, dar cu mult mai mică: nicio aripă de nord, nicio aripă de sud, niciun al doilea etaj. Nici urmă de studioul lui Jo într-o parte.
    Niciunul dintre lucrurile astea nu fusese construit încă. Doamna-mesteacăn călătorise cu mine înapoi în timp din 1998; la fel şi cea care atârna deasupra apei. Dincolo de asta...
    - Unde sunt? am întrebat-o pe Doamna Galbenă şi felinarele japoneze aprobatoare. Apoi mi-a venit în gând o întrebare mai bună: Când sunt?
    Niciun răspuns.
    - E-un vis, nu? Sunt în pat şi visez.
    Undeva în năvodul sclipitor, scânteietor-auriu al lacului, un cufundar a ţipat. De două ori.
    Cântă o dată pentru da, de două pentru nu, mi-am spus.
    Nu-i un vis, Michael. Nu ştiu cu precizie ce-i - călătorie spirituală în timp, poate, dar nu-i un vis.
    - Chiar se întâmplă asta? am întrebat ziua şi, de undeva dintre copacii din spate, pe unde o cărare ce va ajunge să fie cunoscută sub numele de Stradela Patruzeci şi doi ducea la un drum prăfuit care va ajunge să fie cunoscut sub numele de Route 68, o cioară a croncănit. Numai o singură dată.
    M-am dus la mesteacănul ce atârna deasupra lacului, mi-am strecurat un braţ în jurul lui (gestul acesta mi-a adus aminte de cum îmi strecurasem braţele în jurul taliei lui Mattie, simţind rochia alunecându-i pe piele) şi m-am uitat în apă, dorindu-mi pe jumătate să-l văd pe băiatul înecat, pe jumătate temându-mă de asta. Nu era niciun băiat acolo, dar se afla ceva pe fundul apei, acolo unde fusese el, printre pietre şi rădăcini şi alge. Am strâns din ochi şi în clipa aceea vântul a murit puţin, împietrind tremurul apei. Era un baston, unul cu capul din aur. Un baston Boston Post.
    Înfăşurate în jurul lui într-o spirală ascendentă, cu capetele fluturând leneşe, se vedeau ceea ce păreau a fi două panglici - panglici albe de-un roşu aprins pe margini. Să-i văd bastonul lui Royce împodobit astfel m-a dus cu gândul la petrecerile de absolvire a liceului şi la bastonul pe care-l roteşte şeful de promoţie când îi duce pe absolvenţii îmbrăcaţi în robe la locurile lor. Acum înţelegeam de ce nu-mi răspunsese la telefon jigodia aia bătrână. Zilele în care Royce Merrill răspundea la telefon se terminaseră.
    Ştiam asta; mai ştiam şi că ajunsesem într-un timp când Royce nici măcar nu se născuse încă. Sara Tidwell era aici, o puteam vedea cum cântă, iar când se născuse Royce în 1903, Sara plecase deja de doi ani, ea şi întreaga ei familie Red-Top.
    - Du-te în jos, Moise, i-am spus bastonului înfăşurat în panglici din apă. Tărâmul Făgăduinţei ţi-e menit.
    Am pornit spre sunetul muzicii, înviorat de aerul rece şi de vântul înteţit. Acum auzeam şi voci, multe voci, discutând şi strigând şi râzând. Ridicându-se deasupra lor şi pompând ca un piston se auzea strigătul răguşit al unui dughenar: "Haideţi înăuntru, oameni buni, reepee-de, reepee-de, ree-pee-de! Toate-s înăuntru, dar tre' să veniţi reepee-de, spectacolul următor începe în zece minute! Haideţi s-o vedeţi pe Angelina, Femeia-Şarpe, tremură, se cutremură, o să vă vrăjească ochiul şi-o să vă fure inima, da' nu v-apropiaţi prea mult de ea, fiindcă muşcătura ei e otrăvită! Haideţi să-l vedeţi pe Hando, Băiatul cu Faţă de Câine, teroarea Mărilor din Sud! Haideţi să vedeţi Scheletul Uman! Să vedeţi Şopârla Umană, relicvă a unui timp uitat de Dumnezeu! Veniţi s-o vedeţi pe Femeia cu barbă şi pe toţi Marţienii Ucigaşi! Toate-s înăuntru, da, dom'le, aşa că veniţi reepee-de, reepee-de, ree-pee-de!
    Auzeam flaşneta cu aburi a caruselului şi dangătul clopotului din vârful stâlpului când cine ştie ce tăietor de lemne câştiga o jucărie din pluş pentru iubita lui. Îţi puteai da seama după strigătele feminine de încântare că dăduse cu ciocanul aproape destul de tare să scoată bila de pe şină. Auzeam pocnetele puştilor de calibru 22 de la galeria de tir, mugetul sforăitor al vacii câştigate de cine ştie cine... şi acum am început să simt aromele pe care le-am asociat cu bâlciurile de ţară încă din copilărie: aluat dulce prăjit, ceapă şi ardei iuţi la grătar, vată pe băţ, balegă, fân. Am început să umplu mai repede pe măsură ce zdrăngănitul chitarelor şi huruitul surd al contrabasurilor creşteau în intensitate. Inima mi-a schimbat viteza cu o treaptă mai sus.
    Urma să-i văd cântând, chiar urma să-i văd pe Sara and the Red-Tops cântând live pe scenă. Iar acesta nici măcar nu era cine ştie ce vis nebunesc, febril, în trei părţi. Lucrurile astea se întâmplau chiar acum, aşa că hai reepee-de, reepee-de, reepee-de.
    Casa Washburn (cea care pentru doamna M. va fi mereu casa Bricker) nu exista. În spatele locului unde va fi într-un sfârşit construită, mergând în sus pe panta abruptă pe partea de est a Străzii, se aflau nişte scări late din lemn. Îmi aminteau de cele care duceau în jos de la parcul de distracţie la plaja din Old Orchard. Aici, felinarele japoneze erau aprinse în pofida luminii puternice a zilei, iar muzica era mai tare ca oriunde. Sara cânta "Jimmy Crack Corn".
    Am urcat scările către râset şi către ţipete, către gălăgia celor de la Red-Tops şi a flaşnetei, către mirosul mâncării prăjite şi al animalelor de fermă. Deasupra capului scărilor se afla o arcadă din lemn pe care scria:
    BUN-VENIT LA BÂLCIUL FRYEBURG
    BUN-VENIT ÎN SECOLUL XX
    tipărit pe ea. Uitându-mă la ea, un băieţel în pantaloni scurţi şi o femeie îmbrăcată într-o bluză cu revere şi într-o fustă din pânză până la glezne au trecut pe sub arcadă, venind spre mine. Au licărit, au devenit străvezii. Preţ de-o clipă le-am putut vedea scheletele şi rânjetele osoase care se ascundeau sub feţele lor râzătoare. Încă o clipă, şi au dispărut. Doi fermieri - unul purtând o pălărie de pai, celălalt gesticulând expansiv cu un fluier făcut dintr-un ştiulete de porumb - au apărut pe partea cu Bâlciul a arcadei în exact aceeaşi manieră. În felul acesta am înţeles că există o barieră între Stradă şi Bâlci. Totuşi, nu credeam că e o barieră care să mă afecteze şi pe mine. Eu eram o excepţie.
    - Am dreptate? am întrebat. Pot să intru?
    Clopotul din vârful stâlpului Încearcă-ţi Puterea a scos un dangăt puternic şi limpede. Dăngăneşte o dată pentru da, de două pentru nu. Am continuat să urc scările.
    Acum puteam vedea roata Ferris rotindu-se pe spectrul cerului luminos, acea roată care se văzuse în fundalul fotografiei de formaţie din Zile din Dark Score a lui Osteen. Cadrul era din metal, dar gondolele vopsite în culori puternice erau făcute din lemn. Până la ea, asemeni unui culoar ce duce la altar, ducea un drum larg şi presărat cu rumeguş. Rumeguşul avea rolul lui; aproape toţi bărbaţii pe care i-am văzut mestecau tutun.
    Am făcut o pauză de o clipă în capul scărilor, încă pe partea cu lacul a arcadei.
    Mă temeam de ce mi se putea întâmpla dacă treceam pe sub ea. Mă temeam să nu mor sau să dispar, da, dar în mare parte mă temeam că nu voi mai putea să mă întorc pe unde am intrat, să fiu condamnat să petrec o eternitate ca vizitator al Bâlciului Fryeburg de la începutul secolului. Şi asta parcă era o poveste de Ray Bradbury, acum că mă gândeam mai bine.
    Într-un sfârşit, ceea ce m-a atras în cealaltă lume a fost Sara Tidwell. Trebuia s-o văd cu propriii mei ochi. Trebuia s-o aud cântând.
    Trebuia.
    Am simţit o furnicătură când am păşit sub arcadă şi am auzit un suspin în urechi, ca de milioane de voci, foarte îndepărtat. Un suspin de uşurare? De consternare? Nu-mi dădeam seama. Tot ce ştiam sigur era că a fi de partea cealaltă e altfel - ca diferenţa dintre a te uita printr-un geam şi chiar a fi dincolo de geam; diferenţa dintre a observa de pe margine şi a lua parte la acţiune.
    Culorile au sărit la mine ca nişte soldaţi postaţi în ambuscadă la momentul atacului. Mirosurile care fuseseră dulci şi evocatoare şi nostalgice pe partea cu lacul a arcadei erau acum dure şi sexy, proză în loc de poezie. Simţeam miros de cârnaţi consistenţi şi carne friptă şi aroma cuprinzătoare şi ambiguă a ciocolatei fierte. Doi copii care mâncau împreună dintr-un cornet din hârtie plin cu vată de zahăr au trecut pe lângă mine. Amândoi ţineau strâns în pumni batiste înnodate în care se afla puţinul mărunţiş pe care-l aveau de cheltuit.
    - Hei, copii! i-a strigat un dughenar îmbrăcat într-o cămaşă de-un albastru-închis.
    Purta jartiere pentru mâneci şi zâmbetul lui scotea la iveală un splendid dinte din aur.
    - Dacă răsturnaţi sticlele de lapte, câştigaţi un premiu! N-am avut niciun pierzător azi!
    Înainte, Red-Tops au început să cânte "Fishin Blues". Mi se păruse că puştiul din parcul din Castle Rock cântase binişor, dar versiunea asta îl făcea pe puşti să pară bătrân şi încet şi fără habar. Nu era drăguţ, aşa cum e o fotografie de epocă în care nişte doamne îşi ţin fustele ridicate până la genunchi, dansând o versiune simplificată a dansului căzăcesc, văzându-li-se partea de jos a chiloţilor cu mânecuţe. Nu era ceva ce Alan Lomax adunase alături de celelalte cântece folk ale lui, doar un alt fluture american prăfos dintr-un insectar plin de ochi; aceasta era o înjurătură cu destul dichis să nu-i bage pe toţi în închisoare. Sara Tidwell cânta despre un dans pervers, iar eu mi-am spus că fiecare fermier purtător de salopetă, de bocanci grei, de căciulă de pai, mestecător de tutun presat, cu bătături în palme, din faţa scenei, visa să şi-o tragă cu ea.
    Am pornit în direcţia aceea, conştient de vacile care mugeau şi de oile care behăiau din şoproanele-expoziţie - versiunea de Bâlci a Fermei Vesele din copilăria mea. Am trecut pe lângă galeria de tir şi pe lângă terenul unde se aruncă cercuri şi cel unde se dă cu banul; am trecut pe lângă o scenă pe care Servitoarele lui Angelina se mişcau într-un dans încet, şerpesc, cu mâinile împreunate, în vreme ce un tip cu turban pe cap şi cu cremă de ghete pe faţă sufla într-un flaut. Imaginea pictată pe pânza întinsă în spate sugera că Angelina - care putea fi văzută înăuntru pentru doar o zecime de dolar, vecine - le-ar face pe aceste două fete să pară nişte cizme vechi. Am trecut pe lângă intrarea în Galeria Ororilor, pe lângă groapa pentru prăjit porumb, pe lângă Casa Fantomelor, unde alte pânze înfăţişau nişte arătări ieşind prin ferestre sparte şi hornuri dărâmate.
    Totu-i moarte acolo înăuntru, mi-am spus... dar dinăuntru auzeam copii cât se poate de vii râzând şi ţipând când se loveau de tot soiul de lucruri în întuneric. Cei mai în vârstă dintre ei era foarte probabil că-şi furau sărutări. Am trecut pe lângă stâlpul Încearcă-ţi Puterea, unde gradaţiile care urcau până la clopotul de alamă din vârf erau jalonate CU COPILUL ARE NEVOIE DE BIBERON, FĂTĂLĂU, MAI ÎNCEARCĂ, FLĂCĂU, BĂRBAT ÎN TOATĂ FIREA şi, chiar sub clopotul însuşi, cu litere roşii: HERCULE!
    Stând în mijlocul unei mulţimi mici, un bărbat cu părul roşcat îşi scotea cămaşa, arătându-şi pieptul masiv, musculos. Un lucrător al bâlciului care fuma un trabuc îi întindea un ciocan. Am trecut pe lângă dugheana cu mătăsuri, pe lângă un cort în care oamenii şedeau pe nişte bănci şi jucau Bingo, pe lângă terenul de aruncat cu mingea de base-ball. Am trecut pe lângă toate şi de-abia dacă le-am observat. Eram pierdut în zonă, intrasem în transă. "Va trebuit să-l chem înapoi", îi spunea uneori Jo lui Harold când acesta suna, "Michael se află acum pe Tărâmul Marii Făcături". Numai că acum nimic nu mi se părea o invenţie, iar singurul lucru care mă interesa era scena de la poalele roţii Ferris. Pe ea se aflau opt oameni negri, poate zece.
    În faţa lor, cu chitara agăţată de gât, lovind-o cu degetele în timp ce cânta, se afla Sara Tidwell. Era în viaţă. Era în floarea vârstei. Şi-a aruncat capul pe spate şi a râs spre cerul de octombrie.
    Din starea aceasta de uluire m-a trezit un strigăt din spatele meu:
    - Aşteaptă, Mike! Aşteaptă!
    M-am întors şi am văzut-o pe Kyra fugind spre mine, ocolindu-i pe cei care se plimbau doar şi pe cei care jucau şi pe cei care se opriseră în loc şi se holbau în jur, genunchii ei grăsulii pompând. Purta o rochiţă marinărească, cu dungi roşii, şi o pălărie de pai pe care era prinsă o panglică de-un albastru marin. Într-o mână îl strângea pe Strickland şi, când a ajuns aproape de mine, s-a aruncat înainte fără teamă, ştiind că o voi prinde şi c-o voi arunca în aer. Aşa am făcut şi, când a dat să-i cadă pălăria am prins-o şi i-am aşezat-o la loc pe cap.
    - Eu ghidil pe plopliu meu fundaş, a spus şi a râs. Încă o dată.
    - Ajunge, am spus. Eşti un adevărat Mean Joe Green.
    Eu purtam o salopetă (un colţ al unei batiste spălăcite îmi ieşea din buzunarul de la piept) şi cizme de lucru murdare de balegă. M-am uitat la şosetele ei albe şi am observat că erau croşetate manual. Nu aveam să găsesc nicio etichetă mică şi discretă pe care să scrie Fabricat în Mexic sau Fabricat în China nici dacă aveam să-i iau jos pălăria din pai şi să mă uit înăuntrul ei. Pălăria asta fusese cel mai probabil Fabricată în Motton, de soţia cu mâini arse de soare şi cu încheieturi dureroase a cine ştie cărui fermier.
    - Ki, unde-i Mattie?
    - Acasă, cled. N-a putut veni.
    - Tu cum ai ajuns aici?
    - Am ulcat scălile. Au fost multe scăli. Al fi tlebuit să mă aştepţi. M-ai fi putut duce-n blaţe, ca înainte. Vleau să aud muzica.
    - Şi eu. Ştii cine cântă, Ki?
    - Da, a spus. Mămica lui Kito. Glăbeşte-te, leneşule!
    Am păşit spre scenă, spunându-mi că va trebui să stăm în spatele mulţimii, însă oamenii s-au dat la o parte să ne lase să trecem atunci când ne-am apropiat, eu ducând-o pe Kyra în braţe - simţindu-i greutatea ei minunată şi dulce, o micuţă Fată Gibson în rochiţă marinărească şi pălărie de pai împodobită cu o panglică. Braţul ei era încolăcit în jurul gâtului meu şi oamenii s-au despărţit în faţa noastră lăsându-ne să trecem, aşa cum s-a despărţit Marea Roşie în faţa lui Moise.
    Şi nici măcar nu s-au întors să ne vadă venind. Băteau din palme şi din picioare şi urlau împreună cu muzica, complet transfiguraţi. S-au dat la o parte inconştient, de parcă se manifestase cine ştie ce reacţie magnetică - al nostru pozitiv, al lor negativ.
    Puţinele femei din mulţime roşiseră în obraji, dar era limpede că se simţeau bine, una râzând atât de tare, că-i curgeau lacrimile în pârâiaşe pe obraji. Nu părea că are mai mult de douăzeci şi doi sau trei de ani. Kyra a arătat spre ea cu degetul şi a spus fără ocolişuri:
    - O ştii pe şefa lui Mattie de la bibliotecă? Aia-i buni a ei.
    Bunica lui Lindy Briggs, proaspătă ca o margaretă, mi-am spus. Sfinte Christoase.
    Cei de la Red-Tops erau împrăştiaţi pe scenă, sub falduri roşii, albe şi albastre de material pentru festonare, asemenea unei formaţii rock călătoare în timp. I-am recunoscut pe toţi din fotografia din cartea lui Edward Osteen. Bărbaţii purtau cămăşi albe, jartiere pentru mâneci, veste negre, pantaloni negri. Son Tidwell, în spatele scenei, purta melonul din fotografie. Sara, însă...
    - De ce-i îmblăcată tanti aia în lochia lui Mattie? m-a întrebat Kyra şi a început să tremure.
    - Nu ştiu, iubire. Nu-mi dau seama.
    Şi nici nu puteam bănui - era rochia albă, fără mâneci, pe care o purtase Mattie atunci în parc, sigur că era.
