Șatra, Zaharia Stancu

..................................................................................
                                           5-9

                       Lisandra își căuta mai departe beleaua cu lumânarea. Se repezi la un cârd de muieri și încercă să le păruie. Muierile o împinseră, o îmbrânciră și una îi puse piedică. Lisandra căzu, se ridică și începu iarăși să urle:
    - Nu mai poot!... Nu mai poot să îndur!... Nu mai poot!...
    Tăcu. Câteva clipe, numai. Adăugă cu glas rugător:
    - Oameni buni, omorâți-mă, oameni buni, aveți milă de mine și omorâți-mă, oameni buni!
    - S-o legăm, spuse careva.
    Oarba zise:
    - Are prea mult sânge stătut. Culcați-o la pământ și lăsați-i sânge.
    Câțiva flăcăi se aruncară asupra ei. Lisandra se apără și vru să le scoată ochii, ori măcar să-i zgârie cu unghiile. Flăcăii se feriră, o apucară bine de mâini și de picioare, o doborâră în țărână și o întoarseră cu fața în sus. O răstigniră aproape. Doi o țineau de mâini și de umeri, doi de picioare. Unul îi pipăi sânii. Lisandra îl scuipă. Pe urmă buzele și barba i se umplură de spumă albă. Bătrânul Sarat scoase cechia din brâu, îi apucă mâna și deschise o vină. Sângele negru-roșu țâșni și se scurse în țărâna nisipoasă bătătorită de curând de picioarele șatrei.
    - Destul! zise Sarat. Dați-mi o fașă.
    Îi întinseră o bucată îngustă de pânză. Sarat îi legă strâns mâna deasupra tăieturii și țâșnirea sângelui se opri.
    - Acum s-a potolit. Duceți-o la cort și lăsați-o să se odihnească. O să adoarmă îndată și o să doarmă mult și adânc.
    O ridicară și vruseră s-o sprijine. Lisandra se smuci din strânsoarea flăcăilor și-i îmbrânci.
    - Ticăloșilor! O să mi-i plătiți!
    Glasul îi era dârz, însă fără puterea obișnuită. Se îndreptă, clătinându-se și șovăind, cu pași împleticiți, spre cort. Him bașa îl întrebă pe Goșu:
    - Nu te duci după ea?
    - Nici nu mă gândesc, bulibașă.
    Goșu părăsi șatra, urcă râpele pietroase, ajunse pe culme, puse mâinile streașină la ochi și se uită mult spre răsărit. Pustiu. Numai pustiu. Ba nu. Departe, tare departe, la orizont, acolo unde cerul părea a se împreuna cu pământul, se ridicau prin aerul nemișcat și vâscos, drept către cer, trei coloane albăstrui de fum. Poate acolo, la marginea orizontului, se afla un sat. Poate sa afla o altă șatră. Ori poate numai cete bezmetice de dezertori. Nu. N-avea încotro să fugă cu Lisandra. N-avea încotro.
    Him o întrebă pe Oarbă:
    - Cum de ți-a dat prin gând să le spui să-i lase sânge?
    - Am mai văzut ceva asemănător când eram fetișcană și trăiam în șatra lui Berber bașa.
    - Și... cum s-a isprăvit povestea?
    - Cei doi bărbați au cerut să se lupte cu cuțitele. Șatra le-a îngăduit. S-au luptat cu cuțitele. Și s-au tot înțepat până au murit amândoi/
    - Și femeia?
    - Au alungat-o din șatră. Femeia a plecat în lume și de atunci i s-a pierdut urma.
    - N-o să las ca în șatra mea să se întâmple la fel.
    - Dacă o fi să se întâmple, o să se întâmple, Him.
    Oamenii oacheși uitară pentru câtva timp spăimântătorul pustiu din jurul lor. Nu se mai gândiră nici la toamna care se apropia, nici la iarna care nici ea nu era departe. Găsiră sămânță de vorbă. Unii erau de partea lui Goșu, alții de partea lui Ariston.
    - Ce vrei să facă femeia? Nu-l mai iubește pe Goșu. Și dacă nu-l mai iubește, nu-l mai iubește! Îi ard călcâiele după Ariston.
    - Să se stăpânească, să sufere și să se stăpânească. Dacă ne-am lăsa în voia poftelor... De mult ar fi pierit șatra noastră, dacă ne-am fi lăsat în voia poftelor.
   - Dar nu e drept să sufere. Dacă-l iubește pe Ariston, să se ducă după Ariston.
   - Și Goșu?
   - Să i-o vândă lui Ariston. Cu banii luați de la Ariston ar putea să-și cumpere altă nevastă. E plină șatra de fete frumoase.
    - Niciuna nu e ca Lisandra.
   - Cum nu e? Dar Zuzuca?
   - De! Nici Zuzuca nu e urâtă, însă e departe griva de iepure.
    De la vorbe la bârfă, oamenii oacheși trecură la ceartă, de la ceartă la bălăcăreală și de la bălăcăreală la bătaia cu pumnii și cu ciomegele. Până la încăierarea cu cuțitele nu mai era decât un pas. Bătrânii se alarmară. Veniră în păr la Him. Vorbi Sarat:
    - A intrat dihonia între oameni, bulibașă. Fă ceva să se liniștească.
    După ce stolul de bătrâni plecă ciorovăindu-se, Oarba zise:
    - Știi bine, Him, că niciodată nu m-am amestcat în treburile tale cu vorba sau cu faptul. Nici acum n-am să mă amestec, dar dacă mi-ai îngădui, ți-aș da un sfat.
    - Dă-mi-l, Sina, mai mult decât oricând am nevoie de un sfat, bineînțeles de un sfat bun.
    - Cel mai nimerit ar fi să nu faci nimic. Lasă oamenii să vorbească, să se bată, dacă au chef să se bată. Tu trebuie să ai o singură grijă: să nu se ajungă la omor de om.
    Him bașa tăcu. Ascultă și tăcu. Sina continuă:
    - Altfel, Him, altfel se vor gândi la nenorocirea care ne-a lovit, se vor gândi la moarte, vor cădea în întristare și în deznădejde și nu vor mai fi buni de nimic....
    - Poate ai dreptate, Sina. Am să țiu seama de sfat. Tu, cap de muiere, poate ai dreptate. Poate ai toată dreptatea.
    În zori șatra se trezi. Bărbații săriră de pe rogojini și puseră mâna pe furci, ciomege, pe topoare. Băieții rămași de pază strigau să-și rupă gâturile:
    - Hoții! Au venit hoțiii de cai!... Hoții!... Hoții!...
    Nici nu apucară oamenii oacheși să iasă din corturi și fură nevoiți să se lipească cu burțile la pământ. Două sau trei puști automate pârâiră pe undeva pe aproape câteva clipe. Pe urmă căzu liniștea, o liniște deplină, de piatră. Și, îndată, prin această liniște deplină, se auzi glas de om:
    - Nu suntem hoți. Suntem numai niște oameni necăjiți. Venim de departe și mai avem mult de mers până ajungem unde ne-am pus de gând să ajungem.
    - Și ce vreți de la sufletul și sărăcia noastră? îl întrebă Him bașa.
    - Nimic altceva decât patru cai.
    - Nu vă dăm. Nu putem să vă dăm.
    - Îi luăm cu sila. Ne trebuie. Pentru noi, procurarea cailor este o chestiune de viață și de moarte.
    - O să ne împotrivim.
    - Atunci o să fim nevoiți să vă împușcăm. N-avem încotro.
    - De ce să ne împușcați? Ne-om înțelege. Suntem oameni, zise Him bașa. Și dacă suntem oameni, găsim cum să ne înțelegem.
    După câteva clipe, adăugă:
    - Rămâneți acolo unde vă aflați până răsare soarele. Pe urmă ne-om vedea la față, vom vorbi și vom cădea la învoială.
    - Bine, fie și așa. Acum... Acum tot n-am avea cum alege caii cei ma buni. Dar să nu vă pună dracul să-ncercați să ne-ntindeți vreo cursă, că vă curățăm până la unul. Nu iertăm nici pruncii din fașă.
    - Cum să ne curățați? Avem neveste, avem copii, avem nepoți. Cum să ne curățați, și de ce să ne curățați?
    - Războiul ne-a învățat să omorâm tot felul de oameni, fără alegere, și să nu ne înfricoșăm de nicio faptă.
    - Și mila? Unde e mila?
    - A pierit în prima zi de război. Mila a fost omorâtă în prima zi de război.
    - Și dreptatea?
    - Care dreptate? De când am plecat de acasă și ni s-au pus ranițele în spinare, am uitat de dreptate și acum am ajuns să credem că nu există pe lume niciun fel de dreptate.
    - Și omenia?
    - Ha-ha-ha!... Ha-ha-ha!...
    Undeva, în luncă, necheză un cal. Câinii, care de la începutul larmei lătrau a primejdie, tăcură. Tăcură și oamenii. Dezertorii se lungiră în iarbă cu armele lângă ei, așteptând răsăritul soarelui. Șatra rămase și ea într-o încordată așteptare.
    Ultimele rămășițe ale nopții se topiră în depărtări.
    În lumina zorilor răsări, muiat parcă în sânge, soarele. Unul dintre soldați trecu pe lângă corturi cu arma într-o mână și cu patru bidoane într-alta. Se duse la pârâu, le umplu cu apă și se întoarse la ceilalți trei.
    - Hai! Ne dați caii, ori ne siliți să vi-i luăm cu forța?
    - De bună voie nu vi-i dăm, zise Him. Pentru voi caii sunt, într-adevăr, chestiune de viață sau de moarte. Însă și pentru noi caii sunt același lucru. Ce ne facem noi fără cai? Cu cai ori fără cai pentru voi e tot una.
    - Cum tot una?
    Dezertorul cu care vorbea în lumina dimineții era cam la douăzeci de pași depărtare, însă Him bașa tot izbuti să-i vadă ochii și numaidecât băgă de seamă că omul acela, scurt și îndesat, cu care vorbea, ca și ceilalți trei care stăteau lângă el, se uitau la oamenii șatrei ca la niște morți, întocmai ca la niște morți pe care cei care îi omorâseră uitaseră să-i îngroape.
    Dezertorul, lăsat cu o zi înainte de jandarmi în grija și în paza șatrei, părăsi cortul lui Ariston și se târî lângă Him bașa.
    - Fraților, strigă el către cei patru soldați fugiți de pe front, fraților, luați-mă și pe mine cu voi.
    - Dar tu cine ești?
    - Unul ca voi. M-au împușcat jandarmii în șold și m-au lăsat aici în paza șatrei.
    - Până când?
    - Până peste două-trei zile, când vor veni să mă ridice cu o căruță.. Dacă mă găsesc aici, mă duc dincolo de apă la judecată și mă împușcă.
    - Poți să umbli?
    - Pot să mă târăsc.
    - Târăște-te până aici.
    Se târî. Ajunse lângă ei.
    - Unde ești rănit?
    - În șold.
    Îi traseră pantalonii în jos, îi ridicară cămașa și-i cercetară rana.
    - Mai curând de opt-zece zile nu vei fi în stare să mergi. Dacă te luăm cu noi, în starea în care te afli, ne încurci.
    - Și eu vă spun că, dacă mă lăsați aici, mă împușcă.
    - De, frate, fiecare cu soarta lui. Cum ți-o fi norocul!
    Dezertorul rănit se întoarse între oamenii șatrei. Ceilalți patru se duseră să-și aleagă caii. Se uitară la unii, se uitară la alții. Ridicau din umeri, înjurau, n-aveau ce să aleagă. Caii șatrei erau toți costelivi, sleiți de puteri, adevărate gloabe. Veniră în apropierea corturilor mânând din urmă patru mârțoage luate la întâmplare.
    - Dați-ne căpestre.
    Unde mersese mia, putea, la urma urmelor, să meargă și suta. Blebe culese patru căpestre de pe la corturi și le duse soldatului care le ceruse.
    - Mulțumim.
    Le puseră cailor căpestrele în cap, încălecară și plecară repede către scăpătat. Câinii, în frunte cu Rob, se încârduiră lătrând după ei.
    Him bașa se duse la cortul lui Ariston. Îl găsi pe soldatul rănit lungit pe rogojină. Omul fuma cu sete și era ușor de înțeles că avea fața plină de frică. Nici nu se uită la Him bașa.
    - Care va să zică, așa, ostașule! Voiai să pleci cu ceilalți!
    - Da. Voiam.
    Tăcu un timp. Ridică glasul:
    - Da. Voiam să plec. Și ce poftești de la mine?
    - Nimic. Țineam numai să-ți amintesc că jandarmii te-au lăsat în seama mea. De fugi, știi bine, plătesc cu capul.
    - Știu. Însă țin mai mult la capul meu decât la al tău.
    - Fiecare om ține la capul lui...
    Ariston îi privea și-i asculta pe amândoi.
    - Tocmai de aceea voiam să plec cu ceilalți, pentru că fiecare om ține la capul lui. Nebun vrednic de legat aș fi, dacă n-aș ține mai mult la capul meu decât la al altuia.
    - O să fiu nevoit să poruncesc să te lege și să te păzească, spuse liniștit Him bașa.