    Pe scenă, formaţia făcea ravagii cu o piesă instrumentală de recreere. Reginald "Son" Tidwell s-a dus la Sara, păşind încet, braţele văzându-i-se ca o ceaţă maro pe corzile şi pe gâtul chitarei lui, iar ea s-a întors cu faţa la el. Şi-au sprijinit frunţile una de cealaltă, ea râzând şi el serios; s-au uitat unul în ochii celuilalt şi s-au înfruntat în cântat, mulţimea ovaţionând şi bătând din palme, ceilalţi din formaţie râzând şi cântând la instrumente. Văzându-i împreună în felul acesta, mi-am dat seama că avusesem dreptate: erau frate şi soră. Asemănarea era prea puternică să n-o observi sau să n-o înţelegi. Dar mai mult m-am uitat la felul în care şoldurile şi fundul ei se mişcau sub rochia aceea albă. Poate că eu şi cu Kyra eram îmbrăcaţi în haine de la începutul secolului, însă Sara era cât se poate de modernă în vestimentaţie. Niciun chilot cu mânecuţe pentru ea, niciun jupon, niciun ciorap din bumbac. Nimeni nu părea să observe că purta o rochie care se oprea deasupra genunchilor - că era aproape goală, judecând după standardele vremii aceleia. Şi sub rochia lui Mattie, purta probabil articole de genul celor pe care oamenii aceştia nu le văzuseră niciodată: un sutien din lycra şi chiloţi tanga din nailon. Dacă mi-aş aşeza palmele pe mijlocul ei, rochia ar aluneca nu pe un corset neprimitor, ci pe pielea goală şi catifelată. O piele maronie, nu albă.
    Ce vrei, dulceaţă?
    Sara s-a depărtat de Son, scuturând din fundul ei neîngrădit, neconstrâns şi râzând. A mers în pas vioi înapoi unde era el şi s-a întors spre mulţime când formaţia cânta iarăşi tema principală. A cântat următoarea strofa uitându-se direct la mine:
    "Înainte să-ncepi să pescuieşti ai face bine undiţa să-ţi pregăteşti.
    Am zis: înainte să-ncepi să pescuieşti, dulceaţă, ai face bine undiţa să-ţi pregăteşti.
    Eu te trag de a ta, dulceaţă, şi-ai face bine să tragi şi tu de a mea."
    Mulţimea a strigat de fericire. În braţele mele, Kyra tremura mai tare ca niciodată.
    - Mi-e fiică, Mike, a spus. Nu-mi place de tanti aia. E-o tanti fioloasă. I-a fulat lochia lui Mattie. Vleau să melg acasă.
    A fost ca şi când ar fi auzit-o Sara, chiar şi peste larma muzicii. Capul i s-a dat pe spate, buzele i s-au tras înapoi şi a râs spre cer. Dinţii ei erau mari şi galbeni. Arătau ca dinţii unui animal înfometat şi am ajuns la hotărârea că sunt de acord cu Kyra: era o tanti fioloasă.
    - Bine, iubire, am murmurat în urechea ei. Plecăm de-aici.
    Dar, înainte să mă pot mişca, senzaţia acelei femei - nu ştiu cum altfel să mă exprim - m-a năpădit şi m-a ţinut în loc. Atunci am înţeles ce trecuse în grabă pe lângă mine în bucătărie să împrăştie literele care formau CARLADEAN; era acelaşi fior. A fost aproape ca şi când ai identifica o persoană după zgomotul paşilor.
    A dus formaţia la tema principală din nou, apoi la o altă strofă. Una pe care, însă, n-aveai cum s-o găseşti în vreo versiune scrisă a cântecului:
    "N-am s-o rănesc, dulceaţă, nici pentru toate comorile din lume.
    Am zis: n-am să-ţi rănesc copila, nici să-mi dai diamante şi perle.
    Numai un bastard cu suflet negru
    Îndrăzneşte s-atingă fetiţa asta."
    Oamenii au strigat ca şi când era cel mai comic lucru pe care-l auziseră vreodată, însă Kyra a început să plângă. Sara a văzut asta şi şi-a scos sânii în faţă - nişte sâni cu mult mai mari ca ai lui Mattie - şi i-a scuturat spre ea, râzând în acelaşi timp cu râsetul ei specific. Gestul acesta a avut o răceală parodică... dar şi o goliciune. O tristeţe. Şi totuşi, n-am simţit nici urmă de compasiune din partea ei. Era ca şi când i-ar fi fost scoasă inima din piept cu un fier înroşit în foc, iar tristeţea care a rămas nu era decât o altă fantomă, amintirea dragostei bântuind oasele urii.
    Şi cât de reci păreau dinţii ei dezgoliţi de râs.
    Sara şi-a ridicat braţele deasupra capului şi, de data aceasta, a început să tremure din tot corpul, de parcă mi-ar fi citit gândurile şi le-ar fi luat peste picior. Întocmai precum jeleul pe-o farfurie, după cum se exprimă un alt cântec vechi. Umbra ei s-a unduit pe pânza din spate, care întruchipa oraşul Fryeburg şi, uitându-mă la ea, mi-am dat seama că am descoperit Arătarea din visele mele cu Manderley. Era Sara. Sara era Arătarea şi ea fusese de fiecare dată.
    Nu, Mike. Aproape ai nimerit-o, dar nu-i asta.
    Fie c-o nimerisem, fie că nu, îmi ajunsese. M-am întors, aşezându-mi mâna pe spatele capului lui Ki şi presându-i faţa pe pieptul meu. Amândouă braţele ei erau acum în jurul gâtului meu, strângându-mă cu o forţă panicată.
    Mi-am spus că va trebui să-mi croiesc cu forţa drum prin mulţime - mă lăsaseră să intru cât se poate de uşor, dar s-ar putea să fie mai puţin dispuşi să mă lase să ies.
    Nu vă puneţi cu mine, băieţi, am gândit. Nu-i de bine dacă vreţi să faceţi asta.
    Şi n-au facut-o. Pe scenă, Son Tidwell dusese formaţia de la nota mi la sol, cineva a început să scuture o tamburină, iar Sara a trecut de la "Fishin Blues" la "Dog My Cats" fără să facă vreo pauză. Aici, în faţa scenei şi mai jos de ea, mulţimea s-a dat în lături încă o dată dinaintea mea şi a fetiţei, fără să se uite la noi şi fără să rateze o bătaie din mâinile lor umflate de muncă. Un bărbat cu o pată de culoarea vinului roşu pe-o parte a feţei şi-a deschis gura - la vârsta de douăzeci de ani îi lipseau deja jumătate dintre dinţi - şi-a urlat "Iii-HA!", pe lângă un bol înmuiat de tutun. Era Buddy Jellison de la Village Cafe, mi-am dat eu seama... Buddy Jellison cu vârsta redusă magic de la şaizeci şi opt la optsprezece ani. Apoi mi-am dat seama că părul avea o altă culoare - castaniu deschis în loc de negru (deşi se apropia de şaptezeci de ani şi şi-i arăta în toate celelalte feluri posibile, Bud nu avea nici măcar un singur fir de păr alb în cap). Acesta era bunicul lui Buddy, poate chiar străbunicul. Oricum ar fi fost, nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. Nu voiam decât să plec de-aici.
    - Scuză-mă, am spus, trecând pe lângă el şi atingându-l uşor.
    - Nu avem nici un beţiv notoriu aici, fiu de curvă băgăcios ce eşti, a spus, fără să se uite măcar o clipă la mine şi fără să înceteze măcar o clipă să bată din palmă. Facem toţi cu rândul.
    E totuşi un vis, mi-am spus. E un vis şi asta e dovada.
    Însă mirosul de tutun din respiraţia lui nu era un vis, mirosul mulţimii nu era un vis, iar greutatea copilului speriat din braţele mele nu era nici ea un vis. Cămaşa mi se încinsese şi era udă acolo unde stătea ea cu faţa. Plângea.
    - Hei, irlandezule! a strigat Sara de pe scenă, iar vocea ei a semănat atât de tare cu a lui Jo, că aproape am ţipat.
    Voia să mă întorc din drum - îi simţeam dorinţa trăgându-mă de obraz asemenea unor degete -, dar nu voiam să fac asta.
    Am ocolit trei fermieri care-şi treceau din mână în mână o sticlă din ceramică şi apoi am scăpat din mulţime. În faţa mea se întindea strada principală, la fel de largă ca Fifth Avenue, şi la capătul ei se aflau arcada, scările, Strada, lacul. Casa mea. Dacă reuşeam să ajung la Stradă, eram în siguranţa. Eram convins de asta.
    - Aproape c-am terminat, irlandezule! a urlat Sara după mine. Părea furioasă, dar nu destul de furioasă să nu râdă. O să primeşti ce vrei, dulceaţă, toată alinarea de care ai nevoie, dar tre' să mă laşi să-mi termin eu treaba întâi. M-auzi, băiete? Păstrează distanţa! Ascultă ce-ţi zic!
    Am început să grăbesc pasul pe unde venisem, mângâind-o pe Ki pe cap, ţinându-i încă faţa apăsată pe cămaşa mea. Pălăria de pai i-a căzut şi, când am întins mâna s-o prind, n-am reuşit s-o apuc decât de panglică, iar aceasta s-a desprins de pe bor. Nu conta. Trebuia să plecăm de aici.
    La stânga noastră se afla locul de aruncat cu mingea de base-ball şi un băieţel striga "Willy-a aruncat-o dincolo de gard, mami! Willy-a aruncat-o dincolo de gard!" cu o regularitate monotonă, zgârietoare pe creieri. Am trecut de Bingo, unde o femeie a urlat că al ei e curcanul, pe Dumnezeu, fiecare număr era acoperit cu un nasture şi câştigase curcanul. Deasupra noastră, soarele a intrat după un nor şi ziua s-a şters.
    Umbrele ne-au dispărut. Arcada din capătul drumului se apropia de noi cu o încetineală înnebunitoare.
    - N-am ajuns încă acasă? aproape că a plâns Ki. Vleau acasă, Mike, du-mă te log acasă la mami.
    - Te duc, am spus. Totul o să fie bine.
    Treceam pe lângă stâlpul Încearcă-ţi Puterea, unde tânărul cu păr roşcat îşi îmbrăca la loc cămaşa. S-a uitat la mine cu o antipatie indiferentă - cu neîncrederea instinctuală a unui nativ faţă de un intrus, poate - şi mi-am dat seama că-l cunosc şi pe el. Va avea un nepot pe nume Dickie care va deţine, spre sfârşitul secolului în onoarea căruia se organizase bâlciul acesta, Garajul Bun la Toate de pe Route 68.
    O femeie care ieşea din dugheana mătăsurilor s-a oprit şi a arătat cu degetul spre mine. În aceeaşi clipă, buza de sus i s-a ridicat într-un mârâit de câine. Cunoşteam şi chipul acela. De unde? De undeva din jurul oraşului. Nu avea importanţă, şi n-aş fi vrut să ştiu nici măcar dacă ar fi avut vreuna.
    - N-al fi tlebuit să venim aici, s-a plâns Ki.
    - Ştiu ce simţi, am spus. Dar nu cred că am avut de ales, iubire. Noi...
    Au ieşit din Galeria Ororilor, de la optsprezece metri distanţă, poate. I-am văzut şi m-am oprit. Erau şapte de toţi, şapte bărbaţi cu pasul mare îmbrăcaţi în haine de tăietori de lemne, însă patru nu meritau puşi la socoteală - aceştia arătau şterşi şi albi şi fantomatici. Erau nişte tipi bolnavi, poate chiar nişte tipi morţi şi nu erau mai periculoşi ca nişte tipi dintr-un daghereotip. Ceilalţi trei, însă, erau reali. La fel de reali cât erau şi toate celelalte lucruri de aici, în orice caz. Conducătorul era un bărbat bătrân purtând cascheta de-un albastru spălăcit de la un costum al Armatei Unioniste. S-a uitat la mine cu nişte ochi pe care-i cunoşteam. Ochi pe care-i văzusem măsurându-mă pe deasupra unei măşti de oxigen.
    - Mike? De ce ne-am oplit?
    - E-n regulă, Ki. Ţine-ţi doar capul jos. Nu-i decât un vis. O să te trezeşti dimineaţă la tine-n pat.
    - Bine.
    Indivizii s-au împrăştiat de-a latul drumului, mână lângă mână, cizmă lângă cizmă, blocându-ne drumul de întoarcere la arcadă şi la Stradă. Bătrânul Caschetă-Albastră era în mijloc. Cei de la stânga şi dreapta lui erau mai tineri, unii poate chiar de jumătate de secol. Doi dintre cei palizi, cei aproape-dar-nu-încă trecuţi de pârleaz, stăteau unul lângă celălalt la dreapta bătrânului şi m-am întrebat dacă n-aş putea pătrunde prin partea aceasta de cordon uman. Mi-am spus că nu sunt făcuţi din mai multă carne ca arătarea care bătuse în izolaţia pereţilor din pivniţă... dar dacă mă înşelam?
    - Dă-o-ncoace, fiule, a spus bătrânul.
    Vocea lui era şuierătoare şi implacabilă. A întins mâinile. Era Max Devore, se întorsese, căuta să capete custodia chiar şi după moarte. Şi totuşi nu era el. Ştiam că nu e. Planurile feţei acestui bărbat erau uşor diferite, obrajii erau mai supţi, ochii de-un albastru mai luminos.
    - Cum rămâne cu mine? am strigat spre el, accentuând puternic ultimul cuvânt şi, în faţa dughenei Angelinei, bărbatul cu turban (un hindus care probabil că se trăgea din Sandusky, Ohio) şi-a lăsat flautul deoparte şi a rămas pur şi simplu să se uite.
    Fetele-şarpe s-au oprit din dans şi s-au uitat şi ele, strecurându-şi braţele una după mijlocul celeilalte şi trăgându-se la un loc ca pentru a-şi oferi sprijin reciproc.
    - Cum rămâne cu mine, Devore? Dacă străbunicii noştri s-au căcat în aceeaşi hazna, atunci cum rămâne cu mine?
    - Nu-s aici să-ţi răspund ţie la-ntrebări. Dă-o-ncoace.
    - O iau eu, Jared, a spus unul dintre bărbaţii tineri, unul dintre aceia care erau într-adevăr prezenţi.
    S-a uitat la Devore cu un soi de zel linguşitor care m-a îngreţoşat, în mare parte pentru că ştiam cine este: tatăl lui Bill Dean. Un bărbat care ajunsese să fie unul dintre cei mai respectaţi bătrâni din Castle Rock mai lipsea puţin şi-i lingea cizmele lui Devore.
    Nu-l judeca prea dur, a şoptit Jo. Nu-l judeca prea dur pe nici unul dintre ei. Erau foarte tineri.
    - Nu tre' să faci nimic, a spus Devore.
    Vocea lui şuierătoare era iritantă; Fred Dean a părut descumpănit.
    - O să mi-o dea singur. Şi dacă n-o s-o facă, o să i-o luăm împreună.
    M-am uitat la primul bărbat din partea stângă, al treilea dintre cei care păreau complet reali, complet prezenţi. Eu eram acela? Nu semăna cu mine. Era ceva ce mi se părea familiar la faţa lui, dar...
    - Dă-o-ncoace, irlandezule, a spus Devore. Ultima şansă.
    - Nu.
    Devore a aprobat din cap ca şi când exact la asta se aşteptase.
    - Atunci o s-o luăm cu forţa. Trebuie să se termine şi treaba asta. Haideţi, băieţi.
    Au pornit spre mine şi, făcând asta, mi-am dat seama de cine-mi amintea cel din capăt, cel încălţat în cizme bătucite de la căţăratul în copaci şi îmbrăcat în pantaloni din flanelă de tăietor de lemne: de Kenny Auster, al cărui ciobănesc va mânca prăjituri până ce va exploda. Kenny Auster, al cărui frate mai mic fusese înecat sub pompă de tatăl lor.
    M-am uitat în urmă. The Red-Tops încă mai cântau. Sara râdea, scutura din şolduri cu mâinile ridicate spre cer, iar mulţimea încă bloca partea de est a drumului. În direcţia aia oricum nu puteam merge. Dacă mergeam într-acolo, ajungeam să cresc o fetiţă de unul singur în primii ani ai secolului douăzeci, încercând să-mi câştig existenţa scriind pamflete şi romane ieftine. Poate că n-ar fi fost chiar atât de rău... dar, la kilometri şi ani depărtare de aici, era o femeie căreia-i va fi dor de ea. Căreia-i va fi dor, poate, de amândoi.
    M-am întors şi am văzut că urmăritorii aproape mă ajunseseră. Unii dintre ei mai prezenţi decât ceilalţi, mai însufleţiţi, însă cu toţii morţi. Cu toţii blestemaţi. M-am uitat la bărbatul cu păr de câlţi printre ai cărui descendenţi se va număra şi Kenny Auster şi l-am întrebat:
    - Ce ai făcut? Pentru numele lui Christos, ce aţi făcut, oameni buni?
    A întins mâinile în faţă.
    - Dă-o-ncoace, irlandezule. Asta-i tot ce tu tre' să faci. Tu şi cu femeia puteţi avea alţii. Atâţia câţi o să poftiţi. E tânără, o să-i scoată din ea ca sâmburii de pepene.
    Eram hipnotizat, şi ne-ar fi prins dacă n-ar fi fost Kyra.
    - Ce se întâmplă? a strigat ea cu gura presată pe cămaşa mea. Miloase ceva! Miloase ceva atât de lău! Oh, Mike, fă-l să se-oplească!
    Şi mi-am dat seama că şi eu simt mirosul. Carne stricată şi emanaţii de mlaştină. Piele plesnită şi măruntaie fierte. Devore era cel mai viu dintre toţi, împrăştiind aceeaşi atracţie brută, dar puternică, pe care o simţisem în preajma strănepotului său, însă era şi el la fel de mort ca toţi ceilalţi: apropiindu-se de mine am văzut insectele minuscule care se hrăneau în nările şi la colţurile rozalii ale ochilor lui.
    Totu-i moarte aici jos, mi-am spus. Nu mi-a spus asta oare chiar propria mea soţie?
    Şi-au întins mâinile tenebroase înainte, mai întâi s-o atingă pe Ki şi apoi s-o ia.
    Am făcut un pas în spate, m-am uitat la dreapta şi am văzut alte fantome - unele ieşind prin ferestre sparte, altele alunecând prin hornuri din cărămidă. Ţinând-o pe Kyra în braţe, am fugit către Casa Fantomelor.
    - Prindeţi-l! a urlat Jared Devore, uluit. Prindeţi-l, băieţi! Prindeţi derbedeu'! Blestemăţie!
    Am urcat în pas alert scările din lemn, vag conştient că se freacă ceva moale de obrazul meu - căţeluşul din pluş al lui Ki, încă strâns puternic întruna dintre mâinile ei. Am vrut să mă uit în spate să văd cât de mult se apropiaseră, dar nu am îndrăznit! Dacă mă împiedicam...
    - Hei! a mugit femeia de la ghişeul cu bilete.
    Avea nori de păr ghimbiriu, machiaj ce părea aplicat cu o mistrie de grădinărit şi nu semăna, din fericire, cu nimeni cunoscut. Nu era decât o lucrătoare la bâlci, aflată doar în trecere prin locul ăsta peste care se lăsase noaptea. Ce noroc pe ea.
    - Hei, domnule, tre' să cumpăraţi un bilet!
    - N-am timp, doamnă, n-am timp.
    - Opriţi-l! a strigat Devore. E-un derbedeu nenorocit, un hoţ! Aia din braţe nu-i copila lui! Opriţi-l!
    Însă nimeni nu m-a oprit şi am intrat într-o grabă cu Ki în braţe în întunericul Casei Fantomelor.