    Soldatul se răsuci pe rogojină și-l apucă de picioare. Him se întoarse. Crezu că soldatul vrea să-l trântească. Se smuci și făcu un pas îndărăt. Soldatul se târî spre el. Him rămase pe loc și gândi:
    „Dacă va încerca să mă apuce de picioare și să mă răstoarne pe spate, am să sar pe el, n-am să mai iau seama că e rănit, și-am să-l zdrobesc.”
    În ciuda celor așteptate, auzi:
    - Tăicuțule, dă-mi un cal și lasă-mă să fug, așa bolnav cum sunt. Șase copii mă așteaptă acasă, tăicuțule. Șase copii și nevasta. Și pe deasupra mai am și-o răfuială cu porcul de taică-meu! Îndură-te și dă-mi un cal și lasă-mă să fug, tăicuțule. Fie-ți milă de mine, tăicuțule, fie-ți milă de copilașii mei și de nevasta mea. Fie-ți milă, tăicuțule.
    Lui Him bașa i se muie inima. Se ținu tare și răspunse blajin:
    - Dar de mine și de nevasta mea, de copiii și de nepoțiii mei, cine o să aibă milă, omule? Unul dintre cei patru care ne fură caii spunea că mila a murit în prima zi de război. A? Tu ce spui? Spune și tu ceva...
    Soldatul tăcu. Se târî și mai mult pe burtă. Ajunse lângă picioarele goale, negre, aspre și pline de crăpături ale lui Him bașa și i le sărută.
    Him bașa îl întrebă pe Ariston:
    - Tu ce spui, Aristoane?
    - Eu? Eu n-am nimic de spus, bulibașă, nimic.
    - Pot să ți-l las ție în pază? Să mă încred în tine?
    - Lasă-mi-l, bulibașă. Cum l-oi prinde că-ncearcă să fugă, îl sfărâm cu harapnicul, îl săfrâm până-i scot sufletul din trup.
    Dezertorul rămase în paza și în grija lui Ariston. Întâmplarea cu Lisandra, cu Goșu și cu Ariston fu uitată. Fu uitată și nenorocirea mai mare a Kerei și a lui Alimut. Acum, mari și mici nu vorbeau decât de caii lor.
    - Au să mai vină soldați și-au să ne mai ia cai.
    - Dacă o merge ca până acum, până la căderea zăpezii n-o să ne mai rămână nicio vită.
    - Până atunci poate se isprăvește războiul. Odată războiul isprăvit, o să ne cumpărăm alți cai. Dar nu numai alți cai, ci și alte căruțe.
    - Războiul n-o să țină până la sfârșitul lumii. O să vie și ziua de pace. Dar până atunci... Până atunci n-ar strica dacă am avea arme de foc. Ne-am împotrivi, în orice caz n-am mai fi ca acum, la cheremul oricui.
    - Ce să facem cu armele de foc? Nu știm să umblăm cu ele.
    - O să învățăm.
    - Și dacă învățăm să umblăm cu ele, omorâm oameni.
    - Nu face nimic. Acum e război. Acum aproape toți oamenii omoară oameni.
    - Poate n-or să mai vină dezertori.
    - Ba au să vină.... Cu cât se va lungi războiul, cu atât vor veni mai mulți, mai sălbatici, mai răi.
    Berber spusese „ba au să mai vină.” Și parcă spusese într-un ceas rău. Sarat strigă:
    - Ia uitați-vă către râpi! Ne mai cade pe cap încă o pacoste!
    Pogora, abia târându-și picioarele, un soldat asemănător celui care zăcea în cortul lui Ariston. Se adunară cu toții la corturi și-l așteptară. Soldatul, ostenit de lunga cale străbătută, și poate flămând și bolnav, mergea clătinându-se și se vedea de departe cât de greu îi vine să-și poarte la spinare pușca. Călătorul se opri la câțiva pași de oamenii oacheși, duse mâna la capelă și spuse:
    - Bine v-am găsit, oameni buni!
    Îi răspunse Dundera un bărbat colțos și chior.
    - Acum nu mai sunt nicăieri oameni buni.
    - Ba sunt, spuse soldatul care nu se așteptase să fie primit cu pâine și sare. Pământul lui Dumnezeu e plin de oameni buni, numai că ne-a înrăit și ne-a schimbat în fiare războiul.
    Dundera nu se lăsă înduioșat:
    - Nu cumva vrei și tu un cal?
    Soldatul înțelese că mai trecuseră pe acolo și alții ca el.
    - Nu, oameni buni, n-am venit să vă cer, nici să vă fur un cal.. Pe-aici s-a nimerit să-mi fie drumul.
    - Dar ceva tot trebuie să ne ceri. Nu trece nimeni pe aici fără să nu ceară ceva.
    - Asta e adevărat, zise soldatul râzând. Am nevoie de-o cană de apă și, dacă s-ar putea și de un coltuc de pâine, bineînțeles dacă aveți și dacă vreți să mă miluiți.
    Dundera era gata să-i spună că n-o să capete nimic.
    Veni însă Him, care-l pofti în cortul lui.
    Noul sosit se așeză turcește pe rogojină și puse pușca lângă el. I se dădu apă și brânză cu pâine. Soldatul bău mult, mâncă încet, mestecă îndelung fiecare îmbucătură și după ce se sătură spuse c-ar vrea să doarmă.
    Îl duseră la cortul lui Ariston. Vazând acolo ostașul rănit, nu se miră deloc. Oamenii oacheși îi lăsară împreună, să vorbească între ei, să doarmă, să viseze. Him plecă de la cortul lui Ariston neliniștit. Văzuse în ochii dezertorul rănit sclipiri care nu-i plăcuseră.
    Până spre seară nu se mai petrecu nimic în șatra poposită lângă râpe. Când se apropie înserarea, Ariston înfipse iarăși un sac cu ierburi uscate în parul bătut în pământ în fața cortului și se apucă să-l sfârtece cu harapnicul. Pocnetele răsunătoare ale harapnicului îi treziră pe cei doi fugari. Se târâră mai aproape de Ariston, și-l întrebară:
    - De ce bați sacul, omule? Cu ce ți-a greșit?
    Ariston rânji și le zise:
    - Plecați. S-ar putea să greșesc și în loc să sfârtec sacul, să vă sfârtec pe voi.
    - Mare ispravă ai face!
    Dezertorii se întoarseră în cort. Nimeni nu se mai uita la Ariston, în afară de Lisandra. Nevasta lui Goșu ieșise din cort, gătită ca de sărbătoare și se oprise la câțiva pași de Ariston. Îl privise cât îl privse, pe urmă începuse să-i strige:
    - Așa, Aristoane! Atinge-l, Aristoane! Mai dă-i, Aristoane! Nu le lăsa, Aristoane! Omoară-l, Aristoane! Omoară-l, omule, omoară-l!
    Acum, așteptându-se la o încăierare sângeroasă, șatra se strânse în jurul lor. Ariston asculta ațâțările muierii, sărea ca un sălbatic, se opintea și izbea cu putere. Sacul se zdrențui. Sfârtecate, buruienile uscate începură să plutească în aerul cald și vâscos. Când nu mai avu ce să lovească, Ariston, leoarcă de sudoare, își strânse harapnicul, se duse și se înclină adânc în fața Lisandrei:
    - Ți-a plăcut?
    - Mi-a plăcut, Aristoane, mult mi-a plăcut. Dar mâine seară...
    - Mâine seară va fi așa cum gândești tu. Întocmai cum gândești tu.
    - Mâine seară va fi cum hotărăsc eu, spuse Goșu, care până atunci stătuse de-o parte, privise și tăcuse.
    Trecu seara, noaptea se apropie de corturi, le învălui în scama ei și plecă mai departe. Ariston îi lăsă în cort pe cei doi soldați fugari. Unul icnea în somn, altul - cel rănit la șold - sforăia.
    „Dorm, își spuse Ariston, n-am de ce să-i păzesc.”
    Se strecură printre râpi. Ajuns în apropierea lor, auzi:
    - Sunt aici, Aristoane.
    - Și Goșu?
    - Doarme somn de piatră.
    - Atunci e bine, Lisandro.
    - E bine, Aristoane, dar aș vrea ca începând de mâine să fie și mai bine. Pricepi?
    - Pricep, Lisandro.
    Celor ce dormeau în corturi sau pe lângă corturi noaptea nu li se păru nici lungă, nici scurtă. Nu și se păru în niciun fel.
    Lui Ariston și Lisandrei noaptea li se păru scurtă. Către ziuă în curpinse un fel de toropeală care, pe undeva, semăna cu somnul, fără să fie însă somn. Îi dezmetici lumina tulbure care prevestea venirea zorilor. Întâi plecă femeia. Mere cu pași de vulpe și intră în cort. Îl găsi pe Goșu cu luleaua aprinsă.
    - Unde mi-ai fost?
    - La râpi.
    - Ce-ai căutat acolo?
    - Mă durea burta. M-am dus să mă golesc.
    - Nu cumva se afla și Ariston pe acolo?
    - Du-te și-l întreabă. Eu nu l-am văzut.
    Goșu ieși în fața cortului. Îl văzu pe Ariston, Venea dinspre râpi. Trecu pe lângă Goșu și se prefăcu a nu-l vedea. Ajunse la cortul lui. Peste câteva clipe ieși strigând:
    - Goșule... Goșule...
    - Ce vrei?
    - Trezește lumea și veniți încoace. Trezește-l și pe Him bașa.
    - Dar ce s-a întâmplat?
    - O să vedeți.
    Nu mai era nevoie ca Goșu să trezească oamenii. Îl trezise strigătele lui Ariston.
    - Ce e, Aristoane? Ce s-a întâmplat, Aristoane?
    - Voi nu vedeți? Soldatul rănit l-a omorât pe cel care a venit aseară.
    - Cum l-a omorât?
    - Nu știu. I-a tăiat beregata, i-a furat pușca și-a fugit.
    - Dar tu unde erai?
    - Eu?... Eu... mă dusesem în poiană, să-mi fac nevoile.
    - Ucigașul trebuie să fie pe aproape. Nu putea să umble.
    - Dac-a ajuns la cai, prinde orbul, scoate-i ochii.
    Se luminase bine de ziuă. Plecară spre caii, măgarii și catârii șatrei care-și isprăviseră odihna, se treziseră și se apucaseră să pască.
    - Uite-l... Uite-l...
    Dezertorul rănit se târa spre cai pe burtă, cu pușca mortului în mână. Săriră pe el și-i smulseră pușca.
    - Lăsați-mi-l! E-al meu, urlă Ariston. Să nu v-atingeți de el. E-al meu.
    I-l lăsară.
    - Nu-l lovi! strigă Him bașa. Nu-l lovi, Aristoane. Ia-l în spinare și du-l în cort. O să stăm de vorbă cu el acolo.
    Ariston se supuse poruncii. Dezertorul, văzând că totul e pierdut, nu încercă nicio împotrivire. Ariston îl luă în spinare.
    „E ușor, își spuse în gând, e ușor ca un fulg, săracul. Cine știe cât o fi suferit. A mai pierdut și sânge.”
    Și dintr-o dată îi pieri mânia și-l copleși mila, o milă adâncă, dulce, cum el, Ariston, nu simțise niciodată pentru nimeni. Ajunse cu el în fața cortului și-n loc să-l arunce ca pe un bolovan, cum hotărâse cu câteva clipe mai înainte, îngenunche și-l culcă lin la pământ, ca pe-un băiețandru bolnav. Soldatul se sprijini în mâini și se așeză.
    - Ce-ai făcut? îl întrebă Him bașa.
    - Ce mă mai întrebați? Voi nu vedeți? L-am omorât. Și după ce l-am omorât, am băgat în buzunarul lui livretul meu și în buzunarul meu livretul lui.
    - Și de ce-ai făcut asta?
    - Cum de ce? Ca să scap de judecată și de împușcare.
    - Și crezi c-ai să scăpi?
    - Da, bulibașă, am să scap. Și pentru că vă văd nedumeriți, iată, am să vă spun. Eu am fost dat în paza voastră. Este?
    - Este.
    - Tu, bulibașă, răspunzi de mine cu capul. Este?
    - Este, zise moale Him bașa.
    - Eu tot aș fi fugit. Dacă nu azi, mâine.. Dar de fugit tot aș fi fugit. Tu, Him bașa, ai fi plătit fuga mea cu capul. Jandarmii nu te-ar fi iertat.
    - Nu, nu m-ar fi iertat, rosti încet Him bașa.
    - Dar voi v-ați purtat bine cu mine. M-ați oblojit, mi-ați dat să beau, mi-ați dat să mănânc.
    - Așa este.
    - M-am gândit că nu se cade să vă fac rău.
    Him bașa răcni:
    - Unde vrei să ajungi?
    - Acolo unde de fapt am și ajuns. Am omorât, ca să-ți scap ție capul, Him bașa. De aceea am omorât pe cine-am omorât.