                                                                        2.

                                         Dincolo de intrare se afla un pasaj de trecere atât de îngust, că a trebuit să mă întorc pe-o parte ca sa pot coborî prin el. Ochi fosforescenţi sclipeau spre noi din beznă. În faţă se auzea din ce în ce mai tare un huruit lemnos, un sunet împrăştiat dincolo de care se auzea un zăngănit de lanţ. În spatele nostru se auzea tunetul împiedicat al bocancilor cu ţinte, de tăietori de lemne, urcând în grabă scările de afară.
    Femeia cu păr ghimbiriu striga la ei acum, le spunea că, dacă sparg ceva înăuntru, vor trebui să tragă ponoasele.
    - Auziţi ce vă zic, ţărănoi blestemaţi! a strigat ea. Locu' ăla-i pentru copii, nu pentru ăi ca voi!
    Huruitul era chiar înaintea noastră. Se învârtea ceva. La început, nu mi-am putut da seama ce era.
    - Lasă-mă jos, Mike!
    Kyra părea profund mişcată.
    - Vleau să melg singulă!
    Am aşezat-o jos, apoi m-am uitat agitat în spate, peste umăr. Lumina puternică de la intrare era închisă de corpurile lor care încercau să se îndese prin pasaj.
    - Nerozilor! a ţipat Devore. Nu toţi deodată! Iisuse milostive!
    S-a auzit o trosnitură şi cineva a strigat. M-am uitat în faţă chiar la timp s-o văd pe Kyra ţâşnind prin butoiul care se rostogolea, ţinându-şi braţele depărtate pentru a-şi păstra echilibrul. Incredibil, râdea.
    Am urmat-o, am ajuns până la jumătatea drumului, apoi am căzut cu un bufnet.
    - Hopa! a spus Kyra din partea cealaltă, apoi a chicotit când am încercat să mă ridic, am căzut din nou şi-am fost rostogolit înapoi. Batista mi-a căzut din buzunarul de la piept. O pungă de bomboane cu gust de voronic a căzut dintr-altul. Am încercat să mă uit în urmă, să văd dacă reuşiseră să se înţeleagă şi dacă veneau. Când am făcut asta, butoiul m-a proiectat într-un alt salt neaşteptat şi periculos. Acum ştiam cum se simt hainele într-o maşină de spălat.
    M-am târât până la capătul butoiului, m-am ridicat în picioare, am luat-o pe Ki de mână şi am lăsat-o să mă ducă mai adânc în Casa Fantomelor. Făcuserăm poate zece paşi înainte ca albul să înflorească în jurul ei aidoma unei lalele şi ea să ţipe. Un animal - ceva ce semăna cu o pisică imensă - a sâsâit puternic. Adrenalina mi s-a vărsat în sânge şi aproape că era s-o salt înapoi în braţe când s-a mai auzit o dată sâsâitul. Am simţit aerul cald în jurul gleznelor mele, iar rochiţa lui Ki s-a umflat în formă de clopot în jurul picioarelor ei. De data aceasta a râs în loc să ţipe.
    - Du-te, Ki! am şoptit. Repede.
    Ne-am continuat drumul, lăsând supapa pentru aburi în urmă. A urmat un coridor cu oglinzi, în care ne-am reflectat mai întâi în chip de pitici îndesaţi şi apoi în chip de ectomorfi deşiraţi, cu trăsături lungi şi albe de vampir. A trebuit s-o împing iarăşi de la spate pe Kyra; voia să se strâmbe la reflexii. În urma noastră, am auzit tăietorii de lemne cum înjură, încercând să se înţeleagă cine să treacă primul prin butoi.
    Îl auzeam înjurând şi pe Devore, însă el nu mai părea acum atât de... ei bine, atât de eminent.
    Am dat de-o prăjină, care ne-a proiectat pe o pernă mare din pânză. Aceasta a scos un sunet prelung de beşină când am aterizat pe ea, iar Ki a râs până ce noi lacrimi au început să-i curgă pe obraji, rostogolindu-se peste tot şi dând din picioare de fericire. Am prins-o de la subsuoară şi am ridicat-o.
    - Nu-l ghidila pe plopliu tău fundaş, a spus, apoi a râs iarăşi. Teama ei părea să fi dispărut în întregime.
    Am mai străbătut un coridor îngust. Mirosea a pin proaspăt de la lemnul din care fusese construit. În spatele unuia dintre pereţii aceştia, două "fantome" zăngăneau nişte lanţuri la fel de mecanic ca şi nişte oameni care lucrează la linia de asamblare într-o fabrică de încălţăminte, discutând despre unde-şi vor duce fetele în seara aceea şi cine o să aducă nişte "motor cu ochi roşii", orice ar fi însemnat asta. Nu mai auzeam pe nimeni în urmă. Kyra conducea încrezătoare, una dintre mâinile ei mici ţinând una dintre mâinile mele mari, trăgându-mă după ea. Când am ajuns la o uşă pictată cu nişte flăcări sclipitoare şi însemnată cu PE AICI SPRE HADES, am împins-o absolut fără nicio ezitare. Aici, pasajul era tapetat cu mică roşie, făcându-l să semene cu o boltă cerească, împrăştiind o strălucire roşietică pe care o găseam mult prea plăcută pentru Hades.
    Am continuat să mergem foarte multă vreme, iar eu mi-am dat seama că nu mai pot auzi flaşneta, bong!-ul acela puternic al clopotului de la Încearcă-ţi Puterea sau pe Sara and the Red-Tops. Şi nici nu mă surprindea asta prea tare. Trebuie să fi mers o jumătate de kilometru. Cum de putea fi o Casă a Fantomelor de bâlci atât de mare?
    Am ajuns atunci la trei uşi, una la stânga, una la dreapta şi una plasată la capătul coridorului. Pe una era pictată o tricicletă mică şi roşie. Pe uşa din faţa ei se afla o maşină de scris IBM verde. Desenul de pe uşa din capăt părea cumva mai vechi - şters şi anacronic. Arăta o sanie pentru copii.
    Aia-i a lui Scooter Larribee, mi-am spus. Aia-i cea pe care-a furat-o Devore.
    Pielea de găină mi-a apărut imediat pe braţe şi pe spate.
    - Ei, a spus Kyra veselă, aicea-s jucăliile noastle.
    L-a ridicat pe Strickland, probabil ca să poată vedea tricicleta roşie.
    - Mda, am spus. Aşa cred.
    - Mulţumesc că m-ai luat de-acolo, a spus ea. Ăia elau nişte oameni fioloşi, da' mi-a plăcut casa cu stafii. Somnic uşol. Stricken îţi spune somnic uşol şi el.
    Şi de data aceasta a părut ceva exotic - şi -, ca şi când era cuvântul vietnamez pentru fericire sublimă.
    Înainte să pot spune ceva, ea împinsese deja uşa cu tricicleta pe ea şi a păşit înăuntru. S-a închis în urma ei şi, în acest timp, am văzut panglica de la pălăria ei. Atârna din buzunarul de la piept al salopetei pe care o purtam. M-am uitat la ea pentru o clipă, apoi am încercat clanţa uşii pe care tocmai intrase ea. N-a vrut să se răsucească şi, când am lovit cu mâna în lemnul ei, mi s-a părut că lovesc un soi de metal dur şi incredibil de dens. Am făcut un pas în spate, apoi mi-am întors capul în direcţia din care veniserăm. Nu era nimic. Tăcere totală.
    Aicea-i între-timpul, mi-am spus. Când oamenii vorbesc despre "scăpatul printre crăpături", la asta se referă. Asta-i locul unde se duc de fapt.
    Ai face bine s-o iei şi tu din loc, mi-a spus Jo. Dacă nu vrei să te găseşti prins în capcană aici, poate pentru totdeauna, ai face bine s-o iei şi tu din loc.
    Am încercat clanţa uşii cu maşina de scris pictată pe ea. S-a rotit cu uşurinţă. În spatele ei era un alt coridor îngust - alţi pereţi din lemn şi din nou mirosul dulce de pin. Nu voiam să intru acolo, ceva legat de el mă făcea să mă gândesc la un sicriu lung, dar nu aveam ce altceva să fac, unde altundeva să merg. Am intrat şi uşa s-a trântit brusc în urma mea.
    Christoase, mi-am spus. Sunt în întuneric, într-un loc închis... e timpul pentru unul dintre atacurile faimoase pretutindeni ale lui Michael Noonan.
    Dar nicio chingă nu s-a prins peste pieptul meu şi, chiar dacă ritmul cardiac îmi era ridicat şi muşchii încă-mi erau stimulaţi de adrenalină, eu deţineam controlul. De asemenea, mi-am dat seama, nu era complet întuneric. Vedeam numai puţin, dar destul să întrevăd pereţii şi podeaua din scânduri. Mi-am înfăşurat la încheietura mâinii panglica de culoare albastră-închis de la pălăria lui Ki, am prins un capăt dedesubt ca să nu se desfacă. Apoi am pornit la drum.
    Am mers multă vreme, coridorul cotind când la dreapta, când la stânga, parcă la întâmplare. Mă simţeam ca un microb călătorind prin intestin. Într-un sfârşit, am ajuns la două uşi din lemn, arcuite. Am rămas locului în faţa lor, întrebându-mă care era alegerea corectă şi mi-am dat seama că prin cea din stânga auzeam vag clinchetul clopoţelului lui Bunter. Am mers pe acolo şi, avansând, clopoţelul se auzea din ce în ce mai tare. La un anumit moment, clinchetului de clopoţel i s-a alăturat murmurul tunetului. Răcoarea de toamnă dispăruse din aer şi era iarăşi cald - o toropeală. M-am uitat în jos şi am văzut că halatul şi cizmele de lucru masive dispăruseră. Purtam lenjerie termică şi şosete gâdilitoare.
    Am mai ajuns de două ori la câte o răspântie şi de fiecare dată am ales intrarea dincolo de care auzeam sunând clopoţelul lui Bunter. Stând în faţa celei de-a doua perechi de uşi, am auzit o voce venind din întuneric spunând destul de inteligibil: "Nu, soţia preşedintelui n-a fost lovită. Pe ciorapi e sângele lui."
    Am mers mai departe, apoi m-am oprit, când mi-am dat seama că labele picioarelor şi gleznele nu mă mai gâdilau, că pulpele nu-mi mai transpirau în izmene. Purtam boxerii în care dormeam de obicei. Am ridicat privirea şi am observat că mă aflu în sufrageria mea, că-mi croiesc cu grijă drum printre mobile, aşa cum faci pe întuneric, când te străduieşti cât de tare poţi să nu-ţi loveşti prostul ăla de deget mare.
    Vedeam puţin mai bine; prin ferestre intra o lumină vag lăptoasă. Am ajuns la tejgheaua care desparte sufrageria de bucătărie şi m-am uitat peste ea la ceasul-pisică.
    Era cinci şi cinci minute.
    M-am dus la chiuvetă şi am deschis robinetul. Când am întins mâna după un pahar, am observat că la încheietura mâinii încă mai purtam panglica de la pălăria de pai a lui Ki. Am desfăşurat-o şi am aşezat-o pe tejghea între filtrul de cafea şi televizorul de bucătărie.
    Apoi mi-am turnat nişte apă rece, am băut-o şi mi-am croit cu atenţie drum pe coridorul aripii de nord în strălucirea galben-palidă a luminii de veghe din baie. M-am uşurat (uuulinat, am auzit-o pe Kyra spunând), apoi am intrat în dormitor.
    Cearşafurile erau şifonate, însă patul nu avea aspectul orgiastic din dimineaţa de după visul cu Sara, Mattie şi Jo. De ce să-l aibă? Coborâsem din el şi făcusem o scurtă plimbare prin somn. Un vis extrem de viu cu Bâlciul Fryeburg. Numai că asta era o prostie, şi nu doar pentru că aveam panglica albastră din mătase de la pălăria lui Ki. Nimic legat de el nu avea ceva din senzaţiile pe ţi le lasă visele când te trezeşti, cele în care ceea ce-a părut plauzibil devine imediat ridicol şi toate culorile - atât cele distincte, cât şi cele ubicue - dispar pe dată. Mi-am dus mâinile la faţă, mi le-am făcut căuş peste nas şi am inspirat adânc. Pin. Când m-am uitat, am văzut chiar şi o pată mică de răşină pe unul dintre degetele mici.
    M-am aşezat pe pat, m-am gândit să dictez cele ce tocmai mi se întâmplaseră, în Memo-Scriber, după care m-am aruncat în schimb pe perne. Eram atât de obosit.
    Tunetul a huruit. Am închis ochii, am început să plutesc şi apoi un ţipăt a străbătut casa. A fost la fel de ascuţit ca şi gâtul unei sticle sparte. M-am ridicat în capul oaselor cu un strigăt, prinzându-mă cu mâinile de piept.
    Jo fusese. N-o auzisem niciodată ţipând în felul acela în anii petrecuţi împreună, dar ştiam chiar şi aşa că ea fusese.
    - Nu-i mai face niciun rău! am strigat dintr-o dată în întuneric. Oricine ai fi, te rog nu-i mai face niciun rău!
    A strigat din nou, ca şi când cineva cu un cuţit, un cleşte sau cu un vătrai încins găsea o plăcere maliţioasă în a nu-mi face pe plac. A părut că vine de la distanţă de data aceasta, iar al treilea strigăt al ei, chiar dacă la fel de agonic ca şi primele două, a venit şi mai de departe. Se estompau, aşa cum se estompase şi plânsetul băieţelului.
    A mai răzbătut din întuneric un al patrulea strigăt, apoi casa a căzut în tăcere.
    Fără suflu, casa respira în jurul meu. Era vie în căldura înconjurătoare, era conştientă în sunetul slab al tunetelor din zori.