    Oamenii oacheși tăcură. Tăcu și soldatul un timp. După ce i se păru că a tăcut îndeajuns, zise:
    - Mie să-mi dați un cal ca să plec. Chiar acum vreau să plec. Vouă vă rămâne mortul. Îl îngropați. Păstrați-i livretul. Când vin jandarmii le spuneți: „Soldatul pe care ni l-ați dat în pază a murit. I s-a obrintit rana și a murit. L-am îngropat.” Îi arătați mormântul și le dați livretul.
    - Și dacă ne pun să dezgropăm mortul și văd că e altul și că acel altul are gâtul tăiat?
    - Îl dezgropați. Toți soldații sunt la fel. Cât despre gât, să nu vă faceți nicio grijă. Jandarmii n-or să vină mai curând de-o săptămână. Până atunci mortul a și intrat în gura viermilor. E vară... Nu uitați că e vară...
    Niciunul nu mai spuse nimic, nici măcar Him bașa. Blebe, fără să-i poruncească bulibașa, aduse un cal cu căpăstru cu tot, și-i spuse soldatului:
    - Încalecă... Încalecă și pleacă din ochii noștri cât mai curând!
    - Ajutați-mă. Vedeți că singur nu sunt în stare. Ajutați-mă să încalec.
    Îl ajutară și încălecă. Când se văzu călare, soldatul spuse:
    - Dați-mi și pușca.
    I-o întinseră. Călărețul mângâie gâtul calului, îl îmboldi cu călcâiele și-l îndemnă dulce:
    - Hii, căluțule... Hii, căluțule...
    Plecă și merse la pas, fără grabă, până îl înghiți zarea. Nu se uită nici măcar o dată îndărăt.
    Oarba îl simți pe Him intrând în cort. Îi spuse:
    - Mi se pare că ieri ucigașul care-a plecat acum ți-a sărutat picioarele.
    -Da, zise Him, e-adevărat. Mi-a sărutat picioarele. Eu n-am vrut, m-am ferit, dar el mi-a sărutat picioarele.
    - Ia o bucată de săpun. O găsești în traista de lângă ușă. Ia-o și du-te la pârâu. Spală-ți bine picioarele. Spală-ți-le cât poți mai bine, dragul meu.
    În drum spre pârâu trecu pe lângă oamenii care vorbeau în pâlcuri. Unul îl întrebă:
    - Ce facem, bulibașă, cu mortul?
    - Săpați-i o groapă și îngropați-l.
    - Unde?
    - Undeva mai departe de sălaș, pe lângă lac.
    Făcu câțiva pași, se opri și se întoarse:
    - Băgați de seamă când îl duceți la groapă să nu-i picure sângele și să lase urme. Înfășurați-i gâtul într-un sac. Și... Ariston să-și curețe de îndată cortul, să șteargă sângele.
    - Chiar acum să-l îngropăm?
    - Chiar acum. Dacă nu-l îngropăm până la prânz se împute. Așa sunt morții. Vara, dacă nu-i îngropi numaidecât, morții se împut.
    Câțiva bărbați luară cazmale și lopeți și plecară să caute locul de înmormântare și să sape groapa. Ajunseră în apropierea lacului.
    - Să-i săpăm groapa aici, pe povârnișul dâmbului.
    Unul vorbise. Ceilalți tăcură. Nu se cădea să vorbești prea mult la săpatul gropii. Măsurară pământul cu pașii, de la răsărit la apus, făcură semne cu vârfurile cazmalelor și se apucară de lucru. Oamenii oacheși nădușiră, dar până la urmă izbutiră să sape groapa.
    - O fi destul de încăpătoare?
    - Destul și prea destul.
    Strigară să aducă mortul, se-ntinseră să se odihnească și își aprinseră țigări ca să mai alunge muștele mari și grase care nu le dădeau pace.
    Nu trecu mult și dinspre corturi se văzu venind alaiul. Unul îl ținea pe mort de picioare, altul de mâini. După mort veneau copiii șatrei și câteva muieri. Nu jelea nimeni. Îl culcară lângă marginea gropii. Soldatul era galben la față. I se scursese aproape tot sângele. Avea beregata tăiată dintr-o singură retezătură.
    - Cu cuțitul?
    - Nu, asta nu e tăietură de cuțit, e tăietură de brici.
    - Nici nu știm cum l-o fi chemând.
    - Nu face nimic. Pământul o să-l primească fără să-l întrebe.
    Roiurile de muște se roteau în jurul mortului și în jurul viilor.
    - Să-l dăruim țărânei.
    - Să-l dăruim.
    Îl culcară pe fundul gropii cu picioarele spre răsărit și cu capul spre apus, cum știau că se îngroapă morții prin ținuturile acestea. La întoarcere se spălară cu toții pe mâini și pe picioare în pârâu. Unii găsiră prilejul să se spele și pe obraz.
    Oarba simți că Him a intrat în cort. Îl întrebă:
    - Ți-ai curățat picioarele de sărutările ucigașului?
   -  Da, mi le-am curățat.
    - Atunci să ne așezăm la masă.
    Him bașa îl căută pe Alimut. Nu-l găsi.
    - Dar unde e băiatul?
    - A plecat.
    - De mult?
    - Să tot fie două ceasuri.
    - Nu ți-a spus unde se duce?
    - Nu mi-a spus nimic. S-a sculat, s-a îmbrăcat și a plecat.
    Mâncară tăcuți. Him își aprinse luleaua. Fumul iute al tutunului negru alungă din cort muștele. Oarba zise:
    - Crezi c-o să scapi ușor din întâmplarea cu soldatul fugit și cu cel mort?
    - Nu știu. S-ar putea să scap ușor și s-ar putea să nu scap deloc.
    - Mă macină grija, șopti Oarba.
    - Nu trebuie, zise Him bașa, nu le pune pe toate la inimă. N-are niciun rost să suferim dinainte. Dacă va fi să suferim, avem destul timp să suferim după. Acum mă îngrijorează Alimut. Tu ce crezi? Ce facem cu...
    Vru să spună „cu nenorocirea întâmplată lângă fluviu” însă nu-i plăcea să rostească cuvântul „nenorocire” și se opri la timp. Oarba pricepu.
    - Te gândești la Alimut și la fata lui Calub?
    - Întocmai.
    - Eu zic că după cele petrecute n-avem de făcut decât un singur lucru.
    - Care?
    - Ei! Parcă tu nu știi... Știi prea bine, Him. Fata lui Calub nu mai are ce căuta în cortul nostru. Calub să facă bine să-ți dea îndărăt galbenii și piele vițelului.
    - Fata nu e vinovată cu nimic.
    - Ba este, zise apăsat Oarba, este, cum să nu fie?
    - Ce putea să facă? Erau patru.
    - Să fi murit. Putea să moară și n-a murit.
    Him nu-i răspunse. Își stinse luleaua și se întinse pe rogojină să doarmă. Cu o clipă mai înainte nu se simțise nici măcar obosit. Și dintr-o dată venise somnul, îl copleșise și-l doborâse.
    Oarba își spuse în gând: „Ce-o fi cu Him? N-avea obiceiul să doarmă ziua și acum...” Se duse lângă el și-i auzi respirația rară și liniștită a somnului adânc.
    Spre seară se trezi. Oarba auzi cum se întinde și cum îi trosnesc oasele bătrâne dar încă viguroase.
    Surâse și zise:
    - Ai făcut ochi.
    - Da. Am dormit mult?
    - Destul.
    - Ascultă, Sina. Tu... Tu te întrebi de ce n-a murit fata lui Calub sau de ce nu s-a omorât. Cum să se omoare?
    - Să se omoare? Când omul vrea să se omoare, găsește el mijlocul. Uite... Lacul e la o palmă de loc de corturi. Să se afunde, să înghită apă și să nu iasă la suprafață decât umflată, după ce-o muri. Calub... De! Eu nu zic că lui Calub nu i-ar părea rău. Pentru că tu nu i-ai mai cere galbenii îndărăt.
    - Dar eu... Eu de ce să păgubesc? Zece galbeni de aur sunt bani buni, nu glumă.
    Sina nu mai apucă să-i răspundă. În șatră se iscă zarva și în fața cortului lui Him bașa năvăliră, gălăgioși, o sumedenie de oameni. Mulțimea îi împingea din urmă, cu lovituri de pumni pe Ariston și pe Goșu. Him bașa sări în sus, ieși din cort și întrebă răstit:
    - Ce s-a întâmplat? A? Ce s-a întâmplat? Nu cumva ați înnebunit?
    Ariston și Goșu se uitau, rușinați, în pământ și tăceau. Careva îi spuse bulibașei:
    - Ăștia doi... S-au depărtat de corturi... Credeam că vor să vorbească între ei. Să se împace. Au ajuns în apropierea pârâului, și-au lepădat cămășile și au început să se bată cu cuțitele. Dacă nu alergam să-i despărțim și să-i aducem aici se omorau.
    Him îi întrebă blajin:
    - De ce-ați făcut asta? Știți că fără îngăduința mea bărbații din șatră n-au voie să se lupte între ei nici cu harapnicele, nici cu cuțitele?
    - Știm, bulibașă.
    - Atunci pentru ce ați călcat străvechea și dreapta lege a șatrei?
    Răspunse, ținând ochii în jos, Ariston:
    - Nu ne-am mai putut stăpâni, bulibașă.
    - Și tu ce spui, Goșule?
    - La fel, bulibașă. Nu ne-am putut stăpâni. Unul din noi trebuie să moară. Negreșit, unul din noi trebuie să moară.
    - Bine, înțeleg. Unul din voi trebuie să moară. Dar de ce n-ați venit să-mi cereți învoire?
    - Am presupus c-ai să te împotrivești, bulibașă.
    Him bașa gândi: „Presupunerea lor nu era fără temei. Nu i-aș fi lăsat să se bată cu cuțitele. Nu-mi trebuie morți în șatră. Am și așa destul necazuri.” Rosti blând:
    - Aduceți-mi biciul, biciul, nu harapnicul. Pentru ce-au făcut, harapnicul nu e de nasul lor.
    Un băietan, Ary, intră în cort și-i aduse biciul. Era un bici cu trei sfârcuri, cu codirișca scurtă și lucioasă. Nu era om în șatră care să nu fi cunoscut biciul lui Him bașa.
    Cu glas aspru, puternic, bulibașa porunci:
    - Întoarceți-vă cu spatele.
    Ariston și Goșu împliniră porunca.
    Him bașa se înțepeni bine în picioare, își îndreptă spinarea și ridică biciul. Întâi îl plezni pe Ariston. Pe urmă îl plezni pe Goșu. Biciul șuieră prin aerul fierbinte și vâscos și sfârtecă îndelung pielea celor doi. La fiecare izbitură pe care o primea, Ariston icea scurt, își mușca buzele și aștepta să audă izbitura următoare pe spinarea lui Goșu. Bărbatul Lisandrei avea mai mare putere de stăpânire. De mușcat buzele și le mușca și el, însă de icnit nu icnea.
    Oamenii oacheși priveau totul. Li se uscaseră ochii și li se uscaseră și gurile. Unii rămăseseră încremeniți. Alții săreau când pe un picior când pe altul, de parcă biciul cu trei sfârcuri i-ar fi lovit și pe ei.
    Him bașa osteni. Aruncă biciul. Își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii și spuse:
    - Luați-i! Ndăjduiesc să le fie învățătură de minte.
    Prin tăcerea care se lăsase asupra șatrei se auzi glasul Lisandrei:
    - Ba n-o să le fie deloc, Him bașa. Mâine-poimâine se voi încăiera iarăși. Auzi, Him bașa? Așa nu mai poate să meargă. Trebuiesc lăsați să se bată în fața șatrei cu cuțitele. Așa nu mai merge. Nu mai poate să meargă. Him bașa... nu mai poate să meargă.
    N-o învrednici nimeni cu niciun răspuns.
    În cort, Him căută plosca cu rachiu, o găsi, o puse la gură și trase câteva înghițituri zdravene.
    Oarba, care numărase loviturile, îl mângâie pe Him pe frunte și pe obrazul bărbos. Zise dulce:
    - Him, dragul meu, ai ostenit.
    Bulibașa zâmbi și Oarba simți că el zâmbește și i se lumină obrazul atât, numai atât cât se poate lumina obrazul unei femei bătrâne și oarbe.
    - Mi se pare ciudat, spuse Him, am obosit înainte de a-i bate. Am obosit și-am adormit. Mă simt odihnit de parcă acum m-aș fi trezit din somn. Dar... Alimut nu s-a întors?
    - Nu, spuse Oarba încet, nu s-a întors.
    Ieșiră în fața cortului. Focul arsea. Fumul gros și negru alunga muștele care nu se îndepărtau o singură clipă de șatră.
    Se lăsă seara. Flăcările muriră și numai fumul negru care se înălța spre cer arăta că, sub cenușa caldă, bălegarul continua să ardă mocnit. Oamenii oacheși adormiră. Răsări luna. Lângă focul fumgând Oarba tăcea. Nu aștepta somnul. Îl aștepta pe Alimut. Și tot pe Alimut îl aștepta, treaz și îngrijorat, și Him bașa. În sfârșit, băiatul veni.
    - Unde ai fost?
    - Dincolo de râpi, spre răsărit.
    - Până unde?
    - Până unde m-au ținut picioarele.
    - Și ce-ai văzut?
    - Pustiu, tată, nimic altceva decât pustiu.
    Se culcară pe rogojină, în cort. Târziu, băiatul simțind că nici Oarba, nici Him bașa nu dorm, adăugă:
    - Ba, în pustiu, am văzut câteva sute și mii de mușuroaie de cârtițe.
    Prin mintea lui Him fulgeră un gând, însă nu-l mărturisi. Îl păstră pentru sine. De grăit, grăi numai atât:
    - Mâine să mergi să-mi arăți și mie mușuroaiele.
    Toată noaptea Him se zvârcoli pe rogojină. Nu închise ochii nici Oarba.
    A doua zi Him bașa chemă șatra.
    - E cald încă. Nu se arată semne de vânt și nici semne de ploaie. Toamna însă e aproape și n-o să mai treacă mult până va ajunge aici. Nu știu cât o să rămânem pe aici. Bine ar fi să rămânem cât mai puțin și să ne întoarcem dincolo de apă. S-ar putea însă nu numai să întomnăm, ci să și iernăm aici. Trebuie să ne pregătim de iarnă. Culegeți iarbă și așezați-o în stoguri. Culegeți mărăcini și scaieți. Culegeți și balegile vitelor. Iarna va fi lungă. Poate va fi și grea. Trebuie s-o înfruntăm și s-o biruim. Cât despre celelalte, vom mai vorbi...
    Oamenii oacheși îl ascultară tăcuți și îngrijorați. Him bașa nu vru să se risipească îngrijorarea. Dimpotrivă:
    - N-avem nicio clipă de pierdut.
    Își luară nevestele și copiii. Unii se îndreptară spre pădurice. Alții urcară de-a bușilea râpele și se răspândiră pe câmpia întinsă dinspre răsărit.
    Peste o săptămână văzură venind o căruță. Lăsară lucrul baltă și se repeziră spre corturi. Căruța, la care erau înhămați doi cai voinici se opri și din ea săriră doi jandarmi. Unul era plutonierul care-i însoțise până aici și care-l dăduse în seamă lui Him bașa pe soldatul rănit. Celălalt era un soldat tinerel, rotofei, cu mustață subțire pe buză. Plutonierul veni zâmbind spre Him bașa. Jandarmul tinerel deshămă caii plini de spumă și se apucă să-i plimbe la pas. Him bașa își păstră firea.
    - Am de vorbit cu tine, îi spuse plutonierului. Vrei să vorbim între patru ochi ori în fața șatrei?
    - În fața șatrei, îi răspunse Him bașa.
    Oamenii oacheși își strânseră rândurile și deveniră numai urechi. Un sugar scânci. Muierea care-l ținea în brațe îi vârî în gură țâța și sugarul se potoli.
    - Ți-am lăsat în pază un soldat dezertor, bulibașă. Poți să ni-l predai?
    Him bașa simți că s-a petrecut ceva neaștepta,ce anume, nu-și dădea seama. Își ținu firea și răspunse:
    - De vrut, cu dragă inimă aș vrea, domnule plutonier, dar nu mai e cu putință. Soldatul, la câteva zile după ce ați plecat de aici, a murit.
    Se scurmă în chimir, scoase livretul militar al soldatului fugar și i-l întinse zicând:
    - Soldatul a murit Iar noi l-am îngropat. Iată livretul...
    - Și mormântul mortului? Unde se află mormântul mortului?
    - Acolo.
    - Așa cum l-ați îngropat așa să mi-l dezgropați. Vreau să-l văd. Vă pot spune însă de pe acum că în mormântul acela nu vom găsi niciun trup de soldat.
    Him bașa se mai liniști. „Nu știe nimic.Când va vedea cadavrul se va mira și se va potoli.”
    Him bașa plecă spre dâmb cu plutonierul și cu jandarmul cel tinerel. În urma lor, toată șatra. Câțiva purtau cazmale și lopeți. Plutonierul și jandarmul tinerel își păstraseră automatele, mergeau în rând cu oamenii oacheși, însă ceva mai departe de ei. Ajunseră. Him spuse:
    - Desfaceți mormântul. Domnul plutonier o să-și vadă fugarul. Noi o să-i cerem iertare răposatului, că i-am tulburat liniștea gropii.
    O duhoare nesuferită se ridică din groapă. Oamenii oacheși curățară țărâna nisipoasă și pietroasă. Cadavrul ieși la iveală. Nu mai avea obraz, iar tăietura de sub bărbie nu se mai cunoștea. Plutonierul holbă ochii. Spuse mirat:
    - Nu se poate. Acesta e alt soldat. Cine l-a omorât?
    - Ba e acela pe care ni l-ați lăsat să-l ținem sub pază, zise Him bașa.
    - Nu, nu e acela, ripostă plutonierul. Dar despre asta vreau să vorbesc cu tine între patru ochi, bulibașă.
    Him bașa îl întrebă:
    - Să-l acoperim?
    - Acoperiți-l.
    Plutonierul plecă cu Him bașa. Flăcăii rămaseră să acopere mortul prins de putrezire. Ceilalți se înșiruiră în urma bulibașei.
    - Să intrăm la tine în cort, zise plutonierul, și să rămânem între patru ochi.
    - Poftiți.
    Oarba și Alimut fură rugați să plece prin vecini. Se așezară amândoi turcește pe rogojină.
    - Te pomenești că aveți purici prin cort, spuse plutonierul.
    - N-avem. N-avem nimic, nici păduchi, nici purici, zise Him bașa.
    - O să aveți la iarnă.
    - Dar ce, o să iernăm aici?
    - Unde credeai?
    - O să ne fie greu, oftă bulibașa.
    - Fără îndoială. Stăpânirea nu v-a trimis ca să vă fie ușor.
    Tăcu plutonierul. Tăcu și Him bașa. Undeva, în luncă, lătrară câinii. Plutonierul spuse:
    - Fugarul rănit pe care vi l-am lăsat în pază a fugit. L-au prins patrulele și-l ținem la păstrare. Cum a fugit? Și cine e ostașul din groapă?
    Him bașa, nemaiavând nimic de ascuns, povesti totul pe îndelete. Plutonierul îl ascultă cu luare-aminte. Cumpănindu-și cuvintele, spuse:
    - Nu mă îndoiesc că tot ce mi-ai povestit este adevărat. Însă trebuie să-ți dai seama că te afli într-o situație grea. Și în aceeași situație se află și ceilalți bărbați ai șatrei.
    - Cu ce suntem vinovați?
    - Întâi, v-am lăsat un dezertor în pază. V-am spus că răspundeți de el cu capul. Voi l-ați lăsat să fugă. Aceasta, în împrejurările în care trăim, se plătește cu capul. Al doilea, în șatra voastră și sub ochii voștri a fost ucis un ostaș. Și aceasta se plătește tot cu capul.
    Him bașa se simți prins ca într-un clește. Oare plutonierul era hotărât într-adevăr să-i ia capul? Nu s-ar fi părut, după felul în care vorbea! Trebuia să încerce să scape. Jandarmii, fie că aveau grade pe umăr, fie că nu - îi cunoștea el - nu erau uși de biserică.
    - Înțeleg. Atât eu, cât și ceilalți din șatră, ne aflăm în mâinile dumneavoastră. Puteți să ne luați capetele și puteți să ne lăsați capetele. Țineți seama că ostașul mort n-a fost omorât de noi, ci de celălalt ostaș fugar. Și mai țineți seama...
    - N-am să țin seama de nimic. Vă legăm și vă ducem la judecată. Pe drum...
    - Pe drum vom fi uciși. Niciunul dintre noi n-am mai ajunge la judecată.
    - N-aș jura că nu s-ar întâmpla chiar așa.
    - Și nevestele noastre? Și copiii noștri?
    - N-are nimeni vreme să se gândească la asta. Acum e război, un război cumplit, dus fără milă, cum nici n-a mai fost altul, și pretutindeni mor oamenii cu miile și cu sutele de mii.
    - Noi nu avem nimic cu războiul.
    Plutonierul se uită la el ca la un mort, se uită la el întocmai cum se uitase la trupul mort al ostașul dezgropat pentru câteva clipe. Își aprinse o țigară și-i întinse lui Him bașa una. Muștele le dădeau ocol.
    - Și... nu s-ar găsi o portiță de scăpare, domnule plutonier?
    Jandarmul râse:
    - În sfârșit, ai pus degetul pe rană.
    - Așadar, aș putea nădăjdui?
    - Îmi dați patruzeci de galbeni de aur - am auzit că sunteți plini de bani - și-nmormântăm toată afacerea! Vorba ceea: nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase.
    - E mult, suspină Him bașa.
    Jandarmul se încruntă.
    - Nu te tocmi, bulibașă. Dacă te tocmești, îți cer îndoit.
    De data asta jandarmul vorbise aspru, poruncitor.
    - Veți avea banii mâine dimineață.
    - Nu s-ar putea până diseară?
    - N-am toată suma. Trebuie să-i adun de pe la oameni. Și așa banii se dau greu, dumneavoastră știți...
    - Fie. O să aștept mâine până la răsăritul soarelui. Aveți grijă și pregătiți-ne ceva de mâncare.
    Him bașa își adună oamenii. Plecă însoțit de ei și se duse la marginea pârâului. Muierile și copiii rămaseră în corturi. Le spuse năpasta care a căzut peste ei toți și-i întrebă. Unii fuseseră de părere să dea banii și să isprăvească o dată cu toată povestea asta. Alții se împotriviră:
    - Ne-au luat fugarii aceia caii și am tăcut. Acum jandarmul vrea să ne ia banii.
    - Ce altceva, decât să-i dăm, am putea face?
    - Ei sunt numai doi. Noi suntem mulți. Să ne folosim de întunericul nopții și să-i omorâm.
    - Au arme... Arme automate...
    - Vor dormi. Omului adormit arma nu-i mai e de folos.
    - Și după ce-i omorâm?
    - Le ștergem urmele. În pustietatea asta, dacă va fi să ne întrebe cineva de ei, vom spune că multe se pot petrece fără știrea noastră.
    Se ciorovăiră îndelung. Ascultaseră totdeauna stăpânirea, oricare ar fi fost ea. Pe ei, oamenii oacheși, nu-i proteguia nicio lege. Fuseseră întotdeauna la bunul plac al oamenilor stăpânirii. Trebuiau să fie și acum.
    Hotărâră ca în timpul serii fiecare să treacă pe la cortul lui Him bașa și să-și dea partea.
    La răsăritul soarelui, plutonierul veni la Him bașa.
    - Gata?
    - Gata, îi răspunse bătrânul, și-i întinse un pungoci plin cu galbeni de aur vechi, turcesc, cu zimți.
    - Sunt patruzeci?
    - Numărați-i.
    Jandarmul îi numără, închise șiretul și băgă pungociul greu și plin în buzunar.
    - Ei, s-auzim de bine, Him bașa.
    - S-auzim numai de bine, domnule plutonier.
    Jandarmul tinerel înhămase caii. Se urcară în căruță și plecară în grabă.
    - Ei! Acum la treabă! zise Him bașa. Toamna e aproape. Și nu uitați că iarna îi calcă pe urme.
    La amiază plutonierul îi porunci jandarmului tinerel să oprească, să deshame și să lase caii să pască.
    - Între timp să ne ocupăm d-ale gurii.
    Mâncară pe iarbă, lângă căruță. Băură apă și băură și rachiu dub plosca pe care, la plecare, plutonierul i-o ceruse lui Him bașa.
    Se odihniră, și sub soarele arzător fumară, însă de vorbit nu vorbiră mare lucru.
    - Înhamă. E timpul.
    Jandarmul tinerel înhămă caii. Plutonierul se depărtă de căruță, se întoarse cu spatele spre ea și se descheie la pantaloni să urineze. Jandarmul tinerel luă un automat și apăsă o clipă pe trăgaci. Plutonierul se prăbuși. Caii nu se speriară. Jandarmul se duse la plutonier, îi luă pungociul și-l puse în buzunarul lui. Pe plutonier îl trase de picioare și se chinui mult până-l urcă în căruță.
    - E gras ca un porc, spuse el tare, cred că atârnă mai mult de-o sută de kile... E gras ca un porc... Ca un adevărat porc.
    Se urcă în căruță și dădu bici cailor. Se gândi: „Am să spun că ne-au atacat niște fugari și că eu am scăpat ca prin urechile acului. Punga! Am s-o pun bine. Mă voi întoarce acasă, după ce se va isprăvi războiul, mă voi întoarce om, nu glumă!”

                                                CAPITOLUL VIII

                             Văzduh fierbinte. Pământ nisipos fierbinte. Totuși vara se apropia de sfârșit. Bărbații și femeile șatrei adună iarbă uscată, sfărâmicioasă de pe câmp, o pun în saci încăpători, de cânepă, o duc la corturi. Fiecare cap de familie își are șura lui de nutreț alături de șura de mărăcini și scaieți.