                                    CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI DOI
                                                             1.

                        Am reuşit într-un sfârşit să intru în zona de creaţie, dar n-am putut face nimic odată ajuns acolo. Ţin un carneţel la-ndemână pentru notiţe - liste cu personaje, trimiteri la diverse pagini, cronologii - şi mi-am făcut puţin de lucru cu el, însă foaia de hârtie din IBM a rămas albă. N-am avut parte de bătăi bubuitoare de inimă, de ochi pulsatori sau de deficienţe respiratorii - n-am avut un atac de panică - altfel spus -, dar n-am avut parte nici de scris. Andy Drake, John Shackleford, Ray Garraty, frumoasa Regina Whiting... au stat toţi cu spatele la mine, refuzând să vorbească sau să se mişte. Manuscrisul şedea în locul lui obişnuit la stânga maşinii de scris, paginile fiind ţinute în loc de-o bucată frumoasă de cuarţ pe care o găsisem pe stradelă, însă nimic nu se întâmpla. Zero împuşcat.
    Am recunoscut o ironie în această situaţie, poate chiar o morală. Ani la rândul am evitat problemele lumii reale, evadând în diferite Narnii ale imaginaţiei mele. Acum, lumea reală se umpluse de tufişuri uluitoare, în unele dintre ele erau tot soiul de arătări cu dinţi, iar şifonierul din spatele meu era închis.
    Kyra, scrisesem eu, încadrându-i numele într-un chenar ondulat care trebuia să reprezinte un trandafir. Sub el desenasem o felie de pâine cu o beretă aşezată strâmb pe coaja de sus. Conceptul lui Noonan de pâine prăjită. Literele L. B. erau împrejmuite cu bucle. Tricoul avea imprimat pe el o raţă schematică. Sub aceasta scrisesem MAC MAC.
    Sub MAC MAC scrisesem Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage". Într-un alt loc al paginii scrisesem Dean, Auster şi Devore. Aceştia erau cei care-mi păruseră cei mai prezenţi, cei mai periculoşi. Fiindcă aveau descendenţi? Cu siguranţă însă că toţi cei şapte trebuie să aibă, nu? În zilele alea majoritatea familiilor erau nişte clanuri. Cu mine cum rămâne? întrebasem, dar Devore nu voise să-mi spună.
    La ora nouă treizeci într-o dimineaţă ameţitor de caldă de duminică, nu mi se mai părea a fi un vis. Lucru care ce însemna mai exact? Că fuseseră nişte viziuni? O călătorie în timp? Şi dacă o astfel de călătorie avea un scop, care era acesta? Care era mesajul şi cine încerca să-l trimită? Mi-am amintit cu precizie ce spusesem chiar înainte să trec din visul în care umblasem în somn până la studioul lui Jo şi-mi adusesem maşina de scris în casă: Nu cred minciunile astea.
    Şi nici acum nu le credeam. Până să văd măcar o parte de adevăr, poate că era mai sigur să nu cred absolut nimic.
    În capul paginii pe care mâzgăleam, am scris cu litere foarte apăsate cuvântul PERICOL!, apoi l-am încercuit. De la cerc am tras o săgeată spre numele lui Kyra. De la numele ei am tras o săgeată la Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage" şi am adăugat MATTIE. Sub felia de pâine cu bereta am desenat un telefon micuţ. Deasupra lui am făcut o bulă ca-n benzile desenate în care am scris Ţ-Ţ-ŢÂRRRR!
    Când am terminat de făcut asta, telefonul fără fir a sunat. Era aşezat pe balustrada estacadei. Am încercuit MATTIE şi am ridicat receptorul.
    - Mike?
    Părea emoţionată. Fericită. Uşurată.
    - Mda, am spus. Cum te simţi?
    - Minunat! a spus, iar eu am încercuit literele L. B. din carneţel.
    - M-a sunat Lindy Briggs acum zece minute - tocmai acum am terminat de vorbit cu ea. Mike, vrea să-mi dea slujba înapoi! Nu-i aşa că-i un lucru minunat?
    Sigur. Şi era minunat cum avea s-o ţină în oraş. Am tăiat peste Trebuie să-mi iau zborul "Bon Voyage" - ştiind că Mattie nu va mai pleca. Nu acum. Şi cum i-aş putea cere aşa ceva? Mi-am spus din nou: Dacă aş şti numai puţin mai multe...
    - Mike? Eşti...
    - E foarte minunat, am spus.
    Cu ochiul minţii o puteam vedea stând în bucătărie, trăgând cordonul încâlcit al telefonului printre degete, picioarele ei iţindu-se lungi şi apetisante din pantalonii scurţi de jeans. Am văzut tricoul pe care-l purta, unul alb cu o raţă galbenă lopătând din picioare pe partea din faţă.
    - Sper că Lindy a avut obrazul să pară ruşinată de ceea ce-a făcut.
    Am încercuit tricoul pe care-l desenasem.
    - A părut. Şi a fost destul de sinceră, încât să mă... ei bine, dezarmeze într-un fel. A spus că a vorbit Whitmore aia cu ea la începutul săptămânii trecute. A fost foarte sinceră şi la obiect, a zis Lindy. Trebuia să fiu pusă pe liber imediat. Dacă se întâmpla asta, banii, echipamentul logistic şi programele de calculator pe care le oferea Devore bibliotecii aveau să continue să vină. Dacă nu, fluxul de bunuri şi de bani avea să se oprească imediat. A spus că a trebuit să pună în balanţă binele comunităţii cu ceea ce ea ştia că e greşit... a spus că aceea a fost una dintre cele mai grele hotărâri pe care a trebuit să le ia vreodată...
    - Îhî.
    Pe carneţel, mâna mi s-a mişcat singură asemenea unei planşete alunecând pe o tablă Ouija, imprimând cuvintele TE ROG POT SĂ TE ROG.
    - Probabil că e ceva adevăr în asta, dar Mattie... cât crezi că face Lindy în fiecare lună?
    - Nu ştiu.
    - Pun pariu că mai mult decât oricare alţi trei bibliotecari de orăşel din Maine la un loc.
    În fundal, am auzit-o pe Ki:
    - Pot să volbesc şi eu, Mattie? Pot să volbesc cu Mike? Te rog pot să te rog?
    - Într-o clipă, iubire.
    Apoi, către mine:
    - Poate. Tot ce ştiu e că mi-am recăpătat slujba şi sunt gata să dau totul uitării.
    Pe hârtie, am desenat o carte. Apoi am desenat o serie de cercuri întrepătrunse între ea şi tricoul cu raţa.
    - Vrea să vorbească Ki cu tine, a spus Mattie râzând. Spune că aţi fost amândoi la Bâlciul Fryeburg azi-noapte.
     - Oau, vrei să spui c-am avut o întâlnire cu o fetiţă drăguţă şi că am dormit tot timpul?
    - Aşa se pare. Eşti gata să-i ţii piept?
    - Gata.
    S-a auzit un foşnet atunci când a trecut receptorul dintr-o mână în alta, apoi am auzit-o la celălalt capăt al firului pe Ki:
    - Te-am ghidilat la Bâlci, Mike! L-am ghidilat pe plopliu meu fundaş!
    - Chiar aşa? am întrebat. A fost un vis pe cinste, nu-i aşa, Ki?
    A urmat o tăcere lungă la celălalt capăt al firului. Mi-o imaginam pe Mattie întrebându-se ce păţise fetiţa ei vorbăreaţă. Într-un sfârşit, Ki a spus pe-o voce ezitantă:
    - Fost şi tu acolo.
    Şi.
    - Am văzut doamnele-şalpe... stâlpu' cu clopoţel în vâlf... am intrat în casa cu stafii... ai căzut în butoi! N-a fost un vis... nu?
    Aş fi putut-o convinge că fusese, dar dintr-o dată, asta mi s-a părut o idee proastă, o idee periculoasă în felul ei. Am spus:
    - Purtai o pălărie şi o rochiţă frumoasă.
    - Mda!
    Ki părea incredibil de uşurată.
    - Iar tu pultai...
    - Kyra, opreşte-te. Ascultă-mă.
    S-a oprit pe dată.
    - E mai bine să nu vorbeşti despre vis prea mult cred. Cu mama ta sau cu oricine altcineva în afară de mine.
    - În afală de tine.
    - Da. La fel şi cu oamenii din frigider. Bine?
    - Bine. Mike, a fost o tanti îmblăcată în hainele lui Mattie.
    - Ştiu, am spus.
    Era singură în bucătărie, eram sigur de asta, dar am întrebat-o totuşi:
    - Unde-i acum Mattie?
    - Udă flolile afală. Avem multe floli, cel puţin un miliald. Eu tlebuie să culăţ masa acum. Asta-i tleaba mea. Da' nu mă delanjează. Îmi place să fac culat. Am mâncat pâine plăjită. Întotdeauna mâncăm asta duminica. E delicioasă, mai ales cu silop de căpşune.
    - Ştiu, am spus, trăgând o săgeată spre felia de pâine care purta beretă. Pâinea prăjită e minunată. Ki, i-ai spus lui Mattie de tanti aia îmbrăcată în rochia ei?
    - Nu. Am zis că poate o s-o spelie.
    Şi-a scăzut vocea.
    - Unde-o că vine!
    - Nu face nimic... dar noi doi avem un secret, corect?
    - Da.
    - Pot vorbi acum iarăşi cu Mattie?
    - Bine.
    Vocea i s-a îndepărtat puţin.
    - Mami-tami, Mike vlea să volbească cu tine.
    Apoi a revenit:
    - O să ne faci o vilzită azi? Am putea să mai facem un picnic.
    - Nu astăzi, Ki. Am de lucru.
    - Mattie nu lucrează niciodată duminica.
    - Ei bine, când scriu o carte, scriu în fiecare zi. Trebuie să fac asta, altfel uit povestea. Poate facem un picnic marţi, însă. Un picnic cu grătare la voi acasă.
    - E mult până malţi?
    - Nu foarte mult. E poimâine.
    - Îţi ia mult să sclii o calte?
    - Multişor.
    Am auzit-o pe Mattie spunându-i lui Ki să-i dea receptorul.
    - Ţi-l dau, numai o secundă. Mike?
    - Aici sunt, Ki.
    - Te iubesc.
    Am fost în acelaşi timp mişcat şi îngrozit. Pentru o clipă am fost sigur că mi se va pune un nod în gât, aşa cum mă prindeau de piept chingile când încercam să scriu. Apoi mi s-a curăţat şi am spus:
    - Şi eu te iubesc, Ki.
    - Ţi-o dau pe Mattie.
    S-a auzit iar foşnetul receptorului trecând dintr-o mână în alta, apoi Mattie a spus:
    - Ţi-a împrospătat asta amintirea întâlnirii pe care ai avut-o cu fiica mea, domnule?
    - Păi, am spus, în mod sigur i-a împrospătat-o pe a ei.
    Exista o legătură între Mattie şi mine, dar nu ajungea chiar până aici - eram sigur de asta. Râdea. Îmi plăcea starea pe care părea că o are în dimineaţa aceasta şi nu voiam s-o întristez... Însă nu voiam nici ca ea să confunde linia albă din mijlocul drumului cu firul de echilibristică.
    - Mattie, trebuie să fii în continuare atentă, bine? Doar pentru că ţi-a dat Lindy Briggs slujba înapoi nu înseamnă că toţi oamenii din oraş îţi sunt brusc prieteni.
    - Ştiu asta, a spus.
    M-am gândit din nou s-o întreb dacă ar vrea să vină cu Ki la Derry pentru o vreme - puteau locui în casa mea, puteau rămâne toată vara dacă atâta le va lua lucrurilor să se întoarcă la normal aici. Ştiam însă că nu avea să fie de acord. Când venise vorba să accepte oferta mea cu avocatul bine şcolit de la New York, nu avusese de ales. În privinţa asta, avea. Sau credea că are, iar eu cum o puteam face să se răzgândească? Nu deţineam nimic logic, nimic care să se lege; tot ce aveam în momentul de faţă era o siluetă neagră, vagă, ceva zăcând la vreo douăzeci şi trei de centimetri sub un strat de gheaţă opacizată de zăpadă.
    - Vreau să ai grijă la doi bărbaţi în special, am spus. Unul este Bill Dean. Celălalt este Kenny Auster. El e cel...
    - ... cu câinele ăla mare care poartă bandană la gât. El...
    - Ăla-i Afinuţă! a strigat Ki de la o distanţă medie. Afinuţă m-a lins pe faţă!
    - Du-te afară şi joacă-te, iubire, a spus Mattie.
    - Culăţ masa.
    - Poţi s-o cureţi mai târziu. Acum du-te afară.
    A urmat o pauză cât a urmărit-o pe Ki ieşind afară, luându-l pe Strickland cu ea. Deşi copilul ieşise din rulotă, Mattie a vorbit tot pe vocea scăzută a cuiva care nu vrea să fie auzit.
     - Încerci să mă sperii?
    - Nu, am răspuns, în timp ce trasam mai multe cercuri în jurul cuvântului PERICOL. Dar vreau sa ai mare grijă. S-ar putea ca Bill şi Kenny să fi fost în echipa lui Devore, la fel ca Footman şi Osgood. Nu mă întreba de ce cred asta, fiindcă nu am niciun răspuns satisfăcător. Nu-i decât un sentiment, dar de când m-am întors pe TR, sentimentele mele sunt altfel şi am început să ţin cont de ele.
    - Ce vrei să spui?
    - Porţi cumva un tricou cu o raţă pe el?
    - De unde ştii asta? Ţi-a spus Ki?
    - Şi-a luat cumva cu ea căţeluşul ăla de pluş din Happy Meal acum când a plecat?
    O pauză lungă. Într-un sfârşit, a spus: "Dumnezeule", pe o voce atât de joasă, că de-abia am auzit-o. Apoi, din nou:
    - De unde...
    - Nu ştiu de unde. Nu ştiu dacă mai eşti încă într-o... situaţie rea, sau de ce ai mai fi, dar simt că eşti. Simt că amândouă sunteţi.
    Aş fi putut spune şi altceva, însă mă temeam că va crede că am deraiat complet.
    - E mort! a izbucnit ea. Bătrânul e mort! De ce nu ne poate lăsa în pace?
    - Poate că v-a lăsat. Poate că mă înşel în privinţa asta. Dar nu strică să ai grijă, nu?
    - Nu, a spus. De obicei, asta-i adevărat.
    - De obicei?
    - De ce nu vii să mă vezi, Mike? Poate că am putea merge şi noi la Bâlci împreună.
    - Poate c-o să mergem în toamna asta. Toţi trei.
    - Mi-ar face plăcere.
    - Între timp, eu o să mă gândesc la cheie.
    - Gândirea e doar jumătate din problema pe care o ai, Mike, a spus ea şi a râs din nou.
    Un râset plin de regret, mi s-a părut mie. Şi am înţeles la ce se referea. Ce nu părea să înţeleagă era însă că simţirea e cealaltă jumătate. E-un leagăn şi, într-un sfârşit, cred că ne învârte pe aproape toţi până la moarte.

                                                              2.

                                    Am muncit pentru o vreme, apoi am dus IBM-ul înapoi în casă şi am lăsat manuscrisul pe el. Terminasem cu el, cel puţin pentru moment. Gata cu căutatul drumului înapoi spre dulap; gata cu Andy Drake şi cu John Shackleford până ce terminam cu treaba asta. Şi, îmbrăcându-mă cu pantaloni lungi şi cămaşă cu nasturi pentru prima dată în ceea ce mi se păreau săptămâni la rând, mi-am dat seama că poate ceva - o forţă - încercase să mă sedeze cu povestea pe care o spuneam. Cu abilitatea de-a munci din nou. Avea logică; munca a fost dintotdeauna drogul meu liber ales, chiar mai eficientă ca alcoolul sau pastilele de Mellaril pe care încă le mai ţin în dulăpiorul cu medicamente din baie. Sau poate că munca n-a fost decât sistemul de livrare, acul hipodermic înăuntrul căruia se aflau toate visele visătoare. Poate că adevăratul drog era zona. Faptul de-a fi în zonă. Simt energia, îi auzi uneori pe jucătorii de baschet spunând. Eram în zonă şi simţeam şi eu energia.
    Am apucat cheile Chevrolet-ului de pe tejghea, uitându-mă în acelaşi timp la uşa frigiderului. Magneţii erau iarăşi în cerc. În mijloc se afla un mesaj pe care-l mai văzusem, un mesaj care acum era cât se poate de inteligibil, graţie literelor de Magnabet suplimentare:
    ajută mattie
    - Fac tot ce pot, am spus şi am ieşit afară.
    La cinci kilometri nord pe Route 68 - pe acolo te afli deja pe partea din ea care era cunoscută sub numele de Castle Rock Road - se află o seră care are şi un magazin în faţă. Slips 'n Greens se cheamă, iar Jo avea obiceiul să-şi petreacă o bună parte de timp acolo, cumpărând provizii de grădinărit sau pur şi simplu flecărind cu cele două femei care conduceau afacerea. Una dintre ele era Helen Auster, soţia lui Kenny.
    Am cotit într-acolo pe la ora zece în acea dimineaţă de duminică (era deschis, bineînţeles; în timpul sezonului turistic aproape toţi proprietarii de magazine din Maine devin păgâni) şi am parcat lângă Beamer-ul cu plăcuţe de înmatriculare de New York.
    Am rămas pe loc destul timp cât să aud prognoza meteo de la radio - continua să fie cald şi aer umed pentru următoarele patruzeci şi opt de ore cel puţin - şi apoi am coborât. O femeie îmbrăcată în costum de baie, eşarfa şi pălărie de soare galbenă a ieşit din magazin cu o pungă plină cu muşchi de turbă în braţe. Mi-a oferit un zâmbet subţire. I-am răspuns cu o dobândă de optsprezece la sută. Era din New York, iar asta însemna că nu e o marţiană. În magazin era chiar mai cald şi mai umed ca în aerul alb de dimineaţă de afară.
    Lila Proulx, coproprietara, vorbea la telefon. Lângă aparatul de marcat era un ventilator mic şi femeia stătea chiar în faţa lui, scuturând partea din faţă a bluzei ei fără mâneci. M-a observat şi mi-a fluturat degetele într-un salut. Eu le-am fluturat pe ale mele, simţindu-mă altcineva. Cu sau fără muncă, încă hălăduiam prin zonă. Încă simţeam energia.
    Am făcut ocolul magazinului, luând câteva lucruri aproape la întâmplare, uitându-mă la Lila cu coada ochiului şi aşteptând să termine de vorbit la telefon, ca să pot discuta cu ea... şi în tot acest timp, propriul meu hiperdrive continua să zumzăie blând. Într-un sfârşit, a închis receptorul şi a venit la tejghea.
    - Michael Noonan, ce încântare eşti pentru ochii trişti! a spus şi a început să-mi înregistreze cumpărăturile. Mi-a părut îngrozitor de rău să aud de Johanna. Trebuie s-o spun p-aia dreaptă. Jo a fost o scumpă.
    - Mulţumesc, Lila.
    - Cu plăcere. Nu tre' să mai spui nici despre asta, dar cu un asemenea lucru e mai bine să n-o dai cotită. Întotdeauna am crezut asta, întotdeauna o s-o cred. N-o da cotită. Vrei să te-ocupi puţin de grădinărit, nu?
    Vei s' t '-ocup-'uţin de grădin 'rit, no?
    - Dacă se mai răcoreşte puţin.
    - Aha! Nu-i aşa că-i de pomină?
    Şi-a scuturat iarăşi gulerul bluzei să-mi arate cât e de pomină, apoi a arătat cu degetul spre una dintre cumpărăturile mele.
    - Vrei să-ţi pun asta într-o altă pungă? Mereu precaut, niciodată neplăcut, ăsta-i motou' meu.
    Am aprobat din cap, apoi m-am uitat la micuţa tablă neagră sprijinită de tejghea, AFINE PROASPETE, spunea mesajul scris cu creta, A SOSIT RECOLTA!
    - Iau şi o jumătate de kilogram de afine, am spus. Atâta vreme cât nu-s de vineri. Mă pot lipsi de alea de vineri.
    A aprobat viguros din cap, ca şi când ar fi spus că ştia al naibii de bine că mă puteam lipsi.
    - Astea-or fost pe tufiş ieri. Îs de-ajuns de proaspete pentru tine?
    - Bune ca aurul, am spus. Afină-i numele câinelui lui Kenny, nu-i aşa?
    - Nu-i aşa că-i comic? Dumnezeule, ador un câine mare, dacă-i bine crescut.
    S-a întors, a luat o jumătate de kilogram de afine din frigiderul ei mic şi le-a pus într-o pungă, separat.
    - Unde-i Helen? am întrebat. Are zi liberă?
    - Ea, niciodată, a spus Lila. Dacă-i în oraş, n-o poţi scoate din locu' ăsta decât cu ciomagu'. Ea, cu Kenny şi copiii s-au dus în Taxachuserts. Ei şi familia fratelui ei se-întâlnesc şi închiriază o cabană pe malu' mării pentru două săptămâni în fiecare vară. Au mers cu toţii. Bătrânu' Afină, el o să fugă după pescăruşi pân-o să cadă de oboseală.
    A râs - a fost un râset puternic şi din suflet. M-a dus cu gândul la Sara Tidwell. Sau poate că de vină a fost felul în care s-a uitat la mine. Nu era pic de râs în ochii ei. Erau mici şi meditativi, de-o curiozitate rece.
    Vrei să-ncetezi, pentru numele lui Christos? mi-am spus. N-au cum să fie implicaţi toţi, Mike!
    Chiar nu puteau, însă? Chiar există ceva numit conştiinţă comunitară - oricine se-ndoieşte de asta n-a fost niciodată la o întâlnire orăşenească în Noua Anglie. Unde există un conştient, nu e oare foarte posibil să existe şi un subconştient? Iar dacă eu şi cu Kyra puteam face vechiul truc al minţilor alipite, chiar nu puteau şi alţi oameni din TR-90 s-o facă, poate chiar fără s-o ştie? Împărţeam cu toţii acelaşi aer şi pământ; împărţeam lacul şi pânza freatică ce zace sub tot şi toate, o apă înmormântată ce are gust de roci şi minerale. Împărţeam şi Strada, locul acela unde căţeluşii blânzi şi câinii răi umblă umăr la umăr.
    Pornind spre ieşire cu marfa cumpărată, aranjată într-o plasă din pânză, Lila a spus:
    - Ce păcat de Royce Merrill. Ai auzit?
    - Nu, am spus.
    - A căzut pe scările pivniţei ieri dimineaţă. Ce căuta un om de vârsta lui pe nişte scări atât de abrupte mă depăşeşte, da' presupun că, o dată ce ajungi la vârsta lui, ai motivele tale pentru care faci tot soiul de lucruri.
    E mort? am fost tentat să întreb, apoi am reformulat. Nu acesta era felul în care se puneau întrebările pe TR.
    - A trecut?
    - Nu încă. Salvarea din Motton l-a dus la Spitalul General al Districtului Castle. E în comă.
    Cumă, a spus ea.
    - Nu cred c-o să-şi revină vreodată, sărmanu' de el. O dată cu el moare o bucată de istorie.
    - Bănuiesc că ai dreptate.
    Pagubă-n ciuperci, mi-am spus.
    - Are vreun copil?
    - Nu. Au fost Merrill-i pe TR vreme de aproape doua sute de ani; unu' a murit la Cemetery Ridge. Da' toate familiile vechi încep acum să dispară. Să ai o zi frumoasă, Mike.
    Am urcat în Chevy, am aşezat plasa cu cumpărături în scaunul din dreapta, apoi am rămas locului o clipă, dându-i timp aerului condiţionat să-mi arunce aer rece pe faţă şi pe gât. Kenny Auster era în Taxachusetts. Asta era bine. Era cu un pas în direcţia potrivită.
    Dar mai era totuşi îngrijitorul meu.

                                                                     3.