    Vara a fost neobișnuit de lungă și neobișnuit de călduroasă. Oamenii oacheși nu știu cum va fi toamna și nici n-ar prea dori să știe, pentru că lor nu le este teamă de toamnă. De iarnă se tem oamenii șatrei și presupun că iarna care-i va găsi acolo, în pustiu, va fi neobișnuit de lungă și neobișnuit de aspră, cu viscole repezi și înfricoșătoare, cu geruri tari, cu nămeți uriași de zăpadă.
    - Să dăm zor... Să dăm zor...
    - S-ar putea ca toamna să-și arate obrazul chiar mâine.
    Undeva, spre răsărit, bat tunurile. Șatra nu le aude. Războiul e departe, departe...
    În săptămâna din urmă n-au mai trecut fugari, ori au trecut fără să încerce să fure cai. Jandarmii nu s-au mai arătat. Zgomotul motoarelor avioanelor n-a mai cutremurat văzduhul. S-a ispărăvit cumva războiul? Nu. Nu s-a isprăvit. Acum războiul e departe, departe...
    În jurul șatrei aciuate între povârnișuri și lac, întinderile, cât le poți cuprinde cu ochii, sunt goale. Spaima însă s-a lipit de fiecare om din șatră. Când lucrează, când se odihnesc, când vorbesc între ei, când tac sau când dorm, fiecare om din șatră simte că spaima stă lângă el, lipită de el. E îndeajuns ca războiul să întindă spre ei toți un singur deget, ca într-un chip sau altul să-i nimicească.
    Fiecare om oacheș se gândește la el, la căruța lui, la caii lui, la nevasta lui, la copii lui. Dar Him bașa se gândește la întreaga șatră. Se gândește la păcătoasa de Lisandra și la cei doi nemernici - Goșu și Ariston - care s-au apucat să se lupte între ei cu cuțite lungti fără știrea și fără voia căpeteniei șatrei, fără știrea și voia lui, a lui Him bașa. I-a biciut destul? Încă nu. Se pândesc unul pe altul cu ochi de lup și n-ar fi de mirare ca unul din ei să fie găsit într-o dimineață cu pieptul și cu pântecul spintecat. Poate ar fi mai bine să-i lase să se răcorească în fața șatrei. Cu harapnicele? Nu. Cu cuțite lungi? Nu. Nici cu cuțite lungi. O să le îngăduie să se lupte cu cuțite scurte.
    Își umplu sacul, îl înghesui cu genunchiul și-l legă la gură cu un crâmpei de sfoară. Oarba veni lângă el.
    - Ajută-mă, Him, să-mi ridic și eu sacul.
    Râse și adăugă:
    - După cum știi, nu mai sunt nici tânără, nici puternică. Am fost. Altădată. Pe atunci eram și frumoasă, Him...
    Pe Him bașa îl podidiră lacrimile. Era a doua sau a treia oară când i se întâmpla în ultimele săptămâni. Nu-i răspunse. Vorbele gingașe pe care voise să le rostească îi rămăseseră în gât.
    Ridică sacul și i-l puse în spinare. Își luă și el sacul. Plecă. Oarba simți. Râsul de pe gură i se stinse, însă bucuria îi rămase întreagă în inimă. „Him mă iubește încă. Cu toate că sunt bătrână și stafidită și nu mai am decât puțină putere, Him al meu a rămas al meu. E un om grozav de aspru, dar m-a iubit întotdeauna, chiar în anii mulți și lungi în care se părea că a uitat și cum mă cheamă...”
    Poate azi va veni toamna. Poate mâine va veni toamna. Poate tocmai poimâine. Și după toamnă va veni iarna, iarna neobișnuit de aspră și neobișnuit de lungă. În vreme de război întotdeauna se întâmplă așa. Primăverile și toamnele sunt scurte, verile lungi și călduroase, iernile lungi și cumplite. De ce? Nu știe nimeni. Și dacă nu știe nimeni, pe cine să întrebi?
    Numără iernile pe care le trăise. Erau multe. Verile nu le mai numără, căci erau tot atâtea cât și iernile. O să mai trăiască o iarnă și pe urmă încă o iarnă și încă o iarnă. Iarăși zâmbi. De unde știa câte ierni o să mai trăiască? Nimeni nu știe când va muri. Nimeni. Omul, când se uită înainte, i se pare că viața e mult, că viața e totul. Poate să fie așa, și poate să fie și altfel. Pentru că, atunci când omul se uită în urmă, i se pare că viața a fost puțină, dacă nu chiar nimic.
    Văzduh fierbinte. Cer fierbinte. Pământ sălbatic. Nisipos. Oamenii oacheși adună iarbă uscată, adună scaieți, adună mărăcini, adună uscături din crângul mărunt. Adună... Adună... În orice împrejurări viața trebuie păzită, viața trebuie păstrată mult, cât mai mult cu putință. Șatra va avea de înfruntat o iarnă lungă și aspră, cu geruri, cu viscole, cu furtuni de zăpadă. O s-o înfrunte.
    Him bașa aruncă sacul cu iarbă, lângă cort. Se întoarse și luă sacul din spinarea Oarbei. Cârduri de copii goi veneau dinspre lac făcând hărmălaie. În fața corturilor se aprinseră, ca de obicei, focuri pentru pregătirea mesei de amiază. Dar, abia aprinse, focurile începură să-și joace repede flăcările. Aerul încremenit și stătut se clătină.
    - Vântul! S-a trezit din somn vântul.
    Soarele continuă să strălucească și să verse asupra pământului valuri de căldură apăsătoare, dar către miazănoapte orizontul se înnegri. Vântul până aci domol, se înteți și se apucă să șuiere șerpește. Ierburile uscate și sfărâmicioase, luate de vânt, se amestecară cu pulberea câmpurilor și umplură văzduhul. Caii, măgarii și catârii, risipiți pe luncă, se strânseră unii într-alții. Muștele se lipiră de pielea vitelor. Corturile se zbătură, vrând parcă să se smulgă de lângă țărușii de care erau legate și să zboare. Câinii se treziră din toropeală și se aciuară și mai cu temei pe sub căruțe. Oamenii oacheși stinseră de îndată focurile, călcând scaieții și ciulinii care ardeau cu picioarele. Câinele Rob țâșni de sub căruța lui Him bașa, se depărtă de corturi, se opri și, îndreptându-și botul spre cer, urlă îndelung a pustiu... a pustiu și a moarte.
    - Vântul s-a schimbat în furtună...
    - A venit toamna...
    Maldărele de nori negri, iviți spre miazănoapte, se umflară, crescură neînchipuit de repede și se grăbiră să acopere soarele. Șatra, pitulată în corturi, așteptă să fulgere și să tune. Nu se văzură fulgere și nu se auziră tunete. Se auzi numai vuietul năpraznic al furtunii alergând spre nesfârșirile goale, pustii și, după puțină vreme, răpăitul furios al ploii care se apropia. Aerul se răci brusc. Ploaia se repezi asupra corturilor. Acum întregul cer, de la zare la zare, era acoperit de nori negri, groși, bolovănoși, care se izbeau unul de altul, care intrau și se topeau unul într-altul.
    - Plouă cu găleata.
    - Cam de multișor n-am mai pomenit asemenea ploaie.
    - Numai de n-ar ține mult.
    - O să ție.
    - Mușcă-ți limba.
    Ploaia crescu clipă cu clipă până deveni un adevărat potop. Ar fi trebuit să curgă șiroaie pe lângă cort. Pământul nisipos însă, ars luni și luni de zile de soarele neîndurător al verii care se sfârșea, părea că a deschis pretutindeni guri uriașe care, însetate peste măsură, înghițeau totul, sorbeau totul. Potopul se amestecă dintr-o dată cu blugări de gheață rotunzi, de mărimea oului de pitulice.
    - Grindină.
    - Are să ne strice corturile.
    Corturile ude răpăiau, sunau înfundat de parcă ar fi fost tobe, rezistau însă ploii și grindinii. Frigul se întări și se ascuți. Oamenii oacheși și mai ales copiii începură să dârdâie. Umblară la lăzile cu țoale, scoaseră zăbunele și cojoacele, și se îmbrăcară repede cu ele ca în miez de iarnă. Bărbații își puseră căciulile în cap, iar femeile își înfășurară broboadele.
    - Brr!
    - Mor de frig!
    - Brr!
    - Mai acum un ceas mureai de căldură.
    - Blestemat ținut. Aici o să ne rămâie oasele.
    - Urșii... Ce e cu urșii?
    - S-au adăpostit, ca și câinii, sub căruțe.
    Câțiva mai grijulii, ieșiră în pragul corturilor și priviră spre lunca acoperită toată de bolovani rotunzi de gheață. Caii, măgarii și catârii șatrei se adunaseră într-o singură grămadă. Înghesuiți unul într-altul se izbeau și se mușcau între ei, căutând să-și ferească, în primul rând, capetele de grindina care se prăvălea nemiloasă de sus.
    - La primejdie, vitele ca și oamenii, își feresc capetele.
    Oamenii șatrei își simțiră inimile sfâșiate, era însă cu neputință să le sară, într-un chip oarecare, în ajutor.
    - Dacă mai ține grindina, ne lasă fără vite.
    Ariston, gol până la brâu, ieși din cort și de îndreptă alergând spre luncă. Își acoperise capul cu un sac gros de cânepă, iar deasupra capului ținea cu amândouă mâinile o tingire mare, cu fundul afumat. Grindina, învârtejită de furtună, îl pocnea dușmănoasă din toate părțile, tingirea răpăia, dar omul alerga mai departe, cu picioarele goale și păroase prin apă, fără să se sinchisească.
    - Ce vrea să facă?
    - Nu pricepi?
    - Nu.
    - Aleargă vitele. O să le aducă la corturi, să le adăpostească.
    Ariston desfăcu grămada vitelor cu câteva lovituri. Își alese caii și, mai lovindu-i cu palma pe șolduri, mai îndemnându-i cu răcnete, îi mână spre cortul lui și-i împinse înăuntru.
    Grindina se înteți și mai mult.
    - Vitele!... Ne omoară grindina vitele...
    Urlau, se văitau, își smulgeau bărbile și pletele, dar de mișcat nu se mișcau din pragul corturilor, deși Ariston le arătase tuturor ce au de făcut.
    Pe când ceilalți oameni ai șatrei stăteau încă pe gânduri, Him bașa și Alimut, cu capetele acoperite cu saci și cu tingiri, goi și ei până la brâu și cu izmenele suflecate până deasupra genunchilor, o luară la goană către luncă. Privindu-i, îți venea să crezi că niciunul dintre ei n-a trecut de douăzeci de ani. Him bașa, dacă-l judecai după iuțeala picioarelor și agerimea întregului trup, părea chiar mai tânăr decât Alimut.
    Atunci, într-o singură clipă, oamenii oacheși se scuturară de frică. În mai puțin de jumătate de ceas, caii, măgarii și catârii șatrei se aflau la adăpost, în corturi.
    Pământul nisipos, în sfârșit, își astâmpără setea. Apa începu să se adune și să curgă la vale, spre lac. Până să-și dea seama de ce se întâmplă, șătrarii se pomeniră cu clăile și stogurile de iarbă risipite.
    - O nenorocire nu vine niciodată singură.
    - Vezi bine c-așa e...
    Spre seară, grindina la început se rări și după aceea încetă cu totul. Ploaia însă continuă să se prăvălească din norii negri și groși cu aceeași îndârjire. Șuvoiale curseră și pătrunseră în corturi. Vântul vui și învălmăși mai departe firele repezi și vânjoase ale ploii.
    Potopul ținu trei zile și trei nopți. În tot acest timp oamenii oacheși dârdâiră de frig, nu mâncară și nu băură nimic, n-avură cum s-aprindă focuri și nici somnul nu se lipi de nimeni.
    Într-a patra zi, spre dimineață, vântul sparse norii și-i alungă. Cerul se limpezi. Soarele răsări vesel peste întinderile îmbuibate ori chiar acoperite de ape, și după ce se ridică deasupra orizontului începu să verse iarăși asupra pământului valuri de căldură ca-n plină vară. Oamenii oacheși își întinseră straiele ude leoarcă, păturile și așternuturile la uscat pe oiștile căruțelor și ieșiră aproape goi din corturi mânându-și din urmă vitele.
    - Câinii trăiesc?
    - Nu s-a prăpădit niciunul.
    - Dar urșii?
    - Trăiesc și urșii.
    Him bașa vru să-l mai întrebe pe Blebe și altceva, dar se răzgândi. Socoti că e mai bine să treacă el însuși de la cort la cort și să întrebe de sănătatea oamenilor.
    - Să fii tare, Him, îl povățui Oarba. Nu puține vești rele vei afla.
    - Morți?
    - Destui.
    - De unde știi? Nu te-ai mișcat de lângă mine și de vorbit n-ai schimbat o vorbă cu nimeni.
    - Presupun, Him. Femei cu burtă mare, copii de țâță, bătrâni. Cele trei zile și trei nopți de prăpăd n-au fost ușoare.
    Him se supără:
    - Cobe! Totdeauna ai cobit!
    - Du-te și vezi, Him, și pe urmă să vii să-mi spui că am cobit, dacă am cobit cumva.
    Oarbei îi păru rău că i-a stricat inima lui Him. Vorbele însă fuseseră spuse și nu mai puteau fi prinse din văzduhul în care se risipiseră și înghițite.