                                       - Bill nu-i aici! a spus Yvette.
    Stătea în uşă, blocând-o cât de bine putea (nu ai ce face altceva în sensul ăsta când măsori un metru şaizeci şi cântăreşti vreo patruzeci şi cinci de kilograme), studiindu-mă cu privirea sfredelitoare a unui bodyguard de club de noapte care nu-l mai lasă să intre înapoi pe un beţiv care-a mai fost deja aruncat o dată în stradă.
    Mă aflam pe veranda casei cu fronton în cel mai pur stil Cape Cod care se află pe culmea dealului Peabody cu faţa către toată întinderea New Hampshire-ului şi către curtea din spate a Vermont-ului. Şoproanele cu unelte ale lui Bill erau aliniate la stânga casei, toate vopsite în aceeaşi nuanţă de gri, fiecare având propriul lui semn: FIRMA DE ÎNTREŢINERE DEAN, Nr. 1, Nr. 2 şi Nr. 3. În faţa lui Nr. 2 era parcat Dodge Ram-ul lui Bill. M-am uitat la el, apoi iar la Yvette. Buzele i s-au strâns puţin mai tare.
    Încă un pic şi mi-am spus că vor dispărea complet.
    - S-a dus la North Conway cu Butch Wiggins, a spus. S-au dus cu maşina lui Butch. Să aducă...
    - Nu-i nevoie să minţi pentru mine, scumpa mea, a spus Bill din spatele ei.
    Încă mai era peste o oră până la prânz, şi era şi Ziua Domnului pe deasupra, însă niciodată nu auzisem un om care să pară mai obosit. S-a împleticit pe coridor şi, când a ieşit dintre umbre şi a ajuns la lumină - soarele răzbise în sfârşit prin întunecime -, am observat că acum îşi arăta vârsta. Îşi arăta fiecare an şi poate încă zece pe deasupra.
    Era îmbrăcat în obişnuiţii lui pantaloni şi cămaşă kaki -Bill Dean avea să fie până la moarte un purtător de haine de lucru -, însă umerii lui păreau căzuţi, aproape dislocaţi, de parcă ar fi cărat găleţi prea grele pentru el vreme de-o săptămână încheiată. Începuse într-un târziu să-i îmbătrânească şi lui chipul, un ceva indefinibil care face ca ochii să arate prea mari, maxilarul prea proeminent, gura puţin cam moale. Arăta bătrân. Şi nu avea nici un copil care să ducă mai departe afacerea de familie; toate familiile vechi încep să dispară, spusese Lila Proulx. Şi poate că ăsta era un lucru bun.
    - Bill..., a început ea, dar el a ridicat una dintre mâinile lui mari s-o oprească.
    Vârfurile bătătorite ale degetelor i-au tremurat uşor.
    - Du-te-o ţâră-n bucătărie, i-a spus. Tre' să vorbesc cu compadre-al meu de-aici. N-o să dureze mult.
    Yvette s-a uitat la el şi, când s-a uitat înapoi la mine, chiar ajunsese să nu mai aibă absolut nici urmă de buze. Nu mai era decât o linie neagră acolo unde fuseseră ele, asemenea unui marcaj făcut cu creionul. Am observat cu o limpezime necruţătoare că mă ura.
    - Să nu-l osteneşti, mi-a spus mie. N-a dormit deloc. Din cauza căldurii.
    S-a dus pe coridor încolo, cu spatele ţeapăn şi cu umerii ridicaţi, dispărând în umbrele care probabil că erau răcoroase. Întotdeauna pare că e mai răcoare în casele bătrânilor, aţi observat asta?
    Bill a ieşit pe verandă şi şi-a vârât mâinile lui mari în buzunarele pantalonilor fără să se arate dispus să ne strângem palmele înainte.
    - N-am nimic să-ţi zic. Eu şi cu tine suntem chit.
    - De ce, Bill? De ce suntem chit?
    S-a uitat spre vest, unde dealurile urcau în ceaţa arzândă a verii, dispărând în ea înainte să poată deveni munţi, şi n-a spus nimic.
    - Încerc s-o ajut pe femeia aia tânără.
    Mi-a aruncat o privire din coada ochilor, pe care am citit-o destul de uşor.
    - Aha. Te-ajuţi să-i intri-n pantaloni. Văd tot soiu' de bărbaţi venind aici de la New York şi New Jersey cu fete tinere. Pentru un week-end de plajă vara, pentru unul de schi iarna, nu contează. Bărbaţii care merg cu fete de vârsta aia arată întotdeauna la fel, le iese limba din gură chiar şi-atunci când ţin gura închisă. Aşa arăţi şi tu acuma.
    M-am simţit atât furios, cât şi ruşinat, dar am rezistat pornirii de-a merge pe acea pantă. Asta-şi dorea el.
    - Ce s-a întâmplat aici? l-am întrebat. Ce i-au făcut taţii şi bunicii şi străbunicii voştri lui Sara Tidwell şi familiei ei? Nu i-aţi transmutat doar, nu? Spune-mi te rog!
    - N-a fost nevoie, a spus Bill, uitându-se pe lângă mine la dealuri.
    Ochii lui erau aproape umezi de lacrimi, dar maxilarul lui era serios şi nemişcat.
    - S-au mutat singuri. N-a existat niciodată un negrotei pe care să nu-l mănânce tălpile, aşa obişnuia să spună tata.
    - Cine-a întins cursa care l-a omorât pe fiul lui Son Tidwell? Tatăl tău, Bill? Fred?
    Ochii i s-au mişcat; maxilarul nici măcar un milimetru.
    - Nu şt'u despre ce vorbeşti.
    - Îl aud mereu plângând în casă. Ai idee cum e să auzi un copil mort plângând în casă la tine? Un nemernic l-a prins într-o capcană ca pe-o nevăstuică, iar eu îl aud plângând în blestemata mea de casă!
    - O să ai nevoie de-un nou îngrijitor, a spus Bill. Nu te mai pot servi. Nu mai vreau. Ce vreau e să pleci de pe veranda mea.
    - Ce se întâmplă? Ajută-mă, pentru numele lui Christos.
    - O să te-ajut cu vârfu' papucilor dacă nu pleci singur.
    M-am mai uitat la el o clipă, observându-i ochii umezi şi maxilarul ferm, natura împărţită care i se citea pe chip.
    - Mi-am pierdut soţia, bastard bătrân ce eşti, am spus. Femeia pe care ai pretins că ai iubit-o.
    Acum, maxilarul i s-a mişcat în sfârşit. S-a uitat la mine cu mirare şi durere.
    - Aia nu s-a-ntâmplat aici, a spus. Aia n-a avut nimic de-a face cu aici. Era plecată de pe TR fiindcă... ei bine, tre' să fi avut motivele ei să fie plecată de pe TR... da' n-a avut decât o comoţie. S-ar fi putut întâmpla oriunde. Oriunde.
    - Nu cred asta. Şi nu cred că tu o crezi. Ceva a urmat-o înapoi în Derry, poate pentru că era însărcinată...
    Ochii lui Bill s-au căscat. I-am dat ocazia să spună ceva, dar n-a primit-o.
    - ... sau poate doar fiindcă ştia prea multe.
    - A avut o comoţie.
    Vocea lui Bill era destul de stăpânită.
    - Am citit eu însumi necrologu'. A avut o blestemată de comoţie.
    - Ce-a aflat? Spune-mi, Bill. Te rog.
    A urmat o pauză lungă. Până să se încheie, mi-am permis luxul să cred că e posibil să-i fi spart linia de apărare.
    - Nu mai am decât un singur lucru să-ţi zic, Mike: stai deoparte. Pentru binele sufletului tău nemuritor, stai deoparte şi lasă lucrurile să meargă după placul lor. O s-o facă fie că vrei tu, fie că nu. Râu' ăsta aproape c-a ajuns la vărsarea în mare; n-o să se lase îndiguit de cei de teapa ta. Stai deoparte. Pentru numele lui Christos.
    Îţi pasă de sufletul tău, domnule Noonan? De fluturele lui Dumnezeu prins într-un cocon de carne ce va puţi curând ca a mea?
    Bill s-a întors şi s-a îndreptat spre uşa casei lui, călcâiele bocancilor lui de lucru bocănind pe scândurile vopsite.
    - Păstrează distanţa faţă de Mattie şi Ki, a spus. Dacă te-apropii numa' de rulota aia...
    S-a întors spre mine şi lumina ceţoasă a soarelui a licărit pe ridurile de sub ochii lui. Şi-a scos o batistă din buzunarul de la spate şi şi-a şters cu ea obrajii.
    - N-o să ies din casa asta. Îmi doresc pe Dumnezeu să nu mă fi-ntors deloc din vacanţă, dar am făcut-o - în mare datorită ţie, Mike. Alea două de pe Wasp Hill n-au de ce se teme de mine. Nu, nu de mine.
     A intrat şi a închis uşa în urma lui. Am rămas acolo nemişcat, uitându-mă la ea, simţindu-mă ireal - cu siguranţă n-a fost posibil să am o asemenea discuţie cu Bill Dean, nu? Cu Bill, cel care îmi reproşase că nu-i lăsasem pe oamenii de-aici să împartă cu mine - şi poate să-mi uşureze - durerea pierderii lui Jo, cu Bill, cel care mă primise la venire cu atâta căldură?
    Apoi am auzit un clic.
    Poate că nu-şi încuiase uşa niciodată în viaţă când era acasă, dar acum o făcuse.
    Clic-ul s-a auzit foarte clar în aerul nemişcat de iulie. Mi-a spus tot ce trebuia să ştiu despre lunga mea prietenie cu Bill Dean. M-am întors şi am mers înapoi la maşină, ţinându-mi privirea în pământ. Şi nu m-am întors nici când am auzit o fereastră ridicându-se în spatele meu.
    - Să nu te-ntorci niciodată aici, bastard de la oraş ce eşti! a strigat Yvette peste curtea sufocată de căldură. I-ai frânt inima! Să nu te-ntorci niciodată! Niciodată! Niciodată!

                                                                   4.

                                        - Te rog, a spus doamna M.. Nu-mi mai pune  alte întrebări, Mike. Nu-mi permit să ajung pe lista neagră a lui Bill Dean, nu mai mult decât îşi permitea mama să ajungă pe a lui Normal Auster sau a lui Fred Dean.
    Am trecut receptorul la cealaltă ureche.
    - Tot ce vreau să ştiu e...
    - În partea asta de lume, îngrijitorii conduc aproape întreg spectacolu'. Dacă ei îi spun unui tip care-şi petrece aici vara c-ar trebui s-angajeze tâmplaru' sau electricianu' ăla, păi, atunci p-ăla-l angajează. Sau, dacă un îngrijitor zice că ăla ar trebui concediat, pentru că nu face treabă bună, ăla-i concediat imediat. Sau aia. Fiindcă ce se aplică o dată pentru instalatori şi grădinari şi electricieni, întotdeauna se-aplică dublu pentru menajere. Dacă vrei să fii recomandată - şi să rămâi recomandată - tre' să te vadă cu ochi buni oameni precum Fred şi Bill Dean, sau Normal şi Kenny Auster. Nu înţelegeţi ce vreau să spun?
    Aproape că mă implora.
    - Când a aflat Bill că v-am zis despre ce i-a făcut Normal Auster lu' Kerry, oooo, a fost atât de nervos pe mine.
    - Fratele lui Kenny Auster - cel pe care Normal l-a înecat sub pompă -, numele lui era Kerry?
    - Aha. Am cunoscut mulţi oameni care-şi botează copiii la fel, li se pare că-i drăguţ. Ei, am fost la şcoală cu un frate şi-o soră care se chemau Roland şi Rolanda Therriault, cred că Roland e-n Manchester acu', iar Rolanda s-a măritat cu băiatu' ăla din...
    - Brenda, răspunde-mi la o singură întrebare. N-o să zic nimănui. Te rog?
    Am aşteptat cu respiraţia tăiată să aud clicul atunci când va pune receptorul înapoi în furcă. În schimb, a rostit două cuvinte pe-o voce moale, aproape plină de regret.
    - Care este?
    - Cine a fost Carla Dean?
    Am mai aşteptat o alta pauză lungă, mâna mea jucându-se cu panglica ce se desprinsese din pălăria de pai de început de secol a lui Ki.
    - Să nu spuneţi la nimeni că v-am zis ceva, a vorbit ea într-un târziu.
    - N-o să spun.
    - Carla a fost sora geamănă a lui Bill Dean. A murit acum vreo şaizeci şi cinci de ani, în timpul incendiilor.
    Incendiile despre care Bill susţinuse că fuseseră pornite de bunicul lui Ki - cadoul lui de despărţire de TR.
    - Nu ştiu precis cum s-a întâmplat. Bill nu vorbeşte niciodată de asta. Dacă-i spuneţi că v-am zis, n-o să mai fac niciodată un pat în TR. O să aibă el grijă de asta.
    Apoi, pe-o voce lipsită de speranţă, a spus:
    - S-ar putea să ştie oricum.
    Bazându-mă pe propriile mele experienţe şi presupuneri, mi-am spus că s-ar putea să aibă dreptate cu asta. Dar, chiar şi dacă avea, va primi un cec de la mine în fiecare lună a vieţii ei lucrătoare. N-aveam de gând să-i spun asta la telefon, însă în mod sigur i-ar fi speriat sufletul ei de yankeu. În schimb, i-am mulţumit, am asigurat-o de discreţia mea şi am închis.
    Am rămas aşezat la masă încă o clipă, holbându-mă apatic la Bunter, apoi am spus:
    - Cine-i aici?
    Niciun răspuns.
    - Haide, am spus. Nu fi timid. Hai să mergem în jos nouăsprezece sau nouăzeci şi doi. Mai bine chiar, hai să vorbim.
    Tot niciun răspuns. Nici măcar un tremur al clopoţelului din jurul gâtului elanului împăiat. Am tras cu ochiul la notiţele mâzgălite pe care le-am luat cât vorbisem cu fratele lui Jo şi le-am tras spre mine. Pusesem Kia, Kyra, Kito şi Carla într-un chenar. Acum am tăiat peste linia de jos a chenarului şi am adăugat la listă numele Kerry.
    Am cunoscut mulţi oameni care-şi botează copiii la fel, spusese doamna M. Li se pare că-i drăguţ.
    Mie nu mi se părea drăguţ; mie mi se părea înfiorător. Mi-am dat seama că cel puţin doi dintre aceşti omonimi se înecaseră - Kerry Auster sub o pompă, Kia Noonan în corpul mamei sale muribunde când nu era mai mare decât o sămânţă de floarea-soarelui. Iar eu văzusem în lac fantoma unui al treilea copil înecat. Kito? Kito să fi fost acela? Sau Kito era cel care murise de septicemie?
    Îşi botează copiii la fel, şi li se pare ce-i drăguţ.
    Câţi copii cu nume asemănătoare fuseseră la început? Câţi mai rămăseseră?
    Mi-am spus că răspunsul la prima întrebare nu contează şi că la a doua îl ştiam deja. Râul ăsta aproape c-a ajuns la vărsarea în mare, spusese Bill.
    Carla, Kerry, Kito, Kia... toţi muriseră. Nu mai rămăsese decât Kyra Devore.
    M-am ridicat atât de repede şi de brusc, că mi-am aruncat scaunul pe spate. Trăncăneala răsunând în linişte m-a făcut să ţip. Plecam, şi asta chiar acum. Gata cu telefoanele, gata cu joaca de-a Andy Drake, detectivul particular, gata cu depoziţiile şi cu peţitul ferit al domniţei cuceritoare. Ar fi trebuit să-mi urmez instinctele şi să plec dracului de-aici chiar în acea primă noapte. Ei bine, plecam acum, trebuia doar să urc în Chevy şi să-mi duc cum' înapoi în Der...
    Clopoţelul lui Bunter a zăngănit furios. M-am întors şi l-am văzut săltând în jurul gâtului lui ca şi lovit de-o mână pe care n-o puteam vedea. Uşa batantă ce dădea spre estacadă a început să se deschidă şi să se trântească la loc precum ceva prins de-o pulie. Colecţia de rebusuri Chestii grele de pe măsuţa de la capătul sofalei şi ghidul tv s-au deschis, iar paginile au început să le fluture. S-au auzit o serie de bocănituri pe podea, de parcă ceva enorm s-ar fi târât cu viteză spre mine, lovind cu pumnii în drum.
    Un curent de aer - nu răcoros, ci cald, asemenea curentului de aer produs de-un metrou într-o seară de vară - m-a lovit, trecând pe lângă mine. În el am auzit o voce ciudată care părea că spune Pa-PA, pa-Pa, pa-Pa, ca pentru a-mi ura drum bun spre casă. Apoi, când am ajuns să-mi dau seama că vocea spunea de fapt Ki-Ki, Ki-Ki, Ki-Ki, ceva m-a lovit şi m-a împins cu violenţă înainte. Mi s-a părut a fi un pumn mare şi moale. M-am apucat energic de masă, prizându-mă cu unghiile să rămân în picioare, răsturnând stativul cu solniţa şi piperniţa, suportul pentru şerveţele, micuţa vază pe care doamna M. o umpluse cu margarete. Vaza s-a rostogolit de pe masă şi s-a spart.
    Televizorul din bucătărie s-a deschis, cine ştie ce politician care discuta despre inflaţie avea iarăşi dreptul la cuvânt. S-a pornit CD player-ul, înecându-l pe politician; erau cei de la Rolling Stones cântând o preluare de-a Sarei Tidwell, "I Regret You, Baby". La etaj, s-a declanşat o alarmă antiincendiu, apoi o alta, apoi o a treia. Li s-a alăturat o clipă mai târziu ţiuitul melodios al alarmei de la Chevy. Întreaga lume era o cacofonie de sunete.
    Ceva cald şi moale m-a prins de încheietura mâinii. Mâna mi-a fost aruncată în faţă precum un piston şi trântită pe carneţel. Am privit-o cum se luptă stângaci să ajungă la o pagină albă, apoi cum apucă creionul de lângă. L-am apucat ca pe-un pumnal şi apoi cineva a scris cu el, nu conducându-mi mâna, ci violând-o.
    Mâna s-a mişcat încet la început, aproape orbeşte, apoi a prins viteză, până ce a început să zburde, aproape pătrunzând prin hârtie:
    ajut-o nu pleca ajut-o
    nu pleca ajut-o ajut
    nu nu iubire te rog nu
    ajut-o
    Aproape am ajuns la capătul paginii, când s-a coborât iarăşi răceala, răceala aceea exterioară care semăna cu zloata de ianuarie, încreţindu-mi pielea şi întărindu-mi mucozităţile din nas şi scoţându-mi două guri tremurate de aburi. Mâna mi s-a strâns şi creionul s-a rupt în două. În spatele meu, clopoţelul lui Bunter a mai scos un clinchet convulsiv fioros înainte să fie redus la tăcere. Tot din spatele meu s-au auzit două pocnete ciudate, ca sunetul dopurilor fiind scoase din gâtul sticlelor de şampanie. Apoi s-a terminat. Orice ar fi fost sau oricât de mulţi fuseseră ei, se terminase. Eram singur din nou.
    Am închis CD player-ul chiar atunci când Mick şi Keith au trecut la versiunea unui băiat alb a Lupului Urlător, apoi am fugit sus la etaj şi am apăsat repede butoanele de resetare ale detectorilor de fum. M-am aplecat, dacă tot eram acolo, pe fereastra dormitorului cel mare pentru oaspeţi, am îndreptat apoi telecomanda de pe inelul cu chei spre Chevrolet şi am apăsat butonul de pe ea. Alarma s-a oprit imediat.
    Acum că dispăruseră toate zgomotele astea, puteam auzi televizorul vorbind de unul singur în bucătărie. Am coborât, l-am închis, apoi am înlemnit cu mâna pe butonul OFF, uitându-mă la enervantul ceas-pisică al lui Jo. Coada lui încetase în sfârşit să se legene, iar ochii lui mari din plastic zăceau pe podea. Îi căzuseră de-a dreptul din cap.

                                                            5.

                                  Am mers să-mi iau cina la Village Cafe, luând ediţia de duminică a Telegram-ului din stativ (MAGNATUL CALCULATOARELOR DEVORE A MURIT ÎN ORAŞUL DIN VESTUL MAINE-ULUI, ÎN CARE A CRESCUT, spunea titlul de pe prima pagină) înainte să mă aşez la tejghea. Fotografia ce însoţea articolul era un instantaneu de studio în care Max Devore arăta de vreo treizeci de ani. Zâmbea. Mulţi oameni fac lucrul ăsta cât se poate de natural. Pe faţa lui Devore, zâmbetul părea un soi de îndemânare dobândită.
    Am comandat fasolea care rămăsese de la cina pe bază de fasole pe care Buddy Jellison o organiza în fiecare seară de sâmbătă. Tata nu se prea dădea în vânt după aforisme - în familia mea, responsabilă cu înţelepciunea de viaţă era mama -, dar când încălzea în cuptor duminica după-amiaza mâncarea rămasă de sâmbătă seara, spunea mereu că fasolea şi tocăniţa din carne de vită sunt mai bune a doua zi. Cred că era valabilă. O altă bucată de înţelepciune părintească pe care-mi amintesc să mi-o fi dat este că trebuie să te speli întotdeauna pe mâni după ce te caci într-o staţie de autobuz.
    Cât am citit articolul despre Devore, Audrey a venit la mine şi mi-a spus că Royce Merrill a murit fără să-şi recapete cunoştinţa. Înmormântarea va avea loc marţi după-amiaza la Biserica Îndurării Baptiste, a spus ea. Majoritatea localnicilor vor fi acolo, cei mai mulţi doar s-o vadă pe Ila Meserve primind bastonul Boston Post.
    Credeam că pot veni şi eu? Nu, am spus, probabil nu. Mi-am spus că e mai prudent să nu adaug că în vreme ce înmormântarea lui Royce se va desfăşura puţin mai încolo, cel mai probabil, eu voi participa la o petrecere de victorie la rulota lui Mattie Devore.
    Valul obişnuit al clienţilor dintr-o după-amiază târzie de duminică a venit şi a plecat cât am mâncat eu, oameni care şi-au comandat burgeri, oameni care şi-au comandat fasole, oameni care şi-au comandat sandvişuri cu carne de pui, oameni care au cumpărat pachete de câte şase doze de bere. Unii erau din TR, alţii de altundeva. Pe mulţi nici nu i-am observat, şi nimeni nu mi-a vorbit. Nu am habar cine a lăsat şerveţelul de pe ziarul meu, dar, când am lăsat jos prima secţiune şi am întors paginile să citesc ştirile sportive, era acolo. L-am ridicat, vrând să-l pun doar deoparte, şi am observat ce era scris pe spate cu litere mari şi întunecate: PLEACĂ DIN TR.
   N-am aflat niciodată cine l-a lăsat acolo. Cred că ar fi putut fi oricare dintre ei.

                                                 CAPITOLUL DOUĂZECI ȘI TREI
                                                                        1.

                                 Mohoreala s-a întors şi a transformat amurgul serii aceleia de duminică în ceva de-o frumuseţe decadentă. Soarele s-a înroşit pe măsură ce a coborât spre dealuri şi i-a preluat ceaţa strălucirea, preschimbând cerul din partea vestică într-o sângerare nazală.
    Am şezut pe estacadă şi am privit toate acestea, încercând să rezolv un rebus şi nereuşind mare lucru. Atunci când a sunat telefonul, am aruncat mormanul de Chestii grele deasupra manuscrisului, ducându-mă să răspund. Eram sătul să văd titlul cărţii mele de fiecare dată când treceam pe lângă ea.
    - Alo?
    - Ce se petrece acolo? m-a chestionat imediat John Storrow.
    Nici măcar nu s-a deranjat să spună bună. Nu părea furios, însă; părea complet epuizat.
    - Mi-e dor de blestemata aia de telenovelă!
    - M-am invitat singur la prânzul de marţi, am spus. Sper că nu te deranjează.
    - Nu, asta-i bine, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
    Părea că vorbeşte absolut sincer.
    - Ce mai vară, hă? Ce vară! S-a întâmplat ceva în ultima vreme? Cutremure? Vulcani? Sinucideri în masă?
    - Nicio sinucidere în masă, dar a murit bătrânul, am spus.
    - Căcat, toată lumea ştie că Max Devore s-a întors cu copitele în sus, a spus. Surprinde-mă, Mike! Uimeşte-mă! Fă-mă să chiui de plăcere!
    - Nu, celălalt bătrân. Royce Merrill.
    - Nu ştiu la cine te... oh, stai puţin. Cel cu bastonul de aur care părea un exponat din Jurassic Park?
    - El e.
    - Ghinion. În rest... ?
    - În rest, totu-i sub control, am spus, apoi m-am gândit la ochii ieşiţi din orbite ai ceasului-pisică şi aproape că am râs.
    Ce m-a oprit s-o fac a fost un fel de convingere că domnul Bună-Dispoziţie nu era decât o prefăcătorie - John sunase de fapt să afle ce era, dacă era ceva între mine şi Mattie. Şi ce trebuia să-i spun eu? Nimic încă? Unsărut, o erecţie de oţel, toate lucrurile la vremea lor?
    Pe John însă îl preocupau alte lucruri.
    - Ascultă, Michael, te-am sunat fiindcă am să-ţi spun ceva. Cred c-o să fii atât amuzat, cât şi uimit.
    - Asta-i starea după care tânjim cu toţii, am spus. Dă-i bice.
    - M-a sunat Rogette Whitmore şi... nu tu i-ai dat numărul de telefon al părinţilor mei, nu? M-am întors la New York abia acum, dar ea m-a sunat în Philly.
    - Nu aveam numărul părinţilor tăi. Nu l-ai lăsat înregistrat pe roboţii telefonici.
    - O, aşa-i.
    Nicio scuză; părea prea agitat să se gândească la asemenea trivialităţi. Am început şi eu să mă simt agitat, iar eu nici măcar nu aveam habar ce naiba se întâmpla.
    - I l-am dat lui Mattie. Crezi că Whitmore asta a sunat-o pe Mattie să-l afle? I l-ar fi dat Mattie?
    - Nu-s sigur nici că, dacă ar da Mattie peste Rogette arzând în flăcări, s-ar pişa pe ea ca s-o stingă.
    - Eşti vulgar, Michael, tres vulgarino.
    Numai că râdea.
    - Poate că a făcut rost de el cum a făcut Devore de al tău.
    - Probabil că da, am spus. Nu ştiu ce se va întâmpla în lunile viitoare, dar acum sunt sigur că ea încă mai are acces la panoul personal de comandă al lui Max Devore. Şi dacă ştie cineva cum să apese butoanele de pe el, probabil că ea este. Te-a sunat din Palm Springs?
    - Îhî. A spus că tocmai a încheiat o întâlnire preliminară cu avocaţii lui Devore cu privire la testamentul bătrânului. După spusele ei, bătrânul i-ar fi lăsat lui Mattie Devore optzeci de milioane de dolari moştenire.
    Am fost redus la tăcere. Nu eram încă amuzat, dar cu siguranţă eram uimit.
    - Te dă pe spate, nu? a spus John cu voioşie.
    - Vrei să spui că i i-a lăsat Kyrei, am zis într-un târziu. I i-a lăsat spre folosinţă Kyrei.
    - Nu, tocmai asta nu a făcut. Am întrebat-o pe Whitmore de trei ori, dar a treia oară începeam deja să înţeleg. Nebunia lui avea o metodă. Nu cine ştie ce, dar destulă. Vezi tu, există o condiţie. Dacă i-ar fi lăsat banii copilului minor şi nu mamei, condiţia n-ar fi avut nicio greutate. E ciudat dacă stai să te gândeşti că nici Mattie nu a ieşit de multă vreme din statutul de minoră.
    - Ciudat, am fost de acord şi m-am gândit la rochia ei alunecându-mi printre mâini şi la talia ei fină şi goală.
    M-am gândit şi la Bill Dean spunându-mi că bărbaţii care mergeau cu fetele de vârsta ei arătau la fel, că le ieşea limba din gură şi dacă şi-o ţineau închisă.
    - Ce condiţie a pus bătrânul?
    - Ca Mattie să rămână pe TR pentru un an după moartea lui Devore - până pe 17 iulie 1999. Poate pleca pentru o zi, dar trebuie să-şi facă culcuş în patul ei din TR-90 până la ora nouă în fiecare noapte, altfel pierde moştenirea. Ai auzit o prostie mai mare în viaţa ta? Pe lângă unele dintre vechile filme cu George Sanders, desigur?
    - Nu, am spus şi mi-am amintit de vizita mea la Bâlciul Fryeburg cu Kyra.
    Caută să capete custodia chiar şi după moarte, îmi spusesem şi, desigur, acum se întâmpla acelaşi lucru. Le voia aici pe amândouă. Până şi după moarte voia să le ţină pe amândouă pe TR.
    - O să ţină? am întrebat.
    - Desigur c-o să ţină. Ţicnitu' ăla blestemat ar fi putut la fel de bine să scrie că-i va da optzeci de milioane de dolari dacă foloseşte tampoane absorbante albastre vreme de-un an. Dar ea-şi va primi cele optzeci de milioane, sigur că da. Sunt cât se poate de liniştit de asta. Am discutat deja cu trei dintre oamenii noştri care se ocupă cu moştenirile şi... crezi c-ar trebui să-l aduc pe unul dintre ei cu mine marţi, ce zici? Will Stevenson ar fi omul cheie în faza cu moştenirea, asta în cazul în care Mattie e de acord.
    Aproape că se bâlbâia. Nu băuse nici măcar o picătură, mi-aş fi pus pielea la bătaie pentru asta, însă toate posibilităţile astea îl ameţiseră complet. Din punctul lui de vedere, ajunseserăm la partea cu au-trăit-până-la-adânci-bătrâneţi a poveştii; Cenuşăreasa se întoarce de la bal printr-o ploaie de bănet.
    - ... sigur că Will e puţin cam bătrân, spunea John, are cam vreo trei sute de ani, ceea ce-nseamnă că nu-i tocmai un tip distractiv la o petrecere, dar...
    - Lasă-l acasă, ce zici? am spus. Va fi destulă vreme după aceea să luăm la bani mărunţi testamentul lui Devore. Şi, în viitorul apropiat, nu cred că Mattie va avea vreo problemă să-şi dea seama cât de prostească e condiţia aia. Tocmai şi-a primit înapoi postul la bibliotecă, ţi-aminteşti?
    - Mda, bizonul cel alb cade lat la pământ şi toată ciurda se-mprăştie! a exultat John. Uite-i cum se duc! Iar noul multimilionar se întoarce la îndosariat cărţi şi trimis avertismente cititorilor care au uitat să returneze cărţile! Bine, marţi o s-o punem doar de-o petrecere.
    - Bine.
    - Petrecem până ne vine rău.
    - Ei bine... poate că noi, ăştia mai bătrâni, o să petrecem doar până ce ni se face puţin greaţă, crezi că-i bine aşa?
    - Sigur. Deja l-am sunat pe Romeo Bissonette, iar el o să-l aducă şi pe George Kennedy, detectivul particular care-a aflat toate chestiile alea ilare despre Durgin. Bissonette spune că-i mortal Kennedy după ce-a băgat în el un pahar sau două. M-am gândit să aduc nişte friptură de la Peter Luger's, ţi-am spus despre asta?
    - Nu cred că mi-ai spus.
    - Cele mai bune fripturi din lume. Michael, îţi dai seama ce i s-a întâmplat femeii ăsteia? Optzeci de milioane de dolari!
    - O să-l poată înlocui pe Scoutie.
    - Hă?
    - Nimic. O să vii mâine seară sau marţi?
    - Marţi dimineaţă, în jur de zece, la Aeroportul Districtului Castle. Cu o cursă New England Air. Mike, te simţi bine? Vorbeşti puţin ciudat.
    - Sunt bine. Sunt unde trebuie să fiu. Cred.
    - Ce vrea să însemne asta?
    Ajunsesem afară, pe estacadă. În depărtare, tunetul a huruit. Era mai cald ca-n iad, nu sufla niciun firicel de aer. Apusul se împrăştia într-o strălucire palidă, periculoasă. Cerul arăta spre vest ca albul unui ochi injectat.
    - Nu ştiu, am spus, dar am impresia că situaţia se va clarifica de la sine. Ne întâlnim la aeroport.
    - Bine, a spus, apoi, pe o voce redusă, aproape deferentă: Optzeci de milioane de dolari americani blestemaţi.
    - E-o grămadă de mălai, am fost de acord şi i-am urat noapte bună.

                                                                2.