    Him bașa cercetă cort cu cort și, nu după mult timp, se întoarse abătut. Oarba îl simți. Și pentru că Him tăcu îndelung, cuteză să-l întrebe:
    - Ei, cum stau lucrurile? Am cobit?
    -Din nenorocire, nu. Au murit două femei din cele ce așteptau să nască și cinci sugari.
    Oarba nu-l mai întrebă cine anume. Spuse simplu:
    - Trebuie să găsiți un loc bun de îngropare. Cât o să rămânem aici, cimitirul o să tot crească. Ceea ce s-a întâmplat acum e numai începutul.
    Him îl privi pe Alimut. Băiatul sta în fața cortului gol și-și prăjea pielea arămie la soare. Din când în când își clătina capul și dârdâia scurt, de parcă frigul încă nu izbutise să iasă din trupul lui. În fața tuturor corturilor oamenii oacheși se încălzeau la soare, copleșiți de nemâncare, de osteneală, de somn. Numai morții rămăseseră în corturi. Unii șătrari își aduseră aminte că nu mâncaseră din ziua în care începuse să cadă ploaia și grindina.
    - Ar trebui să aprindem focuri.
    - Cu ce?
    - Crângul! O să găsim uscături în crâng.
    Se încârduiră într-acolo. Fața liniștită a lacului, ca și lunca, fumega.
    Către amiază băiețandrii se întoarseră din crâng cu maldăre de găteje la spinare. Veneau încet, legănându-se. Ajunseră la corturi și aruncară jos gătejele. Ploaia le pătrunsese adânc și nu luară foc decât după ce fură stropite cu gaz. Focurile începură să ardă fum gros, negricios, și curând căldările așezate pe pirostii dădură în clocot.
    - Mămăligile or să fie gata îndată.
    - Dar fasolea?
    - A fiert și ea fasolea.
    Mâncară hulpavi până se săturară. Odată cu astâmpărarea foamei, veni și voia bună. Bus îi spuse Oarbei:
    - Bunico, tu ai văzut? Au murit muștele? Au murit toate muștele, bunico. Toate! Toate!
    - De văzut, n-am văzut, Bus, însă am simțit.
    Bucuroși, copiii șatrei strigară, jucându-se printre corturi:
    - Au murit muștele.... Au murit muștele... Au murit muștele...
    Joaca și strigătele pline de veselie care împrăștiau vestea morții muștelor, care chinuiseră săptămâni de zile șatra, le aduse aminte oamenilor oacheși de morții care se odihneau țepeni în corturi și care începuseră să miroasă urât. Him chemă oamenii.
    - Trebuie să îngropăm morții.
    - Să-i îngropăm, dar unde?
    - Acolo unde l-am îngropat pe soldatul acela.
    - Facem șapte gropi sau una singură?
    Him bașa se gândi un timp. Pe urmă, văzând că oamenii așteaptă hotărârea lui, zise:
    - Una singură, dar aveți grijă să fie largă și adâncă. Morții au dreptul la odihnă deplină.
    Alimut, care de la întâmplarea petrecută în zăvoiul de lângă fluviu cel mare se ferea de ochii iscoditori ai șatrei, prinse curaj, se îmbrăcă și trecu semeț, cu fruntea sus, printre corturi. Toți întinseră gâturile și zgâiră ochii:
    - I-a trecut mâhnirea.
    - Se-ndreaptă spre cortul lui Calub.
    - O să se-mpace cu Kera.
    - Până la urmă, omul tot om rămâne. I s-a făcut dor de...
    - Săracul! Trebuie să-l înțelegem. Nici nu apucase să-i dea cep.
    - Lasă că i-au dat alții.
    - L-au scutit de osteneală.
    - De la asemenea osteneală, eu unul nu m-aș da îndărăt.
    - Cine mai e ca tine?
    Vorbeau tare. Cuvintele îl ajungeau din urmă pe Alimut și-i intrau în urechi. Dacă l-ar fi înjurat și l-ar fi huiduit, i-ar fi fost mai ușor de îndurat.
    - Măcar de-ar fi început-o unul! Dar au început-o patru! Patru, mă! Vă dați seama? Și toți patru arătau ca niște namile.
    - I-ai văzut?
    - Nu. De văzut nu i-am văzut. Am auzit numai. Am auzit de la alții care i-au văzut.
    - De la cine?
    - Ia du-te dracului și nu mă mai sucăli!
     - De ce să mă duc, mă, dracului? A? De ce să mă duc dracului?
    - Pentru că mă sucălești.
    Alimut ocoli cortul lui Calub fără ca măcar să încerce să arunce o privire înăuntru. De altfel, nici nu se gândi să se ducă la tatăl Kerei. I se făcuse dor de urși. Se ducea la urși să-i vadă, și drumul trecea pe lângă cortul acela. Ce vină avea el?
    Elezar se afla lângă cort, lungit pe rogojină. Când îl văzu pe Alimut se ridică și se uită lung la el. Feciorul lui Him bașa nu se osteni nici măcar să-i dea bună ziua. Întârtat și rușinat cum era, îl întrebă scurt:
    - Unde sunt urșii?
    Fără să se mire nici de glasul lui aspru, nici de chipu-i încruntat, Elezar îi răspunse:
    - După cort, unde vrei să fie? Sunt după cort.
    Alimut trecu după cort. Elezar îl urmă. Văzându-i, urșii mormăiră și mai tare și se zbătură în lanțuri, cum aveau obiceiul să facă ori de câte ori se apropia cineva de ei. Numai bătrânul Zazu rămase liniștit în patru labe. Îi curgeau ochii și din când în când dârdâia de parcă ar fi fost bolnav de friguri. Babaia se freca de coastele lui ca să-l încălzească. Alimut îl întrebă pe Elezar:
    - Dar ce e cu Zazu?
    - Tu nu vezi? E bolnav.
    - Crezi c-o să moară?
    - Poate. Peste câteva zile. A răcit în timpul ploii. Cred că altceva nu poate să fie la mijloc.
    Ceilalți urși slăbiseră, dar acum, după ce-i dogorise soarele o zi întreagă, arătau veseli. Arăta veselă și ursoaica Babaia, care nu se dezlipea o clipă de ursul ei, de bătrânul ei urs Zazu.
    - Să-i spunem lui Him bașa, zise Alimut, el ține mult de tot la urși, și ține mai ales la Zazu.
    - Spune-i.
    Alimut plecă. Trecu iarăși pe lângă cortul lui Calub, tot fără să arunce o privire.
    Vestea că bătrânul Zazu s-a îmbolnăvit îl tulbură adânc pe stăpânul șatrei. Tocmai de asta nu avea nevoie acum, să i se îmbolnăvească și să-nceapă să-i moară urșii. Nu era destul că-i mureau oamenii?
    De boala lui Zazu se află îndată și când Him bașa ajunse la urși se adunase acolo aproape întreaga șatră. Sarat se târa pe genunchi în jurul ursului bolnav, îl pipăia, se uita la ochii lui stinși și urduroși și iarăși îl pipăia.
    - Ei, ce spui?
    - Nu mai are multe zile, Him bașa.
    - I s-au aprins plămânii?
    - Ploaia...
    - Ce facem cu el? Îl lăsăm să moară, ori...?
    - Altădată, zise Him bașa încet, altădată l-am fi lăsat să moară, nu i-am fi luat nici pielea și l-am fi îngropat cum se cuvine. Acum... Acum e altceva...
    - Să-i luăm pielea și restul să-l aruncăm la câini.
    Him ridică fruntea:
    - De ce la câini? Voi tot nu pricepeți în ce stare ne aflăm? De ce să dăm bunătate de carne la câini?
    Pe Sarat îl podiriră lacrimile. Îi mai podidiră lacrimile și pe alții. Careva zise smiorcăindu-și nasul:
    - Dar cum o să mâncăm noi carnea lui Zazu? Ursul Zazu a fost pentru noi ca un frate...
    Him gândi: „Nu știu dacă până la primăvară n-o să ajungem să ne mâncăm unii pe alții.” Nu-și rosti gândul cu glas tare. N-avea niciun rost să-și neliniștească și să-și întristeze și mai mult șatra. Spuse cu glas moale:
    - Cine vrea să mănânce carnea ursului, să mănânce.
    Urcan îl întrebă:
    - Și... când o să fie tăiat și jupui Zazu?
    - Mâine, spre seară, zise Him bașa. Să-i mai dăruim o zi și o noapte de viață. Într-adevăr, pentru noi toți ursul Zazu a fost ca un frate... Dar acum s-a îmbolnăvit și noi trebuie să-l tăiem și să-l mâncăm,
    - Nu e cine știe ce de el. L-a slăbit drumul și l-a slăbit și zăcerea. Până mâine seară i se topește toată carnea. Dacă tot ne-am hotărât să-l tăiem, hai să-l tăiem acum.
    Him tăcu. Tăcură și ceilalți șătrari. Urcan stărui:
    - Spuneai, bulibașă, să-i mai lăsăm ursului o noapte și o zi de viață. Ce să mai facă ursul cu viața? Acum n-are ce să mai facă Zazu cu viața. Mie... Mie îmi chiorăie mațele de foame.
    Urcan nu rostise nicio minciună. În șatră, multora le chiorăiau mațele de foame, însă le era rușine să mărturisească.
    Bașa hotărî:
    - Până mâine seară să nu se atingă nimeni de Zazu.
    - Și dacă moare?
    - Dacă moare... Dacă moare, îl îngropăm ca pe un om.
    - Nu te înțeleg, bulibașă, la ce-i mai trebuie lui Zazu viață?
    Him nu mai izbuti să se stăpânească:
    - Dar ție, ție, Urcane, care ai trecut de mult de optzeci de ani, ție la ce-ți mai trebuie viață?
    Pe neașteptate se lăsă o tăcere adâncă. Oamenii oacheși se scărpinară la ceafă și, după ce li se păru că s-au scărpinat îndeajuns, rânjiră. Bătrânul Urcan spuse ceea ce gândiseră toți:
    - Eu sunt om, bulibașă, om nu urs. Și omului, chiar celui bătrân, oricât ar fi trăit, tot o să i se parcă că n-a trăit destul. Omul nu se satură niciodată de viață... niciodată.
    - Așa e, bașă, toți suntem oameni și vrem să trăim, cu orice preț vrem să trăim.
    Him bașa nu crezu că este nevoie să se mai întindă la vorbă. Le întoarse spatele și plecă. Din urmă, Urcan îi strigă:
    - Cu ursul cum rămâne?
    - Așa cum am hotărât, zise Him. Ați uitat că ursul e-al meu?
    Nimeni nu mai spuse nimic. Soarele asfinți. Vântul se răcori. Oamenii stinseră focurile, însă întârziară mult timp lângă vetrele calde, cu lulelele aprinse. Tăceau. Unii se gândeau la morții lor îngropați pe colină, alții la ursul Zazu care fusese mai bine de cincisprezece ani mândria șatrei și care acum, avea să fie tăiat, hărtănit și aruncat în oale pentru ciorbă, ori fript în frigări la foc domol. Moartea începuse, în corturi, să se arate în toate felurile.
    Noaptea, ușor luminată de stele și de lună, fu friguroasă. Oamenii dormiră puțin și cu somnul deseori întrerupt.
    Lisandra nu se temu nici de lumina subțire a stelelor și a lunii, și nu se temu nici că Goșu se va trezi și va băga de seamă că ea lipsește din cort. De cum simți că bărbatul s-a afundat în deplină odihnă, se ridică de pe rogojină, își acoperi umerii și spatele cu broboada și plecă spre pârâu. Mergea încet, cu fruntea sus și-i plăcea că pământul aspru și rece îi răcorea tălpile goale. Trupul îi ardea ca focul, însă inima îi bătea în piept liniștită. Ariston o aștepta lângă pârâu, întinse pe o pătură pe care o adusese de la cort. Fără să se ridice în picioare, desfăcu brațele și o primi lângă el. După câteva clipe șopti:
    - Dar ce ai? Parc-ai fi o flacără. Nu cumva ești și tu bolnavă ca ursul Zazu?
    Lisandra zâmbi:
    - Da, sunt. De dorul tău.
    Se despărțiră spre ziuă.
    Când ajunse la cortul lui Goșu, acesta n-o certă. O întrebă:
    - Te-ai săturat de Ariston?
    - Nu, Goșule, îi răspunse dulce Lisandra. Nu m-am săturat... Și află că eu n-o să mă satul niciodată de Ariston... niciodată... Auzi? Niciodată... niciodată...
    - Aud. Am să-l omor pe Ariston. Cât de curând am să-l omor pe Ariston. Când ai să-l vezi mort, n-o să-ți mai placă. Muierile vii, și mai ales cele rele de muscă, n-au ce face cu bărbații morți.
    - Te lauzi, Goșule. Iar te lauzi. Mie mi s-a acrit de când te tot aud lăudându-te. Tu n-o să-l omori niciodată pe Ariston.
    - Poate crezi că Ariston n-are moarte.
    - Ariston nu va muri niciodată. Dragostea mea îl va ține viu și-l va apăra de moarte.
    - Chiar după ce vei muri tu?
    - Chiar. Pentru că dragostea mea va trăi și după moartea mea.
    Goșu râse. Lisandra se răsti:
    - Dacă mai râzi, îți rup dinții.
    - Încearcă numai...
    Tinerii soți s-ar mai fi ciondănit cine știe cât, dacă n-ar fi auzit prin văzduhul rece și fumuriu al zorilor care se apropiau zgomote de motoare. Aerul tremura și gemea. Câinele Rob se trezi, se depărtă de corturi, ridică botul și urlă a pustiu și a moarte. Se treziră și ceilalți câini și lătrară cu toții speriați. Urșii mormăiră și se zbătură în lanțuri. Șatra se scutură de somn și oamenii oacheși ieșiră, cu mic-cu mare, în fața corturilor răpănoase și începură să caute cu ochii pe cer. Motoarele avioanelor gemeau tot mai adânc și tot mai aproape.
    - Uite-le! Sunt multe...
    - Ba nu sunt multe deloc, sunt numai trei.
    - Dar ce?  Trei sunt puține?
    Zburau sus de tot și soarele, care nu se ivise încă la orizont le aurea din plin trupurile greoaie și aripile largi. Trecură mai departe și se pierdură repede în alburiul răsăritului de soare. Se auziră, după puțin timp, câteva explozii. Erau departe și totul se auzea înfundat, catifelat parcă. Totuși aerul vibra și fremăta. Șatra rămase neclintită. Careva spuse:
    - Au bombardat convoaie de tancuri pe șoseaua cea mare.
    - Dar cum de știau aviatorii că azi, în zori, pe șoseaua aceea vor merge tancuri?
    - Știau. În vreme de război toate, sau aproape toate, se află, se știu și se răspândesc.
    Zgomotul motoarelor, care acum veneau dinspre apus, se apropie. Avioanele apărură. Acum, la întoarcere, zburaru ca și la venire, în triunghi. Trecură chiar pe deasupra șatrei, într-o plutire repede, lină și parcă veselă, și peste puțin timp se pierdură către răsărit, în lumina orbitor de bogată a soarelui. După ce văzduhul se liniști și amuți orice zgomot, șătrarii aprinseră focuri. Soarele începu să priprească.
    - Vom avea încă o zi caldă, zise bașa.
    - Poate vor fi mai multe, spuse Oarba. Ținutul e ciudat. Nu-l văd, însă îl simt și e ca și cum l-aș vedea. Într-o zi pot să înceapă să curgă iarăși ploile. Tot așa, dintr-o zi într-alta, poate veni iarna. Dacă șatra nu se pregătește cu temei pentru iernat, puțini dintre noi vor mai apuca să se bucure de primăvară.
    - M-am gândit și eu, Sina. La toate m-am gândit.
    - Chiar la toate?
    - Iarna va fi grea.
    - Va fi! Nu știu de ce, dar din veche vechime se știe că în timp de război iernile sunt mai lungi și mai grele ca de obicei.
    - Ar trebui să pun oamenii să sape bordeie, bordeie adânci și largi. Dacă vom locui laolaltă cu vitele, o să ne fie mai cald.
    - Omule, omule, dar la lemne te-ai gândit? Pentru bordeie trebuie grinzi. Trebuie bulumaci! În pustietatea asta...
    - N-avem de unde lua nici grinzi, nici bulumaci.
    - Atunci? dacă iernăm în corturi, ne prăpădim cu zile. Trebuie să ajungem vii până la primăvară, până se înverzește lunca. Pe urmă...
    - Pe urmă, spuse râzând Him, pe urmă suntem călifară, nu ne mai doare nici capul.
    - De mult nu te-am mai auzit râzând, Him.
    - Fac și eu haz de necaz...
    Alimut râse scurt, cu glasul plin de veselie:
    - Vin!
    Him tresări:
    - Cine?
    În clipa în care aruncă întrebarea întoarse capul și nu mai avu nevoie de răspunsul lui Alimut ca să priceapă de cine anume era vorba. Aproape toți oamenii din șatră se îndreptau bombănind spre cortul bulibașei. În capul cârdului se aflau Goșu și Ariston și, la un pas în urma lor, mândră și gătită ca de nuntă, Lisandra. Oamenii tăcură și se opriră. Him îi întrebă:
    - Ce s-a întâmplat?
    Așa cum se petrecea de cele mai adeseori când întrebarea era pusă mai multora, nu răspunse niciunul. Bașa se încruntă:
    - Ei? Spuneți-mi! Ce vreți?
    Răspunse amărâtul de Ferdic:
    - Nu te supăra, bulibașă, dar trebuie să iei o hotărâre.
    Îi arătă cu mâna pe Goșu și pe Ariston și continuă:
    - Cu ăștia doi nu mai e de trăit în șatră. S-au apucat să se bată cu pumnii între corturi. Dacă nu săream să-i despărțim cu sila, își scoteau ochii ori se sugrumau unul pe altul. Nu, bulibașă, așa nu poate să meargă mai departe. Se bat toată ziua, se înjură întruna, noaptea se pândesc...
    - Din pricina Lisandrei?
    - D-apoi dintr-a cui crezi?
    - Și ce hotărâre ar vrea șatra să iau?
    Aproape toți strigară într-un glas:
    - Să se bată cu cuțitele.
    - Să se bată până ce unul din ei va muri.
    - Să se bată fără cruțare.
    - Să se bată...
    - Să moară unul...
    Him tăcu. Ascultă gălăgia, tăcu și privi cu băgare de seamă chipurile oamenilor. Cunoștea fiecare chip în parte și fiecare cută, fiecare zbârcitură de pe fiecare trup. Pe măsură ce șătrarii strigau și se întărâtau, fețele li se roșeau, ochii rotunzi li se aprindeau și li se bulbucau de parcă ar fi vrut să le iasă din cap.
    - Să se bată.
    - Cu cuțitele.
    - Până moare unul din ei.
    - Nu e loc pe lume pentru amândoi.
    - Nu, nu e loc pe lume...
    Cu o zi înainte, numai cu o zi înainte, șatra îngropase șapte morți. De la nouăzeci și șapte de suflete, șatra scăzuse la nouăzeci. Era neîndoios că iarna avea să fie grea. Mulți vor cădea de ger, poate și mai mulți de foame.Oameni nu se gândeau la morții abia îngropați, nici la cei ce urmau să moară în zilele ori săptămânile apropiate, ci voiau să vadă acum  cum moare un om sau, mai bine zis, cum este omorât un om.
    - Să se bată cu cuțitele lungi.
    - Ba mai bine să se bată cu cuțite scurte.
    - Să se bată...
    - Acuma...
    - Să se bată până moare unul din ei.
    Șatra parcă își pierduse mințile. Șatra voia să simtă în nări miros de sânge omenesc,cald. Șatra voia să vadă cum moare un om. Nu. Nu. Șatra voia să vadă cum este omorât un om.
    Nevăzută, moartea da târcoale șatrei. Oamenii se temeau ca și ceilalți oameni de scoarța pământului, de moarte. Cumplit se temeau de moarte. Dar acum simțeau nevoia s-o ajute, acum șatra ținea negreșit să vadă cum este omorât un om al șatrei de către alt om al șatrei.
    Corturile se goliră. Toată șatra se adună și se înghesui acolo, în fața cortului lui Him bașa. Veni și Kera. Avea obrazul tras, ochii afundați în cap. Lăsase la o parte sfiala, rușinea, își călcase pe inimă, venise acolo, se arătase iar în lume ca să vadă cum doi bărbați, goi până la brâu, se vor bate cu îndârjire, cu cuțite lungi sau cu cuțite scurte, se vor însângera,se vor izbi până ce unul din ei va fi omorât...
    Multe văzuse Him bașa în anii aspri pe care îi trăise și multe știa. Printre altele știa că lumea se înghesuia acolo unde este omorât un om, că oamenilor le place să vadă cum sunt omorâți oamenii. Unii oameni simt chiar plăcerea să omoare alți oameni. La război? La război, însă nu numai la război.
    În jurul șatrei se aflau numai câmpuri goale, câmpuri goale de oameni și parcă goale de orice viață. Lacul sărat și mâlos din apropiere era și el lipsit de viață. Lipsit de viață părea și cerul pe care rareori se scria zborul avioanelor ori al păsărilor.
    - Să se bată cu cuțitele.
    - Acum. Chiar acum să se bată.
    Lisandra zâmbra. Goșu și Ariston se uitau în pământ. Celorlalți le ieșiră ochii din cap. Câțiva, din pricina prea multor strigăte, răgușiseră. Ei continuau totuși să strige, așa răgușiți cum erau, cu îndârjire:
    - Să se bată cu cuțitele, să se bată!
    - Acum! Chiar acum!
    - Să se bată până unul din ei va muri sub ochii noștri.
    - Așa! Așa!... Să se bată. Unul din ei trebuie să moară sub ochii noștri.
    - Sub ochii noștri! Acum!
    - Chiar acum!
    - Dacă unul din ei n-o să moară astăzi, șatra n-o să aibă liniște.
    Him era stăpânul șatrei. Stăpânul de temut. Stăpânul ascultat fără crâcnire. Avea dreptul să îngăduie lupta. Avea însă și dreptul s-o oprească.
    Șatra era întărâtată. Oamenii își pierduse mințile? Poate da. Poate nu. Mai curând, în împrejurările în care trăiau aci, pândiți de pretutindeni de moarte, voiau s-o cheme, să-i arunce un suflet, s-o potolească.  „Am să intru în cort, își spuse în gând Him bașa. Am să iau harapnicul și-am să-i lovesc năpraznic până ce-i voi împrăștia.”
    - Să se bată cu cuțitele...
    - Până ce unul din ei va muri sub ochii noștri...
    Șatra voia ca un om să moară sub ochii ei.
    Îi lăsă pe toți să strige și să urle, intră în cort și puse mâna pe harapnic. Oamenii îl văzură ieșind și pricepură că voia lor, arzătoarea lor dorință de a vedea cum este omorât un om, nu se va împlini. Tăcură de parcă cineva le-ar fi retezat dintr-o dată glasurile cu o singură lovitură de sabie.
    Him își scuipă în palmă și ridică harapnicul. Nimeni nu se clinti. În ochii lor se ivi spaima și așteptarea. Spaima era mare. Așteptarea însă era și mai mare. Pe cine va izbi întâi Him bașa? Pe Goșu și pe Ariston? Sau pe cei adunați în jurul lor și care cereau cu stăruință lupta?
    Spre mirarea întregii șatre, Him bașa nu lovi pe nimeni și nici măcar nu pocni harapnicul pe deasupra capetelor. Lăsă mâna în jos și spuse moale:
    - Bine. Să îndeplinim voința voastră. Să se bată Goșu cu Ariston cu cuțite scurte, acum...
    Nu adăugă, cum s-ar fi cuvenit, „până când unul din ei moare”, dar șatra, întărâtată și uimită cum era, nu băgă de seamă această lipsă.
    Șătrarii ieșiră dintre corturi, aleseră un loc de pe care smulseră scaieții și ciulinii și se așezară roată. Bătrânilor li se făcu loc în față. Copiii se aciuară printre picioarele părinților, iar cei mici fură luați pe umeri. Him bașa sta între Oarbă și Alimut. La dreapta și la stânga bulibașei se rânduiră ceilalți feciori ai lui, cu nevestele și cu copiii lor. Bus se lipi de Oarbă.
    Goșu și Ariston își scoaseră cămășile și rămaseră goi până la brâu. Ferdic aduse de la corturi cuțite scurte cu vârful ascuțit și cu două tăișuri. Him le încercă tăișurile și alese două din ele. Erau aidoma. Îi chemă lângă el pe Goșu și pe Ariston:
    - Cuțitele sunt la fel.
    Cei doi bărbați le priviră. Pe urmă le pipăiră ascuțișurile și vârfurile.
    - Da, bulibașă, cuțitele sunt la fel, zise Goșu.
    - Și eu sunt de aceeași părere, rosti Ariston.
    Luară câte unul, se duseră în mijlocul cercului și se așezară, gata de încăierare, la trei pași unul de altul. Goșu își scuipă în palmă. Își scuipă în palmă și Ariston. Him ridică harapnicul. Spuse:
    - Începeți când veți auzi pocnetul harapnicului.
    Șatra tăcu. Multora începu să le zvâcnească tâmplele și să li se bulbuce ochii. Bașa pocni din harapnic. Deși așteptau pocnetul, oamenii tresăriră. Cei doi, din mijlocul cercului, se încordară și fiecare se uită adânc în ochii celuilalt, de parcă ar fi vrut să-și citească gândurile, cum va sări și unde va încerca să-și înfigă cuțitul.
    Ariston, care părea a fi cel mai îndârjit, rămase nemișcat, la pândă. Goșu începu să-i dea târcoale, socotind și chibzuind din care parte să-l atace, cum să se ferească de cuțitul lui Ariston și unde să-l împlânte pe al său. Liniștit, Ariston se întorcea ușor pe călcâie și nu-și scăpa din ochi dușmanul. Nu se auzea nimic.