                                       Am băut cafea neagră și am mâncat pâine prăjită în bucătărie în dimineaţa următoare, uitându-mă la crainicul meteo de la televizor. Precum atâţia alţii în zilele noastre, avea o mină puţin furioasă, de parcă toate imaginile alea de radar îl aduseseră în pragul a ceva. Eu îi spun mina Mileniului Jocurilor Video.
    - Ar trebuie să ne zbatem prin supa asta vreme de treizeci şi şase de ore, după care va avea loc o schimbare majoră, a spus acesta şi a arătat spre un fel de pată de-un gri-închis ce pândea în Vestul Mijlociu al continentului american.
    În interiorul ei dansau animate fulgere mici, aidoma unor bujii defecte. Dincolo de pată şi de fulgere, America părea senină până în ţinutul deşertic, iar temperaturile afişate acolo erau cu nouă grade mai mici.
    - O să avem parte de temperaturi variind în jurul a treizeci şi cinci de grade astăzi şi nu ne putem aştepta la mai puţin la noapte sau dimineaţă. Mâine după-amiază însă, fronturile acestea de furtună vor ajunge în vestul Maine-ului, şi cred că veţi vrea cu toţii să fiţi ţinuţi la curent asupra stării vremii. Înainte să ne întoarcem la o temperatură mai răcoroasă şi la un cer mai luminos miercuri, e foarte probabil să avem parte de furtuni violente, de ploi torenţiale, în unele zone chiar de grindină. Tornadele sunt rare în Maine, dar unele oraşe din vestul şi centrul statului s-ar putea să sufere din cauza lor mâine. Ai legătura, Earl.
    Earl, tipul care prezenta ştirile de dimineaţă, avea aspectul inocent-musculos al unuia recent retras din formaţia de striptease Chippendales şi chiar citea de pe teleprompter ca unul.
    - Oau, a spus el. Asta da prognoză, Vince. Tornadele, o posibilitate.
    - Oau, am spus eu. Spune iarăşi oau, Earl. Fă-o pân' mă satisfaci.
    - Măiculiţă, a spus Earl doar să-mi facă în ciudă, şi a sunat telefonul.
    M-am dus să răspund, aruncând în drum o privire ceasului care dădea din coadă. Fusese o noapte tăcută - niciun plânset, niciun strigăt, nicio aventură nocturnă -, însă chiar şi aşa, ceasul ăsta mă neliniştea. Atârna acolo pe perete, fără ochi şi mort, aidoma unui mesaj conţinând doar veşti proaste.
    - Alo?
    - Domnul Noonan?
    Cunoşteam vocea, dar preţ de-o clipă, n-am ştiut de unde s-o iau. Şi asta pentru că mi se adresase cu domnul Noonan. Pentru Brenda Meserve fusesem Mike de aproape cincisprezece ani.
    - Doamnă M.? Brenda? Ce...?
    - Nu mai pot lucra pentru dumneavoastră, a spus într-o grabă. Îmi pare rău că nu vă pot da un preaviz - n-am mai încetat niciodată să lucrez pentru cineva fără preaviz, nici măcar pentru beţivu' ăla bătrân, domnul Croyden - dar nu am de ales. Vă rog să mă înţelegeţi.
    - A aflat Bill că te-am sunat? Jur pe Dumnezeu, Brenda, n-am suflat nicio vorbă...
    - Nu. N-am vorbit cu el, şi nici el cu mine. Pur şi simplu nu mă mai pot întoarce la Sara Laughs. Am avut un vis urât azi-noapte. Un vis îngrozitor. Am visat că... cineva-i tare furios pe mine. Dacă vin acolo, poate c-o să am un accident. O să pară ca un accident, cel puţin, da'... n-o să fie.
    Asta-i o copilărie, doamnă M, am vrut să spun. Cu siguranţă ai trecut de vârsta la care crezi în poveştile cu moroiaşi şi fantomuţe şi bestioare cu picioare lungi, pe care le auzi în jurul focului de tabără.
    Dar, sigur, nu puteam spune aşa ceva. Ce se petrecea în casa mea nu era o poveste de spus la focul de tabără. Ştiam asta, iar ea ştia că ştiu.
    - Brenda, dacă ţi-am provocat vreun necaz, îmi pare sincer rău.
    - Duceţi-vă de aici, domnule Noonan... Mike. Duceţi-vă înapoi la Derry şi rămâneţi acolo măcar pentru o vreme. Ăsta-i cel mai bun lucru pe care-l puteţi face acum.
    Am auzit literele alunecând pe frigider şi m-am întors. De data asta chiar am văzut fructele şi legumele formând cercul. Acesta a rămas deschis în partea de sus destul de mult ca literele să poată intra înăuntru. Apoi, o lămâie mică din plastic a astupat gaura şi a completat cercul.
    iâmăr,
    au spus literele, apoi şi-au inversat locul, alcătuind
    rămâi.
    Apoi, atât cercul, cât şi literele s-au împrăştiat.
    - Mike, te rog.
    Doamna M. plângea.
    - Înmormântarea lu' Royce are loc mâine. Toţi locuitorii din TR care au un cuvânt de spus - bătrânii - or să fie acolo.
    Da, sigur că vor fi. Bătrânii, acele mâini de oase care ştiau ce ştiau şi care ţineau totul numai pentru ei. Numai că unii dintre ei vorbiseră cu soţia mea. Royce însuşi vorbise cu ea. Acum, el era mort. La fel şi ea.
    - Ar fi mai bine dacă n-aţi mai fi pe aici. O puteţi lua, poate, cu dumneavoastră şi pe tânăra aia. Pe ea şi pe fetiţă.
    Puteam însă să fac asta? Cumva, nu credeam că pot. Credeam că ne vom afla toţi trei pe TR până se încheiau conturile... şi începeam să am o bănuială când avea să se întâmple asta. Venea furtuna. Poate chiar o tornadă.
    - Brenda, mulţumesc că m-ai sunat. Şi nu te las să pleci. Hai să spunem că asta-i doar o învoire, ce zici?
    - Bine... cum vreţi. O să vă gândiţi măcar la ce v-am spus?
    - Da. Între timp, eu n-aş spune nimănui că m-ai sunat, bine?
    - Nu! a spus, părând şocată. Apoi: Da' o să ştie. Bill şi Yvette... Dickie Brooks de la garaj... bătrânu' Anthony Weyland şi Buddy Jellison şi toţi ăilalţi... o să ştie. La revedere, domnule Noonan. Îmi pare rău. Pentru dumneavoastră şi pentru soţia dumneavoastră. Pentru sărmana de ea. Îmi pare atât de rău.
    Apoi a închis.
    Am ţinut receptorul în mână multă vreme. Apoi, asemenea unui om într-un vis, l-am aşezat la loc în furcă, am traversat camera şi am luat ceasul fără ochi de pe perete.
    L-am aruncat în găleata de gunoi şi-am coborât la lac să înot, amintindu-mi de povestea aia a lui W. F. Harvey, "Căldură de august", cea care se termină cu fraza: "Căldura-i destul de mare să-i fure minţile unui om.”

                                                                  3.

                                      Când nu aruncă oamenii cu pietre după mine, nu sunt un înotător rău, însă prima tură de la mal la plută şi înapoi pe care am făcut-o a fost plină de mişcări ezitate şi lipsite de ritm - urâte - fiindcă mă tot aşteptam să se întindă ceva de pe fundul lacului şi să mă prindă. Băiatul înecat, poate. A doua tură a fost mai bine, iar când pornisem într-a treia mă bucuram deja de bătăile viguroase ale inimii şi de răceala mătăsoasă a apei mângâindu-mi corpul. Pe la jumătatea turei a patra, am urcat scările plutei şi m-am prăbuşit pe scândurile ei, simţindu-mă mai bine de când îi întâlnisem pe Devore şi pe Rogette Whitmore în seara zilei de vineri. Încă eram în zonă şi, pe deasupra, mai simţeam un val puternic de adrenalină năpădindu-mă. În starea aceasta, până şi consternarea pe care o simţisem când îmi spusese doamna M. că renunţă la a mă mai servi se afla în declin. Avea să se întoarcă atunci când toată tărăşenia asta se va fi sfârşit; sigur c-o va face. Între timp, probabil că era mai bine că plecase.
    Cineva-i tare furios pe mine. Aş putea avea un accident.
    Chiar aşa. S-ar putea tăia singură. Ar putea cădea pe scările de la pivniţă. Ar putea avea chiar şi o comoţie cerebrală în timp ce traversează în fugă o parcare încinsă de soare.
    M-am ridicat în picioare şi m-am uitat la Sara de pe deal, estacada ieşind în faţă dincoace de malul abrupt, traversele coborând spre apă. Nu eram afară din apă decât de câteva minute, dar deja căldura lipicioasă se plia pe corpul meu, furându-mi vigoarea. Apa era nemişcată ca o oglindă. Puteam vedea casa reflectându-se în ea, iar în reflexie ferestrele Sarei erau nişte ochi pânditori.
    Mi-am spus că punctul focal al manifestărilor - epicentrul - foarte probabil că era Strada dintre adevărata Sara şi imaginea ei înecată.
    Aici s-a întâmplat, spusese Devore. Iar bătrânii? Majoritatea dintre ei ştiau exact ce ştiam şi eu: că Royce Merrill fusese ucis. Şi nu era oare posibil - nu era oare probabil - ca lucrul acela care-l omorâse pe el să vină printre ei atunci când vor şedea în strane sau când se vor reculege în jurul mormântului? Că le va putea fura o parte din forţă - vinovăţia lor, amintirile lor, TR-nitatea lor - ca să-şi încheie mai uşor conturile?
    Eram foarte bucuros că John avea să fie mâine la rulotă, la fel şi Romeo Bissonette, şi George Kennedy, care devenea atât de comic după ce lua un pahar sau două la bord. Eram bucuros că urma să nu fim doar eu şi Mattie şi Ki când se adunau bătrânii să-şi ia rămas bun de la Royce Merrill. Nu-mi mai păsa cine ştie cât de ce li se întâmplase celor de la Sara and the Red-Top, şi nici măcar cine îmi bântuia casa. Ce-mi doream era să trec de ziua de mâine şi-mi doream ca Mattie şi Ki să treacă de ziua de mâine. Urma să mâncăm înainte să înceapă să plouă şi după aia să lăsăm prezisa furtună să vină. Mi-am spus că, dacă le vom putea face faţă acestora, vieţile şi viitorul nostru e posibil să se limpezească o dată cu vremea.
    - Chiar aşa să fie? am întrebat.
    Nu m-am aşteptat la niciun răspuns - să vorbesc cu voce tare era un obicei pe care-l deprinsesem abia după venirea aici - dar, undeva în pădure la est de casă, o bufniţă a ţipat. O singură dată, ca pentru a spune că aşa era, treci de ziua de mâine şi lucrurile se vor limpezi. Ţipătul aproape că mi-a amintit de altceva, o asociere care era mult prea străvezie s-o pot conceptualiza. Am încercat o dată sau de două ori, dar singurul lucru care mi-a venit în gând a fost titlul unui minunat roman vechi: Am auzit bufniţa strigându-mă pe nume.
    M-am rostogolit într-o parte pe plută şi am aterizat în apă, strângându-mi genunchii la piept aidoma unui copil sărind bombă. Am rămas sub apă cât de mult am putut, până ce aerul din plămâni a început să mi se pară că-i un lichid fiert şi îmbuteliat, apoi am ieşit la suprafaţă. Am bătut apa pe loc vreo douăzeci şi şapte de metri înainte să-mi recapăt răsuflarea, apoi mi-am fixat privirea asupra Doamnei Verzi şi am pornit spre mal.
    Am ieşit anevoie, am pornit pe traverse în sus, apoi m-am oprit şi m-am întors la Stradă. Am rămas acolo pentru o clipă, adunându-mi curajul, apoi am mers spre locul unde mesteacănul îşi arcuia graţios pântecele deasupra apei. Am apucat curbura aceea albă aşa cum făcusem în seara zilei de vineri şi m-am uitat în apă. Eram convins c-o să văd copilul, ochii lui morţi uitându-se în sus la mine de pe faţa lui maronie, buhăită, şi că gura şi gâtul mi se vor umple din nou cu gustul apei de lac:
    ajutor mă-nec las-mă sus O dulce Iisus las-mă sus.
    Însă nu era nimic. Nici urmă de vreun copil mort, nici urmă de vreun baston Boston Post înfăşurat în panglică, nici urmă de gust de apă sălcie în gură.
    M-am întors şi m-am uitat intens la fruntea cenuşie a stâncii ieşind din covorul de frunze şi plante moarte. Mi-am spus:
    Acolo, chiar acolo,
    însă acesta nu era decât un gând conştient şi lipsit de spontaneitate, mintea mea care dădea glas unei amintiri.
    Mirosul de descompunere şi convingerea că în acel loc se întâmplase ceva îngrozitor dispăruseră.
    Când am ajuns înapoi în casă şi m-am dus să-mi iau un suc, am descoperit că uşa frigiderului era goală şi curată. Fiecare literă magnetică, fiecare fruct şi fiecare legumă dispăruse. Nu le-am mai găsit niciodată de atunci. Poate că le-aş fi găsit, probabil că le-aş fi găsit, dacă ar mai fi fost timp de aşa ceva, dar, în acea dimineaţă de luni, timpul aproape că expirase.

                                                          4.

                                M-am îmbrăcat şi apoi am sunat-o pe Mattie. Am discutat despre viitoarea petrecere, despre cât era Ki de emoţionată, despre cât era Mattie de agitată că trebuie să se întoarcă la lucru vineri - se temea că localnicii se vor purta urât cu ea, însă într-un fel ciudat, femeiesc, se temea şi mai tare că aceştia vor fi reci cu ea, că o vor trata cu condescendenţă. Am discutat despre moştenire, şi mi-am dat seama imediat că ea nu crede că aşa ceva ar putea fi adevărat.
    - Lance spunea că tatăl lui e genul de om care i-ar arăta o bucată de carne unui câine care moare de foame şi apoi ar mânca-o el, a spus Mattie. Dar atâta vreme cât am iarăşi unde lucra, n-o să mor de foame şi la fel şi Ki.
    - Dar dacă într-adevăr este adevărat, banii...?
    - Oh, dă-mi-dă-mi-dă-mi, a spus, râzând. Ce crezi că-s eu, nebună?
    - Na. Apropo, ce se mai întâmplă cu oamenii din fligidolul lui Ki? Mai scriu ceva nou?
    - Ăsta-i cel mai ciudat lucru, a spus. Au dispărut.
    - Oamenii din fligidol?
    - Nu ştiu nimic de ei, da' literele magnetice pe care i le-ai dat tu cu siguranţă au dispărut. Când am întrebat-o pe Ki ce a făcut cu ele, a început să plângă şi a spus că le-a luat Allamagoosalum. A spus că el le-a mâncat în toiul nopţii, când toată lumea dormea, fiindcă-i era foame.
    - Allama-cine-salum?
    - Allamagoosalum, a spus Mattie, părând amuzată într-un fel obosit. O altă moştenire micuţă de la bunicul ei. E o formă alterată a cuvântului pe care-l folosea tribul Micmac pentru "omul negru" sau pentru "demon" - i-am căutat explicaţia în cărţi, la bibliotecă. Kyra a avut multe coşmaruri cu demoni şi cu wendigos şi cu allamagoosalum în iarna şi primăvara trecute.
    - Ce bunicuţ dulce-a mai fost şi Devore, am spus afectat.
    - Corect, un adevărat scump. Ki s-a simţit groaznic după ce şi-a pierdut literele; de-abia am reuşit s-o calmez până să vină maşina care o duce la ŞBV. Ki vrea să ştie dacă o să vii la Ultimele Exersări vineri după-amiaza. Ea şi cu prietenul ei Billy Turgeon o să interpreteze povestea copilului Moise.
    - N-aş rata-o pentru nimic în lume, am spus..., dar sigur că am ratat-o. Am ratat-o cu toţii.
    - Ai vreo idee unde ar fi putut dispărea literele ei, Mike?
    - Nu.
    - Ale tale-s în regulă?
    - Ale mele-s în bună regulă, dar, desigur, ale mele nu scriu niciodată nimic, am spus, uitându-mă la uşa goală a propriului meu fligidol.
    Pe frunte aveam broboane de transpiraţie. Le simţeam strecurându-se în sprâncene precum uleiul.
    - Ai... nu ştiu... ai simţit ceva?
    - Vrei să spui dacă nu l-am auzit cumva pe hoţul cel rău de alfabet când s-a strecurat pe fereastră?
    - Ştii ce-am vrut să spun.
    - Aşa cred.
    O pauză.
    - Mi s-a părut că aud ceva azi noapte, bine? Pe la trei dimineaţa, mai exact. M-am ridicat din pat şi am ieşit pe hol. Nu era nimic acolo. Dar... ştii cât a fost de cald în ultima vreme?
    - Da.
    - Ei bine, nu şi-n rulota mea, nu şi-n noaptea trecută. Era frig ca-n congelator. Jur că aproape mi-am putut vedea respiraţia.
    Am crezut-o. La urma urmei, eu chiar mi-o văzusem pe-a mea. 
................................................................................