    Trecuseră numai câteva clipe de când Him pocnise din harapnic, dar oamenilor li se păru că trecuse o veșnicie. Lisandra era, toată numai zâmbet, numai ochi, numai fericire. Zâmbetul i se schimbă însă repede în rânjet. Privi întâi vârful cuțitului lucios al lui Ariston și pe urmă fața liniștită și plină de încredere a acestuia, rupse tăcerea, spunând batjocoritoare:
    - Of! Goșule, Goșule! N-ai curaj nici cât un cocoș, Goșule! Nici cât un cocoș...
    Câțiva râseră, însă cei mai mulți rămaseră, ca și mai înainte, numai ochi și numai tăcere. Goșu nu auzi nimic, sau se prefăcu numai că nu aude. În lunca săracă, un măgar se apucă să zbiere din senin. Lisandra hohoti:
    - Au ajuns să râdă de tine până și măgarii...
    Ariston zâmbi și cum se întâmplă ca în clipa aceea muierea să se afle chiar în fața lui, nu se putu stăpâni să nu-i arunce o privire fugară. Se petrecu întocmai ceea ce așteptase Goșu. Sări fulgerător șidibui cu vârful cuțitului coastele lui Ariston. Acesta găsi vreme să înlăture înțepătura, însă nu cu totul. Vârful cuțitului lui Goșu îi sfâșie pielea, dar mai departe nu pătrunse. Sângele țâșni. Șatra scoase un țipăt de bucurie. Ariston nu o luă în seamă și, păstrându-și mai departe firea, rămase în apărare. În clipa următoare, găsi prilejul să-l sângereze și el pe Goșu, la umăr. Simțind acuma nu numai mirosul sângelui său, dar și mirosul sângelui lui Goșu, Ariston trecu și el la atac. Lupta crescu și se învioră.
    Lisandra nu mai zâmbi și nu mai surâse. Cei doi bărbați se apropiau, se izbeau, se depărtau și se aruncau iarăși, cu iscusință și repeziciune, unul asupra altuia și rareori se întâmpla să nu se înțepe cu cuțitele. Amândoi sângerau din plin, continuau să se înțepe și cu cât se înțepau și sângerau mai mult, cu atât îndârjirea și pofta lor de a se bate creștea.
    Ciucit lângă picioarele bătrâne și uscate ale Oarbei, Bus tremura de plăcere la fiecare lovitură pe care unul sau altul dintre cei doi luptători o primea. Oarba se sprijinea cu mâna dreaptă de umărul băiatului și urmărise desfășurarea încăierării după zvâcnirile trupului fraged al lui Bus. Se aplecă spre băiat și-l întrebă în șoaptă:
    - Ți-e frică?
    - Nu, bunică, n-are de ce să-mi fie frică. Vreau să văd care din ei o să cadă până la urmă înjunghiat.
    - Tu care ai vrea să moară?
    - Amândoi, răspunse, nevinovat, băiatul.
    - De ce?
    - Cum de ce, bunică? De-aia!...
    Șatra, pe neașteptate, scoase un urlet. Oarba îl întrebă pe Bus:
    - Cine-a căzut?
    - Niciunul, bunică. Ariston a scăpat cuțitul.
    Nici Ariston, nici Goșu, nici privitorii nu-și dădură seama cum se făcuse, dar lui Ariston îi scăpase cuțitul din mână. N-avea cum să se aplece săă-l culeagă din țărână. În clipa în care ar fi încercat, Goșu l-ar fi înjunghiat.
    Goșu își arătă dinții albi și mari și se apucă să-i dea târcoale, întocmai cum făcuse la începutul luptei. În ochii lui Ariston năvăli spaima. Acum nu se mai putea apăra decât cu pumnii. Goșu se apropia de el, se depărta, se apropia și își arăta mereu dinții mari și albi. Îl avu pe Ariston de câteva ori în vârful cuțitului, însă nu-l atinse. Lisandra își mușca buzele. Șatra strigă:
    - Omoară-l, Goșule, omoară-l acum, că dacă nu-l omori tu pe el acum, te omoară el pe tine!
    - Ai dreptul să-l omori, Goșule. Nu uita că ai dreptul să-l omori....
    Him tăcu. Goșu își aruncă în jos cuțitul și-l împinse cu piciorul la marginea cercului. După aceea se aruncă cu mâinile goale asupra lui Ariston. Acestuia nu-i veni să creadă. Rămase o clipă descumpănit. Și în clipa aceea, în loc să-l pocnească în pântec sau în tâmplă, să-l doboare și să încalece pe el, Goșu îl plezni cu pumnul peste gură și-i căută ochii. Apăsă o singură dată cu vârful degetului gros, îi crăpă ochiul stâng și i-l și scoase. Înnebunit de dureri, Ariston scoase din piept un strigăt sălbatic. Goșu îi întoarse spatele. Era plin de sudoare și de sânge. Ieși din cerc și se duse la pârâu să se spele. După câțiva pași se întoarse și strigă către muierile șatrei:
    - Oblojiți-l și aveți grijă de el, să se vindece. Nu-l iert și-am săă mă mai bat o dată cu Ariston Chiorul. Ba poate chiar de mai multe ori.
    Când se întoarse în cort, flămândă dar mulțumită de tot ce se întâmplase, șatra mânca lângă corturi. Soarele era la amiază. Lisandra îl întrebă cu glas șters:
    - De ce nu l-ai ucis? Îl aveai în mână pe Ariston! De ce te-ai mulțumit numai cu scoaterea unui ochi? Îl aveai în mână și pe deasupra aveai și dreptul să-l omori! De ce nu l-ai ucis?
    Goșu ridică din umeri, deveni blajin și-i șopti:
    - De ce să-l ucid? Mi-ai spus de atâtea ori că tu fără Ariston nu poți să trăiești. Mi-ai spus ori nu mi-ai spus?
    - Ți-am spus, Goșule.
    - Iar eu ți-am spus că nu pot să trăiesc fără tine. E limpede?
    - Limpede.
    - Ți-ar fi plăcut dacă Ariston mă omora?
    - Mi-ar fi plăcut.
    - Ariston n-o să mă omoare.
    - Dar nici tu pe el n-ai să-l omori, Goșule, tu n-ai curaj să omori om. Și dacă n-ai curaj să omori om, nu ai nici curaj să-l omori pe Ariston.
    - Într-o vreme vroiam să-l oomor. Din toată inima vroiam să-l omor.
    - Puteai să-l omori astăzi.
    - Puteam. Însă când l-am văzut fără cuțit, m-am răzgândit. Mi-am zis că e mai bine să-l schilodesc, decât să-l omor.
    - Și la ce-ți folosește ție că l-ai lăsat chior?
    - Vreau să văd dacă Ariston, fiind chior, tu o să-l iubești ca până acum.
    Lisandra zâmbi. Pe urmă râse. Apoi se prinse cu mâinile de pântec și hohoti. Goșu se uită la ea prostește. Lisandra tăcu. Își încruntă sprâncenele. Se aspri.
    - Omule, omule! Puțină minte ai! Eu am să-l iubesc pe Ariston chiar dacă tu ai să-i scoți și celălalt ochi și-ai să-l lași orb buștean. Eu am să-l iubesc pe Ariston chiar dacă tu ai să-i rupi mâinile și picioarele și n-o să mai rămână din el decât un butuc. Tu n-ai înțeles niciodată ce este dragostea...
    - De ce crezi tu asta?
    - Nu știu. Și dacă nu știu, n-am ce-ți răspunde.
    Nu-și mai spuseră nimic. Se așezară la masă, mâncară până se săturară și se traseră la umbră în cort. Goșu se culcă și adormi îndată. Ceva mai departe de el pe aceeași rogojină, se culcă Lisandra, însă de ea somnul nu se lipi.
    Trecu amiaza. Șatra începu să freamăte.
    - Ce facem cu Zazu? Ursul suflă greu. Îl tăiem ori nu-l tăiem?
    Câțiva se duseră la cortul lui Him bașa. Îl găsiră stând turcește pe rogojină.
    - Ce facem cu ursul, bulibașă?
    - Tăiați-l.
    - Nu vii cu noi?
    - Ba viu?
    Se ridică. Oasele bătrâne îi trosniră. Mergea încet de parcă picioarele i-ar fi fost de plumb.
    Zazu sufla greu. Nici ursoaica Babaia, nici ceilalți urși nu-l învredniciră cu vreo privire. La apropierea oamenilor oacheși urșii începură să se zbată în lanțuri. Numai Zazu rămase liniștit. Blebe care adusese cu el un cuțit lung, întrebă:
    - Îl tăiem aici ori în altă parte?
    - Lângă pârâu, spuse bașa, să nu vadă ceilalți urși ce facem cu Zazu.
    Se duseră lângă Zazu, îl ajutară să se ridice pe picioare și încercară să-l tragă după ei. Ursul, presimțind parcă ce-l aștepta, își adună puterile ce-i mai rămaseră, mormăi furios, își arătă dinții mari și galbeni de bătrânețe și se împotrivi. Sarat vru să-l ciomăgească și să-l silească să meargă. Him îl opri:
    - Îi ajunge că-l tăiem. De ce înainte de a-l tăia să-l mai și batem? Zazu nu e om, e urs.
    Cu toate că nu era om ci urs, acum bătrânul Zazu se purta întocmai ca un om. Văzu șatra în jurul lui, văzu cuțitul lucind în soare în mâna lui Blebe și, mai ales, văzu că în ochii șătrarilor nu se mai găsea niciun pic de milă. Înțelese că i s-a apropiat sfârșitul.
    Printre picioarele oamenilor se târau pe burtă câinii, așteptând să lingă sângele fierbinte ce va începe să curgă. Câinele Rob părea a fi tot atât de nerăbdător, pe cât de hămesit. Și câte nopți, câte zile fericite trăiseră laolaltă câinii și urșii șatrei!
    Bașa se duse lângă urs și vru să-l mângâie pe cap, între urechi, cum făcuse de atâtea ori de-a lungul anilor. Mai înainte, când Him ori feciorii lui Him îl mângâiau între urechi, Zazu mormăia dulce și duios ca un copil. Acum se întoarse și mușcă adânc mâna lui Him bașa.
    - Tăiați-l pe loc! porunci mânios stăpânul șatrei. Și fără întârziere... Aici.... Pe loc!
    Oamenii se buluciră. Unii îl traseră de gât, alții îl împinseră până la câțiva pași de ceilalți urși. Îl ținură, îngenunchind pe trupul lui slăbit de osteneală și de boală și Blebe îi tăie gâtul. Ursul Zazu abia apucă să mormăie de câteva ori, horcăi, rămase nemișcat. Atunci îl apucară de picioare și-l târâră către corturi. Îl jupuiră. Câinelui Rob i se îngădui să lingă sângele care umpluse pământul. Celorlalți câini ai șatrei li se aruncară măruntaiele. Pielea o sărară și o puseră la uscat pe o prăjină.
    Dar la ursul Zazu carnea era totul. Carnea dulce, zemoasă parcă! O tăiară bucăți-bucățele și fiecare cort își avu partea lui. O halcă întreagă i se trimise lui Him bașa. Oarba n-o primi.
    - Noi am ținut la Zazu ca la un om. L-am cumpărat de puiandru. Nu ne putem atinge de carnea lui.
    Seara, șatra mâncă ciorbă de urs și friptură de urs.
    Unii, mâncându-i carnea, îl căinară pe Zazu:
    - A fost un urs bun.
    - Juca frumos.
    - Multe parale a câștigat Him de pe urma lui.
    Alții mâncară fără să zică nimic.
    - La masa bună nu trebuie să lipsească băutura și cântecul.
    - Să bem și să cântăm.
    - Nu se supără bașa?
    - De ce să se supere? După tăierea lui Zazu s-a dus în cort și a băut singur o butelcă întreagă de rachiu. Acum...
    - Acum doarme dus.
    Șătrarii acoperiră focurile cu cenușă și rămaseră mai departe pe lângă vetrele calde. Amurgul se stinse. Tăierea ursului Zazu și lupta în care Ariston rămase chior umpluse bine ziua. Acum trebuia să fie umplută și seara. Dar cum?
    Întâi se auzi un suspin de vioară. Pe urmă zumzăi altă vioară. Nu trecu mult și apucă să le țină isonul un țambal. Cântecele vechi, pe care șatra nu le mai ascultase de multe săptămâni, bucurau și în același timp întristau sufletele. Cu ochii lor rotunzi șătrarii vedeau stelele și vedeau, dacă se uitau spre ea, și luna cu un obraz glaben, strâmb și ciuntit. Cu aceeași ochi vedeau licărind apa neclintită a lacului, vedeau câmpurile din jur acoperite în întunericul subțire și străveziu al nopții, vedeau râpile din apropiere și-și mai vedeau corturile și căruțele. Toate acestea le vedeau și, totuși, nu le luau în seamă.
    Acum ochii lor vedeau prin închipuire ținuturile în care trăiseră odinioară - niciunul din ei nu știa când a fost acest odinioară - strămoșii strămoșilor lor. Păduri uriașe. Fluvii uriașe. Câmpii uriașe. Fiare multe și crude. Păsări neînchipuit de mai și păsări neînchipui de mici.
.................................................................................